Table of Contents

Notă asupra textului

Capitolul unu
I
II
III
IV
V
VI
Capitolul doi
I
II
III
IV
V
VI
VII
Capitolul trei
I
II
Capitolul patru
I
II
III
IV
V
VI
Capitolul cinci
I
II
 George Orwell, A Clergyman’s Daughter
Copyright © The Estate of late Sonia Brownell Orwell, 1986
All rights reserved.
© 2011, 2019 by Editura Polirom, pentru traducerea în limba română
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1;
sector 4, 040031, O.P. 53
ISBN ePub: 978-973-46-7780-1
ISBN PDF: 978-973-46-7781-8
ISBN print: 978-973-46-7761-0
Coperta: Carmen Parii
Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată
exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată.
Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau
parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin
internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe
dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe
care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi
alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului
reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se
pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
 Lectura eco - un supererou al lumii moderne!
Versiune digitală realizată în colaborare cu Libris.ro
GEORGE ORWELL (pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) s-a
născut în 1903 în India şi a murit de tuberculoză la Londra, în 1950. A studiat la Eton
între 1917 şi 1921 şi a publicat în diferite reviste ale colegiului, iar între 1922 şi 1927
a lucrat în cadrul Poliţiei Imperiale Indiene din Birmania, experienţă pe care a
reconstituit-o mai tîrziu în romanul Zile birmaneze (1934; Polirom, 2003, 2013, 2016).
Prima sa carte, Fără un sfanţ prin Paris şi prin Londra (1933; Polirom, 2017), este o
relatare emoţionantă şi mai ales comică a celor cîţiva ani de sărăcie autoimpusă pe
care i-a trăit după ce s-a întors în Europa. Printre romanele sale din anii 1930 se
numără O fată de preot (1935), Aspidistra să trăiască! (1936; Polirom, 2009) şi O gură
de aer (1939; Polirom, 2010), dar adevărata recunoaştere i-au adus-o alte două proze-
reportaj: Drumul spre Wigan Pier (1937; Polirom, 2018), despre viaţa la limita sărăciei
a minerilor dintr-un orăşel din Lancashire, şi Omagiu Cataloniei (1938; Polirom,
2009), despre propria sa experienţă în timpul Războiului Civil din Spania. Între 1943
şi 1945, ca director literar la Tribune, a publicat numeroase articole literare şi
politice, colaborînd în acelaşi timp la Observer şi la Manchester Evening News. Fabula
politică Ferma animalelor (1945; Polirom, 2002, 2012, 2017, 2018, 2019) şi distopia O
mie nouă sute optzeci şi patru (1949) sînt cele mai populare romane ale lui Orwell şi
au fost traduse în întreaga lume.
Chinul mărunt, corvoada fiecărei zile.1
Hymns A & M – Imnuri antice şi moderne
1. Citat din textul unui imn religios scris de preotul anglican, teologul şi poetul John
Keble (1792-1886).
 Notă asupra textului

Orwell nu-şi privea cel de-al doilea roman, O fată de preot, cu mare îngăduinţă, iar
criticii i-au găsit, la rîndul lor, destule cusururi. În primul set de însemnări adresate
executorului său literar (31 martie 1945), îl descria, cu binecunoscutul său ton
autocritic şi tăios, drept o „încropeală stupidă“, pe care n-ar fi trebuit s-o publice.
Afirmaţia trebuie pusă în balanţă cu cea în care descria Ferma animalelor drept „o
mică satiră“ (17 februarie 1944). În aceste însemnări, ca şi în cele scrise în ultimele
sale luni de viaţă, Orwell a cerut ca O fată de preot (şi Aspidistra să trăiască!) să nu fie
retipărite, însă a spus că, după moartea sa, nu are nimic împotriva publicării unor
ediţii ieftine din „orice carte a mea care le-ar putea aduce cîteva lire moştenitorilor
mei“. E posibil ca atitudinea lui Orwell faţă de aceste două cărţi să se datoreze în
parte carenţelor literare ale acestora, dar comentariile sale sînt aproape sigur
influenţate de gradul de cenzură editorială pe care le-au suferit – gradul în care, aşa
cum spunea el, au fost măcelărite. Schimbările cerute de editor la O fată de preot au
afectat multe pagini şi au dus la omiterea unui fragment vital din linia narativă a
poveştii.
Romanul O fată de preot a fost publicat de Gollancz pe data de 11 martie 1935 şi de
Harper & Brothers, New York, la 17 august 1935. Gollancz a publicat un tiraj de 2 000
de exemplare, iar Harper o ediţie de fie 500, fie 1 000 de exemplare – datele sînt
contradictorii. Romanul nu a fost retipărit sau tradus în timpul vieţii lui Orwell.
Cartea a avut un traseu destul de dificil pînă la tipar. Gollancz publicase recent
Children Be Happy, de Rosalind Wade, carte care descria în formă fictivă experienţele
trăite într-o şcoală din Kensington. Imediat după publicare, a urmat un val de
procese de calomnie, aşa că Gollancz avea un motiv întemeiat să fie îngrijorat în
legătură cu referirile lui Orwell la şcolile private. Drept răspuns la cererile de a
modifica povestea, Orwell a scris într-o scrisoare către Gollancz datată 17 decembrie
1934:
În mare, am atenuat tonul în toată partea despre şcoală, însă nu am eliminat cu
totul sugestia că acest gen de şcoli private sînt mai mult sau mai puţin o escrocherie
legală şi că ele există doar ca să cîştige bani, fără să ofere nimic mai mult decît o
spoială de educaţie. Modificarea pe care am făcut-o constă în faptul că am ridicat
oarecum statutul şcolii faţă de versiunea anterioară. Nu am modificat personajul
doamnei Crevvy, proprietăreasa, decît atît cît a fost nevoie pentru integrarea ei în
rîndul celorlalte personaje.
Uneori, este posibilă recuperarea textului iniţial. Carshalton Grange (pagina 240)
a trebuit să fie rebotezat Rushington Grange pentru a evita numirea unei localităţi
concrete, dar ediţia de faţă revine la original. (Orwell i-a spus lui Gollancz că, scriind
despre suburbia pe care a numit-o Southbridge, avea „vag în minte“ Hayes,
Middlesex, unde predase la o mică şcoală privată pentru băieţi, între 1932-1933.) Din
păcate, o mare parte a textului nu a putut fi recuperată, pentru că schimbările cerute
de editor erau mult prea multe, iar dactilograma originală nu a supravieţuit. În mod
special, trebuie menţionate modificările redate mai jos (lista lor completă se poate
găsi în ediţia de Opere complete, III, Secker &Warburg, 1986); pe cît a fost posibil, au
fost folosite chiar cuvintele lui Orwell – transcrise cu litere drepte –, cu comentariul
editorului în italice. Trimiterile numerotate se referă la pagină şi rînd.
56/29
[începuse să-i facă avansuri insistent, neruşinat, chiar brutal] Am modificat
afirmaţia că domnul Warburton „a încercat s-o violeze pe Dorothy“.
61/27
[implicat într-un foarte grav scandal] Referirea la preotul romano-catolic tăiată.
65/35
[mereu aburind] Pasaj tăiat, a stîrnit obiecţii pe motiv că ar conţine lucruri
insuportabile.
127/20-21
[într-o blestemată d’aia dă beserică] Scrisoarea lui Orwell din 1 februarie 1935
arată că aici trebuia menţionată o anume biserică, St Martin’s in the Fields. Orwell
însuşi a sugerat schimbarea, ca referirea în cauză să nu poată fi considerată calomnie.
241-245
Interviul dintre Dorothy şi doamna Creevy a fost atenuat, în ideea ca doamna
Creevy să nu mai pară chiar aşa o escroacă de ultima speţă. (Este vorba de cinci
pagini din manuscrisul original.)
250-257
Descrierea primei zile a lui Dorothy la şcoală a fost atenuată, pentru a da o
impresie mai puţin exagerată a standardelor extrem de joase la care funcţionau
aceste şcoli. (Este vorba despre şase pagini ale manuscrisului original.)
267/11
Într-o carte poştală expediată la data de 6 februarie 1935, Orwell a autorizat
omiterea referirii la revista Peg’s Paper, însă locul exact nu e specificat, probabil aici.
283-287
Am atenuat mult această conversaţie, în conformitate cu modificările de la
paginile 261-66 şi 271-77. (Este vorba despre cinci pagini din manuscrisul original.)
288/13
[Să nu-ţi pierzi slujba] Am tăiat sugestia – din cauza obiecţiei că, dacă Dorothy ar
rămîne fără slujbă, ar ajunge din nou în stradă. (Tăiată, de asemenea, din încă două
locuri, probabil din paginile 290 şi 316 ale acestei ediţii, deşi locul exact în care apăreau
nu este clar.)
288-291
Observaţiile generale despre şcolile private sînt vag atenuate, într-o manieră
poate mai plauzibilă. (Este vorba despre patru pagini din manuscrisul original. Vezi şi
observaţia lui Orwell despre şcolile private, p. 8, de mai sus)
290/29
[or să radă şcoala de pe faţa pămîntului] A doua referire la Dorothy, care urma „să
ajungă iar în stradă“, probabil tăiată de undeva din acest fragment – vezi nota
referitoare la pagina 288/13.
 f p g
292/28-29
[cu toate materiile] Remarcile despre lecţii atenuate, pentru a consona cu cele
anterioare (Probabil notele aferente paginilor 250 şi 283 din prezenta ediţie.)
Fireşte, suprimarea tentativei lui Warburton de-a o viola pe Dorothy este deosebit
de semnificativă pentru înţelegerea dezvoltării acestei poveşti. Trebuie menţionate
încă două schimbări, care au fost înlocuite cu textul original, pentru că ele sugerează
cît de precaut trebuia să fie un editor în anii 1930. A trebuit să fie tăiat numele Băncii
Barclay, al cărei director tocase banii clienţilor (45/26 şi 269/23). Chiar mai
surprinzătoare a fost cerinţa de elimina numele bibliotecii publice Lambeth, unde
Dorothy se ducea să caute anunţuri din ziare (145/13).
Peter Davison
De Montfort University, Leicester
 Capitolul unu

Cînd ceasul deşteptător de pe comodă explodă ca o mică

bombă oribilă de metal, Dorothy, smulsă din adîncimile unui
vis ciudat, complex şi neliniştitor se trezi tresărind şi rămase
aşa, culcată pe spate, privind în întuneric istovită.
Ceasul deşteptător îşi continuă ţiuitul agasant şi feminin,
care de obicei se prelungea cam cinci minute dacă nu-l opreai.
Pe Dorothy o durea tot corpul, din cap pînă-n picioare, şi o
dezgustătoare şi insidioasă milă de sine, care o copleşea de
obicei dimineaţa, cînd era momentul să se trezească, o făcu să-
şi îngroape capul sub cearşaf şi să încerce să-şi protejeze
urechile de zgomotul enervant. Dar, cu chiu cu vai, îşi învinse
oboseala şi, aşa cum îi era obiceiul, se apostrofă tăios la
persoana a doua. Hai, Dorothy, scoală-te! Să nu mai aţipeşti, te
rog! Pildele lui Solomon, VI:9. Apoi îşi aminti că, dacă mai face
mult zgomot, îşi trezeşte tatăl şi, cu o mişcare grăbită, sări jos
din pat, apucă ceasul de pe comodă şi-i opri alarma. Îl ţinea pe
comodă special ca să trebuiască să se dea jos din pat pentru a-l
face să tacă. Încă în întuneric, îngenunche lîngă pat şi spuse un
„Tatăl nostru“, dar nu cine ştie ce pătrunsă, căci avea picioarele
îngheţate.
Era abia cinci şi jumătate, şi destul de frig pentru o
dimineaţă de august. Dorothy (numele ei era Dorothy Hare şi
era unicul copil al reverendului Charles Hare, parohul bisericii
St Athelstan’s, Knype Hill, Suffolk) îşi puse capotul de finet şi
coborî scările bîjbîind. Dimineaţa era rece şi mirosea a praf, a
ipsos umed şi a resturi prăjite de la cină şi de-o parte a holului
de la etajul întîi se auzea sforăitul reverberant al tatălui ei, iar
de cealaltă parte, al lui Ellen, femeia în casă. Cu grijă – fiindcă
masa de la bucătărie avea agasantul obicei de a sta în drum pe
întuneric şi de a te lovi cu putere peste osul şoldului –, Dorothy
îşi croi drum spre bucătărie, aprinse lumînarea de pe poliţa
căminului şi, cu corpul durînd-o din toate încheieturile,
îngenunche şi adună cenuşa de pe plită.
Focul din bucătărie era „crimă şi pedeapsă“ cînd trebuia să-l
aprinzi. Coşul era strîmb şi, prin urmare, în permanenţă pe
jumătate înfundat şi, înainte să se aprindă, trebuia mai întîi să-i
pui o cană de kerosen, aşa cum un beţiv are nevoie dimineaţa
de o doză de gin. După ce puse ibricul pe foc, pentru apa de
bărbierit a tatălui ei, Dorothy urcă scările şi dădu drumul la apă
în cadă. Ellen încă sforăia, cu un sforăit viguros, de om tînăr.
Odată ce se trezea, era o slujnică foarte muncitoare, dar era una
dintre fetele pe care nici Dumnezeu nu le-ar fi putut da jos din
pat înainte de ora şapte.
Dorothy îşi umplu cada cît putu de încet – plescăitul apei îl
trezea întotdeauna pe tatăl ei dacă răsucea robinetul prea brusc
– şi rămase o clipă uitîndu-se la apa tulbure şi neîmbietoare din
faţa ei. I se făcuse toată pielea de găină. Ura băile reci; însă
chiar din acest motiv hotărîse ca, din aprilie pînă în noiembrie,
să facă baie cu apă rece. Încercă apa cu mîna – era, într-adevăr,
înfiorător de rece – şi se avîntă cu îndemnurile obişnuite.
Haide, Dorothy! Intră odată! Nu-ţi mai fie aşa de frică, te rog!
Intră hotărîtă în cadă, se aşeză şi lăsă brîul îngheţat de apă să o
acopere, apoi se cufundă pînă la gît, avînd grijă să nu-şi ude
părul, strîns la spate. O clipă mai tîrziu, ieşi la suprafaţă cu
respiraţia tăiată şi tremurînd, şi abia ce îşi recăpătase
răsuflarea că îi veni în minte „lista cu lucruri de făcut“, pe care
o adusese cu ea în buzunarul capotului şi avea de gînd să o
citească. Se întinse după ea şi, aplecîndu-se peste marginea
căzii, cufundată în apa îngheţată pînă la brîu, o citi atent la
lumina lumînării.
Iată cum suna aceasta:
Ora 7. Sf. Împărt.
Copilul d-nei T? Trebuie să trec pe la ei.
 Micul dejun. Bacon. Trebuie să-i cer bani tatei. (P)
S-o întreb pe Ellen ce pune în băutura tonică a tatei. NB: să
întreb la Solepipe’s de material pentru draperii.
Să-i fac o vizită d-nei P, să tai din Daily M articolul despre
ceaiul de angelică bun la reumatism. Leucoplast pt. d-na L.
Ora 12. Repetiţie Carol I. NB: să comand jumătate de livră de
clei şi o cutie de vopsea pentru aluminiu.
Prînz [tăiat] Masă în oraş…?
Să distribui revista parohiei. NB: D-na F datorează 3 şil. şi 6
pence.
4.30: Ceai la Mothers’ U, nu uita 2 iarzi jumate de pînză de
căptuşeală.
Flori pentru biserică. NB: o cutie de Brasso1.
Cina. Ouă jumări.
Să bat la maşină predica tatei. Cum a rămas cu panglica
nouă pentru maşina de scris?
NB: să plivesc mazărea, rochiţa-rîndunicii îngrozitoare.
Dorothy ieşi din cadă şi, în timp ce se ştergea cu un prosop
puţin mai mare ca un ştergar de bucătărie – la casa parohială
nu-şi permiteau niciodată prosoape de mărime decentă –, i se
desfăcu părul, căzîndu-i peste clavicule în două cozi grele. Era
un păr fin şi des, extrem de deschis la culoare, şi poate că tatăl
ei avusese dreptate să-i interzică să şi-l taie, pentru că era tot ce
avea mai frumos. În rest, era o fată de înălţime medie, destul de
zveltă, însă viguroasă şi bine făcută, dar ceea ce o dezavantaja
era faţa ei. Avea o faţă îngustă şi albă, care nu se remarca prin
nimic, cu ochi palizi şi un nas o idee cam lung; dacă te uitai de
aproape, vedeai că are laba gîştei la ochi, iar gura, atunci cînd
era în repaos, îi părea obosită. În mod sigur nu era încă un chip
de fată bătrînă, dar categoric avea să fie în cîţiva ani. Şi totuşi,
în general străinii îi dădeau cu cîţiva ani mai puţin decît avea
(nu împlinise încă douăzeci şi opt de ani), datorită expresiei de
candoare aproape copilărească din ochii ei. Antebraţul ei stîng
era pătat cu punctişoare roşii, ca nişte muşcături de insecte.
Dorothy îşi puse la loc cămaşa de noapte şi-şi curăţă dinţii –
doar cu apă, fireşte; mai bine să nu folosească pastă de dinţi
înainte de Sf. Împărt. La urma urmei, ori ţii post, ori nu. Au
mare dreptate romano-catolicii aici – şi, în clipa în care se gîndi
la asta, simţi că o ia cu ameţeală şi se opri. Îşi puse jos periuţa.
Un junghi mortal, un junghi efectiv, fizic, îi săgetase
măruntaiele.
Îşi amintise, cu şocul cumplit cu care îţi aminteşti ceva
neplăcut dis-de-dimineaţă, datoria pe credit de la Cargill’s,
măcelarul, neplătită de şapte luni. Acea datorie îngrozitoare –
poate că acum ajunsese la nouăsprezece, poate chiar la
douăzeci de lire, şi nu exista nici cea mai mică speranţă că o va
putea plăti – era una dintre marile suferinţe ale vieţii ei. La
toate orele din zi şi din noapte o aştepta la cotitura gîndurilor
ei, gata să se năpustească asupră-i şi s-o chinuie; şi, odată cu ea,
ieşeau la suprafaţa memoriei şi o seamă de datorii mai mici, ale
căror cuantumuri adunate ajungeau la o sumă la care nici
măcar nu îndrăznea să se gîndească. Aproape involuntar,
începu să se roage „Te rog, Doamne, nu-l lăsa pe Cargill să ne
mai trimită şi azi socoteala!“. Însă o clipă mai tîrziu se hotărî că
rugăciunea asta e lumească şi blasfematoare şi ceru iertare
pentru ea. Apoi îşi puse capotul şi coborî în fugă la bucătărie cu
speranţa că va putea să-şi scoată din minte factura.
Ca de obicei, focul se stinsese. Dorothy îl aprinse din nou,
turnîndu-i kerosen şi murdărindu-şi mîinile cu praf de cărbune,
şi rămase lîngă el stresată pînă cînd apa din ibric dădu în
clocot. Tatăl ei aştepta apa de bărbierit la şase şi un sfert. Cu o
întîrziere de doar şapte minute, Dorothy duse cana sus şi bătu
la uşa tatălui ei.
— Intră, intră! se auzi o voce înăbuşită şi iritată.
În încăperea cu draperii grele se simţea un aer îmbîcsit şi
masculin. Parohul îşi aprinsese lumînarea de pe noptieră şi
stătea întins pe o parte, cu ochii la ceasul de aur, pe care tocmai
şi-l scosese de sub pernă. Avea părul alb şi des ca puful de scai.
Un ochi negru şi strălucitor privi agasat peste umăr, spre
Dorothy.
— Bună dimineaţa, tată.
— Dorothy, mi-aş dori, spuse parohul nedesluşit – vocea îi
era destul de înăbuşită şi senilă pînă îşi punea dinţii falşi – să
faci puţin efort şi s-o trezeşti pe Ellen dimineaţa. Sau să fii
măcar tu punctuală.
— Îmi pare foarte rău, tată. Focul s-a tot stins.
— Bine, bine! Pune-o acolo, pe masa de toaletă. Pune-o jos şi
trage draperiile.
 Acum se făcuse deja zi, însă era o dimineaţă mohorîtă şi
înnorată. Dorothy porni grăbită spre camera ei şi se îmbrăcă în
viteza fulgerului, aşa cum era nevoită să facă şase dimineţi din
şapte. În odaie era doar un pătrăţel de oglindă, şi nici măcar pe
aceasta nu o folosea. Îşi atîrnă pur şi simplu crucea de aur la gît
– o cruce simplă de aur, nu un crucifix, Slavă Domnului! –, îşi
răsuci părul într-un coc la ceafă, îşi înfipse mai multe agrafe la
întîmplare prin el şi-şi aruncă hainele pe ea (jerseu gri, sacou şi
fustă de tweed irlandez ponosite, dresuri nu tocmai potrivite cu
sacoul şi fusta şi pantofi maro, foarte uzaţi), asta luîndu-i cam
trei minute. Trebuia să „strîngă“ prin salon şi biroul tatălui ei
înainte de biserică – pe lîngă rugăciunile pe care le avea de spus
înainte de Sfînta Împărtăşanie şi care îi luau cel puţin douăzeci
de minute.
Cînd ieşi cu bicicleta pe poartă, dimineaţa era încă înnorată
şi iarba îmbibată de rouă grea. Prin vălătucii de ceaţă de pe
deal, biserica St Athelstan’s se profila abia vizibil, ca un sfinx de
plumb, în timp ce unicul ei clopot bătea funerar bum! bum!
bum! Acum nu mai funcţiona decît un clopot; celelalte şapte
fuseseră scoase din cuşca lor şi zăceau tăcute de trei ani,
crăpînd puţin cîte puţin podeaua clopotniţei sub greutatea lor.
În depărtare, sub pîcla de la poalele bisericii, se auzea dangătul
neplăcut al clopotului de la biserica romano-catolică – o
chestioară oribilă şi ieftină, care suna ca o tablă şi pe care
parohul de la St Athelstan’s obişnuia să o compare cu un
clopoţel cu mîner, pentru semnalizarea incendiilor.
Dorothy se urcă pe bicicletă şi urcă în grabă dealul, aplecată
peste ghidon. Şaua subţire a nasului i se făcuse rozalie în frigul
dimineţii. Un ploier fluieră deasupra capului ei, invizibil pe
cerul înnorat. Dis-de-dimineaţă, cîntecul meu se înalţă către
Tine, Doamne! Dorothy îşi sprijini bicicleta de poarta prevăzută
cu un mic acoperiş deasupra şi, văzînd că are mîinile încă pline
de praf de cărbune, îngenunche să şi le şteargă pe iarba înaltă
şi udă dintre morminte. Apoi clopotul încetă să mai bată şi ea
tresări şi o porni grăbită spre biserică, chiar în momentul în
care Proggett, paracliserul, în sutana lui ponosită şi bocancii
imenşi, de muncitor, tropăia urcînd treptele navei laterale,
pentru a-şi lua locul la altarul cel mai apropiat.
 Era foarte frig în biserică şi mirosea a ceară de lumînări şi
praf vechi. Era o biserică mare, mult prea mare pentru
congregaţia pe care o slujea, în stare destul de proastă şi pe
jumătate goală. Cele trei şiruri înguste de strane abia dacă se
întindeau pînă la jumătatea navei şi, dincolo de ele, erau
porţiuni întinse de lespezi de piatră goale, pe care cîteva
inscripţii tocite marcau lăcaşurile unor vechi morminte.
Acoperişul de deasupra pristolului era uşor lăsat; lîngă cutia cu
banii pentru biserică, două bucăţi de grindă fisurată explicau
fără cuvinte că acest lucru se datorează duşmanilor mortali ai
creştinătăţii, carilor. Lumina, palidă, era filtrată prin ferestrele
cu geamuri lipsite de orice strălucire. Prin uşa deschisă dinspre
miazăzi, se vedeau un chiparos zdrenţuit şi crengile unui tei,
cenuşii în aerul mohorît şi legănîndu-se uşor.
Ca de obicei, era o singură enoriaşă – bătrîna domnişoară
Mayfill, de la The Grange. Prezenţa la Sfînta Împărtăşanie era
atît de slabă, că parohul nu putea nici măcar să apeleze la un
băiat să-l ajute, cu excepţia dimineţilor de duminică, în care
băieţilor le place să se dea mari în faţa congregaţiei în tunicile
şi stiharele lor. Dorothy intră în strană lîngă domnişoara Mayfill
şi, drept penitenţă pentru cine ştie ce păcat de cu o zi în urmă,
dădu la o parte perniţa şi îngenunche pe piatra goală. Tocmai
începea slujba. Parohul, în sutană şi un stihar scurt de olandă,
recita rugăciunile cu un glas alert şi exersat, suficient de clar
acum că îşi pusese dinţii şi ciudat de lipsit de bunăvoinţă. Pe
chipul lui de om dificil şi îmbătrînit, palid ca o monedă de
argint, se zărea o expresie de răceală, aproape de dispreţ.
„Aceasta este o împărtăşanie valabilă“, părea să spună, „şi e
datoria mea să v-o ofer. Dar nu uitaţi că nu sînt decît preotul,
nu şi prietenul vostru. Ca om, vă detest şi vă dispreţuiesc.“
Proggett, paracliserul, un bărbat de patruzeci de ani cu păr
cărunt şi creţ şi o faţă roşie şi chinuită, îi stătea răbdător
alături, nepricepînd mai nimic, însă respectuos, făcîndu-şi de
lucru cu micul clopoţel pentru împărtăşanie ce i se pierdea în
mîinile mari şi roşii.
Dorothy îşi lipi degetele de ochi. Nu reuşise să-şi adune
gîndurile – într-adevăr, amintirea datoriei la Cargill nu-i dădea
deloc pace. Rugăciunile, pe care le ştia pe dinafară, îi pluteau
prin minte fără să le acorde atenţie. Îşi ridică o clipă privirea
Î
lăsînd-o să rătăcească în voie. Întîi în sus, către îngerii fără cap
ai acoperişului, pe al căror grumaz încă se mai vedeau
tăieturile de fierăstrău ale soldaţilor puritani, apoi din nou,
către pălăria neagră, cu vîrful cam turtit, a domnişoarei Mayfill
şi cerceii ei tremurători, cu piatră neagră. Domnişoara Mayfill
purta un palton lung, negru şi învechit, cu un mic guler de
astrahan ce avea un aspect destul de slinos, mereu acelaşi de
cînd o ştia Dorothy. Era dintr-un material foarte ciudat, ca o
mătase marmorată, dar mai gros, traversat de firişoare negre
de vipuşcă, ce nu păreau să urmeze un model clar. Putea fi
chiar acea ţesătură legendară şi proverbială, bombazină2
neagră. Domnişoara Mayfill era foarte bătrînă, atît de bătrînă că
nimeni nu şi-o amintea altfel. Dinspre ea venea un parfum vag
– un parfum uşor amestecat, în care se simţea un iz de apă de
toaletă, naftalină şi, dincolo de ele, un oarece damf de gin.
Dorothy îşi scoase de la reverul hainei acul lung al unei
broşe cu cap de sticlă şi, fără s-o vadă nimeni, ascunsă de
spinarea domnişoarei Mayfill, îşi înfipse vîrful acestuia în
antebraţ. Pielea o furnică, înfiorată. Îşi făcuse o regulă ca, ori de
cîte ori constata că nu e atentă la slujbă, să se împungă cu acul,
suficient cît să-şi dea sîngele. Era forma de autodisciplină pe
care şi-o alesese, paza ei împotriva gîndurilor ireverenţioase şi
blasfematoare.
Cu acul pregătit, reuşi cîteva momente să se concentreze la
rugăciune. Tatăl ei îşi întorsese un ochi dezaprobator către
domnişoara Mayfill, care îşi făcea din cînd în cînd cruce, obicei
pe care el nu îl agrea. Afară ciripea un graur. Dorothy descoperi
şocată că priveşte mîndră la pliurile stiharului tatălui ei, pe
care i-l cususe chiar ea în urmă cu doi ani. Îşi încleştă dinţii şi
îşi înfipse acul cîţiva milimetri în braţ.
Acum trebuia să îngenuncheze iar. Era spovedania colectivă.
Privirea lui Dorothy – care, vai, rătăcise iar, de astă dată către
fereastra cu vitraliu de la dreapta ei, pictată de Sir Warde
Tooke, ARA, în 1851, şi reprezentînd primirea lui St Athelstan la
poarta Raiului de către arhanghelul Gabriel şi o ceată de îngeri
ce semănau extraordinar de bine unul cu altul, şi pe Prinţul
Consort – reveni din peregrinări, iar aceasta îşi apăsă acul de o
altă parte a braţului. Începu să mediteze profund la sensul
fiecărei expresii din rugăciune şi reuşi astfel să fie mai atentă.
Dar chiar şi aşa aproape că se văzu nevoită să facă iar uz de ac,
atunci cînd Proggett sună clopoţelul în mijlocul pasajului cu
„aşadar, laolaltă cu îngerii şi arhanghelii“, zgîndărită, ca de
fiecare dată, de o îngrozitoare pornire de-a izbucni în rîs. Era
din cauza unei istorii pe care i-o povestise odată tatăl ei, cum,
pe vremea cînd era mic şi îl ajuta pe preot la altar, clopoţelul de
împărtăşanie avea o limbă deşurababilă, care se desfăcuse; şi
preotul spusese: „Aşadar, laolaltă cu îngerii şi arhanghelii, şi în
alaiul tuturor celor din ceruri, Îţi preamărim şi preaslăvim
numele-Ţi plin de fală, şi Te proslăvim, şi-ţi zicem înşurubează-l
odată, idiotule ce eşti, înşurubează-l!“.
Cînd parohul îşi termină slujba, domnişoara Mayfill se ridică
în picioare cu mare greutate şi încetineală, ca o marionetă de
lemn dezmembrată care se ridică cu fiecare parte a corpului pe
rînd, emanînd, la fiecare mişcare, un iz puternic de naftalină. S-
a auzit un scîrţîit cumplit – probabil al corsetului, dar zgomotul
aducea cu cel făcut de nişte oase frecîndu-se audibil unul de
altul. Era ca şi cum în acel palton negru n-ar fi existat decît un
schelet uscat.
Dorothy mai rămase o clipă în picioare. Domnişoara Mayfill
o pornise poticnit spre altar, tîrîindu-şi paşii anevoios. Abia
dacă putea merge, dar se făcea foc şi pară dacă te ofereai s-o
ajuţi. Gura, surprinzător de mare, flască şi umedă, îţi sărea în
ochi pe fundalul chipului ei bătrîn şi lipsit de culoare. Buza
inferioară, tremurătoare din cauza vîrstei, îi saliva,
dezvăluindu-i o parte din gingie şi un şir de dinţi falşi la fel de
galbeni precum clapele unui pian vechi. Buza superioară îi era
adumbrită de cîteva fire negre şi viguroase de mustaţă. Nu era
o gură atrăgătoare; nu era genul de gură pe care ai fi vrut s-o
vezi bîndu-ţi din cană. Dintr-odată, spontan, de parcă Satana
însuşi i-ar fi trimis-o, de pe buzele lui Dorothy scăpă o
rugăciune: „O, Doamne, nu mă lăsa să beau din potir după Miss
Mayfill!“.
O clipă mai tîrziu, înspăimîntată de grozăvia propriului
gînd, înţelese semnificaţia cuvintelor sale şi-şi dori să-şi fi
muşcat limba sfîrtecîndu-şi-o în două decît să rostească o
asemenea blasfemie ucigătoare chiar pe treptele altarului. Îşi
scoase iar acul de la rever şi şi-l înfipse atît de puternic în braţ
că abia reuşi să-şi înăbuşe urletul de durere. Apoi păşi pe altar
şi îngenunche umilă la stînga domnişoarei Mayfill, ca să fie
sigură că va primi potirul împărtăşaniei imediat după ea.
În genunchi, cu capul plecat şi mîinile împreunate pe
genunchi, începu grăbită să se roage pentru iertare înainte ca
tatăl ei să ajungă la ea cu azima. Însă firul gîndurilor îi fusese
întrerupt. Brusc, nu mai avea nici un sens să se roage; buzele i
se mişcau, însă în rugăciunile ei nu exista nici suflet, nici
înţeles. Auzea bocancii paracliserului tîrşîindu-se şi glasul
coborît şi limpede al tatălui ei murmurînd „Luaţi de mîncaţi“,
vedea fîşia roasă a covorului roşu de sub genunchii ei, simţea în
nări praful, colonia şi naftalina; dar era ca şi cum i-ar fi luat
brusc cineva puterea de a se gîndi la Trupul şi Sîngele lui Iisus,
scopul pentru care venise aici. Asupra minţii sale se lăsase o
pîclă de moarte. I se părea că pur şi simplu nu poate să se roage.
Se chinui, îşi adună gîndurile, rosti mecanic primele cuvinte ale
unei rugăciuni; însă acestea deveniseră inutile, fără sens – doar
nişte carcase goale alcătuite din cuvinte. Tatăl ei îi întinsese
azima cu mîna sa frumoasă şi bătrînă. O ţinea între arătător şi
degetul mare, sec, cu oarece dispreţ, de parcă ar fi fost o
linguriţă de medicament. Privirea îi era fixată asupra
domnişoarei Mayfill, care era chircită ca o omidă inelată,
scîrţîind din toate cele şi făcîndu-şi cruce atît de elaborat, încît
ai fi putut crede că îşi însemnează nişte brandenburguri în
partea frontală a paltonului său. Dorothy ezită cîteva secunde
fără să primească azima. Nu îndrăznea s-o ia. Era mult, mult
mai bine să coboare repede treptele altarului decît să accepte
împărtăşania cu aşa tumult în suflet!
Şi atunci, întîmplarea făcu să-şi arunce privirea lateral, prin
uşa deschisă de la miazăzi. O rază subită de soare străpunsese
norii. Aceasta cobora, traversînd frunzele teilor, şi un pîlc de
frunze din uşă străluciră într-o nuanţă trecătoare de verde, fără
egal, mai verde decît jadul şi smaraldul sau apele Atlanticului.
Era ca şi cum scînteierea unei splendori de neînchipuit licărise
preţ de o clipă, revărsînd asupra uşii o lumină verde, după care
se stinsese. Prin inima lui Dorothy trecu un val de bucurie.
Fulgerul de lumină vie o făcuse să-şi recapete, într-o fracţiune
de secundă, pacea sufletului, iubirea pentru Dumnezeu,
puterea de a se ruga. Ca prin miracol, verdele frunzelor făcuse
să se poată ruga iar. Slavă vouă, tuturor lucrurilor verzi de pe
Î
pămînt, slăvit fie Domnul! Începu să se roage iar, cu ardoare, cu
bucurie, recunoscătoare. Azima i se topi pe limbă. Luă vinul de
la tatăl ei şi gustă fără repulsie, ba chiar cu bucurie sporită de
acest mic act de supunere, conturul ud lăsat de buzele
domnişoarei Mayfill pe marginea de argint a cupei.

II

Biserica St Athelstan’s se înălţa în cel mai înalt punct al

orăşelului Knype Hill şi, dacă voiai să te urci în turn, puteai
vedea la circa zece mile în jur. Nu că ai fi avut la ce să te uiţi –
doar la peisajul cîmpenesc, cu foarte puţine denivelări, din
estul Angliei, insuportabil de tern vara, dar reînsufleţit iarna de
desenul recurent al ulmilor golaşi şi cu coroane în formă de
evantai pe cerul de plumb.
Imediat la poale se afla oraşul, împărţit inegal de strada
principală care se întindea de la răsărit spre apus. Zona sudică
a oraşului era partea veche, agricolă şi respectabilă. În partea
dinspre nord se aflau clădirile rafinăriei de sfeclă de zahăr
Blifil-Gordon şi, peste tot în jurul lor şi pînă la ele, se aflau şiruri
de căsuţe ordinare de cărămidă galbenă, în devălmăşie,
majoritatea locuite de angajaţii fabricii. Muncitorii,
reprezentînd peste jumătate din cei două mii de locuitori ai
oraşului, erau nou-veniţi, oameni născuţi la oraş şi aproape fără
Dumnezeu.
Cele două puncte sau centre în jurul cărora se învîrtea viaţa
socială a oraşului erau Knype Hill Conservative Club (cît se
poate de legal), în bovindoul căruia, oricînd după ora la care se
deschidea barul, puteai vedea chipurile rotofeie, cu vinişoare
trandafirii, ale elitei, privind ca nişte peştişori de aur durdulii
dincolo de geamul unui acvariu; şi Ye Olde Tea Shoppe,
ceainăria aflată puţin mai jos pe High Street, principalul loc de
rendez-vous al doamnelor din Knype Hill. Dacă nu erai
prezentă la Ye Olde Tea Shoppe în fiecare dimineaţă între zece
şi unsprezece, să-ţi iei „cafeaua de dimineaţă“ şi să-ţi petreci
măcar o jumătate de oră în acea flecăreală agreabilă a
glasurilor din clasa de mijloc-superioară („Draga mea, avea
nouă de inimă neagră în faţa unei chinte şi nu şi-a jucat atuul,
dacă-ţi vine să crezi. Vai, draga mea, doar nu vrei să spui că-mi
plăteşti iar cafeaua? Vai, dar nu se poate, scumpa mea, eşti mult
prea amabilă! Mîine am să insist să-ţi plătesc eu cafeaua. Şi uite
şi tu la scumpetea asta de Toto cum stă în patru labe, de zici că-i
aşa un bărbăţel isteţ foc, cum dă el aşa din năsucul ăla negru al
lui, uite şi tu la el, scumpete mică ce e, cum să nu mori cînd îl
vezi, şi cum să nu-i dea mămiţica lui o bucăţică de zahăr, dac-o
merită aşa de tare. Poftim, Toto!“) însemna că pur şi simplu nu
făceai parte din societatea din Knype Hill. Parohul, renumit
pentru sarcasmul său, le numea pe aceste doamne „brigada
cafegioacelor“. În apropierea coloniei de vile voit pitoreşti în
care locuia brigada cafegioaicelor, dar separată de ele prin
terenurile generoase din jur, se afla The Grange, locuinţa
domnişoarei Mayfill. Era o curioasă imitaţie de castel cu
creneluri, din cărămidă de culoare cărămizie – damblaua cuiva,
materializată pe la 1870 – şi, din fericire, aproape ascunsă de
tufărişul des.
Casa parohială se înălţa pe la mijlocul dealului, cu faţa spre
biserică şi spatele către strada principală. Era o casă de vîrstă
greşită, inoportun de mare şi acoperită cu ipsos galben, ce
suferea de decojire cronică. Un paroh anterior adăugase în
lateral o seră pe care Dorothy o folosea drept cameră de lucru,
dar care avea mereu nevoie de reparaţii. Grădina din faţă era
sugrumată de cîţiva brazi amărîţi şi de un frasin uriaş care îşi
arunca umbra asupra camerelor din faţă şi nu lăsa nici o floare
să crească. În spate, era o grădină mare de legume. Primăvara şi
toamna, paracliserul făcea săpăturile grele, iar Dorothy
semăna, planta şi plivea, în puţinul timp liber pe care şi-l găsea;
în ciuda strădaniei sale, grădina de legume era de obicei o
junglă impenetrabilă de buruieni.
Dorothy sări jos de pe bicicletă la poarta din faţă, unde o
persoană servilă lipise un afiş pe care scria „Votaţi pentru Blifil-
Gordon şi salarii mai mari!“. (Aveau loc alegeri locale, iar
domnul Blifil-Gordon candida din partea conservatorilor.) Cînd
deschise uşa de la intrare, Dorothy văzu două scrisori zăcînd pe
preşul aspru, împletit. Una era de la vicarul eparhial, iar
cealaltă, subţire şi meschină, era de la Catkin & Palm, croitorii
de veşminte preoţeşti. Era, fără îndoială, o factură. Parohul îşi
urmase obiceiul zilnic, cel de a culege scrisorile care-l interesau
şi de a le ignora total pe celelalte. Dorothy tocmai se apleca să le
ridice, cînd văzu, cuprinsă de o spaimă îngrozitoare, un plic
netimbrat ieşind din fanta pentru corespondenţă.
Încă o factură – în mod sigur era o factură! Şi, în plus, în
clipa cînd o zări, „ştiu“ că e acea factură odioasă de la Cargill,
măcelarul. Simţi cum o ia cu leşin de la stomac. Preţ de o clipă,
începu să se roage să nu fie factura de la Cargill’s – să fie doar
factura de trei şilingi şi trei pence de la postăvăria Solepipe’s,
ori cea de la International sau de la brutar, sau de la lăptărie –
orice, în afara facturii de la Cargill’s! Apoi, încercînd să-şi
înăbuşe panica, luă plicul din fanta de corespondenţă şi îl
deschise cu un gest repezit.
„Suma datorată curent: 21 de lire, 7 şilingi şi 9 pence.“
Aceste cuvinte şi cifre erau notate cu scrisul inofensiv al
contabilului domnului Cargill. Însă dedesubt, cu litere groase şi
acuzatoare, era adăugat şi subliniat temeinic: „Aş vrea să vă
aduc la cunoştinţă că această factură nu a fost onorată de foarte
mult timp. V-aş fi îndatorat dacă aţi achita-o, cît mai curînd cu
putinţă. S. CARGILL“.
Dorothy se făcuse şi mai lividă la faţă, şi îşi dădu seama că
nu poate mînca nimic la micul dejun. Vîrî factura în buzunar şi
intră în salon. Era o odaie micuţă şi întunecoasă, care avea
mare nevoie să-i fie schimbat tapetul şi, ca toate celelalte
încăperi din casa parohială, avea aerul de a fi fost mobilată cu
chilipiruri de la o prăvălie de antichităţi. Mobila era „bună“,
însă atît de uzată, că nu mai putea fi reparată, iar scaunele erau
mîncate de cari, astfel încît nu te puteai aşeza pe ele în
siguranţă decît dacă ştiai ce metehne are fiecare. Pe pereţi erau
agăţate gravuri vechi, întunecate şi şterse din oţel, dintre care
una – o gravură după portretul lui Carol I de Van Dyck – ar fi
avut probabil oarece valoare dacă n-ar fi fost degradată de
umezeală.
Parohul stătea în picioare în faţa şemineului gol, încălzindu-
se la un foc imaginar şi citind o scrisoare ce venise într-un plic
lung, albastru. Încă purta sutana de mătase marmorată, care-i
punea perfect în valoare părul alb şi des şi chipul palid şi fin,
dar deloc amabil. Cînd Dorothy intră, lăsă deoparte scrisoarea,
îşi scoase ceasul de aur şi îl fixă sugestiv.
— Mi-e teamă că am întîrziat puţin, tată.
— Da, Dorothy, chiar ai întîrziat puţin, zise parohul,
repetîndu-i cuvintele şi accentuîndu-le delicat, dar apăsat. Mai
exact, ai întîrziat douăsprezece minute. Nu crezi, Dorothy, că
atunci cînd trebuie să mă scol la şase şi un sfert pentru Sfînta
Slujbă de Împărtăşanie şi vin acasă cît se poate de obosit şi de
înfometat, ar fi mai bine dac-ai reuşi să ajungi la micul dejun
fără să întîrzii un pic?
Era limpede că parohul avea o dispoziţie proastă sau, cum
spunea eufemistic Dorothy, „nu era în toate apele“. Avea genul
de glas obosit şi cultivat, care nu e niciodată mînios, însă e lipsit
de orice dram de umor – genul de glas care pare că spune
întruna „Chiar nu pricep de ce te frămînţi aşa!“. Lăsa în
permanenţă impresia că suferă din cauza prostiei celorlalţi şi a
plicticoşeniei lor.
— Îmi pare foarte rău, tată! Pur şi simplu a trebuit să mă duc
să văd ce face doamna Tawney. (Doamna Tawney era „doamna
T“ din „lista cu lucruri de făcut“.) A născut azi-noapte, şi ştii că
mi-a promis că vine să-i faci o moliftă după ce naşte. Dar fireşte
că n-o să vină dacă nu e convinsă că ne pasă de ea. Ştii cum sînt
femeile astea – par să urască ideea de a li se face o moliftă. Şi n-
or să vină dacă nu facem nimic să le convingem.
Parohul nu mormăi efectiv, dar scoase un mic sunet de
insatisfacţie în drum spre masa pregătită pentru micul dejun.
Acesta voia să sugereze, în primul rînd, că era datoria doamnei
Tawney să vină să i se citească molifta fără s-o convingă
Dorothy; în al doilea rînd, că nu era cazul ca Dorothy să-şi
piardă timpul vizitînd drojdia societăţii, mai cu seamă înainte
de micul dejun. Doamna Tawney era nevastă de muncitor şi
locuia în zona necredincioşilor, la nord de High Street. Parohul
îşi puse mîna pe spătarul scaunului şi, fără să vorbească, îi
aruncă lui Dorothy o privire ce spunea „Acum, măcar, sîntem
gata? Sau trebuie să mai aştept?“.
— Cred că totul e pregătit, tată, zise Dorothy. Trebuie doar să
binecuvîntezi bucatele…
 — Benedictus benedicat, zise parohul, ridicînd capacul uzat
de argint de pe farfuria de mic dejun.
Capacul de argint, precum şi lingura de marmeladă din
argint aurit, erau moştenire de familie; cuţitele şi furculiţele, şi
majoritatea tacîmurilor, erau de la Woolworths.
— Iar bacon, văd, adăugă parohul, cu privirea aţintită
asupra celor trei feliuţe anemice răsucite pe pătratele de
friganele.
— Din păcate, altceva n-avem în casă, zise Dorothy.
Parohul apucă furculiţa între arătător şi degetul mare şi, cu o
mişcare extrem de delicată, de parcă ar fi jucat beţişoare3,
întoarse o feliuţă.
— Ştiu, desigur, spuse el, că baconul la micul dejun e o
instituţie englezească aproape la fel de veche ca guvernul
parlamentar. Dar totuşi, nu crezi că măcar din cînd în cînd am
putea face şi noi o schimbare, Dorothy?
— Baconul e atît de ieftin acum, spuse Dorothy cu părere de
rău. E aproape un păcat să nu cumperi. Ăsta costa doar cinci
pence livra şi am văzut un bacon care arăta destul de bine cu
trei pence.
— A, danez, bănuiesc? Danezii ăştia nu se mai satură să ne
invadeze în fel şi chip! Întîi cu focul şi sabia, şi acum cu baconul
ăsta respingător şi ieftin. Mă întreb ce tip de invazie a făcut mai
mare prăpăd?
Simţindu-se puţin mai bine după aceste cuvinte de duh,
parohul se aşeză mai confortabil în scaun şi păru să savureze
din plin micul dejun, cu tot cu baconul pe care nu-l suferea, în
timp ce Dorothy (ea nu mînca bacon în dimineaţa asta,
penitenţă pe care şi-o fixase singură cu o zi înainte pentru că
afurisise şi pentru că lenevise o jumătate de oră după prînz)
cugeta cum să deschidă mai bine discuţia.
O aştepta o sarcină insuportabil de neplăcută – trebuia să
ceară bani. În cel mai fericit caz, era aproape imposibil să
scoată bani de la tatăl ei, şi era limpede că în dimineaţa asta el
avea să fie şi mai „dificil“ ca de obicei. „Dificil“ era alt eufemism
pe care-l folosea referitor la el. Trebuie că a primit nişte veşti
proaste, se gîndi deznădăjduită, privind plicul albastru.
Probabil nimeni dintre cei care vorbiseră vreodată cu
parohul, fie şi zece minute, n-ar fi negat că acesta e genul
„dificil“. Motivul aproape veşnicei sale proaste dispoziţii consta
în faptul că el însuşi era un anacronism. N-ar fi trebuit să se
nască niciodată în lumea modernă; întreaga atmosferă a
acesteia îl dezgusta şi-l înfuria. Cîteva secole mai devreme, cînd
ar fi putut să fie un pluralist fericit, care scria poezii şi
colecţiona fosile în vreme ce parohiile îi erau administrate de
preoţi plătiţi cu 40 de lire pe an, s-ar fi simţit ca în sînul lui
Avraam. Chiar şi acum, dacă ar fi fost un om bogat, s-ar fi putut
consola făcînd complet abstracţie de secolul douăzeci. Dar să
trăieşti în epoci trecute e foarte costisitor; e imposibil s-o faci
fără două mii pe an. Priponit de sărăcia sa specifică epocii lui
Lenin şi a ziarului Daily Mail, parohul trăia într-o stare de
exasperare cronică, ceea ce făcea absolut firesc ca el să-şi
reverse frustrările asupra persoanei care era cea mai apropiată
de el – adică, de obicei, Dorothy.
Se născuse în 1871, ca mezin al mezinului unui baronet, şi
intrase în biserică pentru motivul desuet că biserica este
profesia tradiţională pe care o urmează fiii mezini. Prima lui
parohie, ca ajutor de preot, fusese una destul de mare, de la
periferia estului Londrei – un loc neplăcut, plin de mitocani, de
care îşi amintea cu mare neplăcere. Chiar şi pe vremea aceea,
clasele de jos (aşa cum insista să le numească) deveniseră deja
destul de greu de ţinut în frîu. Începuse să-i fie puţin mai bine
cînd fusese numit preot al unui lăcaş îndepărtat din Kent
(Dorothy se născuse în Kent), unde sătenii, săraci, dar
respectuoşi, încă îşi duceau mîna la pălărie în faţa „popii“. Însă
atunci se şi însurase, şi avusese o căsnicie infernal de nefericită;
în plus, fiindcă oamenii bisericii n-au voie să se certe cu soţiile
lor, ţinuse această nefericire tainică, îngreunîndu-şi astfel viaţa
înzecit. Venise la Knype Hill în 1908, la treizeci şi şapte de ani,
cu o fire marcată de o incurabilă acreală – o asemenea fire încît
sfîrşise prin a îndepărta de el absolut toate sufletele din
parohie, bărbat, femeie sau copil.
Nu era vorba că n-ar fi fost un preot bun, ca preot. Îşi
îndeplinea obligaţiile preoţeşti cu o corectitudine plină de
scrupulozitate – poate prea corect pentru o parohie atît de
decăzută din estul Angliei. Îşi ţinea slujbele cu un gust
desăvîrşit, rostea predici admirabile şi se trezea la ore
chinuitoare dis-de-dimineaţă, pentru a ţine slujba de Sfînta
Î Î
Împărtăşanie din fiecare zi de miercuri şi de vineri. Însă nu se
gîndise niciodată serios la faptul că un cleric are şi alte datorii
în afara celor patru ziduri ale bisericii. Neputîndu-şi permite să-
şi ia un ajutor, a lăsat toată munca grea a parohiei pe umerii
soţiei sale şi, după moartea ei (aceasta murise în 1921), pe
umerii lui Dorothy. Lumea obişnuia să spună, răuvoitor şi
neadevărat, că, dacă s-ar fi putut, ar fi lăsat-o pe Dorothy să-i
ţină şi predicile. „Clasele de jos“ pricepuseră din prima clipă
care era atitudinea lui faţă de ele şi, dacă ar fi fost bogat,
probabil că i-ar fi lins şi bocancii, aşa cum le era obiceiul; fiind
sărac, se mulţumeau doar să-l urască. Însă lui nici că-i păsa
dacă aceştia îl urăsc sau nu, avînd în vedere că pentru el
aproape că nici nu existau. Dar nici cu clasele de sus nu se
înţelesese mai bine. Se certase, unul cîte unul, cu toţi
aristocraţii din ţinut; cît despre boiernaşii mărunţi ai oraşului,
ca nepot de baronet îi dispreţuia şi nu făcea nici un efort să
ascundă acest lucru. În douăzeci şi trei de ani, reuşise să reducă
congregaţia bisericii St Athelstan’s de la şase sute de suflete la
nici două sute.
Acest lucru nu se datora exclusiv unor motive pur personale.
Avea legătură şi cu faptul că anglicanismul extrem şi de modă
veche de care parohul se ţinea cu obstinaţie era de aşa natură,
încît reuşea să-i agreseze în mod egal pe toţi enoriaşii,
indiferent de statutul lor social. În ziua de azi, un cleric care
vrea să-şi ţină enoriaşii aproape are doar două soluţii posibile.
Fie să practice un anglo-catolicism cît se poate de cinstit şi
simplu – sau, mai exact, cinstit, dar fără a fi simplu; sau trebuie
să fie curajos de modern şi să ţină predici confortabile, care să
dovedească faptul că nu există Iad şi că toate religiile sînt la fel.
Parohul nu făcea nici una, nici alta. Pe de o parte, avea cel mai
profund dispreţ pentru mişcarea anglo-catolică. Trecuse pe
lîngă el, lăsîndu-l complet rece; o numea „febra romană“. Pe de
altă parte, era prea „habotnic“ în ochii membrilor mai în vîrstă
ai congregaţiei. Din cînd în cînd, îi speria de moarte, folosind
cuvîntul fatal „catolic“, nu numai în locul consfinţit din Crez, ci
şi de la amvon. În mod firesc, enoriaşii s-au împuţinat an după
an, şi primii care au plecat au fost cei mai de vază. Lordul
Pockthorne care locuia la Pockthorne Court şi deţinea a cincea
parte din comitat, domnul Leavis, negustorul de pielărie retras
din afaceri, Sir Edward Huson, de la Crabtree Hall, şi toţi
boiernaşii de ţară care deţineau automobile, părăsiseră cu toţii
St Athelstan’s. Majoritatea se duceau în fiecare duminică
dimineaţa cu maşina la Millborough, aflat la cinci mile distanţă.
Millborough era un oraş cu cinci mii de locuitori, unde aveai de
ales între două biserici, St Edmund’s şi St Wedekind’s. St
Edmund’s era modernistă – deasupra altarului avea
inscripţionat un text din „Ierusalim“-ul lui Blake, iar vinul de
împărtăşanie se bea din păhărele de lichior –, iar St Wedekind’s
era anglo-catolică şi într-o permanentă stare de război de
gherilă cu episcopul. Însă domnul Cameron, secretarul Clubului
Conservator Knype Hill, se convertise la romano-catolicism, iar
copiii lui erau intens implicaţi în mişcarea literară romano-
catolică. Se spunea că au un papagal pe care îl învăţau să zică
„Extra ecclesiam nulla salus“. Tristul adevăr era că nici o
persoană cît de cît de vază nu mai rămăsese fidelă bisericii St
Athelstan’s, în afară de domnişoara Mayfill, de la The Grange.
Domnişoara Mayfill îşi lăsase prin testament cea mai mare
parte a averii bisericii – sau cel puţin aşa spunea; între timp,
nimeni n-o văzuse niciodată punînd mai mult de şase pence în
cutia milelor, şi părea c-o să trăiască o veşnicie.
Primele zece minute ale micului dejun au trecut într-o tăcere
absolută. Dorothy se chinuia să-şi adune curajul de a vorbi – era
limpede că trebuia să înceapă o oarecare conversaţie înainte de
a ridica problema banilor –, însă nu era deloc uşor să faci
conversaţie lejeră cu tatăl ei. Uneori, cădea atît de tare pe
gînduri că abia dacă reuşeai să-l faci să fie atent la tine; alteori,
era mult prea atent, te asculta foarte concentrat, după care îţi
zicea, destul de plictisit, că subiectul în cauză nici nu merită
pomenit. Platitudinile politicoase – despre vreme şi celelalte –
aveau în general darul de a-i stîrni sarcasmul. Cu toate astea,
Dorothy se hotărî să-şi încerce norocul cu vremea.
— Ce zi ciudată, aşa-i? zise ea, conştientă, chiar în timp ce
rostea cuvintele, de stupiditatea lor.
— Ce e aşa ciudat? întrebă parohul.
— Păi, adică, dimineaţă era atît de frig şi de ceţos, şi acum a
ieşit soarele şi e chiar frumos.
— Şi ce e aşa de ciudat în treaba asta?

Î
 Era clar, nu începuse bine deloc. În mod sigur a primit nişte
veşti proaste, se gîndi ea. Mai făcu o tentativă.
— Mi-aş dori mult, tată, să vii odată să vezi grădina din
spate. Fasolea agăţătoare s-a făcut splendidă! O să aibă păstăi
de-un cot. Am să le păstrez pe cele mai frumoase pentru
Festivalul Recoltei, fireşte. M-am gîndit că amvonul o să arate
atît de bine dacă-l decorăm cu ghirlande de fasole agăţătoare şi,
printre ele, atîrnăm nişte roşii.
Asta era o gafă. Parohul ridică ochii din farfurie cu o
expresie de dezgust absolut.
— Draga mea Dorothy, zise tăios, chiar e nevoie să începi să
mă sîcîi de pe acum cu Festivalul Recoltei?
— Îmi pare rău, tată! zise Dorothy, tulburată. N-am vrut să te
sîcîi. Mă gîndeam doar…
— Tu chiar crezi, continuă parohul, că e o aşa de mare
plăcere pentru mine să-mi ţin predica înconjurat de ghirlande
de fasole agăţătoare? Nu sînt băcan. Şi mi se taie tot cheful de
mic dejun dacă mă gîndesc la asta. Şi cînd o să aibă loc
grozăvenia asta?
— Pe şaisprezece septembrie, tată.
— Mai e aproape o lună pînă atunci. Pentru numele lui
Dumnezeu, lasă-mă să uit de ea deocamdată! Bănuiesc că asta e,
trebuie să facem lucrul ăsta ridicol o dată pe an, ca să gîdilăm
vanitatea tuturor grădinarilor amatori din parohie. Dar hai să
nu ne gîndim la el mai mult decît e absolut necesar.
Aşa cum Dorothy ar fi trebuit să-şi amintească, parohul ura
cu desăvîrşire Festivalurile Recoltei. Îşi pierduse chiar un
enoriaş de preţ – un anume domn Toagis, un zarzavagiu la
pensie – din cauza comentariului său acid la vederea bisericii
decorate în chip de tarabă de legume şi fructe. Domnul Toagis,
anima naturaliter nonconformistica, rămăsese „enoriaş de
frunte“ doar pentru că i se acorda privilegiul ca, în timpul
Festivalului Recoltei, să decoreze altarul lateral cu un soi de
Stonehenge alcătuit din dovlecei giganţi. În vara anterioară,
reuşise să crească o dihanie de bostan, o arătare stacojie atît de
uriaşă, că a fost nevoie de doi bărbaţi s-o ridice. Acest obiect
monstruos fusese pus în faţa altarului, afectînd impozanţa
acestuia, şi furase toată culoarea ferestrei de răsărit. În orice
parte a bisericii ai fi stat, bostanul, cum se spune, îţi sărea în
ochi. Domnul Toagis era peste măsură de încîntat. Era
nedezlipit de biserică, incapabil să se despartă de dovleacul său
adorat, şi chiar îşi aducea grupuri-grupuri de prieteni să i-l
admire. După expresia de pe chipul său, ai fi zis că citează
cuvintele lui Wordsworth despre Westminster Bridge:
Pămîntul n-a văzut nicicînd ceva atît de falnic:
Ai fi lipsit de suflet de n-ai rămîne-o clipă
În faţa lui, mişcat, ca să-i admiri splendoarea.
Şi, după aşa ceva, Dorothy îşi făcea speranţe ca el să mai şi
vină să ţină slujba de Sfînta Împărtăşanie. Însă, cînd văzuse
bostanul, parohul se înfuriase la culme şi poruncise ca „chestia
aia dezgustătoare“ să fie luată de acolo imediat. În clipa aceea,
domnul Toagis îşi „încetase orice legătură cu biserica“, iar el şi
fiii săi nu mai călcaseră niciodată pe-acolo.
Dorothy se hotărî să mai facă o ultimă încercare de
conversaţie.
— Stăm destul de bine cu costumele pentru Carol I, zise.
(Copiii de la şcoala bisericii repetau o piesă intitulată Carol I, în
sprijinul fondului pentru orgă.) Dar îmi pare rău că n-am ales
ceva un pic mai uşor. E înfiorător de greu de făcut armura, şi
mă tem că cizmele răsfrînte o să ne pună şi mai mari probleme.
Cred că data viitoare va trebui să punem în scenă o piesă
romană sau grecească. Una în care să se poarte doar togi.
Cuvintele ei n-au reuşit să scoată de la paroh decît încă un
mormăit abia auzit. În ochii săi, piesele de teatru, procesiunile,
bazarurile de binefacere, tîrgurile de vechituri şi concertele de
caritate nu erau la fel de rele ca Festivalurile Recoltei, dar nu
manifesta nici un interes vădit faţă de ele. Sînt un rău necesar,
spunea. În acest moment, Ellen, menajera, deschise uşa şi intră
stîngace în încăpere, lipindu-şi de burtă şorţul ei din pînză de
sac, cu o mînă grosolană, cu pielea aspră. Era o fată înaltă, cu
umeri rotunzi şi păr cînepiu, glas tînguitor şi faţa plină de
coşuri, şi suferea de eczemă cronică. Privi speriată spre paroh,
dar i se adresă lui Dorothy, pentru că se temea prea tare de
paroh ca să-i vorbească direct.
— Vă rog, domnişoară…, începu ea.
— Da, Ellen?
— Vă rog, domnişoară, continuă Ellen pe acelaşi ton
plîngăcios, domnul Porter e la bucătărie, şi zice dacă ar putea
cumva domnul paroh să treacă să boteze copilul doamnei
Porter? Fiindcă nu crede c-o să apuce ziua de mîine şi încă n-a
fost botezat, domnişoară.
Dorothy se ridică.
— Stai jos, zise scurt parohul, cu gura plină.
— Dar ce cred că are copilul? spuse Dorothy.
— Nu ştiu, domnişoară, zice că s-a înnegrit. Şi are o diaree
urîtă rău.
Parohul înghiţi cu greu.
— Chiar e nevoie să aud asemenea detalii dezgustătoare în
timp ce-mi iau micul dejun? exclamă. Se întoarse către Ellen: Zi-
i lui Porter să plece să-şi vadă de ale lui, o să trec pe la ei pe-
acasă la ora douăsprezece. Chiar nu pricep deloc de ce clasele
de jos îşi găsesc întotdeauna să deranjeze omul cînd mănîncă,
adăugă, aruncîndu-i altă privire iritată lui Dorothy, care tocmai
se aşeza la loc.
Domnul Porter era muncitor – zidar, mai exact. Atitudinea
parohului faţă de botez era cît se poate de categorică. Dacă ar fi
fost o urgenţă clară, ar fi mers douăzeci de mile prin zăpadă,
pentru a boteza un copil muribund. Însă nu-i plăcea s-o vadă pe
Dorothy îndemnîndu-l să se ridice de la micul dejun la
chemarea unui zidar oarecare.
N-a mai existat nici o discuţie în timpul mesei. Dorothy era
tot mai descurajată. Trebuia neapărat să ceară bani, şi totuşi era
cît se poate de limpede că încercarea ei se va solda cu un eşec.
Cînd termină de mîncat, parohul se ridică de la masă şi începu
să-şi umple pipa din borcanul cu tutun de pe poliţa căminului.
Dorothy spuse o scurtă rugăciune pentru curaj, apoi se
îmbărbătă singură. Haide, Dorothy! Zi odată! Şi nu-ţi mai fie aşa
de frică! Îşi regăsi cu greutate glasul şi zise:
— Tată…
— Ce-i? spuse parohul, oprindu-se cu chibritul în mînă.
— Tată, vreau să te rog ceva. Ceva important.
Expresia de pe chipul parohului se schimbă. Pricepuse
imediat ce-o să-i spună ea; şi, lucru curios, nu mai părea la fel
de agasat ca înainte. Pe faţa lui se instalase o linişte împietrită.
Arăta ca un sfinx cît se poate de rece şi de lipsit de orice urmă
de amabilitate.
 — Ascultă, dragă Dorothy, ştiu prea bine ce vrei să spui.
Bănuiesc că vrei să-mi ceri iar bani. Aşa e?
— Da, tată. Fiindcă…
— Ei bine, permite-mi să te scutesc de efort. Nu am absolut
nici un ban – absolut nici un ban, pînă în trimestrul viitor. Ţi-ai
primit alocaţia, şi nu-ţi pot da nici măcar o jumătate de penny
în plus. N-are nici un rost să vii să mă baţi la cap cu asta.
— Dar, tată…
Lui Dorothy i se strînse şi mai tare inima. Lucrul cel mai rău
care se întîmpla, ori de cîte ori venea să-i ceară bani, era acest
calm cumplit şi lipsa de bunăvoinţă din atitudinea lui.
Niciodată nu era atît de impasibil ca atunci cînd îi aminteai că e
înglodat în datorii pînă la gît. Se pare că nu reuşea să priceapă
că negustorii vor să fie măcar din cînd în cînd plătiţi şi că nici o
gospodărie nu poate funcţiona fără o sumă adecvată de bani. Îi
dădea lui Dorothy o alocaţie lunară de optsprezece lire pentru
toate cheltuielile casei, inclusiv salariul lui Ellen, şi în acelaşi
timp era „mofturos“ la mîncare şi detecta imediat orice scădere
a calităţii acesteia. Drept urmare, în mod firesc, existau în
permanenţă restanţe la cheltuielile gospodăreşti. Însă parohul
nu acorda nici cea mai mică atenţie datoriilor sale – într-
adevăr, abia dacă ştia de ele. Cînd pierdea bani cu o investiţie,
era cît se poate de agitat; însă cînd era vorba de o datorie la cine
ştie comerciant – ei bine, era genul de lucru cu care efectiv nu
suporta să-şi bată capul.
Dinspre pipa lui se ridică spre tavan o dîră paşnică de fum.
Parohul se uita cu ochi meditativi la gravura de oţel
reprezentîndu-l pe Carol I şi probabil că deja uitase de
solicitarea lui Dorothy. Cînd îl văzu atît de detaşat, Dorothy
simţi un junghi de disperare şi-şi regăsi curajul. Îi spuse, mai
tăios ca niciodată:
— Te rog, ascultă-mă, tată. Trebuie să fac rost de bani curînd.
Pur şi simplu trebuie! Nu mai putem continua aşa. Datorăm
bani la aproape toate prăvăliile din oraş. Am ajuns ca dimineaţa
să nu-mi mai vină să ies pe stradă, cînd mă gîndesc cîţi bani
datorăm. Dumneata ştii că-i datorăm lui Cargill douăzeci şi
două de lire?
— Şi ce dacă? spuse parohul printre nori de fum.
 — Dar factura creşte întruna de peste şapte luni! Ne-a trimis-
o de nu ştiu cîte ori pînă acum. Trebuie neapărat s-o plătim! E
atît de nedrept să-l punem să aştepte atîta să fie plătit!
— Prostii, scumpa mea copilă! Oamenii ăştia ştiu de la
început c-o să aştepte să fie plătiţi. Şi le şi place. Pentru că în
felul ăsta, la final, cîştigă mai mult. Dumnezeu ştie cît datorez la
Catkin & Palm – şi nici nu vreau să ştiu. Îmi trimit întruna
scrisori ca să mă preseze. Dar nu m-ai auzit plîngîndu-mă, aşa-
i?
— Dar, tată, eu nu pot privi lucrurile cum o faci dumneata,
pur şi simplu nu pot! E absolut cumplit să fii mereu dator! Chiar
dacă nu e aşa o problemă, e odios. Îmi e îngrozitor de ruşine!
Cînd intru în prăvălia lui Cargill ca să comand nişte carne, îmi
vorbeşte cît se poate de sec şi mă pune să aştept pînă termină
cu toţi ceilalţi clienţi, şi asta doar din cauză că ştie că va trebui
să adauge şi suma respectivă la factura noastră, care creşte
întruna. Şi totuşi nu îndrăznesc să nu mai cumpăr de la el. Sînt
convinsă că, dac-aş face asta, ne-ar da pe mîna poliţiei.
Parohul se încruntă.
— Poftim? Vrei să spui că individul s-a purtat urît cu tine?
— N-am zis că s-a purtat urît, tată. Dar nu poţi să-l condamni
că e supărat din cauză că nu l-am plătit.
— Ba cum să nu pot să-l condamn? E pur şi simplu revoltător
cum au ajuns oamenii ăştia să se poarte în ziua de azi –
revoltător! Dar asta e, ce să faci. Ăsta e genul de lucruri la care
trebuie să te aştepţi în acest încîntător secol al nostru. Asta e
democraţia – progresul, cum le place să-l numească. Nu mai
cumpăra de la el. Spune-i cît mai repede că o să cumperi de la
altcineva. E singurul mod în care îi poţi trata pe cei de teapa lui.
— Dar, tată, asta nu rezolvă nimic. Te întreb sincer, nu crezi
c-ar trebui totuşi să-l plătim? Chiar nu putem face rost de bani
cumva? N-ai putea să-ţi vinzi nişte acţiuni, ceva?
— Scumpa mea copilă, nu-mi vorbi tu mie despre cum aş
putea să vînd nişte acţiuni. Tocmai am primit nişte veşti cît se
poate de neplăcute de la brokerul meu. Mi-a spus că acţiunile
mele la Sumatra Tin tocmai au scăzut, de la şapte şilingi şi patru
pence, la şase şilingi şi un penny. Asta înseamnă o pierdere de
şaizeci de lire. O să-i spun să le vîndă înainte să scadă şi mai
tare.
 — Păi, dacă le vinzi, o să ai nişte bani, nu? Nu crezi c-ar fi
bine să scăpăm odată, definitiv, de datorii?
— În nici un caz, în nici un caz, zise parohul mai calm,
punîndu-şi din nou pipa în gură. Nu înţelegi deloc lucrurile
astea. Va trebui să reinvestesc imediat în ceva mai profitabil – e
singurul mod în care îmi pot recupera pierderea.
Se încruntă absent, cu ochii la gravura de oţel şi degetul
mare vîrît în cureaua sutanei. Brokerul său îl sfătuise să încerce
cu United Celanese. Sumatra Tin, United Celanese şi
nenumărate alte companii îndepărtate, despre care avea doar o
foarte vagă imagine – asta era cauza principală a problemelor
financiare ale parohului. Era un jucător înrăit. Însă, fireşte, el
nu privea deloc aceste lucruri ca pe un joc de noroc; pentru el,
era doar o căutare de o viaţă a unei „investiţii profitabile“. La
majorat moştenise patru mii de lire, care se împuţinaseră
simţitor din cauza „investiţiilor“ sale, ajungînd la circa o mie
două sute. Ceea ce era şi mai rău, în fiecare an reuşea să pună
deoparte, din venitul său mizer, încă cincizeci de lire, care se
evaporau în acelaşi mod. Lucru curios, tentaţia unei „investiţii
profitabile“ pare să-i bîntuie pe oamenii bisericii mai mult decît
e cazul cu orice altă categorie de oameni. Poate că ea e
echivalentul modern al diavolilor în forme femeieşti ce nu le
dădeau odinioară pace anahoreţilor din Evul Mediu Întunecat.
— Am să cumpăr cinci sute de acţiuni la United Celanese,
zise într-un tîrziu parohul.
Dorothy începu să-şi piardă orice speranţă. Tatăl ei se gîndea
acum la „investiţiile“ lui (ea nu ştia absolut nimic despre aceste
„investiţii“, în afară de faptul că o luau razna cu incredibilă
regularitate) şi că, o clipă mai tîrziu, chestiunea datoriei către
negustori îi va ieşi complet din minte. Mai făcu un ultim efort.
— Tată, haide să reglăm situaţia asta, te rog. Crezi c-ai să poţi
să-mi mai dai nişte bani în plus în curînd? Poate nu acum, dar
măcar peste o lună sau două?
— Nu, draga mea, nu cred. La Crăciun, poate – dar nici
atunci nu prea cred. Însă în momentul de faţă, categoric nu. N-
am nici măcar o jumătate de penny să-ţi dau.
— Dar, tată, e absolut îngrozitor să trăim aşa, fără să ne
putem plăti datoriile! Ne facem de rîs în ultimul hal! Ultima
oară cînd a fost aici domnul Welwyn-Foster (domnul Welwyn-
Foster era vicarul eparhial), doamna Welwyn-Foster s-a plimbat
prin tot oraşul şi le-a pus tuturor cele mai intime întrebări
despre noi – cum ne petrecem timpul, cîţi bani avem şi cîte tone
de cărbune folosim pe an, şi tot restul. Mereu încearcă să-şi
bage nasul în treburile noastre. Imaginează-ţi – dacă află că
sîntem atît de înglodaţi în datorii?
— Nu crezi că ne priveşte personal? Nu văd deloc de ce i-ar
privi toate astea pe doamna Welwyn-Foster sau pe alţii.
— Dar ea ar duce vorba peste tot – şi le-ar mai şi umfla! O ştii
cum e. În fiecare parohie în care se duce, încearcă să afle ceva
neplăcut despre preotul de acolo, după care îi repetă totul,
cuvînt cu cuvînt, episcopului. Nu vreau s-o vorbesc de rău, dar
chiar e…
Dîndu-şi seama că în adîncul sufletului chiar voia s-o
vorbească de rău, Dorothy tăcu.
— E o femeie îngrozitoare, spuse parohul sec. Şi ce-i cu asta?
Cine-a auzit vreodată de vreo soţie de vicar eparhial care să nu
fie îngrozitoare?
— Tată, văd că nu reuşesc deloc să te fac să înţelegi cît de
serioasă e situaţia! Pur şi simplu, nu avem din ce trăi luna
viitoare. Nici măcar nu ştiu de unde am să fac rost de carne
pentru prînzul de peste cîteva ore.
— Dejun, Dorothy, dejun! zise parohul, cu o undă de iritare în
glas. Chiar aş vrea să încetezi cu obiceiul ăsta abominabil şi
vulgar de a spune prînz4 în locul dejunului.
— Pentru dejun, atunci. De unde o să luăm carnea? Nu
îndrănesc să-i mai cer lui Cargill încă o pulpă.
— Du-te la celălalt măcelar – cum îl cheamă? Salter – şi lasă-l
în plata Domnului pe Cargill. Ştie c-o să fie plătit, mai devreme
sau mai tîrziu. Dumnezeule mare, chiar nu înţeleg de ce e
nevoie de toată tevatura asta! Nu cumpără toată lumea pe
credit de la negustori? Îmi amintesc perfect – parohul îşi
îndreptă uşor umerii şi privi undeva în depărtare, vîrîndu-şi
din nou pipa în gură; glasul îi deveni nostalgic şi mult mai
plăcut – îmi amintesc perfect că, pe vremea cînd eram eu la
Oxford, tata încă avea datorii restante de pe vremea studenţiei
sale la Oxford, din urmă cu treizeci de ani. Tom (Tom era vărul
parohului, baronet) a avut datorii de şapte mii de lire înainte să
intre în posesia moştenirii. Mi-a spus chiar el.
 Auzind asta, Dorothy îşi pierdu pînă şi ultima fărîmă de
speranţă. Cînd tatăl ei începea să vorbească despre vărul său
Tom şi despre lucrurile petrecute „pe vremea cînd eram eu la
Oxford“, nu mai era nimic de făcut. Însemna că alunecase pe
panta nostalgică a trecutul său de aur, în care asemenea lucruri
vulgare precum datoria la măcelar pur şi simplu nu existau. În
viaţa lor împreună, existaseră lungi perioade în care el părea să
fi uitat efectiv că nu e decît un paroh de ţară sărac lipit – că nu e
un tînăr de familie bună, cu moşii şi moşteniri care stau să-i
pice în poală. Această atitudine aristocratică, de om care
cheltuieşte peste posibilităţi, era cea care îi venea cel mai firesc,
indiferent de împrejurare. Şi fireşte că, în timp ce el trăia, deloc
inconfortabil, în lumea propriei sale închipuiri, Dorothy era cea
care trebuia să se lupte cu negustorii şi să tragă de pulpa de
oaie să-i ajungă de duminică pînă miercuri. Dar ea ştia că ar fi
complet inutil să mai discute cu el. N-ar reuşi decît să-l înfurie.
Se ridică de la masă şi începu să strîngă resturile de la micul
dejun pe tavă.
— Eşti absolut sigur că nu poţi să-mi dai nici un ban, tată?
zise pentru ultima oară, la uşă, cu tava în braţe.
Parohul, care avea privirea aţintită absent undeva în
depărtare, printre rotocoale confortabile de fum, nu o auzi.
Poate că se gîndea la zilele lui de aur, de la Oxford. Dorothy ieşi
din cameră abătută, aproape pe punctul de a izbucni în lacrimi.
Problema datoriilor, care o făcea să se simtă atît de îngrozitor,
era încă o dată amînată, aşa cum mai fusese amînată de mii de
ori pînă acum, fără nici o perspectivă de soluţionare în viitorul
apropiat.

III

Pe vechea ei bicicletă, cu coş pe ghidon, Dorothy coborî în

goană dealul, împărţind în fel şi chip în minte suma de trei lire,
nouăsprezece şilingi şi patru pence – toţi bani de care
dispuneau pînă în trimestrul viitor.
Trecuse în revistă lista lucrurilor de care era nevoie în
bucătărie. Dar întrebarea era: exista oare vreun lucru de care
să nu fie nevoie în bucătărie? Ceai, cafea, săpun, chibrituri,
lumînări, zahăr, linte, lemne de foc, sodă, ulei de lampă, cremă
de ghete, margarină, praf de copt – părea că nu există nici un
articol care să nu fie pe terminate. Şi în fiecare clipă îi mai
venea în minte cîte un alt lucru de care uitase şi care o debusola
şi mai tare. Factura de la spălătorie, de pildă, şi faptul că şi
cărbunele era pe sfîrşite, şi peştele, pentru ziua de vineri.
Parohul era „dificil“ în privinţa peştelui. Pe scurt, ideea era că
nu voia să mănînce decît peştele cel mai scump; refuza să se
atingă de cod, merlan, şprot, calcan, hering şi peşte afumat.
Între timp, trebuia să vadă de unde face rost de carne pentru
masa de prînz – pentru dejun. (Dorothy avea grijă să-şi asculte
tatăl şi s-o numească dejun, atunci cînd îşi amintea. Pe de altă
parte, cinei pe care o luau nu-i puteai spune cu toată
sinceritatea altfel decît „masă frugală“; aşa că, de fapt, nu exista
cu adevărat nici acest „dejun“ la parohie.) Mai bine să facă o
omletă azi la dejun, se hotărî Dorothy. Nu îndrăzni să se ducă
iar la Cargill. Deşi, fireşte, dacă mîncau omletă la dejun şi pe
urmă ouă jumări la cină, tatăl ei avea să o ia peste picior.
Ultima oară cînd mîncaseră de două ori ouă în aceeaşi zi, el
întrebase cu răceală: „Ţi-ai făcut fermă de păsări, Dorothy?“. Şi
poate că mîine va reuşi să facă rost de două livre de cîrnaţi de
la International şi în felul ăsta să mai amîne încă o zi problema
cărnii.
Ideea că mai sînt încă treizeci şi nouă de zile şi doar trei lire,
nouăsprezece şilingi şi patru pence cu care să se descurce îi
puse stăpînire pe întreaga minte, trezindu-i un val de milă de
sine, pe care îl repudie aproape instantaneu. Potoleşte-te,
Dorothy! Nu te mai smiorcăi aşa! Dacă ai încredere în
Dumnezeu, totul se aranjează pînă la urmă. Evanghelia după
Matei, VI:25. Dumnezeu îţi va da. Oare? Dorothy îşi desprinse
mîna dreaptă de pe ghidon şi bîjbîi după broşa cu cap de sticlă,
dar gîndul atins de blasfemie pieri imediat. În această clipă, îi
atrase atenţia faţa roşie şi mohorîtă a lui Proggett, care îi făcea
semn respectuos, dar insistent, de pe marginea drumului.
 Dorothy se opri şi se dădu jos de pe bicicletă.
— Îmi cer iertare, domnişoară, zise Progett. De mult vreau să
vorbesc cu dumneavoastră, domnişoară… în particoler.
Lui Dorothy i se strînse inima. Atunci cînd Progett voia să-ţi
vorbească în particoler, puteai să fii absolut sigur de ceea ce
urmează: categoric, vreo veste alarmantă despre starea
bisericii. Proggett era un om pesimist şi conştiincios şi, în felul
său, un slujbaş foarte loial al bisericii. Nu într-atît de inteligent
încît să aibă propriile-i păreri despre problemele religioase, îşi
demonstra loialitatea printr-o maximă solicitudine privind
starea clădirilor bisericii. Hotărîse cu multă vreme în urmă că
Biserica lui Hristos înseamnă de fapt zidurile, acoperişul şi
turnul de la St Athelstan’s, Knype Hill, şi la orice oră din zi sau
din noapte îl vedeai inspectînd biserica, notînd posomorît o
piatră crăpată ici, o grindă mîncată de cari dincolo – şi apoi,
fireşte, venind la Dorothy s-o preseze cu cereri de reparaţii care
ar fi costat sume exorbitante.
— Ce e, Proggett? zise Dorothy.
— Ce să fie, domnişoară, îi… – aici, pe buzele lui Proggett se
formă un sunet straniu, imperfect, nu tocmai un cuvînt, ci stafia
unui cuvînt, care însă nu se lăsă rostit. Părea să înceapă cu
litera C. Proggett era unul dintre acei bărbaţi care sînt mereu cu
înjurătura pe buze, dar care o prind mereu din zbor chiar în
secunda în care e pe punctul de a le scăpa printre dinţi. Îi
clopotile, domnişoară, zise, rostind litera C cu efort. Clopotile
ălea dă sus din turlă. Au crăpatară podeaua de la clopotniţă aşa
într-un hal că te ia cu tremurici numa’ cînd te uiţi la ele. O să ne
vie drept în cap, io atîta vă spui. ’Zdimineaţă am fo’ sus în
clopotniţă şi vă spui c-am luat-o pă scări în jos mai răpide decît
am urcat sus, cînd văzui cum să crapă podeaua aia subt ele.
Proggett venea să se plîngă de starea clopotelor cel puţin o
dată la două săptămîni. Se făcuseră trei ani de cînd zăceau pe
podeaua clopotniţei, întrucît costul de a le atîrna la loc sau de a
le da jos fusese estimat la douăzeci şi cinci de lire, şi ori această
sumă, ori douăzeci şi cinci de mii de lire, tot aia ar fi fost, căci
nu exista nici o şansă de a fi plătită. Într-adevăr, pericolul pe
care-l reprezentau justifica în bună măsură îngrijorarea lui
Proggett. Era lucru sigur că, dacă nu anul acesta sau anul viitor,
în orice caz la un moment dat din anii următori, aveau să crape
podeaua clopotniţei şi să cadă drept în tinda bisericii. Şi, aşa
cum îi plăcea paracliserului să sublinieze, asta urma să se
întîmple probabil într-o duminică dimineaţă, chiar în clipa cînd
enoriaşii aveau să intre în biserică.
Dorothy oftă iar. Nu reuşea niciodată să uite prea mult timp
de nenorocitele alea de clopote; erau momente cînd gîndul la
prăbuşirea lor i se infiltra şi în vise. La biserică erau mereu
probleme de un fel sau de altul. Dacă nu era vorba de
clopotniţă, atunci era vorba de tavan sau de ziduri; sau de
strana distrusă pentru repararea căreia tîmplarul cerea zece
şilingi; sau de cele şapte cărţi de imnuri de care era nevoie, la
un şiling şi şase pence una; sau de coşul înfundat al sobei – şi
costul curăţării lui, de jumătate de coroană – sau de geamul
spart sau de sutanele jerpelite ale băieţilor de altar. Niciodată
nu erau suficienţi bani pentru nimic. Orga cea nouă, care fusese
cumpărată cu cinci ani în urmă la insistenţele parohului – cea
veche, spunea el, îi aminteşte de o vacă astmatică –, era o
povară căreia cheltuielile bisericii abia dacă-i mai făceau faţă.
— Nu ştiu ce am putea face, zise Dorothy în cele din urmă.
Chiar nu ştiu. Pur şi simplu nu avem nici un ban. Şi, chiar dac-
am aduna ceva bani cu piesa elevilor, ăia or să se ducă la
fondul pentru orgă. Cei de la firma care se ocupă de orgă au
făcut foarte urît că nu le-am achitat factura. Ai vorbit cu tata?
— Da, domnişoară. Da’ to’ degeaba. Clopotniţa e în picioare
de cinci sute de ani, zice, aşa că să sperăm c-o să mai ţină încă
vreo cîţiva ani.
Era exact ce se aştepta Dorothy să audă. Faptul că biserica
era în mod vădit pe punctul de a se prăbuşi nu-l impresiona
deloc pe paroh; pur şi simplu ignora acest lucru, aşa cum ignora
orice altceva cu care nu voia să-şi bată capul.
— Ei bine, nu ştiu ce am putea face, repetă Dorothy. Sigur,
peste două săptămîni o să fie tîrgul de vechituri. Contez pe
domnişoara Mayfill să ne dea ceva cu adevărat drăguţ pe care
să-l vindem. Ştiu că-şi poate permite. Are o mulţime de mobile
şi de lucruri pe care nu le foloseşte. Ieri am fost la ea acasă şi
am văzut cel mai frumos serviciu de ceai Lowestoft imaginabil,
din porţelan, care era ţinut într-un bufet, şi mi-a zis că nu l-a
mai folosit de peste douăzeci de ani. Închipuie-ţi cum ar fi dacă
ne-ar da nouă serviciul ăla de ceai! Am lua nu ştiu cîte lire pe el.
Trebuie doar să ne rugăm ca tîrgul ăla de vechituri să fie un
succes, Proggett. Roagă-te să ne aducă măcar cinci lire. Sînt
sigură c-o să facem noi rost de bani cumva, dacă ne rugăm cu
adevărat şi din suflet.
— Da, domnişoară, zise Proggett respectuos, şi-ţi aţinti
privirea undeva în depărtare.
În clipa asta se auzi un claxon şi pe şosea coborî foarte încet
un automobil impozant, albastru strălucitor, îndreptîndu-se
către strada principală. Domnul Blifil-Gordon, proprietarul
rafinăriei de trestie de zahăr, îşi scosese pe unul dintre geamuri
capul cu păr brunet şi lins, care nu se potrivea deloc cu
costumul său de tweed Harris, de culoarea nisipului. Cînd trecu
pe lîngă ei, în loc s-o ignore pe Dorothy, ca de obicei, îi aruncă
un zîmbet atît de călduros, încît ai fi zis că era îndrăgostit de ea.
Cu el se aflau fiul său Ralph – sau, cum pronunţau el şi restul
familiei, Walph –, o fiinţă de douăzeci de ani şi sex nedefinit,
care-şi petrecea timpul scriind poezii în vers liber, în stilul lui
Eliot, şi cele două fiice ale lordului Pockthorne. Cu toţii
zîmbeau, chiar şi fiicele lordului Pockthorne. Dorothy era
uimită, pentru că de ani de zile aceşti oameni abia catadicseau
să o salute pe stradă.
— E foarte prietenos domnul Blifil-Gordon în dimineaţa asta,
zise ea.
— Aşa-i, domnişoară. Cre’ şi io că e. Săptămîna viitoare vin
alegerile, aşa că de-aia e. Toţi îs numai lapte şi miere pînă e
siguri că-i votezi; şi p-ormă, a doua zi, cînd să vede cu sacii în
căruţă, te uită iar.
— Aşa-i, vin alegerile! zise Dorothy absentă. Alegerile
parlamentare, şi alte asemenea lucruri, erau atît de departe de
chinul zilnic al muncii ei la parohie, că abia dacă le acorda vreo
atenţie – abia dacă ştia care sînt diferenţele dintre un liberal şi
un conservator sau un socialist şi un comunist. Ei bine,
Proggett, spuse, uitînd pe loc de alegeri pentru că avea lucruri
mult mai importante la care să se gîndească, o să vorbesc cu
tata şi o să-i spun cît de gravă e situaţia cu clopotele. Poate că
cea mai bună soluţie ar fi să iniţiem o cotizaţie special pentru
ele, să dea fiecare cît poate. Cine ştie, poate strîngem vreo cinci
lire. Poate chiar zece! Nu crezi că dacă m-aş duce la domnişoara
Mayfill şi aş ruga-o să fie ea prima care donează, vreo cinci lire,
mi le-ar da?
— Ascultaţi la mine, domnişoară, şi nu-i ziceţi nimica lu’
don’şoara Mayfill. Am băga spaima în ea. Dacă-i intră în cap că
turla aia nu e sigură, nu mai pune în veci picioru’ în biserică.
— O, Doamne! Cred că nu.
— Nu, domnişoară. N-o să scoatem nimica de la ea, lăsaţi-o-
ncolo de…
Stafia unui B pluti din nou pe buzele lui Progget. Cu
conştiinţa uşurată de faptul că şi-a transmis raportul bilunar
despre clopote, îşi duse mîna la căciulă şi plecă, iar Dorothy îşi
continuă drumul cu bicicleta către strada principală, în timp ce
problema datoriilor la prăvălii şi cea a cheltuielilor bisericii i se
învîrteau în minte îngemănate, precum refrenele unei
villanella.
Soarele liniştit şi apos, care acum se juca de-a v-aţi
ascunselea, ca în aprilie, printre norişori ca de vată, îşi trimise o
rază oblică în jos către strada principală, aurind faţadele
caselor din partea de nord. Era una dintre acele străzi adormite
şi demodate care arată ideal de paşnice cînd le vizitezi
întîmplător şi atît de diferite atunci cînd locuieşti aici şi ai cîte
un duşman sau creditor în spatele fiecărei ferestre. Singurele
clădiri ţipătoare de aici erau Ye Olde Tea (faţadă de ipsos, cu
grinzi false bătute în cuie, ferestre din sticlă groasă şi un
revoltător acoperiş rotunjit, ca de templu chinezesc) şi poşta cea
nouă, cu coloane dorice. La vreo două sute de iarzi, High Street
se bifurca, formînd o mică pieţişoară, decorată cu o cişmea,
acum scoasă din uz, şi doi buşteni roşi de cari. De o parte şi alta
a cişmelei se aflau The Dog and Bottle, principalul han al
oraşului, şi Clubul Conservator Knype Hill. La capătul ei,
dominînd întreaga stradă, se afla prăvălia lui Cargill, care-i
bîntuia visele.
Dorothy dădu colţul şi nimeri într-un zgomot asurzitor de
ovaţii, amestecat cu frînturi din „Rule, Britannia“5 cîntat la
trombon. Strada, în mod normal adormită, era acum întunecată
de şuvoiul de oameni, şi încă şi mai mulţi se grăbeau spre ea
dinspre străzile laterale. Era clar că tocmai avea loc un soi de
procesiune triumfală. Chiar peste stradă, de la acoperişul
hanului The Dog and Bottle la cel al Clubului Conservator,
atîrna o frînghie cu nenumărate panglici albastre fluturînde, iar
în mijlocul ei se afla un banner uriaş pe care scria „Blifil-
Gordon şi Imperiul!“. Maşina lui Blifil-Gordon se strecura
printre şirurile de oameni la pas, cu domnul Blifil-Gordon
zîmbind larg, cînd într-o parte, cînd în cealaltă. În faţa
automobilului mărşăluia un detaşament al Bivolilor, condus de
un omuleţ cu faţă sinceră care cînta la trombon, ducînd cu ei un
alt banner pe care scria:
Cine va salva Anglia de Bolşevici?
BLIFIL-GORDON!
Cine vă va pune iar berea în pahar?
BLIFIL-GORDON!
Blifil-Gordon pentru totdeauna!
De la fereastra Clubului Conservator atîrna un steag britanic
uriaş, deasupra căruia zîmbeau entuziaste şase feţe stacojii.
Dorothy porni cu bicicleta încet pe stradă, mult prea stresată
de perspectiva de a trece pe lîngă măcelăria lui Cargill (pentru a
ajunge la Solepipe’s trebuia să treacă pe lîngă ea) ca să fie
atentă la procesiune. Maşina lui Blifil-Gordon se oprise preţ de
o clipă în faţă la Ye Olde Tea Shoppe. Tot înainte, bridaga
cafegioaicelor! Dinăuntru ieşiră grăbite, după cît se părea,
jumătate din doamnele din oraş, cu căţei sau coşuri de
cumpărături în braţe, şi se adunară chiorchine în jurul maşinii,
ca bacantele în jurul lui Dionisos. La urma urmei, alegerile sînt
practic singurul moment cînd ai şansa de a schimba un zîmbet
cu întregul comitat. Se auzeau strigăte feminine înfocate de
„Mult succes, domnule Bilfil-Gordon! Dragă domnule Bilfil-
Gordon! Sperăm din suflet să ajungeţi în parlament, domnule
Bilfil-Gordon!“. Domnul Bilfil-Gordon continua să împartă cu
largheţe zîmbete, dar avea mare grijă să le cîntărească exact.
Oamenilor de rînd le oferea un surîs difuz, general, fără să
zăbovească asupra unuia sau a altuia; doamnelor ieşite de la
cafea şi celor şase patrioţi stacojii de la Clubul Conservator le
oferi cîte un zîmbet în parte; celor mai norocoşi dintre aceştia,
tînărul Walph le strînse chiar şi mîna, însoţindu-şi gestul cu un
„Sa’utare!“ piţigăiat.
Lui Dorothy i se strînse inima. Văzuse că domnul Cargill, ca
şi ceilalţi negustori din zonă, ieşise şi el în faţa prăvăliei. Era un
bărbat înalt, cu o expresie diabolică, cu şorţuri cu dungi
albastre şi faţa uscăţivă şi rasă la sînge, uşor vineţie, precum
pulpele pe care le lăsase puţin cam mult în vitrină. Atît de
fascinată era privirea lui Dorothy de silueta ameninţătoare a
acestuia că nu se mai uită pe unde merge şi se ciocni de un
bărbat masiv şi voinic care mergea în direcţia opusă şi tocmai
cobora în stradă de pe trotuar.
Insul cel voinic se răsuci pe călcîie.
— Dumnezeule mare! Ia uite cine era, Dorothy! exclamă.
— Vai, domnule Warburton! Ce extraordinar! Ştiţi, aveam
aşa un sentiment c-o să vă întîlnesc azi.
— O mîncărime la degetul mare, bănuiesc, nu? zise domnul
Warburton, zîmbind cu toată faţa lui imensă şi rozalie,
micawberiană6. Şi ce mai faci? Dar ce prostii mai zic şi eu!
adăugă, parcă mai e nevoie să te întreb? Arăţi mai fermecătoare
ca oricînd.
O ciupi de cotul dezgolit – după prînz, Dorothy se schimbase
într-o rochie fără mîneci, în pătrăţele. Dorothy se trase grăbită
un pas înapoi, pentru a scăpa din raza mîinii lui – ura să fie
ciupită sau „pipăită de străini“ – şi zise destul de severă:
— Vă rog, nu mă mai ciupiţi de cot. Nu-mi place.
— Draga mea Dorothy, cine poate rezista unui cot ca al tău?
Cînd îl vezi, îţi vine instantaneu să-l ciupeşti. Cum să zic, e un
gest reflex.
— Cînd v-aţi întors la Knype Hill? zise Dorothy, care-şi
pusese deja bicicleta între domnul Warburton şi ea. Nu v-am
mai văzut de două luni.
— Alaltăieri m-am întors. Însă doar pentru puţin timp. Mîine
plec din nou. Îmi duc copiii în Bretania. Bastarzii, vreau să
spun.
Domnul Warburton pronunţă cuvîntul bastarzi, la care
Dorothy îşi ferise privirea jenată, cu o undă de mîndrie plină de
candoare. El şi „bastarzii“ lui (avea trei) constituiau unul dintre
marile scandaluri din Knype Hill. Era un bărbat cu venituri
independente, se prezenta drept pictor – realiza în jur de şase
peisaje mediocre pe an –, venise la Knype Hill cu doi ani în
urmă şi cumpărase una dintre vilele cele noi din spatele casei
parohiale. Acolo locuise, sau mai precis stătuse periodic, în
concubinaj deschis, cu o femeie pe care o numea menajera sa.
Cu patru luni în urmă, această femeie – era străină, spaniolă, se
spunea – crease încă un scandal, unul şi mai strigător la cer,
părăsindu-l brusc, iar cei trei copii ai săi erau acum campaţi la
nu ştiu ce rudă de-a lui suferindă de multă vreme, din Londra.
La prima vedere, era un bărbat atrăgător şi impozant, deşi cu
desăvîrşire chel (făcea mari eforturi să ascundă acest lucru), şi
avea un aer atît de dezinvolt, încît lăsa impresia că pîntecele
său destul de rotofei era doar un simplu apendice al pieptului.
Avea patruzeci şi opt de ani, dar spunea că are patruzeci şi
patru. Lumea din oraş zicea despre el că e „un ticălos bătrîn“;
fetele tinere se temeau de el, şi nu fără motiv.
Domnul Warburton îşi pusese o mînă, cu un aer părintesc,
pe umărul lui Dorothy şi o conducea prin mulţime, vorbind
aproape fără pauză. Maşina lui Blifil-Gordon, care tocmai
înconjurase cişmeaua, îşi croia acum drum înapoi, încă însoţită
de trupa de bacante de vîrsta a doua. Domnul Warburton,
captat de scenă, se opri să se uite mai bine la ea.
— Ce e cu mascarada asta dezgustătoare? întrebă.
— A, fac – cum îi zice? – campanie pentru alegeri. Încearcă
să ne facă să-i votăm, cred.
— Încearcă să ne facă să-i votăm! Doamne Dumnezeule!
murmură domnul Warburton, cîntărind din ochi cortegiul
triumfal. Ridică bastonul masiv, cu mîner de argint, pe care-l
purta mereu, şi arată, destul de expresiv, întîi o siluetă din alai,
apoi o alta. Uite la ele! Pur şi simplu uită-te la ele! Uită-te la
cotoroanţele astea veştejite şi la idiotul ăla semiretardat care
rînjeşte la noi ca o maimuţă cînd vede o pungă de nuci. Ai mai
văzut aşa spectacol ridicol?
— Aveţi grijă! şopti Dorothy. Poate vă aude cineva.
— Să mă audă! spuse domnul Warburton, ridicînd imediat
glasul. Şi cînd te gîndeşti că jigodia aia de obîrşie umilă chiar
are impertinenţa de a crede că ne face cine ştie ce plăcere să-l
vedem etalîndu-şi dantura falsă! Ca să nu mai zic de costumul
lui, o adevărată ofensă adusă bunului-gust. Există oare şi un
candidat socialist? Dacă da, în mod sigur am să votez pentru el.
Cîteva persoane de pe trotuar s-au întors să se uite lung la el.
Dorothy îl văzu pe domnul Twiss, negustorul de fierărie cel
scund şi sfrijit, un bătrîn cu ten măsliniu, uitîndu-se cu
duşmănie voalată pe după coşurile de răchită atîrnate deasupra
uşii prăvăliei. Prinsese din zbor cuvîntul socialist şi îl
înregistrase mental pe domnul Warburton drept socialist, iar pe
Dorothy drept amică a socialiştilor.
— Chiar trebuie să plec, zise Dorothy grăbită, simţind că ar fi
bine să scape înainte ca domnul Warburton să spună ceva şi
mai lipsit de tact. Am o mulţime de lucruri de cumpărat. Cred că
trebuie să-mi iau rămas-bun acum.
— A, nu, nu te las! zise domnul Warburton vesel. Nici să nu
te gîndeşti! Vin cu tine.
Dorothy o porni pe stradă călare pe bicicletă, cu el mergînd
alături şi continuînd să vorbească volubil, cu pieptul uriaş
împins în faţă şi bastonul la subraţ. Era un om care nu se dădea
dus cu una cu două şi, deşi Dorothy îl socotea prieten, uneori îşi
dorea, el fiind subiectul cel mai scandalos din oraş, iar ea fiica
parohului, ca el să nu-şi aleagă în permanenţă cele mai publice
locuri pentru a i se adresa. În acest moment, însă, îi era
recunoscătoare pentru companie, care îi uşură considerabil
trecerea pe lîngă prăvălia lui Cargill – căci acesta se afla încă în
prag şi o fixa cu o privire piezişă şi sugestivă.
— Ce noroc să te întîlnesc în dimineaţa asta, continuă
domnul Warburton. Sincer să fiu, chiar după tine mă uitam.
Cine crezi că vine diseară la masă la mine? Bewley – Ronald
Bewley. Ai auzit de el, în mod sigur.
— Ronald Bewley? Nu, nu cred. Cine e?
— Ei, cum naiba? Ronald Bewley, romancierul. Autorul cărţii
Fishpools and Concubines7. În mod sigur ai citit Fishpools and
Concubines, nu?
— Nu, mi-e teamă că nu. Sinceră să fiu, nici n-am auzit de ea.
— Draga mea Dorothy! Te neglijezi peste măsură. Trebuie
neapărat să citeşti Fishpools and Concubines. E marfă a-ntîia, te
asigur – pornografie de mare clasă. Exact ce-ţi trebuie ca să-ţi
taie gustul lăsat de cercetaşele tale.
— Aş vrea foarte mult să nu mai spuneţi asemenea lucruri!
zise Dorothy, uitîndu-se stînjenită în jur şi apoi ferindu-şi iar
privirea cînd aceasta aproape i se intersectase cu a lui Cargill. Şi
unde locuieşte acest domn Bewley? adăugă. În nici un caz aici,
nu?
— Nu. Vine de la Ispwich la cină şi poate rămîne peste
noapte. De-asta te căutam. M-am gîndit că poate ţi-ar plăcea să-l
cunoşti. Ce-ai zice să vii şi tu diseară la cină?
 — Mi-e imposibil să vin, zise Dorothy. Trebuie să pregătesc
masa pentru tata şi mai am o mie alte lucruri de făcut. N-o să
fiu liberă pînă după opt.
— Foarte bine, atunci vino după. Aş vrea să-l cunoşti pe
Bewley. E un tip foarte interesant – foarte la curent cu scandalul
Bloomsbury şi toate astea. O să-ţi facă plăcere să-l cunoşti. Şi ţi-
ar prinde bine şi ţie să mai scapi măcar cîteva ore de grijile
casei şi ale bisericii.
Dorothy şovăi. Propunerea o tenta. Adevărul era că-i făceau
deosebită plăcere rarele vizite pe care le făcea acasă la domnul
Warburton. Dar, fireşte, acestea erau foarte rare – o dată la trei
sau patru luni cel mai des; era atît de limpede că nu se cuvenea
să se asocieze atît de făţiş cu un asemenea om. Şi, chiar cînd îi
făcea cîte o vizită, avea grijă să se asigure în prealabil că mai
există cel puţin încă un invitat.
Cu doi ani în urmă, cînd domnul Warburton venise prima
oară la Knype Hill (la ora respectivă poza drept văduv cu doi
copii; puţin mai tîrziu, însă, menajera dăduse din senin naştere
unui al treilea copil, în toiul nopţii), Dorothy îl întîlnise la un
ceai, după care îl vizitase acasă. Domnul Warburton îi oferise
un ceai minunat, îi vorbise amuzant despre cărţi şi apoi,
imediat după ceai, se aşezase lîngă ea pe canapea şi începuse
să-i facă avansuri insistent, neruşinat, chiar brutal. Fusese
practic o tentativă de viol. Dorothy era îngrozitor de speriată,
însă nu îndeajuns de speriată ca să-i opună rezistenţă. Reuşi să
scape din braţele lui şi se refugie în celălalt capăt al canapelei,
albă la faţă, tremurînd şi aproape în lacrimi. Domnul
Warburton, pe de altă parte, nu era cîtuşi de puţin ruşinat şi
părea chiar uşor amuzat.
— Vai, cum aţi putut, cum aţi putut? a zis ea printre suspine.
— Păi se pare că n-am putut, a spus domnul Warburton.
— Dar cum aţi putut să fiţi aşa o brută?
— A, la asta te referi? Foarte simplu, copila mea, foarte
simplu. O să înţelegi cînd o să fii de vîrsta mea.
În ciuda acestui început prost, între cei doi se născuse un soi
de prietenie, pînă în punctul în care lui Dorothy începuseră „să-
i iasă vorbe“ despre relaţia ei cu domnul Warburton. Nu era
nevoie să faci cine ştie ce pentru „a-ţi ieşi vorbe“ în Knype Hill.
Îl vedea la intervale lungi şi avea foarte mare grijă să nu fie
niciodată singură cu el, însă chiar şi aşa el tot reuşea să
găsească ocazii în care să-i facă iar curte. Dar o făcea într-o
manieră de gentleman; neplăcutul incident anterior nu se mai
repetase. Mai tîrziu, după ce ea îl iertase, domnul Warburton îi
explicase că „mereu îşi încearcă norocul“, cu fiecare femeie
atrăgătoare pe care o întîlneşte.
— Şi nu sînteţi pus la punct foarte des? nu s-a putut abţine
Dorothy să nu-l întrebe.
— A, ba sigur că da. Dar să ştii că am parte şi de destule
succese.
Lumea se întreba uneori cum se poate ca o fată ca Dorothy
să accepte, fie şi ocazional, compania unui bărbat ca domnul
Warburton; însă atracţia pe care o simţea faţă de el era atracţia
pe care o trezesc întotdeauna blasfematorul şi cel care trăieşte
în păcat în sufletul celui credincios. E un dat al firii – e suficient
să te uiţi în jur ca să verifici acest lucru – că imoralul şi
credinciosul sînt atraşi, în mod natural, unul de altul. Cele mai
bune scene de bordel din literatură au fost scrise, fără excepţie,
de credincioşi pioşi sau de necredincioşi pioşi. Şi, fireşte,
Dorothy, fiind născută în secolul douăzeci, avea mare grijă să-i
asculte blasfemiile domnului Warburton cît putea de calmă; ar
fi fatal să-i flatezi pe cei vicioşi lăsîndu-i să vadă că te şochează.
Şi, în afară de-asta, ţinea cu adevărat la el. El o tachina şi o
făcea să sufere, şi totuşi, îi oferea, lucru de care nu era total
conştientă, un soi de compasiune şi înţelegere pe care nu le
putea obţine nicăieri în altă parte. Cu toate viciile lui, era un om
cît se poate de plăcut, iar strălucirea de prost gust a conversaţiei
lui – Oscar Wilde subţiat în şapte ape –, pe care era prea lipsită
de experienţă ca să o vadă aşa cum era de fapt, o înspăimînta,
dar o şi fascina. Poate că, în situaţia dată, ideea de a-l întîlni pe
celebrul domn Bewley îşi făcu efectul asupra ei, deşi în mod
sigur Fishpools and Concubines părea genul de carte pe care ea
fie n-ar fi citit-o, fie şi-ar fi fixat singură o penitenţă severă
pentru lectura ei. Fără îndoială că, la Londra, oamenii abia dacă
ar catadicsi să treacă strada pentru a se întîlni cu cine ştie ce
alţi cincizeci de romancieri; dar aceste lucruri sînt percepute cu
totul diferit în locuri precum Knype Hill.
— Sînteţi sigur că vine şi domnul Bewley? zise.
 — Categoric. Şi cred că vine şi soţia lui. O să fii sută la sută în
siguranţă. În seara asta n-o să ai parte de nici o scenă gen
Tarquin şi Lucreţia.
— Bine, zise Dorothy în cele din urmă; mulţumesc foarte
mult. O să trec şi eu… pe la opt jumate, cred.
— Bine. Dacă reuşeşti să vii cît mai e încă lumină, cu atît mai
bine. Nu uita că stau uşă-n uşă cu doamna Semprill. Putem
conta pe ea c-o să fie pe recepţie imediat cum se lasă seara.
Doamna Semprill era colportoarea de bîrfe a oraşului – mai
exact, cea mai mare clevetitoare dintre multele bîrfitoare din
oraş. Obţinînd ce dorise (o bătea întruna pe Dorothy la cap să
vină mai des pe la el), domnul Warburton i-a zis au revoir şi a
lăsat-o să-şi facă restul de cumpărături.
În semiîntunericul din prăvălia lui Solepipe, Dorothy tocmai
pleca de la tejghea cu cei doi iarzi şi jumătate de pînză de
căptuşeală, cînd i-a ajuns la ureche o voce joasă şi tînguioasă.
Era doamna Semprill. O femeie subţire de patruzeci de ani, cu
un chip palid, lunguieţ şi distins, care, datorită părului brunet şi
strălucitor şi aerului de melancolie profundă, o făcea să semene
cu un portret de Van Dyck. Urmărise conversaţia lui Dorothy cu
domnul Warburton ascunsă în spatele unui maldăr de cretoane
de lîngă fereastră. Ori de cîte ori făceai ceva ce nu voiai să te
vadă doamna Semprill că faci, puteai să fii sigur că ea se află
undeva în preajma ta. Părea să aibă darul de a se înfiripa ca din
pămînt, ca un gin din O mie şi una de nopţi, în orice loc în care
nu era dorită. Nici o indiscreţie, oricît de mică, nu scăpa
vigilenţei ei. Domnul Warburton obişnuia să spună că e precum
cele patru fiare ale Apocalipsei – „Sînt pline de ochi, să nu uiţi,
şi nu se odihnesc nici zi, nici noapte“.
— Dorothy, scumpa mea, şopti doamna Semprill cu glasul
îndurerat şi plin de afecţiune al cuiva care tocmai îţi dă cît
poate de blînd o veste proastă. Am ceva absolut înfiorător să-ţi
spun – ceva care pur şi simplu te va îngrozi.
— Ce anume? zise Dorothy resemnată, ştiind prea bine ce-o
aşteaptă – căci doamna Semprill avea un singur subiect de
conversaţie.
Ieşiră din prăvălie şi porniră pe stradă, Dorothy călare pe
bicicletă, iar doamna Semprill mergînd pe lîngă ea cu paşi
delicaţi de păsăruică, mărunţind din buze şi apropiindu-se tot
mai tare de urechea lui Dorothy pe măsură ce remarcile îi
deveneau tot mai intime.
— Ai observat-o cumva, începu, pe fata aia care stă la
capătul stranei cel mai apropiat de orga bisericii? O fată destul
de drăguţă, cu păr roşu. Habar n-am cum o cheamă, adăugă
doamna Semprill, care cunoştea numele de familie şi pe cele de
botez ale fiecărui bărbat sau copil şi al fiecărei femei din Knype
Hill.
— Molly Freeman, zise Dorothy. E nepoata lui Freeman,
băcanul.
— A, Molly Freeman? Aşa o cheamă? M-am tot întrebat cum
o chema-o. Ei bine…
Gura ei roşie şi delicată se apropie de Dorothy, iar glasul
îndurerat coborî pînă la nivelul unei şoapte înspăimîntate.
Doamna Semprill începu să verse un şuvoi de bîrfe înveninate
despre Molly Freeman şi şase tineri care lucrau la rafinăria de
trestie de zahăr. După cîteva momente, povestea deveni atît de
exagerată încît Dorothy, care se făcuse trandafirie la faţă, îşi
retrase grăbită urechea de lîngă buzele doamnei Semprill ce
continuau să şuşotească. Îşi opri bicicleta.
— N-am de gînd să ascult asemenea lucruri! zise brusc. ªtiu
sigur că e o minciună, Molly Freeman n-ar face aşa ceva. Nu
poate fi adevărat! E aşa o fată cumsecade şi liniştită – a fost una
dintre cele mai bune cercetaşe şi întotdeauna a fost cît se poate
de săritoare cînd am avut nevoie de ajutor pentru bazarurile de
caritate ale bisericii şi toate celelalte. Sînt cît se poate de sigură
că n-ar face niciodată lucrurile de care vorbiţi.
— Dar, Dorothy, scumpa mea! Dacă-ţi spun că am văzut-o cu
ochii mei…
— Nu-mi pasă! Nu e corect să spuneţi asemenea lucruri
despre oameni. Chiar dac-ar fi adevărate, nu e frumos să vorbiţi
despre ele. Există şi aşa destul de mult rău în lume fără să-l mai
şi căutăm cu dinadinsul.
— Să-l căutăm cu dinadinsul! oftă doamna Semprill. Dar,
draga mea Dorothy, parcă ar vrea cineva sau ar avea cineva
vreodată nevoie să-l caute! Problema e că nu poţi să nu vezi
toată ticăloşia îngrozitoare care se petrece în oraşul ăsta.
Doamna Semprill era de fiecare dată sincer uimită dacă o
acuzai că ea singură caută subiecte de scandal. Nimic n-o
îndurera mai tare, protesta ea, decît spectacolul ticăloşiei
umane; însă acesta îi era în permanenţă adus cu obstinaţie în
faţa ochilor nevinovaţi şi doar un profund simţ al datoriei o
obliga să-l facă public. Departe de a o face să tacă, remarca lui
Dorothy o făcu să vorbească şi mai înfocat despre corupţia
generală din Knype Hill; comportamentul necuviincios al lui
Molly Freeman era doar un exemplu. Şi aşa, de la Molly
Freeman şi cei şase tineri ajunse la doctorul Gaythorne,
medicul igienist al oraşului, care le lăsase gravide pe două
dintre asistentele de la Cottage Hospital, şi apoi la doamna
Corn, soţia secretarului primăriei, găsită zăcînd beată moartă
pe un cîmp, după ce consumase apă de colonie, şi apoi la
ajutorul de preot de la St Wedekind’s, din Millborough, care era
implicat într-un foarte grav scandal, cu un băiat de cor; şi o
ţinuse tot aşa, dintr-una într-alta. Căci aproape că nu exista nici
un suflet, nici în oraş, şi nici în întreaga regiune, despre care
doamna Semprill să nu-ţi dezvăluie cine ştie ce secret odios,
dacă o ascultai suficient de mult timp.
Lucrul care-ţi sărea în ochi era faptul că poveştile ei nu erau
doar infecte şi calomnioase, ci, aproape întotdeauna, aveau şi
un iz monstruos de perversiune. Prin comparaţie cu clevetitorii
obişnuiţi ai oraşului, era ca Freud faţă de Boccaccio. Dacă o
auzeai vorbind, ai fi rămas cu impresia că în Knype Hill, cu cei
două mii de locuitori ai săi, găseai întrupări ale răului mai
rafinate decît în Sodoma, Gomora şi Buenos Aires la un loc. Într-
adevăr, cînd meditai la vieţile duse de aceşti locuitori ai acestei
Cetăţi de la şes din zilele noastre – de la managerul băncii
Barclay irosind banii clienţilor săi pe copiii celui de-al doilea
mariaj al său bigam, la barmaniţa de la Dog and Bottle servind
băuturi în local fără să aibă pe ea decît nişte papuci de satin cu
toc, şi de la bătrîna Miss Channon, profesoara de muzică, sticla
secretă de gin a acesteia şi scrisorile ei anonime, la Maggie
White, fiica brutarului, care făcuse trei copii cu propriul său
frate –, cînd te gîndeai la toţi aceşti oameni, cu toţii, fie tineri, fie
bătrîni, fie bogaţi, fie săraci, cufundaţi în vicii monstruoase ce
aminteau de Babilon, te întrebai de ce nu se pogora focul din
Ceruri, ca să radă acest oraş definitiv de pe faţa pămîntului.
Însă, dacă mai ascultai încă puţin, catalogul obscenităţilor
devenea mai întîi monoton, apoi insuportabil de plicticos. Într-
un oraş în care fiecare e ori bigam, ori pederast, ori consumator
de droguri, cel mai mare scandal îşi pierde acuitatea. De fapt,
doamna Semprill era mai mult decît o bîrfitoare; era plictiseala
în persoană.
Cît despre gradul în care îi erau crezute poveştile, acesta
varia. Uneori, se spunea despre ea că e o caţă bătrînă şi
spurcată la gură, care nu face decît să îndruge nişte scorneli;
alteori, una dintre acuzaţiile ei se spărgea în capul vreunui
nefericit, căruia îi trebuiau luni sau poate chiar ani să o facă
uitată. În mod cert, din cauza ei se rupseseră nu mai puţin de
şase logodne şi începuseră nenumărate certuri între soţi şi soţii.
În tot acest timp, Dorothy făcuse mai multe încercări
zadarnice de a scăpa de doamna Semprill. Traversase încet-
încet strada, pînă cînd ajunsese cu bicicleta la trotuarul de pe
partea dreaptă şi-l urcase; dar doamna Semprill o urmase,
şuşotind fără încetare. Abia cînd ajunseră la capătul străzii
principale, Dorothy reuşi să-şi adune suficientă putere pentru a
evada. Se opri şi-şi puse piciorul drept pe pedala bicicletei.
— Chiar nu mai pot să stau nici măcar o clipă, zise. Am o mie
de lucruri de făcut şi deja am întîrziat.
— Dar, vai, scumpa mea Dorothy! Mai am ceva ce trebuie
neapărat să-ţi spun – ceva foarte important!
— Îmi pare rău… mă grăbesc îngrozitor. Poate altădată.
— E legat de acel bărbat îngrozitor, domnul Warburton, zise
doamna Semprill grăbită, ca nu cumva Dorothy să scape fără să
audă. Tocmai s-a întors din Londra, şi ştii – am ţinut foarte tare
să-ţi spun asta – n-o să-ţi vină să crezi, zău…
Însă în acest punct Dorothy îşi dădu seama că trebuie s-o
şteargă imediat, indiferent cu ce cost. Nu-şi putea imagina ceva
mai stînjenitor decît să fie nevoită să discute despre domnul
Warburton cu doamna Semprill. Se sui pe bicicletă şi, cu un
foarte scurt „Scuze, chiar nu mai pot să stau!“, începu să
pedaleze grăbită, îndepărtîndu-se.
— Am vrut să-ţi spun… şi-a luat o nouă amantă! strigă
doamna Semprill după ea, uitînd să mai vorbească în şoaptă în
nerăbdarea ei de a împărtăşi această informaţie suculentă.
Însă Dorothy dădu grăbită colţul, fără să privească înapoi şi
făcîndu-se că n-a auzit. O reacţie nu tocmai înţeleaptă, căci era
o mare greşeală s-o expediezi pe doamna Semprill astfel. Orice
lipsă de disponibilitate de a a-i asculta bîrfele era luată drept
semn de depravare şi ducea automat la colportarea de noi
zvonuri, şi mai rele decît cele dinaintea lor, pe seama ta, din
clipa în care îi întorceai spatele.
În drum spre casă, lui Dorothy îi veniră în minte nişte
gînduri nu tocmai creştineşti despre doamna Semprill, pentru
care se ciupi la timp. Avu, de asemenea, o revelaţie destul de
tulburătoare, pe care nu o avusese pînă în acest moment – că
doamna Semprill va afla în mod sigur de vizita ei acasă la
domnul Warburton din această seară şi pînă mîine o va
amplifica, transformînd-o în ceva scandalos. La acest gînd, o
străbătu o vagă presimţire de rău augur, chiar în momentul
cînd sări de pe bicicletă la poarta casei parohiale, unde rătăcea
Silly Jack, idiotul oraşului, un retardat aflat în clasa a treia, cu
faţă triunghiulară ca o căpşună, lovind absent în stîlpul porţii
cu o nuia de alun.

IV

Era puţin după unsprezece. Ziua, care, asemeni unei văduve

optimiste încercînd să treacă drept o codană de şaptesprezece
ani, îşi dăduse pînă acum nişte aere de aprilie ce nu se
potriveau sezonului, îşi amintise dintr-odată că e august şi
începu să-şi pogoare arşiţa.
Dorothy intră cu bicicleta în cătunul Fennelwick, aflat la o
milă de Knype Hill. Îi dusese doamnei Lewin nişte leucoplast,
iar acum îi făcea o scurtă vizită bătrînei doamne Pither, ca să-i
ducă tăietura din Daily Mail despre ceaiul de angelică pentru
reumatism. Soarele, care strălucea pe cerul fără nori, îi ardea
spatele prin rochia cu pătrăţele, iar drumul prăfuit tremura în
arşiţă şi pajiştile fierbinţi şi netede, pe deasupra cărora, chiar şi
în acest anotimp nenumărate ciocîrlii îşi cîntau trilurile
exasperant, erau atît de verzi că te dureau ochii cînd le priveai.
Era genul de zi pe care cei care nu sînt nevoiţi să muncească o
numesc „splendidă“.
Dorothy îşi rezemă bicicleta de poarta de la casa ţărănească
a familiei Pither, îşi scoase batista din geantă şi îşi şterse
mîinile, asudate de la ghidon. În lumina aspră a soarelui, faţa îi
părea subţiată şi lipsită de culoare. La această oră a dimineţii,
părea nu doar de douăzeci şi opt de ani, ba chiar şi mai în
vîrstă. Pe întreg parcursul zilei – şi, în general, ziua ei avea
şaptesprezece ore – avea perioade regulate şi alternative de
oboseală şi energie; mijlocul dimineţii, cînd îşi efectua prima
„vizită“ din program, era una dintre perioadele de oboseală.
Din cauza distanţelor pe care trebuia să le parcurgă pe
bicicletă de la o casă la alta, „vizitele“ îi luau aproape jumătate
de zi. În fiecare zi a vieţii ei, în afară de duminică, făcea între
şase şi douăsprezece vizite la locuinţele enoriaşilor. Pătrundea
în interioare înghesuite şi se aşeza pe scaune cu tapiţeria plină
de cocoloaşe, dinspre care se ridicau în lumină particule fine de
praf, flecărind cu gospodine istovite şi neîngrijite; îşi petrecea
jumătăţi de oră pe fugă, dînd o mînă de ajutor la cîrpit şi călcat,
şi citea capitole din Evanghelii, rearanja bandajele de pe
„picioarele betege“ şi compătimea alături de cele ce sufereau de
greţuri matinale; se juca de-a căluţul cu copii urît mirositori,
care-i mînjeau pieptul rochiei cu degeţelele lor lipicioase; dădea
sfaturi despre aspidistre suferinde, propunea nume pentru
nou-născuţi şi bea nenumărate „ceşti de ceai bun“ – căci aceste
femei muncite ţineau morţiş să-i ofere o „ceaşcă de ceai bun“,
din ceainicul mereu aburind.
Era, în mare măsură, o muncă descurajantă. Puţine, foarte
puţine din aceste femei păreau să aibă măcar o foarte mică idee
despre viaţa creştină pe care ea încerca să le ajute s-o ducă.
Unele dintre ele erau timide şi bănuitoare, rămîneau în
defensivă şi-şi găseau mereu scuze cînd le îndemna să vină la
Sfînta Împărtăşanie; altele simulau evlavia de dragul micilor
sume pe care le puteau primi din cutia milelor; însă cele care se
bucurau cel mai tare de venirea ei erau vorbăreţele, care aveau
nevoie de un public pentru a se plînge de „daraverele“
bărbaţilor lor sau de nesfîrşitele poveşti funebre („Şi a trebuit
să-i bage nişte ţăvuşti dă sticlă în vene“ etc. etc.) despre bolile
cumplite de care le muriseră rudele. Dorothy ştia bine, cel puţin
jumătate din femeile de pe lista ei erau în adîncul sufletului
atee, într-un mod confuz, care n-avea legătură cu raţiunea. Se
lovea de asta toată ziua – acea neîncredere difuză şi totală atît
de răspîndită în rîndul celor fără carte, împotriva cărora nici un
argument nu are şanse. Orice-ar fi făcut, nu reuşise niciodată să
sporească numărul enoriaşelor care veneau în mod regulat la
împărtăşanie cu mai mult de douăsprezece. Femeile îi
promiteau că vor veni la spovedanie, îţi ţineau promisiunea o
lună sau două, după care încetau să se mai ducă. Cu cele mai
tinere situaţia era şi mai fără de speranţă. Nu voiau nici măcar
să se înscrie în filialele locale ale ligilor bisericii create pentru
beneficiul lor – Dorothy era secretară onorifică a trei asemenea
ligi, în afară de titlul de Căpitan al Cercetaşelor. The Band of
Hope8 şi Companionship of Marriage9 lîncezeau, aproape fără
nici un membru, iar Mothers’ Union10 era ţinută în viaţă doar
de faptul că bîrfa şi ceaiul puternic şi la discreţie făceau
întîlnirile săptămînale de cusut acceptabile. Da, era o muncă
descurajantă; atît de descurajantă, încît uneori ar fi putut să
pară absolut inutilă, dacă Dorothy n-ar fi ştiut să ia acest
sentiment al inutilăţii drept ceea ce este – şi anume cea mai
subtilă armă a diavolului.
Dorothy ciocăni la uşa şubredă a familiei Pither, pe sub care
venea un damf melancolic de varză fiartă şi se scurgea nişte
apă de la spălatul vaselor. Din lunga ei experienţă ştia şi simţea
în nări înainte de a intra mirosul particular al fiecărei case de
pe traseul ei. Unele dintre aceste mirosuri erau cît se poate de
distincte. Era, de pildă, mirosul sărat, de animal, ce sălăşluia în
casa bătrînului domn Tombs, un librar în vîrstă, aflat la pensie,
care stătea toată ziua culcat în pat într-o odaie întunecoasă, cu
nasul lung şi prăfuit şi ochelarii cu lentile de cristal iţindu-se
dintr-o pătură de blană imensă şi extrem de bogată. Însă, cînd
îţi puneai mîna pe pătură, aceasta se dezintegra, exploda şi
fugea în toate direcţiile. Era compusă în întregime din pisici –
douăzeci şi patru de pisici, mai exact. Domnul Tombs obişnuia
să explice că „îi ţin de cald“. În aproape toate casele exista
acelaşi miros împămîntenit de paltoane vechi şi apă de la
spălatul vaselor, peste care se suprapuneau celelalte mirosuri
individuale; mirosul de hazna, cel de varză, mirosul de copii,
izul înţepător, ca de bacon, al catifelei reiate impregnate cu
sudoarea unui deceniu.
Doamna Pither deschise uşa, care se înţepenea invariabil în
tocul lateral şi apoi, cînd trăgeai tare de ea s-o deschizi, făcea să
tremure întreaga casă. Era o femeie masivă, adusă de spate, cu
chip cenuşiu şi păr cărunt şi rar, şorţ din pînză de sac şi papuci
din pîslă, cu care mergea tîrşîit.
— Măi să fie, uite c-a venit domnişoara Dorothy! exclamă cu
o voce tristă şi fără viaţă, însă nu lipsită de afecţiune.
O luă pe Dorothy în braţele ei cu mîini mari şi noduroase, cu
încheieturi strălucitoare ca nişte cepe decojite, de la vîrstă şi
spălat întruna rufe, şi îi dădu o pupătură umedă. Apoi o trase
după ea în interiorul murdar al casei.
— Pither îi plecat la muncă, domnişoară, o anunţă cînd
ajunseră înăuntru. Îi dus la doctoru’ Gaythorne, să-i sepe la
răzoarăle dă flori.
Domnul Pither făcea diverse munci de grădinărit. El şi soţia
lui, ambii peste şaptezeci de ani, erau unul dintre puţinele
cupluri cu adevărat cucernice de pe lista de vizite a lui Dorothy.
Doamna Pither ducea o viaţă istovitoare, ca de melc, tîrşîindu-şi
picioarele încolo şi-ncoace, cu o permanentă durere în ceafă din
cauză că buiandrugii uşilor erau prea joşi pentru ea, între puţ,
chiuvetă, sobă şi mica parcelă în care avea grădina de legume.
Bucătăria era destul de îngrijită, însă îngrozitor de
înăbuşitoare, de urît mirositoare şi de plină de praf străvechi.
În capătul opus sobei, doamna Pither făcuse un fel de altar de
rugăciune dintr-un preş soios aşezat în faţa unui micuţ armoniu
defunct, pe care se aflau o oleografie cu crucificarea Domnului,
îndemnul biblic „Priveşte şi roagă-te“, cusut cu mărgele pe
pînză, şi o fotografie cu domnul şi doamna Pither la nunta lor,
în 1882.
— Vai de bietu’ Pither! continuă doamna Pither cu glasul ei
deprimant, să sepe la vîrsta lui, cu reumatismu’ lui aşe de rău!
Tare greu îi mai este, domnişoară. Şi mai are şi o durere, aşe,
între picioare, domnişoară, şi nu ştie ce-o fi cu ea, da’ tare s-a
pătimit dimineţile, de cîteva zile. Zi şi mata, domnişoară, aşa-i
că chinuitoare mai îi şi viaţa asta de trebe s-o ducem sărmanii
dă noi?

Î
 — Îmi pare rău, zise Dorothy. Dar sper că măcar
dumneavoastră aţi fost ceva mai bine, doamnă Pither.
— Ei, domnişoară, pă mine nimica nu mă mai face bine. Nu
mă mai vindec io, adicătelea nu pe lumea asta. N-o să mă mai
fac io bine pe lumea asta păcătoasă.
— Vai, nu trebuie să vorbiţi aşa, doamnă Pither! Sper să vă
mai avem mult timp de-acum încolo printre noi.
— Ei, domnişoară, mata nu ştii ce rău mi-a fost toată
săptămîna! M-a apucat reumatismu’ şi a luat-o pînă jos pă toată
partea dîn spate a bietelor mele picioare bătrîne, şi sînt
dimineţi cînd simt că nu pot nici să merg pînă-n grădină, să scot
o mînă de cepe. Of, domnişoară, obositoare mai e lumea asta-n
care trăim, aşa-i? Obositoare şi păcătoasă.
— Dar fireşte că nu trebuie să uităm, doamnă Pither, că ne
aşteaptă o lume mai bună. Viaţa asta e făcută doar ca să ne
încerce – doar ca să ne întărească şi să ne înveţe să fim
răbdători, ca să fim pregătiţi pentru a merge în Rai, atunci cînd
va fi momentul.
Aceste cuvinte produseră o schimbare bruscă şi remarcabilă
asupra doamnei Pither. Aceasta fusese provocată de cuvîntul
„Rai“. Doamna Pither avea doar două subiecte de conversaţie;
unul dintre ele era fericirea din Rai, iar celălalt chinurile vieţii
ei pămînteşti. Remarca lui Dorothy păru să acţioneze asupra ei
ca o vrajă. Ochii săi cenuşii şi fără viaţă nu se mai puteau
însufleţi, însă glasul i se precipită, cu un entuziasm aproape
fericit.
— Vai, domnişoară, bine-ai mai zis-o! Adevăr grăieşti,
domnişoară! Asta ne şi zîcem Pither al meu şi cu mine mereu. Şi
ăsta îi singuru’ lucru care ne mai ţine – singur gîndu’ la Rai şi la
hodina lungă, lungă dă tot care ne aşteaptă. Orişicît am fi
pătimit, o să ne primim răsplata, aşa îi, domnişoară? To’ ce-ai
pătimit are să ţi se-ntoarcă ’napoi de o sută şi de o mie de ori. I-
adevărat, aşa-i, domnişoară? O să ne hodinim cu tăţii pă lumea
aialaltă – o să fie şi hodină, şi linişte, şi n-o să mai fie reumatism
şi nici săpat, nici gătit, nici spălat şi nimica altceva. Dumneatale
chiar crezi asta, domnişoară Dorothy, aşa-i?
— Sigur că da, zise Dorothy.
— Vai, domnişoară, dacă ai şti ce alinare e asta pentru noi –
doar aşa, să ne gîndim la Rai! Îmi zîce Pither al meu, cînd vine
acasă istovit sara tîrziu şi ne chinuie rău reumatismu’, „Nu mai
pune boala la suflet, draga mea, îmi zîce, că acu’ nu mai avem
mult pîn-om ajunge în Rai, zîce. Că pentru ăi ca noi o fo’ făcut
Raiu’, zîce, păntru ăi de se căznesc aşa, ca noi, care n-om băut şi
om fo’ cu frică de Dumnezeu şi ne-om spovedit la tăte slujbele
de-mpărtăşanie. Aşa-i că aşe e cel mai bine, domnişoară
Dorothy – sărman în viaţa asta şi bogat în viaţa ailaltă? Nu ca
bogaţii ăia, că nici otomobilele şi nici căşile lor frumoase n-o să-
i scape de viermele care nu doarme şi de focu’ care nu să stinge.
Frumos îi mai zîce-n carte, tare frumos. Crezi că ai putea zîce o
mică rugăciune cu mine, domnişoară Dorothy? Toată dimineaţa
abia am aşteptat să zîc o mică rugăciune.
Doamna Pither era întotdeauna gata pentru „o mică
rugăciune“, la orice oră din zi şi din noapte. Era echivalentul ei
pentru o „ceaşcă bună de ceai“. Îngenuncheară pe preşul tocit şi
spuseră „Tatăl nostru“ şi o rugăciune scurtă pentru săptămîna
în curs; iar apoi, la rugămintea doamnei Pither, Dorothy citi
pilda cu Bogatul şi Lazăr, din cînd în cînd întreruptă de doamna
Pither cu „Amin! Adevărat le mai zîce, aşa-i, domnişoară
Dorothy?“. „Iară îngerii îl duseră la sînul lui Abraham.“ Vai, nu
se există ceva aşe frumos! Amin, domnişoară Dorothy – amin!
Dorothy îi dădu doamnei Pither tăietura din Daily Mail
despre ceaiul de angelică pentru reumatism şi apoi, aflînd că
aceasta fusese prea „beteagă“ ca să scoată apa care-i trebuia
peste zi, îi scoase trei găleţi de apă din puţ. Era un puţ foarte
adînc, cu un parapet aşa de jos că era aproape sigur că doamna
Pither îşi va găsi sfîrşitul căzînd în el şi înecîndu-se, şi nu avea
nici măcar troliu – trebuia să ridici găleata cu mîna. După asta
s-au mai aşezat cîteva minute, iar doamna Pither a mai vorbit
puţin despre Rai. Era incredibil cît de des se gîndea la Rai, dar şi
mai incredibil era cît de concret şi de intens era acesta pentru
ea. Străzile de aur şi porţile de perle orientale erau la fel de
reale pentru ea ca şi cum le-ar fi avut efectiv în faţa ochilor. Iar
imaginea din mintea ei cuprindea pînă şi cele mai concrete şi
mai pămînteşti amănunte. Cît de moi erau paturile acolo! Cît de
gustoasă era mîncarea! Cît de plăcute atingerii şi de curate erau
veşmintele de mătase pe care le îmbrăcai în fiecare dimineaţă!
Şi niciodată, în vecii vecilor, nu mai trebuia să munceşti!
Imaginea Raiului era sprijinul şi consolarea ei, în aproape
fiecare moment al vieţii sale, iar cumplitele ei tînguieli despre
vieţile „sărmanilor care se spetesc muncind“ erau, în mod
straniu, temperate de o satisfacţie la gîndul că, la urma urmei,
„sărmanii care se spetesc muncind“ sînt primii care vor ajunge
în Rai. Era un fel de pact pe care-l încheiase, acceptînd o viaţă
de muncă istovitoare în schimbul unei fericiri eterne. Credinţa
ei era aproape prea mare, dacă e posibil aşa ceva. Era un lucru
straniu, însă certitudinea cu care doamna Pither era sigură că o
aşteaptă Raiul – ca un soi de azil glorios pentru incurabili – îi
provoca lui Dorothy o stinghereală ciudată.
Dorothy se pregăti de plecare, în vreme ce doamna Pither îi
mulţumea, cu efuziuni puţin cam exagerate, pentru vizită,
sfîrşind, ca de obicei, cu noi lamentări pe tema reumatismului
său.
— Sigur o să beau şi ceai de angelică, spuse drept concluzie,
şi îţi mulţumesc din inimă că mi-ai zis de el, domnişoară
Dorothy. Deşi, sincer îţi spui, mare bine nu m-aştept să-mi facă.
Vai, domnişoară, de-ai şti cît m-a mai chinuit reumatismu’ ăsta
în săptămîna din urmă! Pe toată partea dindărăt a piciorului,
dă sus pînă jos, mă junghie de parc-ar fi un vătrai încins în foc,
şi io nu po’ s-ajung să mi le frec cum trebe. Te-ai supăra prea
tare, domnişoară, dacă te-aş ruga să-mi faci şi mie o frecţie la
picioare înainte să pleci? Am o sticlă de Elliman’s sub chiuvetă.
Fără s-o vadă doamna Pither, Dorothy se ciupi zdravăn. Se
aşteptase la asta şi – o făcuse de atîtea ori pînă acum – chiar nu
era nici o plăcere pentru ea să-i facă frecţie doamnei Pither la
picioare. Se admonestă mînioasă. Haide, Dorothy! Nu te mai
smiorcăi aşa! Evanghelia după Ioan, XIII:14.
— Sigur că vă fac, doamnă Pither! zise automat.
Urcară pe scara îngustă şi şubredă, pe care, la un moment
dat, aproape că trebuia să te cocoşezi ca să nu dai cu capul de
tavan. Dormitorul era luminat de o mică fereastră pătrată
înţepenită în balama de iedera de pe zid, care nu mai fusese
deschisă de douăzeci de ani. Aici se afla un pat dublu enorm
care aproape umplea camera, cu aşternuturi în permanenţă
ude şi o saltea cu fulgi, la fel de plină de văi şi dealuri ca o hartă
în relief a Elveţiei. Gemînd din rărunchi, bătrîna se sui în pat şi
se întinse cu faţa în jos. Odaia duhnea a urină şi analgezice.
Dorothy luă sticla cu unguent Elliman’s şi începu s-o dea pe
doamna Pither pe picioarele durdulii şi flasce, cu vene cenuşii.
Afară, în căldura ameţitoare, se urcă pe bicicletă şi porni
grăbită către casă. Soarele îi ardea faţa, dar aerul părea acum
înmiresmat şi proaspăt. Era fericită, foarte fericită! Era mereu
peste măsură de fericită cînd termina „vizitele“ dimineţii; şi,
lucru curios, nici măcar nu ştia din ce motiv. În Borlase, pe
păşunea fermei de lactate, vacile roşcate păşteau, cufundate
pînă la genunchi în marea strălucitoare de iarbă. Dorothy simţi
în nări mirosul vacilor, ca o mireasmă de vanilie şi fîn
proaspăt. Deşi munca dimineţii era abia la jumătate, nu rezistă
tentaţiei de a zăbovi un moment, rezemîndu-şi bicicleta cu o
mînă de poarta păşunii lui Borlase, în timp ce o vită, cu nasul
umed roz-gălbui, îşi scărpină bărbia de stîlpul porţii şi o privi
visătoare.
Dorothy zări un trandafir sălbatic, desigur, fără flori, ce
creştea dincolo de gardul viu, şi se căţără pe poartă cu gîndul de
a afla dacă e sau nu măceş. Îngenunche printre buruienile
înalte de sub gard. Era foarte cald acolo jos, pe pămînt. Bîzîitul
multor insecte nevăzute îi zumzăia în urechi, iar aburul
fierbinte al verii ce venea dinspre pîlcurile încîlcite de vegetaţie
se ridica spre ea şi o învăluia. În apropiere creşteau tulpini
mari de fenicul, cu tufele cu frunze atîrnîndu-le ca nişte cozi de
cai verzi ca marea. Dorothy trase o tufă de fenicul, şi-o lipi de
faţă şi îi inspiră adînc parfumul dulceag şi puternic. Consistenţa
lui o copleşi şi aproape că ameţi preţ de o clipă. Îl trase în piept,
umplîndu-şi plămînii cu el. Un parfum plăcut, atît de plăcut –
parfumul zilelor de vară, parfumul bucuriilor copilăriei,
parfumul insulelor îmbibate de mirodenii în spuma caldă a
mărilor orientului!
Inima i se umplu subit de bucurie. Această bucurie mistică
debordînd din frumuseţea pămîntului, din însăşi natura
lucrurilor, o recunoştea, poate în mod greşit, drept dragostea lui
Dumnezeu. Cum stătea aşa îngenuncheată în căldura toridă, în
aerul înmiresmat şi bîzîitul toropit al insectelor, i se păru, preţ
de o clipă, că aude măreţul imn de slavă pe care pămîntul şi
toată creaţia lui Dumnezeu i-l înalţă fără încetare creatorului
lor. Toată vegetaţia, toate frunzele şi florile, iarba, strălucitoare,
vibrînd, strigîndu-şi din rărunchi bucuria. Privighetorile cîntau
şi ele, coruri întregi de privighetori, invizibile, picurîndu-şi
trilurile din cer. Toate bogăţiile verii, căldura pămîntului,
cîntecul păsărilor, aburii vacilor, zumzăitul nenumăratelor
albine, amestecîndu-se şi ridicîndu-se spre cer precum fumul
altarelor mereu aprinse. Aşadar, se afla în mijlocul îngerilor şi
al arhanghelilor! Începu să se roage şi preţ de o clipă se rugă cu
ardoare, în extaz, uitînd de sine în bucuria adoraţiei ei. Apoi,
nici un minut mai tîrziu, se trezi sărutînd tufa de fenicul încă
lipită de chipul său.
Îşi veni imediat în fire şi se trase înapoi. Ce făcea? Oare
Dumnezeu era cel pe care-l venera, sau doar pămîntul? Bucuria
i se scurse din inimă, înlocuită de sentimentul îngheţat şi
neplăcut că fusese atrasă, fără voia ei, într-un extaz pe jumătate
păgîn. Se dojeni. Să nu mai faci niciodată asta, Dorothy! Să nu
mai venerezi natura, te rog! Tatăl ei o avertizase de pericolele
legate de adorarea naturii. Îl auzise de suficiente ori predicînd
împotriva acestei tentaţii; era, aşa cum spunea el, un simplu
panteism şi, lucru ce părea să-l deranjeze şi mai tare, o
dezgustătoare toană modernă. Dorothy luă un spin al
trandafirului sălbatic şi se înţepă cu el în braţ de trei ori, pentru
a-şi reaminti de Cele trei Fiinţe ale Trinităţii, înainte de a sări
poarta şi a se sui iar pe bicicletă.
De după colţul gardului tocmai se apropia o pălărie neagră şi
foarte prăfuită, cu borul larg. Era părintele McGuire, preotul
romano-catolic, care-şi făcea şi el rondul cu bicicleta. Era un
bărbat foarte masiv şi rotofei, atît de masiv că bicicleta arăta
minusculă sub el, şi părea că-şi menţine cu mare greutate
echilibrul pe ea, ca o minge de golf pe semnul de ţintă. Avea
chipul rozaliu, plin de voie bună şi uşor mucalit.
Dorothy se înnegri subit la faţă. Se făcu trandafirie şi îşi duse
mîna instinctiv sub rochie, acolo unde avea crucea de aur.
Părintele McGuire pedala spre ea cu un aer netulburat şi vag
amuzat. Ea făcu un efort să zîmbească şi murmură nefericită
„Bună dimineaţa“. Însă el trecu pe lîngă ea fără să facă nici un
gest; privirea lui o depăşi relaxată, apoi se fixă absent, undeva
în zare, jucînd fără cusur faptul că nici nu i-a remarcat
existenţa. Era lovitura directă. Dorothy – vai, din păcate,
incapabilă să riposteze cu o lovitură la fel de directă – se sui
înapoi pe bicicletă şi îşi văzu de drum, luptîndu-se cu gîndurile
lipsite de orice milă pe care i le stîrnea invariabil fiecare
întîlnire cu părintele McGuire.
Cu cinci sau şase ani în urmă, cînd părintele McGuire ţinuse
o slujbă de înmormîntare în curtea bisericii St Athelstan’s (nu
exista nici un cimitir romano-catolic la Knype Hill), avusese loc
o dispută a acestuia cu parohul pe tema dreptului părintelui
McGuire de a ţine slujbe în biserică, iar cei doi prelaţi se luaseră
efectiv la trîntă în modul cel mai ruşinos cu putinţă, deasupra
mormîntului deschis. De atunci, nu mai vorbiseră unul cu
celălalt. Era mai bine aşa, spusese parohul.
Pe ceilalţi preoţi, de alte religii, din Knype Hill – domnul
Ward, preotul congregaţionist, domnul Foley, pastorul mişcării
wessleyene, şi epitropul cel chel, cu glas care-ţi hîrşîia urechea,
din fruntea orgiilor de la capela Ebenezer –, parohul îi
considera o ceată de dizidenţi vulgari şi, cum îi provocau o
scîrbă aproape fizică, îi interzisese lui Dorothy absolut orice
contact cu ei.

Era ora douăsprezece. În sera închisă, mare, dar dărăpănată,

ale cărei geamuri, sub acţiunea timpului şi a mizeriei,
deveniseră neclare, verzi şi iridescente ca sticla romană veche,
avea loc o repetiţie în pripă şi mare zarvă a piesei Carol I.
Dorothy nu lua efectiv parte la repetiţie, însă era ocupată cu
pregătitul costumelor. Ea era cea care făcea toate sau aproape
toate costumele pentru toate piesele în care jucau elevii.
Producţia şi regia se aflau în sarcina lui Victor Stone – Victor,
cum îi spunea Dorothy –, învăţătorul de la şcoala bisericii. Era
un tînăr brunet de douăzeci şi şapte de ani, cu constituţie
delicată, iritabil, îmbrăcat în veşminte negre de funcţionar
bisericesc, iar în acest moment gesticula furibund cu un
manuscris făcut sul către şase copii care îl priveau tîmp. Pe o
bancă lungă de lîngă perete, alţi patru copii exersau pe rînd
„zgomotele din fundal“, izbindu-şi vătraiele şi ciondănindu-se
pentru o punguţă jegoasă de Spearmint Bouncers, patruzeci la
un penny.
Era infernal de cald în seră şi se simţea un miros puternic de
clei amestecat cu izul acru de sudoare al copiilor. Dorothy era
în genunchi pe jos, cu gura plină de ace şi o foarfecă în mînă, cu
care tăia rapid coli de hîrtie cafenie în fîşii lungi şi înguste. Oala
cu clei fierbea pe o sobă cu ulei de lîngă ea; în spatele ei, pe
masa de lucru şubredă şi pătată de cerneală, se aflau un talmeş-
balmeş de costume pe jumătate terminate, şi mai multe coli de
hîrtie cafenie, maşina ei de cusut, gheme de cîlţi, bucăţi de clei
întărit, săbii de lemn şi cutii deschise cu vopsea. Cu o parte a
minţii, Dorothy se gîndea la cele două perechi de cizme
răsfrînte de secolul al şaptesprezecelea ce trebuiau făcute
pentru Carol I şi Oliver Cromwell, iar cu cealaltă asculta
strigătele mînioase ale lui Victor, care mai avea puţin şi
exploda, aşa cum făcea de fiecare dată la repetiţii. Era un actor
înnăscut şi, prin urmare, îl plictisea cumplit să fie nevoit să
repete cu copii săraci cu duhul. Se plimba nervos încoace şi-
ncolo, ocărînd copiii într-un jargon teatral rostit cu emfază şi
din cînd în cînd oprindu-se pentru a se năpusti la cîte unul
dintre ei cu o sabie de lemn pe care o înşfăcase de pe masă.
— Pune puţină viaţă în ce spui, chiar nu eşti în stare? strigă,
împungînd în burtă un băiat de unsprezece ani cu figură de
viţel. Nu o mai lălăi aşa! Spune-o ca şi cum chiar ar însemna
ceva! Arăţi ca un cadavru care-a fost îngropat şi pe urmă scos
din pămînt. Ce rost are să bolboroseşti aşa, să auzi doar tu?
Înfruntă-l şi strigă la el. Şi şterge-ţi de pe faţă expresia aia de
ucigaşul numărul doi!
— Haide, Percy! strigă Dorothy printre ace. Repede!
Tocmai îi făcea armura – cea mai migăloasă în afară de
păcătoasele alea de cizme răsfrînte – din clei şi hîrtie cafenie.
După îndelungă experienţă, Dorothy era în stare să facă
aproape orice din clei şi hîrtie cafenie; putea să facă pînă şi o
perucă destul de bună, cu o calotă din hîrtie maro şi cîlţi
vopsiţi, în chip de păr. Una peste alta, în fiecare an îşi petrecea
extrem de mult timp chinuindu-se cu clei, hîrtie cafenie, tifon şi
toate celelalte accesorii din recuzita teatrului de amatori. Atît
de cronică era nevoia de bani pentru toate fondurile bisericii,
încît rareori trecea o lună fără să trebuiască să ajute la punerea
în scenă a unei piese şcolare sau la organizarea unui carnaval
sau a unei expoziţii de tableaux vivants – ca să nu mai vorbim
despre bazaruri de caritate şi tîrguri de vechituri.
Cînd Percy – Percy Jowett, fiul fierarului, un băieţel cu păr
cîrlionţat – se dădu jos de pe bancă şi se postă bîţîindu-se
nefericit în faţa ei, Dorothy apucă o coală de hîrtie cafenie, o
măsură pe lîngă el, o scobi în zona gîtului şi a subsuorilor, i-o
drapă în jurul brîului şi o prinse iute cu ace dîndu-i forma de
platoşă. În jurul ei, se auzea o larmă de glasuri amestecate.
Victor: Haide odată, haide odată! Intră Oliver Cromwell –
adică tu! Nu, nu aşa! Crezi că Oliver Cromwell ar intra aşa
furişîndu-se, ca un cîine care tocmai a fost ciomăgit? Stai drept.
Bagă pieptul în faţă. Uită-te urît. Aşa-i mai bine. Acum continuă,
Cromwell: „Opreşte-te! Am un pistol în mînă!“. Continuă.
O fată: Vă rog, domnişoară, mama a zis să vă zic neapărat…
Dorothy: Stai cuminte, Percy! Pentru numele lui Dumnezeu,
stai cuminte!
Cromwell: „Opreşti-te! Am un pistăl în mînî.“
O fetiţă de pe bancă: Domnu’! Mi-am scăpat bomboana.
(Scîncind) Mi-am scăpat bom-boaa-naaa!
Victor: Nu, nu, nu, Tommie! Nu, nu, nu!
Fata: Vă rog, domnişoară, mama a zis neapărat să vă zic că
n-a putut să-mi facă pantalonii ăia scurţi cum a promis,
domnişoară, fiindcă…
Dorothy: Dacă nu te potoleşti, o să mă faci să înghit un ac.
Cromwell: „Opreşte-te! Am un pistol…“
Fetiţa (în lacrimi): Bom-boaa-naaa meaaa!
Dorothy apucă peria de clei şi, cu viteză furibundă, lipi
bucăţi de hîrtie cafenie pe tot toracele lui Percy, în sus şi-n jos,
una peste alta, oprindu-se doar cînd hîrtiile i se lipeau de
degete. În cinci minute făcuse deja o cuirasă din clei şi hîrtie
cafenie care, întărită, avea să fie suficient de solidă ca să facă
faţă şi unei săbii adevărate. Percy, „împlătoşat în oţel din cap
pînă-n picioare“ şi cu marginea ascuţită a hîrtiei tăindu-i
bărbia, se uită în jos la sine cu expresia suferindă şi resemnată
a unui cîine nevoit să facă baie. Dorothy luă foarfeca, făcu o
tăietură laterală cît toată platoşa, o puse în picioare ca să se
usuce şi trecu imediat la alt copil. Începu un zăngănit îngrozitor
în clipa în care cei responsabili cu „zgomotele din fundal“ se
apucară să exerseze sunetele de împuşcături de pistol şi de cai
în galop. Degetele lui Dorothy erau tot mai lipicioase, dar din
cînd în cînd îşi mai spăla din clei într-o găleată cu apă fiartă pe
care o ţinea pregătită. În douăzeci de minute aproape
terminase trei platoşe. Mai tîrziu trebuia să le finiseze, să le dea
cu vopsea de aluminiu şi să le lege cu şireturi în părţi; şi după
asta trebuia să facă armura pentru coapse şi, lucrul cel mai
greu, toate coifurile aferente. Victor, care gesticula cu sabia şi
striga tare pentru a acoperi zgomotul de galop de cai, îi
interpreta pe rînd pe Oliver Cromwell, Carol I, Capetele
Rotunde, Cavalerii, ţăranii şi doamnele de la curte. Copiii deja
nu mai aveau pic de stare şi începuseră să caşte, să se
smiorcăie, să-şi dea şuturi şi să se ciupească pe şest. Terminînd
pentru moment cu platoşele, Dorothy mătură o parte din
mizeria de pe masă, îşi aranjă maşina de cusut şi începu să
lucreze la pieptarul de catifea verde al unui cavaler – era tifon
vopsit într-un verde lucios, dar arăta bine de la distanţă.
Au mai urmat alte zece minute de muncă febrilă. Lui
Dorothy i se rupse aţa, se abţinu în ultima clipă să nu blesteme,
se controlă şi băgă grăbită aţă la loc în ac. Era contra crometru.
Mai erau doar două săptămîni pînă la piesă, şi încă mai avea
atît de multe lucruri de făcut – coifuri, pieptare, săbii, cizme
răsfrînte (aceste ticăloase de cizme răsfrînte o bîntuiau de zile
întregi, devenind un adevărat coşmar), teci, volane, peruci,
pinteni, decoruri de fundal –, încît îi stătea inima cînd se gîndea
la ele. Părinţii copiilor n-o ajutau niciodată cu costumele pentru
piesele şcolii; mai precis, întotdeauna îi promiteau c-or s-o
ajute, după care se retrăgeau. Dorothy avea o migrenă
cumplită, în parte din cauza zăpuşelii din seră, în parte din
cauza chinului de a coase în timp ce încerca să-şi imagineze
modele pentru cizmele din hîrtie cafenie. Pentru moment,
uitase chiar şi de datoria de douăzeci şi una de lire, şapte şilingi
şi nouă pence de la Cargill’s. Nu se putea gîndi la nimic altceva
decît la mormanul înfricoşător de uriaş de haine ce aşteptau să
fie făcute. Aşa îşi petrecea fiecare zi. Cum termina ceva, trebuia
să se apuce imediat de altceva – fie că era vorba de costumele
pentru piesa şcolii sau de podeaua clopotniţei, aflată pe punctul
de a se prăbuşi, fie de datoriile la prăvălii sau de rochiţa
rîndunicii, care năpădise mazărea – şi fiecare dintre aceste
lucruri era atît de urgent şi atît de covîrşitor, încît i le ştergea
complet din minte pe celelalte.
Victor aruncă sabia de lemn, îşi scoase ceasul şi se uită la el.
— Ajunge! zise pe tonul abrupt şi dur la care nu renunţa
niciodată atunci cînd avea de-a face cu copii. Continuăm vineri.
Hai, toată lumea valea! Să nu vă mai văd în ochi.
Îi privi pe copii plecînd şi apoi, uitînd total de existenţa lor
imediat ce aceştia dispăruseră din faţa lui, scoase o partitură
din buzunar şi începu să se bîţîie, fără stare, cu ochii la două
plante îndepărtate din colţ, ai căror lăstari morţi, cafenii,
atîrnau peste marginea ghivecelor. Dorothy era încă aplecată
deasupra maşinii de cusut, tighelind de zor la pieptarul de
catifea verde.
Victor era o mică creatură agitată şi inteligentă, şi nu era
fericit decît atunci cînd se certa cu cineva sau ceva. Chipul său
palid, cu trăsături delicate, avea o expresie ce părea de
nemulţumire, însă în realitate era nerăbdare tinerească. Cei
care îl întîlneau pentru prima oară spuneau că îşi iroseşte
talentele în această slujbă obscură, de învăţător la şcoala
satului; însă adevărul era că Victor nu dispunea de talente cu
adevărat profitabile, cu excepţia unei vagi înclinaţii către
muzică şi una, mai pronunţată, de a lucra cu copiii. Deşi
ineficient în orice altă privinţă, era excelent cu copiii; avea faţă
de ei atitudinea adecvată, şi anume una cît se poate de dură.
Dar fireşte, aşa cum face toată lumea, îşi dispreţuia acest talent
special. Interesele lui erau aproape în totalitate pur religioase.
Era ceea ce oamenii numesc un tînăr bisericos. Marea lui
ambiţie dintotdeauna era să intre în sînul bisericii, şi chiar ar fi
făcut-o dacă ar fi avut genul de creier necesar pentru a învăţa
greaca şi ebraica. Exclus în acest fel din preoţie, se îndreptase,
în mod firesc, către o slujbă de învăţător şi organist. Aceasta îi
permitea să rămînă, cum s-ar spune, în lumea bisericii. E de la
sine înţeles că era un anglo-catolic din cea mai habotnică specie
de abonaţi ai ziarului Church Times – mai religios decît preoţii,
pasionat de istoria bisericii, expert în domeniul veşmintelor
bisericeşti şi gata în orice clipă să-şi verse tirada furioasă
împotriva moderniştilor, a protestanţilor, a oamenilor de
ştiinţă, a bolşevicilor şi a ateilor.
 — Mă gîndeam, spuse Dorothy oprindu-se din cusut şi
rupînd aţa, că am putea să facem coifurile alea din nişte
meloane vechi, dacă reuşim să găsim suficiente. Tăiem borurile,
le punem alte boruri, în forma care trebuie, şi le vopsim în
argintiu.
— O, Doamne, de ce-ţi baţi tu capul cu asemenea lucruri?
zise Victor, care-şi pierduse orice interes pentru piesă din clipa
cînd se terminase repetiţia.
— Cizmele alea răsfrînte mă îngrijorează cel mai tare, zise
Dorothy, punînd pieptarul pe genunchi şi uitîndu-se la el.
— Ei, lasă-le încolo de cizme! Hai să nu ne mai gîndim la
piesă o clipă. Uite, zise Victor, desfăşurînd partitura. Vreau să
vorbeşti cu tatăl tău pentru mine. Aş vrea să-l întrebi dacă la un
moment dat luna viitoare am putea organiza o procesiune.
— Altă procesiune? Pentru ce?
— A, nu ştiu. Nu-i aşa greu să găseşti un motiv pentru o
procesiune. Pe data de opt o să fie Naşterea Maicii Domnului – e
motiv destul de bun pentru o procesiune, zic eu. O s-o facem cu
stil. Am făcut rost de un imn splendid de înălţător, pe care îl pot
rage cu toţii, şi eventual o să împrumutăm steagul ăla albastru
cu Fecioara Maria, de la biserica St Wedekind’s din
Millborough. Dacă e de acord, încep imediat să repet cu corul.
— Ştii bine c-o să spună nu, zise Dorothy, băgînd aţă-n ac ca
să coasă nasturii pieptarului. Nu prea e de acord cu
procesiunile. E mai bine să nu-l întreb, fiindcă o să se înfurie.
— Ei, fir-ar să fie! protestă Victor. De luni de zile n-am mai
avut o procesiune. N-am văzut în viaţa mea aşa slujbe fără pic
de viaţă ca aici. După felul în care ne purtăm, ai zice că sîntem
capelă baptistă sau aşa ceva.
Victor era un critic neobosit al slujbelor parohului, cu
plicticoasa lor corectitudine. Idealul lui era ceea ce el numea
„adevărata închinăciune catolică“ – adică tămîie la discreţie,
imagini aurite şi veşminte mai bogate decît o simplă sutană. Din
poziţia sa de organist, făcea întruna presiuni pentru mai multe
procesiuni, muzică mai voluptuoasă, pentru psalmodierea mai
elaborată a liturghiei, astfel încît între el şi paroh era o
permanentă luptă care pe care. Şi, în această privinţă, Dorothy
ţinea partea tatălui său. Fiind crescută în strania şi glaciala via
media a anglicanismului, se opunea în mod instinctiv şi pe
jumăte chiar se temea de orice „ritualism“.
— Fir-ar să fie, văd că nu pricepi! continuă Victor,
procesiunile sînt atît de amuzante! Din faţa altarului, trecem
prin biserică, ieşim pe uşa dinspre apus şi ne întoarcem pe cea
dinspre miazăzi, cu corul cu lumînări în mînă în spate şi
cercetaşii în faţă, cu steagul. Ar fi foarte frumos.
Cîntă un verset cu un glas subţire, dar melodios, de tenor:
„Slăvită fii tu, sărbătoare, zi binecuvîntată, pururi
preamărită!“.
— Dacă ar fi după mine, adăugă, aş pune doi băieţi să legene
în vremea asta cîte o cădelniţă frumoasă, cu tămîie.
— Da, dar tu ştii cît de mult îi displac tatei asemenea lucruri.
Mai ales cînd sînt legate de Fecioara Maria. Zice că e febra
romano-catolică şi că ea face lumea să înceapă să-şi facă cruce
şi să îngenuncheze în momente greşite şi Dumnezeu mai ştie ce.
Îţi aduci aminte ce s-a întîmplat în Ajunul Crăciunului.
Anul trecut, cu de la sine putere, Victor alesese între imnurile
de Ajun şi pe cel cu numărul 642, cu refrenul „Bucură-te, Marie,
bucură-te, Marie, bucură-te, Marie, cea care eşti plină de har!“.
Această frîntură de papistăşie îl iritase peste măsură pe paroh.
La sfîrşitul primul verset, îşi pusese pur şi simplu jos cartea de
imnuri, se răsucise pe călcîie în strana sa şi rămăsese privind
spre enoriaşi cu un aer atît de glacial, încît cîţiva băieţi de cor
începuseră să se bîlbîie şi aproape izbucniseră în lacrimi. După
slujbă, spusese că auzindu-i pe localnici răcnind „Bucură-te,
Marie! Bucură-te, Marie!“ avusese impresia că se află în barul
de la Dog and Bottle, cu bere de patru parale11.
— Dar nu se poate aşa, spuse Victor ofensat, cum era în
permanenţă, tatăl tău mă trimite la plimbare ori de cîte ori
încerc să pun un pic mai multă viaţă în slujbă. Nu ne lasă să
ardem tămîie şi nu acceptă nici muzică mai atrăgătoare, nici
veşminte adecvate, nimic. Şi care e rezultatul? Nu reuşim să
umplem nici măcar pe sfert biserica de oameni, nici măcar în
duminica Paştilor. Dacă te uiţi în jurul tău în biserică duminica
dimineaţa, nu vezi decît băieţii de la cercetaşi, fetele de la
cercetaşe şi cîteva babe.
— Ştiu. E groaznic, recunoscu Dorothy, cosînd la nasture.
Pare că orice am face nu contează – pur şi simplu nu reuşim să
facem lumea să vină la biserică. Dar totuşi, adăugă, vin la noi
cînd vor să se căsătorească sau moare cineva. Şi nu cred că anul
ăsta numărul enoriaşilor noştri a scăzut. La împărtăşania de
Paşti au fost aproape două sute de persoane.
— Două sute! Ar fi trebuit să fie două mii. Atîţia oameni are
oraşul ăsta. Problema e că trei sferturi dintre cei de aici nu s-au
apropiat în viaţa lor de o biserică. Biserica şi-a pierdut efectiv
puterea asupra lor. Nici măcar nu ştiu că există. Şi de ce se
întîmplă asta? aş vrea să aflu. De ce?
— Bănuiesc că e din cauza ştiinţei şi a gîndirii libere şi a
altor lucruri de genul ăsta, zise Dorothy destul de sentenţios,
citîndu-şi tatăl.
Remarca ei îl deturnă pe Victor de la ce voia să spună.
Tocmai fusese pe punctul de a spune că congregaţia din St
Athelstan’s se micşorase din cauza plicticoşeniei slujbelor; însă
cuvintele „ştiinţă“ şi „gîndire liberă“, pe care le ura, îl trimiseră
într-o altă direcţie, chiar mai familiară.
— Sigur că despre aşa-zisa gîndire liberă e vorba! exclamă,
începînd imediat să se foiască nervos. E vina acestor porci de
atei, ca Bertrand Russell şi Julian Huxley şi cei de teapa lor. Şi ce
a distrus biserica a fost faptul că, în loc să li se riposteze cum
trebuia şi să fie arătaţi lumii ca pe nişte proşti şi mincinoşi, ceea
ce şi sînt, am stat cu mîna-n sîn şi i-am lăsat să-şi răspîndească
propaganda ateistă blestemată, oriunde au chef. E numai vina
episcopilor, fireşte. (Ca orice anglo-catolic, şi Victor avea un
dispreţ fără margini faţă de episcopi.) Toţi sînt modernişti şi
oportunişti. Cerule Mare! adăugă mai vesel, făcînd o pauză, ai
văzut scrisoarea mea din Church Times-ul de săptămîna
trecută?
— Nu, mi-e teamă că nu, zise Dorothy, fixînd alt nasture pe
poziţie cu degetul mare. Despre ce era?
— Ei, despre episcopii modernişti şi tot restul. M-am luat
destul de tare de Barnes.
Rareori trecea o săptămînă fără ca Victor să scrie o scrisoare
la Church Times. Se afla mereu în miezul tuturor
controverselor, mai ales de cînd ziarul cu pricina îşi alesese
drept sport preferat hăituirea moderniştilor şi a ateiştilor. Se
încontrase de două ori cu Dr Major, scrisese scrisori de o ironie
muşcătoare la adresa protopopului Inge şi a Episcopului de
Birmingham, şi nu ezitase să-l atace pe însuşi diabolicul Russell
– însă acesta, fireşte, nu îndrăznise să-i răspundă. Adevărul era
că Dorothy citea doar foarte rar Church Times, iar parohul se
înfuria şi dacă vedea ziarul în casă. Ziarul săptămînal pe care îl
primeau la casa parohială era High Churchman’s Gazette – o
relicvă ultra-conservatoare şi îngrijit tipărită a vremurilor de
altădată, cu o circulaţie extrem de restrînsă.
— Mare porc Russell ăsta! zise Victor amintindu-şi, cu
mîinile băgate adînc în buzunare. Ce-mi mai face sîngele să
fiarbă!
— Ăsta nu e tipul ăla deştept, mare matematician sau aşa
ceva? zise Dorothy, rupînd aţa cu dinţii.
— Mă rog, nu zic că nu e deştept în felul lui, fireşte,
recunoscu Victor fără prea mare chef. Dar ce contează chestia
asta? Simplul fapt că cineva e bun la cifre nu înseamnă că… mă
rog, în fine! Hai să revenim la ce spuneam. De ce nu reuşim să
facem lumea să vină la biserica noastră? Fiindcă slujbele
noastre sînt atît de jalnice şi de lipsite de orice dragoste faţă de
Dumnezeu, de-asta nu reuşim. Oamenii vor slujbe religioase
care chiar să fie slujbe – vor slujbe catolice adevărate, ale
adevăratei biserici catolice, căreia îi aparţinem. Şi noi n-avem
să le oferim. Nu le dăm decît vechile cuvinte goale protestante,
cînd protestantismul e mort şi îngropat, şi toată lumea o ştie.
— Nu-i adevărat! zise Dorothy destul de tăioasă, potrivind al
treilea nasture. Ştii bine că nu sîntem protestanţi. Tata zice
mereu că biserica Angliei e biserica catolică – a ţinut nu ştiu cîte
predici pe tema succesiunii apostolice. De-asta nu vin la
biserica noastră Lordul Pockthorn şi ceilalţi. Doar că nu vrea să
se alăture mişcării anglo-catolice, fiindcă e de părere că sînt
prea puşi pe făcut spectacol de dragul spectacolului. Şi eu la fel.
— A, eu nu zic că tatăl tău nu respectă sută la sută doctrina –
pentru că ştiu că o respectă. Dar, dacă el crede că sîntem parte a
bisericii catolice, de ce nu ţine slujba aşa cum se ţine ea la
catolici? E mare păcat că nu putem tămîia şi noi măcar din cînd
în cînd. Cît despre ideile lui despre veşminte – sper să nu te
superi că zic asta –, sînt pur şi simplu îngrozitoare. În duminica
Paştilor avea pe el o sutană gotică şi un stihar modern, de
mătase italiană. Ce Dumnezeu, e ca şi cum ai purta joben cu
ghete maro.
 — Ei bine, eu nu cred că hainele sînt atît de importante cum
crezi tu, spuse Dorothy. Cred că spiritul preotului e ceea ce
contează, nu veşmintele cu care e îmbrăcat.
— Ăsta e genul de replică pe care ar da-o un metodist
primitiv! exclamă Victor scîrbit. Sigur că veşmintele sînt
importante! Ce rost mai are să ţinem slujbe întru slava Celui de
Sus, dacă nu o putem face cum trebuie? Uite, dacă vrei să vezi
cum poate fi o slujbă catolică adevărată, du-te la St Wedekind’s
din Millborough! Cerule, cei de acolo fac lucrurile cu stil!
Imagini ale Fecioarei, loc rezervat la spovedanie – tot ce vrei!
De trei ori au venit peste ei kensiţii12, şi ei pur şi simplu îl
sfidează pe episcop.
— Vai, dar mie nu-mi place deloc ce se întîmplă la St
Wedekind’s! zise Dorothy. Sînt cumplit de agresivi. Abia dacă
vezi ce se întîmplă la altar, din cauza norilor de tămîie. Cred că
cei ca ei ar trebui pur şi simplu să treacă la romano-catolici şi să
termine odată povestea.
— Draga mea Dorothy, trebuia să fii o non-conformistă13. Pe
cuvînt. Şi să fii şi tu un frate Plymouth sau o soră Plymouth14
sau cum li se zice. Cred că imnul tău preferat ar trebui să fie
Numărul 567, „O, Doamne, mă tem de Tine, căci Tu eşti foarte
Sus!“.
— Iar al tău, Numărul 231, „În fiecare noapte îmi mut cortul,
cu o zi de marş mai aproape de Roma!“, replică Dorothy,
răsucind aţa în jurul celui de-al patrulea şi ultim nasture.
Disputa dintre ei mai continuă cîteva minute, timp în care
Dorothy împodobi o vizieră (era o pălărie veche de şcoală, care
fusese a ei) cu pene şi panglici. Ea şi Victor nu puteau sta
niciodată prea mult timp de vorbă fără să ajungă să se certe pe
tema „ritualismului“. După părerea lui Dorothy, Victor era
genul care „s-ar fi dat cu romano-catolicii“ dacă nu l-ar fi
împiedicat nimic, şi era foarte probabil să aibă dreptate. Însă
Victor nu părea încă să fie conştient de acest destin probabil. În
acest moment, orizontul său mental era puternic marcat de
febra mişcării anglo-catolice, cu permanentele sale lupte pe trei
fronturi simultan – protestanţi în dreapta ta, moderniştii în
stînga şi, din păcate, romano-catolicii în spatele tău şi în
permanenţă gata să-ţi tragă un şut în fund cînd nu te aşteptai.
Să-l pună la punct pe Dr Major în Church Times însemna mai
Î
mult pentru el decît orice alt lucru serios din viaţă. Însă, cu
toată apetenţa lui către religie, nu avea nici un dram de evlavie
autentică în el. Era atras de controversele religioase ca de un
joc – cel mai captivant joc inventat vreodată, fiindcă nu se
sfîrşeşte niciodată şi chiar ai voie să şi trişezi un pic.
— Slavă Domnului, cu asta am terminat! zise Dorothy,
răsucind viziera de cavaler pe mînă şi apoi punînd-o jos. Vai de
mine, cîte am făcut şi totuşi cîte mai am de făcut! Aş vrea să
scap odată de gîndul la blestematele alea de cizme răsfrînte. Cît
e ceasul, Victor?
— E aproape unu fără cinci.
— O, Doamne Sfinte! Trebuie să fug. Am de făcut trei omlete.
Şi nu am încredere să o las pe Ellen să le facă. Şi, apropo, Victor.
Ai cumva să ne dai ceva pentru tîrgul de vechituri? Cel mai bine
ar fi dacă ne-ai putea da vreo pereche de pantaloni vechi,
fiindcă pantalonii se vînd mereu.
— Pantaloni? Nu. Dar o să-ţi spun ce pot să-ţi dau, totuşi. Am
un exemplar din The Pilgrim’s Progress15 şi unul din Book of
Martyrs a lui Foxe, de care tot vreau să scap de ani de zile. Nişte
idioţenii protestante! Mi le-a dat o mătuşă bătrînă de-a mea,
trecută la protestantism. Spune-mi, nu-ţi face totuşi rău toată
povestea asta cu cerşitul de bani? Nu-ţi dai seama, dacă am
putea să ne ţinem slujbele într-o manieră adecvată, ca la
catolici, ca să reuşim să adunăm o congregaţie adevărată, n-ar
mai fi nevoie să…
— Ar fi minunat, spuse Dorothy. Întotdeauna avem un stand
cu cărţi – le vindem cu un penny cartea, şi se vînd aproape
toate. Trebuie neapărat să facem din tîrgul ăla de vechituri un
succes, Victor! Contez pe domnişoara Mayfill să ne dea ceva
drăguţ. Sper din suflet să ne dea serviciul ăla superb şi vechi
din porţelan Lowestoft, ca să-l vindem cu cel puţin cinci lire.
Am făcut rugăciuni speciale toată dimineaţa pentru asta.
— Da? zise Victor, mult mai puţin entuziast decît de obicei.
La fel ca Proggett, mai devreme în dimineaţa aceea, şi el era
stingherit de cuvîntul „rugăciune“. Era gata să vorbească toată
ziua despre un anume punct al ritualului bisericesc; dar simpla
menţiune a devoţiunii private i se părea uşor indecentă. Nu uita
să-l întrebi pe tatăl tău despre procesiune, spuse, revenind la un
subiect mai plăcut.
 — Bine, am să-l întreb. Dar ştii cum o să fie. O să se supere şi
o să zică că te-a apucat febra romano-catolică.
— Ei, naiba s-o ia de febră romano-catolică! spuse Victor,
care, spre deosebire de Dorothy, nu avea de gînd să facă nici o
penitenţă pentru momentele cînd înjura.
Dorothy se grăbi la bucătărie, descoperi că n-are decît cinci
ouă din care trebuie să pregătească omletă pentru trei persoane
şi se hotărî să facă o omletă din toate, pe care s-o împăneze cu
cartofi reci fierţi cu o zi în urmă. Cu o scurtă rugăciune pentru
reuşita omletei (pentru că omletele au cumplitul dar de a se
sfărîma cînd le scoţi din tigaie), bătu ouăle în timp ce Victor se
îndepărta pe alee, pe jumătate gînditor, pe jumătate fredonînd
mohorît „Slăvită fii, tu, sărbătoare“ şi trecînd în drumul său pe
lîngă doi servitori scîrbiţi care aduceau cele două oale de
noapte fără toarte reprezentînd contribuţia domnişoarei
Mayfill la tîrgul de vechituri.

VI

Era puţin după ora zece. Se întîmplaseră diverse lucruri –

însă nici unul de importanţă deosebită; doar runda zilnică
obişnuită de munci în folosul parohiei, care îi umpleau după-
masa şi seara lui Dorothy. Acum, aşa cum stabilise de
dimineaţă, se afla acasă la domnul Warburton, şi se străduia să-
i ţină piept într-una dintre acele discuţii în contradictoriu în
care lui îi făcea atît de mare plăcere s-o atragă.
Vorbeau – într-adevăr, domnul Warburton reuşea de fiecare
dată să vireze conversaţia către acest subiect – despre problema
credinţei religioase.
— Draga mea Dorothy, zicea, foarte convins de justeţea
vorbelor sale, plimbîndu-se prin odaie cu o mînă în buzunarul
hainei şi cu cealaltă ţinînd un trabuc brazilian. Draga mea
Dorothy, doar nu vorbeşti serios şi nu vrei să spui că la vîrsta ta
– douăzeci şi şapte de ani, cred – şi cu inteligenţa ta, încă îţi mai
păstrezi, mai mult sau mai puţin in toto, convingerile
religioase?
— Sigur că da. Ştiţi bine asta.
— Ei, hai că nu te cred! Toate gogoriţele alea? Toate prostiile
alea pe care le-ai învăţat cînd erai de-o şchioapă – doar n-ai de
gînd să pretinzi că încă le mai crezi şi acum? Fireşte că nu le
crezi! Nu le poţi crede! Ţi-e teamă să recunoşti deschis, despre
asta-i vorba. Dar să ştii că aici nu trebuie să-ţi faci griji din
cauza asta. Nu te ascultă nevasta vicarului eparhial, iar eu n-am
să spun nimănui.
— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi cu „toate prostiile alea“, începu
Dorothy, aşezîndu-se mai dreaptă în scaun şi uşor jignită.
— Păi, hai să luăm un exemplu. Ceva cît se poate de greu de
înghiţit – Iadul, de pildă. Crezi în Iad? Şi vreau să ştii că, atunci
cînd zic crezi, nu te întreb dacă crezi în viziunea aia metaforică
şi insipidă despre el, de care vorbesc episcopii ăştia modernişti
şi care îl pune atît de tare pe jar pe tînărul Victor Stone. Crezi în
Iad aşa cum crezi în existenţa Australiei?
— Da, sigur că da, zise Dorothy, şi încercă să-i explice că
existenţa Iadului e mult mai reală şi mai veşnică decît cea a
Australiei.
— Hm, zise domnul Warburton, neimpresionat. În felul ei,
judecata ta e foarte corectă, fireşte. Dar ceea ce mă face
întotdeauna suspicios în legătură cu voi, cei religioşi, e faptul că
sînteţi atît de al dracului de convinşi de credinţele voastre. Asta
arată că staţi destul de prost cu imaginaţia, ca să nu spun mai
mult. Iată-mă, un necredincios şi un blasfemator, cufundat pînă
la gît în cel puţin şase dintre cele şapte păcate mortale şi
evident sortit chinurilor veşnice. Nu avem de unde şti dacă
peste o oră n-am să mă prăjesc în zona cea mai fierbinte a
Iadului. Şi totuşi, poţi să stai aşa şi să discuţi cu mine cît se
poate de calm, de parcă n-aş avea nici o problemă. Sigur, dacă
aş avea doar cancer, lepră sau altă boală trupească, ai fi destul
de afectată – sau, cel puţin, îmi place să mă flatez cu acest gînd.
În timp ce pari total impasibilă la gîndul că voi sfîrîi pe grătar o
veşnicie întreagă.
— N-am zis niciodată că dumneavoastră o să ajungeţi în Iad,
zise Dorothy destul de jenată, dorindu-şi ca discuţia să o ia în
altă direcţie. Pentru că adevărul era că, deşi n-avea nici cel mai
mic gînd de a-i spune asta, subiectul ridicat de domnul
Warburton era unul în legătură cu care avea ea însăşi propriile
sale dubii. Credea într-adevăr în Iad, însă nu reuşise niciodată
să se convingă că fie şi o singură persoană ajunsese în mod
sigur acolo. Credea că Iadul există, însă că este gol. Nesigură de
corectitudinea acestei credinţe, prefera să o păstreze pentru
sine.
— Nu se ştie niciodată dacă cineva ajunge în Iad, zise mai
apăsat, simţind că aici, măcar, se află pe teren sigur.
— Poftim? zise domnul Warburton, oprindu-se cu o mirare
jucată. Doar nu vrei să spui că mai există speranţă pentru
mine?
— Sigur că există. Doar indivizii ăia îngrozitori, care o ţin
sus şi tare cu Predestinarea, insistă că ajungi în Iad orice-ai
face, fie că te căieşti, fie că nu. Nu credeţi că cei din Biserica
Angliei sînt de fapt calvinişti, nu?
— Cred că există întotdeauna şansa de a scăpa basma curată
pe temeiul Ignoranţei Invincibile, spuse domnul Warburton
rămînînd pe gînduri; şi apoi, cu un aer confidenţial: Ştii,
Dorothy, am aşa, un fel de sentiment că chiar şi acum, după ce
mă cunoşti de doi ani, încă mai ai speranţe că ai putea să mă
converteşti. O oaie rătăcită – un tăciune scos din foc, şi toate
astea. Cred că tu încă speri, în ciuda evidenţelor, că într-o zi, Cel
de Sus îmi va deschide ochii şi că într-o dimineaţă de iarnă, pe
un frig de crapă pietrele, la ora şapte, o să mă găseşti la Sfînta
Împărtăşanie. Aşa-i?
— Păi… zise Dorothy, din nou stînjenită.
Era adevărat, în sufletul ei încă mai nutrea asemenea
speranţe legate de domnul Warburton, chiar dacă el nu era un
caz de convertire prea promiţător. Nu era în firea ei să vadă o
fiinţă omenească aflată în stare de necredinţă fără să facă un
minim efort de-a o aduce pe calea cea bună. Cîte ore îşi
petrecuse, în diverse momente, dezbătînd teme religioase cu
săteni de un ateism confuz, care nu erau în stare să-i dea nici
măcar un singur motiv inteligibil pentru lipsa lor de credinţă!
— Da, recunoscu în cele din urmă, fără prea mare tragere de
inimă, dar nedorind să mai amîne răspunsul.
Domnul Warburton rîse încîntat.
 — Ai o fire foarte optimistă, zise. Dar te întreb şi eu, nu-ţi e
teamă că aş putea să te convertesc eu pe tine? Dacă-ţi mai
aminteşti, cîinele a fost cel care-a murit.
La asta Dorothy se mulţumi doar să zîmbească. „Nu-l lăsa să
vadă că te-a şocat“ – era principiul după care se ghida ori de
cîte ori vorbea cu domnul Warburton. Se contraziceau în acest
fel, fără să ajungă la nici o concluzie, de o oră, şi poate ar fi
continuat să o facă dacă Dorothy ar fi vrut să mai rămînă; căci
domnului Warburton îi făcea o plăcere enormă să o tachineze
în legătură cu părerile ei religioase. Dispunea de acea
inteligenţă fatală ce însoţeşte adesea lipsa de credinţă şi, în
disputele lor, deşi Dorothy avea întotdeauna dreptate, nu ieşea
mereu învingătoare. Stăteau, sau mai exact Dorothy stătea jos şi
domnul Warburton în picioare, într-o încăpere spaţioasă şi
primitoare ce dădea spre o peluză luminată de lună şi pe care
domnul Warburton o numea „studioul“ său, deşi nu exista nici
cel mai mic semn că ar fi lucrat vreodată aici. Spre marea
dezamăgire a lui Dorothy, mult-elogiatul domn Bewley nu
apăruse. (În realitate, nu existau de fapt nici domnul Bewley,
nici soţia lui, şi nici romanul acestuia intitulat Fishpools and
Concubines. Domnul Warburton inventase şi personajele, şi
volumul în cauză sub inspiraţia momentului, drept pretext
pentru a o invita pe Dorothy la el acasă, ştiind prea bine că ea
n-ar fi venit niciodată fără să se asigure că vor fi de faţă şi alte
persoane.) Dorothy se simţise destul de aiurea cînd descoperise
că domnul Warburton era singur. Se gîndise, ba chiar era cît se
poate de sigură, că ar fi mai înţelept să plece imediat acasă; dar
rămăsese, în principal din cauză că era cumplit de obosită, iar
fotoliul de piele în care o proţăpise domnul Warburton în clipa
cînd intrase în casă era mult prea comod să-l părăsească. Însă
acum conştiinţa începuse s-o macine. Nu se cuvenea să rămînă
pînă tîrziu la el acasă – dacă ar afla, lumea s-ar apuca să
vorbească. În afară de-asta, mai avea o mulţime de treburi de
făcut pe care le neglijase pentru a veni aici. Era atît de puţin
obişnuită cu trîndăvia, încît fie şi o oră petrecută doar vorbind i
se părea aproape un păcat.
Făcu un efort şi se îndreptă de spate în fotoliul exagerat de
confortabil.
 — Sper să nu vă supăraţi, dar cred că e timpul să mă întorc
acasă, zise.
— Că veni vorba de Ignoranţa Invincibilă, continuă domnul
Warburton, fără să ia în seamă replica lui Dorothy, nu mai ştiu
dacă ţi-am spus vreodată că într-o zi, cînd stăteam în faţa
cîrciumii World’s End din Chelsea, aşteptînd un taxi, o fătucă de
la Armata Salvării, urîtă ca noaptea, a venit la mine şi mi-a zis –
fără nici o altă introducere, înţelegi: „Ce-o să spui la Judecata de
Apoi?“. Am zis: „Îmi rezerv dreptul de a nu spune nimic“. I-am
zis-o bine, ce părere ai?
Dorothy nu răspunse. Conştiinţa o mai împunsese o dată, mai
intens – îşi amintise de blestematele alea de cizme cavalereşti
încă nefăcute şi de faptul că în seara asta trebuia terminată
măcar una dintre ele. Însă era peste măsură de istovită. Avusese
o după-amiază extenuantă, începută cu aproximativ zece mile
de mers pe bicicletă încolo şi-ncoace în soare, pentru a împărţi
revista parohiei, şi continuînd cu ceaiul de la Mothers’ Union, în
mica odăiţă înzăpuşită, cu lambriuri de lemn, din fundul
holului de la intrarea în casa parohială. Mamele se întîlneau în
fiecare după-amiază de miercuri pentru a bea un ceai şi a coase
pentru opere de caritate, în timp ce Dorothy le citea cu glas tare.
(În prezent, le citea din cartea lui Gene Stratton Porter, A Girl of
the Limberlost.) Aproape întotdeauna, acest gen de lucruri
ajungeau să cadă în sarcina lui Dorothy, pentru că grupul de
femei devotate (cloştile bisericii, li se spune) care fac munca
grea în majoritatea caselor parohiale se micşorase consistent la
Knype Hill, ajungînd cel mult la patru sau cinci. Singurul ajutor
pe care Dorothy putea conta în mod regulat era domnişoara
Foote, o femeie înaltă, cu faţă de iepure şi mereu agitată, încă
virgină la treizeci şi cinci de ani, care avea intenţii bune, dar
mai rău încurca decît ajuta şi se afla într-o permanentă stare de
nervozitate. Domnul Warburton obişnuia să spună că îi
aminteşte de o cometă – „o arătare penibilă, cu nasul turtit, care
se învîrte bezmetic pe o orbită excentrică, mereu uşor
întîrziată“. O puteai lăsa pe domnişoara Foote să se ocupe de
decorarea bisericii, dar nu şi de mamele de la şcoala de
duminică, fiindcă, deşi se ducea regulat la biserică, relaţia ei cu
credinţa era destul de îndoielnică. Îi mărturisise lui Dorothy că
ea se roagă cel mai bine la Dumnezeu sub cupola albastră a
cerului. După ceai, Dorothy alergase grăbită la biserică, pentru
a pune flori proaspete pe altar, după care bătuse la maşină
predica tatălui ei – era o maşină de scris şubredă, de dinaintea
războiului cu burii, „invizibilă“16, pe care nu reuşeai să scrii
nici măcar opt sute de cuvinte pe oră – şi, după cină, plivise
rîndurile de mazăre pînă cînd afară se întunecase şi începuse s-
o doară cumplit spatele. După atîta muncă, era chiar mai
obosită decît de obicei.
— Chiar trebuie neapărat să mă duc acasă, repetă, de data
asta mai ferm. Sînt sigură că e îngrozitor de tîrziu.
— Acasă? zise domnul Warburton. Prostii! Seara abia a
început.
Se plimba din nou prin cameră, cu mîinile în buzunarele de
la haină; îşi terminase deja trabucul. Spectrul cizmelor
cavalereşti nefăcute traversă iar, ameninţător, mintea lui
Dorothy. Se hotărî brusc, în seara asta o să facă amîndouă
cizmele, nu doar una singură, drept penitenţă pentru ora
irosită. Tocmai îşi schiţa în minte cum o să taie bucăţile de
hîrtie cafenie pentru căpute, cînd observă că domnul
Warburton se oprise în spatele scaunului ei.
— Ştiţi cumva cît e ceasul? spuse.
— Aş zice că s-ar putea să fie zece jumătate. Dar oamenii ca
tine şi ca mine nu vorbesc despre lucruri atît de triviale cum ar
fi timpul.
— Dacă e zece şi jumătate, atunci chiar trebuie să plec, zise
Dorothy. Am o grămadă de treabă de făcut pînă mă culc.
— Treabă! În toiul nopţii? Imposibil!
— Da, am. Trebuie să fac o pereche de cizme răsfrînte.
— Trebuie să faci o pereche de ce? zise domnul Warburton.
— De cizme răsfrînte. Pentru piesa elevilor. Le facem din clei
şi hîrtie maro.
— Clei şi hîrtie maro! Dumnezeule mare! murmură domnul
Warburton. Apoi continuă, în principal pentru a acoperi faptul
că se apropiase de scaunul lui Dorothy, spunînd: Ce viaţă mai
duci şi tu! Auzi, să te chinui cu clei şi hîrtie maro în toiul nopţii!
Lasă-mă să-ţi spun că sînt momente cînd mă bucur oarecum că
nu sînt fiica unui cleric.
— Cred… începu Dorothy.

Î
 Însă în acest timp, domnul Warburton, nevăzut în spatele
scaunului ei, îşi coborîse mîinile şi o apucase cu blîndeţe de
umeri. Dorothy se feri imediat, încercînd să se elibereze; însă
domnul Warburton o forţă să se aşeze la loc.
— Stai cuminte, îi spuse calm.
— Dă-mi drumul! strigă Dorothy.
Domnul Warburton îşi trecu mîna dreaptă peste antebraţul
ei, mîngîind-o. Era ceva foarte sugestiv, foarte caracteristic în
felul în care o făcea; era atingerea zăbovitoare şi evaluatoare a
unui bărbat pentru care trupul unei femei e la fel de îmbietor
ca un fel de mîncare.
— Ai braţe nemaipomenit de frumoase, zise. Cum naiba ai
reuşit să rămîi nemăritată toţi anii ăştia?
— Vă rog, daţi-mi drumul imediat! repetă Dorothy, începînd
iar să se zbată.
— Sincer să fiu, n-aş prea vrea să-ţi dau drumul, ripostă
domnul Warburton.
— Vă rog, nu mă mai mîngîiaţi aşa pe braţ! Nu-mi place!
— Doamne, ce copil mai eşti şi tu. De ce nu-ţi place?
— Vă spun că nu-mi place!
— Nu te-ntoarce, te rog, zise domnul Warburton cu blîndeţe.
Văd că nu-ţi dai seama cît de plin de tact am fost, apropiindu-
mă de tine din spate. Dacă te întorci, ai să vezi că sînt destul de
în vîrstă ca să-ţi fiu tată, ca să nu mai zic că am şi o chelie
oribilă. Dar dacă stai cuminte şi nu te uiţi la mine, îţi poţi
închipui că sînt Ivor Novello.
Dorothy zări mîna ce o mîngîia – o mînă mare, trandafirie,
foarte masculină, cu degete groase şi o blăniţă de fire aurii pe
dosul ei. I se scurse tot sîngele din obraji; expresia de pe chipul
său se schimbă, din aversiune în groază. Cu un efort violent, se
eliberă din strînsoare, se ridică şi rămase în faţa lui.
— Aş vrea foarte mult să nu mai faceţi asta! zise, pe jumătate
mînioasă, pe jumătate supărată.
— Care-i problema cu tine? zise domnul Warburton.
Era iar în picioare, în poza lui obişnuită, total relaxat, şi o
privea cu o urmă de curiozitate. Chipul ei se schimbase. Nu era
vorba doar de faptul că pălise; avea în ochi o expresie distantă
şi destul de speriată – ca şi cum, în acest moment, îl privea cu
ochii unei străine. El îşi dădu seama că o rănise într-un mod pe
care nu-l înţelegea şi pe care poate că ea nu voia ca el să-l
înţeleagă.
— Care-i problema cu tine? repetă el.
— De ce trebuie să faceţi asta de fiecare dată cînd ne
întîlnim?
— „De fiecare dată cînd ne întîlnim“ e o exagerare, zise
domnul Warburton. Foarte rar am această ocazie. Însă dacă
chiar eşti sigură că nu-ţi place…
— Sigur că nu-mi place! Ştiţi bine că nu-mi place!
— Bine, bine! Atunci să nu mai vorbim despre asta, spuse
domnul Warburton generos. Stai jos şi o să schimbăm subiectul.
N-avea nici un dram de ruşine. Aceasta era poate cea mai
remarcabilă trăsătură a sa. După ce făcuse o tentativă de a o
seduce, şi eşuase, nu avea nici o problemă să continue
conversaţia ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic.
— Mă duc acasă chiar acum, zise Dorothy. Nu mai stau aici
nici măcar o clipă.
— Ei, prostii! Stai jos şi nu te mai gîndi la ce s-a întîmplat. Să
mai vorbim despre teologie morală sau arhitectura catedralelor
sau despre cursurile de gătit organizate de cercetaşe, orice vrei
tu. Gîndeşte-te ce plictisit am să fiu dacă tu te duci acasă la ora
asta şi eu rămîn singur.
Însă Dorothy insistă şi se ciondăniră puţin pe tema asta.
Chiar dacă nu avusese nici o intenţie de a-i face avansuri – şi,
orice i-ar fi promis, în mod sigur şi-ar fi reînceput avansurile
dacă ea nu pleca –, domnul Warburton ar fi presat-o să rămînă,
întrucît, asemeni tuturor oamenilor leneşi pînă-n adîncul fiinţei
lor, era pur şi simplu îngrozit la gîndul de-a merge la culcare şi
nu avea nici cel mai mic habar despre valoarea timpului. Dacă
îl lăsai, te ţinea de vorbă pînă la trei sau patru noaptea. Chiar şi
cînd Dorothy reuşi, într-un final, să scape, merse alături de ea
pe aleea luminată de lună, continuînd să vorbească întruna şi
cu atîta bună dispoziţie, încît îi era imposibil să continue să fie
supărată pe el.
— Mîine la prima oră plec, îi spuse el cînd ajunseră la
poartă. O să iau automobilul pînă în oraş şi o să-mi recuperez
copiii – adică bastarzii –, şi a doua zi plecăm în Franţa. Nu ştiu
precis unde ne vom duce după asta: Europa de Est, poate,
Praga, Viena, Bucureşti.
 — Ce frumos, zise Dorothy.
Domnul Warburton, cu o agilitate surprinzătoare la un
bărbat atît de masiv şi de corpolent, reuşise să se strecoare
între Dorothy şi poartă.
— Am să fiu plecat şase luni sau mai mult, spuse. Şi fireşte că
nu mai e nevoie să te întreb, înainte de o despărţire atît de
lungă, dacă vrei să mă săruţi de la revedere?
Înainte ca ea să-şi dea seama ce face, el îşi pusese deja braţul
în jurul ei şi o trăsese către el. Ea se trase înapoi – însă prea
tîrziu; sărutul lui îi ateriză pe obraz – ar fi sărutat-o pe gură
dacă ea nu şi-ar fi întors capul la timp. Ea se zbătu în braţele lui,
violent şi, preţ de o clipă, neputincioasă.
— Daţi-mi drumul! strigă ea. Vă rog să-mi daţi drumul!
— Cred că am fost destul de clar mai devreme, spuse domnul
Warburton, ţinînd-o fără probleme lipită de el, că nu vreau să-ţi
dau drumul.
— Dar stăm chiar în faţa ferestrei doamnei Semprill! În mod
sigur o să ne vadă!
— O, Doamne sfinte! Aşa e! zise domnul Warburton. Am
uitat.
Convins de acest argument, mai hotărîtor decît oricare altul,
îi dădu drumul lui Dorothy. Ea avu grijă să interpună repede
poarta între ea şi domnul Warburton. În vremea asta, el scruta
atent ferestrele doamnei Semprill.
— Nu văd lumină nicăieri, zise în cele din urmă. Poate am
avut noroc şi nu ne-a reperat ciumăfăia.
— La revedere, zise Dorothy sec. De data asta chiar că
trebuie să plec. Salutaţi-i pe copii din partea mea.
Cu aceste cuvinte, se îndepărtă cît putu de repede fără să
fugă efectiv, pentru a scăpa din raza atingerii lui, înainte ca el
să mai încerce o dată s-o sărute.
Chiar în momentul cînd făcea asta, un sunet o făcu să se
oprească brusc pe loc, preţ de o clipă – zgomotul inconfundabil
al unei ferestre închise, undeva în casa doamnei Semprill. Oare
doamna Semprill îi urmărise totuşi? Dar (cugetă Dorothy),
fireşte că-i urmărise! La ce altceva s-ar fi aşteptat? Era greu de
imaginat că doamna Semprill ar putea vreodată rata o
asemenea scenă. Şi, dacă chiar îi urmărise, a doua zi dimineaţă
povestea avea fără îndoială să facă ocolul oraşului, cu toate
Î
amănuntele şi înfloriturile adecvate. Însă, oricît de sinistru,
acest gînd abia îi trecu razant prin minte lui Dorothy în timp ce
se grăbea pe drum.
Cînd se afla suficient de departe de casa domnului
Warburton se opri, îşi scoase batista şi îşi şterse obrazul, în
locul în care o sărutase. Se frecă suficient de temeinic cît să-şi
aducă tot sîngele în obraz. Abia cînd îşi şterse complet pata
imaginară pe care buzele lui o lăsaseră acolo îşi văzu iar de
drum.
Ceea ce făcuse el o tulburase. Chiar şi acum îi bubuia inima
şi simţea palpitaţii neplăcute. Nu pot să suport genul ăsta de
lucruri! îşi repetă în gînd de mai multe ori. Şi, din păcate, acesta
era purul adevăr; chiar nu-l putea suporta. Să fie sărutată sau
mîngîiată de un bărbat – să simtă braţele grele ale unui bărbat
în jurul ei şi buzele groase ale unui bărbat lipite de ale ei – era
un lucru care o îngrozea şi care îi făcea scîrbă. Chiar şi simpla
amintire sau închipuire îi provoca o grimasă de dezgust. Era
taina ei intimă, incapacitatea ei intimă şi incurabilă, pe care o
purta în suflet de o viaţă.
Ce bine-ar fi dacă te-ar lăsa în pace! se gîndi în timp ce-şi
continua drumul, mai puţin grăbită. Asta îşi spunea în gînd de
fiecare dată – „Ce bine-ar fi dacă m-ar lăsa în pace!“. Fiindcă,
din alte puncte de vedere, nu-i displăceau deloc bărbaţii. Ba
dimpotrivă, îi plăceau mai mult decît femeile. O parte din
atracţia ei faţă de domnul Warburton rezida în faptul că era
bărbat şi avea bună dispoziţia lipsită de griji şi anvergura
intelectuală pe care femeile o au atît de rar. Dar de ce nu
puteau să te lase pur şi simplu în pace? De ce trebuiau mereu să
te sărute şi să tragă de tine în fel şi chip? Erau îngrozitori cînd
te sărutau – îngrozitori şi oarecum dezgustători, ca o fiară
uriaşă şi hirsută care se freacă de tine, cît se poate de
prietenoasă, şi totuşi gata să devină periculoasă în orice clipă.
Şi, dincolo de sărutat şi pipăit, exista în permanenţă sugestia
celorlalte lucruri, monstruoase („toate alea“ le spunea ea), la
care nici măcar nu cuteza să se gîndească.
Sigur că avusese şi ea partea ei, sau mai mult decît atît, de
atenţie a bărbaţilor în viaţa de zi cu zi. Era suficient de drăguţă,
şi suficient de banală, ca să se înscrie în acel gen de fete pe care
bărbaţii le sîcîie în mod obişnuit. Fiindcă, atunci cînd un bărbat
îşi doreşte o mică distracţie ocazională, îşi alege de obicei drept
ţintă o fată care nu e exagerat de frumoasă. Fetele frumoase (îşi
spune el) sînt răsfăţate şi prin urmare capricioase; însă fetele
banale sînt o pradă uşoară. Şi chiar dacă eşti fiică de cleric,
chiar dacă locuieşti într-un oraş precum Knype Hill şi îţi petreci
aproape toată viaţa făcînd diverse treburi pentru parohie, nu
scapi în totalitate de vînătoarea bărbaţilor. Dorothy era cît se
poate de obişnuită cu ea – cît se poate de obişnuită cu bărbaţii
rotofei de vîrsta a doua, cu ochii lor alunecoşi şi jinduitori, care
încetineau automobilul cînd treceai pe lîngă ei pe şosea, sau
care încropeau rapid o introducere, după care, la nici zece
minute mai tîrziu, începeau să te ciupească de cot. Bărbaţi de
toate felurile. Odată fusese chiar şi un preot – chiar capelanul
unui episcop…
Însă, din păcate, nu era mai bine, ci, vai, infinit mai rău
atunci cînd acesta era genul adecvat de bărbat şi avansurile pe
care ţi le făcea erau onorabile. Gîndurile o purtară cu cinci ani
în urmă, la Francis Moon, pe vremea aceea ajutor de preot la
biserica St Wedekind’s din Millborough. Dragul de Francis! Cu
cîtă bucurie s-ar fi măritat cu el dacă n-ar fi fost vorba de toate
alea! De cîte ori n-o rugase el să se mărite cu el, şi, fireşte, ea îl
refuzase; şi, la fel firesc, el nu ştiuse niciodată de ce. Era
imposibil să-i spună de ce. Şi apoi el plecase şi, după doar un an,
murise în mod absurd de pneumonie. Ea spusese în şoaptă o
rugăciune pentru sufletul lui, pentru moment uitînd că tatăl ei
nu prea e de acord cu rugăciunile pentru morţi, şi apoi, cu efort,
se strădui să lase această amintire în urma ei. Of, mai bine să
nu se mai gîndească la asta! Simţea un junghi în sîn cînd se
gîndea la el.
Nu se va putea mărita niciodată, se hotărîse cu mult timp în
urmă. O ştia încă de cînd era doar o copilă. Nimic nu avea să-i
înfrîngă vreodată groaza de toate alea – simplul gînd o făcea să
se înfioreze şi să paralizeze. Şi, fireşte, într-un anume sens, nici
nu voia să şi-o înfrîngă. Pentru că, asemeni tuturor oamenilor
anormali, nu era pe deplin conştientă de faptul că e anormală.
Şi totuşi, deşi răceala ei sexuală i se părea ceva natural şi
inevitabil, ştia prea bine de unde începuse totul. Îşi amintea, la
fel de limpede de parc-ar fi fost ieri, anumite scene cumplite
dintre tatăl şi mama ei – scene la care asistase cînd nu avea mai
mult de nouă ani. Ele lăsaseră o rană adîncă şi tainică în mintea
ei. Şi apoi, puţin mai tîrziu, fusese înspăimîntată de cîteva
gravuri vechi în oţel, de nimfe urmărite de satiri. Pentru mintea
ei de copil, era ceva inexplicabil şi îngrozitor de sinistru în
aceste creaturi semiumane cu coarne ce pîndeau în tufişuri şi în
spatele unor copaci uriaşi, gata în orice clipă să se năpustească
asupra prăzii. Un an întreg din copilăria ei se temuse efectiv să
străbată pădurea singură, de frica satirilor. Între timp, frica îi
pierise, fireşte, însă nu şi sentimentul ce o însoţea. În mintea ei,
satirul rămăsese un simbol. Poate că nu avea să scape niciodată
de acest sentiment clar definit de groază, de această fugă lipsită
de speranţă din faţa unui lucru mai îngrozitor decît te lasă
raţiunea să crezi că poate fi – urma copitelor în pădurea pustie,
coapsele înguste şi hirsute ale satirului. Era un dat al firii ce nu
se putea nicicînd schimba şi căruia nu-i puteai ţine piept doar
prin cuvinte. În plus, e vorba de un lucru mult prea obişnuit în
ziua de azi, printre femeile cultivate, pentru a mai produce vreo
surpriză.
În momentul cînd ajunse la casa parohială, lui Dorothy îi
dispăruse aproape orice nelinişte. Gîndurile la satiri şi la
domnul Warburton, la Francis Moon şi la sterpiciunea la care se
sortise singură, gînduri ce i se învîrtiseră întruna în minte,
dispărură, înlocuite de imaginea acuzatoare a unei cizme
răsfrînte. Îşi aminti că, înainte de a se duce la culcare în seara
aceea, o aşteaptă cel puţin două ceasuri de muncă meticuloasă.
Casa era cufundată în întuneric. O înconjură pînă ajunse la uşa
din spate şi se strecură tiptil pe uşa de la spălător, de teamă să
nu-şi trezească tatăl, care probabil dormea deja.
În timp ce-şi croia drum bîjbîind prin holul întunecos ce
dădea în seră, hotărî brusc că greşise ducîndu-se acasă la
domnul Warburton în seara aceea. Decise să nu se mai ducă
niciodată acolo, nici măcar cînd avea să fie sigură că va mai fi
prezentă şi altă persoană. Mai mult decît atît, mîine avea să facă
penitenţă pentru că se dusese la el în seara asta. După ce
aprinse lampa, înainte de a face orice altceva îşi găsi „lista cu
lucruri de făcut“, care era deja scrisă pentru a doua zi, şi puse
cu creionul un „P“ mare înainte de „micul dejun“. P venea de la
penitenţă – la micul dejun de mîine nu va mînca bacon. Apoi
aprinse soba de ulei de sub oala cu clei.
 Lumina galbenă a lămpii căzu pe maşina ei de cusut şi pe
maldărul de haine pe jumătate făcute de pe masă, amintindu-i
de mormanul şi mai mare de haine ce nu erau nici măcar
începute; amintindu-i, de asemenea, că e îngrozitor, covîrşitor
de obosită. Uitase complet cît e de istovită cînd domnul
Warburton îşi pusese mîinile pe umerii ei, însă acum oboseala o
năpădi îndoit. În plus, oboseala din această seară avea ceva cu
totul aparte. Se simţea, aproape în sensul literal al cuvîntului,
frîntă. Cum stătea aşa lîngă masă avu un sentiment subit, foarte
ciudat, de parcă i s-ar fi golit cu desăvîrşire mintea, motiv
pentru care, preţ de cîteva secunde, uită pur şi simplu ce anume
venise să facă în seră.
Apoi îşi aminti – cizmele cavalereşti, fireşte! Un drăcuşor
împieliţat îi şopti în ureche „De ce nu te duci direct la culcare şi
să laşi cizmele pînă mîine?“. Rosti o rugăciune pentru a-i cere
Celui de Sus putere şi se ciupi. Haide, Dorothy! Nu lenevi!
Evanghelia după Luca IX:62. Apoi, făcînd puţină ordine pe
masă, îşi scoase foarfeca, un creion şi patru coli de hîrtie
cafenie şi se aşeză să croiască acele căpute blestemate pentru
cizme în timp ce cleiul fierbea.
Cînd pendula bunicului din biroul tatălui ei bătu de miezul
nopţii, ea încă mai lucra. La ora asta cizmele începeau deja să
prindă contur şi se apucase să le întărească lipind fîşii înguste
de hîrtie peste tot în jurul lor – o treabă migăloasă şi murdară.
O dureau absolut toate oasele şi i se lipeau ochii de somn. Prin
urmare, abia dacă îşi dădea seama, ca prin ceaţă, ce face. Însă
continua să lucreze, lipind mecanic fîşie după fîşie de hîrtie, la
locul lor, şi ciupindu-se la fiecare două minute pentru a
contracara sunetul hipnotic al sobei de ulei ce cînta sub oala cu
clei.
1. Soluţie de lustruit metalul.
2. Ţesătură din amestec de mătase şi lînă, folosită cu precădere la hainele de doliu.
3. În original Spillikins, joc în care jucătorii aleg pe rînd cîte beţişoare pot fără a
dărîma grămada din care iau (se mai numeşte şi Jackstraws).
4. Dorothy foloseşte termenul de dinner (principala masă a zilei, care se ia ori la
prînz, ori seara), iar tatăl ei pe cel de luncheon (prînz formal).
5. Vechi cîntec patriotic britanic.
6. Wilkins Micawber este un personaj din romanul lui Charles Dickens, David
Copperfield. În cultura populară, adjectivul provenit din numele său descrie o
fiinţă care se agaţă de speranţa că ziua ce urmează va fi mai bună.
7. Aproximativ Balta cu peşti şi concubinele.
8. Organizaţie de temperanţă pentru copiii de muncitori, fondată la Leeds în 1847,
care propovăduia abstinenţa la alcool.
9. Asociaţie ce acorda sprijin tinerelor casătorite.
10. Asociaţie creştină internaţională de caritate, care acordă ajutor familiilor aflate în
situaţii grele.
11. În original, expresia folosită pentru „Bucură-te, Marie!“ este „Hail Mary“. Printre
multele sensuri în care se foloseşte cuvîntul hail se numără diferite urări (hei,
salut, noroc etc.) şi chiar unele înjurături sau mijloace de apostrofare agresivă.
12. De la numele liderului mişcării puritane Church Society, Kensit.
13. După legea cunoscută drept the Act of Uniformity din 1662 (care a reglementat
formele rugăciunilor publice, modul în care se face împărtăşania şi celelalte
ritualuri ale Bisericii Angliei), un non-conformist era un cetăţean englez ce
aparţinea unei religii non-creştine sau oricărei biserici non-anglicane (în secolul
al şaptesprezecelea, erau consideraţi non-conformişti prezbiterienii,
congregaţionaliştii, baptiştii şi quakerii. Mai tîrziu, printre non-conformişti s-au
numărat metodiştii, unitarienii şi membrii Armatei Salvării).
14. Mişcare evanghelică creştină conservatoare, fondată în Dublin, în jurul anilor
1820.
15. The Pilgrim’s Progress from This World to That Which Is to Come (Călătoria
creştinului din această lume spre cea care va să vie), alegorie creştină de John
Bunyan publicată în 1678.
16. La primele maşini de scris, dactilograful nu putea vedea literele în timp ce le
bătea, din cauza felului în care erau acestea proiectate să atingă carul maşinii.
 Capitolul doi

Dorothy se deşteptă dintr-un somn negru şi fără vise, cu

sentimentul că cineva o trage în sus prin abisuri nesfîrşite, cu
lumină tot mai puternică, într-un stare ca de trezie.
Avea ochii încă închişi. Cu toate astea, încet-încet, pleoapele i
se făcură treptat tot mai puţin opace la lumină şi apoi i se
deschiseră singure. Privirea ei dădea spre o stradă – o stradă
sărăcăcioasă şi însufleţită, cu mici prăvălii şi case cu faţade
înguste, cu şuvoaie de oameni, tramvaie şi maşini trecînd în
toate direcţiile.
Însă deocamdată nu se putea spune că priveşte cu adevărat.
Căci nu înregistra lucrurile pe care le vedea ca fiind oameni,
tramvaie şi maşini, sau ca pe ceva anume; nu le înregistra nici
măcar ca pe nişte lucruri mişcătoare; nici măcar ca pe nişte
lucruri. Doar le vedea, aşa cum vede un animal, fără ca ele să-i
stîrnească vreun gînd şi aproape fără să aibă conştiinţa faptului
că le vede. Zgomotele străzii – larma confuză de glasuri,
zgomotul claxoanelor şi şuieratul tramvaielor pe şinele lor
nisipoase – îi traversară mintea, provîndu-i reacţii pur fizice.
Nu avea cuvinte, nici idee despre scopul unor lucruri precum
cuvintele, şi nici conştiinţa momentului sau a locului în care se
afla, şi nici a propriului său trup sau măcar a propriei sale
existenţe.
Cu toate acestea, percepţia i se ascuţi treptat. Şuvoiul
lucrurilor mişcătoare începu să-i treacă dincolo de ochi, iar
Î
acestea să se împartă în imagini separate în creierul ei. Începu,
tot fără cuvinte, să observe formele lucrurilor. Pe lîngă ea trecu
o chestie lunguiaţă, sprijinită de alte patru chestii lunguieţe,
mai înguste, ce trăgea după ea o chestie pătrăţoasă balansată pe
două cercuri. Dorothy o privi trecînd; şi brusc, ca din senin,
prin minte îi fulgeră un cuvînt. Cuvîntul era „cal“. Se stinse, dar
reveni curînd, într-o formă mai complexă: „Ăsta e un cal“.
Urmară altă cuvinte – „casă“, „stradă“, „tramvai“, „maşină“,
„bicicletă“ – pînă cînd, cîteva minute mai tîrziu, găsise deja cîte
un nume pentru aproape toate lucrurile din faţa ei. Descoperi
cuvintele „bărbat“ şi „femeie“ şi, plecînd de la ele, descoperi că
ştie diferenţa dintre lucrurile însufleţite şi cele fără de viaţă, şi
între fiinţele omeneşti şi cai, şi între bărbaţi şi femei.
Abia acum, după ce deveni conştientă de majoritatea
lucrurilor din jurul ei, deveni conştientă şi de sine. Pînă acum,
fusese doar o pereche de ochi, în spatele cărora se afla un creier
receptiv, dar total impersonal. Însă acum, cu un mic şoc de
uimire, îşi descoperi existenţa de sine-stătătoare şi unică; se
simţi existînd; era ca şi cum ceva dinăuntrul ei striga „eu sînt
eu!“. În plus, într-un fel simţea că acest „eu“ existase şi fusese
acelaşi în perioade îndepărtate din trecutul ei, deşi era un
trecut despre care ea nu îşi amintea deloc.
Însă această revelaţie n-o preocupă decît un moment. Din
prima clipă, simţise că e ceva care lipseşte, ceva nenumit şi nu
tocmai plăcut. Şi firul gîndurilor continuă în felul următor: „eu
sînt eu“, care păruse un răspuns în sine, devenise acum o
întrebare. Nu mai era „eu sînt eu“, ci „Cine sînt eu?“.
Cine era ea? Întoarse întrebarea pe toate părţile în minte şi
descoperi că n-avea nici cea mai vagă idee cine e, cu excepţia
faptului că, privind oamenii şi caii ce treceau pe lîngă ea,
pricepuse că e fiinţă omenească, şi nu cal. În acest punct,
întrebarea se modifică şi luă următoarea formă: „Sînt bărbat
sau femeie?“. Din nou, nici sentimentele şi nici memoria nu-i
dădură nici un indiciu despre răspunsul corect. Însă în acel
moment, poate din întîmplare, buricele degetelor îi atinseră
trupul. Îşi dădu seama, mai clar decît pînă acum, că trupul ei
exista, şi că era al ei – că ea era, de fapt, propriul său trup. Prin
urmare, începu să-l exploreze cu mîinile. Doar femeile aveau
sîni. Într-un fel nenumit ştia, fără să ştie de unde anume, că,
deşi nu-i putea vedea, toate acele femei ce treceau pe lîngă ea
aveau pe sub haine sîni.
Acum înţelese că, pentru a se identifica, trebuie să-şi
cerceteze propriul trup, începînd cu faţa; şi, preţ de cîteva clipe,
chiar încercă să-şi privească propriul chip, înainte de a pricepe
că acest lucru e imposibil. Privi în jos, şi se văzu îmbrăcată o
rochie jerpelită de satin negru, destul de lungă, o pereche de
dresuri de mătase artificială de culoarea pielii, deşirate şi
murdare, şi o pereche de pantofi foarte ponosiţi de satin negru,
cu toc înalt. Nimic din toate acestea nu-i spuneau absolut nimic.
Îşi cercetă mîinile, şi acestea erau deopotrivă ciudate şi destul
de familiare. Erau mîini micuţe, cu palmele întărite şi foarte
murdare. O clipă mai tîrziu îşi dădu seama că tocmai murdăria
lor i le făcea ciudate. Imaginea mîinilor în sine i se părea una
firească şi adecvată, deşi nu le recunoştea.
După ce mai şovăi cîteva momente, făcu stînga şi porni încet
pe trotuar. Dinspre trecutul ca o foaie albă de hîrtie îi venise în
minte, în mod misterios, o frîntură de informaţie: existenţa
oglinzilor, scopul lor, şi faptul că în vitrinele magazinelor sînt
adesea oglinzi. O clipă mai tîrziu, ajunse lîngă o prăvălioară de
bijuterii ieftine în care o oglindă verticală îngustă, aşezată
pieziş, reflecta feţele trecătorilor. Dorothy îşi selectă imaginea
dintre alte douăsprezece, dîndu-şi imediat seama că e a ei. Şi
totuşi nu se putea spune că o recunoscuse; nu-şi amintea s-o
mai fi văzut vreodată pînă în acest moment. Oglinda arăta
chipul unei femei destul de tinere, subţiri, foarte blonde, cu
laba gîştei în jurul ochilor şi uşor mînjit cu noroi. Pe cap îi era
trîntită aiurea o pălărie neagră cloş, ordinară, ce-i ascundea
aproape tot părul. Chipul îi era destul de nefamiliar, şi totuşi
nu-i era străin. Pînă în acest moment nu ştiuse la ce faţă să se
aştepte, însă acum că o văzuse îşi dădu seama că este faţa la
care s-ar fi putut de fapt aştepta. Era o faţă adecvată
contextului. Se potrivea cu ceva dinăuntrul ei.
Cînd întoarse spatele oglinzii bijutierului, zări cuvintele
„Fry’s Chocolate“ în vitrina unei prăvălii de vizavi şi descoperi
că pricepe scopul scrisului şi, de asemenea, după un efort de o
fracţiune de secundă, că e în stare să citească. Privirea îi zbură
în stradă, oprindu-se şi descifrînd diverse alcătuiri bizare de
litere; numele prăvăliilor, reclame, afişe de la standurile de
ziare. Citi, literă cu literă, două afişe roşu cu alb din faţa unei
tutungerii. Pe unul dintre ele scria „Noi ştiri despre fiica
parohului“, iar pe celălalt „Fiica parohului. Se crede că acum e
la Paris“. Apoi ridică privirea şi văzu cu litere albe pe colţul
unei case: „New Kent Road“. La vederea cuvintelor împietri. Îşi
dădu seama că se află pe bulevardul New Kent Road şi – un alt
crîmpei de informaţie resuscitată misterios – că New Kent Road
se află undeva în Londra. Deci se afla în Londra.
În clipa în care făcu această descoperire, o străbătu un
tremur ciudat. Mintea i se trezise acum complet; îşi dădu
seama, pentru prima oară, de stranietatea situaţiei ei, şi aceasta
o năuci şi o înspăimîntă. Oare ce puteau însemna toate astea? Ce
căuta aici? Cum ajunsese aici? Ce păţise?
Răspunsul veni destul de rapid. Se gîndi – şi i se păru că
înţelege perfect sensul acestor cuvinte: „Sigur că da! Mi-am
pierdut memoria!“.
În acest moment, doi tineri şi o fată care mergeau tîrşîindu-
şi picioarele, tinerii cu nişte saci grei şi grosolani de iută în
spinare, se opriră şi se uitară curioşi la Dorothy. Şovăiră o clipă,
apoi porniră mai departe, dar se opriră iar lîngă un felinar
stradal, la vreo cinci iarzi. Dorothy îi văzu cum se uită înapoi
către ea şi discută între ei. Unul dintre tineri avea în jur de
douăzeci de ani, pieptul îngust, părul brunet şi obrajii rumeni şi
era chipeş la modul obraznic, ca un locuitor din Cockney, şi
îmbrăcat într-o gioarsă de costum albastru ordinar, ce se voia
elegant, şi o şapcă în carouri. Celălalt avea în jur de douăzeci şi
şase de ani, era îndesat, agil şi voinic, cu nasul cîrn, tenul
limpede şi rozaliu şi buze cărnoase şi aspre ca nişte cîrnaţi,
dezvăluindu-i dinţii galbeni şi puternici. Acesta era efectiv în
zdrenţe şi avea smocuri de păr portocaliu încîlcit, tuns foarte
scurt şi turtit, ceea ce-l făcea să aducă izbitor cu un urangutan.
Fata era o creatură durdulie cu un aer tîmp, îmbrăcată în haine
foarte asemănătoare cu ale lui Dorothy. Dorothy auzea frînturi
din ce discutau:
— Curva aia pare bolnavă, zise fata.
Insul cu păr portocaliu, care cînta „Sonny Boy“ cu o voce
frumoasă de bariton, se opri din cîntat pentru a răspunde.
— Ba nu-i bolnavă, spuse. Da-i în belea, aş zice. La fel ca noi.
— I-ar şade bine lîngă Nobby, aşa-i? zise brunetul.
 — Da’ zălud mai eşti! exclamă fata cu un aer şocat-amoros,
făcîndu-se că-i dă una brunetului peste ceafă.
Tinerii îşi lăsaseră jos sacii şi-i rezemaseră de stîlpul
felinarului. Acum, toţi trei se apropiau destul de şovăitori de
Dorothy, conduşi de cel cu păr portocaliu, care se pare că se
numea Nobby, pe post de ambasador. Păşea cu un mers
zburdat, ca de maimuţă, iar zîmbetul îi era atît de sincer şi de
larg că era imposibil să nu-i răspunzi tot cu un zîmbet. I se
adresă lui Dorothy pe un ton amical.
— Salut, puştoaico!
— Salut!
— Eşti rămasă de căruţă, puştoaico?
— De căruţă?
— Mă-nţelegi, frunză-n vînt?
— Frunză-n vînt?
— Dumnezeule! E dusă rău, murmură fata, trăgîndu-l pe
brunet de braţ de parcă ar fi vrut să-l ia de acolo.
— Păi, ce vreau eu să spun, puştoaico… ai vreun ban?
— Nu ştiu.
În acest moment, cei trei se uitară stupefiaţi unul la altul.
Preţ de o clipă, se gîndiră probabil că Dorothy e cu adevărat
dusă. Dar în acest timp, Dorothy, care descoperise mai devreme
un buzunăraş într-o parte a rochiei, îşi vîrî mîna în el şi simţi
conturul unei monede mari.
— Cred că am un penny, spuse.
— Un penny! zise brunetul scîrbit. Ce să zic… ne-am
îmbogăţit!
Dorothy îl scoase din buzunar. Era o jumătate de coroană. Pe
chipurile celor trei avu loc o schimbare uimitoare. Nobby căscă
gura încîntat, ţopăi cîţiva paşi încolo şi-ncoace, ca o maimuţă
uriaşă ce jubilează, şi apoi se opri şi o luă pe Dorothy
confidenţial de braţ.
— Aşa, măi fată, măi! zise. A dat norocul peste noi – şi pentru
tine la fel, puştoaico, crede-mă. O să binecuvîntezi ziua cînd te-
ai întîlnit cu noi. O să-ţi meargă foarte bine cu noi. Ascultă aici,
puştoaico – vrei să mergi la parte cu noi?
— Poftim? zise Dorothy.
— Ce vreau să zic e – ce-ai zice să te faci tovarăşă cu noi, cu
Flo, cu Charlie şi cu mine? Parteneri, cum ar fi, îhm? Să fim
Î
tuspatru camarazi, umăr la umăr. Împreună învingem,
despărţiţi pierdem. Noi ne punem la bătaie mintea, tu pui banii.
Ce zici, puştoaico? Te bagi sau nu te bagi?
— Tacă-ţi gura, Nobby! îl întrerupse fata. Nu înţelege nici o
vorbă din ce-i spui. Vorbeşte-i pe-nţeles, să priceapă şi ea!
— Stai potolită, Flo, zise Nobby pe un ton egal. Tu ţine-ţi
pliscul şi lasă vorbitul în seama mea. Ştiu eu cum să mă-nţeleg
cu curvele. Fii atentă puştoaico, ascultă la mine – cum zici că-ţi
zice?
Dorothy a fost cît p-aci să zică „nu ştiu“, dar era suficient de
alarmată ca să se oprească la timp. Alese un nume feminin
dintre cele vreo şase care-i veniră automat în minte şi răspunse:
— Ellen.
— Ellen.
— Aşa măi fată, măi! Fără nume de familie cînd eşti frunză-n
vînt. Bine, Ellen dragă, acum ascultă-mă. Cum să-ţi zic, noi trei
mergem la hamei…
— La hamei?
— La ’amei! interveni nerăbdător brunetul, vizibil scîrbit de
ignoranţa lui Dorothy. Glasul şi felul lui de-a fi erau destul de
posace, iar accentul mult mai apăsat decît al lui Nobby. Merem
la cules dă ’amei – în Kent, încoloşa! Nici atîta lucru nu pricepi?
— A, hamei! Pentru bere?
— Aşa, mă fată mă! Hai că văz că ne-nţelegem pîn’ la urmă.
Deci aşa, fato, cum zîceam, noi trei merem la cules dă hamei, şi
ştim şi unde, că ne chemă unu’ să-i lucrăm, casă şi masă – ferma
lu’ Blessington, din Lower Molesworth. Doar că ieream oleacă
strîmtoraţi, pricepi tu? Fincă n-avem nici un chior şi tre s-o
luăm cătinel, cătinel pă jos – şi e treişcinci dă mile dă mers – şi
să ne rugăm dă unu’ şi dă altu’ să ne omenească, şi noaptea să
dormim pă cîmp, unde-om putea. Şi nu ne vine prea bine la
socoteală, că avem şi-un suflet dă muiere cu noi. Dară acuma,
dacă zicem că vii şi tu cu noi, alfel o să fie. Că putem să luăm
tramvaiu’ de doi penny pîn’ la Bromley, şi să chiamă c-am făcut
cinşpe mile, şi nu mai trebe să dormim dăcît o noapte pă cîmp.
Şi po’ să te bagi şi tu la coşu’ nostru – cel mai bine merge culesu’
cînd e patru oameni – şi, dacă Blessington plăteşte cîte două
pence baniţa, o să scoţi pă puţin zece şilingi pă săptămînă. Ce
zici dă asta, fato? Nu faci mare lucru cu doi şilingi jumate aicişa
în Smoke. Da’ dacă mergi la parte cu noi o să ai masă şi casă
pentru o lună sau mai bine – şi noi ne facem cu un drum pîn’ la
Bromley şi nişte potol.
Cam un sfert din discursul său îi rămăsese ininteligibil lui
Dorothy. Întrebă, la întîmplare:
— Ce-i ăla potol?
— Potol? Haleală – mîncare. Văz că nu eşti dă prea mult timp
dă capu’ tău, fato.
— A… Deci vreţi să vin cu voi să culeg hamei, asta vrei să
spui?
— Iexact, Ellen, draga mea. Te bagi sau nu?
— Bine, zise Dorothy promptă. Vin.
Luă această decizie fără o clipă de îndoială. E adevărat că,
dacă ar fi avut timp să se gîndească mai bine la situaţia ei,
probabil că ar fi acţionat altfel; după toate probabilităţile, s-ar fi
dus la o secţie de poliţie şi ar fi cerut ajutor. Aceasta ar fi fost
decizia raţională. Însă Nobby şi ceilalţi apăruseră chiar în
momentul critic şi, neputincioasă cum era, i se păruse cît se
poate de firesc să-şi lege soarta de prima fiinţă omenească
apărută în cale. În afară de-asta, dintr-un motiv pe care nu-l
înţelegea, gîndul că aceştia se îndreaptă spre Kent o liniştea.
Avea sentimentul foarte clar că chiar acolo voia să meargă, în
Kent. Ceilalţi nu au vrut să ştie mai multe şi nu i-au pus
întrebări stînjenitoare. Nobby a zis pur şi simplu „OK! Aşa, măi
fată, măi!“ şi apoi a luat cu blîndeţe jumătatea de coroană din
mîna lui Dorothy şi şi-a strecurat-o în buzunar – nu cumva ca ea
s-o piardă, îi explică. Tînărul brunet – se pare că numele lui era
Charlie – zise în felul lui ursuz şi neplăcut:
— Hai odată, mişcarea! Îi deja două jumate. Să nu pierdem
tramvaiu’, lua-l-ar boala să-l ia dă tramvai. Unde are capăt dă
staţie, Nobby?
— La Elephant, zise Nobby, şi tre’ să-l prindem înainte dă ora
patru, că după patru nu te mai lasă să mergi gratis.
— Păi atuncea hai, să nu mai pierdem timpu’. Să nu ne
pomenim că tre’ să mergem pă jos pîn’ la Bromley şi ne-apucă
dracului noaptea fără s-avem loc de dormit. Haide, Flo.
— Hai, grăbeala! zise Nobby, aruncîndu-şi sacul pe umăr.
Porniră, fără să mai zică vreun alt cuvînt. Dorothy, încă
debusolată, dar simţindu-se mult mai bine decît se simţise cu o
jumătate de oră în urmă, porni pe lîngă Flo şi Charlie, care
vorbeau unul cu altul şi n-o băgau deloc în seamă. Din prima
secundă păruseră că vor să stea departe de Dorothy – că sînt
gata să împartă cu ea jumătatea de coroană, dar fără-i arate
vreun dram de prietenie. Nobby mergea în faţă, păşind vioi în
ciuda poverii şi cîntînd, într-un stil plin de însufleţire, imitînd
muzica militară, bine-cunoscutul cîntec militar ale cărui
singure cuvinte înregistrate par să fie:
„… … …! doar atît ştia fanfara
… … …! … … …! Aşijderea şi ţie!“

II

Era douăzeci şi nouă august. Dorothy adormise în seră în

noaptea zilei de douăzeci şi unu; prin urmare, în viaţa ei exista
un hiatus de aproximativ opt zile.
Ceea ce i se întîmplase era un lucru destul de banal –
aproape în fiecare săptămînă citim în ziare despre un caz
asemănător. Un om dispare de acasă, nimeni nu mai ştie nimic
de el zile sau săptămîni întregi, şi apare din senin la o secţie de
poliţie sau într-un spital, fără să aibă cel mai mic habar cine e
sau de unde vine. De obicei, e imposibil de spus cum şi-a
petrecut timpul respectiv; se presupune că a rătăcit aiurea, într-
o stare hipnotică sau somnambulică, în care totuşi ceilalţi au
crezut că e normal. În cazul lui Dorothy, un singur lucru e sigur,
şi anume că, la un moment dat în peregrinările ei, a fost jefuită;
căci hainele pe care le purta nu erau ale ei, iar crucea de aur îi
lipsea.
În clipa cînd o acostase Nobby, era deja pe punctul de a-şi
reveni; şi, dacă ar fi fost îngrijită cum trebuie, poate că
memoria i-ar fi revenit în cîteva zile sau chiar ore. Ar fi fost de
ajuns un amănunt minor; o întîlnire întîmplătoare cu un
prieten, o fotografie cu casa ei, cîteva întrebări inteligente. Dar,
spre nenorocul ei, nu i-a oferit nimeni micul stimul mental de
care avea nevoie. A fost lăsată în starea aceea ciudată în care se
trezise – o stare în care mintea ei părea a fi normală, însă nu
era suficient de activată pentru a face efortul de a-şi descifra
propria identitate.
Fiindcă fireşte, odată ce-şi legase soarta de cea a lui Nobby şi
a celorlalţi, şansa de a medita asupra propriei persoane
dispăruse definitiv. Nu exista vreme să stea liniştită şi să cugete
la această chestiune – nu exista vreme să înţeleagă dificultatea
situaţiei sale şi să-şi pună mintea în mişcare, pentru a-i găsi
soluţia. În sublumea ciudată şi murdară în care fusese brusc
aruncată, ar fi fost imposibile fie şi cinci minute de gîndire
consecutivă. Zilele treceau într-o activitate neîntreruptă, de
coşmar. Căci totul semăna, într-adevăr, cu un coşmar; un
coşmar nu al spaimelor subite, ci al foamei, al sordidului şi al
epuizării fizice, şi al alternanţei de căldură extremă şi frig. Mai
tîrziu, cînd avea să-şi amintească de această perioadă, zilele şi
nopţile i se contopeau în minte, astfel încît nu-şi putea aminti
niciodată cu maximă certitudine cîte zile trecuseră. Ştia doar că,
o perioadă nedeterminată, o duruseră în permanenţă picioarele
şi era aproape în permanenţă flămîndă. Foamea şi durerea de
picioare erau cele mai clare amintiri ale ei din acea vreme; şi,
de asemenea, frigul nopţilor şi un sentiment ciudat, de oboseală
în oase şi abulie ce venea din nesomn şi expunerea permanentă
la aer.
După ce ajunseseră la Bromley, „campaseră“ pe o movilă de
gunoi infectă, acoperită cu hîrtii şi duhnind de la resturile
aruncate de mai multe abatoare, unde petrecuseră noaptea
tremurînd din toate încheieturile, acoperiţi doar cu pînză de
sac, în iarba înaltă şi udă de la marginea unui teren de
agrement. Dimineaţa porniseră, pe jos, spre cîmpurile de
hamei. La ora aceea, Dorothy descoperise deja că povestea pe
care i-o spusese Nobby, despre slujba promisă, nu era cîtuşi de
puţin adevărată. O inventase – îi mărturisese destul de relaxat –
pentru a o convinge să vină cu ei. Singura lor şansă de a obţine
o slujbă era să ia la picior regiunea unde se cultiva hamei şi să
întrebe la fiecare fermă din cale, pînă găsesc una la care încă
mai e nevoie de culegători.
Probabil mai aveau de mers treizeci şi cinci de mile, în linie
dreaptă, şi cu toate astea, la capătul a trei zile, abia dacă
ajunseseră la începutul cîmpurilor cu hamei. Ceea ce le-a
încetinit drumul a fost, fireşte, faptul că trebuiau să-şi găsească
hrană. Adevărul era că abia dacă avuseseră timp să se
gîndească dacă merg sau nu în direcţia cîmpurilor de hamei;
mîncarea era cea care le dicta mişcările. Jumătatea de coroană
a lui Dorothy se topise în doar cîteva ore, după care nu mai
avuseseră altă soluţie decît să cerşească. Însă nu era un lucru
tocmai uşor. O singură persoană poate primi cu uşurinţă
mîncare de pomană pe drum, chiar şi două, însă cu totul alta
este situaţia cînd vine vorba de un grup de patru persoane. În
asemenea situaţie, nu poţi rămîne în viaţă decît dacă dacă-ţi
vînezi hrana la fel de tenace şi de concentrat ca o fiară
sălbatică. Hrana – aceasta fusese unica lor preocupare în toate
acele trei zile –, doar hrana şi nesfîrşitele chinuri de a face rost
de ea.
Cerşeau din zori pînă noaptea. Străbăteau fără ţintă distanţe
enorme, traversînd ţinutul în zigzag, tîrşîindu-şi paşii de la un
sat la altul şi de la o casă la alta, „tapînd“ fiecare măcelar şi
brutar şi fiece conac mai răsărit şi aşteptînd, plini de speranţă,
pe lîngă picnicuri, fluturîndu-şi mîna – de fiecare dată în van –
către maşinile care treceau şi acostînd domni în vîrstă cu chipul
potrivit, ca să le îndruge poveşti despre viaţa lor chinuită.
Adesea se îndepărtau cu cinci mile de la drumul lor pentru a
face rost de o bucată de pîine şi cîteva feliuţe de bacon. Cerşeau
cu toţii, inclusiv Dorothy; nu-şi amintise încă trecutul, deci nu
avea standarde de comportament cu care să se compare şi care
să o facă să se ruşineze. Şi totuşi, cu tot efortul lor, s-ar fi culcat
de mai multe ori flămînzi dacă n-ar fi suplinit cerşitul cu
furatul. Pe înserat şi în zori dădeau iama în livezi şi pe cîmpuri,
furînd mere, prune goldane, pere, alune, zmeură de toamnă şi,
în primul rînd, cartofi; Nobby considera că ar fi un adevărat
păcat să treci pe lîngă un cîmp cu cartofi fără să-ţi umpli măcar
un buzunar. Nobby era cel care fura în general, iar ceilalţi
stăteau de şase. Era un hoţ curajos; se lăuda sus şi tare că e în
stare să fure orice lucru care nu e bine ancorat şi i-ar fi băgat pe
toţi la pîrnaie dacă nu l-ar mai fi potolit din cînd în cînd. Odată
înşfăcase chiar şi o gîscă, însă gîsca începuse să facă un scandal
cumplit, iar Charlie şi Dorothy l-au tîrît de acolo cu forţa exact
în clipa cînd proprietarul păsării a ieşit din casă să vadă ce se
întîmplă.
În fiecare dintre acele prime zile au mers între douăzeci şi
douăzeci şi cinci de mile. Şi-au tîrît paşii peste islazuri şi prin
sate îngropate, cu nume incredible, şi s-au pierdut pe uliţe ce nu
duceau nicăieri, s-au întins istoviţi în şanţuri uscate ce
miroseau a fenicul şi a calapăr, s-au furişat în păduri private şi
„au campat“ în tufişuri, unde aveau la îndemînă lemne de foc şi
apă ca să gătească mîncăruri bizare şi sărăcăcioase, în două
cutii de tutun din tablă, unicele lor recipiente de gătit. Uneori,
cînd aveau noroc, mîncau tocăniţe excelente din bacon primit
de pomană şi conopidă furată, alteori se ghiftuiau cu cartofi
insipizi copţi pe jar, alteori cu gem făcut din zmeură de toamnă
furată, pe care o fierbeau într-una din cutiile de tutun şi o
devorau cît era încă atît de fierbinte că-i opărea. Ceaiul era
lucrul care nu le lipsea niciodată. Chiar şi cînd nu mai era deloc
mîncare, aveau întotdeauna ceai, înăbuşit, cafeniu închis şi
revigorant. Era un lucru ce putea fi cerşit mult mai uşor decît
celelalte. „Vă rog, doamnă, mi-aţi putea da un picuţ de ceai?“ – e
o rugăminte cu care rareori dai greş, pînă şi la gospodinele cu
inimă de piatră din Kent.
Zilele erau toride, drumurile albe străluceau orbitor, iar
maşinile ce treceau le aruncau în faţă praf înţepător. Adesea, pe
lîngă ei treceau vesele familii de culegători de hamei, în
camioane cu calabalîc în stive pînă la cer, alcătuite din mobilă,
copii, cîini şi colivii de păsări. Nopţile erau mereu răcoroase. În
Anglia, rareori există o noapte în care să fie cu adevărat cald
după miezul nopţii. Doi saci imenşi erau singurele lor
aşternuturi. Unul le revenise lui Flo şi Charlie, iar celălalt lui
Dorothy; Nobby dormea pe pămîntul gol. Disconfortul fizic era
aproape la fel de rău ca frigul. Dacă stăteai culcat pe spate,
neavînd pernă, îţi atîrna capul în aşa fel încît aveai sentimentul
că ţi se frînge gîtul; dacă te culcai într-o parte, osul şoldului ţi se
presa de pămînt, provocîndu-ţi nişte dureri cumplite. Chiar şi
cînd, spre dimineaţă, reuşeai să adormi printre picături, frigul
ţi se infiltra în cele mai profunde vise. Nobby era singurul care
chiar rezista cu brio. Era în stare să doarmă la fel de liniştit
într-un cuib de iarbă umedă ca într-un pat, iar chipul său
grosolan, de maimuţă, cu doar vreo duzină de fire roşcat-aurii
scînteindu-i pe bărbie ca nişte bucăţele de sîrmă de cupru, nu-şi
pierdea niciodată culoarea caldă, rozalie. Era genul de roşcat
care pare să radieze o strălucire interioară, ce-l încălzeşte nu
doar pe el, ci şi aerul din jur.
Dorothy acceptă fără să crîcnească toată această viaţă
ciudată, lipsită de orice confort, doar foarte vag conştientă, dacă
era fie şi parţial, că cealaltă viaţă a ei, de care nu-şi amintea şi
care se afla în urma ei, fusese într-un fel sau altul diferită de
aceasta. După doar două zile, încetase total să-şi mai pună
întrebări în legătură cu acest calvar ciudat. Accepta totul –
accepta mizeria, foamea şi oboseala, mersul tîrşîit şi nesfîrşit
încoace şi-ncolo, zilele cu arşiţă şi praf şi nopţile nedormite,
cînd tremura de frig. În orice caz, era prea istovită să mai
gîndească. În după-amiaza celei de-a doua zile, erau cuprinşi cu
toţii de o oboseală disperată, copleşitoare, mai puţin Nobby, pe
care nimic nu-l putea obosi. Nici măcar faptul că, la scurt timp
după ce porniseră la drum, un cui începuse să-şi croiască drum
prin talpa pantofului său nu părea să-l deranjeze cine ştie cît.
Erau perioade de cîte o oră cînd Dorothy aproape părea că
doarmea mergînd. Acum avea şi o greutate de cărat, întrucît, cei
doi bărbaţi fiind deja încărcaţi, iar Flo refuzînd cu încăpăţînare
să care ceva, Dorothy se oferise voluntară să ducă sacul cu
cartofi furaţi. De obicei, aveau puşi deoparte circa zece livre de
cartofi. Dorothy îşi aruncă sacul pe umăr aşa cum făcuseră
Nobby şi Charlie cu ai lor, dar sfoara îi intră în carne ca un
fierăstrău şi sacul i se lovea întruna de şold şi începu să i-l
roadă, astfel încît pînă la urmă îi dădu sîngele. Bieţii ei pantofi
fragili începuseră să se facă ferfeniţă încă de la început. În a
doua zi, tocul pantofului drept i s-a rupt şi Dorothy a început să
meargă şchiopătînd; dar Nobby, expert în asemenea chestiuni, o
sfătui să rupă şi celălalt toc şi să meargă cu ei aşa, pe talpa
rămasă. Rezultatul a fost o durere cumplită la gambe cînd urca
dealul şi senzaţia că tălpile picioarelor i-au fost făcute zob cu un
drug de fier.
Însă Flo şi Charlie erau într-o stare mult mai rea decît ea. Nu
erau atît extenuaţi, cît uimiţi şi scandalizaţi de distanţele pe
care erau nevoiţi să le parcurgă. Nu auziseră niciodată pînă
acum că e posibil să mergi douăzeci de mile într-o zi. Erau
născuţi şi crescuţi în Cockney şi, deşi avuseseră parte de cîteva
luni de sărăcie lucie în Londra, era prima oară cînd plecau din
oraş. Pînă destul de curînd, Charlie avusese o slujbă bună, iar
Flo, la rîndul ei, avusese o locuinţă confortabilă înainte să fie
sedusă şi aruncată în stradă, apoi lăsată să-şi cîştige singură
existenţa, cum o putea. Se împrieteniseră cu Nobby în Trafalgar
Square şi căzuseră de acord să meargă cu el la cules de hamei,
închipuindu-şi c-o să fie destul de distractiv. Desigur că, fiind de
foarte puţină vreme „frunză-n vînt“, îi priveau cu dispreţ pe
Nobby şi pe Dorothy. Îl apreciau pe Nobby pentru cunoştinţele
sale în arta de a călători fără un sfanţ şi curajul său la furat,
însă din punct de vedere social, el le era inferior – aceasta era
atitudinea lor. Cît despre Dorothy, abia catadicseau să se mai
uite la ea după ce jumătatea ei de coroană se isprăvise.
Curajul începu să-i lase chiar din a doua zi. Rămîneau în
urmă, bombăneau întruna şi mereu cereau mai multă mîncare
decît ceilalţi. În a treia zi, era deja aproape imposibil să-i mai
convingi să continue drumul. Tînjeau să se întoarcă la Londra şi
încetaseră de mult să le mai pese dacă ajung sau nu la
cîmpurile de hamei; tot ce voiau era să se întindă cît erau de laţi
la orice popas pe care-l puteau face şi, atunci cînd le mai
rămăsese ceva mîncare, să se îndoape la nesfîrşit. După fiecare
oprire, ceilalţi trebuiau să se roage de ei, reluînd iar şi iar
aceleaşi argumente, devenite deja plicticoase, ca să-i facă să se
ridice iar în picioare.
— Haida, fîrtaţilor! zicea Nobby. Strînge-ţ’ catrafusele,
Charlie. Îi timpu’ să purcedem.
— Of, fir-ar el să fie de purces! îi răspundea Charlie
morocănos.
— Păi doară n-om sta să-noptăm acilea! N-am zis că-n seara
asta mergem pîn’ la Sevenoaks?
— Of, fir-ar el de Sevenoaks! Ori Sevenoaks, ori alt afurisit
de loc, pentru mine tot aia e.
— Dar-ar boala-n ea de treabă! N-am zis că vrem să ne găsim
dă muncă mîine? Atuncea trebe să ajungem întîi la ferme, ca p-
ormă să putem să-ntrebăm dă lucru.
— Of, fir-ar ele să fie de ferme! ’amei îmi trebuia mie, fir-ar
el de ’amei! Nu de-aia m-a făcut pă mine mama, să merg aşa de-
a-mboulea p’în ţară şi să dorm pă cîmp, cum faci tu. M-am
sastisit; aşa să ştii de la mine – că m-am sastisit.
 — Dacă aşa-i la ’amei, se băga şi Flo, îţi zic că mi-a ajuns şi
mie, pîn’ la gît mi-a ajuns.
Nobby îi împărtăşi lui Dorothy părerea lui, şi anume că Flo şi
Charlie s-ar „cărăbăni“ imediat, dacă ar avea ocazia de a se
întoarce cu vreo maşină la Londra. Cît despre Nobby, nimic nu-l
demoraliza şi nu-i strica buna dispoziţie, nici măcar cînd cuiul
din talpă îi intra efectiv în carne şi gioarsa împuţită ce-i mai
rămăsese din şosetă era neagră de la sîngele lui. În a treia zi,
cuiul îi săpase deja o gaură permanentă în talpă, iar Nobby
trebuia să se oprească o dată la o milă ca să-l bată la loc.
— Scuză-mă, fată dragă, zicea, iară tre’ să văd ce-mi face
copita. Mare belea mai e şi cuiu’ ăsta.
Căuta o piatră rotundă, se aşeza pe vine în şanţ şi bătea cu
grijă cuiul să intre înapoi.
— Aşa! zicea optimist, pipăind locul cu degetul mare. Fir-ai
să fii de afurisit, aici ţ-ai găsit mormîntu’!
Dar epitaful mai potrivit ar fi fost Resurgam. Un sfert de oră
mai tîrziu, cuiul era invariabil iar afară.
Fireşte, Nobby încercase să-i facă curte lui Dorothy şi, cînd
ea îl respinsese cu scîrbă, nu-i purtase pică. Avea acel
temperament fericit care îl făcea incapabil să-şi ia propriile
înfrîngeri prea în serios. Era întotdeauna vesel, cînta întruna cu
un glas viguros de bariton – cele trei melodii preferate ale sale
erau „Sonny Boy“, „’Twas Christmas Day in the Workhouse“ (pe
melodia „The Church’s One Foundation“), şi „… …!, atît ştia cînta
fanfara“, în acompaniament de muzică militară – sau în
interpretare onomatopeico-vocală proprie. Avea douăzeci şi
şase de ani, era văduv şi fusese pe rînd vînzător de ziare,
infractor mărunt, elev la şcoala de corecţie, soldat, hoţ şi
vagabond. Însă toate aceste date trebuia să le aduni tu singur,
fiindcă el nu era deloc dornic să-ţi ofere o poveste cronologică a
vieţii sale. Conversaţia îi era împănată cu amintiri aleatorii şi
pitoreşti – cele şase luni în care servise într-un regiment de linie
înainte să fie declarat inapt din cauza unui ochi beteag, terciul
dezgustător din Holloway, copilăria lui prin şanţurile din
Deptford, moartea soţiei sale, la vîrsta de optsprezece ani, la
naştere, cînd el avea douăzeci, infernala supleţe a bastoanelor
primite la Borstal, bubuitul mocnit al nitroglicerinei puse în uşa
seifului de la fabrica de încălţăminte Woodward, explozie în
urma căreia Nobby se alesese cu o sută douăzeci şi cinci de lire,
pe care îi cheltuise în trei săptămîni.
În după-masa celei de-a treia zile, ajunseră la marginea
ţinutului hameiului şi începură să întîlnească în cale oameni
abătuţi, în general vagabonzi, care îşi tîrşîiau picioarele înapoi
către Londra cu vestea că n-au să găsească nimic aici – recolta
de hamei era proastă, preţul scăzut, iar ţiganii şi „oamenii
locului“ puseseră deja gabja pe toate slujbele. Auzind asta, Flo şi
Charlie îşi pierdură complet orice speranţă, dar, cu ajutorul
unei combinaţii adecvate de agresivitate şi vorbă bună, Nobby
reuşi să-i convingă să mai facă alte cîteva mile. Într-un sătuc pe
nume Wale, se împrieteniră cu o irlandeză bătrînă – doamna
McElligot –, care tocmai primise o slujbă la un cîmp de hamei
din apropiere, şi au schimbat cîteva dintre merele furate pe o
bucată de carne pe care o „manglise“ peste zi. Ea le-a dat cîteva
sfaturi folositoare despre culesul hameiului şi despre fermele la
care-şi puteau încerca norocul. Erau întinşi cu toţii pe iarba
satului, sleiţi, vizavi de un mic magazin general cu nişte afişe de
reclamă la ziare în faţă.
— Mai bine aţi merge să vă-ncercaţi norocu’ la ferma lu’
Chalmers, îi sfătui doamna McElligot cu accentul ei apăsat, de
dublineză. Asta-i la f’o cinci mile şi ceva d-aci. Auzii lumea
spuind că la Chalmers încă mai îi loc dă f’o doişpe culegători.
Părerea mea e că v-ar angaja pă toţi dacă ajungeţi dăstul dă
devreme.
— Cinci mile! ’tu-i cireaşa ei de treabă! Nu mai e niciuna mai
aproape? bombăni Charlie.
— Păi, îi ferma lu’ Norman. La el îmi găsii io dă lucru – încep
mîine-dimineaţă. Da’ n-are rost să încercaţi şi voi la el. Nu ia
dăcît oamini d-ai locului, şi vorbeşte lumea că jumătate o să-l
lase necules.
— Cum adică, oameni d-ai locului? zise Nobby.
— Adicătelea, oameni care are căşi aicişa. Ori stai pîn’
preajmă, ori fermieru’ musai să-ţi dea o colibă un’ să dormi.
Aşa-i legea acu’. Pă vremuri, cîn’ vineai la cules, dormeai coloşa,
într-un ’ambar, şi nu te-ntreba nimeni dă vorbă. Da’ să treziră
năvlegii dă la guvernu’ dă laburişti că să dea ei o lege că
fermieru’ n-are voie să ia pă nimeni să-i culeagă dacă n-are
unde să-l puie să doarmă. Aşa că Norman nu ia dăcît lume care
are aicişa casa ei.
— Păi şi ce, tu ai casa ta aicea?
— Am pă dracu’ să mă pieptene! Da’ Norman aşa crede, că
am. I-am zîs şî io, că nu mă durea gura, că stau la o casă dă lîngă
el. Că veni vorba, îmi găsii adăpost într-un staul dă vaci. N-ar fi
chiar aşă dă rău de n-ar puţi tare dă la baligă, doar că
dimineaţa la cinci îi musai să fii deja plecat, c-altfel dă rîndaşii
peste tine.
— Noi n-am mai fost la hamei pîn-acu’, zise Nobby. Nici cum
arată un afurist dă hamei d-ăsta nu ştiu. Da’i mai bine să zici c-
ai mai fost cînd cauţi dă lucru, aşa-i?
— Ba dă-l dracu’! Nu-ţi trebe nici o esperenţă la hamei. Îl
rupi şi-l arunci în coş. Asta-i tot ce tre’ să faci la hamei.
Dorothy era aproape adormită. Îi auzi pe ceilalţi vorbind
fără şir, întîi despre culesul hameiului, apoi despre nu ştiu ce
poveste din ziar despre o fată care dispăruse de acasă. Flo şi
Charlie începuseră să citească afişele de la standul de ziare de
peste drum; iar asta îi mai însufleţise puţin, fiindcă afişele le
aminteau de Londra şi de deliciile acesteia. Fata dispărută, a
cărei soartă părea să le fi captat pe deplin interesul, era numită
„Fiica parohului“.
— Vezi asta, Flo? zise Charlie, citind un afiş cu voce tare, cu o
plăcere nebună: „Viaţa amoroasă secretă a fiicei parohului.
Dezvăluiri senzaţionale“. Ei, da! Ce n-aş da să po’ citi şi io!
— Da? Care-i treaba cu ea?
— Ce? Păi tu nu citişi despre ea? A fost pline toate ziarele.
Numa’ fata parohului în sus şi fata parohului în jos – şi nici nu
ierea cine ştie ce porcos, ca să zici.
— Las’ că-i o poamă a-ntîia fata asta a lu’ nea parohu’, zise
Nobby gînditor, lăfăit pe spate. Tare-aş vrea să fie aici acum!
Ştiu şi ce-aş face cu ea, tot tacîmu’.
— Ierea o fătucă fugită d’acas’, se băgă şi doamna McElligot.
Să ţinea cu unu’ cu douăj’ dă ani mai mare ca ea, şi acuma-i
dispărută şi o cată toţi, peste tot.
— A şters-o în toiul nopţii, într-un otomobil, fără alte haine
pă ea dăcît cămaşa dă noapte, zise Charlie, cunoscător. To’ satu’
i-a văzut cîn’ a plecat.
 — Ie unii care crede că a dus-o în străinătăţi şi a vîndut-o la
f’o casă de-aia dă curve dă-i plin Pariju’ dă iele, adăugă
McElligot.
— Fără alte haine pă ea dăcît cămaşa dă noapte? Asta-i chiar
curvă dă curvă!
Poate că discuţia ar fi continuat cu alte amănunte, însă în
acest moment a fost întreruptă de Dorothy. Cuvintele lor îi
stîrniseră o vagă curiozitate. Îşi dădu seama că nu cunoaşte
semnificaţia cuvîntului „paroh“. Se ridică în capul oaselor şi-l
întrebă pe Nobby:
— Ce-i ăla paroh?
— Paroh? Păi, ce să fie, un popă – un preot. Unu care ţine
predici şi împarte cărţi de imnuri şi toate alea în biserică. Ieri
am trecut pe lîngă unu’ – mergea p-o bicicletă verde şi avea
guler d’ăla la baza gîtului. Un preot – un om al bisericii. Nu se
poate să nu ştii.
— A… Da, cred că da.
— Ei, şi popii ăştia! Las’ că îs şi pintre ei unii năvlegi dă tot,
zise doamna McElligot furată de gînduri.
Dorothy nu se dumiri cine ştie cît. Vorbele lui Nobby o
luminaseră un pic, însă foarte puţin. Întreaga înlănţuire de idei
legate de „biserică“ şi „preot“ era destul de vagă şi confuză în
mintea ei. Era unul dintre hiatusurile – existau mai multe
asemenea hiatusuri – din cunoştinţele misterioase pe care le
adusese cu ea din trecut.
Se făcuse a treia lor noapte pe drum. Cînd se lăsă
întunericul, se furişară într-o dumbravă pentru a „campa“ ca de
obicei şi, puţin după miezul nopţii, începu să plouă în rafale.
Petrecură o oră chinuitoare bîjbîind şi împiedicîndu-se în
beznă, încercînd să găsească un adăpost, şi pînă la urmă găsiră
o căpiţă de fîn, unde se cuibăriră unul într-altul, în partea ferită
de vînt, pînă cînd se lumină suficient ca să vadă. Flo se
smiorcăise insuportabil toată noaptea şi dimineaţa era într-o
stare de semileşin. Chipul ei durduliu şi tîmp, scăldat de ploaie
şi lacrimi, arăta ca un balon de osînză, dacă şi-ar putea cineva
imagina un balon de osînză schimonosit de milă de sine. Nobby
scormoni pe sub gardul viu pînă cînd adună un braţ de
vreascuri parţial uscate, după care reuşi să facă un foc şi să
pună de ceai, ca de obicei. Nu exista vreme atît de rea încît
Nobby să nu poată face un ceai. Printre alte lucruri pe care le
avea mereu cu el se afla şi un pneu vechi de automobil care
făcea o flacără cînd lemnul era ud, şi poseda chiar arta,
cunoscută doar unor vagabonzi luminaţi, de a face apa să
fiarbă deasupra unei lumînări.
Tuturor le înţepeniseră mîinile şi picioarele după noaptea
cumplită, iar Flo se declară incapabilă să mai facă un pas.
Charlie îi ţinu partea. Prin urmare, întrucît cei doi refuzau să se
mai mişte, Dorothy şi Nobby porniră către ferma lui Chalmers,
stabilind cu ceilalţi unde să se întîlnească după ce şi-au încercat
norocul. Ajunseră la ferma aflată la cinci mile distanţă, îşi
croiră drum prin livezi imense către cîmpurile de hamei şi li se
spuse că supraveghetorul „va veni curînd“. Aşa că aşteptară
patru ore pe marginea plantaţiei, cu soarele în spinare uscîndu-
le hainele, privind culegătorii la lucru. Era o scenă destul de
paşnică şi plăcută. Lujerii de hamei, plante înalte agăţătoare ca
fasolea, însă de proporţii mult mai uriaşe, creşteau în şiruri cu
frunze verzi, bogate, de care fructele de hamei atîrnau în
ciorchini verde deschis, ca nişte struguri uriaşi. Cînd îi mişca
vîntul, răspîndeau în jur un miros proaspăt şi amărui, de sulf şi
bere rece. Pe fiecare rînd de hamei, cîte o familie de oameni
arşi de soare aruncau hameiul în coşuri din pînză de sac,
cîntînd în timp ce munceau; la scurt timp, sună o sirenă şi
încetară lucrul, ducîndu-se să-şi facă un ceai la focuri ce
trosneau, din lujeri de hamei. Dorothy îi invidia din inimă. Ce
fericiţi păreau, cum şedeau aşa în jurul focurilor cu cănile lor
de ceai şi cîte un codru de pîine cu bacon, în mirosul de hamei
şi fum de lemn! Tînjea după o asemenea slujbă – şi totuşi,
deocamdată n-avea ce face. Pe la ora unu a sosit
supraveghetorul şi le-a spus că n-are de lucru pentru ei, aşa că
au pornit tîrşindu-şi picioarele înapoi pe drum şi s-au mulţumit
să se răzbune pe Chalmers furînd o duzină de mere din mers.
Cînd ajunseră la locul de întîlnire, Flo şi Charlie dispăruseră.
Sigur că-i căutară, dar, la fel de sigur, fireşte, ştiau prea bine ce
se petrecuse. Era cît se poate de limpede. Flo îi făcuse ochi dulci
vreunui şofer de camion, care-i luase şi pe ei pînă la Londra, în
schimbul drăgăstelii cu ea. Şi mai rău de-atît, furaseră ambii
saci. Dorothy şi Nobby nu mai rămăseseră cu nici o bucăţică de
hrană, nici o coajă de pîine, un cartof sau o mînă de ceai, nici
un aşternut, şi nici măcar o cutie de tutun în care să gătească ce
cerşesc sau fură – nimic, în afară de hainele de pe ei.
Cele treizeci şi şase de ore care au urmat au fost o perioadă
grea – foarte grea. Ce mai tînjeau după o slujbă, la foamea şi
epuizarea lor! Dar şansele de a găsi de lucru erau tot mai mici
pe măsură ce înaintau din ce în ce mai mult în ţinutul
hameiului. Străbăteau distanţe interminabile de la fermă la
fermă, peste tot primind acelaşi răspuns – n-avem nevoie de
culegători –, şi erau atît de ocupaţi cu mersul încoace şi-ncolo că
nu mai aveau timp nici să cerşească, astfel încît nu aveau nimic
de mîncare în afară de mere furate şi prune goldane care le
chinuiau stomacul cu sucul lor acid, lăsîndu-i în continuare
cumplit de înfometaţi. În noaptea aceea n-a plouat, dar a fost
mai răcoare decît pînă atunci. Dorothy nici măcar n-a încercat
să doarmă, şi-a petrecut noaptea chircită deasupra focului,
îngrijindu-se să nu se stingă. Se ascundeau într-o pădure de
mesteceni, sub un copac îndesat şi bătrîn ce ţinea vîntul
departe de ei, dar îi şi uda periodic cu stropi de rouă îngheţată.
Nobby, culcat pe spate, cu gura deschisă şi un obraz rotofei uşor
iluminat de razele firave ale focului, dormea la fel de liniştit ca
un prunc. Toată noaptea, în mintea lui Dorothy se învîrti o vagă
întrebare, născută din nesomn şi acel disconfort insuportabil.
Oare aceasta era viaţa pentru care fusese crescută – această
viaţă de vagabond rătăcind cu burta goală toată ziua şi
tremurînd noaptea, sub copaci pe sub care se prelingea ploaia?
Oare aşa fusese şi în trecutul ei nebulos? De unde venea? Cine
era? Nu primi nici un răspuns, şi în zori erau iar pe drum. La
lăsarea serii, îşi încercaseră norocul la unsprezece ferme, iar pe
Dorothy începeau deja s-o cam lase picioarele şi era atît de
ameţită de oboseală că abia dacă mai găsea puterea să meargă
drept.
Dar seara tîrziu, în mod destul de neaşteptat, norocul li se
schimbă. Încercară la ferma Cairns, în satul Clintock, şi se
treziră angajaţi pe loc, fără să li se pună nici o întrebare.
Supraveghetorul se mulţumi să-i cîntărească rapid din priviri,
zise scurt: „Să vă văd un pic… da, sînteţi în regulă. Începeţi
dimineaţă, coşul 7, echipa 19“, şi nici măcar nu se obosi să-i
întrebe cum îi cheamă. Se pare că la cules de hamei nu era
nevoie să ai nici anumite date de caracter, şi nici experienţă.
Î
 Îşi croiră drum spre pajiştea unde se afla tabăra
culegătorilor. Într-o stare de reverie, între extenuare şi bucuria
de a-şi fi găsit în fine o slujbă, Dorothy se trezi mergînd printr-
un labirint de barăci cu acoperiş de tablă şi caravane de ţigani
cu rufe multicolore atîrnate la ferestre. Pe aleile înguste de
iarbă dintre barăci mişunau hoarde de copii, iar oameni
ponosiţi, cu chipuri cumsecade, îşi găteau la nenumăratele
focuri de vreascuri. La capătul pajiştii se aflau nişte barăci
rotunde de tablă, mult inferiore celorlalte, destinate celor
necăsătoriţi. Un bătrîn care îşi gratina nişte brînză pe un foc o
dirijă pe Dorothy către una dintre locuinţele pentru femei.
Dorothy deschise uşa barăcii. Avea un diametru de circa
douăsprezece picioare, ferestre fără geamuri, în locul cărora se
vedeau bătute scînduri, şi nici un fel de mobilă. Părea să nu
existe nimic înăuntru decît un morman uriaş de paie, ce
ajungea pînă la tavan – de fapt, baraca era aproape toată plină
cu paie. În ochii lui Dorothy, căreia i se lipeau deja pleoapele de
somn, paiele erau însuşi raiul pe pămînt. Abia începu să-şi
croiască drum printre ele, cînd o opri un ţipăt ascuţit de la
picioarele ei.
— ’ei! Ce faci, femeie? Dă-te jos dă pă mine! Cin’ ţ-a zis că po’
să te plimbi aşa pă burta mea, tălîmbă ce eşti?
Se pare că jos, pe paie, erau culcate nişte femei. Dorothy
începu să păşească mai cu grijă, se împiedică de ceva, se afundă
în paie şi în aceeaşi clipă adormi. Din marea de paie apăru ca o
sirenă o femeie cu aer neîngrijit şi pe jumătate dezbrăcată.
— ’ei, fato! zise. Acu’ venişi, ai?
— Da, sînt obosită… foarte obosită.
— Păi o să-ngheţi al dracu’ în paiele ăştea fără aşternut. N-ai
pătură?
— Nu.
— Atunci stai aşa oleacă. C’am io un sac icişa.
Se afundă iar în paie şi reveni la suprafaţă cu un sac, lung de
şapte picioare. Dorothy dormea deja. S-a lăsat fără să opună
rezistenţă trezită, băgată cumva în sac, care era atît de lung că
intra în el cu tot capul; apoi a început să se foiască şi să se
afunde, tot mai adînc, într-un cuib de paie mai cald şi mai uscat
decît îşi imaginase vreodată. Paiele îi gîdilau nările, îi intrau în
păr şi o înţepau chiar şi prin sac, însă, în acel moment, nici un
alt culcuş imaginabil – nici divanul Cleopatrei din puf de
lebădă, nici patul plutitor al lui Harun al Raşid – nu ar fi putut-o
dezmierda cu o voluptate mai mare.

III

Era incredibil cît de uşor te obişnuiai cu rutina culesului de

hamei, odată ce erai angajat. După ce făceai asta o săptămînă,
erai deja considerat culegător expert şi te simţeai de parc-ai fi
cules hamei toată viaţa.
Era o treabă cît se poate de simplă. Fizic era, fără îndoială,
istovitoare – te ţinea în picioare zece sau douăsprezece ore pe
zi, şi pe la şase seara cădeai lat de somn –, însă nu necesita nici
un fel de îndemînare. Cam o treime dintre culegătorii de aici
erau la fel de novici în meseria asta ca şi Dorothy. Unii dintre ei
veniseră de la Londra fără nici cea mai mică idee despre cum
arată hameiul, cum se culege sau de ce. Un bărbat, se spunea, în
prima lui dimineaţă aici, în drum către cîmpuri, întrebase
„Unde sînt hîrleţele?“. Îşi închipuise că hameiul se scoate din
pămînt.
În afară de duminica, fiecare zi de la ferma de hamei era
foarte asemănătoare cu celelalte. La cinci şi jumătate, îţi bătea
cineva în baracă, te ridicai din culcuş de-a buşilea şi începeai
să-ţi cauţi pantofii, printre înjurăturile adormite ale femeilor
(puteau să fie şase, şapte sau chiar opt) îngropate ici şi colo în
paie. În acest morman uriaş de paie, orice haine pe care făceai
prostia să ţi le dai jos dispăreau pe loc. Înşfăcai un braţ de paie
şi încă unul de vrejuri uscate de hamei, apoi nişte surcele din
grămada de afară şi făceai focul pentru micul dejun. Dorothy
pregătea de fiecare dată micul dejun atît pentru ea, cît şi pentru
Nobby, şi bătea în zidul barăcii lui cînd era gata, căci ea se
trezea mai uşor dimineaţa decît el. Acele dimineţi de
septembrie erau foarte reci, cerul dinspre răsărit îşi schimba
încet culoarea din negru în cobalt, iar iarba era alb-argintie de
rouă. Micul dejun era mereu la fel – bacon, ceai şi pîine
rumenită în grăsimea de la bacon. În timp ce mîncai, îţi
pregăteai încă o masă identică, pentru prînz şi apoi, cu
sufertaşul în mînă, porneai spre plantaţie, mergînd o milă şi
jumătate prin zorii albaştri în bătaia vîntului, cu nasul
curgîndu-ţi atît de tare din cauza frigului că din cînd în cînd
trebuia să te opreşti şi să te ştergi pe şorţul din pînză de sac.
Hameiul era împărţit în plantaţii de circa un acru fiecare, iar
fiecare echipă – în jur de patruzeci de culegători, conduşi de un
brigadier, care era adesea ţigan – culegea cîte o plantaţie, pe
rînd. Vrejurile de hamei creşteau înalte de douăsprezece
picioare sau mai bine, şi erau fixate să crească pe sfori şi prinse
pe sîrme orizontale, în şiruri aflate la un iard sau doi unul de
altul; pe fiecare rînd se afla un coş din pînză de sac, ca un
hamac foarte adînc, atîrnat pe o ramă grea de lemn. Imediat ce
ajungeai, îţi aşezai coşul, tăiai sforile de la următoarele două
vrejuri, apoi rupeai vrejurile – lujeri uriaşi, cu frunziş cu vîrf
ascuţit, semănînd cu cosiţele lui Rapunzel, ce se prăvăleau peste
tine, stropindu-te cu rouă. Le trăgeai pînă deasupra coşului şi
apoi, începînd cu capătul mai gros al vrejului, trebuia să rupi
ciorchinii grei de conuri de hamei. La această oră a dimineţii nu
puteai culege decît încet şi neîndemînatic. Aveai mîinile încă
ţepene, răcoarea picăturilor de rouă ţi le amorţea de tot, iar
hameiul era ud şi alunecos. Marea greutate era să culegi
hameiul fără să culegi şi frunzele şi tulpinile; cîntăritorul îţi
putea refuza hameiul dacă avea prea multe frunze.
Tulpinile vrejurilor erau acoperite cu ţepi foarte mici, care
în două sau trei zile îţi sfîşiau complet pielea de pe mîini.
Dimineaţa era un chin cumplit să începi să culegi, cînd degetele
îţi erau atît de ţepene că abia dacă le puteai îndoi şi sîngerau în
mai multe locuri; dar durerea dispărea atunci cînd rănile ţi se
deschideau iar şi sîngele începea să curgă în voie. Dacă hameiul
era bun şi îl culegeai cum trebuie, puteai să cureţi complet un
vrej în zece minute, iar cele mai bune vrejuri dădeau cîte o
jumătate de baniţă de hamei. Însă hameiul varia mult de la o
plantaţie la alta. Uneori, conurile erau cît o nucă şi atîrnau în
ciorchini mari, fără frunze, pe care-i puteai rupe cu o singură
mişcare a mîinii; alteori, erau nişte fructe mici şi chinuite, nu
mai mari decît mazărea, şi creşteau atît de rarefiate că trebuia
să le culegi unul cîte unul. Unele conuri erau atît de greu de
rupt că nu puteai aduna nici măcar o baniţă pe oră.
În primele ore ale dimineţii, înainte ca hameiul să fie
suficient de uscat pentru a putea fi apucat bine, treaba era
anevoioasă. Însă curînd ieşea soarele, iar dinspre fructele pe
care le încălzea, începea să se răspîndească mirosul plăcut
specific, amărui, iar mohoreala matinală a oamenilor dispărea
şi munca îşi intra în ritm. De la opt pînă la prînz culegeai,
culegeai, culegeai – într-un ritm plin de însufleţire, ce creştea pe
măsură ce treceau orele, şi de nerăbdare de a termina vrejul şi
de a-ţi muta coşul mai departe pe rînd. La începutul fiecărei
plantaţii, toate coşurile porneau pe aceeaşi linie, însă încet-
încet, culegătorii mai buni avansau, iar unii îşi terminau deja
rîndul cînd alţii erau abia la mijlocul lui; situaţie în care, dacă
erai mult prea rămas în urmă, aceştia aveau voie să se întoarcă
şi să termine rîndul pentru tine, adică „să-ţi fure hameiul“.
Dorothy şi Nobby erau întotdeauna printre ultimii, fiind doar
doi – la majoritatea coşurilor erau cîte patru persoane. Iar
Nobby nu era un culegător prea grozav, cu mîinile lui mari şi
aspre; în general, femeile erau mai bune la cules decît bărbaţii.
Întotdeauna era o cursă umăr la umăr între cele două coşuri
de lîngă Dorothy şi Nobby, dintr-o parte şi cealaltă, coşul
numărul 6 şi coşul numărul 8. Coşul numărul 6 era o familie de
ţigani – un tată cîrlionţat, cu cercel în ureche, şi o mamă bătrînă
şi uscată, cu tenul închis la culoare, şi două matahale de fii –, iar
coşul numărul 8 era o precupeaţă bătrînă din East End care
purta o pălărie cu borul lat şi o manta lungă şi neagră şi priza
tutun dintr-o cutie de mucava, cu un vapor desenat pe capac.
Era mereu asistată de cîte un nou schimb de fiice şi nepoate,
care veneau din Londra cu rîndul. Echipa era ajutată şi de o
liotă de copii, care veneau în urma coşurilor cu altele mai mici,
de răchită, şi adunau hameiul căzut, în timp ce adulţii culegeau
mai departe. Iar Rose, micuţa strănepoată palidă a precupeţei,
şi o ţigăncuşă cu ten închis ca de indiancă dispăreau întruna ca
să fure zmeură de toamnă şi să-şi facă leagăne din vrejurile de
hamei; permanentul cîntat din jurul coşurilor era întruna
străpuns de strigătele precupeţei: „Haide, Rose, putoare mică ce
eşti! Ridică hameiu’ ăla odat’! Sau poate vrei să-ţi înroşesc c…
ăla de zgaibă!“ şi aşa mai departe.
 Cam jumătate dintre culegătorii din echipă erau ţigani –
erau mai bine de două sute în tabără. Didecai, le spuneau
ceilalţi. Nu erau oameni răi, erau destul de prietenoşi şi te
flatau deşănţat cînd voiau să obţină ceva de la tine; şi totuşi
erau şireţi, aveau acea şiretenie de nepătruns a sălbaticilor. Pe
feţele lor primitive, orientale, exista o expresie ce amintea de
un animal sălbatic, dar greoi – o expresie în care prostia
absolută coexista cu o deşteptăciune de neîmblînzit.
Conversaţia lor consta în vreo şase replici pe care le repetau
întruna fără să se plictisească vreodată de ele. Cei doi ţigani de
la coşul numărul 6 îi întrebau pe Nobby şi pe Dorothy de cel
puţin douăsprezece ori pe zi aceeaşi ghicitoare:
— Ce nu poate face nici cel mai deştept om din Anglia?
— Nu ştiu. Ce anume?
— Să scarpine un ţînţar în c… cu un stîlp de telegraf.
După asta urmau, invariabil, rîsete asurzitoare. Cu toţii erau
de o ignoranţă crasă; te informau cu mîndrie că nici unul dintre
ei nu ştie să citească nici măcar un cuvînt. Tatăl creţ şi bătrîn,
căruia îi intrase în cap, nu se ştie de unde, că Dorothy are
„şcoală“, a întrebat-o odată, foarte serios, dacă oare ar fi posibil
ca el să ajungă cu caravana pînă la New York.
La ora douăsprezece, o sirenă de la fermă îi anunţa pe
culegători că pot să părăsească lucrul pentru o oră şi, în
general, puţin înainte de asta venea şi cîntăritorul să adune
hameiul. La strigătul de avertisment al brigadierului, şi anume
„Număru’ nouăşpe, pregătiţi ’ameiu’!“, toată lumea se grăbea să
adune hameiul căzut, să termine cîrceii rămaşi neculeşi ici şi
colo şi să cureţe frunzele din coş. Asta era o adevărată artă. Nu
renta să le „cureţi prea tare“, fiindcă frunzele şi hameiul erau
cîntărite împreună. Cei experimentaţi, ca ţiganii, ştiau exact cîte
frunze „merge să bagi“.
Cîntăritorul venea cu un coş de răchită în care intra o baniţă
şi era însoţit de „omu’ cu socoteala“, care trecea cantitatea
culeasă din fiecare coş într-un registru. „Cei cu socoteala“ erau
bărbaţi tineri, funcţionari şi contabili acreditaţi şi alţii
asemenea, care se angajau în această slujbă pe post de vacanţă
plătită. Cîntăritorul scotea hameiul, baniţă cu baniţă, din coş,
zicînd „Unu! Doi! Trei! Patru!“, iar culegătorii îşi treceau
numărul în caietul lor. Fiecare baniţă pe care-o culegeau le
aducea cîte două pence şi fireşte că se iscau nesfîrşite certuri şi
acuzaţii de incorectitudine în momentul cîntăririi. Hameiul e ca
un burete – dacă vrei, poţi să tasezi o baniţă pînă ajunge un
sfert de galon1; astfel încît, după fiecare baniţă scoasă,
culegătorii se aplecau deasupra coşului şi răsfirau hameiul ca
să stea mai aerisit, după care cîntăritorul ridica capătul coşului
şi scutura din nou hameiul. În unele dimineţi, avea ordine „să le
facă mai grele“, şi le îndesa în aşa fel încît la fiecare mişcare lua
de fapt două baniţe, nu una, după care urmau strigăte
mînioase: „Uite la el de afurisit cum le-ndeasă! Nu vrei mai bine
să le calci dracului în picioare, să ştim o treabă?“ şi aşa mai
departe; iar cei mai în vîrstă ziceau ameninţător că ştiau cazuri
cu cîntăritori care, în ultima zi de cules, fuseseră înecaţi în balta
vitelor. Din coşuri, hameiul era pus în saci care teoretic aveau
un sutar2; însă era nevoie de doi bărbaţi ca să ridice sacul cînd
cîntăritorul „îl îndesa bine“.
Aveai o oră pentru prînz, în care îţi făceai un foc din vrejuri
de hamei – era interzis, însă toţi făceau asta – ca să-ţi încălzeşti
ceaiul şi să-ţi mănînci sendvişurile cu bacon. După masă, îţi
reluai culesul pînă la cinci sau şase seara, cînd cîntăritorul
venea încă o dată să-ţi ia hameiul, după care erai liber să te
întorci în tabără.
Mai tîrziu, cînd se gîndea în urmă, la perioada cînd culesese
hamei, Dorothy îşi amintea întotdeauna după-amiezile. Acele
ceasuri lungi şi istovitoare în soarele puternic, pe fondul
corului de patruzeci de oameni cîntînd, în mirosul de hamei şi
de fum, aveau ceva aparte şi de neuitat. Pe măsură ce se
scurgeau orele, deveneai atît de obosit că abia dacă mai puteai
să stai în picioare şi păduchii mici şi verzi ai hameiului îţi
intrau în păr şi în urechi şi te deranjau, iar sucul sulfuros îţi
făcea mîinile ca de negru, în afara locurilor unde sîngerau. Şi
totuşi erai fericit, o fericire greu de explicat. Munca te acapara
şi te absorbea. Era o muncă stupidă, mecanică, extenuantă şi,
cu fiecare nouă zi, mai dureroasă pentru mîinile tale, şi totuşi
nu te săturai niciodată de ea; cînd vremea era frumoasă şi
hameiul bun, aveai sentimentul că ai putea să continui să culegi
aşa toată viaţa. Simţeai o bucurie fizică şi sufletul ţi se încălzea
de satisfacţie cînd stăteai aşa, ore în şir, rupînd ciorchinii grei şi
văzînd cum creşte grămada verde deschis din coşul tău, fiecare
baniţă adăugîndu-ţi încă două pence în buzunar. Soarele te
ardea, rumenindu-ţi pielea, şi mirosul amărui, de care nu te
săturai niciodată, ca un vînt venit dinspre oceane de bere rece,
îţi adia în nări şi te răcorea. Cînd soarele strălucea, toată lumea
muncea cîntînd; plantaţiile răsunau de cîntece. Dintr-un motiv
necunoscut, toate cîntecele erau triste în toamna aceea – cîntece
despre dragostea neîmpărtăşită şi fidelitatea nerăsplătită, ca
nişte versiuni triviale ale operelor Carmen şi Manon Lescault.
Unul dintre ele spunea:
Uite-i se duc… fericiţi…
Fată ferice… băiat norocos…
Iar eu am rămas si-i-ingur
Cu inima-mi sfîşi-a-a-ată!
Altul zicea:
Dar eu dan-sez cu ochii plini – de lacrimi
Fi’ncă fata – din braţele mele – nu eşti tu-u-u!
Şi:
Clopotele – sună – pentru Sally
Dar nu-u-u – pentru Sally – şi mine!
Ţigăncuşa cînta iar şi iar şi iar:
Sîntem aşa saaci, atîta de saaci,
La ferma cea saacă!
Şi, deşi toată lumea îi zicea că se numeşte Ferma cea Săracă,
ea se încăpăţîna să-i spună Ferma cea Saacă. Bătrîna
precupeaţă şi strănepoata ei Rose aveau un cîntec despre
culesul hameiului, care suna aşa:
Bietul nost’ hamei!
Bietul nost’ hamei!
Cînd vine să ţi-l cîntărească,
Ridică-l sus, ridică-l de pe jos!
Cînd vine să ţi-l cîntărească
Nu ştie niciodată un’ să se oprească;
Ai, ai, strînge tot ce e în coş
ªi du-te învîrtindu-te cu el cu tot!
„Uite-i, se duc fericiţi“ şi „Clopotele sună pentru Sally“ erau
preferatele tuturor. Culegătorii nu oboseau niciodată să le cînte;
pînă la sfîrşitul sezonului, probabil că le-au cîntat de cîteva sute
de ori. O parte la fel de importantă a atmosferei cîmpurilor de
hamei ca şi mirosul amărui şi razele necruţătoare ale soarelui
erau melodiile acestor două cîntece, răsunînd printre rîndurile
de vrejuri cu frunziş bogat.
Cînd te întorceai în tabără, pe la şase şi jumătate, te aşezai
pe vine lîngă pîrîul ce curgea pe lîngă barăci şi te spălai pe faţă,
probabil pentru prima oară pe ziua respectivă. Îţi lua cam
douăzeci de minute să-ţi dai jos mizeria neagră ca tăciunele.
Nici apa, nici săpunul nu te ajutau cu nimic; doar două lucruri
ţi-o puteau curăţa – unul dintre ele era noroiul şi celălalt, lucru
curios, sucul de hamei. Apoi îţi pregăteai cina, care consta de
regulă tot din pîine, ceai şi bacon, dacă Nobby nu trecuse prin
sat şi nu cumpărase nişte bucăţele de carne de la măcelar, la doi
penny. Nobby era întotdeauna cel care mergea la cumpărături.
Era genul de bărbat care ştie cum să scoată de la măcelar carne
de patru penny plătind doar doi şi, în plus, era expert în mici
economii bine-venite. De pildă, întotdeauna cumpăra pîine
dublă, preferînd-o oricăror altor forme, fiindcă, aşa cum
spunea, o pîine dublă pare să fie două franzele atunci cînd o
rupi în jumătate.
Încă dinainte de a-ţi termina cina, cădeai deja de somn, însă
focurile uriaşe pe care oamenii le construiau între barăci erau
prea plăcute să le poţi părăsi. Ferma dădea două legături de
vreascuri pe zi fiecărei barăci, însă culegătorii mai furau oricîte
voiau, plus bucăţi mari de rădăcini de ulm, ce ardeau mocnit
pînă dimineaţă. În unele nopţi, focurile erau atît de uriaşe că
douăzeci de persoane puteau sta foarte confortabil în jurul lor,
şi cîntau pînă tîrziu în noapte, istorisind poveşti şi punînd la
copt mere şterpelite. Băieţii şi fetele se furişau împreună pe
aleile scăldate în beznă, cîteva spirite temerare, ca Nobby,
plecau cu sacii să jefuiască livezile înconjurătoare, iar copiii se
jucau de-a v-aţi ascunselea în amurg şi sîcîiau rîndunicile de
noapte ce bîntuiau prin tabără şi pe care, în ignoranţa lor de
locuitori din Cockney, ei le luau drept fazani. În nopţile de
sîmbătă, cincizeci sau şaizeci de culegători se îmbătau la
cîrciumă şi pe urmă o luau pe strada principală a satului
răcnind cîntece porcoase, scandalizîndu-i pe localnici, care
vedeau sezonul culesului aşa cum trebuie să fi văzut
cuviincioşii provinciali ai Galiei din vremea romanilor invaziile
anuale ale goţilor.
 Cînd, într-un sfîrşit, reuşeai să-ţi tîrăşti paşii spre culcuşul
tău de paie, acesta nu era nici cine ştie ce călduros, nici
confortabil. După acea primă noapte de fericire supremă,
Dorothy descoperi că nu e chiar aşa o încîntare să dormi în
paie. Nu e vorba doar că te înţeapă, ci şi că, spre deosebire de
fîn, acestea lasă să intre curentul din toate direcţiile posibile. Cu
toate astea, aveai şansa de a fura de pe cîmp aproape oricîţi saci
de hamei doreai şi, încropindu-şi un soi de cocon din patru saci
de hamei, puşi unul peste altul, Dorothy reuşea să facă să-i fie
suficient de cald ca să aibă parte de măcar cinci ore de somn pe
noapte.

IV

Cît despre cîştigul obţinut din culesul hameiului, acesta abia

îţi ajungea să trăieşti de pe azi pe mîine, şi atît.
Plata de la ferma Cairns era de două pence baniţa şi, dacă
hameiul era bun, un culegător cu experienţă putea culege în
medie cam trei baniţe pe oră. Prin urmare, teoretic ar fi fost
posibil ca, într-o săptămînă de şaizeci de ore, să cîştigi treizeci
de şilingi. În realitate însă, nimeni din tabără nu reuşea nici
măcar să se apropie de această sumă. Cei mai buni culegători
scoteau treisprezece sau paisprezece şilingi pe săptămînă, iar
cei mai slabi abia ajungeau la şase şilingi. Punînd hameiul la
comun şi împărţind banii egal, Nobby şi Dorothy făceau circa
zece şilingi pe săptămînă fiecare.
Cauzele erau multiple. În primul rînd, era vorba de faptul că
pe unele cîmpuri recolta se dovedea a fi foarte proastă. Apoi
erau întîrzierile, cu care se iroseau o oră sau două în fiecare zi.
Cînd se termina de cules o plantaţie, trebuia să-ţi cari coşul la
următoarea, care se putea afla la distanţă de o milă; şi apoi era
posibil ca asta să fi fost o greşeală, iar echipa, cocîrjată de coşul
din spate (care cîntărea un sutar), era nevoită să-şi piardă încă
o jumătate de oră pe drum către alt cîmp. Mai rea decît toate
Î
era însă ploaia. În luna septembrie a acelui an vremea a fost
proastă şi a plouat o zi din trei. Uneori, tremurai îngrozitor o
dimineaţă sau o după-amiază întreagă la adăpostul vrejurilor
neculese, cu un sac ud pe umeri, aşteptînd să stea ploaia. Era
imposibil să culegi hamei pe ploaie. Conurile erau prea
alunecoase să le poţi manevra şi, chiar dacă reuşeai totuşi să le
culegi, era tot degeaba, căci atunci cînd erau îmbibate cu apă, se
făceau fărîme în coş. Cîteodată stăteai o zi întreagă pe cîmp
pentru un şiling sau mai puţin.
Asta nu avea importanţă pentru majoritatea culegătorilor,
fiindcă mai bine de jumătate dintre ei erau ţigani şi obişnuiţi cu
salarii de mizerie, iar majoritatea celorlalţi erau locuitori
respectabili din estul Londrei, precupeţi, mici prăvăliaşi şi alţii
la fel de lipsiţi de griji materiale, care veneau la cules ca într-o
vacanţă şi erau mulţumiţi dacă strîngeau destui bani să-şi
plătească drumul dus-întors şi să se distreze un pic sîmbătă
seara. Fermierii ştiau asta şi profitau din plin. Într-adevăr, dacă
culesul hameiului n-ar fi considerat o vacanţă, industria s-ar
prăbuşi imediat, căci preţul hameiului este acum atît de scăzut
că nici un fermier nu şi-ar putea permite să le plătească
muncitorilor un salariu din care aceştia să poată trăi.
De două ori pe săptămînă, puteai cere o „arvună“ de pînă la
jumătate din cîştigul tău. Dacă plecai înainte de terminarea
culesului (lucru neconvenabil pentru fermieri), aceştia aveau
dreptul de a te plăti la rata de un penny baniţa, în loc de doi –
adică, de a-şi băga în buzunar jumătate din cît îţi datorau. Se
ştia de asemenea că, spre finalul sezonului, cînd toţi culegătorii
aveau de primit o sumă consistentă şi nu voiau să o sacrifice
renunţînd la slujbe, fermierul obişnuia să reducă rata de plată,
de la două pence baniţa la un penny şi jumătate. Era practic
imposibil să faci grevă. Culegătorii nu aveau un sindicat
propriu, iar brigadierii echipelor, în loc să fie plătiţi cu doi
pence baniţa, ca şi ceilalţi, primeau un salariu săptămînal care
îngheţa automat dacă se declanşa grevă; aşa că, în mod firesc,
făceau pe dracu’-n patru să nu se întîmple aşa ceva. Una peste
alta, culegătorii erau efectiv strînşi cu uşa de fermieri; însă nu
fermierii erau de vină – la rădăcina problemei stătea preţul
scăzut al hameiului. În plus, aşa cum observă Dorothy mai
tîrziu, foarte puţini dintre muncitori aveau mai mult decît o
idee vagă despre suma ce li se cuvine. Sistemul de plată la
bucată ascundea de fapt o rată foarte scăzută a plăţii.
În primele cîteva zile, înainte să poată lua „arvună“, Dorothy
şi Nobby au fost la un pas de inaniţie şi chiar ar fi murit de
foame dacă ceilalţi culegători nu le-ar fi oferit hrană de la ei.
Însă toată lumea era extraordinar de cumsecade. În tabără se
afla un grup de oameni care împărţeau o baracă mai mare
aflată undeva la capătul şirului, un florar pe nume Jim Burrows
şi un ins pe nume Jim Turle, de meserie deratizator la un mare
restaurant londonez, care se însuraseră cu două surori şi erau
buni amici, iar aceştia o plăcuseră imediat pe Dorothy. Aveau
grijă ca ea şi Nobby să nu facă foamea. În fiecare seară a acelor
prime zile, May Turle, care avea cincisprezece ani, venea la ei
cu o cratiţă plină cu tocăniţă, pe care le-o oferea cît se poate de
firesc şi neostentativ, ca să nu lase deloc impresia că ar fi vorba
de pomană. Formula era mereu aceeaşi:
— Te rog, Ellen, mama zice că ş-aşa voia s-arunce tocana
asta, şi pe urmă s-a gîndit oare n-oţi vrea-o voi? Că ei zice că nu-
i mai trebe şi tare s-ar bucura dacă aţi vrea s-o luaţi voi.
Era incredibil cîte lucruri „ş-aşa voiau s-arunce“ alde Turle şi
Burrows în acele prime zile. La un moment dat, le-au dat lui
Nobby şi Dorothy o jumătate întreagă de cap de porc, abia făcut
tocană; şi, în afară de hrană, le-au dat mai multe oale de gătit,
plus o farfurie de tablă pe care o puteau folosi ca tigaie. Lucrul
cel mai plăcut dintre toate era că nu le-au pus nici o întrebare
stînjenitoare. Ştiau precis că în viaţa lui Dorothy există un
anume mister – „Se vede“, ziceau, „că Ellen a decăzut la mai
rău“ –, însă îşi făceau un titlu de onoare din grija de a n-o face
să se simtă prost cerîndu-i amănunte despre asta. Abia după
mai mult de două săptămîni în tabără a fost Dorothy nevoită să-
şi bată capul cu inventarea unui nume.
Imediat ce Dorothy şi Nobby au putut lua „arvună“,
problemele lor băneşti s-au terminat. Trăiau cu o uimitoare
lejeritate cu un şiling şi şase pence pe zi împreună. Patru pence
din această sumă se duceau pe tutunul pentru Nobby, iar alte
patru pence şi jumătate de penny pe o franzelă; şi cheltuiau
cam şapte pence pe zi pe ceai, zahăr, lapte (puteai cumpăra
lapte de la fermă cu jumătate de penny o jumătate de pintă),
margarină şi „bucăţele“ de bacon. Dar fireşte că ziua nu putea
trece fără să mai cheltui un penny sau doi. Erai mereu lihnit,
mereu adunai fiecare bănuţ ca să vezi dacă îţi permiţi o
scrumbie afumată sau o gogoaşă ori nişte chipsuri de cartofi de
un penny şi, oricît de amărîte erau salariile culegătorilor,
jumătate dintre locuitorii Kentului păreau să fie înţeleşi să-i
facă să scoată toţi banii din buzunar. Comercianţii locali, cu
patru sute de culegători încartiruiţi în zonă, făceau mai mulţi
bani în timpul sezonului de cules decît în tot restul anului la un
loc, ceea ce nu-i împiedica totuşi să se uite cu dispreţ la
muncitorii din Cockney, ca la ultimele scursuri ale societăţii.
După-masa, ajutoarele de la fermă veneau lîngă coşurile
zilierilor să vîndă mere şi pere la şapte bucăţi un penny, iar
vînzătorii ambulanţi din Londra veneau cu coşuri de răchită
pline cu gogoşi, îngheţate de fructe sau „acadele la juma’ de
penny“. Noaptea, tabăra era asaltată de vînzători ambulanţi ce
veneau de la Londra cu camioane de articole de băcănie
înfiorător de ieftine, peşte cu cartofi prăjiţi, piftie de ţipari,
crevete, prăjituri mînjite, rămase nevîndute, şi iepuri costelivi,
cu ochi sticloşi, care stăteau de doi ani la gheaţă şi erau daţi cu
reducere, nouă pence bucata.
În general, regimul cu care trăiau culegătorii era unul
extrem de dezgustător – lucru inevitabil, căci chiar şi atunci
cînd aveai bani să-ţi cumperi mîncare adecvată, nu aveai timp
să ţi-o pregăteşti, în afară de duminica. Probabil că doar
abundenţa de mere furate făcea ca în tabără să nu izbucnească
o epidemie de scorbut. Toată lumea fura întruna şi sistematic
mere; practic toţi cei din tabără fie le furau, fie le împărţeau şi
cu ceilalţi. Existau chiar grupuri de tineri (se spunea că ar fi
angajaţi ai negustorilor de fructe din Londra) care veneau cu
bicicleta din Londra în fiecare weekend, cu unicul scop de a
jefui livezile. Cît despre Nobby, acesta adusese şterpelitul de
mere la nivelul unei adevărate ştiinţe. Într-o săptămînă
adunase deja o ceată de flăcăiandri care se uitau la el ca la un
erou fiindcă era un hoţ adevărat şi fusese de patru ori în
puşcărie şi în fiecare seară, la ora amurgului, plecau cu sacii şi
se întorceau chiar şi cu două sute de livre de fructe. Lîngă
cîmpurile de hamei se aflau livezi imense, iar merele, în special
acele micuţe şi superbe Golden Russet, zăceau în grămezi la
rădăcina pomilor, putrezind, fiindcă fermierii nu le puteau
Î
vinde. Era un păcat să nu le iei, zicea Nobby. În două dăţi, el şi
ceata lui au furat chiar şi o găină. Cum reuşiseră să facă asta
fără să trezească vecinii era un mister; dar se pare că Nobby
ştia un tertip, şi anume cel de a pune uşurel un sac deasupra
găinii, în aşa fel încît aceasta să „îşi dea duhu’ pe la miezu’
nopţii fără măcar să sufere“ – sau, în orice caz, fără să facă
zgomot.
Aşa trecu o săptămînă şi apoi încă una, iar Dorothy nu
făcuse nici cel mai mic progres în a-şi descoperi identitatea. Ba
chiar se îndepărtase şi mai tare de găsirea unei soluţii, dat fiind
că, în afară de cîteva momente disparate, subiectul aproape că
îi dispăruse complet din minte. Începea să-şi accepte tot mai
mult starea curioasă şi să uite toate gîndurile, şi cele despre
trecut, şi cele despre viitor. Acesta era efectul firesc al vieţii la
culesul de hamei; îţi îngusta sfera conştiinţei tot mai mult, cu
fiece clipă ce trecea. Nu te puteai lupta cu aceste chestiuni
mentale nebuloase cînd erai în permanenţă adormit şi ocupat –
fiindcă, atunci cînd nu lucrai pe cîmp, ori găteai, ori erai plecat
după diverse în sat sau te strofocai să aprinzi un foc din
vreascuri ude, sau te cocoşai ducînd încoace şi-ncolo bidoane
de apă. (În tabără exista o singură cişmea, care se afla la două
sute de iarzi de baraca lui Dorothy, iar latrina de pămînt, sub
orice critică, era la aceeaşi distanţă.) Era o viaţă extenuantă,
care îţi folosea pînă la ultimul dram de energie şi te făcea să
trăieşti într-o stare de beatitudine profundă şi absolută. În
sensul literal al cuvîntului, te năucea. Lungile zile de muncă la
cîmp, mîncarea de proastă calitate şi lipsa somnului, mirosul
hameiului şi al fumului îţi adormeau şi îngreunau simţurile,
cufundîndu-te într-o stare aproape animală. Aveai sentimentul
că parcă ţi s-a atrofiat creierul, iar pielea ţi s-a îngroşat ca
tovalul, de la ploaie, soare şi statul în permanenţă în aer liber.
Duminica, fireşte, nu se lucra la cîmp; dar dimineaţa de
duminică era una foarte plină, fiindcă atunci era răgazul în
care lumea îşi gătea principala masă a săptămînii sau îşi spăla
şi-şi cîrpea lucrurile. În toată tabăra, în timp ce vîntul purta cu
sine dangătele clopotelor de la biserica satului, amestecate cu
frînturi firave de „O, Doamne, Tu eşti al nostru sprijin“ din
timpul slujbei în aer liber, foarte slab populată, ţinută de
Misiunea Sfîntului Nu-ştiu-cum pentru culegătorii de hamei,
ardeau focuri uriaşe de lemne, apa fierbea în găleţi, cutii de
tablă, cratiţe şi în orice alt recipient de care locuitorii ei
reuşiseră să facă rost, iar rufele spălate şi jerpelite fluturau sub
acoperişurile tuturor barăcilor. În prima duminică, Dorothy
împrumută un lighean de la familia Turle şi se spălă întîi pe
cap, apoi îşi spălă lenjeria de corp şi cămaşa lui Nobby. Rufăria
îi era într-o stare şocantă. Nu ştia de cît timp o poartă, însă în
mod sigur erau mai mult de zece zile, timp în care şi dormise în
ea. Dresurile aproape că nu mai aveau deloc talpă, iar cît
despre pantofi, aceştia încă nu se dezintegraseră de tot graţie
noroiului ce-i acoperea.
După ce-şi puse rufele la uscat pregăti prînzul şi luară o
masă copioasă alcătuită din jumătate de pui (furat) făcut
tocăniţă, cartofi fierţi (furaţi), compot de mere (furate) şi ceai
din ceşti veritabile de ceai cu toarte, împrumutate de la doamna
Burrows. Şi după masă, întreaga după-amiază, Dorothy şezu
rezemată de latura însorită a barăcii, cu un sac uscat pe
genunchi, pus să-i ţină rochia ca să n-o ridice vîntul, ba aţipind,
ba trezindu-se iar. Două treimi dintre oamenii din tabără
făceau exact acelaşi lucru; moţăiau pur şi simplu în soare, apoi
se trezeau pentru a privi undeva în faţa lor în gol, ca nişte vite.
Atîta te simţeai în stare să faci, după o săptămînă de muncă
grea.
Pe la ora trei, cum şedea ea aşa, gata s-o fure în orice clipă
somnul, Nobby trecu alene pe lîngă ea, gol pînă la brîu –
cămaşa îi era la uscat –, cu o copie a ziarului de duminică pe
care reuşise s-o împrumute. Era Pippin’s Weekly, cel mai infect
dintre cele cinci tabloide infecte de duminică. Cînd trecu pe
lîngă Dorothy, i-l aruncă în poală.
— Na şi citeşte şi tu, fată, zise generos.
Dorothy luă Pippin’s Weekly şi şi-l puse pe genunchi, simţind
că e prea adormită să citească. Îi sări în ochi un titlu uriaş:
„DRAMĂ PASIONALĂ ÎNTR-O PAROHIE DE ŢARĂ“. Şi apoi mai
erau şi alte titluri, un text şi un insert cu fotografia unui chip de
fată. Preţ de circa cinci secunde, Dorothy s-a uitat în gol la un
portret negricios, pătat, însă destul de recognoscibil al ei însăşi.
Sub fotografie se afla aproximativ o coloană de text.
Întîmplarea face că majoritatea ziarelor îngropaseră deja la ora
asta subiectul misterului din jurul „fetei parohului“, ştire veche
Î
de peste două săptămîni şi deja răsuflată. Însă ziarului Pippin’s
Weekly nu-i păsa cine ştie ce dacă ştirile sale sînt noi, cît mai
degrabă dacă sînt picante, iar recolta de violuri şi crime din
săptămîna respectivă fusese una destul de precară. Îi mai
ofereau „fetei parohului“ o ultimă şansă la celebritate – dîndu-i,
de fapt, locul de onoare din colţul din stînga-sus al paginii întîi.
Dorothy privi inertă spre fotografie. Un chip de fată, care o
privea dinspre şirurile de cuvinte ale unui text tipărit cu litere
foarte negre şi neplăcute, fără să-i stîrnească absolut nici un
gînd. Reciti mecanic cuvintele, „DRAMĂ PASIONALĂ ÎNTR-O
PAROHIE DE ŢARĂ“, fără să le înţeleagă sau să simtă cel mai mic
interes pentru ele. Descoperi că nu e cîtuşi de puţin în stare să
facă efortul de a citi; pînă şi efortul de a se uita la poze era prea
mare pentru ea. Avea capul îngreunat de somn. În timp ce i se
închideau, ochii îi trecură razant peste pagină spre o fotografie
care era fie a Lordului Snowden, fie a unui bărbat care nu voia
să poarte suspensor, apoi adormi chiar în aceeaşi clipă, cu
Pippin’s Weekly pe genunchi.
Nu stătea inconfortabil aşa, cu spatele lipit de zidul de tablă
ondulată al barăcii, şi abia dacă se mişcă pînă la ora şase, cînd
Nobby o trezi să-i spună că e gata ceaiul; auzind asta, Dorothy
puse repede de-o parte Pippin’s Weekly (avea să-i fie de folos la
aprinderea focului), fără să-i mai arunce vreo privire. Aşa că,
pentru moment, şansa de a-şi rezolva enigma trecu pe lîngă ea.
Şi poate că enigma ar fi rămas nerezolvată chiar luni de zile,
dacă o săptămînă mai tîrziu n-ar fi avut loc un accident
neplăcut, care a speriat-o atît de tare, încît a făcut-o să iasă din
starea de mulţumire şi negîndire în care trăia.

În seara duminicii următoare, în tabără apărură brusc doi

poliţişti şi îi arestară pe Nobby şi pe alţi doi pentru furt.
 Totul s-a petrecut într-o clipă, iar Nobby n-ar fi reuşit să
scape nici dacă ar fi fost prevenit, căci zona era plină de poliţai
speciali. În Kent există foarte mulţi poliţai speciali. Aceştia sînt
convocaţi în fiecare toamnă – un soi de miliţie care să se ocupe
de cetele puse pe tîlhărit ale culegătorilor de hamei. Fermierii
se săturaseră de furturile din livezi şi se hotărîseră să dea un
exemplu, in terrorem.
Fireşte că vestea a produs o zarvă îngrozitoare în tabără.
Dorothy ieşi din baraca ei ca să vadă ce se întîmplă şi descoperi
un cerc de oameni cu chipurile luminate de foc, către care
alerga toată lumea. Fugi după ei şi o străbătu un fior de groază,
îngheţat, fiindcă i se părea că ştie deja ce s-a întîmplat. Reuşi să
se strecoare pînă în faţa mulţimii şi văzu exact lucrul de care se
temea.
Acolo se afla Nobby, înşfăcat de un poliţist uriaş, iar alt
poliţist ţinea doi puşti înfricoşaţi de braţ. Unul dintre ei, un biet
copil de nici şaisprezece ani, plîngea de-ţi rupea sufletul.
Domnul Cairns, un bărbat masiv cu favoriţi cenuşii, şi două
ajutoare de la fermă păzeau bunurile furate ce fuseseră scoase
dintre paiele din baraca lui Nobby. Proba A, o grămadă de
mere; proba B, nişte pene însîngerate de găină. Nobby o zări pe
Dorothy prin mulţime, îi zîmbi cu toată gura, dezvelindu-şi
dinţii mari, şi-i făcu cu ochiul. A urmat o larmă de strigăte
amestecate:
„Uite la amărîtu’ ăla de flăcău cum plînge! Dă-i dom’le
drumu’! Să vă fie ruşine, să vă luaţi aşa de un puşti sărman! Las
c-aşa-i trebe, pui de lele ce e, auzi, să ne bage pe noi la belea!
Daţi-i drumu’! Mereu daţi vina pă noi, bieţii culegători dă
hamei! Cum vă lipsăşte un măr, cum daţi vina pă alde noi. Daţi-i
drumu’! Ia mai taci, mă! Şi dacă erau merele tale? Ia mai tacă-ţi
fleanca aia odată…“ şi tot aşa. Şi pe urmă: „Ia dă-te aşa, amice!
Uite că vine mama puştiului“.
Prin cercul de oameni îşi croi loc cu forţa o huidumă de
femeie rotofeie ca o cană Toby3, cu sîni monstruoşi şi părul
revărsat pe spate, care începu să răcnească întîi la poliţai şi
apoi la domnul Cairns, apoi la Nobby, care i-a atras fiul pe calea
pierzaniei. În cele din urmă, ajutoarele de la fermă au reuşit s-o
ia de-acolo cu forţa. Printre zbieretele femeii, Dorothy îl auzi pe
domnul Cairns interogîndu-l sever pe Nobby:
 — Ascultă, tinere, recunoaşte ce-ai făcut şi spune-ne cu cine-
ai împărţit merele! O să terminăm noi cu jaful ăsta la drumul
mare, o dată pentru totdeauna. Recunoaşte şi îţi zic c-o să ţinem
seama de asta.
Nobby răspunse, la fel de binedispus ca întotdeauna:
— O să ţineţi seama pă dracu’!
— Tu să nu-ndrăzneşti să-mi răspunzi în faţă, tinere! Că,
dacă nu-ţi ţii fleanca aia, o să-ţi fie şi mai rău cînd oi ajunge în
faţa judecătorului.
— O să-mi fie mai rău pă dracu’!
Nobby rînji fericit. Propria-i replică îl umplu de încîntare. Îi
surprinse privirea lui Dorothy şi îi mai făcu o dată cu ochiul,
înainte de a fi luat de acolo de poliţişti. Şi asta a fost ultima oară
cînd l-a văzut.
Au mai urmat alte strigăte şi, cînd arestaţii au fost duşi,
cîteva zeci de persoane i-au urmat, huiduindu-i pe poliţişti şi pe
domnul Cairns, însă nimeni n-a îndrăznit să intervină. În
vremea asta, Dorothy ieşise pe furiş din mulţime; nu se opri nici
măcar ca să vadă dacă nu are ocazia de a-şi lua rămas-bun de la
Nobby – era prea înfricoşată, prea preocupată de gîndul de a
scăpa de acolo. Nu-şi putea stăpîni tremurul genunchilor. Cînd
se întoarse la baracă, celelalte femei stăteau şi vorbeau cu
însufleţire despre arestarea lui Nobby. Se îngropă adînc în paie
şi se ascunse, ca să nu le mai audă glasurile. Acestea vorbiră aşa
toată noaptea şi, fireşte, fiindcă se presupunea că Dorothy e
„tovarăşa“ lui Nobby, o tot sîcîiau întruna cu vorbe de
îmbărbătare şi întrebări. Nu le răspunse – se prefăcu adormită.
Însă ştia prea bine că în noaptea aia n-avea să închidă nici un
ochi.
Toată povestea o speriase şi o tulburase – însă o speriase mai
mult decît ar fi fost cazul ori de înţeles. Fiindcă ea, personal, nu
se afla în nici un pericol. Ajutoarele de la fermă nu ştiau că
Nobby împărţise merele cu ea – la drept vorbind, aproape toţi
cei din tabără mîncaseră din merele respective –, iar Nobby nu
avea s-o trădeze niciodată. Nu era vorba nici de faptul că şi-ar fi
făcut cine ştie ce griji pentru Nobby, care era limpede că nu era
cîtuşi de puţin stresat la gîndul de a-şi petrece o lună în
închisoare. Era vorba de ceva ce se întîmpla în interiorul ei – o
schimbare ce avea loc în mintea ei.
 I se părea că nu mai e persoana care era în urmă cu o oră.
Înăuntrul şi în afara ei, totul se schimbase. Era ca şi cum i-ar fi
explodat un balon în creier, eliberîndu-i gîndurile, sentimentele
şi temerile despre a căror existenţă uitase. Toată apatia ca de
vis nebulos, din ultimele trei săptămîni, se făcuse fărîme.
Pentru că aşa trăise, ca într-un vis – în starea specială a visului
accepţi orice, fără să pui nici o întrebare. Mizeria, zdrenţele,
vagabondajul, cerşitul, furatul – toate i se păruseră cît se poate
de fireşti. Pînă şi pierderea memoriei i se păruse un lucru
firesc; cel puţin, abia dacă se gîndise la ea pînă în acest
moment. Întrebarea „Cine sînt?“ îi dispărea din minte, pînă cînd
uneori uita de ea ore la rînd. Abia acum ea îi reveni cu maximă
acuitate.
Întrebarea nu-i dădu pace toată acea noapte îngrozitoare.
Însă nu întrebarea în sine o chinuia, cît certitudinea faptului că
în curînd avea să primească răspunsul. Era limpede că începea
să-şi recupereze memoria şi că va avea un şoc teribil. Îi era pur
şi simplu frică de momentul în care avea să-şi descopere
propria identitate. Ceva ce nu voia să fie nevoită să înfrunte
aştepta foarte aproape de suprafaţa conştiinţei ei.
La cinci şi jumătate se trezi şi bîjbîi după pantofi, ca de
obicei. Ieşi afară, făcu focul şi puse cana cu apă printre tăciunii
aprinşi să fiarbă. În clipa în care făcu asta, o amintire, aparent
fără importanţă, îi licări în minte. Era vorba despre momentul
cînd se oprise pe imaşul satului Wale, cu două săptămîni în
urmă – atunci cînd se întîlniseră cu bătrîna irlandeză, doamna
McElligot. Îşi aminti foarte viu scena. Cum stătea ea culcată în
iarbă, sfîrşită, cu braţul pus pe faţă; cum Nobby şi doamna
McElligot vorbeau pe deasupra trupului ei întins pe spate; şi
cum Charlie citea cu nesaţ afişul de la ziare, pe care scria „Viaţa
secretă a fiicei parohului“; şi cum ea însăşi, mirată, însă nu cine
ştie ce interesată, se ridicase în capul oaselor şi întrebase: „Ce e
ăla paroh?“.
La amintirea acestor cuvinte, o răceală de moarte, ca un
pumn de gheaţă, îi cuprinse inima. Se ridică şi porni cu paşi
grăbiţi, aproape alergînd, înapoi spre baracă, unde se afundă
printre sacii în care dormea şi începu să cotrobăie în paiele de
sub ei. În acea movilă uriaşă de paie, orice lucru aruncat se
pierdea şi, încet-încet, ajungea la fundul movilei. Însă după
cîteva minute de căutare şi după ce avu parte de înjurături la
greu din partea femeilor care încă nu se treziseră bine, Dorothy
găsi ce căuta. Era numărul din Pippin’s Weekly, pe care i-l
dăduse Nobby cu o săptămînă în urmă. Ieşi cu el afară,
îngenunche şi îl desfăcu la lumina focului.
Se afla pe pagina întîi – o fotografie şi trei titluri de-o
şchioapă. Da! Aici era!
DRAMĂ PASIONALĂ ÎNTR-O PAROHIE DE ŢARĂ
–––
FIICA PAROHULUI, SEDUSĂ DE UN BĂRBAT MAI ÎN VÎRSTĂ
–––
TATĂ CU PĂRUL ALB COPLEŞIT DE DURERE
(Pippin’s Weekly Special)
„Mai bine o vedeam moartă!“ au fost cuvintele, pline de
durere, ale Rev. Charles Hare, paroh al bisericii Knype Hill,
Suffolk, la aflarea veştii că fiica sa, în vîrstă de douăzeci şi
opt de ani, a fugit cu un bărbat necăsătorit, mai în vîrstă
decît ea, pe nume Warburton, se pare artist.
Domnişoara Hare, care a părăsit oraşul în noaptea de
douăzeci şi unu august, încă nu a fost găsită şi toate
încercările de a da de urma sa au eşuat. [Cu litere mai
groase] Există zvonuri, încă neconfirmate, că a fost văzută
recent în compania unui bărbat, într-un hotel de proastă
reputaţie din Viena.
–––
Cititorii ziarului Pippin’s Weekly îşi amintesc probabil că
fuga fetei a avut loc în împrejurări dramatice. Pe douăzeci şi
unu august, puţin înainte de miezul nopţii, doamna Evelina
Semprill, o văduvă ce locuieşte în casa de lîngă cea a
domnului Warburton, s-a uitat din întîmplare pe fereastra
dormitorului său şi l-a văzut pe domnul Warburton stînd
lîngă poarta casei şi conversînd cu o tînără. Fiind o noapte
senină, doamna Semprill a putut să vadă limpede, la lumina
lunii, că tînăra în chestiune era domnişoara Hare, fiica
parohului. Cei doi au rămas la poartă cîteva minute şi,
înainte de a intra în casă, s-au îmbrăţişat, într-o manieră pe
care doamna Semprill o descrie ca fiind una pasională. Circa
o jumătate de oră mai tîrziu, au reapărut în maşina
domnului Warburton, ce se afla parcată în faţa porţii, şi au
 pornit în direcţia drumului către Ipswich. Doamna Hare era
îmbrăcată sumar şi părea să se afle sub influenţa alcoolului.
Se cunoaşte acum faptul că domnişoara Hare obişnuia de
mai mult timp să facă vizite clandestine la locuinţa
domnului Warburton. Doamna Semprill, pe care nu am
reuşit decît cu foarte mari eforturi să o convingem să
vorbească despre un subiect atît de dureros, ne-a mai spus şi
că…
Dorothy mototoli mînioasă Pippin’s Weekly în mîini şi îl
azvîrli în foc, dărîmînd cana de apă. A urmat un nor de cenuşă
şi de fum sulfuros şi, aproape în aceeaşi clipă, Dorothy a scos
ziarul, care nu apucase să se ardă, din foc. N-avea rost să se
sperie – mai bine să afle ce era mai rău. Citi mai departe, cu o
fascinaţie morbidă. Nu era taman o plăcere să citeşti o
asemenea poveste despre tine. Fiindcă, lucru ciudat, nu mai
avea nici o urmă de îndoială că fata despre care citea era chiar
ea. Cercetă atentă fotografia. Era neclară şi prost tipărită, dar
inconfundabilă. În plus, nici nu avea nevoie de poză ca să-şi
amintească. Îşi amintea absolut totul – fiecare amănunt din
viaţa ei, pînă în seara cînd venise acasă obosită de la domnul
Warburton şi, după cîte ştia, adormise în seră. Totul îi era atît
de limpede în minte încît i se părea aproape incredibil că a
putut uita vreodată.
În ziua aceea nu mîncă nimic dimineaţă şi nici nu se gîndi
să-şi pregătească ceva pentru prînz; dar, cînd veni ora, din
obişnuinţă, porni spre cîmpurile de hamei, împreună cu ceilalţi
culegători. Fiind acum singură, îi era destul de greu să tîrască
coşul greu la capătul rîndului; trase jos vrejul următor şi începu
să culeagă. Însă după cîteva clipe îşi dădu seama că îi e
imposibil; nu era în stare nici măcar să culeagă mecanic
ciorchinii de hamei. Acea poveste oribilă şi mincinoasă din
Pippin’s Weekly îi zdruncinase atît de tare nervii, încît îi era
imposibil, fie şi doar pentru o clipă, să se concentreze la altceva.
Comentariile cu tentă sexuală îi reveneau, iar şi iar, în minte.
„S-au îmbrăţişat într-o manieră pasională“… „îmbrăcată
sumar“… „sub influenţa alcoolului“… De fiecare dată cînd îşi
amintea cîte o frîntură de comentariu, aceasta era însoţită de o
durere atît de acută, încît îi venea să ţipe, de parcă ar fi avut o
suferinţă fizică.
 După un timp, nici măcar nu se mai obosi să dea impresia că
ar culege, lăsă vrejul să cadă peste coş şi se aşeză cu spatele
rezemat de unul dintre aracii ce susţineau sîrmele. Ceilalţi
culegători îi observară supărarea şi o priviră înţelegători. Ellen
e un pic dată peste cap, ziceau. Ce să te aştepţi, dacă i-a fost
arestat tovarăşul? (Fireşte, toţi cei din tabără erau sută la sută
convinşi că Nobby e iubitul lui Dorothy.) O sfătuiră să se ducă la
fermă şi să le spună că e bolnavă. Şi spre prînz, cînd trebuia să
pice cîntăritorul, toţi cei din echipă veniră pe rînd la ea cu o
pălărie de hamei şi o răsturnară în coşul ei.
Cînd veni cîntăritorul, acesta o găsi pe Dorothy încă aşezată
pe pămînt. În ciuda mizeriei şi a chipului ars de soare, era
foarte palidă; arăta trasă la faţă şi mult mai în vîrstă decît
păruse vreodată. Coşul ei se afla la douăzeci de metri în urma
restului echipei şi avea mai puţin de trei baniţe în el.
— Care-i treaba? o întrebă acesta. Eşti bolnavă?
— Nu.
— Păi ş-atunci de ce n-ai cules? Ce crezi că-i aicea – trai pă
vătrai? Nu vii aci ca să şezi cu burta la soare.
— Ia mai tacă-ţi fleanca aia şi nu te mai lua aşa de ea! strigă
brusc precupeaţa bătrînă, din Cockney. Ce, nu poa’ şi biata fată
să se hodinească şi ea oleacă, dacă vrea? Nu dîn vina ta şi la
sticleţii ăia care şi-a băgat nasu’ unde n-avea treabă, fîrtaţii tăi,
ajunse ibovnicu’ fetii la zdup? Are dăstule dă care să-şi facă griji
sărmana, făr s-o mai aia la cap toţ’ copoii dîn Kent!
— Ba mata să taci, mamaie! zise cîntăritorul cu asprime, dar
păru mai înţelegător cînd auzi că cel care fusese arestat în
noaptea trecută era iubitul lui Dorothy. Cînd ibricul începu să-i
fiarbă, precupeaţa o chemă pe Dorothy lîngă coşul ei şi-i dădu o
cană de ceai tare şi o bucată de pîine cu brînză; şi, după prînz,
alt culegător fără partener a fost trimis s-o ajute pe Dorothy la
cules. Era un vagabond scund de statură şi stafidit, pe nume
Deafie4. Dorothy începu să se simtă puţin mai bine după ceai.
Încurajată de exemplul lui Deafie – căci el era un culegător
excelent –, reuşi să-şi facă destul de bine treaba după-masă.
Cugetase mult şi nu mai era chiar atît de afectată ca înainte.
Cuvintele din Pippin’s Weekly încă o făceau să se crispeze de
ruşine, însă acum era capabilă să înfrunte situaţia. Înţelese
destul de bine ce i se întîmplase şi cum ajunsese doamna
Semprill să o bîrfească atît de ordinar. Doamna Semprill îi
văzuse împreună la poartă şi îl văzuse pe domnul Warburton
sărutînd-o: şi apoi, cînd amîndoi dispăruseră fără urmă din
Knype Hill, era absolut firesc – firesc pentru doamna Semprill,
adică – să tragă concluzia că au fugit împreună. Cît despre
detaliile pitoreşti, pe acestea le inventase ulterior. Dar oare
chiar le inventase? Era singurul lucru pe care nu-l puteai şti
niciodată cu certitudine despre doamna Semprill – dacă spunea
minciuni la modul conştient şi deliberat sau dacă, în mintea ei
ciudată şi abjectă, nu reuşea cumva să le creadă chiar şi ea.
În orice caz, răul era făcut – n-avea nici un sens să-şi mai
facă griji acum. Mai bine se gîndea cum să facă să ajungă înapoi
la Knype Hill. Va trebui să trimită după nişte haine şi va avea
nevoie de două lire pentru biletul de tren către casă. Acasă!
Formînd cuvîntul în minte simţi un junghi în inimă. Acasă,
după săptămîni întregi de mizerie şi foame! Ce dor îi era de
casă, acum că îşi amintea!
Dar…
O mică îndoială i se insinuă în suflet, ca o picătură îngheţată.
Exista un aspect al situaţiei la care nu se gîndise pînă în acest
moment. Oare putea, după toate astea, să se mai întoarcă acasă?
Avea curajul necesar?
Oare putea să dea ochii cu cei din Knype Hill, după tot ce se
întîmplase? Asta era întrebarea. Cînd ai figurat pe prima pagină
din Pippin’s Weekly – „îmbrăcată sumar“… „sub influenţa
alcoolului“ –, vai, mai bine să nu ne mai gîndim la asta! Însă
cînd ai fost împroşcată din cap pînă-n picioare cu tot soiul de
calomnii înfiorătoare, care-ţi pătează onoarea, cum te mai poţi
întoarce într-un oraş cu două mii de locuitori unde fiecare
cunoaşte totul despre viaţa privată a celuilalt şi toată ziua nu
face altceva decît să vorbească despre asta?
Nu ştia; nu se putea hotărî. Acum i se părea că povestea fugii
ei e atît de palpabil absurdă încît e imposibil s-o fi crezut
cineva. Domnul Warburton, de pildă, o putea contrazice – şi în
mod sigur avea s-o contrazică, din multe motive imaginabile.
Însă în clipa următoare îşi amintea că domnul Warburton
plecase în străinătate şi, în afara cazului în care această poveste
ajunsese şi în ziarele de pe continent, era posibil să nici nu fi
auzit de ea; şi apoi o apucă iar frica. Ştia ce înseamnă să fii
nevoit să trăieşti avînd la activ un scandal, într-un mic orăşel de
ţară. Privirile şi coatele date pe furiş cînd treceai! Ochii
iscoditori urmărindu-te pe stradă, din spatele perdelelor de la
ferestre! Grupurile de tineri de la colţurile din jurul fabricii lui
Blifil-Gordon, care vorbeau porcos despre tine!
— George! Fii atent, George! O vezi p-aia mărunţică de colo?
Aia, cu păr blonziu!
— Care, slăbănoaga aia? Da. Cine-i tipa?
— Fata lu’ parohu ăla, aia e. Do’n’şoara Hare. Da’ fii atent la
mine! Ce crezi c-a făcut acu’ v’o doi ani? A fugit cu unu’ mai
bătrîn ca ea, de putea să-i fie ta-su. Aşa cum îţi zic, a fugit şi ş-a
făcut dă cap cu el la Paris! Aşa-i că n-ai zice dacă te uiţi la ea?
— Fugi, mă, d-aci!
— Ba aşa a făcut! Dacă-ţi spui! S-a scris şi în ziare şi peste tot.
Doar că tipu’ i-a dat papucii după trei săptămîni şi ea s-a întors
acas’ fără pic de ruşine. Ce zici, ce tupeu?
Da, avea să fie greu să facă faţă vorbelor. Ani de zile, poate
chiar zece ani, aveau să discute în felul ăsta despre viaţa ei. Iar
partea cea mai rea era că povestea din Pippin’s Weekly era
probabil doar o biată versiune cenzurată a mizeriilor pe care le
împrăştiase doamna Semprill în tot oraşul. Fireşte, Pippin’s
Weekly nu dorise să se lanseze în asemenea amănunte. Dar pe
doamna Semprill o putea oare opri cineva? Doar limitele
propriei sale imaginaţii – iar acestea erau la fel de vaste precum
cerul.
Un singur lucru o liniştea totuşi pe Dorothy, şi anume gîndul
că tatăl ei, în orice caz, va face tot posibilul s-o protejeze.
Fireşte, vor mai exista şi alţii. Nu se putea în nici un caz spune
că e un om fără prieteni. Congregaţia bisericii, cel puţin, o
cunoştea şi avea încredere în ea, iar membrele sindicatului
Mothers’ Union, cercetaşele şi femeile de pe lista ei de vizite n-
ar crede niciodată asemenea baliverne despre ea. Însă cel mai
mult conta tatăl ei. Poţi suporta aproape orice situaţie dacă ai
un cămin la care să te întorci şi o familie care să te susţină. Cu
curaj şi sprijinul tatălui ei, putea să facă faţă situaţiei. La
lăsarea serii hotărîse deja că nu e nici o problemă să se întoarcă
la Knype Hill, deşi fără îndoială că avea să fie destul de neplăcut
la început şi, cînd termină lucrul, luă cu „arvună“ un şiling şi se
duse la magazinul general din sat unde îşi cumpără un pachet
Î
de hîrtie de scris, de un penny. Întoarsă în tabără, stînd pe
iarbă, lîngă foc – în tabără nu existau nici mese şi nici scaune,
fireşte –, începu să scrie cu un ciot de creion:
„Dragă tată, nu pot să-ţi spun ce fericită sînt că, după tot ce s-
a întîmplat, pot să-ţi scriu din nou. Şi sper din suflet că nu te-
ai neliniştit şi nu ţi-ai făcut prea multe griji pentru mine din
cauza acestor poveşti oribile din ziare. Nu ştiu la ce te-ai
putut gîndi cînd am dispărut brusc aşa şi n-ai mai ştiut nimic
de mine vreme de aproape o lună. Dar adevărul e…“
Ce ciudat i se părea creionul în degetele ei rănite şi amorţite!
Nu putea să scrie decît cu litere mari, lăbărţate, ca de copil. Dar
scrise o scrisoare lungă, în care îi explica totul şi îl ruga să-i
trimită nişte haine şi două lire pentru drumul către casă. De
asemenea, îl rugă să-i scrie pe un alt nume – Ellen Millborough,
după Millborough din Suffolk. I se părea ciudat să facă asta, să
folosească un nume fals, necinstit – aproape nelegiuit. Însă nu
îndrăznea să rişte să se afle în sat, şi poate şi în tabără, că ea e
Dorothy Hare, celebra „fiică a parohului“.

VI

Odată ce se hotărîse, Dorothy începu să tînjească să scape

din tabăra de culegători. A doua zi abia dacă reuşi să-şi vadă de
munca idioată a culesului, iar disconfortul şi mîncarea proastă
îi deveniseră insuportabile, acum că avea amintiri cu care să le
compare. Dacă ar fi avut bani să ajungă acasă, şi-ar fi luat
tălpăşiţa imediat. În clipa cînd avea să sosească scrisoarea cu
cele două lire de la tatăl ei, putea să-şi ia la revedere de la
familia Turle, să ia trenul şi să respire uşurată cînd va ajunge
acasă, în ciuda scandalurilor atît de urîte pe care le avea de
înfruntat.
În cea de-a treia zi după ce îi scrisese tatălui ei, s-a dus la
poşta satului şi a întrebat dacă n-a primit vreo scrisoare.
Diriginta poştei, o femeie cu faţă de şoricar şi dispreţ profund
pentru toţi culegătorii, îi spuse glacial că n-a venit nici o
scrisoare. Dorothy se simţi dezamăgită. Ce păcat – probabil
fusese întîrziată undeva pe traseu. Însă nu conta; nu mai era
mult pînă mîine – nu mai avea decît încă o zi de aşteptat.
În seara următoare se duse iar, absolut sigură că de data
asta a sosit. Însă, din nou, nici o scrisoare. Începuse să-i dea
ghes o presimţire rea; şi, într-a cincea seară, cînd tot nu primise
nici o scrisoare, presimţirea se preschimbă într-o panică
îngrozitoare. Mai cumpără un pachet de coli de scris şi scrise o
scrisoare enormă, folosind toate cele patru foi, şi-i explică iar şi
iar tatălui ei ce se întîmplase şi-l imploră să n-o lase într-o
asemenea tensiune. După ce-o expedie, se hotărî să lase să
treacă o săptămînă întreagă înainte de-a se duce iar la poştă să
întrebe.
Asta se petrecea sîmbătă. Miercuri, hotărîrea ei fermă se
înmuiase deja. Cînd sună sirena de prînz, îşi lăsă coşul şi se
grăbi spre poştă – era la o milă şi jumătate distanţă şi, pentru a
reuşi să se întoarcă la timp, trebuia să nu mănînce la prînz.
Cînd ajunse acolo se duse ruşinată la tejghea, aproape fiindu-i
teamă să vorbească. Diriginta poştei, cu faţă de cîine, stătea în
cuşca ei cu grilaj de alamă de la capătul tejghelei, bifînd cifre
într-un registru lunguieţ de socoteli. Îi aruncă lui Dorothy o
privire scurtă şi superioară şi îşi văzu de lucru, fără s-o mai
bage deloc în seamă.
Dorothy simţi un junghi drept în plex. Respira cu foarte
mare greutate.
— Am primit vreo scrisoare? reuşi în cele din urmă să
îngaime.
— Numele? zise diriginta, continuînd să bifeze cifre.
— Ellen Millborough.
Diriginta îşi întoase o clipă nasul lung de şoricar peste umăr
şi privi scurt spre compartimentul M al cutiei de la post-restant.
— Nu, zise, după care reveni la registrul ei.
Dorothy reuşi cumva să iasă în stradă şi o porni înapoi către
cîmpurile de hamei, apoi se opri. Un sentiment de vid interior
insuportabil pe care-l simţea în cavitatea stomacului, parţial
cauzat de foame, îi provocă o stare de sfîrşeală atît de profundă
că-i era imposibil să mai facă un pas.
 Tăcerea tatălui ei nu putea însemna decît un singur lucru. El
credea povestea doamnei Semprill – credea că ea, Dorothy,
fugise de acasă în împrejurări ruşinoase şi apoi spusese
minciuni pentru a-şi găsi scuze. Era prea furios şi prea scîrbit ca
să-i scrie. Tot ce voia era să scape de ea, să înceteze orice
comunicare cu ea; să n-o mai vadă niciodată în ochi şi să uite
complet de ea, astfel încît scandalul respectiv să poată fi treptat
îngropat şi uitat.
Nu se putea duce acasă după toate astea. Nu îndrăznea.
Acum că văzuse care e atitudinea tatălui ei, i se deschiseseră
ochii asupra gestului ei pripit şi a visurilor deşarte pe care şi le
făcuse. Sigur că nu se putea întoarce acasă! Să se întoarcă pe
furiş, căzută în dizgraţie, şi să arunce oprobiul public asupra
casei tatălui ei, revenind în Knype Hill – vai, era imposibil,
absolut imposibil! Cum de s-a putut măcar gîndi la aşa ceva?
Şi atunci? N-avea ce altceva să facă decît să plece imediat –
să plece imediat într-un loc suficient de mare încît să-şi piardă
urmele. Poate Londra. Undeva unde n-o cunoştea nimeni şi
unde simpla vedere a chipului său ori menţionarea numelui ei
să nu scoată la lumină un şir de amintiri neplăcute.
Cum stătea aşa acolo, ajunseră la ea, purtate de vînt,
sunetele clopotelor dinspre biserica satului, aflată chiar la
cotitura drumului, unde clopotarii se amuzau bătînd „Rămîi cu
mine“, aşa cum cineva clămpăne o melodie cu un deget la pian.
Dar curînd, „Rămîi cu mine“ se preschimbă treptat în larma
obişnuită de duminică. „Ia las-o tu pă nevastă-mea în pace! I-
aşa de beată că nu poa’ s-ajungă singură acas’!“ – acelaşi dangăt
cu care răsunau cu trei ani în urmă clopotele de la St
Athelstan’s, înainte de a fi date jos. Sunetul îi trezi un dor de
casă ce-i sfîşie inima, aducîndu-i în minte, cît se poate de viu,
un amestec de lucruri abia rememorate – mirosul oalei de clei
din seră, cînd făcea costume pentru piesa şcolii, şi ciripitul
graurilor din faţa ferestrei de la dormitorul ei, întrerupîndu-i
rugăciunile de dinainte de Sfînta Împărtăşanie, şi vocea
tînguitoare a doamnei Pither vorbindu-i pe larg despre
junghiurile care îi săgetau dosul picioarelor, şi grijile legate de
faptul că tavanul clopotniţei s-ar putea prăbuşi sau de datoriile
de la diverse prăvălii şi de mazărea năpădită de rochiţa
rîndunicii – toată multitudinea de detalii stringente ale unei
vieţi ce alterna între muncă şi rugăciune.
Rugăciunea! Pentru un foarte scurt răgaz, poate un minut,
acest gînd puse stăpînire pe ea. Rugăciunea – în acele zile, ea
fusese însăşi sursa şi centrul vieţii ei. Întotdeauna se întorcea la
ea, la necaz ori fericire. Şi acum îşi dădu seama – era prima
oară cînd îi trecea prin minte gîndul – că nu spusese o
rugăciune de cînd plecase de acasă, nici măcar după ce-şi
recăpătase memoria. Mai rău decît atît, era conştientă de faptul
că nu mai simţea nici cel mai mic imbold de a se ruga. Începu să
şoptească mecanic o rugăciune şi se opri aproape imediat;
cuvintele erau goale şi deşarte. Rugăciunea, care fusese
principalul reazăm al vieţii ei, nu mai însemna nimic pentru ea.
Înregistră acest fapt în timp ce păşea fără grabă pe drum, însă
doar o fracţiune de secundă, aproape în treacăt, de parcă ar fi
fost un lucru pe care îl vedea din mers – o floare în şanţ sau o
pasăre ce traversa drumul –, un amănunt remarcat razant şi
apoi uitat. Nici măcar n-a avut vreme să se gîndească ce-o fi
însemnînd asta. Îl îndepărtă automat din minte, pentru că
trebuia să se gîndească la lucruri mult mai importante.
Acum trebuia să se gîndească la viitor. Îi era destul de clar în
minte ce trebuie să facă. La terminarea sezonului de cules,
trebuia să se ducă la Londra, să-i scrie tatălui ei să-i trimită bani
şi hainele – căci, oricît de mînios ar fi fost, nu putea crede că el
ar lăsa-o chiar aşa de izbelişte – şi apoi să înceapă să-şi caute o
slujbă. Graţie ignoranţei sale într-ale vieţii, aceste cuvinte, mult-
temute de alţii, „să-şi caute o slujbă“, pentru ea nu aveau o
conotaţie atît de gravă. Ştia că e un om puternic şi voluntar –
ştia că sînt o mulţime de slujbe pe care e capabilă să le facă. De
pildă, putea fi dădacă – nu, şi mai bine, menajeră sau
servitoare. Nu erau multe lucruri de făcut într-o casă pe care ea
să nu fie în stare să le facă mai bine decît majoritatea
slujitorilor; în plus, cu cît era mai umilă slujba, cu atît mai uşor
îi era să-şi ascundă trecutul.
În orice caz, casa tatălui său îi era de-acum închisă, asta era
sigur. De acum încolo trebuia să se întreţină singură. Cu această
decizie luată, fără să aibă nici cea mai vagă idee ce-o fi
însemnînd asta, grăbi pasul şi se întoarse pe cîmpul de hamei la
timp pentru tura de după-masă.
Î
 Sezonul de cules hamei se apropia de final. În circa o
săptămînă, ferma Cairns avea să se închidă, cei din Cockney
aveau să ia trenul culegătorilor înapoi spre Londra, iar ţiganii
să-şi strîngă caii, să-şi pună calabalîcul în caravane şi să
pornească spre nord, către Lincolnshire, pentru a-şi căuta de
lucru pe cîmpurile de cartofi. Cît despre cei din Cockney, aceştia
se săturaseră deja cu vîrf şi îndesat de hamei la ora aceasta.
Abia aşteptau să se întoarcă în draga lor Londră, cu magazinele
Woolworths şi prăvălia cu peşte şi cartofi prăjiţi de după colţ, şi
să nu mai fie nevoiţi să doarmă în paie şi să prăjească bacon în
capace de tablă, cu ochii lăcrimîndu-le de la fum. Culesul
hameiului era o sărbătoare, însă genul de sărbătoare de care te
bucurai că, în fine, ai scăpat. Veneai la hamei chiuind, dar
plecai acasă chiuind şi mai tare şi jurîndu-ţi că n-o să te mai
duci în viaţa ta la cules hamei – pînă în luna august a anului
viitor, cînd uitai complet de nopţile răcoroase, de simbria
mizerabilă şi de cum ţi-ai distrus mîinile anul trecut, şi nu-ţi
aminteai decît de după-mesele cu soare şi vînt plăcut şi de
nopţile în care beai bere din urcioare de piatră în jurul
focurilor roşii de tabără, pînă te îmbătai.
Dimineţile erau tot mai mohorîte şi căpătaseră un aer de
noiembrie – ceruri cenuşii, cădeau primele frunze, iar cintezele
şi graurii începuseră deja să migreze către zone mai calde.
Dorothy îi mai scrisese o dată tatălui ei, cerîndu-i bani şi nişte
haine; nu-i răspunsese nici el, şi nici altcineva. Era adevărat,
tatăl ei era singurul care-i cunoştea adresa actuală; dar, cumva,
în adîncul sufletului, ea sperase că poate îi scrie domnul
Warburton. La ora asta începuse deja s-o cam lase curajul, mai
ales noaptea, în aşternutul său jalnic de paie, cînd stătea trează
şi se gîndea la viitorul neclar şi ameninţător ce-o aşteaptă.
Culegea hamei cu un soi de disperare, un soi de energie
frenetică, tot mai conştientă, cu fiecare zi ce trecea, că, la
fiecare mînă de hamei, mai pune încă un bănuţ între ea şi
foamea ce-o aşteaptă. Ca şi ea, Deafie, colegul ei de coş, culegea
contra cronometru, fiindcă erau ultimii bani pe care avea să-i
cîştige pînă la sezonul de hamei al anului viitor. Ţinta lor era să
strîngă cinci şilingi pe zi – douăzeci de baniţe – amîndoi, însă în
nici o zi n-au reuşit s-o atingă.
 Deafie era un bătrînel cam ciudat şi un tovarăş ce lăsa mult
de dorit după Nobby, însă nu era un om rău. Pe vremuri fusese
steward pe un vas, dar de mulţi ani era vagabond, surd toacă şi,
prin urmare, cînd vorbeai cu el ziceai că vorbeşti cu mătuşa
domnului F5. Era şi puţin exhibiţionist, însă unul destul de
inofensiv. Cînta ore în şir un cîntecel care zicea „Cu puţa, cu
puţa mea… cu puţa, cu puţa mea“ şi, deşi nu-şi auzea vocea
cîntînd, aceasta părea să-i provoace un fel de plăcere. Avea cele
mai păroase urechi pe care le văzuse Dorothy vreodată. Din
fiecare ureche îi ieşeau smocuri ca nişte favoriţi în miniatură
stil Dundreary. În fiecare an, Deafie venea să culeagă hamei la
ferma lui Cairns, punea deoparte o liră şi pe urmă petrecea o
săptămînă de rai într-o casă cu camere de închiriat din
Newington Butts, după care se întorcea la viaţa de vagabond.
Era singura săptămînă din an cînd dormea în ceea ce s-ar putea
numi, cu maximă toleranţă, un pat.
Culesul luă sfîrşit pe douăzeci şi opt septembrie. Încă mai
existau cîteva cîmpuri neculese, însă hameiul de pe ele era de
calitate inferioară şi în ultima clipă domnul Cairns a hotărît să
„le lase în plata lor“. Echipa numărul 19 termină ultimul cîmp
la ora două după-masa şi brigadierul ţigan şi mărunţel se căţără
pe araci şi rupse ciorchinii rămaşi, iar cîntăritorul plecă ducînd
cu el ultimele fructe de hamei. Cînd el dispăru, se auzi brusc
strigătul „Puneţi-le în coş!“ şi Dorothy văzu şase bărbaţi
tăbărînd asupra ei cu o expresie diabolică pe chip şi toate
femeile din echipă răspîndindu-se şi alergînd în toate direcţiile.
Înainte să apuce să-şi vină în fire şi să fugă şi ea, bărbaţii o
înşfacară, o culcară cît era de lungă în coş şi o legănară violent
într-o parte şi-n alta. Apoi o scoaseră afară şi un ţigan tînăr care
mirosea a ceapă o sărută. La început se împotrivi, dar văzu că
acelaşi lucru li se întîmplă şi celorlalte femei din echipă, aşa că
încetă să mai opună rezistenţă. Se pare că aşa era obiceiul, ca în
ultima zi de cules femeile să fie puse în coş. În noaptea aia s-au
petrecut multe lucruri în tabără şi nimeni n-a dormit prea mult.
Mult după miezul nopţii, Dorothy se trezi mergînd în horă în
jurul unui foc uriaş, ţinută de o mînă de un ajutor de măcelar
cu faţa rozalie şi de cealaltă de o bătrînă foarte beată, cu o
bonetă scoţiană făcută din ambalajul unei plesnitori, pe
melodia „Auld Lang Syne“.
 Dimineaţă s-au dus la fermă ca să-şi ia banii, iar Dorothy
primi o liră şi patru pence, şi mai cîştigă încă cinci pence
ajutîndu-i la socoteli pe cei care nu ştiau să scrie şi să citească.
Culegătorii din Cockney te plăteau pentru asta cu un penny;
ţiganii te plăteau doar cu linguşeli. Apoi Dorothy porni către
gara West Ackworth, aflată la patru mile distanţă, împreună cu
familia Turle, domnul Turle cărînd cufărul de metal, doamna
Turle bebeluşul, ceilalţi copii cărînd diverse mărunţişuri, iar
Dorothy împingînd căruciorul în care se afla toată vesela
familiei Turle şi care avea două roţi circulare şi două eliptice.
Ajunseră la gară pe la prînz, trenul culegătorilor trebuia să
sosească la ora unu, dar sosi la două şi porni la trei şi un sfert.
După o călătorie incredibil de lentă, în care trenul a făcut un
zigzag prin tot Kentul ca să ia vreo zece culegători de ici şi vreo
cinci de dincolo, dînd cu spatele pe şină iar şi iar şi iar şi trăgînd
pe linii secundare pentru a lăsa să treacă alte trenuri –
străbătînd, de fapt, o distanţă de treizeci şi cinci de mile în şase
ore –, ajunseră în Londra puţin după ora nouă seara.

VII

În noaptea aceea, Dorothy dormi la familia Turle. O

îndrăgiseră atît de mult încît, dacă ea ar fi vrut să abuzeze de
ospitalitatea lor, ar fi ţinut-o la ei chiar şi o săptămînă sau două.
Cele două camere ale lor (locuiau într-un apartament cu chirie,
nu departe de Tower Bridge Road) erau destul de neîncăpătoare
pentru şapte suflete, cu tot cu copii, însă îi încropiră un soi de
pat pe podea, din două preşuri, o pernă veche şi un palton.
Dimineaţa îşi luă la revedere de la familia Turle şi le
mulţumi pentru toată amabilitatea lor, după care se duse direct
la baia publică Bermondsey şi se spălă de mizeria adunată în
cinci săptămîni. După asta porni să-şi caute o locuinţă, avînd
asupra ei şaisprezece şilingi şi opt pence în bani gheaţă, plus
hainele de pe ea. Le cîrpise şi le spălase cît putuse şi, fiind
negre, mizeria nu se vedea pe ele chiar aşa cum s-ar fi văzut
dacă erau mai deschise la culoare. De la genunchi în jos arăta
acum pasabil de respectabilă. În ultima zi a culesului, o
„culegătoare de-a locului“ din echipa de alături, şi anume
doamna Killfrew, îi făcuse cadou o pereche de pantofi destul de
buni, care fuseseră ai fiicei ei, şi o pereche de dresuri de lînă.
Abia spre seară reuşi Dorothy să-şi găsească o cameră.
Rătăcise în jur de zece ore, de la Bermondsey la Southwark, de
la Southwark la Lambeth, pe străzi labirintice unde copii cu
muci la nas se jucau şotron pe trotuare oribile, pline de coji de
banane şi frunze de varză putrezite. La fiecare casă la care
încerca, mereu aceeaşi poveste – proprietăreasa refuza, fără
nici o explicaţie, s-o primească. Una cîte una, o succesiune de
femei ostile, proţăpite defensiv în pragul uşii, de parcă ar fi fost
un hoţ la drumul mare sau un inspector guvernamental, au
măsurat-o din priviri de sus pînă jos, au zis sec „Nu primim fete
singure“ şi i-au trîntit uşa în nas. Ea nu ştia asta, fireşte, dar
simpla ei înfăţişare era suficientă cît să trezească suspiciunile
oricărei proprietărese respectabile. Poate că hainele pătate şi
ponosite i le-ar fi acceptat; însă faptul că nu avea nici un bagaj o
condamna de la început. O fată singură, fără bagaj, e categoric
poamă rea – aceasta e prima şi cea mai importantă maximă
după care se conduce proprietăreasa londoneză.
Pe la ora şapte, prea obosită să mai stea în picioare, se
aventură într-o mică cafenea sordidă şi plină de muşte de lîngă
teatrul Old Vic şi ceru o ceaşcă de ceai. Proprietăreasa, intrînd
în discuţie cu ea şi aflînd că-şi caută cameră, o sfătui să încerce
la „Mary, în Wellings Court, cum ’eşi din Cut“. Se pare că „Mary“
nu era aşa cusurgioaică şi dădea cameră oricui avea bani s-o
plătească. O chema de fapt doamna Sawyer, însă toţi băieţii îi
ziceau Mary.
Dorothy găsi cu destul de multă greutate Wellings Court. O
luai pe Lambeth Cut pînă ajungeai la o prăvălie evreiască de
confecţii numită Knockout Trousers Ltd., după care o coteai pe
o alee îngustă şi apoi făceai iar stînga pe altă alee atît de îngustă
că, în timp ce-o traversai, aproape te atingeai de pereţii de ipsos
murdari. În ipsosul respectiv, băieţi perserverenţi scrijeliseră
cuvîntul „…“ de nenumărate ori, şi prea adînc ca să poată fi
şters. La celălalt capăt al aleii, te trezeai într-o mică curte în
care se aflau patru case înalte şi înguste, cu scări de fier, una în
faţa alteia.
Dorothy întrebă în jur şi o găsi pe „Mary“ într-o pivniţă de la
subsolul uneia dintre case. Era o creatură în vîrstă şi şleampătă,
cu păr extrem de rar şi faţa atît de descărnată că arăta ca un
craniu rujat şi pudrat. Avea vocea spartă, arţăgoasă şi totuşi
incomensurabil de tristă. Nu-i puse lui Dorothy nici o întrebare
şi într-adevăr, abia dacă se uită la ea, îi ceru scurt zece şilingi şi
pe urmă zise cu glasul ei neplăcut:
— Douăj’nouă. Etaju’ trei. Urci pe scara din spate.
Se pare că scările din spate erau cele dinăuntrul casei.
Dorothy urcă scara întunecoasă, în spirală, trecînd pe lîngă
pereţi igrasioşi, în miros de paltoane vechi, apă de la spălat
vasele şi lături. Cînd ajunse la etajul întîi auzi un hohot
zgomotos de rîs şi dintr-o odaie ieşiră două fete cu aer vulgar,
care o priviră o clipă lung. Păreau tinere, aşa cum erau, cu
chipurile ascunse de fardul din obraji şi pudra roz, şi cu buzele
vopsite în roşu, ca nişte petale de muşcată. Însă dincolo de
pudra roz, ochii lor, bleu-verzui, erau obosiţi şi bătrîni; iar asta
era destul de neplăcut de privit, ca o mască de fată tînără
dincolo de care se află un chip de femeie bătrînă. Cea mai înaltă
o salută pe Dorothy.
— Bună, scumpo!
— Bună!
— Eş’ nouă aici? În ce cameră eşti?
— Numărul douăzeci şi nouă.
— Doamne, da’ ştiu că te-a pus la carceră! Ieşi în seara asta?
— Nu, nu cred, zise Dorothy, în sinea ei uşor mirată de
întrebare. Sînt prea obosită.
— Mă gîndeam io că nu ieşi, cînd te-am văz’t aşa, nearanjată.
Ia zi, scumpo, nu eşti dă capu’ tău, sau eşti? Sper că n-ai venit
acilea să pui banii la ciorap. Ai? Fin’că, dă exemplu, dacă vrei
să-ţi împrumut un ruj, trebe doar să-mi zici. Acilea sîntem toate
tovarăşe, să ştii.
— A… Nu, mulţumesc, zise Dorothy, luată prin surprindere.
— Păi bine atuncea! Doris şi cu mine tre’ s-o cam întindem.
Avem o întîlnire inportantă dă afaceri în Leicester Square.
Zicînd asta, o împuse pe cealaltă fată cu şoldul şi începură
amîndouă să rîdă pe înfundate, într-un mod stupid şi cu nişte
feţe cam triste. Ia zi! adăugă fata cea înaltă confidenţial, aşa-i că
dîn cînd în cînd ie bine să mai dormi şi singură-n cîte-o noapte?
Ce mi-aş dori să po’ şi ieu. Doar tu, dă capu’ tău, fără să te-
nghiontească nici-un ţurloi dă bărbat. Ie bine dacă-ţi permiţi,
ai?
— Da, zise Dorothy, simţind că ăsta e răspunsul aşteptat de la
ea, şi nebănuind decît foarte vag la ce se referă interlocutoarea
ei.
— Păi atuncea pa şi pusi, scumpo! Somn uşor. Şi vez’, ai
grijă, că pă la unu jumate cam umblă hoţii care intră peste tine
şi te lasă-n treanţa goală!
După ce fetele coborîseră scările continuînd să rîdă cu
aceleaşi hohote fără noimă, Dorothy găsi drumul către camera
29 şi deschise uşa. O întîmpină o duhoare rece şi respingătoare.
Odaia avea cam opt picioare lungime şi opt lăţime şi era foarte
întunecoasă. Mobila era simplă. În mijlocul camerei, un pat
îngust de fier, cu o cuvertură jerpelită şi aşternuturi cenuşii;
lîngă perete, o ladă de ambalaj cu un lighean de tablă şi o sticlă
goală de whisky pe post de carafă; deasupra patului, bătută în
cuie, o fotografie cu Bebe Daniels ruptă din Film Fun.
Cearşafurile nu erau doar murdare, ci şi umede. Dorothy se
băgă în pat, dar îşi lăsase totuşi pe ea combinezonul, sau ce mai
rămăsese din el, la ora asta lenjeria ei de corp fiind aproape
făcută ferfeniţă; nu putuse suporta ideea de a-şi aşeza trupul
gol pe aşternuturile acelea scîrboase. Şi, odată întinsă în pat,
deşi o durea tot corpul de oboseală, din cap pînă-n picioare, nu
reuşi să adoarmă. Era încordată ca un arc şi plină de presimţiri
negre. Atmosfera acestui loc infect îi reaminti, mai pregnant ca
pînă acum, faptul că e un om fără prieteni, aflat în voia sorţii, şi
că doar şase şilingi o despart de viaţa pe stradă. În plus, pe
măsură ce treceau orele, casa devenea tot mai zgomotoasă.
Pereţii erau atît de subţiri încît auzeai tot ce se petrece. Se
auzeau hohote stridente de rîs tembel, voci bărbăteşti răguşite
cîntînd tărăgănat versurile absurde ale unor limericks, la
gramofon, pupături zgomotoase, gemete stranii, de om aflat pe
moarte, şi, o dată sau de două ori, se auzi zăngănitul violent al
unui pat de fier. Către miezul nopţii, zgomotele începură să
alcătuiască un fel de ritm în mintea lui Dorothy, iar ea căzu
într-un somn uşor şi neodihnitor. Se trezi cam un minut mai
tîrziu, sau aşa i se păru, cu uşa dată larg de perete şi două
siluete de femeie, abia desluşite în penumbră, dădură buzna
înăuntru, desfăcură toate pînzeturile de pe pat în afară de
cearşafuri şi ieşiră la loc. Era o lipsă cronică de pături la „Mary“
şi singura cale de a face rost de cîte îţi trebuiau era să jefuieşti
patul altcuiva. De aici şi expresia „hoţii care intră peste tine şi te
lasă-n treanţa goală“.
Dimineaţa, cu o jumătate de oră înainte de deschidere,
Dorothy se duse la biblioteca publică din Lambeth ca să se uite
la anunţurile din ziare. Locul era deja înţesat de vreo douăzeci
de oameni cu haine destul de ponosite, care se plimbau agitaţi
încoace şi-ncolo, şi au continuat să apară, cîte unul, cîte doi,
pînă cînd erau nu mai puţin de şaizeci. În curînd, uşile
bibliotecii s-au deschis şi s-au năpustit cu toţii, alergînd către un
panou din celălalt capăt al sălii de lectură, unde fuseseră tăiate
şi prinse în piuneze anunţurile cu „oferte de lucru“ din diverse
ziare. Şi, în urma celor aflaţi în căutare de slujbe se iviră nişte
bieţi zdrenţăroşi în vîrstă, femei şi bărbaţi, care îşi petrecuseră
noaptea pe stradă şi veneau la bibliotecă pentru a dormi.
Veneau şontîcăind în urma celorlalţi, se trînteau cu icnete de
uşurare la cea mai apropiată masă şi trăgeau spre ei cea mai
apropiată revistă; putea fi Free Church Messenger, sau putea fi
Vegetarian Sentinel – nu conta ce era, însă nu puteai sta în
bibliotecă dacă nu te făceai că citeşti. Îşi deschideau ziarele şi în
aceeaşi clipă şi adormeau, cu bărbia în piept. Iar îngrijitorul
făcea turul sălii şi-i înghiontea pe rînd, ca un vătrai ce înteţeşte
mai multe focuri consecutive, iar ei mormăiau şi se trezeau în
clipa în care îi înghiontea, după care, în secunda în care acesta
trecea de ei, adormeau la loc.
Între timp, în jurul panoului cu posturi vacante avea loc o
adevărată bătălie, toată lumea strofocîndu-se să ajungă în faţă.
Doi tineri în salopete albastre au venit alergînd în spatele
celorlalţi şi unul dintre ei a lăsat capul jos şi şi-a croit drum cu
coatele prin mulţime de parcă ar fi fost într-o grămadă dintr-un
meci de rugby. Un moment mai tîrziu, se afla deja lîngă panou.
Se întoarse către tovarăşul lui: „Gata, Joe – am găsit!“. „Angajăm
mecanici – Locke’s Garage, Camden Town.“ „Hai!“ Îşi făcu iar
loc cu coatele şi ţîşniră amîndoi către uşă. Se duceau în Camden
Town, cît de repede îi ţineau picioarele. Şi în acest moment, în
fiecare bibliotecă publică din Londra, mecanici şomeri citeau
acelaşi anunţ şi porneau în cursa către slujba respectivă, care
după toate probabilităţile îi fusese deja oferită altcuiva care-şi
permitea să-şi cumpere singur ziarul şi care văzuse anunţul la
ora şase dimineaţa.
Dorothy reuşi în cele din urmă să ajungă şi ea la panou şi-şi
notă cîteva dintre adresele unde era nevoie de „bucătar-şef“.
Avea destule dintre care să aleagă – într-adevăr, se părea că
jumătate dintre doamnele din Londra păreau să aibă nevoie
stringentă de servitori de nădejde şi capabili, care să ţină în
mînă o gospodărie. După un mic dejun alcătuit din pîine cu
margarină şi ceai, care o costă trei pence, Dorothy porni să-şi
caute de lucru, cu destul de mari speranţe şi o listă de douăzeci
de adrese în buzunar.
Era încă prea naivă ca să ştie că şansele de a-şi găsi de lucru
fără ajutorul cuiva erau practic nule; însă următoarele patru
zile o lămuriră treptat. În aceste patru zile aplică la optsprezece
slujbe şi trimise aplicaţii scrise la alte patru. Străbătu distanţe
enorme prin toate suburbiile din sud: Clapham, Brixton,
Dulwich, Penge, Sydenham, Beckenham, Norwood – la un
moment dat, ajunse chiar pînă în Croydon. A fost trasă de mînă
şi adusă în saloane îngrijite din suburbii şi intervievată de
femei de toate felurile posibile – masive, durdulii, agresive,
slabe, acre, răutăcioase, femei frigide şi vigilente cu pince-nez
de aur, femei uşor incoerente care arătau ca şi cum ar fi fost
adepte ale vegetarianismului sau ar fi participat la şedinţe de
spiritism. Şi absolut toate, glaciale sau mămoase, aveau exact
aceeaşi reacţie cînd o vedeau. Pur şi simplu o cîntăreau din
priviri, o ascultau vorbind, o scrutau atent, îi puneau o duzină
de întrebări jenante şi impertinente, după care o refuzau.
Orice persoană cu experienţă i-ar fi putut spune dinainte
cum va fi. În situaţia ei, era de aşteptat ca nimeni să nu-şi
asume riscul de a o angaja. Hainele ei jerpelite şi lipsa de
recomandări erau un mare handicap, iar accentul ei educat, pe
care nu ştia cum să şi-l ascundă, îi distrugea complet orice
şanse ar mai fi avut. Cei fără adăpost şi culegătorii din Cockney
nu-i remarcaseră accentul, dar nevestele din suburbii i-l
observaseră destul de rapid şi le speriase în exact acelaşi grad
în care faptul că nu avea bagaje le speriase pe proprietărese. În
clipa în care o auzeau vorbind şi-şi dădeau seama că e o femeie
de condiţie bună, totul se termina. Se obişnuise deja cu expresia
uimită şi bulversată cu care o priveau imediat ce deschidea
gura – privirea iscoditoare, de femeie, ce cobora de la faţa la
mîinile ei distruse, şi de la acestea la poalele cîrpite ale rochiei
ei. Unele dintre femei au întrebat-o făţiş ce caută o fată de
condiţie bună ca ea să se angajeze ca servitoare. Fără îndoială,
„miroseau“ că „avusese un necaz“ – adică un copil nelegitim –
şi, după ce-o sîcîiau cu întrebările lor, se descotoroseau de ea cît
puteau de repede.
Imediat ce-a avut o adresă de dat, Dorothy i-a scris tatălui ei
şi într-a treia zi, cînd el tot nu-i răspunsese, i-a mai scris o dată,
de data asta cu disperare – era a cincea ei scrisoare şi la patru
dintre ele nu primise nici un răspuns –, spunîndu-i că, dacă nu-i
trimite bani imediat, o să fie nevoită să facă foamea. Avea
nevoie de răspunsul lui urgent, căci săptămîna ei la „Mary“ se
termina şi, dacă nu-şi plătea chiria, avea să fie aruncată în
stradă.
În vremea asta continuă să-şi caute, inutil, de lucru, în timp
ce banii i se împuţinau în ritm de un şiling pe zi – o sumă care
abia îi ajungea să trăiască, dar nu şi să-şi astîmpere foamea,
care o chinuia în permanenţă. Aproape că îşi pierduse definitiv
speranţa că tatăl ei va face ceva pentru a o ajuta. Şi, lucru
ciudat, pe măsură ce era tot mai flămîndă şi şansele de a-şi găsi
o slujbă erau tot mai puţine, panica iniţială începea să-i dispară,
iar ea să se afunde într-o apatie tot mai adîncă, copleşită de
tristeţe. Suferea, dar în adîncul sufletului nu-i era foarte teamă.
Sublumea în care se afunda i se părea mult mai puţin
îngrozitoare, acum că era mai aproape.
Deşi frumoasă, vremea de toamnă se făcea tot mai rece.
Peste zi, soarele, ce-şi ducea lupta fără mari şanse de victorie
împotriva iernii, se chinuia să străpungă ceaţa, pentru a picta
faţadele caselor în culori pale, de acuarelă. Dorothy era toată
ziua pe străzi sau la biblioteca publică, la „Mary“ se ducea doar
ca să doarmă şi atunci îşi lua precauţia de a-şi trage patul în
faţa uşii. La această oră pricepuse deja că „Mary“ nu era un
bordel propriu-zis, căci aşa ceva nu prea există de fapt la
Londra, ci un bine cunoscut adăpost pentru prostituate. Ăsta
era motivul pentru care plăteai zece şilingi pe săptămînă
pentru un acoperiş care nu făcea nici cinci. Coana „Mary“ (nu
era proprietăreasa casei, ci doar administratoarea ei) fusese ea
însăşi prostituată pe vremuri, şi aşa şi arăta. Faptul că locuiai
într-un asemenea loc te condamna chiar şi în ochii celor de pe
Lambeth Cut. Femeile pufneau din nas cînd treceai pe lîngă ele,
iar bărbaţii te abordau agresiv. Evreul din colţ, proprietarul
prăvăliei Knockout Trousers Ltd, era cel mai rău dintre toţi. Era
un ins tînăr şi solid de vreo treizeci de ani, cu obraji roşii
cărnoşi şi păr negru şi creţ precum astrahanul. Douăsprezece
ore pe zi stătea pe trotuar şi răcnea din plămînii de invidiat că
nu găseşti nicăieri în Londra o pereche de pantaloni mai ieftini,
agasîndu-i pe trecători. Ajungea să te opreşti doar o fracţiune
de secundă şi te şi înşfăca de braţ şi te tîra cu forţa după el în
magazin. Odată ce intrai, începea efectiv să te ameninţe. Dacă
spuneai ceva de rău despre pantalonii lui, sărea imediat la gîtul
tău, iar cei mai slabi de înger cumpărau măcar o pereche de
pantaloni doar de frica lui. Însă oricît de ocupat ar fi fost, avea
în permanenţă un ochi la pîndă pentru „păsărici“, cum le
spunea el; iar Dorothy părea să-l fascineze mai mult decît toate
celelalte „păsărici“. Înţelesese că nu-i o tîrfă, dar, locuind la
„Mary“, trebuia să fie – sau cel puţin aşa gîndea el – pe punctul
de a deveni. Iar gîndul îi lăsa gura apă. Cînd o vedea venind pe
alee, se posta la colţ, înfoindu-şi bine pieptul, cu un ochi negru
şi libidinos fixat interogativ asupra ei („Eşti gata să te dai pe
brazdă?“ părea să spună ochiul lui) şi, cînd trecea pe lîngă el, o
ciupea discret de fund.
În ultima dimineaţă a săptămînii ei la „Mary“, Dorothy
coborî scările şi se uită, cu doar un foarte vag licăr de speranţă,
la tăbliţa de ardezie din hol pe care erau scrise cu creta numele
celor care primiseră scrisori. Nu era nici o scrisoare pentru
„Ellen Millborough“. Soarta îi era pecetluită; nu mai avea nimic
de făcut decît să iasă în stradă. Nu-i trecu prin cap să facă ce ar
fi făcut orice altă femeie din casă – şi anume să îndruge o
poveste tristă care să smulgă o lacrimă şi să-i cîştige încă o
noapte aici, gratis. Ieşi pur şi simplu din casă, fără ca măcar să
aibă curajul de a-i spune lui „Mary“ că pleacă.
Nu avea nici un plan, absolut nici unul. Cu excepţia jumătăţii
de oră de la prînz, cînd se duse să-şi cheltuie trei dintre ultimele
patru pence pe pîine cu margarină şi ceai, îşi petrecu toată ziua
în biblioteca publică Lambeth, citind ziarele săptămînale.
Dimineaţa citi The Barber’s Record, iar după-masa Cage Birds.
Erau singurele ziare pe care le putea obţine, fiindcă erau atîţia
oameni fără căpătîi în bibliotecă, încît trebuia să te baţi ca să
faci rost de un ziar, oricare-ar fi fost el. Le citea din scoarţă-n
scoarţă, chiar şi reclamele. Se concentra ore întregi asupra unor
amănunte tehnice de genul „Cum să ascuţi briciurile
franţuzeşti“, „De ce e neigienică peria electrică“, „Le plac
păsărilor migratoare seminţele de rapiţă?“. Era singura
ocupaţie de care se simţea în stare. Se afla într-o stare letargică
ciudată, în care era mai uşor să se preocupe de „Cum să ascuţi
briciurile franţuzeşti“ decît de propria-i condiţie disperată. Nu-i
mai era deloc frică. Era total incapabilă să se gîndească la viitor;
abia dacă reuşea să-şi imagineze seara pe care o avea în faţă.
Ştia doar atît, că noaptea asta şi-o va petrece în stradă, şi nici
măcar de asta nu-i păsa cine ştie cît. Pînă atunci, avea Cage
Birds şi The Barber’s Record, şi acestea erau, în mod bizar,
absorbitor de interesante.
La ora nouă, îngrijitorul veni cu un cîrlig lung şi stinse toate
luminile cu gaz, iar biblioteca se închise. Dorothy o coti spre
stînga, apoi o luă pe Waterloo Road, către fluviu. Se opri o
secundă pe pasarela de fier. Începuse să sufle vîntul nopţii.
Dinspre fluviu se ridicau vălătuci de ceaţă ca nişte dune, care,
atunci cînd îi atingea vîntul, se învolburau şi pluteau spre nord-
est, peste oraş. Un asemenea vîrtej de ceaţă o învălui şi pe
Dorothy, pătrunzîndu-i prin hainele subţiri şi făcînd-o să se
cutremure, anticipare subită a frigului nopţii. Porni mai
departe şi ajunse, prin procesul gravitaţiei ce atrage toţi
oamenii fără căpătîi în acelaşi loc, în Trafalgar Square.
1. Quart, în original (1,136 l). Baniţa echivala fie cu 35,24 litri (Winchester bushel), fie
cu 36,38 litri (Imperial bushel).
2. O sută de livre, 112 funţi, 50,8 kg.
3. Cană de lut în forma unei persoane aşezate sau de cap al unei persoane
recognoscibile (adesea un rege englez). De obicei, silueta reprezentată e a unui
bărbat vesel şi îndesat, cu o halbă de bere într-o mînă şi o pipă cu tutun în
cealaltă, îmbrăcat în stilul secolului al XVIII-lea, cu jachetă lungă şi pălărie
tricorn. Cunoscută şi drept Fillpot sau Phillpot.
4. Surdu’ (engl.).
5. Mătuşa soţului răposat al Florei Finching din romanul Mica Dorrit de Charles
Dickens – personajul este descris ca fiind o fiinţă cu un aer foarte sever, taciturnă
şi posacă în mare parte, iar atunci cînd vorbea, observaţiile sale erau lipsite de
legătură cu contextul.
 Capitolul trei

(Scena: Trafalgar Square. Douăsprezece persoane, abia

vizibile prin ceaţă, printre ele şi Dorothy, sînt grupate în jurul
uneia dintre băncile de lîngă parapetul de nord.)

Charlie (cîntînd): „Bucur’-te, Marie, bucur’-te, Marie, bucur’-

te…“

(Big Ben bate de ora zece.)

Trompetă (imitînd zgomotul): „Ding dong, ding dong! Da’

mai tacă-ţi dracu’ pendula… …! Încă şapte ore de stat în… …de
piaţă, pînă să putem şi noi să ne aciuăm într-un loc şi să
dormim un pic! ’Tu-i ceapa mă-sii!“

Domnul Tallboys (pentru sine): „Non sum qualis eram boni

sub regno Edwardi! Pe vremea inocenţei mele, înainte ca
diavolul să mă suie sus de tot şi pe urmă să mă arunce drept în
ziarele de duminică – adică atunci cînd eram paroh la Little
Fawley-cum-Dewsbury…“

Deafie (cîntînd): „Cu puţulica, puţulica mea, cu puţulica,

puţulica mea…“
 Doamna Wayne: „Fetică dragă, io-ţi spui drept, dîn clipa cînd
te-am văzut am ştiu’ că ieşti o doamnă, dă famelie bună. Io şi cu
tine ştim ce-i aia să decazi la mai rău, aşa-i, fetică dragă? De-aia
păntru noi nu-i cum ie păntru unii dîn ăştia de-aci.“

Charlie (cîntînd): „Bucur’-te, Marie, bucur’-te, Marie, bucur’-

te, Marie, cea care eşti plină de har!“

Doamna Bendigo: „Şi să chiamă c-am bărbat, ai? Patru lire pă

săptămînă în Covent Garden şi nevastă-sa face noapte albă în
piaţa lu’ peşte! Halal bărbat!“
Domnul Tallboys (pentru sine): „Ce zile fericite, ce zile fericite!
Biserica mea cu iederă, sub coasta dealului – casa mea cu ţiglă
roşie, adormită printre arborii elisabetani de tisă! Biblioteca
mea, crama mea, bucătăreasa mea, menajera mea şi grădinarul
meu! Banii mei gheaţă din bancă, numele meu în Crockford1!
Costumul meu negru, croit impecabil, gulerul meu preoţesc,
sutana mea din mătase marmorată, pe care o purtam în
biserică…“

Doamna Wayne: „Sigur că singurul lucru pentru care chiar îi

mulţumesc lui Dumnezeu, fetică dragă, e că biata şi scumpa de
maică-mea n-a apucat ziua asta. Fiindcă, dacă ar fi apucat să
vadă ziua cînd fie-sa a mare – care a fost crescută, nu te mint,
numa’n puf, şi cu lapte direct de la vacă…“

Doamna Bendigo: „Bărbat, auzi!“

Ginger: „Haide, ’ai să bem un ceai cît mai putem. Că altu’ nu

mai pupăm în noaptea asta – cafeneaua închide la zece jumate.“

Evreul: „O, Doamne Sfinte! Afurisitu’ ăsta de frig o să mă

omoare! N-am nimica pă sub pantaloni. O, Doaa-a-a-mne-e-e!“

Charlie (cîntînd): „Bucur’-te, Marie, bucur’-te, Marie…“

Trompetă: „Patru pence! Patru pence pentru şase ore… …de

frecat menta! Şi idiotu’ ăsta cu nasu’ pă sus şi picior dă lemn
care ne strică toate socotelile, la toate cîrciumile dintre Aldgate
şi Mile End Road. Cu… …lui dă picior dă lemn şi medaliile lui dă
război care le-a cumpărat din Lambeth Cut! Nenorocitu’
dracu’!“

Deafie (cîntînd): „Cu puţulica, puţulica mea, cu puţulica,

puţulica mea…“

Doamna Bendigo: „Crez’ că nu i-am spus dobitocului ce cred

dăspre el? Ba i-am spus, drept în faţă. Tu zici că eşti bărbat? i-
am zîs. Mai bărbaţi îs ăia dă-i ţine în borcane la şpital, i-am
zîs…“

Domnul Tallboys (pentru sine): „Zile fericite, zile fericite!

Friptură de vită şi săteni care te salută cu respect, şi pacea
Domnului, care-şi face lucrarea pe căi doar de ea ştiute!
Dimineţile de duminică în strana mea de stejar, cu miresme
răcoroase de flori şi foşnetul stiharelor amestecîndu-se în aerul
dulceag, de mort! Serile de vară cînd soarele asfinţitului se
strecura pieziş prin fereastra biroului meu – iar eu, furat de
gînduri, toropit de ceai, printre rotocoale aromate de tutun,
răsfoiam pe jumătate adormit vreun volum legat în piele –
Poetical Works of William Shenstone, Esq, Reliques of Ancient
English Poetry de Percy, J. Lemprière, D D, profesor de teologie
imorală…“

Ginger: „Haide, care te bagi la o ghicitoare? Avem lapte,

avem ceai. Întrebarea e: care ai nişte nenorocit de zahăr?“

Dorothy: „Frigul ăsta, frigul ăsta! Parcă trece drept prin tine!
Sper că n-o să fie aşa toată noaptea!“

Doamna Bendigo: „Ia mai tacă-ţi fleanca! Am boală pă

curvele smiorcăite.“

Charlie: „Ba o să fie un frig de-o să-ţi îngheţe dinţii! Ia uite, a

naibii ceaţă, cum să urcă pă columnă. Pînă dimineaţă îi
îngheaţă bocnă cîrligele de la undiţă lu’ bietu’ Nelson.“
 Doamna Wayne: „Sigur, la momentul despre care vorbesc
încă mai aveam prăvălioara cu dulciuri şi tutun la colţul străzii,
aşa că înţelegi…“

Evreul: „O, Doaaa-mneee! Ia dă şi mie paltonu’ ăla al tău,

Ginger. M-a luat dracu’ de frig.“

Trompetă: „… …de escroc împuţit! Nu pui io mîna pă el şi mi

ţi-l joc în picioare pînă ţipă mamă care m-ai făcut?“

Charlie: „Ale vieţii valuri, ale vieţii valuri, măi băiete. În

seara asta ţ-îngheaţă măselele în Square şi mîine mănînci
friptură de vacă şi dormi în puf. Ce să te-aştepţi într-o joie ca
asta, cu frig de crapă pietrele?“

Doamna Bendigo: „Hai, tataie, valea! Ia mută-ţi căpăţîna

bătrînă dă pă umăru’ meu! N-auzi că-s femeie măritată?“
Domnul Tallboys (pentru sine): „Nu mă-ntrecea nimeni la
predicat, cîntat şi psalmodiat. În toată dioceza se vorbea de
sursum corda, cum o ziceam eu. Toate stilurile le puteam
aborda, High Church2, Low Church3, Broad Church4 şi No
Church. Modulaţii guturale, în manieră anglo-catolică,
anglicanism viguros, dintr-o bucată, sau vaietul adenoidal al
evangheliştilor în care încă mai pîndesc notele nechezate, de
Houyhnhnmi, ale epitropilor…“

Deafie (cîntînd): „Cu puţulica, puţulica mea…“

Ginger: „Jos lăboanţele, jidane, dupe nenorocitu’ ăsta de

palton. Să crezi tu că pupi vro haină dă la mine pînă nu scapi dă
păduchi.“

Charlie (cîntînd):

„Aşa tînjeşte inima-mi după pîraie reci,

Cînd i-e înfierbîntată de-atîta alergare…“

Doamna McElligot (în somn): „Tu ierai, Michael, dragule?“

 Doamna Bendigo: „Asta-i convingerea mea, că secătura mai
avea o nevastă cînd m-o luat pă mine.“

Domnul Tallboys (articulînd elegant, ca un maestru al scenei,

purtat de reverie): „Dacă vreunul dintre cei prezenţi cunoaşte o
cauză sau un motiv întemeiat pentru care aceşti doi oameni să
nu poată fi uniţi pe vecie în sfînta legătură a căsătoriei…“

Evreul: „Auzi, cică mi-e tovarăş! Halal tovarăş! Nici o amărîtă

de haină nu vrea să-mi împrumute!“

Doamna Wayne: „Păi, c-ai adus vorba, trebuie să recunosc că

nu sînt omu’ să refuze o ceaşcă de ceai bun. Ştiu că, pă vremea
cînd trăia draga dă maică-mea, nu se exista să n-avem mereu
un ceainic pregătit pă foc…“

Watson Năsosu’ (pentru sine, furios): „Dracu’ să-l ia!… Auzi,

cică sui-te şi fă şi tu o tură… În viaţa mea n-am făcut aşa ceva…
Dracu’ să-l ia!“

Deafie (cîntînd): „Cu puţulica, puţulica, puţulica mea…“

Doamna McElligot (pe jumătate adormită): „Dragul de

Michael… Tare iubitor mai era Michael al meu. Tandru şi fidel…
Niciodată nu m-am mai uitat la alt bărbat dîn seara cînd l-am
cunoscut în faţă la abatoru’ lu’ Kronk şi mi-a dat alea două livre
de cîrnaţi care-i primise dă la International Stores pentru masa
lui dă seară…“

Doamna Bendigo: „Ei, nu-i nimic, cre’ că pînă mîine-seară o

să vină şi amărîtu’ ăla dă ceai.“

Domnul Tallboys (cîntînd, furat de amintiri): „La rîul

Babilonului, acolo am şezut şi am plîns, cînd ne-am adus aminte
de Sion!…“

Dorothy: „Vai, ce frig e, ce frig e!“

 Trompetă: „Io atîta vă zic, pînă la Crăciun, nici cu puşca nu
mă mai prinzi noaptea afară. Mîine o să am patu’ meu, şi dacă
tre’ să mi-l fac din maţele lor.“

Watson Năsosu’: „Detectiv, auzi! Smith de la brigada de

intervenţie! Zi mai bine brigada dă Iude! Atîta ştiu să facă – să-i
dea în gît pă bieţii carditori, de nu-i mai scoate nici un avocat
bun dă gură la lumină.“

Ginger: „Ei, io m-am săturat de atîta trăncălit. Care ai v’o doi

firfirici pentru apă?“

Doamna McElligot (trezindu-se): „Vai de mine şi de mine! Îmi

rupsei spatele, nu alta! O, Doamne sfinte, a naibii bancă, dacă
nu-ţi intră-n spate, pînă la rinichi! Taman cînd visam şi io că
dormeam la căldurică şi alăturea mă aştepta un ceai bun cu
două felii dă pîine prăjită cu unt. S-a zis cu dormitu’ meu, pînă
mîine, la biblioteca publică Lambeth, n-o să mai pui geană pă
geană.“

Tataie (scoţîndu-şi capul din palton ca o broască ţestoasă din

carapace): „Ce ’seşi, băiete? Să dai bani pe apă! Dă cît timp eşti
pă drumuri, prostălanule şi ageamiule ce eşti? Să dai bani pe
apă? Cere-o dă pomană, băiete, cere-o dă pomană! Nu cumpăra
ce poţi cerşi şi nu cerşi ce poţi să furi. Ăsta-i sfatul meu – de
cincizeci de ani sînt pă drumuri, de cînd eram copil.“ (Se
retrage în palton.)

Domnul Tallboys (cîntînd): „Căci toate sînt lucrarea Lui…“

Deafie (cîntînd): „Cu puţulica, puţulica mea…“

Charlie: „Da’ cin’ v-a dat în gît, Năsosule?“

Evreul: „O, Doa-a-a-aamne!“

Doamna Bendigo: „Hai, uşcheala, hai! Văz că-i unii care li se

pare c-a luat locu’ ăsta cu chirie.“
 Domnul Tallboys (cîntînd): „O, voi toate, lucrare a Domnului
sînteţi, afurisiţi-l pe Domnul, afurisiţi-L şi ponegriţi-L pe
vecie!5“

Doamna McElligot: „Asta zic mereu, întotdeauna noi,

catolicii ăi mai sărmani, sîntem ăi mai trişti oameni dîn lumea
asta.“

Watson Năsosu’: „Smithy. Brigada dă intervenţie pă mă-sa şi

pă tac-su! Ne-a dat planurile la casă şi tot restu’ şi pă urmă a
pus o dubă de sticleţi să ne aştepte şi să ne ia ca din oală. Le-am
scris-o, în dubă:

Detectivu’ Smith ştie să te-agaţe;

Spune-i că-i doresc gaură în maţe.“

Trompetă: „Ei, ce să mai aude cu… ăla dă ceai? ’ai, jidane, că

tu ej mai tînăr, ia, hai, mucles şi ia gamelele-alea. Nu dai nici un
sfanţ. Bagă-i garagaţă la cotoroanţă. Bagă arsenal. Dă-te lovit în
aripă.“

Domnul Tallboys (cîntînd): „O, voi toţi, copii ai oamenilor,

afurisiţi-l pe Domnul, afurisiţi-L şi ponegriţi-l pe vecie!“

Charlie: „Ce, şi Smithy ie coţcar?“

Doamna Bendigo: „Vă spui io, fetelor, vă spui io ce mă sacă

pă mine la ficaţi, gîndu’ că maţe-fripte ăla de bărbati-meu
sforăie ca porcu’ subt patru pături şi mie-mi îngheaţă sîngele-n
mine în nenorocita asta de piaţă. Asta nu poci răbda. Lua-l-ar
gaia dă bazaochi!“

Ginger (cîntînd): „Uite-i, se duc… fericiţi… Vezi, bă, jidane, să

nu iei din greşală oala aia cu cîrnatele-ăla rece’n ea.“

Watson Năsosu’: „Coţcar? Coţcar? Păi ăsta te-mbîrligă mai

ceva ca pe covrig! Păi în toată trupa noastră dă manevră n-ai să
vezi aşa limbric – ăsta ar fi în stare s-o vîndă şi pă bunică-sa la
caralii, pentru două lire jumate, şi p-ormă să stea pă mormîntu’
ei şi să mănînce cartofi prăjiţi. Javră de ciripitor împuţit!“

Charlie: „Nasol. Şi cîte condamnări zici că ai?“

Ginger (cîntînd):

„Uite-i se duc… fericiţi…

Fată ferice… băiat norocos…“

Watson Năsosu’: „Paişpe. N-ai nici o şansă cînd ai atîtea

împotrivă.“

Doamna Wayne: „Păi şi cum adică, te-a lăsat?“

Doamna Bendigo: „Nu, cu ăsta sînt măritată, dracu’ să-l ia!“

Charlie: „Păi aşa şi io am nouă.“

Domnul Tallboys (cîntînd): „O, Anania, Azaria şi Misael,

afurisiţi-l pe Domnul, afurisiţi-L şi ponegriţi-l pe vecie!“

Ginger (cîntînd):

„Uite-i se duc… fericiţi…

Fată ferice… băiat norocos…
Iar eu am rămas si-i-ingur
Cu inima-mi sfîşi-a-a-ată!

Doamne, n-am mai dat cu lama pă faţă de trei zile. Tu de

cînd nu te-ai mai spălat pă faţă, Trompetă?“

Doamna McElligot: „Vai dă mine şi dă sufletu’ meu! Dacă nu

vine mai iute flăcău’ ăla cu ceaiu’ o să mă usuc ca un afurisit
din ăla de hering afumat.“

Charlie: „Nu ştiţi să cîntaţi, nici unu’ dintre voi. Păi să ne

auziţi pă mine şi pă Trompetă aşa, spre Crăciun, cînd ne-
apucăm să cîntăm «Good King Wenceslas» pîn’ faţă la bodegi. Şi
imnuri. Toţi ăia dîn bar lăcrămează cînd ne-aude. Mai ţii minte
cînd am bătut din greşală dă două ori la aceeaşi casă, băi
Trompetă? Curva bătrînă mai avea un pic şi ne scotea ochii.“

Domnul Tallboys (mărşăluind în urma unei tobe imaginare şi

cîntînd):
„Toate lucrurile oribile şi diabolice6
Toate vieţuitoarele, fie mari, fie mici…“

(Big Ben bate de zece şi jumătate.)

Trompetă (imitînd ceasul): „Ding dong, ding dong! Şase ore…

şi jumate! Moaşă-sa pă gheaţă!“

Ginger: „În după-masa asta, io şi jidanu’ am şmanglit patru

briciuri dă ras de la Woolworths. Mîine mă fac gigea la fîntîna
lu’ nen’tu Nelson dacă fac rost dă o buca’ dă săpun.“

Deafie: „Cînd eream io stiuard pă P and O, la două zile în larg

ne-ntîlneam cu indieni negri cu canoile alea mari ale lor, care le
zice catamarane, prinzînd ţestoase dă mare cît masa dă
sufragerie.“

Doamna Wayne: „Să-nţeleg că aţi fost preot, domnule?“

Domnul Tallboys (făcînd o pauză): „La porunca lui

Melchizedec. Doamnă, nu se pune problema că am fost. Odată
ce ai fost preot, vei rămîne preot toată viaţa. Hoc est corpus
hocus pocus. Chiar dac-ai fost răspopit – mătrăşit, spunem noi –
şi episcopul diocezei ţi-a smuls în public gulerul preoţesc.“

Ginger (cîntînd): „Uite-i se duc… fericiţi… Slavă Cerului! Uite

c-a apărut jidanu’. Ia să vezi ce mi ţi-l iau la puricat io acuş’.“

Doamna Bendigo: „Stai întîi să vezi dacă-i cazu’.“

Charlie: „Şi de ce te-au virat, amice? Ca de obicei? Ai lăsat v’o

fătucă borţoasă?“
 Doamna McElligot: „Da’ ştiu că nu te-ai grăbit deloc, tinere!
Da’ hai odată, dă-mi să iau o gură pînă nu-mi cade naibii limba
dîn gură de sete.“

Doamna Bendigo: „Hai tataie, dă-te mai încolo! Stai pă

sărmanu’ meu pachet dă zahăr.“

Domnul Tallboys: „Fătucă e un eufemism. Ştii cum e, genul

de muieri cu chiloţi de flanelă, care vînează toţi preoţii
neînsuraţi. Habotnice care împodobesc altarul şi lustruiesc
alama – fete bătrîne tot mai ciolănoase şi mai disperate. E un
diavol care intră-n ele pe la treizeci şi cinci de ani.“

Evreul: „Căţeaua bătrînă n-a vrut să-mi dea apă caldă. A

trebuit să tapez un baştan pe stradă şi să dau un penny pe ea.“

Trompetă: „Lasă, bă, gogoşile! Zi mai bine c-ai băut-o.“

Tataie (scoţînd capul din palton): „E rost de ceai, ai? Parc-aş

bea şi io o cană dă ceai.“ (Rîgîie uşor.)

Watson Năsosu’: „Ceai, auzi – oi fi vreo mîţă să leorpăi la el?

Da’ dacă-i mai pui nişte cacao d-aia mai merge. Ia dă şi mie
cana aia, amice.“

Ginger: „Stai şi tu un pic să dau cep la cutia asta dă lapte.

Care-ai un ban, pă viaţa ta, mă…“

Doamna Bendigo: „Mai încet cu afurisitu’ ăla de zahăr! Îmi

zici şi mie, cine-a plătit pentru el?“

Domnul Tallboys: „Cînd ţîţele li se fac cum e cureaua de

ascuţit briciul. Hai mersi că m-ai binedispus. Pippin’s Weekly a
făcut mare tamtam în jurul poveştii. Idila secretă a preotului
dispărut. Dezvăluiri intime. Iar în John Bull a fost publicată o
scrisoare deschisă: Unui sconcs în veşminte de preot. Ce păcat –
tocmai urma să fiu avansat. (Lui Dorothy) Aşa sîntem noi în
familie, plimbăreţi, dacă mă-nţelegi. N-ai zice, aşa-i, că era o
vreme cînd dosul ăsta nevrednic adăsta pe pernele de pluş ale
unei strane de catedrală?“

Charlie: „Io-te-o şi pă Florry. Eram precis că imediat apare şi

ea cînd punem de ceai. Are fata asta un nas cînd vine vorba dă
ceai, de zici că-i vultur, nu alta.“

Trompetă: „Că bine zici, mereu umblă cu săru-mîna…

(cîntînd)

Săru-săru-săru-mînuşiţa,

Nime’ nu mă-ntrece să-ţi dezleg punghiţa…“

Doamna McElligot: „Biata fată, nu-ş’ ce-o fi în capu’ ei. Dă ce

nu s-o fi dus ea la Piccadilly Circus, unde putea să-şi scoaţă
liniştită şi cinci şilingi? N-are nici o noimă să ardă gazu p’aici
pîn’ piaţă cu nişte bagabonţi bătrîni.“

Dorothy: „E bun laptele ăla?“

Ginger: „Bun?“ (Îşi lipeşte gura de una dintre găurile făcute

în tablă şi suflă. Pe cealaltă parte iese un firicel de lichid
lipicios, cenuşiu.)

Charlie: „Cum ţi-a mers, Florry? Cum a fost cu baştanu’ ăla

de tocmai te-am văzut că te-ai despărţit de el?“

Dorothy: „Scrie pe el Interzis copiilor.“

Doamna Bendingo: „Păi şi ce, tu eşti copil? Po’ să-ţi uiţi dă

manierele astea dă Buckingham Palace, fată dragă.“

Florry: „Mi-a dat o cafea şi o ţigară – al dracu’ calic! Ce-ai

acoloşa, Ginger, ceai? Ştii bine, Ginger scumpule, că ai fost
mereu preferatu’ meu.“

Doamna Wayne: „Nu sîntem decît treişpe.“

 Domnul Tallboys: „Dacă tot n-o să mîncăm nimic, nu trebuie
să vă deranjaţi.“

Ginger: „Hop-aşa, doamnelor şi domnilor! Ceaiul e servit.

Cănile pă interval, vă rog!“

Evreul: „Ce rahat faci? Nici jumate nu mi-ai umplut cana!“

Doamna McElligot: „Păi, în cinstea noastră, la toţi, şi mîine să

avem un loc mai bun dă înnoptat. M-aş fi adăpostit şi io în seara
asta într-o blestemată d’aia dă beserică, da’… ăia nu te lasă
deloc să intri, de zici că ej plin dă păduchi.“ (Bea.)

Doamna Wayne: „Mă rog, nu pot să zic că aşa am fost eu

obişnuită să-mi beau ceaiul, da’ asta e acum…“ (Bea.)

Charlie: „E al naibii dă bun ceaiu’ ăsta.“ (Bea.)

Deafie: „Şi ierea stoluri întregi dă papagali de-ăia verzii în

cocotieri.“ (Bea.)

Domnul Tallboys:

„Ce licori mai băut-am din lacrimi de sirene distilate… În

alambicuri puturoase ca Iadul ce-l purtam în suflet.“ (Bea.)

Trompetă: „Ultimu’… de ceai pe care o să-l bem pînă

dimineaţă la cinci.“ (Bea.)

(Florry scoate din dres o ţigară ruptă, de la tutungerie, şi

cere un chibrit. Bărbaţii, în afară de tataie, Deafie şi domnul
Tallboys, îşi rulează ţigări din chiştoace adunate de pe jos.
Fumătorii se aşază pe bancă, pe pămînt sau pe versantul
parapetului întinzîndu-şi picioarele, iar capetele roşietice ale
ţigărilor le strălucesc în amurgul ceţos, ca o constelaţie
răsturnată.)

Doamna Wayne: „Aşa mai da! Parcă chiar te încălzeşte o

ceaşcă bună de ceai, aşa-i? Nu că n-ar fi altfel decît sînt eu
obişnuită, cum aţi putea zice, cu faţă de masă curată şi serviciul
splendid de porţelan care-l avea mama; şi întotdeauna, fireşte,
cel mai bun ceai care-l puteai cumpăra – Pekoe Points adevărat,
la doi şilingi şi nouă pence livra…“

Ginger (cîntînd):

„Uite-i se duc… fericiţi…

Fată ferice… băiat norocos…“

Domnul Tallboys (cîntînd, pe melodia „Deutschland,

Deutschland über alles“): „Aspidistra să trăiască…“
Charlie: „Băieţi, voi dă cînd sînteţi în Smoga7?“

Trompetă: „Să vezi ce mi ţi-i iau eu la bumbăcit pă pilangiii

ăia mîine, de n-o să mai ştie nici cum îi cheamă. Scot io dă la ei
o juma’ de coroană, chiar dacă trebe să-i întorc cu capu-n jos şi
să-i scutur ca pă un pom.“

Ginger: „Trei zile. Venim tocmai de la York – şi n-am dormit

decît sub ceru’ liber. Doamne, ce de piroane am făcut!“

Florry: „Mai ai vreun pic de ceai, Ginger dragule? Ei bine,

atunci, oameni buni. Ne vedem la Wilkins’, mîine-dimineaţă.“

Doamna Bendigo: „A naibii şmecheroasă paţachina! Dă

ceaiu’ pă gît şi p-ormă se cărăbăneşte fără măcar să zică mersi.
N-are nici o clipă de pierdut cu alde noi.“

Doamna McElligot: „Aţi îngheţat? Vă cred. Să dormi în iarba

înaltă, fără pătură, şi cu afurisita aia de rouă de te murezi tot, şi
p-ormă dimineaţa nu poci aprinde nici un foc de ude ce-s toate,
şi să fii nevoit să-l tapezi pă lăptar înainte să poţi să-ţi faci şi tu
un ceai. Am avut şi io parte de asta pă vremea cînd eram pă
drumuri cu Michael.“

Doamna Bendigo: „Scroafa asta mică e-n stare să se ducă

pînă şi cu negrii şi chinezii.“
 Dorothy: „Şi cît cîştigă de la un client?“

Trompetă: „Şase penny.“

Dorothy: „Şase penny?“

Charlie: „Cît îţi zic. Ba, spre dimineaţă o face şi pentru un

chiştoc.“

Doamna McElligot: „Io niciodată n-am luat mai puţin d-un

şiling, în viaţa mea.“

Ginger: „Într-o noapte, jidanu’ şi cu mine ne-am adăpostit în

curtea la un cimitir. Dimineaţă, cînd m-am trezit, am văzut că
dormeam pe un afurisit de mormînt.“

Evreul: „Asta sigur are păduchi laţi.“

Doamna McElligot: „Odată, Michael şi cu mine am nimerit

într-o cocină. Tocmai ne furişam înăuntru, cînd Michael face:
Aoleu, muică, e un porc aci! Porc-neporc, zic io, o să ne ţie de
cald. Aşa că intrăm ’năuntru şi acoloşa era o scroafă bătrînă,
culcată într-o rînă, care sforăia ca tractoru’. Io mă strecor uşor
lîngă ea şi-mi pui braţele în juru’ ei şi, să mor dacă minţ, tare
mi-a mai ţînut dă cald în noaptea aia. Au fost dăţi cînd am
dormit mult mai rău.“

Deafie (cîntînd): „Cu puţulica, puţulica mea…“

Charlie: „Ia uite la surdu’ nostru, cum o tot ţine p-a lui! Cică
simte şi el cîntecu’ şi-i dă o stare bună.“

Tataie: „Cînd eream copil, nu trăiam cu pîine cu margarină

şi ceai, şi alte prostii de-astea. Pă vremea aia mîncam mîncare
bună, adevărată. Tocană dă vită. Sîngerete. Găluşti cu bacon.
Cap dă porc. Trăiam ca-n sînu’ lu’ Avram, cu şase penny pă zi. Şi
acum, sînt de cincizeci dă ani pă drumuri. Recoltat dă barabule,
cules dă mazăre, fătat dă oi, plivit dă napi – orice-ţi trece pîn’
cap. Şi dormit în paie ude, şi nici măcar o dată pe an nu-ţi umpli
burta de tot. Fir-ar ea să fie de viaţă!“ (Se retrage la loc în
haină.)

Doamna McElligot: „Da’ Michael al meu avea curaj, nu

glumă. Intra oriunde vrea el. Dă multe ori ne-am strecurat în
case goale şi am durmit în patu’ ăl mai bun. Alţii au case, zicea.
Noi de ce să n-avem?“

Ginger (cîntînd): „Dar eu dan-sez cu ochii plini – de lacrimi…“

Domnul Tallboys (pentru sine): „Absumet haeres Caecuba

dignior! Cînd mă gîndesc că în noaptea aia cînd s-a născut
copilul şi eu am plecat la Londra cu primul tren din zori, încă
mai aveam în pivniţă douăzeci şi una de sticle de Clos St
Jacques 1911!…“

Doamna Wayne: „Şi ce coroane de flori am primit cînd a

murit mama – nu ţi-ar fi venit să crezi! Ierau imense, pă
cuvîntu’ meu…“

Doamna Bendigo: „Dacă aş mai putea s-o iau iar de la capăt,

m-aş mărita pentru bani, fir-ar ei dă bani.“

Ginger (cîntînd):

„Dar eu dan-sez cu ochii plini – de lacrimi

Fi’ncă fata – din braţele mele – nu eşti tu-u-u!“

Watson Năsosu’: „V-aud că unii dîn voi vă plîngeţi dă milă că

ce viaţă aţi avut voi. Dar io ce să mai zic atunci? A fost vrunu’
dîntre voi băgat la pîrnaie la optişpe ani, ai?“

Evreul: „O, Doaaaamneee!“

Charlie: „Auzi, bă, Ginger, tu te-auzi cum cînţi? Parc-ai fi un

nenorocit de motan în călduri. Ascultă la mine. Îţi fac cinste c-o
cîntare. (Cîntînd): Iisuse, iubitor al sufletului meu…“
 Domnul Tallboys (pentru sine): „Et ego in Crockford… Cu toţi
episcopii şi arhiepiscopii şi cu tot alaiul celor din Ceruri…“

Watson Năsosu’: „Ştii cum am intrat la pîrnaie prima oară?

Dat în gît de propria mea soră – da, propria mea afurisită de
soră! Sor-mea-i cea mai mare scroafă care-a fost vr’odată. S-a
măritat cu un maniac religios – dobitocu’ e atît de religios că
proasta a făcut cinşpe copii pîn’ la ora asta – ei bine, el e ăla
care-a pus-o să mă dea în gît. Da’ le-am plătit-o şi io, asta să fii
sigur. Ce crezi c-am făcut primu’ lucru, cînd am ieşit de la
pîrnaie? Am cumpărat un ciocan şi m-am dus acas’ la sor-mea şi
i-am făcut pianu’ bucăţi, chibrite i l-am făcut. Na! i-am zis, să
mă mai dai şi altădat’ în gît! Scroafă împuţită ce eşti! i-am zis.“

Dorothy: „Doamne ce frig e, ce frig poate să fie! Nici nu-mi

mai simt picioarele.“

Doamna McElligot: „Amărîtu’ ăla dă ceai nu te încălzeşte

prea mult timp, aşa-i? Parcă şi io am cam îngheţat.“
Domnul Tallboys (pentru sine): „Vai, unde sînt zilele cînd
eram preot! Unde sînt bazarele de artizanat şi dansurile morris8
pentru salvarea imaşului comunal, prelegerile mele de la
Mothers’ Union – munca de misionar în vestul Chinei, cu
paisprezece diapozitive magice pe sticlă! Clubul de crichet al
băieţilor mei, toţi abstinenţi la băutură, orele mele de pregătire
pentru confirmare – prelegerea lunară despre castitate, din
amfiteatrul bisericii – orgiile mele cu cercetaşii! Puii de lup vor
scoate Marele Urlet. Sfaturi gospodăreşti pentru revista
parohiei, Rezervoarele stricate de stilouri pot fi folosite drept
clistire pentru canari…“

Charlie (cîntînd): „Iisuse, iubitor al sufletului meu…“

Ginger: „Io-te că vine şi afurisitu’ dă caraliu! Toată lumea,

ridicaţi-vă.“ (Tataie iese din palton.)

Poliţistul (scuturîndu-i pe cei adormiţi pe banca alăturată):

„Hai, scularea, hai! Hai, deşteptarea! Dacă vreţi să dormiţi,
duceţi-vă acasă. Aici nu-i dormitor comun. Hai, sus!…“

Doamna Bendigo: „E idiotu’ ăla tinerel care vînează o

promovare. Dac-ar putea, nu te-ar lăsa nici să respiri.“

Charlie (cîntînd):

„Iisuse, iubitor al sufletului meu,

Lasă-mă să zbor la al Tău piept…….“

Poliţistul: „Hei, tu! Ce crezi că-i aici? Întrunire religioasă

între baptişti? (Evreului) Hai, scularea, şi repede, să nu stau
după tine!“

Charlie: „N-am ce-i face, sergent. Aşa mi-i firea, cîntăcioasă.

Aşa-mi vine, să cînt cît îi ziulica.“

Poliţistul (scuturînd-o pe doamna Bendigo): „Hai, mamă,

scularea, hai sus!“

Doamna Bendigo: „Mamă! Mamă, ziseşi? Păi, dacă eu sînt

mamă, îi mulţămesc lu’ Ăl dă Sus că n-am un fiu ca tine! Şi îţi
mai spui un secret, sergent. Cînd o să vreau să mă pipăie pă
ceafă nişte mîini grăsune de bărbat, n-o să te rog pă tine. O să
rog pă unu’ care să-l aive pă vino-ncoace.“

Poliţistul: „Ia hai, tacă-ţi fleanca! Să ştii că nu-i nevoie să-mi

vorbeşti aşa. Avem ordine de îndeplinit.“ (Iese maiestuos.)

Trompetă (sotto voce): „Ia mai du-te-n…, …de lele ce eşti!“

Charlie (cîntînd):

„Cît apele s-adună şi se umflă,

Şi cît furtuna-i încă-n toi!
În ultimii doi ani, am cîntat ca bas în corul din Dartmoor, pă
cuvîntu’ meu.“
 Doamna Bendigo: „Să vezi ce-i dau io mamă! (Strigînd după
poliţist) Ia ascultă! De ce nu te duci mai bine după afurisiţii ăia
dă hoţi care sparge casele la lume, decît să vii aci să te iei dă o
biată femeie măritată?“

Ginger: „Ciocu’ mic, oameni buni. A plecat.“ (Tataie se

retrage la loc în palton).

Watson Năsosu’: „Şi cum ie în Dartmoor acum? Îţi dau gem?“

Doamna Wayne: „Normal, înţeleg şi io de ce nu po’ să lase

lumea să doarmă aşa pă stradă – adică, n-ar fi frumos – şi pă
urmă tre’ să te gîndeşti că în felu’ ăsta i-ar încuraja şi p-ăia de n-
are casele lor – plebea, cum ar fi…“

Domnul Tallboys (pentru sine): „Zile fericite, zile fericite!

Ieşirile cu cercetaşele în pădurea Epping – închiriam o trăsură
cu cai dereşi cu păr lucios, iar eu stăteam pe capră în costumul
meu de flanelă gri, cu pălărie de paie cu picăţele şi cravată
discretă, la modă. Chifle dulci cu stafide şi bere de ghimbir, la
umbra ulmilor verzi. Douăzeci de cercetaşe pioase, însă
impresionabile, ţopăind prin feriga ce le ajungea pînă la piept,
iar eu un preot fericit, zburdînd printre ele, in loco parentis, şi
ciupindu-le de poponeţe…“

Doamna McElligot: „Acu’ degeaba aş mai încerca să pui capu’

jos să dorm, că s-a zis cu somnu-n noaptea asta pentru bietele
mele oase. Nu mai poci să dorm pă unde-apuc, cum făceam pă
vremuri cu Michael.“

Charlie: „Nu gem. Da’ primeşti brînză, de două ori pe

săptămînă.“
Evreul: „O, Doamne! Nu mai pot să suport. Mă duc la azilu’ de
nebuni9.“

(Dorothy se ridică în picioare, însă, avînd genunchii

înţepeniţi de frig, aproape se prăbuşeşte la loc.)
 Ginger: „Şi-ăia o să te trimită la nenorocitu’ ăla de azil unde
te pune să munceşti. Dac-am merge mîine-dimineaţă cu toţii la
Covent Garden? Dacă ajungem destul de devreme, facem rost
măcar de cîteva pere.“

Charlie: „M-am săturat dă Dartmoor pîn’ la gît, crede-mă.

Eram patruzeci, şi dracu’ ne-a luat lucrînd cot la cot cu babele-
alea, pă parcele. Cre’ c-avea şaptej’ dă ani băbătiile – şi tot mai
culegea la barabule. Nu zici că era să intrăm la belea? Pîine şi
apă, legată cu lanţuri dă zid – mai să ne dăm duhu’ dă foame,
nu alta.“

Doamna Bendigo: „Dă nimica nu-mi era frică! Doar îl aveam

alăturea pă bărbati-miu. Un ochi vînăt pă săptămînă e dăstul
pentru mine, mersi.“

Domnul Tallboys (declamînd melancolic): „Iar harpele ni le-

am agăţat în sălcii plîngătoare-n Babilon!…“

Doamna McElligot: „Mai rezistă un pic, băiete! Tropăie din

picioare, ca să-ţi vină sîngele la loc. În cîteva minute, te iau cu
mine la o plimbare pîn’ la Sf. Paul’s.“

Deafie (cîntînd): „Cu puţulica, puţulica mea…“

(Big Ben bate ora unsprezece.)

Trompetă: „Încă şase ore…! Ceapa ei de viaţă!“

(Trece încă o oră. Big Ben încetează să mai bată. Ceaţa se

subţiază şi se face tot mai frig. Printre norii de pe cerul dinspre
miazăzi se vede iţindu-se o lună murdară.

Doisprezece bătrîni căliţi rămîn pe bănci, reuşind să

doarmă, chirciţi şi ascunşi în paltoane. Din cînd în cînd, gem în
somn. Ceilalţi pornesc care încotro, avînd de gînd să se plimbe
aşa toată noaptea, ca să-şi ţină sîngele în mişcare, dar spre
miezul nopţii pe toţi i-au cam purtat paşii înapoi către piaţă. Un
alt poliţist îşi face rondul. Se plimbă prin piaţă la intervale de
jumătate de oră, scrutînd chipurile adormiţilor, dar lăsîndu-i în
pace cînd e sigur că sînt doar adormiţi, şi nu morţi. În jurul
fiecărei bănci se învîrte cîte un grup de oameni care se aşază cu
rîndul şi, după doar cîteva minute, sînt ridicaţi iar în picioare
de frig. Ginger şi Charlie umplu două gamele cu apă la fîntînă şi
pleacă animaţi de speranţa disperată de a fi lăsaţi să-şi fiarbă
un ceai la focul din bulgări de zgură al muncitorilor de la
canalele din Chandos Street; dar lîngă foc se încălzeşte un
poliţist, care-i trimite la plimbare. Evreul se evaporă brusc,
probabil ca să se milogească de un pat la azilul de nebuni. Spre
ora unu, se împrăştie zvonul că o doamnă împarte cafea
fierbinte, sendvişuri cu şuncă şi pachete de ţigări sub podul
Charing Cross; toată lumea se precipită într-acolo, dar zvonul se
dovedeşte fals. Cînd piaţa se umple iar, schimbul nesfîrşit de
locuri pe bănci se accelerează pînă cînd devine un soi de joc de
scaune muzicale. Dacă stai jos, cu mîinile la subraţ, e posibil să
adormi sau să moţăi, două sau trei minute la rînd. În starea
asta, ţi se pare că s-a scurs o veşnicie. Te cufunzi în vise
complexe şi neliniştitoare, în care continui totuşi să fii conştient
de cele din jur şi de frigul muşcător. Noaptea devine tot mai
limpede şi mai rece cu fiecare clipă. Se aude un cor de diverse
sunete – gemete, înjurături, hohote de rîs şi voci care cîntă şi,
printre toate acestea, incontrolabilul clănţănit din dinţi.)

Domnul Tallboys (psalmodiind): „Sînt turnat precum apa, şi

toate oasele îmi sînt ieşite din încheieturi!…“

Doamna McElligot: „Ellen şi cu mine ne-am plimbat aste

două ore prin oraş. Pă cuvînt dacă nu-i ca un afurisit dă
mormînt cu lămpile alea mari care te orbeşte, şi nici ţipenie dă
om, afar’ dă caraliii care să plimbă doi cîte doi.“

Trompetă: „Fir-ar… să fie, e unu şi cinci şi eu n-am pus nimic

în gură de la prînz! Tocmai într-o… de noapte ca asta trebuia să
ni se întîmple!“

Domnul Tallboys: „O noapte de beţie, i-aş fi spus eu. Dar

fiecare cu gustul lui. (Psalmodiind) Puterea mi-e uscată ca un
ciob de lut, iar limba de gingii mi se lipeşte!“
 Charlie: „Fii atent, ce crezi? Năsosu’ şi cu mine tomai am dat
o spargere adineaorea. Năsosu’ vede o vitrină dă tutungerie
plină cu cutii de-alea făţoase de Gold Flake, şi zice: Moaşe-sa pă
gheaţă, o să pun gabja pă nişte ţigări de-astea, de-aş şti că mă
bagă la bulău pentru ele! zice. Aşa că-şi răsuceşte fularu’ pă
mînă şi aşteaptă pînă trece un camion d-ăla mare dă tot ca să
acopere zgomotu’ şi pe urmă Năsosu’ face poc în geam!
Înşfăcăm vreo zece pachete de ţigări şi o luăm la sănătoasa cît
ne ţin picioarele. Şi, cînd ajungem la colţ şi le dăşchidem, ce să
vezi – n-avea nici o ţigară în ele! Era nişte cutii goale. Am murit
dă rîs.“

Dorothy: „Mă lasă genunchii. Nu pot să mai stau mult în

picioare.“

Doamna Bendigo: „Nemernicu’ dracului dă limbric! Să scoată

el o femeie afară pă aşa o noapte nenorocită! Stai să vezi cum
mi ţi-l îmbăt io sîmbătă noapte să nu mai poa’ să dea în mine.
Chisăliţă-l fac, nu alta. O să-l aduni de pe jos cu mătura după ce-
l aranjez bine cu fieru’ de călcat.“

Doamna McElligot (bătînd pasul pe loc): „Tropăiţi – e

singuru’ lucru care-l putem face. Cîntă ceva care ştii să cînţi şi
hai să tropăim cu toţii pă ritmu’ la cîntec.“

Tataie (trezindu-se şi iţindu-şi capul): „Ce-i?“ (Încă pe

jumătate adormit, îşi lasă capul să-i cadă pe spate, cu gura
deschisă şi mărul lui Adam ieşindu-i din gîtul zbîrcit ca lama
unui tomahawk.)

Doamna Bendigo: „E femei care, dac-ar fi pătimit ce-am

pătimit io, i-ar fi pus dă mult acid clorhidric în afurisita aia de
ceaşcă dă ceai.“

Domnul Tallboys (bătînd la o tobă imaginară şi cîntînd):

„Înainte, sol-daţi păgîni…“
Doamna Wayne: „Of, of, şi viaţa asta! Dacă vr’unu’ dintre noi
s-ar fi gîndit vrodată, pă vremea cînd şedeam la focu’ nostru dă
cărbuni Silkstone, cu ibricul pe plită şi o farfurie îmbietoare cu
turtiţe dulci cu unt10, de la brutăria de alături…“ (Clănţănitul
propriilor dinţi o face să tacă.)

Charlie: „Las-o mai moale cu chestiile tale bisericeşti, amice.

O să vă zic eu una mai cu snagă – ceva pe care să putem şi
dansa. Ia ascultaţi aici.“

Doamna McElligot: „Coană, nu mai vorbi mata dă turtiţe. Că

mi s-a lipit deja dă tot burta dă spate.“

(Charlie se postează în faţa lor, îşi drege glasul şi începe să

cînte cu o voce răsunătoare un cîntec intitulat „Rollicking Bill
the Sailor“. Dinspre cei de pe bănci izbucneşte un hohot de rîs,
pe jumătate tremurat. Cîntă cu toţii cîntecul încă o dată, făcînd
tot mai mult zgomot, bătînd din picioare şi din palme, în ritm.
Cei aşezaţi, făcuţi sardele, cu coatele lipite, se leagănă grotesc
dintr-o parte în alta, mişcîndu-şi picioarele de parcă ar păşi pe
pedalele unei orgi. Cîteva clipe mai tîrziu, li se alătură pînă şi
doamna Wayne, rîzînd fără să vrea. Rîd cu toţii, deşi încă mai
clănţăne din dinţi. Domnul Tallboys mărşăluieşte cu pîntecele
imens aplecat în faţă, făcîndu-se că duce un steag sau o cîrjă de
episcop. Noaptea e acum destul de senină şi prin piaţă suflă la
intervale un vînt în rafale îngheţate. Tropăitul şi aplaudatul se
transformă într-un soi de frenezie pe măsură ce oamenii simt
cum frigul le pătrunde în oase. Apoi îl văd pe poliţist intrînd în
piaţă dinspre capătul de răsărit, iar cîntatul încetează brusc.)

Charlie: „Aşa! Să nu ziceţi că un pic de muzică nu te-

ncălzeşte.“

Doamna Bendigo: „Afurisitu’ ăsta de vînt! Şi n-am nici chiloţi

pă mine, idiotu’ m-a aruncat în stradă cum ieream.“

Doamna McElligot: „Ei, slavă Cerului, nu mai e mult pînă să

dăşchide biserica aia din Gray’s Inn Road, peste iarnă. În orişice
caz, îţi dă un acoperiş deasupra capului, păntru măcar o
noapte.“
 Poliţistul: „Ia hai, faceţi linişte! Asta-i oră să cîntaţi ca la
bîlci? Dacă nu vă potoliţi, o să fiu nevoit să vă trimit pe la casele
voastre.“

Trompetă (sotto voce): „Du-te, mă, în…“

Ginger: „Da… te lasă să dormi pă afurisita aia de pardoseală

de piatră, cu trei afişe de reclamă la ziare în loc dă pături. Mai
bine stai în piaţă şi gata. Doamne, ce rău îmi pare că nu sînt la
nenorocitu’ ăla dă azil.“
Doamna McElligot: „Şi totuşi, to’ primeşti o cană dă Horlicks11
şi două felii dă pîine. Nu m-ar deranja să înnoptez mai des
acolo.“

Domnul Tallboys (psalmodiind): „Ce bucurie am simţit în

suflet cînd mi-au spus: Intrăm în casa Domnului!…“

Dorothy (tresărind): „Vai, ce frig e, vai, cît e de frig! Nu ştiu

cum e mai rău, cînd stai jos sau cînd eşti în picioare. Vai, cum
puteţi suporta aşa ceva? Sper că nu sînteţi nevoiţi să faceţi asta
în fiecare noapte, toată viaţa voastră!“

Doamna Wayne: „Draga mea, să nu crezi că nu e pintre noi şi

unii care-a fost crescuţi în condiţii respectabile.“

Charlie (cîntînd): „Curaj, amice, curînd vei fi mort! Brrr!

Iisuse Hristoase! Pă cuvînt dacă nu mi-au învineţit cangele!“
(Bate pasul pe loc şi se loveşte cu braţele peste picioare.)

Dorothy: „Dar cum puteţi să suportaţi? Cum puteţi să

suportaţi? Cum puteţi continua aşa, noapte după noapte, an
după an? Nu se poate trăi aşa! E atît de absurd că, dacă n-ai şti
că-i adevărat, n-ai crede. E imposibil!“

Trompetă: „Ba-i al dracu’ de posibil, dacă mă întrebi pe

mine.“
 Domnul Tallboys (cu un aer teatral de prelat): „Cu voia Celui
de Sus, totul este posibil.“

(Dorothy se lasă să cadă la loc pe bancă; încă-i mai tremură

genunchii.)

Charlie: „Ei, i-abia unu jumate. Ori o luăm la pas, ori facem o
piramidă pă nenorocita aia dă bancă. Asta dacă nu vrem să ne
trezim direct pă lumea-ailaltă. Care vii la o plimbărică pîn’ la
Turnu’ Londrei?“

Doamna McElligot: „Io, una, nu mai fac un pas în noaptea

asta. M-au lăsat de tot amărîtele-astea de picioare.“

Ginger: „Dă-o-n mă-sa de piramidă! Trece baba cu colacii

pîn-o facem. Hai să ne-nghesuim toţi, care cum putem, pă banca
aia… scuze, coană!“

Tataie (adormit): „Care-i treaba? Nu poate omu’ să închiză

un ochi că veniţi pă capu’ lui şi-l zgîlţîiţi?“

Charlie: „Asta e! Strînge-te şi matale un pic! Mişcă-te un pic,

tataie, şi fă-mi şi mie loc să-mi pun curu’ ăsta mic. Aşezaţi-vă
unu’ deasupra la ălălalt. Aşa. Lasă păduchii, că nu mori. Să ne
strîngem toţi unii într-alţii, ca sardelele în cutie.“

Doamna Wayne: „Hei! Nu te-am rugat să mi te aşezi în poală,

tinere!“

Ginger: „Atunci stai în poala mea, mamă… că tot aia e. Ce te

fandoseşti aşa? De la Paşte n-am mai luat pă nimeni în braţe
aşa.“ (Se aşază într-o morman monstruos şi fără formă, ca un
grup de ţestoase în sezonul de împerechere. Apoi urmează o
zvîrcolire şi se răspîndeşte un damf acru de haine transpirate.
Domnul Tallboys e singurul care rămîne plimbîndu-se încoace
şi-ncolo.)

Domnul Tallboys (declamînd): „O, voi, nopţi şi zile, voi,

lumină şi întuneric, voi fulgere şi nori, blestemaţi-l pe Domnul!“
 (Cînd cineva i s-a aşezat pe diagramă, Deafie scoate un sunet
ciudat, ireproductibil.)

Doamna Bendigo: „Dă-te, mă, de pă picioru’ meu beteag! Ce

crezi că sînt? V’o afurisită dă sofa dă sufragerie?“

Charlie: „Ia zi, pute rău tataie cînd te nimereşti lîngă el?“

Ginger: „Ce mai torontoiu’ o să joace păduchii!“

Dorothy: „O, Doamne, o, Doamne!“

Domnul Tallboys (oprindu-se pe loc): „De ce-l strigi pe

Domnul acum, cînd faci penitenţă pe patul de moarte? Nu te da
bătută şi cheamă-l în ajutor pe Satana, aşa cum fac eu. Bucură-
te, Lucifer, Prinţ al puterilor Aerului!“ (Cîntînd pe melodia
„Holy, holy, holy“) „Incubi şi Succubi, prosternîndu-se în faţa
Ta!…“

Doamna Bendigo: „Ei, ia mai tacă-ţi pliscu’, moş tîmpit şi

hulitor! E prea gras dobitocu’ să simţă frigu’, asta-i problema cu
el.“

Charlie: „Moale şi plăcut mai îţi e dosu’, mămică. Ginger, fii

cu ochii după caraliu.“

Domnul Tallboys: „Maledicite, omnia opera! Slujbă satanistă!

De ce nu? Cine-a fost preot, rămîne preot orice-ar fi. Daţi-mi
nişte marijuana şi vă fac un miracol. Lumînări cu sulf, Tatăl
nostru invers, crucifix răsturnat. (Lui Dorothy) Ne-ar prinde
bine un ţap negru.“

(Căldura animală a trupurilor îngrămădite s-a făcut deja

simţită. Pe toţi îi cuprinde toropeala.)

Doamna Wayne: „Să nu crezi că am obiceiu’ să stau în poală

la bărbaţi…“
 Doamna McElligot (toropită): „Mi-am spus rugăciunile în
fiecare zi pînă cînd afurisitu’ dă preot n-a vrut să-mi dea
iertarea păcatelor, nici mie nici lu’ Michael al meu. Al naibii
năvleg ramolit!….“

Domnul Tallboys (luînd brusc o poză teatrală): „Per aquam

sacramentam quam nunc spargo, signumque crucis quod nunc
facio…“

Ginger: Are careva o lăscaie? Mi-am fumat şi ultimu’ amărît

de chiştoc…

Domnul Tallboys (ca şi cum ar fi la amvon): „Dragi

credincioşi iubiţi, ne-am adunat azi aici, în văzul Domnului,
pentru a consfinţi o blasfemie păcătoasă. El a pogorît asupră-ne
mizeria şi frigul, foamea şi singurătatea, sifilisul şi mîncărimea,
dîndu-ne păduchi în cap şi păduchi laţi prin alte părţi. Mîncarea
noastră e alcătuită din coji de pîine umede şi bucăţele greţoase
de carne pe care le primim în pachete în uşa hotelurilor.
Deliciul nostru suprem constă în ceai aruncat la nimereală-n
apă şi prăjituri de rumeguş preparate în pivniţe puturoase,
lături de la spălatul paharelor şi scuipaţi de bere ieftină, şi
îmbrăţişări de cotoroanţe ştirbe. Ne e sortit să ne dormim
somnul de veci în mormîntul săracului, la douăzeci şi cinci de
picioare, în sicrie ieftine de brad, culcuşul nostru din pămînt.
Deci se cuvine, e corect şi-i datoria noastră să-L blestemăm şi
să-L ponegrim cît putem, mereu şi pretutindeni. Prin urmare,
însoţiţi cu toţi diavolii şi arhidiavolii şi aşa mai departe.“

Doamna McElligot (adormită): „Dumnezeule sfinte, aproape-

aş fi adormit, dacă n-ar sta nu ştiu ce idiot pă picioarele mele,
de mi-e să nu mi le rupă.“

Domnul Tallboys: „Amin. Ajută-ne să facem rău, dar nu ne

duce pe noi în ispită şi aşa mai departe.“

(În timp ce rosteşte primul cuvînt, rupe în două pîinea

sfinţită. Din aceasta se scurge tot sîngele. Urmează un bubuit, ca
de tunet, şi peisajul se schimbă. Dorothy are picioarele foarte
îngheţate. Se întrezăresc vag, în fundal, nişte arătări
monstruoase înaripate, de diavoli şi arhidiavoli, mişcîndu-se
încoace şi-ncolo. De umărul lui Dorothy se prinde ceva ca un
cioc sau nişte gheare, ce-i amintesc că o dor mîinile şi picioarele
de frig.)

Poliţistul (scuturînd-o pe Dorothy de umăr): „Hei, trezeşte-te,

trezeşte-te! N-ai palton? Eşti albă ca varul. Nu ştii că nu-i bine să
dormi afară aşa dezbrăcată, pe un asemenea frig?“

(Dorothy îşi dă seama că e înţepenită de frig. Cerul e acum

destul de senin, cu mici steluţe granuloase licărind ca nişte
lămpi electrice aflate foarte, foarte departe. Piramida s-a
dezintegrat.)

Doamna McElligot: „Biata fată, nu-i obişnuită cu traiu’ ăsta

crîncen, aşa cum sîntem noi.“

Ginger (bătîndu-se cu braţele): „Brr! Măiculiţă! Fir-ar al

dracu’, că frig mai e!“

Doamna Wayne: „E o lady, n-a trăit pă stradă, ca noi.“

Poliţistul: „Chiar aşa? Uite ce e, domnişoară, mai bine vii la

azilu’ de nebuni cu mine. Sigur o să-ţi dea un pat. Oricine se
uită la dumneata vede de la o poştă că eşti cu un cap peste ăştia
toţi.“

Doamna Bendigo: „Mulţămim mult, sergent, mulţămim! Aţi

auzitără, fetelor? Cu un cap peste ăştia toţi, zice. Bravo, ce să
zic? (Poliţistului) Te pomeneşti că şi tu ăi fi vreun prinţ, ceva!“

Dorothy: „Nu, nu! Lăsaţi-mă. Prefer să rămîn aici.“

Poliţistul: „Cum doreşti. Arătai foarte rău adineaori. O să mă-

ntorc mai tîrziu să văd cum îţi e.“ (Pleacă gînditor.)

Charlie: Staţi pîn-ajunge-afurisitu’ la colţ şi p-ormă facem iar

grămada la loc. Doar aşa o să ne fie cît de cît cald.“
 Doamna McElligot: „Hai, fată dragă. Bagă-te aicişa jos şi-o să
vezi cum te-ncălzeşti.“

Trompetă: „Tu-i cireaşa ei, i-abia două fără zece. Da’ trece ea
şi noaptea asta, pîn’ la urmă.“

Domnul Tallboys (psalmodiind): „Sînt turnat precum apa, şi

toate oasele mi-au ieşit din încheieturi. Şi inima, din mijlocul
trupului meu, mi se topeşte de zici că-i din ceară!…“

(Oamenii se îngrămădesc iar, claie peste grămadă, pe bancă.

Însă temperatura dacă are acum puţin peste zero grade, iar
vîntul suflă şi mai tăios. Oamenii se chinuie să-şi strecoare
feţele degerate în grămada umană, ca nişte purceluşi care caută
sfîrcurile mamei lor. Fiecare dintre ei dacă apucă să aţipească
vreo cîteva secunde, şi visele le devin tot mai monstruoase, mai
neliniştitoare şi semănă tot mai puţin cu nişte vise. Sînt
momente cînd cele nouă persoane vorbesc aproape normal,
altele cînd reuşesc chiar să rîdă de propria lor situaţie şi
momente cînd se strîng unii într-alţii într-un soi de frenezie,
scoţînd gemete adînci de durere. Domnul Tallboys oboseşte
brusc, iar monologul său degenerează într-un şuvoi de cuvinte
fără sens. Se trînteşte cu pîntecele lui uriaş deasupra celorlalţi,
aproape sufocîndu-i. Grămada se rostogoleşte. Unii rămîn pe
bancă, alţii alunecă pe pămînt şi se agaţă de parapet sau de
genunchii celorlalţi. Poliţistul intră în piaţă şi le porunceşte
celor de pe jos să se ridice. Aceştia se ridică şi, în clipa în care el
a plecat, se prăbuşesc la loc. Nu se aude nici un sunet dinspre
cei zece, în afară de sforăieli ce sînt în parte gemete. Aţipesc şi
se trezesc dînd din cap ritmic, ca ticăitul unui ceas, de parcă ar
fi nişte chinezi de porţelan cu gîtul mobil. Undeva bate ora trei.
O voce ţipă ca o trompetă, din partea de răsărit a pieţei: „Băieţi!
Scularea! A venit ziarili!“)

Charlie (sărind în somn): „Dragele mele ziare! Haide, Ginger!

Mişcă-te, că dracu’ te ia dacă n-apucăm nici unu’!“

(Aleargă sau îşi tîrşîie paşii cît pot de repede către colţul
pieţei, unde trei tineri împart surplusul de afişe primite de
pomană de la vînzătorii ziarelor de dimineaţă. Charlie şi Ginger
se întorc cu un sul gros de afişe. Cei cinci bărbaţi mai solizi se
înghesuie acum unul într-altul pe bancă, iar Deafie şi cele patru
femei se aşază în poala lor; apoi, cu foarte mare dificultate (căci
trebuie făcut dinăuntru), se înfăşoară într-un cocon monstruos
din hîrtie, gros de cîteva straturi de coală, vîrîndu-şi capetele în
guler, în sîn sau între umeri şi spătarul băncii. Într-un final, nu
le mai rămîn descoperite decît capetele şi partea inferioară a
picioarelor. Pentru capete, îşi fac nişte glugi de hîrtie. Ziarele se
desfac întruna, lăsînd să intre cîte-o pală de vînt, însă acum se
poate dormi chiar şi cinci minute consecutiv. La ora asta – între
trei şi cinci dimineaţa –, poliţia nu obişnuieşte să-i deranjeze pe
cei care dorm în piaţă. Un dram de căldură se scurge dinspre
fiecare şi ajunge chiar şi la picioarele lor. La adăpostul ziarelor,
femeile sînt pipăite pe furiş. Dorothy e prea adormită ca să-i
mai pese.

Pe la patru şi un sfert, hîrtia e mototolită în ultimul hal şi

făcută zdrenţe, şi e mult prea frig ca să mai poţi sta jos. Oamenii
se ridică în picioare, înjură, descoperă că picioarele li s-au mai
odihnit cît de cît şi încep să se tîrîie încoace şi-ncolo în perechi,
oprindu-se din cînd în cînd din pură oboseală. Tuturor li s-a
chircit efectiv stomacul de foame. Desfac cutia de lapte
condensat a lui Ginger şi îi devorează conţinutul, fiecare
băgîndu-şi degetele în ea şi lingîndu-le. Cei care n-au chiar nici
un ban părăsesc piaţa şi se duc în Green Park, unde nu vor fi
deranjaţi pînă la ora şapte. Cei care pot face rost chiar şi de o
jumătate de penny pornesc către cafeneaua Wilkins’s, aflată nu
departe de Charing Cross Road. Se ştie că aceasta deschide abia
la ora cinci; şi totuşi, la cinci fără douăzeci, la uşa ei aşteaptă
deja un grup consistent.)

Doamna McElligot: „Ai juma’ dă penny, drăguţă? Că năvlegii

ăştia n-o să ne lase mai mult de patru oameni la o ceaşcă de
ceai!“

Domnul Tallboys (cîntînd): „Trandafi-ri-ul zorilor de zi…!“

 Ginger: „Doamne, da’ bine mi-a mai prins frîntura aia dă
somn sub ziare. (Cîntînd): Dar eu dan-sez cu ochii plini – de
lacrimi…“

Charlie: „Ia fiţi atenţi, băieţi! Uitaţi-vă pă afurisita aia dă

fereastră! Ia uite cum să prelinge aburu’ pe geam! Ia uitaţi-vă la
samovarele-alea care tocmai fierbe şi la mormanele alea dă
pîine prăjită fierbinte şi sendvişe cu şuncă, şi la cîrnaţii ăia care
sfîrîie în tigaie! Nu vă face tumbe-tumbe burta cînd le vedeţi?“

Dorothy: „Am un penny. Dar nu-mi ajunge pentru o ceaşcă

de ceai, nu?“

Trompetă: „…de cîrnaţi care-o să ni-i luăm noi în dimineaţa

asta cu amărîtele-astea de patru pence, cît avem cu toţii. Juma
de cană de ceai şi o… de gogoaşă, mai probabil. Ăsta-i micu’
dejun care ne-aşteaptă!“

Doamna McElligot: „Da’ nu trebe să-ţi cumperi o cană de ceai

singură. Şi eu am juma’ dă penny, şi tataie la fel, şi o să le
punem toate la un loc cu penny-u’ tău şi-o să ne luăm o cană
tustrei. Are bube la gură, da’ dă-le-ncolo, ce contează? Bei mai
de lîngă toartă şi nu păţeşti nimic.“

(Ceasul bate de cinci ori.)

Doamna Bendigo: „Pun gîtu’ jos că nemernicu’ dă bărbati-

miu o să mănînce dimineaţă nişte eglefin. Sper să-i stea în gît.“

Ginger (cîntînd): „Dar eu dan-sez cu ochii plini – de lacrimi…“

Domnul Tallboys (cîntînd): „În zorii dimineţii, cîntecul meu

se va înălţa către Tine!“

Doamna McElligot: „Atîta măcar, că apuci şi tu să-ţi mai tragi

oleacă sufletu’ în locu’ ăsta. Te lasă să dormi cu capu’ pă masă
pîn la şapte. I-un dar ceresc pentru noi, bagabonzii dîn piaţă.“
 Charlie (curgîndu-i balele, ca unui cîine): „Cîrnaţi! Ia uite ce
cîrnaţi frumoşi! Pîine cu brînză topită la cuptor! Sau pîine
prăjită cu untură fierbinte! Şi friptură de vită groasă de două
degete, cu cartofi prăjiţi şi o halbă de Ole Burton! O, Doamne
Sfinte! (Se năpusteşte în faţă, îşi croieşte drum prin mulţime şi
dă să deschidă ca o furtună uşa, însă aceasta e bine păzită
dinăuntru de domnul Wilkins, proprietarul cafenelei. Acesta le
face semne ameninţătoare prin geam. Unii îşi lipesc pieptul şi
faţa de fereastră, de parcă asta i-ar ajuta să se încălzească. Cu
un strigăt de bucurie şi în mare grabă, Florry şi alte patru fete,
cu un aer mult mai proaspăt decît ceilalţi, semn că au dormit
măcar o parte din noapte într-un pat, năvălesc dintr-o alee
alăturată, însoţite de o ceată de tineri în costume albastre. Se
năpustesc cu aşa vigoare asupra capătului cozii încît aproape că
rup uşa. Domnul Wilkins o deschide furios şi îi împinge înapoi
pe cei din faţă. În aerul rece de afară se prelinge un abur de
cîrnaţi, scrumbii afumate, cafea şi pîine fierbinte.)

Vocile tinerilor din spate: „De ce-o fi aşa… …şi nu deschide

înainte de cinci? Ne plouă-n gură după… …ăla de ceai!
Împingeţi… …aia de uşă!…“

Domnul Wilkins: „Afară! Afară toţi! Că, dacă nu, vă jur pe ce-
am mai sfînt că nu intraţi niciunu’ aici în dimineaţa asta!“

Vocile fetelor din spate: „Haideţi, domnule Wilkins! Haideţi,

domnule Wilkins! Fiţi băiat salon şi daţi-ne drumu’! Uite, vă dau
un pupic gratis. Haideţi, fiţi băiat de comitet!…“

Domnul Wilkins: „Ieşiţi imediat cu toţii! Nu deschidem

înainte de cinci, şi o ştiţi foarte bine.“ (Trînteşte uşa.)

Doamna McElligot: „O, Doamne Sfinte, a naibii să fiu dacă

astea nu-i cele mai lungi zece minute dîn toată afurisita asta dă
noapte! Bine atunci, o să-mi hodinesc oleacă picioarele.“ (Se
ghemuieşte pe călcîie, ca minerii. Mulţi alţii fac la fel.)

Ginger: „Care ai juma’ dă penny? Sînt gata să împart cu tine

juma-juma o gogoaşă.“
 Vocile tinerilor (imitînd muzica militară, apoi cîntînd):

„… …! doar atît ştia fanfara

… … …! … … …! Aşijderea şi ţie!“

Dorothy (doamnei McElligot): „Uitaţi-vă la noi toţi! Uitaţi-vă

pur şi simplu la noi! Ce haine! Ce feţe!“

Doamna Bendigo: „Las’ că nici tu n-oi fi vreo Greta Garbo,

dacă nu te superi că-ţi zic.“

Doamna Wayne: „Măi să fie, da’ încet mai trece şi timpu’ ăsta
cînd aştepţi să bei o ceaşcă de ceai, aşa-i?“

Domnul Tallboys (psalmodiind): „Căci sufletul ne e tras în jos,

chiar pînă la pămînt: şi pîntecele se-atinge de ţărînă!“

Charlie: „Scrumbii afumate! Mormane-ntregi! Le simt

mirosu’ şi pîn’ sticla asta blestemată.“

Ginger (cîntînd):

„Dar eu dan-sez cu ochii plini – de lacrimi

Fi’ncă fata – din braţele mele – nu eşti tu-u-u!“

(Trece mult timp. Bate ora cinci. Par să treacă secole

interminabile. Apoi uşa e dată brusc de perete şi oamenii
năvălesc ca o turmă, luptîndu-se să facă rost de scaunele din
colţ. Aproape ameţiţi în aerul fierbinte, se trîntesc şi se răsfiră
pe mese, inspirînd căldura şi mirosul de mîncare prin toţi
porii.)

Domnul Wilkins: „Ascultaţi-mă, toţi. Cre’ că ştiţi regulile. În

dimineaţa asta, fără prostii! Dormiţi pînă la şapte dacă vreţi,
dar dacă-l văd pe vr’unul dintre voi că mai doarme după ora
asta, îl înşfac de guler şi-l scot afară. Haideţi fetelor, veniţi odată
cu ceaiul ăla!“
 Un cor asurzitor de strigăte: „Două ceaiuri aici! Un ceai mare
şi o gogoaşă pentru noi patru! Scrumbii afumate! Domnu’
Wilkins! Cît sînt cîrnaţii ăia? Două felii! Domnu’ Wilkins! Ai
nişte hîrtie de ţigară? Scrumbii!…“

Domnul Wilkins: „Linişte, să tacă toată lumea! Terminaţi cu

ţipatu’ sau nu vă servesc pe niciunul.“

Doamna McElligot: „Simţi cum îţi curge iar sîngele în deştele

de la picioare, drăguţă?“

Doamna Wayne: „Ţi-a vorbit cam urît, aşa-i? Nu că l-aş crede

cine ştie ce gentleman.“

Trompetă: „Să fiu al dracu’ dacă ăsta nu-i colţu’ Foamei. ’Tu-i

ceapa ei de treabă! Ce bine mi-ar merge acuş’ vreo doi cîrnaţi d-
ăia!“

Prostituatele (în cor): „Vrem scrumbii! Hai, grăbeala cu

scrumbiile-alea! Domnu’ Wilkins! Scrumbii la toată lumea! ªi o
gogoaşă!“

Charlie: „Nu-i jumate! Măcar mirosu’ să fie, că ăla nu costă

nimic. Credeam că-i mai bine aici decît în blestemata aia de
piaţă, da’ tot dracu’ ăla e.“

Ginger: „Na, Surdule! Ai băut deja jumate! Dă-mi nenorocita

aia de cană.“

Domnul Tallboys (psalmodiind): „Şi atunci gura ni s-a umplut

de rîsete şi limba de bucurie!…“

Doamna McElligot: „Pă cuvînt că deja am cam adormit. Dă la

căldura dîn camera asta te toropeşti aşa.“

Domnul Wilkins: „Terminaţi cu cîntatu’ acolo! Ştiţi regulile.“

Prostituatele (în cor): „Scrum-bii!“

 Trompetă: „… …de gogoşi! Cocă rece! Mi se-ntoarce stomacu’
pe dos.“

Tataie: „Nici ceaiu’ dă ţi-l dă nu-i altceva decît apă cu nişte

praf în ea.“ (Rîgîie.)

Charlie: „Cel mai bun lucru – să-nchizi ochii şi să uiţi tot.

Visează un blid de mîncare-adevărată. Hai să ne punem capu’
pă masă şi să ne aşezăm confortabil.“

Doamna McElligot: „Lasă-te pe umărul meu, drăguţă. Am

mai multă carne pă oase ca tine.“

Ginger: „Ţi-aş da şase pence pentru o nenorocită de ţigară,

dacă aş avea ăia şase pence nenorociţi.“

Charlie: „Hai, aşază-te. Pune-ţi capu’ lîngă al meu, Trompetă.

Aşa. Doamne, o să dorm, nu-mi vine să cred!“

(O farfurie cu scrumbii afumate trece către masa

prostituatelor.)

Trompetă (toropit): „Şi mai multe… …de scrumbii afumate.

Mă întreb de cîte ori s-o fi pus cu cracii-n sus ca să plătească
pentru toate.“

Doamna McElligot (pe jumătate adormită): „Ce rău a fost,

tare rău a fost, cînd Michael şi-a luat picioarele la spinare şi m-a
lăsat singură cu copilu’ şi to’ restu’…“

Doamna Bendigo (furioasă, urmărind farfuria cu scrumbii cu

un deget acuzator): „Ia uitaţi-vă! Scrumbii! Nu-ţi fierbe sîngele
în tine? Noi nu primim scrumbii la micul dejun, aşa-i, fetelor?
Abia scoate omu’ scrumbiile dîn tigaie şi afurisitele astea de
curve le şi dă pă gît, şi noi tragem de o cană de ceai la patru
oameni, şi sîntem norocoşi c-o avem şi p-asta! Scrumbii!“

Domnul Tallboys (teatral, ca un preot la amvon): „Scrumbiile

sînt plata păcatului.“
 Ginger: „Nu-mi respira în faţă, Surdule. Nu po’ să suport.“

Charlie (în somn): „Charles-Wisdom-beat-şi-neputincios-

beat?-da-şase-şilingi-mai-departe-următorul!“

Dorothy (la pieptul doamnei McElligot): „Vai, bucurie,

bucurie!“

(Adorm cu toţii.)

II

Şi tot aşa.
Dorothy a îndurat această viaţă vreme de zece zile – mai
precis, nouă zile şi zece nopţi. Îi era greu să-şi închipuie ce
altceva ar fi putut să facă. Se părea că tatăl ei a abandonat-o
definitiv şi, deşi avea prieteni în Londra, care i-ar fi sărit
imediat în ajutor, simţea că nu poate da ochii cu ei după cele
petrecute sau cele ce se presupunea că s-au petrecut. Şi nu
îndrăznea să apeleze la o fundaţie de caritate fiindcă i-ar fi fost
aproape sigur descoperit numele, ceea ce ar fi dus, poate, la o
nouă serie de aberaţii despre „fiica parohului“.
Aşa că rămase la Londra şi deveni o membră a acelui grup,
rar, dar niciodată dispărut efectiv – grupul femeilor fără casă şi
bani, care fac eforturi atît de disperate să ascundă acest lucru
încît mai că reuşesc; femei care-şi spală faţa în zorii îngheţaţi la
cişmelele cu apă de băut şi care îşi netezesc cu grijă hainele
după nopţi nedormite, care se poartă cu un aer distant şi
decent, încît doar chipurile lor, palide sub bronz, îţi spun
limpede că sînt în voia sorţii. Nu-i stătea în caracter să
cerşească de pomană cu tupeu, ca majoritatea celor din jurul ei.
În primele douăzeci şi patru de ore din piaţă nu a mîncat
absolut nimic; în afara ceaiului băut în ajun, a mai băut încă o
treime de cană dimineaţă, la cafeneaua Wilkins’. Dar seara,
înnebunită de foame şi stîrnită de exemplul celorlalţi, se duse la
o femeie străină, reuşi să-şi stăpînească vocea cu oarece efort şi
zise: „Vă rog, doamnă, îmi puteţi da două pence? N-am mai
mîncat nimic de ieri“. Femeia se uită lung la ea, dar îşi deschise
poşeta şi-i dădu trei pence. Dorothy nu ştia asta, dar accentul ei
cultivat, care o împiedicase să-şi găsească de lucru ca slujnică,
era un atu nepreţuit pentru ea acum, cînd cerşea.
După asta descoperi că îi era de fapt cît se poate de uşor să
cerşească şilingul zilnic sau cît îi trebuia ca să poată
supravieţui. Şi totuşi nu cerşea niciodată – i se părea că efectiv
nu e în stare s-o facă – decît atunci cînd îi era insuportabil de
foame sau cînd trebuia să facă rost de penny-ul atît de preţios
ce-i servea drept paşaport către cafeneaua Wilkins’ dimineaţa.
Cînd era cu Nobby, pe drumul către cîmpurile de hamei, cerşise
fără teamă sau scrupule. Dar atunci era altfel; nu ştiuse ce face.
Acum, doar cînd era leşinată de foame îşi putea aduna curajul
necesar, ca să-i ceară cîţiva bănuţi vreunei femei cu chip
prietenos. Fireşte, întotdeauna cerşea doar de la femei. A
încercat o dată să cerşească de la un bărbat – însă o singură
dată.
Una peste alta, se obişnuise cu viaţa pe care-o ducea – cu
nopţile nesfîrşite fără somn, cu frigul, mizeria, plictiseala şi
înfiorătorul trai la comun din piaţă. După o zi sau două,
încetase să mai simtă fie şi un licăr de mirare în privinţa
situaţiei sale. Ca toţi ceilalţi din jurul ei, ajunsese să accepte
această existenţă odioasă aproape ca pe ceva normal.
Sentimentul năuc şi abulic pe care-l trăise pe drumul către
cîmpurile de hamei îi revenise, mai puternic decît înainte. Este
binecunoscutul efect al lipsei de somn şi, mai mult, al expunerii.
Cînd trăieşti încontinuu în aer liber şi nu stai sub un acoperiş
mai mult de o oră sau două, percepţiile ţi se înceţoşează, ca
atunci cînd îţi intră în ochi o lumină puternică, orbindu-te, sau
ca un răpăit de tobă în urechi. Acţionezi, planifici şi suferi, şi
totuşi, în tot acest timp, e ca şi cum totul ar fi uşor nefocalizat,
oarecum ireal. Lumea, atît cea interioară cît şi cea exterioară,
începe să-şi piardă tot mai mult contururile, pînă cînd devine
aproape la fel de vagă ca un vis.
În acest timp, poliţiştii începuseră s-o recunoască din vedere.
În piaţă vin întruna şi pleacă oameni, mai mult sau mai puţin
neobservaţi. Vin de nicăieri, cu gamelele şi calabalîcul lor,
strîns într-un sac, rămîn aici vreo cîteva zile şi nopţi, după care
dispar, la fel de misterios cum au venit. Dacă stai în jur de o
săptămînă sau mai mult, poliţia o să te ia la ochi ca cerşetor de
profesie şi, mai devreme ori mai tîrziu, o să te aresteze. E
imposibil să aplice cît de cît regulat legile împotriva cerşetoriei,
dar din cînd în cînd mai fac cîte un raid şi prind doi sau trei
dintre cei pe care au pus ochii. Aşa s-a întîmplat şi cu Dorothy.
Într-o seară a fost „săltată“, împreună cu doamna McElligot
şi o altă femeie, al cărei nume nu-l ştia. Nu fuseseră suficient de
precaute şi ceruseră pomană de la o doamnă în vîrstă cu faţă de
cal, care se dusese imediat la primul poliţist şi i le dăduse în
primire.
Dorothy nu era cine ştie ce afectată. Totul era ca într-un vis
acum – faţa femeii bătrîne şi rele, devenind dintr-un foc
acuzatoare, şi plimbarea pe jos pînă la secţie, ţinută de braţ de
mîna blîndă, aproape respectuoasă, a unui poliţist tînăr; apoi
celula cu faianţă albă, cu sergentul cu aer patern întinzîndu-i
un ceai printre gratii şi spunîndu-i că judecătorul n-o să fie prea
rău cu ea dacă îşi recunoaşte vinovăţia. În celula alăturată,
doamna McElligot se dezlănţuise asupra sergentului, făcîndu-l
zevzec nenorocit, după care îşi petrecuse jumătate de noapte
deplîngîndu-şi soarta. Însă Dorothy nu simţea nimic în afară de
o vagă uşurare vizavi de faptul că se află într-un loc atît de
curat şi de cald. Se strecură imediat în patul de scînduri care
era fixat de perete, ca un raft, prea obosită ca să-şi tragă pînă şi
păturile pe ea, şi dormi zece ore neîntoarsă. Abia în dimineaţa
următoare începu să-şi dea seama de realitatea situaţiei sale,
atunci cînd duba neagră a poliţiei opri abrupt în faţă la Old
Street Police Court, pe melodia „Adeste fideles“ răcnită de cei
cinci beţivi dinăuntru.
1. Crockford’s Clerical Directory, catalogul oficial al clericilor anglicani în viaţă.
2. În biserica anglicană – concepţie care pune preţ pe tradiţia catolică, mai ales în
privinţa modului de efectuare a slujbelor, a ritualurilor şi a obedienţei faţă de
autoritatea bisericească.
3. Aparţinînd viziunii sau practicii anglicane care pune accentul pe evanghelism şi
mai puţin pe elementele enumerate mai sus.
4. Facţiune a bisericii anglicane ce pune accentul pe interpretarea mai liberă a
ritualurilor.
5. Fragment reinterpretat de personaj dintr-un imn folosit în liturghia romano-
catolică şi, de asemenea, în slujbele anglicane şi luterane.
6. Reinterpretare a celebrului imn anglican All Things Bright and Beautiful (aprox.
„Toate lucrurile sînt luminoase şi frumoase“).
7. În original Smoke, numele sub care e cunoscută în limbaj colocvial Londra.
8. Vechi dans popular englezesc interpretat la 1 Mai de personaje costumate ca eroi ai
ciclurilor de legende legate de Robin Hood.
9. În original MAB. Metropolitan Asylums Board (Consiliul Azilurilor Metropolitane),
înfiinţat în urma unei legi de reglementare a situaţiei săracilor din 1867,
cuprindea mai multe aziluri aflate în diverse zone ale oraşului, al căror scop era
„primirea şi ajutorarea persoanelor sărace infectate cu sau suferind de friguri sau
de vărsat ori de nebunie“.
10. În original crumpets; se mănîncă de regulă fierbinţi, cu unt şi, eventual, cu un alt
doilea topping, nu neapărat dulce.
11. Băutură cu malţ, pe bază de lapte, care se bea fierbinte; se spunea că ar avea
calităţi soporifice.
 Capitolul patru

Dorothy îşi judecase greşit tatăl închipuindu-şi că el e gata s-

o lase să moară de foame în stradă. Adevărul era că el făcuse
eforturi de a lua legătura cu ea, deşi într-o manieră foarte
ocolită şi nu prea eficientă.
Prima lui emoţie la aflarea veştii despre dispariţia lui
Dorothy fusese una de furie absolută. Pe la opt dimineaţa, cînd
el tocmai începea să se întrebe ce s-a întîmplat cu apa lui de
bărbierit, Ellen intrase în dormitorul lui şi-l anunţase pe un ton
uşor panicat:
— Mă scuzaţi, domnule, domnişoara Dorothy nu-i nicăieri în
casă, domnule. N-o găsesc nicăieri!
— Poftim? a zis parohul.
— Nu-i în casă, domnule! Şi nici patul ei nu pare c-a dormit
cineva în el, domnule. Eu, dacă mă-ntrebaţi, aş zice că-i plecată,
domnule!
— Plecată! a exclamat parohul, ridicîndu-se parţial în capul
oaselor. Cum adică plecată?
— Păi, io cred c-a fugit de-acasă, domnule!
La ora cînd coborîse parohul – nebărbierit, neavînd apă
fierbinte –, Ellen se dusese în oraş ca să se intereseze, în van, de
Dorothy. A trecut o oră şi ea tot nu s-a întors. Drept pentru care
se întîmplă un lucru inimaginabil şi fără precedent – un lucru
ce n-avea să fie uitat pînă în ultima zi a vieţii sale; parohul a
fost obligat să-şi pregătească singur micul dejun – da, să-şi pună
efectiv mîinile preoţeşti, de slujitor al Domnului, pe ceanicul
negru şi grosolan şi pe feliuţele de bacon danez.
După asta, fireşte, Dorothy aproape că dispăru pe vecie din
inima lui. Tot restul zilei a fost prea ocupat să tune şi să fulgere
în legătură cu orarul meselor sale, date peste cap, pentru a se
întreba de ce dispăruse şi dacă nu cumva păţise ceva. Ideea era
că blestemata asta de fată (a spus de cîteva ori „blestemata asta
de fată“ şi a fost la un pas de a folosi şi cuvinte mai dure de atît)
chiar dispăruse, dînd astfel întreaga gospodărie peste cap. Însă
a doua zi întrebarea deveni mai presantă, fiindcă doamna
Semprill împînzise oraşul cu povestea fugii. Fireşte că parohul
negase totul violent, dar în inima lui începea să se infiltreze
bănuiala că aceasta ar putea să fie adevărată. Ajunsese la
concluzia că e genul de lucru pe care Dorothy chiar l-ar face. O
fată care e în stare să dispară aşa din casă, fără măcar să se
gîndească la micul dejun al tatălui ei, e capabilă de orice.
Două zile mai tîrziu povestea ajunsese şi în ziare, şi un
reporter tînăr şi băgăcios venise la Knype Hill şi începuse să
pună întrebări. Parohul înrăutăţise şi mai tare lucrurile
refuzînd să-i ofere un interviu reporterului, aşa că versiunea
doamnei Semprill era singura care ajunsese la tipar. Cam o
săptămînă, pînă cînd ziarele se plictisiră de povestea lui
Dorothy şi o uitară, în favoarea unui plesiozaur ce tocmai
fusese văzut la gura fluviului Tamisa, parohul se bucurase de o
notorietate cumplită. Aproape că nu putea deschide un ziar fără
să vadă un titlu de-o şchioapă despre „Fiica parohului. Noi
dezvăluiri“ sau „Fiica parohului. Se află, oare, la Viena? Se
spune că ar fi fost văzută la un cabaret de mîna a zecea“. În cele
din urmă apăru un articol în ziarul de duminică Spyhole, care
începea cu „Într-o casă parohială din Suffolk, un bătrîn cu
inima frîntă stă şi se uită distrus la perete“ – era atît de
insuportabil, încît parohul şi-a consultat avocatul să vadă dacă
îi poate da în judecată pentru calomnie. Însă avocatul s-a opus;
indiferent care ar fi fost verdictul, i-a spus, acest proces avea să-
i aducă şi mai multă publicitate nedorită. Aşa că parohul n-a
făcut nimic, iar mînia care îl cuprinse gîndindu-se la Dorothy,
pentru că îl făcuse în aşa hal de ocară, îi împietrise sufletul atît
de tare, încît iertarea devenise imposibilă.
 După asta sosiseră trei scrisori de la Dorothy, care-i explicau
ce s-a întîmplat. Sigur că parohul nu crezu nici o clipă că ea şi-
ar fi pierdut memoria. Era o poveste mult prea cusută cu aţă
albă. El credea că ea fie fugise cu domnul Warburton, fie
plecase într-o altă escapadă de acelaşi fel şi ajunsese, fără un
ban, în Kent; în orice caz – aceasta era concluzia sa definitivă şi
nici un argument nu avea să i-o zdruncine vreodată; indiferent
ce i se întîmplase, era în întregime doar vina ei. Prima scrisoare
pe care a scris-o nu i-a fost adresată lui Dorothy, ci vărului său
Tom, baronetul. Pentru un om cu educaţia parohului, era în
firea lucrurilor ca, ori de cîte ori ai un necaz, să-i ceri ajutorul
unei rude bogate. Nu mai schimbase o vorbă cu vărul lui de
cincisprezece ani, de cînd se certaseră în legătură cu o
chestiune minoră, şi anume un împrumut de cincizeci de lire; şi
totuşi, i-a scris destul de încrezător, rugîndu-l pe Sir Thomas să
ia legătura cu Dorothy, dacă găseşte o posibilitate, şi să-i
găsească o slujbă, oricare-ar fi aceasta, în Londra. Fiindcă,
evident, după cele petrecute, nici nu putea fi vorba ca ea să se
întoarcă la Knype Hill.
La scurt timp după asta, veniseră două scrisori disperate de
la Dorothy, care-i spunea că e în pericol de a muri de foame şi îl
implora să-i trimită nişte bani. Parohul a fost tulburat. Îşi dădea
seama – era prima oară în viaţa lui cînd avea revelaţia acestui
fapt – că e posibil să mori de foame dacă n-ai bani. Prin urmare,
după ce cugetase îndelung aproape o săptămînă, îşi vînduse
acţiuni în valoare de zece lire şi-i trimisese vărului său un cec
pentru zece lire, să-l păstreze pentru Dorothy, în caz că apare.
Simultan, îi trimise o scrisoare glacială lui Dorothy, în care-i
spunea că ar fi mai bine să-i scrie lui Sir Thomas Hare. Dar mai
trecură încă vreo cîteva zile pînă cînd expedie scrisoarea,
fiindcă parohul ezitase să trimită scrisoarea pe numele „Ellen
Millborough“ – încercat de gîndul că e împotriva legii să
foloseşti nume false – şi, fireşte, întîrziase mult prea mult.
Dorothy se afla deja în stradă cînd scrisoarea lui ajunsese la
„Mary“.
Sir Thomas Hare era un bărbat văduv, inimos şi cam încet la
minte, în jur de şaizeci şi cinci de ani, cu o faţă rozalie şi
tembelă şi mustaţă răsucită. Îi plăcea să poarte paltoane în
carouri şi meloane cu boruri întoarse ce fuseseră odată culmea
eleganţei, însă acum erau demodate cu patru decenii. La prima
privire, dădea impresia că dinadins s-a costumat aşa, în chip de
maior de cavalerie al sfîrşitului de secol nouăsprezece, astfel
încît era aproape imposibil să te uiţi la el fără să te gîndeşti la
costiţe picante cu coniac şi sifon, la clinchetul clopoţeilor de
birjă şi Pink ’Un1 în zilele de glorie ale golfului britanic, la Lottie
Collins şi „Tarara-BOOM-deay“2. Dar însuşirea sa fundamentală
era abisala nebulozitate a minţii sale. Era unul dintre acei
oameni care spun „Îţi dai seama?“ şi „Cum? Cum?“ şi se pierd în
mijlocul propriilor lor fraze. Cînd era intrigat sau în dificultate,
părea că i se zbîrleşte mustaţa, dîndu-i un aer de crevetă bine
intenţionată, însă complet lipsită de creier.
Dacă ar fi fost după el, Sir Thomas n-ar fi avut nici cea mai
mică dorinţă de a-şi ajuta vărul, căci pe Dorothy n-o văzuse în
viaţa lui, iar pe paroh îl privea cu dispreţ, ca pe o rudă săracă şi
miloagă, de cea mai joasă speţă. Dar întîmplarea făcea că se
săturase el însuşi pînă peste cap de toată povestea asta cu „Fiica
parohului“. Blestematul ghinion că numele de familie al lui
Dorothy era acelaşi cu al lui îi făcuse viaţa din ultimele două
săptămîni un calvar, şi se temea că, dacă nu ia măsuri urgente,
îl aşteaptă scandaluri şi mai cumplite. Prin urmare, chiar
înainte de a părăsi Londra, plecînd la vînătoare de fazani,
trimise după valet, care îi era deopotrivă confident şi ghid
intelectual, şi ţinu împreună cu acesta un consiliu de război.
— Uite ce e, Blyth, fir-ar să fie, zise Sir Thomas cu mina lui de
crevetă tuflită (Blyth era numele valetului), bănuiesc că ai văzut
toată povestea asta blestemată din ziare, aşa-i? Povestea asta cu
„Fiica parohului“? Despre blestemata asta de nepoată a mea.
Blyth era un bărbat mărunţel, cu trăsături fine şi un glas ce
nu depăşea niciodată nivelul unei şoapte. Era atît de tăcută pe
cît poate fi o voce, rămînînd totuşi o voce care vorbeşte. Doar
urmărindu-i buzele în timp ce-l ascultai atent îi puteai prinde
toate cuvintele. În acest caz, buzele sale au reuşit să întregească
mesajul că Dorothy este verişoara lui Sir Thomas, şi nu nepoata
lui.
— Cum, e verişoara mea, serios? a zis Sir Thomas. Aşa e,
Dumnezeule mare. Ei bine, fii atent aici, Blyth, ce vreau să spun
– e timpul să punem mîna pe afurisita asta de fată şi s-o
încuiem undeva. Înţelegi ce spun? Să punem mîna pe ea pînă
nu ne face şi mai multe probleme. Cred că trebuie să fie pe
undeva prin Londra. Care-i cea mai bună cale de a da de urma
ei? Poliţia? Detectivi particulari şi tot restul? Crezi că reuşim?
Buzele lui Blyth exprimară dezaprobarea. Ar fi posibil,
păreau ele să spună, să dea de urma lui Dorothy fără să apeleze
la poliţie şi fără să aibă parte de o nouă avalanşă de publicitate
negativă.
— Aşa te vreau! zise Sir Thomas. Atunci ocupă-te de asta. Nu
contează cît costă. Aş da şi cincizeci de lire să nu mai am iar
parte de povestea asta cu „Fiica parohului“. Şi, pentru numele
lui Dumnezeu, Blyth, adăugă confidenţial, în clipa în care pui
mîna pe afurisita aia de fată, n-o mai scăpa din ochi. Ad-o
înapoi acasă şi ai grijă să rămînă aici. Pricepi ce spun? Ţine-o
sub cheie pînă mă întorc. Sau Dumnezeu ştie ce mai e în stare
să facă.
Fireşte, Sir Thomas n-o văzuse niciodată pe Dorothy, aşa că
era scuzabil faptul că-şi formase o părere despre ea exclusiv din
relatările din ziare.
I-a luat cam o săptămînă lui Blyth s-o localizeze pe Dorothy.
În dimineaţa cînd ea a ieşit din celula judecătoriei poliţieneşti
(o amendaseră cu şase şilingi şi, cum nu avusese cu ce să-i
plătească, o reţinuseră douăsprezece ore; doamna McElligot,
veche recidivistă, primise şapte zile), Blyth a venit la ea şi a
întrebat-o aproape pe muteşte dacă nu cumva este domnişoara
Dorothy Hare. La a doua încercare a lui, Dorothy pricepu ce
spune şi recunoscu că da, este Dorothy Hare; la care Blyth îi
explică faptul că a fost trimis de vărul ei, care doreşte foarte
mult să o ajute şi că trebuie să vină acasă cu el urgent.
Dorothy îl urmă fără alte cuvinte. I se părea ciudat că acest
verişor e atît de interesat de soarta ei, din senin, însă nu mai
ciudat decît celelalte lucruri care i se întîmplaseră de curînd.
Luară autobuzul pînă în Hyde Park Corner, biletele fiind plătite
de Blyth, şi apoi porniră pe jos spre o casă cu aer scump şi
impozant, cu obloane la ferestre, aflată undeva între
Knightsbridge şi Mayfair. Coborîră cîteva trepte, Blyth scoase o
cheie şi intrară. Aşadar, după o absenţă de mai bine de şase
săptămîni, Dorothy se întoarse în societatea celor respectabili,
pe uşa către pivniţă.
 Petrecu trei zile în casa goală, înainte de întoarcerea vărului
ei. Aceasta a fost o perioadă stranie şi singuratică. În casă
existau mai mulţi slujitori, însă ea nu vedea pe nimeni în afară
de Blyth, care îi aducea mesele şi i se adresa, aproape fără
sunet, cu un amestec de respect şi dezaprobare. Nu se putea
hotărî dacă este o tînără din familie sau o Magdalenă salvată,
aşa că o trata cu o atitudine undeva la mijloc. Casa avea un aer
tăcut şi lugubru, specific locuinţelor din care stăpînul lipseşte,
aşa că instinctiv mergeai şi tu tiptil şi ţineai obloanele de la
ferestre închise. Dorothy nici măcar nu îndrăznea să intre într-
una dintre camerele principale. Îşi petrecea toată ziua ascunsă
într-o odaie prăfuită şi părăsită din podul casei, care era un soi
de muzeu de antichităţi datînd din 1880 încoace. Lady Hare,
care murise în urmă cu cinci ani, fusese o foarte tenace
colecţionară de nimicuri şi, la moartea ei, majoritatea
ajunseseră să fie păstrate în această cameră. Dorothy nu se
putea hotărî dacă cel mai bizar obiect din încăpere e o
fotografie îngălbenită a tatălui ei, la vîrsta de optsprezece ani,
cu perciuni laterali respectabili, stînd mîndru în picioare lîngă
o bicicletă „ordinară“ – era în 1888; sau dacă este o cutiuţă din
lemn de santal pe care scria „Bucată de pîine atinsă de Cecil
Rhodes la City and South Africa Banquet, iunie 1897“. Singurele
cărţi din odaie erau nişte volume oribile, cîştigate de copiii lui
Sir Thomas la şcoală – avea trei copii, cel mai tînăr de vîrsta lui
Dorothy.
Era limpede că servitorii aveau ordine să n-o lase să
părăsească locuinţa. Cu toate astea, cecul de zece lire al tatăului
ei sosise şi, cu oarece dificultate, îl convinsese pe Blyth să îl
încaseze şi, în cea de-a treia zi, ieşise să-şi cumpere nişte haine.
Îşi luase o jachetă şi o fustă de tweed, croite de-a gata, şi un
pulover asortat, o pălărie şi o rochie foarte ieftină, din mătase
artificială imprimată; de asemenea, o pereche de pantofi maro
acceptabili, trei perechi de dresuri fine, dar rezistente, de
bumbac, o poşetă ieftină şi urîtă şi o pereche de mănuşi gri de
bumbac care, de la distanţă, puteau trece drept antilopă. Toate
acestea costaseră opt lire şi zece şilingi, şi nu îndrăzni să
cheltuie mai mult. Cît despre rufărie de corp, cămăşi de noapte
şi batiste, acestea trebuiau să mai aştepte. La urma urmei,
hainele care se văd contează.
 Sir Thomas sosi în ziua următoare şi îşi reveni cu mare
greutate de pe urma şocului provocat de vederea lui Dorothy. Se
aşteptase să găsească o sirenă rujată şi pudrată, care să-l
asalteze cu tentaţii cărora el, vai!, nu mai era capabil să li se
lase pradă, iar această domnişoară cu aer de fată bătrînă de la
ţară îi dădu peste cap toate aşteptările. Se văzu nevoit să
renunţe din start la anumite idei vagi ce-i plutiseră prin minte,
de a-i găsi de lucru ca manichiuristă sau poate secretară
personală a unui tipograf. Din cînd în cînd, Dorothy îl
surprindea cercetînd-o bulversat, înfoiat tot ca o crevetă,
evident întrebîndu-se cum naiba ar putea fata din faţa lui să fi
fugit în lume cu ibovnicul ei. N-avea nici un rost, fireşte, să-i
spună că nu fugise în lume. Dorothy îi relatase varianta ei, iar el
o acceptase cu un „Sigur că da, draga mea, sigur că da!“
cavaleresc, după care, cu fiecare nouă propoziţie, trăda faptul
că nu crede o iotă din ce-i spusese ea.
Aşa că în următoarele două zile nu s-a schimbat nimic.
Dorothy şi-a continuat viaţa solitară în odaia de la etaj, iar Sir
Thomas şi-a luat aproape toate mesele la clubul său, apoi seara
s-au întreţinut în discuţii lipsite de absolut orice substanţă. Sir
Thomas era sincer preocupat să-i găsească lui Dorothy de lucru,
dar avea mari dificultăţi în a-şi aminti despre ce vorbea în
urmă cu doar cîteva minute. „Ei bine, d’aga mea, începea,
înţelegi, fireşte, că doresc foarte mult să fac tot ce pot pentru
tine. Fireşte, fiind unchiul tău şi toate astea – poftim? Cum
adică? Nu sînt unchiul tău? Nu, bănuiesc că nu, cum de am
uitat? Văr – aşa e; văr. Ei bine, d’aga mea, deci cum îţi spuneam,
fiind vărul tău – aşa, ce ziceam?“ Şi apoi, cînd Dorothy îl ghida
uşor înapoi spre subiect, el arunca cîte o sugestie de genul „Ei
bine, d’aga mea, de pildă ce-ai zice să-i ţii companie unei
bătrîne? Unei bătrîne simpatice, ştii ce zic – cu mitene negre şi
artrită reumatoidă. Care o să moară şi o să-ţi lase zece mii de
lire şi un papagal. Poftim? Poftim?“, care însă nu-i ajuta să
progreseze prea tare. Dorothy i-a repetat de mai multe ori că
preferă să fie menajeră sau servitoare, dar Sir Thomas nici n-a
vrut să audă de aşa ceva. Simpla idee trezea imediat în el un
instinct de clasă de care de obicei era prea confuz să-şi
amintească. „Poftim? zicea. O biată fată în casă? O fată cu
educaţia ta? Nu, d’aga mea – nu, nu! Nu poţi face aşa ceva, dă-o
încolo de treabă!“
Însă, în cele din urmă, totul a fost aranjat, şi încă uimitor de
simplu; nu de către Sir Thomas, care era incapabil să aranjeze
ceva, ci de către avocatul lui, pe care îi venise brusc ideea să-l
consulte. Iar avocatul, fără măcar s-o vadă pe Dorothy, a propus
imediat o slujbă pentru ea. Ar putea, a spus el, să-şi găsească
aproape sigur o slujbă de profesoară. Dintre toate slujbele, era
cel mai uşor de obţinut.
Sir Thomas veni acasă foarte încîntat de această sugestie,
care i se păru cît se poate de potrivită. (Din punctul lui de
vedere, Dorothy avea exact genul de faţă pe care ar trebui s-o
aibă o profesoară.) Însă, pe moment, cînd îi auzi propunerea,
Dorothy reacţionă absolut înspăimîntată.
— Profesoară! zise. Dar e imposibil! Sînt sigură că nu m-ar
angaja nici o şcoală. Nu există nici măcar un subiect pe care să-l
pot preda.
— Poftim? Cum adică? Auzi, că nu poţi să predai. Dă-o încolo
de treabă! Sigur că poţi! Care-i problema?
— Dar nu ştiu suficiente! N-am predat niciodată o lecţie, în
afara celor de gătit pentru cercetaşe. Trebuie să fii pregătit în
mod adecvat ca să fii profesor.
— Prostii! Să fii profesor e probabil cea mai uşoară meserie
din lume. O riglă bună şi groasă – şi jap, le dai una peste degete.
O să fie foarte bucuroşi că au angajat aşa o tînără educată care
să le înveţe odraslele să scrie şi să citească. Asta-i cea mai bună
soluţie pentru tine, d’aga mea – să te faci profesoară. Eşti
născută pentru asta.
Şi, zis şi făcut, Dorothy deveni profesoară. Avocatul fără chip
şi nume făcu toate aranjamentele în mai puţin de trei zile. Se
pare că o anume doamnă Creevy, care ţinea o şcoală de fete în
suburbia Southbridge, avea nevoie de un ajutor şi era cît se
poate de doritoare să-i ofere acest post lui Dorothy. Dorothy îşi
putea cu greu imagina cum de se aranjase totul cu aşa iuţeală, şi
ce fel de şcoală era aia care angaja o străină de pe stradă, başca
şi necalificată, în mijlocul trimestrului. Nu ştia, fireşte, că o
mică atenţie în valoare de cinci lire, rebotezată drept primă,
ajunsese din mîinile cuiva în ale altcuiva.
 Aşa că, la doar zece zile după ce fusese arestată pentru
cerşit, Dorothy o porni către Ringwood House Academy, Brough
Road, Southbridge, cu un mic cufăr conţinînd o cantitate
decentă de haine şi patru lire şi zece pence în poşetă – căci Sir
Thomas îi făcuse şi el cadou zece lire. Cînd se gîndea la uşurinţa
cu care îi fusese găsită această slujbă, şi apoi la chinurile
îndurate cu trei săptămîni în urmă, contrastul o uluia. Avu, ca
niciodată pînă acum, revelaţia puterii misterioase a banilor. De
fapt, îşi aminti o vorbă preferată a domnului Warburton, şi
anume că dacă iei Epistola întîia către Corinteni, capitolul
treisprezece, şi înlocuieşti, în fiecare verset, „iubire“ cu „bani“,
capitolul îşi înzeceşte înţelesurile.

II

Southbridge era o suburbie sinistră aflată la zece sau

douăsprezece mile de Londra. Brough Road se afla undeva în
inima ei, în mijlocul unor labirinturi de străzi la limita decenţei,
toate atît de asemănătoare una cu alta, cu şirurile lor de case
semidetaşate, cu gardurile lor vii de lemn cîinesc şi dafin şi
parcelele lor de tufe chinuite, că te puteai rătăci aici aproape la
fel de uşor ca într-o pădure braziliană. Nu doar casele însele, ci
chiar şi numele se repetau iar şi iar, la nesfîrşit. Citind numele
de pe porţi în timp ce veneai pe Brough Road aveai senzaţia că
îţi revine obsesiv în minte un pasaj poetic pe jumătate acoperit
de pîcla amintirii; şi, cînd te opreai să-l identifici, îţi dădeai
seama că sînt primele două versuri din „Lycidas“3.
Ringwood House era o casă întunecată şi semidetaşată din
cărămidă galbenă, înaltă de două etaje, ale cărei ferestre
inferioare erau ascunse privirii de nişte tufişuri neîngrijite şi
prăfuite de dafini. Deasupra dafinilor, pe faţada casei, se afla o
plăcuţă pe care scria cu litere aurii şterse:
ACADEMIA DE FETE RINGWOOD HOUSE
Vîrsta 5-18 ani
 SE PREDAU MUZICA ŞI DANSUL
Broşură disponibilă la cerere, înăuntru.
În continuarea plăcuţei şi lipită de ea, însă de cealaltă parte
a clădirii, se afla o altă plăcuţă pe care scria:
LICEUL CARSHALTON GRANGE
PENTRU BĂIEŢI
Vîrsta 6-16 ani
Cursuri speciale de contabilitate şi aritmetică comercială
Broşură disponibilă la cerere, înăuntru.
Cartierul era împînzit de mici şcoli private; doar pe Brough
Road erau patru. Doamna Creevy, directoarea de la Ringwood
House şi domnul Boulger, directorul de la Carshalton Grange, se
aflau în stare de război, deşi interesele lor nu se ciocneau în
nici un fel. Nimeni nu ştia care e motivul vrajbei, nici măcar
doamna Creevy sau domnul Boulger însuşi; era o vrajbă pe care
o moşteniseră de la foştii proprietari ai celor două şcoli.
Dimineaţa, după micul dejun, se plimbau ţanţoşi, fiecare în
grădina lui din spate, lîngă zidul foarte scund ce le despărţea,
făcîndu-se că nu se văd şi rînjind duşmănos.
Lui Dorothy îi stătu inima la vederea şcolii Ringwood House.
Nu se aşteptase la cine ştie ce clădire impozantă sau frumoasă,
dar se aşteptase la ceva mai mult decît această construcţie
meschină şi sinistră, care n-avea nici măcar o singură fereastră
luminată, deşi era trecut de ora opt seara. Bătu la uşă, care i-a
fost deschisă de o femeie înaltă ce părea îngrozitor de sfrijită în
holul întunecat, pe care Dorothy o luă drept servitoare, dar care
era de fapt chiar doamna Creevy. După ce-o întrebă cum o
cheamă, fără să mai scoată nici un alt cuvînt, femeia o conduse
în sus pe nişte scări către un salon întunecos şi în care nu era
aprins focul, unde aprinse o lămpiţă cu gaz, dezvăluind un pian
negru, nişte scaune tapiţate cu păr de cal şi cîteva fotografii
îngălbenite, cu aer fantomatic, pe pereţi.
Doamna Creevy era o femeie de vreo patruzeci şi ceva de
ani, slabă, costelivă, cu mină aspră şi mişcări bruşte şi hotărîte
ce indicau o voinţă puternică şi, probabil, un temperament plin
de toane. Deşi nu era cîtuşi de puţin murdară sau neîngrijită,
întreaga ei înfăţişare avea ceva şters, de parcă ar fi trăit toată
viaţa într-o lumină proastă; iar expresia gurii ei, mohorîtă şi cu
buze urîte şi răutăcioase, cu buza inferioară răsfrîntă, avea
ceva de broască. Vorbea pe un ton apăsat, poruncitor, cu accent
neplăcut şi, uneori, cu alunecări în vulgar. Îţi dădeai seama din
prima clipă că e o persoană care ştie exact ce vrea, şi că îşi va
urmări ţelul necruţătoare şi inumană, ca o maşină; nu tocmai
agresivă – îţi dădeai seama cumva din înfăţişarea ei că nimeni
n-o interesează suficient de mult cît să-l trateze cu bruscheţe –,
ci o persoană care e oricînd gata să se folosească de tine şi apoi
să te arunce fără nici o remuşcare, ca pe o perie tocită, de frecat
podelele.
Doamna Creevy nu-şi pierdea timpul cu saluturile de
curtoazie. Îi făcu semn lui Dorothy să se aşeze pe un scaun, cu
un aer mai degrabă poruncitor decît de invitaţie, şi apoi se
aşeză şi ea, cu mîinile încrucişate pe antebraţele uscăţive.
— Sper că ne vom înţelege bine, domnişoară Millborough,
spuse cu glasul ei pătrunzător şi înfricoşător. (La sfatul
versatului avocat al lui Sir Thomas, Dorothy îşi păstrase numele
de Ellen Millborough.) Şi sper că dumneata n-o să-mi faci
aceleaşi probleme pe care mi le-au făcut ultimele două fete. Zici
că n-ai mai predat niciodată pînă acum?
— Nu la o şcoală, zise Dorothy – scrisoarea ei de
recomandare conţinea o poveste despre experienţa ei ca
„profesor particular“.
Doamna Creevy o cercetă atent din cap pînă-n picioare, de
parcă s-ar fi întrebat dacă s-o iniţieze în tainele secrete ale
predatului, după care păru să decidă că mai bine nu.
— Ei bine, vom vedea, zise. Trebuie să spun, adăugă pe un
ton tînguitor, că în ziua de azi nu-i uşor să găseşti ajutoare
cărora să le placă munca. Le dai salarii bune şi te porţi frumos
cu ele şi nici măcar nu-ţi zic mersi. Ultima fată pe care-am
angajat-o – cea pe care tocmai am dat-o afară – domnişoara
Strong, nu era prea rea la predat; de fapt, avea şi licenţă de la
facultate, şi nu ştiu ce-ar fi putut avea mai mult de atît, în afară,
fireşte, de un titlu de master. Dumneata ai cumva licenţă sau
masterat, domnişoară Millborough?
— Nu, mi-e teamă că nu, zise Dorothy.
— Ce să zic, păcat. Dă mult mai bine în broşură dacă ai şi
cîteva litere după numele tău4. În fine! Poate că nu contează
chiar aşa. Nu ştiu cîţi dintre părinţii noştri ştiu ce înseamnă BA;
şi nu le dă ghes să-şi arate ignoranţa. Bănuiesc că ştii să vorbeşti
franceza, fireşte?
— Păi… am învăţat franceză.
— Atunci e perfect. Ca să o putem trece în broşură. Bine,
acum, revenind la ce spuneam mai devreme, domnişoara
Strong era o profesoară foarte bună, dar din punct de vedere
moral nu se prea ridica la nivelul pretenţiilor mele. Noi, cei de
aici, de la Ringwood House, ţinem foarte mult la ideea de
moralitate. O să vezi, asta contează cel mai mult şi pentru
părinţi. Iar cea de dinaintea domnişoarei Strong, domnişoara
Brewer – ei bine, ea era ceea ce eu numesc o natură slabă. Aşa
că s-a ajuns, nici mai mult nici mai puţin, ca într-o dimineaţă o
fetiţă să se furişeze lîngă catedră cu o cutie de chibrituri şi să
dea foc fustei domnişoarei Brewer. Sigur că după asta n-am mai
putut s-o ţin aici. Ba chiar am dat-o afară din şcoală, chiar în
după-masa respectivă – şi nu i-am dat nici recomandare, de asta
poţi să fii sigură!
— Adică aţi exmatriculat-o pe fata care i-a dat foc la fustă? a
zis Dorothy, total bulversată.
— Poftim? Pe fată? În nici un caz! Doar nu crezi că mi-aş
trimite la plimbare o sursă de venit! Am zis c-am dat-o afară de
domnişoara Brewer, nu pe fată. Nu e bine să ai profesoare care
le lasă pe eleve să li se urce în cap. În momentul ăsta, de pildă,
avem douăzeci şi una de eleve, şi o să vezi că e nevoie de o
mînă de fier să le ţină în frîu.
— Dumneavoastră nu predaţi? zise Dorothy.
— Vai, nu, draga mea! zise doamna Creevy aproape cu
dispreţ. Am mult prea multe de făcut ca să-mi irosesc vremea
predînd. Trebuie să am grijă de şcoală, iar şapte dintre fete
rămîn şi la prînz – în momentul de faţă, n-am decît o femeie
care mă ajută. În plus, să scoţi taxele de la părinţi îţi ocupă tot
timpul. La urma urmei, taxele sînt singurul lucru care contează,
nu-i aşa?
— Da. Cred că da, zise Dorothy.
— Aşa, hai să discutăm acum despre salariul tău, continuă
doamna Creevy. În timpul trimestrului, îţi asigur masă şi casă,
plus zece şilingi pe săptămînă; în vacanţă, doar masă şi casă.
Poţi să foloseşti cazanul din bucătărie la spălatul rufelor, iar
sîmbăta seara, sau mă rog, în aproape fiecare sîmbătă seara, fac
focul la boiler, pentru baie. Nu poţi folosi camera în care ne
aflăm acum, fiindcă asta e sala mea de primire, şi nu vreau să
iroseşti gazul în dormitor. Dar poţi folosi odaia de dimineaţă,
ori de cîte ori doreşti.
— Mulţumesc, zise Dorothy.
— Păi, cred că asta e tot. Bănuiesc că eşti gata de culcare. Ai
mîncat de seară, fireşte?
Vorbele ei sugerau clar că Dorothy nu va primi nimic de
mîncare în această seară, aşa că ea răspunse „da“, deşi nu era
adevărat, iar conversaţia luă sfîrşit aici. Ăsta era stilul doamnei
Creevy – nu stătea de vorbă cu tine nici măcar o clipă mai mult
decît era necesar. Conversaţia ei era atît de precisă, atît de la
obiect, încît practic nici nu era o conversaţie. Mai exact, era
doar un crochiu de conversaţie, ca dialogurile dintr-un roman
foarte prost scris, unde fiecare vorbeşte prea marcat, prea „în
personaj“. Însă, în adevăratul sens al cuvîntului, ea nu vorbea
de fapt; doar spunea, în modul ei succint şi pus pe harţă, orice
era nevoie să spună, după care te trimitea la plimbare cît de
repede putea. Acum o conduse pe Dorothy pe culoarul către
dormitorul ei şi aprinse un bec cu gaz nu mai mare ca o ghindă,
la lumina căruia se dezvălui un dormitor golaş, cu un pat cu
cuvertură albă, un şifonier şubred, un scaun şi un lavabou cu
un lighean alb şi rece de porţelan şi o cană. Era foarte
asemănător cu dormitoarele din apartamentele de închiriat de
la mare, însă îi lipsea singurul lucru care le dă respectivelor
camere un aer familial şi plăcut – urarea de bun venit de pe pat.
— Asta e camera ta, zise doamna Creevy; şi sper din suflet că
o s-o păstrezi puţin mai îngrijită decît domnişoara Strong. Şi te
rog să nu ţii aprins gazul jumătate de noapte, fiindcă îmi dau
seama la ce oră te culci după fanta de lumină de sub uşă.
Cu aceste cuvinte de la revedere, o lăsă pe Dorothy singură.
Odaia era înfiorător de îngheţată; de fapt, în toată casa se
simţea un aer umed şi răcoros, de parcă doar rareori s-ar fi
făcut focul. Dorothy se băgă în pat cît putu de repede, simţind
că patul e locul cel mai călduros. Cînd îşi puse bine hainele,
descoperi pe şifonier o cutie de carton ce conţinea nu mai puţin
de nouă sticle goale de whisky – probabil relicve ale slăbiciunii
domnişoarei Strong din punct de vedere moral.
 La ora opt dimineaţa, Dorothy coborî scările şi o găsi pe
doamna Creevy deja la micul dejun, în ceea ce ea numea
„salonul de dimineaţă“. Acesta era o încăpere micuţă aflată
imediat lîngă bucătărie, şi iniţial fusese spălător – însă doamna
Creevy o transformase în „salon de dimineaţă“ prin simplul
proces de mutare a chiuvetei şi a cazanului în bucătărie. Masa
de mic dejun, acoperită cu o pînză aspră, era foarte mare şi
neîmbietor de goală. La capătul doamnei Creevy se aflau o tavă
cu un ceainic foarte mic şi două ceşti, o farfurie pe care erau
două ouă prăjite cu un aspect cauciucos şi un castronel cu
marmeladă; în mijloc, suficient de aproape ca Dorothy să
ajungă la ea dacă se întinde, se afla o farfurie cu pîine şi unt, iar
lîngă farfuria ei – de parcă era singurul lucru ce i se putea oferi
cu toată încrederea – era un serviciu de masă cu nişte sticluţe în
care se vedeau nişte lichide uscate şi vîscoase.
— Bună dimineaţa, domnişoară Millborough, zise
domnişoara Creevy. În dimineaţa asta nu contează, fiindcă e
prima ta zi aici, dar altădată te rog să-ţi aminteşti că vreau să
cobori aici la timp, ca să mă ajuţi să pregătesc micul dejun.
— Îmi pare foarte rău, zise Dorothy.
— Sper că îţi plac ouăle prăjite la micul dejun, da? continuă
domnişoara Creevy.
Dorothy se grăbi s-o asigure că-i plac la nebunie ouăle
prăjite.
— Atunci e bine, fiindcă va trebui să mănînci ce mănînc şi
eu. Aşa că sper că n-ai de gînd să fii ceea ce eu numesc dificilă
cînd vine vorba de mîncare. Întotdeauna am fost de părere,
adăugă, luîndu-şi furculiţa şi cuţitul, că oul prăjit e mult mai
gustos dacă-l tai în bucăţele înainte de a-l mînca.
Tăie cele două ouă în feliuţe subţiri, după care le servi în aşa
fel încît Dorothy se alese cu aproximativ două treimi dintr-un
ou. Cu oarece greutate, Dorothy îşi împărţi bucăţelele de ou
astfel încît să aibă de şase îmbucături şi apoi, după ce luă o felie
de pîine cu unt, nu se putu abţine să nu se uite cu jind către
castronelul cu marmeladă. Dar doamna Creevy stătea cu braţul
său stîng şi uscăţiv nu chiar în jurul marmeladei, ci într-o
poziţie protectoare, acoperind partea stîngă a castronelului, de
parcă o suspecta pe Dorothy că intenţionează să lanseze un atac
din această direcţie. Lui Dorothy îi pieri curajul şi în dimineaţa
aceea nu avu parte de marmeladă – aşa cum avea să se întîmple
în multe alte dimineţi de atunci încolo.
Doamna Creevy nu mai scoase un cuvînt în timpul micului
dejun, dar în curînd, zgomotul de paşi pe pietrişul de afară şi
cel de glasuri ascuţite în sala de clasă anunţară faptul că fetele
începeau să sosească. Intrau pe o uşă laterală, lăsată deschisă
pentru ele. Doamna Creevy se ridică de la masă şi trînti
farfuriile şi tacîmurile la nimereală pe tavă. Era una dintre
acele femei care nu pot mişca niciodată nimic fără să
trîntească; bufnea şi trosnea mai ceva ca un strigoi. Dorothy
duse tava în bucătărie şi, cînd se întoarse, doamna Creevy
scoase un caiet de un penny dintr-un sertar al comodei şi îl
puse pe masă, deschis.
— Uită-te te rog la asta, zise. Ţi-am pregătit o listă cu numele
fetelor. Am să te rog să le înveţi pe toate pînă diseară. Îşi umezi
degetul mare şi dădu trei pagini: Uite, vezi aceste trei liste?
— Da, zise Dorothy.
— Ei bine, va trebui să le înveţi pe dinafară şi să ştii precis
fiecare fată pe ce listă e. Fiindcă nu vreau să rămîi cu impresia
că toate fetele trebuie tratate la fel. Pentru că nu-i aşa – ba chiar
nu-i aşa deloc. Fiecare fată e tratată diferit – ăsta e sistemul
meu. Uite, vezi grupul ăsta, de pe prima pagină?
— Da, zise Dorothy iar.
— Ei bine, părinţii acestor fete sînt ceea ce eu numesc buni
plătitori. Ştii ce vreau să spun cu asta? Că sînt cei care plătesc
cu bani gheaţă şi nu comentează dacă le mai cer o jumătate de
guinee în plus sau mai mult, din cînd în cînd. Pe nici una dintre
fetele astea n-ai voie să le plesneşti, orice-ar fi. În al doilea grup
se află plătitorii medii. Părinţii lor plătesc pînă la urmă, dar nu
scoţi bani de la ei fără să-ţi faci griji zi şi noapte. Pe astea poţi să
le atingi dacă sînt obraznice, dar să ai grijă să nu le laşi vreo
urmă, ca să nu vadă părinţii. Dacă vrei să-mi urmezi sfatul, cea
mai bună metodă cu copiii e să-i tragi de urechi. Ai încercat
asta?
— Nu, zise Dorothy.
— Ei, eu zic că e cea mai bună soluţie. Nici nu le lasă semn,
iar copiii pur şi simplu nu pot să suporte. Aşa, uite, astea trei de
aici sînt în categoria rău plătitori. Taţii lor au rămas deja în
urmă cu plata pentru ultimele două trimestre şi mă gîndesc să
pun avocatul să le scrie. Cu fetele astea chiar nu-mi pasă ce faci
– dar bineînţeles, nu e cazul să ajungem în instanţă. Aşa, acum
ce zici, te duc la fete, să începeţi? Mai bine ia şi caietul cu tine, şi
stai cu ochii pe el, ca nu cumva să faci vreo greşeală.
Intrară în sala de clasă. Era o încăpere spaţioasă, cu pereţi
cu tapet gri, care păreau şi mai gri din cauza luminii proaste şi
a tufelor dese de dafini ce sugrumau ferestrele, şi a faptului că
soarele nu pătrundea aproape niciodată înăuntru. Lîngă
şemineul gol se afla o catedră, în afară de care mai erau vreo
douăsprezece pupitre micuţe cu două locuri, o tablă neagră
cam rahitică şi, pe poliţa căminului, un ceas negru ce arăta ca
un mausoleu în miniatură; însă nu exista nici o hartă, nici o
fotografie şi nici măcar, după cum constată Dorothy, o singură
carte. Singurele obiecte din încăpere ce puteau fi numite „de
decor“ erau două coli de hîrtie neagră prinse în piuneze pe
pereţi, pe care scria cîte ceva cu cretă, cu litere frumos
caligrafiate. Pe una scria „Vorba e de argint. Tăcerea e de aur“,
iar pe cealaltă „Punctualitatea e politeţea regilor“.
Toate cele douăzeci şi una de fete erau deja aşezate la
pupitrele lor. Amuţiseră în clipa în care auziseră zgomot de paşi
apropiindu-se şi, la intrarea doamnei Creevy, se făcuseră mici
în scaunele lor, ca nişte pui de potîrniche cînd apare în zbor un
vultur. Majoritatea erau nişte copii destul de şterşi şi letargici,
cu ten urît, iar polipii păreau neaşteptat de răspîndiţi în rîndul
lor. Cea mai în vîrstă dintre eleve trebuie să fi avut
cincisprezece ani, iar cea mai tînără era doar un copilaş. Şcoala
nu avea uniformă, iar vreo două eleve ajunseseră chiar
zdrenţăroase.
— Ridicaţi-vă în picioare, fetelor, zise doamna Creevy
venind la catedră. Vom începe cu rugăciunea de dimineaţă.
Fetele se ridicară în picioare, îşi împreunară mîinile în faţă
şi închiseră ochii. Repetară rugăciunea la unison, cu
glăscioarele lor ascuţite, după doamna Creevy, ai cărei ochi le
săgetau întruna, ca să vadă dacă trage vreuna chiulul.
— Dumnezeule atotputernic şi veşnic, ziceau cu glasul
sugrumat, ne rugăm la Tine ca lecţiile noastre de azi să fie
binecuvîntate de înţelepciunea Ta divină. Ajută-ne să nu fim
rele şi să fim cuviincioase; ai grijă de şcoala noastră şi fă-o să
prospere, ca să aibă şi mai multe eleve şi să fie un bun exemplu
pentru cei din jur şi să nu ajungă de ocara lumii, ca alte şcoli pe
care Tu, Doamne, le cunoşti. Te rugăm, Doamne, fă-ne silitoare,
punctuale şi manierate, şi demne, în toate privinţele, să-Ţi
călcăm pe urme; de dragul lui Iisus Hristos, Domnul nostru,
amin.
Această rugăciune era creaţia proprie a doamnei Creevy.
Cînd o isprăviră, fetele repetară „Tatăl nostru“, după care se
aşezară.
— Fetelor, spuse doamna Creevy, aceasta e noua voastră
profesoară, domnişoara Millborough. Aşa cum ştiţi, domnişoara
Strong a trebuit să ne părăsească pe neaşteptate, după cele
întîmplate în timpul orei de aritmetică; şi trebuie să vă spun că
am avut o săptămînă foarte grea, pînă cînd v-am găsit o nouă
profesoară. A trebuit să ţin seama de şaptezeci şi trei de cereri
pînă am ales-o pe domnişoara Millborough – şi a trebuit să le
refuz pe toate fiindcă nu erau suficient de calificate. Să ţineţi
minte şi să le spuneţi asta părinţilor voştri – toate, şaptezeci şi
trei de cereri! Ei bine, domnişoara Millborough vă va preda
latină, franceză, istorie, geografie, matematică, literatură
engleză şi compunere, ortografie, gramatică, caligrafie şi desen;
iar domnul Booth vă va preda chimia, ca de obicei, joia după-
masa. Aşa, ce aveţi prima oră în această dimineaţă, în orar?
— Istorie, doamnă, se iţiră un glas sau două.
— Prea bine. Bănuiesc că domnişoara Millborough va începe
prin a vă pune cîteva întrebări din istoria pe care aţi învăţat-o.
Aşa că vă rog să vă daţi silinţa, cu toatele, şi să-i arătaţi că
eforturile pe care le-am făcut pentru voi n-au fost în zadar. Vei
vedea, domnişoară Millborough, că pot fi nişte fete foarte isteţe
atunci cînd se străduiesc.
— Sînt sigură, zise Dorothy.
— Păi bine atunci, eu am să vă las. Şi aveţi grijă cum vă
purtaţi, fetelor! Să nu încercaţi să faceţi cu domnişoara
Millborough ce aţi făcut cu domnişoara Brewer, fiindcă vă
avertizez că ea n-o să tolereze aşa ceva. Dacă aud vreun zgomot
venind din clasa asta, cea vinovată va plăti.
Făcu ochii roată, cuprinzînd-o cu privirea şi pe Dorothy şi
sugerînd că „cea vinovată“ în acest caz avea probabil să fie
Dorothy, după care plecă.
 Dorothy se uită la elevele din faţa ei. Nu se temea de ele – era
mult prea obişnuită să aibă de-a face cu copii ca să se teamă de
ei –, dar o trecu un fior de nelinişte. Sentimentul că e o
impostoare (dar ce profesor nu l-a simţit uneori) o copleşea. Îşi
dădu seama brusc, lucru de care fusese doar foarte vag
conştientă, că îşi luase această slujbă de profesoară în urma
unei serii de minciuni flagrante, fără să aibă nici un fel de
calificare pentru ea. Subiectul pe care trebuia să-l predea acum
era istoria şi, ca majoritatea oamenilor „cultivaţi“, nu ştia
practic nimic despre istorie. Ce îngrozitor, se gîndi, dacă se
dovedea că aceste fete ştiau mai multă istorie decît ea! Îşi
încercă norocul:
— Ce perioadă anume aţi studiat cu domnişoara Strong?
Nu răspunse nimeni. Dorothy le văzu pe fetele mai mari
schimbînd priviri între ele, de parcă s-ar fi întrebat dacă se
cuvine să spună ceva şi, pînă la urmă, hotărînd să nu rişte.
— Deci, cam pe unde aţi ajuns? zise ea, întrebîndu-se dacă
nu cumva cuvîntul „perioadă“ e prea complicat pentru ele.
Din nou, nici un răspuns.
— Ei, haideţi, nu se poate să nu vă amintiţi nimic despre ce-
aţi învăţat! Spuneţi-mi numele unora dintre cei despre care aţi
învăţat la orele de istorie.
Fetele schimbară şi mai multe priviri între ele şi o fetiţă
foarte insipidă din primul rînd, în fustă şi pulover maro, cu
părul împletit în două codiţe strînse, rosti îngîndurată: „Despre
strămoşii noştri britoni“. După asta, încă două fete prinseră
curaj şi răspunseră simultan. Una dintre ele zise „Columb“, iar
cealaltă „Napoleon“.
După asta, Dorothy reuşi cumva să înţeleagă mai bine
situaţia. Era limpede că, în loc să fie destul de bine informate,
aşa cum se temuse, elevele ştiau foarte puţină istorie, mai deloc.
Cu această descoperire, tracul îi dispăru. Îşi dădu seama că,
înainte de a face ceva cu ele, trebuie să afle exact ce anume ştiu
aceşti copii, dacă ştiu ceva. Aşa că, în loc să se ţină de orar, îşi
petrecu restul dimineţii chestionînd întreaga clasă la fiecare
materie, pe rînd; cînd termină cu istoria (şi îi luă cam cinci
minute să afle cu precizie care e nivelul cunoştinţelor lor
generale), le testă la geografie, gramatică engleză, franceză,
aritmetică – la tot ce se presupunea că ar fi trebuit să fi învăţat.
La ora douăsprezece sondase deja, fără să fie nevoie să
exploreze la propriu, înfricoşătoarele abisuri ale ignoranţei lor.
Pentru că fetele nu ştiau nimic, absolut nimic – nimic, nimic,
nimic, ca dadaiştii. Era cutremurător că pînă şi copiii pot fi atît
de neştiutori. Erau doar două fete în clasă care ştiau răspunsul
la întrebarea dacă pămîntul se învîrte în jurul soarelui sau
soarele în jurul pămîntului, şi nici una dintre ele nu fusese în
stare să-i spună lui Dorothy care a fost ultimul rege de
dinaintea lui George al V-lea, sau cine a scris Hamlet, sau ce
înseamnă fracţie ordinară, sau ce ocean trebuie să traversezi ca
să ajungi în America, Atlanticul sau Pacificul. Iar fetele cele
mari, de cincisprezece ani, nu erau cu nimic mai breze decît
copilele de opt ani, în afara faptului că primele puteau măcar să
citească fluent şi să scrie cu o caligrafie îngrijită. Acesta era
singurul lucru pe care aproape toate elevele mai mari îl puteau
face – ştiau să scrie frumos. Avusese doamna Creevy grijă de
asta. Şi, fireşte, ici şi colo, în mijlocul ignoranţei lor, mai
răsăreau mici insuliţe de cunoaştere; de pildă, cîteva strofe din
„fragmente de poezii“ pe care le învăţaseră pe de rost, şi cîteva
fraze franţuzeşti extrem de preţioase, cum ar fi „Passez-moi le
beurre, s’il vous plaît“ şi „Le fils du jardinier a perdu son
chapeau“, pe care se părea că le-au învăţat aşa cum învaţă un
papagal „Pretty Poll“. Cît despre aritmetică, aici stăteau puţin
mai bine decît la alte materii. Majoritatea ştiau să adune şi să
scadă, cam jumătate dintre ele aveau o oarecare idee despre
înmulţire şi erau chiar trei sau patru care reuşiseră să priceapă
şi împărţirea cu rest. Însă asta era limita maximă a
cunoştinţelor lor; iar dincolo de ea, în orice direcţie ai fi
încercat, se întindea bezna absolută şi de nepătruns.
Şi nu era vorba doar de faptul că nu ştiau nimic; mai mult,
erau atît de neobişnuite să fie luate la întrebări, încît adesea era
dificil să obţii un răspuns, oricare-ar fi fost el. Era limpede că tot
ce ştiau învăţaseră sută la sută mecanic şi că atunci cînd li se
cerea să gîndească cu mintea lor nu reuşeau decît să te fixeze
cu un soi de uimire tîmpă. Cu toate astea, nu păreau refractare,
şi era clar că se hotărîseră să fie „bune“ – copiii sînt adesea
„buni“ cînd le vine o nouă învăţătoare; iar Dorothy insistă şi,
încet-încet, copiii deveniră sau părură că devin o idee mai puţin
obtuzi. Din răspunsurile lor, îşi cam făcuse o idee destul de
clară despre regimul de predare al domnişoarei Strong.
Se pare că, deşi teoretic învăţaseră toate materiile uzuale de
şcoală, singurele la care avuseseră parte de predare serioasă
fuseseră scrisul şi socotitul. Doamna Creevy punea foarte mare
preţ pe scris. Şi, în afară de acestea, petrecuseră foarte mult
timp – se părea că o oră sau două pe zi – chinuindu-se cu un
program infernal de „trecere pe curat“. „Trecerea pe curat“
însemna să copieze diverse lucruri din manuale sau de pe tablă.
De pildă, domnişoara Strong scria nişte mici „compuneri“
preţioase (era, de pildă, o compunere intitulată „Primăvara“,
care se regăsea în caietele tuturor fetelor şi care începea cu
„Acum, cînd luna feciorelnică a lui aprilie a pornit agale prin
ţară, cînd păsările cîntă vesel pe ramuri şi gingaşele floricele au
ieşit din bobocii lor“ etc., etc.), iar fetele le copiau în caietele lor;
iar părinţii, cărora li se arătau din cînd în cînd caietele, erau
fără îndoială impresionaţi, aşa cum era şi firesc. Dorothy începu
să înţeleagă că tot ce învăţaseră fetele erau de fapt lucruri care
să le facă plăcere părinţilor. De aici „trecerea pe curat“,
insistenţele asupra caligrafiei şi memorarea papagalicească a
unor expresii franţuzeşti; erau metode ieftine şi uşoare de a
face impresie. În vremea asta, elevele cele micuţe din fundul
clasei abia dacă ştiau să scrie şi să citească, iar una dintre ele –
o chema Mavis Williams şi era o fetiţă cu un aer destul de
sinistru, în vîrstă de unsprezece ani, cu ochii mult prea
depărtaţi – nu ştia nici măcar să numere. Se părea că acest copil
nu făcuse absolut nimic în ultimul trimestru şi jumătate decît să
deseneze bastonaşe. Avea o ditamai grămada de caiete pline cu
bastonaşe – pagină după pagină de bastonaşe, răsucindu-se ca
nişte rădăcini de manglieri dintr-o mlaştină tropicală.
Dorothy se strădui să nu-i jignească pe copii scoţînd strigăte
de exclamare în faţa neştiinţei lor, dar în inima ei era
deopotrivă uimită şi îngrozită. Nu ştiuse că acest gen de şcoli
încă mai există în lumea civilizată. Întreaga atmosferă a locului
era atît bizar demodată – îi amintea extrem de mult de acele
şcoli private jalnice despre care citeşti în romanele victoriene.
Cît despre puţinele manuale pe care le aveau, cu greu te puteai
uita la ele fără să ai sentimentul că te-ai întors în timp, la
mijlocul secolului al nouăsprezecelea. Existau doar trei
manuale pe care le avea fiecare copil. Unul era o aritmetică de
un şiling, de dinainte de război, dar cu care încă îţi mai puteai
face treaba, iar altul o cărticică îngrozitoare cu titlul Istoria
Marii Britanii în o sută de pagini – o cărţulie antipatică în
format duodecimo5, cu copertă maronie granulată şi, drept
ilustraţie, un portret al Boadiceei cu steagul britanic drapat
peste partea din faţă a carului ei de luptă. Dorothy deschise
această carte la întîmplare, nimeri la pagina 91 şi citi:
„După încheierea Revoluţiei franceze, auto-proclamatul
împărat Napoleon Bonaparte a încercat să-şi impună
conducerea, dar, deşi a cîştigat cîteva bătălii împotriva
trupelor de pe continent, a descoperit curînd că în «bătaia
focului» îşi găsise adversari pe măsură. Sorţii s-au jucat pe
cîmpul de la Waterloo, unde 50 000 de britanici au pus pe
fugă 70 000 de francezi – căci prusacii, aliaţii noştri, au ajuns
prea tîrziu pentru a mai participa la bătălie. Cu strigăte
răsunătoare de îmbărbătare, ai noştri s-au avîntat în josul
rîpei şi duşmanii s-au împrăştiat şi au fugit. Şi acum
ajungem la Marea Reformă Electorală din 1832, prima dintre
acele reforme benefice, care au făcut din libertatea britanică
ceea ce este azi şi ne-a ajutat să ne distanţăm de acele naţii
mai puţin norocoase“ etc., etc.
Cartea apăruse în 1888. Dorothy, care nu mai văzuse
niciodată o asemenea carte de istorie, o studie cu un sentiment
apropiat celui de groază. Mai era, de asemenea, şi o micuţă şi
extraordinară „carte de citire“, datînd din 1863. Ea consta în
principal din fragmente din Fenimore Cooper, Dr. Watts şi
Lordul Tennyson, iar la sfîrşit se aflau cele mai bizare „note
despre natură“ posibile, cu ilustraţii xilografiate. Era o
xilogravură a unui elefant, dedesubtul căreia scria cu litere
mărunte: „Elefantul e un animal inteligent. Îi place să stea la
umbra palmierilor şi, deşi e mai puternic decît şase cai la un
loc, se lasă mînat şi de un copilaş. Hrana lui constă în banane“.
Şi tot aşa şi despre balenă, zebră, porcul spinos şi girafa
pestriţă. Pe catedra profesorului se mai aflau un exemplar din
Beautiful Joe6, o carte ca vai de ea intitulată Peeps at Distand
Lands7, şi un dicţionar de expresii franţuzeşti datînd din 1891.
Se numea Tot ce aveţi nevoie pentru excursia dumneavoastră la
Paris, iar propoziţia cu care începea acesta era „Leagă-mi
Î
corsetul, dar nu prea strîns“. În toată sala de clasă nu exista nici
un fel de atlas sau vreun set de instrumente geometrice.
La ora unsprezece exista o pauză de zece minute, în care
unele dintre fete se apucară să joace jocuri plicticoase de genul
„X şi 0“ sau să se certe pe penare, iar cîteva, care reuşiseră să-şi
uite timiditatea iniţială, se adunară ciorchine în jurul catedrei
lui Dorothy pentru a vorbi cu ea. Îi spuseră mai multe despre
domnişoara Strong şi metodele ei de predare, şi despre cum le
sucea urechile cînd îşi pătau caietele cu cerneală. Se pare că
domnişoara Strong fusese o profesoară foarte strictă, cu
excepţia zilelor cînd „îi era rău“, lucru care se întîmpla de două
ori pe săptămînă. Şi, cînd îi era rău, obişnuia să bea un
medicament dintr-o sticluţă maronie şi, după ce-l bea, o vreme
era foarte veselă şi le povestea despre fratele ei din Canada. Dar
în ultima ei zi – cea în care se simţise atît de rău în timpul orei
de aritmetică – medicamentul a avut un efect mai ciudat ca
niciodată, fiindcă nici n-a apucat bine să-l bea că a şi început să
cînte şi a căzut lată pe catedră, iar doamna Creevy a trebuit s-o
care pe braţe afară din clasă.
După pauză mai urmau trei sferturi de oră de curs şi apoi
orele de dimineaţă luau sfîrşit. Dorothy se simţea înţepenită şi
obosită după trei ore în sala răcoroasă, dar cu aer închis, şi i-ar
fi plăcut să iasă afară ca să ia o gură de aer curat, însă doamna
Creevy îi spusese deja că trebuie să vină s-o ajute să pregătească
prînzul. Aproape toate fetele care locuiau lîngă şcoală se
duceau acasă să mănînce de prînz, dar şapte dintre eleve îşi
luau prînzul în „salonul de dimineaţă“, în schimbul a zece
pence masa. Era o masă deloc agreabilă, petrecută în tăcere
aproape absolută, căci fetelor le era frică să vorbească în
prezenţa doamnei Creevy. Masa consta în tocană din gît de oaie,
iar doamna Creevy făcea dovada unei extraordinare dexterităţi
în a servi bucăţile de carne mai slabă „bunelor plătitoare“ şi pe
cele de carne mai grasă „plătitoarelor medii“. Cît despre „relele
plătitoare“, acestea rămîneau în sala de clasă, unde îşi mîncau
ruşinate prînzul din pungi de hîrtie.
Şcoala reîncepea la ora două. Deja, după doar o dimineaţă
de predat, Dorothy se întoarse la treabă cu groază şi inima uşor
strînsă. Începea să-şi dea seama cum va fi viaţa ei, zi după zi şi
săptămînă după săptămînă, în acea încăpere fără soare,
încercînd să bage crîmpeie de cunoştinţe în mintea unor
puştoaice lipsite de orice chef de carte. Însă cînd adună fetele şi
le strigă numele, una dintre ele, o fătucă palidă cu păr cenuşiu,
pe nume Laura Firth, veni la catedră şi-i întinse un buchet
jalnic de crizanteme maro-gălbui, „din partea noastră, a
tuturor“. Fetelor le plăcuse de Dorothy şi puseseră toate bani
pînă strînseseră patru pence, cu care-i cumpăraseră acest
buchet.
Ceva se întîmplă în inima lui Dorothy cînd luă florile cele
urîte. Se uită cu o privire mai atentă la chipurile anemice şi la
hainele jerpelite ale copiilor şi i se făcu brusc îngrozitor de
ruşine cînd îşi aminti că dimineaţă îi privise cu indiferenţă,
aproape cu antipatie. Acum, o milă profundă puse stăpînire pe
ea. Sărmanii copii, sărmanii copii! Cît de neglijaţi şi de
maltrataţi fuseseră! Şi, cu toate astea, încă nu-şi pierduseră acea
delicateţe de copil care îi făcuse să-şi cheltuiască singurii bănuţi
pe flori pentru profesoara lor.
Din acel moment, îşi privi cu alţi ochi slujba. În sufletul ei se
născuse un sentiment de loialitate şi afecţiune. Şcoala asta era
şcoala ei; avea să muncească pentru ea şi să fie mîndră de ea, şi
să facă toate eforturile pentru a o transforma dintr-un loc de
sclavie într-unul omenos şi decent. Probabil că nu putea face
mare lucru. Era atît de lipsită de experienţă şi de nepotrivită
pentru slujba ei că trebuia mai întîi să se educe singură, ca să
poată apoi începe să-i educe şi pe alţii. Şi totuşi, avea să-şi dea
toată silinţa; avea să facă tot ce-i stătea în putinţă, psihic şi fizic,
pentru a-i salva pe aceşti copii din cumplita beznă în care
fuseseră ţinuţi.

III

În următoarele cîteva săptămîni, două lucruri au preocupat-

o pe Dorothy cu precădere, cu preţul ignorării tuturor
celorlalte. Unu, să facă oarece ordine în clasa ei şi doi, să
stabilească o înţelegere cu doamna Creevy.
Cel de-al doilea era de departe cel mai dificil. Casa doamnei
Creevy era unul dintre cele mai cumplite locuri în care ar putea
trăi cineva. Întotdeauna era mai mult sau mai puţin frig şi
nicăieri, în nici o cameră, de jos sau de la etaj, nu exista nici un
scaun confortabil, iar mîncarea era pur şi simplu
dezgustătoare. Munca de pedagog e mult mai grea decît pare,
iar un profesor are nevoie de mîncare bună ca să aibă energia
necesară. Era cît se poate de deprimant să trebuiască să
muncească după un regim alcătuit din tocăniţe de oaie fără nici
un gust, cartofi fierţi mucegăiţi, plini de găuri negre, budinci de
orez apoase, pîine cu un strat subţire de unt şi ceai slab – şi nici
acestea cît să te saturi. Doamna Creevy, atît de zgîrcită încît era
în stare să facă economie chiar şi cu mîncarea proprie, mînca la
fel ca Dorothy, dar întotdeauna îşi lua partea leului. În fiecare
dimineaţă, la micul dejun, cele două ouă prăjite erau tăiate şi
porţionate inegal, iar castronaşul cu marmeladă rămînea
sacrosant pe vecie. Pe măsură ce se scurgea trimestrul, Dorothy
era tot mai înfometată. În cele două seri pe săptămînă cînd
reuşea să iasă în oraş, apela la rezerva ei de bani, care scădea
văzînd cu ochii, şi cumpăra bucăţi de ciocolată simplă, pe care
le mînca în cea mai mare taină – căci doamna Creevy, deşi o
înfometa pe Dorothy mai mult sau mai puţin intenţionat, ar fi
fost jignită de moarte dac-ar fi ştiut că aceasta îşi cumpără de
mîncare.
Cel mai mare inconvenient al acestui post era pentru
Dorothy faptul că nu avea nici un pic de intimitate şi doar
foarte puţin timp pe care l-ar fi putut numi disponibil doar
pentru sine. La sfîrşitul orelor, unicul ei refugiu era „salonul de
dimineaţă“, unde se afla sub privirea doamnei Creevy, iar
preocuparea de căpătîi a doamnei Creevy era ca Dorothy să nu
fie lăsată în pace nici măcar zece minute. Îi intrase în cap, sau
se făcea că îi intrase, gîndul că Dorothy e o fiinţă leneşă, care
are nevoie de cineva care s-o pună la treabă. Prin urmare, în
permanenţă îi spunea: „Domnişoară Millborough, în seara asta
parcă n-aveţi prea multe de făcut, aşa-i? Nu trebuia să corectaţi
nişte teme?“ Sau: „de ce nu vă luaţi acul, să coaseţi ceva? Eu,
una, nu cred c-aş suporta să stau aşa în scaun fără să fac nimic,
Î
cum faci dumneata!“. În permanenţă găsea lucruri de făcut
pentru Dorothy în gospodărie, punînd-o chiar să frece cu peria
duşumeaua sălii de clasă sîmbăta dimineaţa, cînd fetele nu
aveau ore; dar asta o făcea pur şi simplu din cauza răutăţii ei
înnăscute, căci de fapt nu avea încredere în treaba făcută de
Dorothy, şi în general o mai făcea o dată, după ea. Într-o seară,
Dorothy a avut proasta inspiraţie să vină acasă cu un roman de
la biblioteca publică. Doamna Creevy s-a inflamat toată la
simpla lui vedere.
— Nu pot să cred, domnişoară Millborough! N-aş fi crezut
niciodată că ai timp să citeşti!
Ea însăşi nu citise în viaţa ei nici o carte şi era mîndră de
asta.
Ca şi cum toate astea n-ar fi fost suficiente, atunci cînd
Dorothy nu se afla în vizorul ei, doamna Creevy găsea
întotdeauna o cale de a-şi face simţită prezenţa. În permanenţă
bîntuia prin vecinătatea sălii de clasă, astfel încît Dorothy nu se
simţea niciodată la adăpost de posibila ei intruziune; şi, cînd i
se părea că e prea mare gălăgie, începea să bată brusc cu coada
măturii în perete, într-un mod care-i făcea pe copii să tresară şi
le distrăgea atenţia de la treaba lor. La orice oră din zi mişuna
fără stare, activă şi zgomotoasă. Cînd nu gătea, troncănea cu
mătura şi făraşul, o hărţuia pe servitoare sau dădea buzna
intempestiv în sala de clasă ca să „arunce un ochi“, în speranţa
de a-i prinde pe Dorothy şi pe copii făcînd ceva rău, sau „se
ocupa un pic de grădinărit“ – adică mutila cu o pereche de
foarfece cele cîteva tufişuri mici şi amărîte care creşteau
printre porţiunile neîngrijite cu pietriş din curtea din spate.
Doar două seri pe săptămînă putea Dorothy să respire în
absenţa ei, şi anume cînd doamna Creevy pornea la atac, în
incursiuni pe care le numea „la căutat de fete“; adică să atragă
alţi părinţi cu copii de şcoală. Dorothy îşi petrecea de obicei
aceste seri la biblioteca publică, întrucît atunci cînd ea era
plecată, doamna Creevy se aştepta ca nici Dorothy să nu rămînă
acasă, ca să facă economie la lemne şi lumina cu gaz. În alte
seri, doamna Creevy era ocupată să scrie scrisori de presat
creditorii sau să-i scrie editorului ziarului local, cu care să se
ciondănească în legătură cu preţul a vreo şase anunţuri, sau să-
şi bage nasul în pupitrele fetelor ca să vadă dacă temele le-au
fost corectate cum trebuie, asta dacă nu-şi găsea nimic de cusut.
Ori de cîte ori n-avea ce face fie şi cinci minute, îşi scotea cutia
de lucru şi „cosea un pic“ – de regulă, cîrpind la nesfîrşit una
dintre nenumăratele sale perechi de pantaloni bufanţi de
olandă albă şi aspră. Era cel mai deprimant articol vestimentar
pe care şi l-ar putea închipui cineva; aidoma coifului unei
călugăriţe sau cămăşii de păr de cal a unui pustnic, erau
imaginea însăşi a unei crîncene castităţi glaciale. Vederea lor te
făcea să-ţi pui întrebări despre domnul Creevy, pînă în punctul
de a te îndoi că a existat cu adevărat.
Dacă ai fi privit cu un ochi obiectiv, din afară, felul în care se
comporta doamna Creevy, ai fi zis că nu are nici un fel de
plăceri în această viaţă. Nu făcea niciodată nici unul dintre
lucrurile pe care oamenii obişnuiţi le fac ca să se distreze – nu
se ducea niciodată la film, nu deschidea niciodată o carte, nu
mînca niciodată dulciuri, nu-şi gătea niciodată vreun fel de
mîncare special şi nu se dichisea în nici un fel. Viaţa socială nu
însemna absolut nimic pentru ea. Nu avea nici un prieten, era
probabil incapabilă să-şi imagineze un lucru ca prietenia, şi
doar rareori schimba vreo vorbă cu altă fiinţă umană, în afara
discuţiilor legate strict de afaceri. Nu avea nici măcar o urmă de
credinţă religioasă. Deşi se ducea la capela baptistă în fiecare
duminică pentru a impresiona părinţii cu pietatea ei, atitudinea
sa în privinţa religiei consta într-un anticlericalism acerb,
fondat pe ideea că preoţii vor „doar să-ţi ia banii“. Părea o fiinţă
total lipsită de orice bucurii, totalmente îmbibată de cenuşiul
existenţei sale. Însă în realitate nu era deloc aşa. Existau cîteva
lucruri ce-i provocau o plăcere extremă şi fără margini.
De pildă, avariţia ei pentru bani. Era principalul ei interes în
viaţă. Există două feluri de avari – genul îndrăzneţ şi apucător,
care te va aduce la sapă de lemn dacă îi stă în putere, dar care
nu se uită niciodată de două ori la două pence, şi zgîrcitul
meschin, care nu are temeritatea de a face efectiv bani, dar
care-şi mănîncă de sub unghie, cum zice zicala. Doamna Creevy
aparţinea celei de-a doua categorii. Prin propagandă
permanentă şi minciuni sfruntate reuşise să adune în şcoala ei
douăzeci şi una de eleve, însă nu avea de gînd să crească
numărul acestora, fiindcă era prea meschină ca să cheltuiască
bani pe echipamentul necesar şi să-şi plătească adecvat
profesoara. Taxa pe care o plăteau sau n-o plăteau fetele era de
cinci guinee pe trimestru plus ce mai primea în plus uneori,
astfel încît, oricît ar fi înfometat-o şi ar fi muncit-o pe
institutoare, nu putea spera să facă un profit anual net de mai
mult de o sută şi cincizeci de lire. Însă era destul de mulţumită
cu atît. Pentru ea, era mai important să economisească şase
pence decît să cîştige o liră. Atîta timp cît putea găsi o cale de a
mai tăia un cartof din prînzul lui Dorothy sau de a cumpăra
manualele cu jumătate de penny duzina mai ieftin, sau să
strecoare încă o jumătate de guinee nejustificată într-una dintre
facturile „bunilor plătitori“, era, în felul ei, fericită.
În afară de-asta, avea un hobby de o răutătate pură şi
absolut gratuită – manifestată în gesturi meschine de ură, chiar
şi atunci cînd n-avea nimic de cîştigat de pe urma lor –, de care
nu se plictisea niciodată. Era unul dintre acei oameni care
trăiesc un soi de orgasm spiritual atunci cînd reuşesc să le facă
viaţa amară altora. Disputa ei cu domnul Boulger de alături – o
poveste unilaterală, de fapt, căci bietul domn Boulger nu era un
adversar pe măsura ei – era condusă nemilos, fără să existe, de
fapt, nici un cîştig de pe urma ei. Atît de pătimaşă era dorinţa
doamnei Creevy de a-l învinge pe domnul Boulger, că era chiar
în stare, din cînd în cînd, să mai cheltuie şi bani pentru asta. Cu
un an în urmă, domnul Boulger îi scrisese proprietarului
(fiecare dintre ei îi scria întruna proprietarului, plîngîndu-se de
comportamentul celuilalt), pentru a-i spune că fumul coşului de
la bucătăria doamnei Creevy îi vine chiar în ferestrele din
spate, aşa că, dacă e drăguţă, ar fi bine să-l mai ridice cu două
picioare. Chiar în ziua în care primise scrisoarea proprietarului,
doamna Creevy chemase zidarii şi-i pusese să coboare coşul cu
două picioare. O costase treizeci de şilingi, însă meritase. După
asta, se pornise o lungă campanie de gherilă în care se aruncau
diverse peste zidul grădinii în timpul nopţii, pe care doamna
Creevy o cîştigase, în cele din urmă, aruncînd o găleată de
cenuşă umedă pe răzorul de lalele al domnului Boulger.
Întîmplător, imediat după sosirea lui Dorothy, doamna Creevy
şi-a mai adjudecat o victorie tranşantă şi fără vărsare de sînge.
Descoperind din întîmplare că rădăcinile prunului domnului
Boulger crescuseră sub zidul grădinii ei, injectase imediat în ele
o cutie întreagă de erbicid şi omorîse copacul. Întîmplarea a
fost ieşită din comun prin faptul că a fost singura ocazie în care
Dorothy a auzit-o pe doamna Creevy rîzînd.
Însă, la început, Dorothy era prea ocupată pentru a-i acorda
atenţie doamnei Creevy şi înclinaţiilor ei răutăcioase. Vedea cît
se poate de limpede că doamna Creevy e o femeie odioasă şi că
poziţia ei aici e practic una de sclavă; însă asta n-o îngrijora
deloc. Munca ei o absorbea prea tare, era mult prea importantă.
În comparaţie cu ea, propriul său confort şi chiar viitorul ei
abia dacă mai contau.
Nu îi luă mai mult de două zile să-şi pună ordine în clasă.
Era ciudat, dar deşi nu avea nici pic de experienţă pedagogică şi
nici vreo teorie preconcepută legată de predat, chiar din prima
zi se trezi, instinctiv, rearanjînd, făcînd scheme, inovînd. Erau
atîtea lucruri care-şi reclamau urgenţa. Primul lucru, fireşte,
era să scape de obiceiul plicticos şi oribil al „trecutului pe curat“
şi, din a doua zi a lui Dorothy la şcoală, nimeni nu mai „trecea
pe curat“ nimic în timpul orelor, în ciuda faptului că doamna
Creevy pufnise o dată sau de două ori din nas. Reduse, de
asemenea, şi numărul orelor de caligrafie. Dorothy ar fi vrut să
le taie de tot din programă, cel puţin în cazul fetelor mai mari –
i se părea ridicol ca nişte fete de cincisprezece ani să-şi
irosească vremea exersîndu-şi caligrafia –, dar doamna Creevy
nici nu vru s-audă de aşa ceva. Părea să acorde o valoare
aproape superstiţioasă orelor de caligrafie. Lucrul următor,
fireşte, a fost să renunţe la respingătoarea Istorie într-o sută de
pagini şi la meschinele „cărţi de citire“. Ar fi fost complet inutil
să-i ceară doamnei Creevy să cumpere manuale noi pentru
eleve, însă în prima ei după-masă de sîmbătă, Dorothy o rugă s-
o lase să plece la Londra; primi fără prea mare tragere de inimă
permisiunea şi cheltui două lire şi trei şilingi din cele patru lire
şi zece şilingi ai ei pe douăsprezece exemplare la mîna a doua
dintr-o ediţie ieftină de şcoală a lui Shakespeare, un atlas mare,
la mîna a doua, cîteva volume cu poveşti de Hans Christian
Andersen pentru cei mici, un set de instrumente geometrice şi
două livre de plastilină. Cu acestea, plus cărţile de istorie de la
biblioteca publică, simţea că poate începe să construiască ceva.
Văzuse dintr-o ochire că lucrul de care aveau cea mai mare
nevoie copiii, şi pe care nu-l avuseseră niciodată, era atenţia
individuală. Aşa că începu prin a-i împărţi în trei grupe
separate şi aranjă lucrurile în aşa fel încît două grupe să poată
lucra singure în timp ce ea „trecea prin materia X“ împreună cu
cel de-al treilea. La început a fost greu, mai ales cu elevele mai
mici, a căror atenţie rătăcea imediat ce rămîneau de capul lor,
aşa că nu se prea putea să le laşi nesupravegheate. Şi totuşi, cît
de miraculos, cît de neaşteptat progresaseră toate în timpul
acelor cîtorva prime săptămîni! Căci majoritatea nu erau de
fapt proaste, ci doar tîmpite de o rutină plicticoasă şi mecanică.
Preţ de o săptămînă, poate, continuară să nu fie receptive la
eforturile ei; şi apoi, destul de brusc, minţişoarele lor deformate
începură să se destindă şi să crească, ca nişte margarete atunci
cînd tocmai ai terminat de tuns iarba din jurul lor.
Destul de rapid şi de uşor, Dorothy le deprinse să gîndească
singure. Le făcu să scrie compuneri din propriile lor minţi, în
loc să copieze balivernele despre păsărele cîntînd pe ramuri şi
floricelele ce ies din muguri. Reluă noţiunile de aritmetică de
bază, începu să le înveţe pe cele mici înmulţirea şi le ghidă încet
pe cele mai mari prin împărţirea cu rest spre fracţii; reuşi chiar
să le aducă pe trei dintre ele în punctul în care să se gîndească
dacă să treacă la zecimale. În loc de „Passez-moi le beurre, s’il
vous plaît“ şi „Le fils du jardinier a perdu son chapeau“, le predă
primele noţiuni de gramatică franceză. Descoperind că nici
măcar o elevă nu ştia cum arată vreo ţară a lumii (deşi cîteva
dintre ele ştiau că Quito e capitala Ecuadorului), le puse să facă
din plastilină o hartă uriaşă în relief a Europei, pe o bucată de
furnir triplu stratificat, copiind-o la exact aceeaşi scară din
atlas. Copiilor le plăcu la nebunie să facă harta; se băteau să fie
lăsaţi s-o continue. Şi începu să citească cu toată clasa Macbeth,
în afară de cele şase prea mici şi de Mavis Williams, specialista
în bastonaşe. Nici una dintre eleve nu citise niciodată de bună
voie vreun lucru, poate în afară de Girl’s Own Paper, dar se
avîntară cu mare plăcere în Shakespeare, aşa cum fac toţi copiii
atunci cînd un lucru nu e menit să le devină antipatic prin
analize morfologice sau sintactice şi comentarii anoste.
Cel mai greu era să le predea istoria. Dorothy nu-şi dăduse
seama pînă acum cît de greu e pentru copiii proveniţi din
familii sărace să-şi facă o părere, fie ea şi foarte generală,
despre ce înseamnă istoria. Orice persoană din clasa de sus,
oricît de prost informată ar fi, creşte avînd măcar o idee vagă
despre istorie; îşi poate imagina cum arăta un centurion roman,
un cavaler medieval, un nobil din secolul al optsprezecelea;
termenii de Antichitate, Evul Mediu, Renaştere, Revoluţie
Industrială înseamnă ceva pentru el, oricît de confuz. Însă
aceşti copii veneau din cămine în care nu existau cărţi şi erau
odraslele unor părinţi care ar fi rîs la ideea că trecutul ar avea
vreo semnificaţie pentru prezent. Nu auziseră în viaţa lor de
Robin Hood, nu se jucaseră niciodată de-a Cavalerii şi de-a
Capetele Rotunde, nu se întrebaseră niciodată cine-a construit
bisericile englezeşti sau ce înseamnă Fid. Def.8, de pe moneda de
un penny. Existau doar două personaje istorice de care, aproape
fără excepţie, auziseră cu toţii, iar acestea erau Columb şi
Napoleon. Dumnezeu ştie de ce – poate Columb şi Napoleon sînt
pomeniţi în ziare mai des decît majoritatea celorlalte personaje
istorice. Păreau să se fi gonflat în mintea copiilor, ca
Tweedledum şi Tweedledee, pînă cînd le-au blocat întreaga
panoramă a trecutului. La întrebarea cînd a fost inventat
automobilul, o fetiţă de zece ani s-a hazardat pierită: „Cam
acum o mie de ani, cam pe vremea lui Columb“.
Dorothy descoperi că unele dintre fetele mai în vîrstă
trecuseră prin Istoria în o sută de pagini de patru ori, de la
Boadiceea la primul jubileu creştin, şi uitaseră absolut tot. Nu
că ar fi avut cine ştie ce importanţă, cea mai mare parte a cărţii
constînd în minciuni. Reluă materia de la început, de la invazia
lui Iulius Cezar, şi la început încercă să ia cărţi de istorie de la
biblioteca publică şi să le citească elevelor în clasă; însă această
metodă eşuă, fiindcă ele nu puteau înţelege nici un lucru care
nu le era explicat în cuvinte de o silabă sau două. Aşa că făcu ce
putu, cu cuvintele ei şi cu propriile sale cunoştinţe inadecvate,
alcătuind un soi de parafrază după cele citite şi predînd-o apoi
copiilor; străduindu-se, tot acest timp, să le inculce în
minţişoarele lor confuze un tablou, oricît de vag, al istoriei şi,
lucrul cel mai greu de fiecare dată, să le şi capteze interesul.
Dar într-o zi, îi veni o idee strălucită. Cumpără un sul de tapet
ieftin, simplu, de la prăvălia unui tapiţer şi-i puse pe copii să
facă o diagramă istorică. Împărţiră sulul de tapet pe secole şi
ani, apoi lipiră pe el bucăţi tăiate din ziare ilustrate – imagini cu
cavaleri în armură, galioane spaniole, prese de tipărit şi trenuri
– fiecare la locul potrivit. Pe măsură ce numărul ilustraţiilor
creştea, diagrama, prinsă în piuneze pe pereţi şi înconjurînd
întreaga sală de clasă, înfăţişa un fel de panoramă a istoriei
britanice. Copiii erau şi mai înnebuniţi după diagramă decît
după harta în relief. Dorothy descoperi că dădeau dovadă de
mult mai multă inteligenţă atunci cînd trebuiau să facă ei ceva,
decît atunci cînd trebuiau doar să înveţe. Începuseră să
vorbească şi despre o hartă în relief a lumii, de patru picioare
pe patru, din mucava, dacă Dorothy o putea „convinge“ pe
doamna Creevy să le permită să pregătească ei înşişi mucavaua
– un proces în care se făcea destul de multă mizerie şi la care
era nevoie de găleţi întregi de apă.
Doamna Creevy privea inovaţiile lui Dorothy cu gelozie,
însă, într-o primă perioadă, fără să intervină activ. Nu avea de
gînd s-o arate, fireşte, însă în adîncul sufletului era uimită şi
încîntată să descopere că făcuse rost de o profesoară care chiar
vrea să muncească. Cînd văzu că Dorothy îşi cheltuie din
propriii săi bani de buzunar pe manuale pentru copii, savură
momentul cu aceeaşi bucurie pe care ar fi trăit-o dacă i-ar fi
reuşit o escrocherie. Însă continuă să pufnească şi să
bombănească la tot ce făcea Dorothy şi-şi irosea o groază de
timp insistînd asupra a ceea ce ea numea „corectare temeinică“
a caietelor de exerciţii ale fetelor. Dar sistemul ei de corectare,
ca întreaga programă şcolară, erau concepute cu gîndul la
reacţia părinţilor. Copiii îşi duceau periodic caietele acasă
pentru a le fi inspectate de părinţi, iar doamna Creevy nu
permitea niciodată ca în ele să fie scris ceva prea supărător
pentru orgoliul acestora. Nimic nu trebuia să fie notat cu
„greşit“, tăiat ori prea tare subliniat; în loc de asta, seara, la
dictarea doamnei Creevy, Dorothy împodobea caietele cu
comentarii mai mult sau mai puţin elogioase, cu cerneală roşie.
„O temă care-ţi face cinste!“ sau „Excelent! Faci progrese
extraordinare. Ţine-o tot aşa!“ erau preferatele doamnei Creevy.
Se pare că toţi copiii din şcoală făceau în permanenţă „progrese
extraordinare“; în ce privinţă anume, nu se specifica. Însă
părinţii, se părea, erau gata să înghită o cantitate aproape
nesfîrşită de asemenea aprecieri.
Existau, fireşte, şi momente cînd Dorothy avea probleme
chiar cu fetele. Faptul că erau de vîrste diferite făcea să fie
dificil de ţinut în frîu în permanenţă şi, deşi o îndrăgeau şi la
început fuseseră „bune“ cu ea, n-ar mai fi fost copii dacă ar fi
fost invariabil „bune“. Uneori erau leneşe şi alteori se lăsau
pradă celui mai afurisit obicei al fetelor de şcoală – chicotitul. În
primele cîteva zile, răbdarea lui Dorothy a fost greu pusă la
încercare de către micuţa Mavis Williams, care era mai proastă
decît ai fi crezut că e posibil să fie un copil de unsprezece ani.
La prima tentativă de a-i cere să facă şi altceva decît bastonaşe,
ochii ei îndepărtaţi o fixară cu o privire goală şi tîmpă, aproape
subumană. Uneori, însă, avea accese de logoree în care punea
cele mai incredibile şi mai încuietoare întrebări posibile. De
pildă, îşi deschidea „citirea“, găsea o ilustraţie – elefantul cel
inteligent, poate – şi o întreba pe Dorothy:
— Vă rog, domnişoară, ce-i ’ucru ăsta de aici? (Avea un fel
ciudat de a pronunţa greşit cuvintele.)
— E un elefant, Mavis.
— Ce e aia elifant?
— Elefantul e o specie de animal sălbatic.
— Ce e aia ’nimal?
— Păi… cîinele e un animal.
— Ce e ăla cîine?
Şi tot aşa, mai mult sau mai puţin la infinit. Cam pe la
mijlocul celei de-a patra dimineţi, Mavis ridică mîna şi zise cu o
politeţe şireată care ar fi trebuit s-o pună pe Dorothy în gardă:
— Vă rog, domnişoară, mă puteţi scuza puţin?
— Da, zise Dorothy.
Una dintre fetele mai mari ridică mîna, se înroşi şi lăsă iar
mîna jos, de parcă îi era prea ruşine să vorbească. Atunci cînd
Dorothy o rugă să vorbească, aceasta zise ruşinată:
— Vă rog, domnişoară, domnişoara Strong n-o lăsa pe Mavis
să se ducă la toaletă singură. Se încuie înăuntru şi nu mai vrea
să iasă, şi pe urmă doamna Creevy se înfurie, domnişoară.
Dorothy trimise pe cineva, dar era prea tîrziu. Mavis rămase
în latebra pudenda pînă la ora douăsprezece. După aceea,
doamna Creevy o luă deoparte pe Dorothy şi îi explică faptul că
Mavis e retardată – sau, cum îi zise ea, „nu e întreagă la minte“.
Era total imposibil s-o înveţi ceva. Fireşte, doamna Creevy „îşi
ţinuse gura“ faţă de părinţii lui Mavis, care credeau că odrasla
lor e doar puţin „întîrziată“ şi îşi plăteau taxele regulat. Nu era
greu de lucrat cu Mavis. Trebuia doar să-i dai un caiet şi un
Î
creion şi să-i spui să deseneze şi să nu vorbească. Însă Mavis, pe
care n-o puteai scoate din ale ei, nu desena altceva decît
bastonaşe – rămînea tăcută şi aparent fericită ore în şir, cu
limba atîrnîndu-i în afară, printre rîndurile nesfîrşite de
bastonaşe.
Dar în ciuda acestor dificultăţi minore, cît de bine a mers
totul în acele prime cîteva săptămîni! Cît de ameninţător de
bine! În jur de zece noiembrie, după ce bombănise mult timp
despre preţul cărbunelui, doamna Creevy începu să permită să
se facă focul în sala de clasă. Cînd clasa a ajuns să fie încălzită
decent, copiii s-au înviorat vizibil. Şi uneori existau şi ceasuri
fericite, cînd focul trosnea în şemineu, iar doamna Creevy era
plecată, şi copiii lucrau în tăcere, absorbiţi de vreuna dintre
orele lor preferate. Cel mai bine a fost cînd cele două grupuri
mai mari au citit Macbeth, iar fetele ţipau la unele scene
ţinîndu-şi respiraţia, iar Dorothy le oprea pentru a le face să
pronunţe cuvintele cum trebuie şi să le spună cine era mirele
Bellonei şi cum călătoreau vrăjitoarele pe cozi de mătură; iar
fetele voiau să ştie, aproape la fel de surescitate ca şi cînd ar fi
fost vorba de o poveste poliţistă, cum era posibil ca pădurea
Birnam să vină la Dunsinane şi Macbeth să fie ucis de un bărbat
ce nu era născut din femeie. Sînt clipe care fac să merite
predatul – cele în care entuziasmul copiilor ţîşneşte, ca o flacără
de răspuns, pentru a se întîlni cu al tău, iar sclipiri subite şi
neaşteptate de inteligenţă îţi răsplătesc chinul de pînă atunci.
Nici o meserie nu e mai fascinantă decît cea de profesor, dacă ţi
se dă mînă liberă. Însă, din păcate, Dorothy încă nu ştia că acest
„dacă“ e unul dintre cele mai importante din lume.
Era o slujbă care i se potrivea, şi era fericită s-o facă. La ora
asta cunoştea deja la perfecţie cum funcţionează minţile
copiilor, le cunoştea înclinaţiile fiecăruia şi stimulentele
speciale de care e nevoie ca să-i faci să gîndească. Îi îndrăgea
mult mai tare, era mult mai interesată de dezvoltarea lor, mai
doritoare să facă tot ce e mai bine pentru ei, decît ar fi crezut că
e posibil în urmă cu doar puţin timp. Munca atît de complexă şi
permanentă de institutoare îi umplea viaţa exact aşa cum i-o
umpluse acasă rutina treburilor parohiei. Se gîndea şi visa cum
să predea mai bine; lua cărţi de la biblioteca publică şi studia
teoriile educaţiei. Simţea că i-ar plăcea destul de mult să
continue să predea toată viaţa, chiar şi cu zece şilingi pe
săptămînă, plus masă şi casă, dacă putea să fie mereu aşa ca
acum. Ajunsese la concluzia că aceasta e vocaţia ei.
Aproape orice slujbă care i-ar fi ocupat tot timpul ar fi fost o
uşurare după cumplitul sentiment de inutilitate pe care-l trăise
în perioada cît fusese în mizerie. Însă aceasta era mai mult
decît o simplă slujbă; era – aşa i se părea – o misiune, un scop în
viaţă. Să încerce să trezească la viaţă minţile amorţite ale
acestor copii, să încerce să îndrepte răul care li se făcuse în
numele educaţiei – nu era, oare, un ţel care să merite să i te
dedici trup şi suflet? Aşa că, pentru moment, în interesul
muncii sale, reuşi să ignore traiul inuman pe care-l ducea în
casa doamnei Creevy şi aproape să uite situaţia ciudată şi
anormală în care se găsea şi nesiguranţa viitorului său.

IV

Dar, fireşte, nu avea cum să dureze.

Nu trecură multe săptămîni pînă cînd părinţii începură să se
amestece în programa lui Dorothy. Acest lucru – problemele cu
părinţii – face parte din cursul firesc al vieţii dintr-o şcoală
particulară. Toţi părinţii sînt obositori din punctul de vedere al
profesorului, iar părinţii copiilor dintr-o şcoală privată de mîna
a patra sînt cu totul imposibili. Pe de o parte, au doar o foarte
vagă idee despre ce înseamnă educaţie; pe de alta, privesc
„şcolitul“ exact aşa cum se uită la factura măcelarului sau a
băcanului, cu permanentă suspiciune că sînt înşelaţi. Îl
bombardează pe dascăl cu bilete cu ortografie îndoielnică, prin
care îi cer lucruri imposibile, şi le trimit prin copii, iar aceştia le
citesc în drumul spre şcoală. La sfîrşitul primelor două
săptămîni, Mabel Briggs, una dintre cele mai promiţătoare
eleve din clasă, îi aduse lui Dorothy următorul bilet:
„Dragă domnişoară, vrei te rog s-o înveţi pe Mabel un pic
mai multă aritmetică? Că ce-o înveţi ’mneata nu e destul de
 pratic. Toate hărţile alea şi to’ restu’. Are nevoie să ştie
lucruri pratice, nu baliverne de-astea. Aşa că mai multă
aritmetică, te rog. Al dumitale,
Cu stimă,
GEO. BRIGGS
P.S. Mabel zice că vrei să începi cu ea nu ştiu ce zecimale. Eu
nu vreau s-o înveţi zecimale, vreau s-o înveţi aritmetică.“
Aşa că Dorothy încetă să mai facă geografie cu Mabel şi făcu
cu ea mai multă aritmetică, iar Mabel începu să plîngă. Urmară
şi mai multe scrisori. O doamnă era tulburată să afle că odraslei
sale i-a fost dat să citească Shakespeare. Auzise, i-a scris, că
acest domn Shakespeare este un scriitor de piese de teatru, şi e
sigură domnişoara Millborough că nu e un scriitor foarte
imoral? Ea, una, nu fusese niciodată nici măcar la cinema, ca să
nu mai spună la o piesă de teatru, şi simţea că şi în simpla citire
a unei piese de teatru poate pîndi un foarte mare pericol – şi
aşa mai departe. Cedă însă, cînd auzi că respectivul domn
Shakespeare e mort. Acest lucru păru s-o liniştească. Alt părinte
dorea mai multă atenţie acordată caligrafiei copilului său, iar
altul era de părere că franceza e pierdere de timp; şi tot aşa,
pînă cînd orarul atît de bine cumpănit al lui Dorothy a fost făcut
aproape ferfeniţă. Doamna Creevy îi dădea foarte limpede de
înţeles că trebuie să facă orice îi cer părinţii sau măcar să le dea
impresia că face. În multe cazuri era aproape imposibil, întrucît
punînd un copil să studieze, de pildă, aritmetica, în timp ce
restul clasei făcea istorie sau geografie, ar fi dat complet orarul
peste cap. Însă în şcolile private cuvîntul părintelui e lege.
Aceste şcoli există, ca şi prăvăliile, ca să facă pe plac clienţilor
lor şi, dacă un părinte dorea ca odrasla să nu înveţe decît jocul
de-a sfoara şi alfabetul cuneiform, profesorul era nevoit să
accepte situaţia dacă nu voia să piardă un elev.
Adevărul era că părinţii deveniseră tot mai deranjaţi de
poveştile cu care veneau copiii acasă, despre metodele de
predare ale lui Dorothy. Nu vedeau nici un rost în aceste idei
moderne de a face hărţi din plastilină şi a citi poezie, iar vechea
rutină mecanicistă ce o îngrozise atît de tare pe Dorothy li se
părea, prin comparaţie, cît se poate de raţională. Erau tot mai
neliniştiţi, iar scrisorile lor erau presărate cu cuvîntul „practic“,
în esenţă vrînd să spună că doresc mai multă aritmetică şi
caligrafie. Şi chiar şi noţiunea lor despre aritmetică se limita la
adunare, scădere, înmulţire şi „exerciţii“, iar împărţirea cu rest
li se părea un veritabil şi spectaculos tour de force lipsit de orice
valoare concretă. Foarte puţini dintre ei ar fi ştiut să facă vreo
operaţie cu zecimale, şi nu erau cine ştie ce doritori ca odraslele
lor să o poată face.
Însă, dacă povestea s-ar fi oprit aici, probabil că n-ar fi fost
chiar aşa o problemă. Era normal ca părinţii s-o bată la cap pe
Dorothy, aşa cum fac toţi părinţii; însă, în cele din urmă,
Dorothy ar fi aflat – aşa cum află, pînă la urmă, toţi profesorii –
că, dacă dai dovadă de puţin tact, poţi să le ignori cu graţie
doleanţele. Dar exista un lucru care în mod categoric avea să
creeze probleme, şi anume faptul că aproape toţi părinţii
copiilor, cu excepţia a trei eleve, erau non-conformişti, în vreme
ce Dorothy era anglicană. Era adevărat că îşi pierduse credinţa
– într-adevăr, în ultimele două luni, în presa de orice orientare
ar fi fost ea, nu se gîndise nimeni la credinţa ei sau la faptul că
şi-o pierduse. Însă nu prea conta; romano-catolic sau anglican,
dizident religios, evreu, turc sau ateu, necredincios, rămîi
adeptul mentalităţii cu care ai crescut. Dorothy, născută şi
crescută în apropierea bisericii, nu pricepea absolut deloc cum
gîndeşte un non-conformist. Oricît de bine intenţionată ar fi
fost, nu reuşi să nu facă lucruri care să-i ofenseze pe unii dintre
părinţi.
Cam la începutul şederii ei acolo, a avut loc o discuţie
aprinsă pe tema lecţiilor despre scriptură – de două ori pe
săptămînă, copiii citeau cîteva capitole din Biblie, Vechiul
Testament şi Noul Testament, alternativ –, mai mulţi părinţi
scriindu-i s-o roage să nu le răspundă copiilor cînd aceştia îi
pun întrebări despre Fecioara Maria; peste textele despre
Fecioara Maria trebuia să treacă în tăcere sau, dacă era posibil,
să le ignore total. Însă Shakespeare, acel scriitor nemuritor, a
fost cel care a făcut să explodeze situaţia. Fetele trecuseră prin
Macbeth, tînjind să afle dacă profeţia vrăjitoarelor se va împlini
sau nu. Ajunseră la scenele finale. Pădurea Birnam venise la
Dunsinane – partea aceea fusese lămurită, cel puţin; însă cum
rămînea cu bărbatul ce nu fusese născut din femeie? Erau la
pasajul fatal:
„Macbeth: Truda ţi-e-n zadar:
 Mai lesne poţi însîngera cu spada
Văzduhul de neînvins decît pe mine.
Pe creştete ce pot fi rănite
Abate-ţi fierul. Port vrăjită viaţă!
Nu-i dat să mă răpună, nimănui
Născut de-o mamă!
Macduff: Nu te încrede-n vrăji.
Iar îngerul pe care l-ai slujit
Să-ţi spună el că smuls a fost Macduff
Pretimpuriu din pîntecele maicii sale!“9
Fetele o priviră nedumerite. Se lăsă un scurt moment de
tăcere, după care un cor de glasuri răsună din toate colţurile
clasei:
— Vă rugăm, domnişoară, ne spuneţi ce înseamnă?
Dorothy le explică. Le explică făcînd pauze şi incomplet, dar
cuprinsă de un presentiment brusc şi oribil – o premoniţie că
acest lucru îi va face probleme – şi totuşi, le explică. Şi după
asta, fireşte, începu distracţia.
Cam jumătate dintre copiii din clasă se duseră acasă şi îi
întrebară pe părinţi ce e ăla „pîntece“. Urmă o agitaţie subită,
cu schimburi de mesaje în toate direcţiile, un şoc electric de
spaimă ce traversă cincisprezece cămine de non-conformişti
care puneau mare preţ pe buna-cuviinţă. Probabil că în noaptea
aceea părinţii ţinuseră un soi de întrunire secretă, pentru că
seara următoare, cam pe la ora cînd se terminară orele, o
delegaţie din partea lor veni s-o vadă pe doamna Creevy.
Dorothy îi auzi sosind cîte unul şi cîte doi, şi bănui ce-o să
urmeze. Abia le dăduse drumul copiilor, cînd o auzi pe doamna
Creevy strigînd-o din capul scărilor:
— Vino puţin aici, domnişoară Millborough!
Dorothy urcă scările, încercînd să-şi controleze tremurul
genunchilor. Cînd ajunse în salonul golaş, doamna Creevy
stătea cu o mină severă lîngă pian, iar şase părinţi şedeau de jur
împrejur, pe scaune din păr de cal, ca într-un cerc de
inchizitori. Era domnul Geo. Briggs care scrisese scrisoarea
despre aritmetica lui Mabel – un băcan cu privire ageră, care
avea o scorpie de nevastă uscăţivă –, şi mai era un bărbat masiv
ca un bivol, cu mustaţă pe oală şi o soţie lipsită de orice culoare
şi atît de plată, încît părea să fi fost aplatizată sub presiunea
unui obiect greu – soţul ei, poate. Pe aceştia doi, Dorothy nu
reţinu cum îi cheamă. Mai erau apoi doamna Williams, mama
retardatei, o femeie micuţă, negricioasă şi foarte obtuză care
mereu era de acord cu antevorbitorul ei, şi domnul Poynder,
comis-voiajor. Era un bărbat tînăr spre vîrsta de mijloc, cu chip
pămîntiu, buze mobile şi chelie pe care erau lipite cu grijă
cîteva şuviţe de păr umed destul de neplăcute la vedere. În
cinstea vizitei părinţilor, în cămin ardea mocnit un foc încropit
din trei cărbuni mari.
— Ia loc acolo, domnişoară Millborough, zise doamna
Creevy, arătînd către un scaun tare ce trona ca un loc al căinţei
în mijlocul cercului de părinţi.
Dorothy se aşeză.
— Şi acum, spuse doamna Creevy, te rog să asculţi ce are să-
ţi spună domnul Poynder.
Domnul Poynder avea o mulţime de lucruri de spus. Era
limpede că ceilalţi părinţi îl aleseseră drept purtătorul lor de
cuvînt, şi acesta vorbi pînă cînd îi apărură nişte picături de
spumă galbenă în colţurile gurii. Şi, lucrul cel mai uimitor, reuşi
s-o facă – atît de mare era preocuparea sa pentru ceea ce se
cuvine – fără ca măcar o singură dată să repete cuvîntul care
provocase tot necazul.
— Simt că dau glas opiniei tuturor, zise cu elocvenţa sa facilă
de negustor ambulant, cînd spun că dacă domnişoara
Millborough ştia că această piesă – Macduff, sau cum se
numeşte –, conţine asemenea cuvinte ca – mă rog, cuvinte
precum cel despre care discutăm –, nu trebuia niciodată să le-o
dea copiilor s-o citească. După părerea mea, e o ruşine că se
permite tipărirea de manuale cu asemenea cuvinte în ele. Sînt
sigur că dacă vreunul dintre noi ar fi ştiut că Shakespeare e
genul ăsta de autor, am fi pus piciorul în prag de la început.
Mărturisesc că sînt surprins. Chiar alaltăieri am citit un articol
din News Chronicle, care spunea că Shakespeare e părintele
literaturii engleze; ei bine, dacă asta-i literatura, atunci propun
să avem parte de mai puţină literatură, eu aşa zic! Cred că toată
lumea e de acord cu mine în privinţa asta. Şi, pe de altă parte,
dacă domnişoara Millborough nu ştia că va veni acel cuvînt –
înţelegeţi, cuvîntul la care mă refer –, atunci trebuia ca, atunci
cînd l-a văzut, să treacă efectiv mai departe şi să nu-l bage în
seamă. Nu era nici cea mai mică nevoie să li-l explice copiilor.
Doar să le spună să facă linişte şi să nu pună întrebări – aşa se
procedează cu copiii.
— Dar copiii n-ar fi înţeles piesa dacă nu le-aş fi explicat!
protestă Dorothy pentru a treia sau a patra oară.
— Sigur că n-ar fi înţeles-o! Văd că nu pricepeţi ce vă spun,
domnişoară Millborough! Noi nu dorim ca ei să înţeleagă.
Credeţi că vrem să le intre în cap tot soiul de idei deşucheate de
prin cărţi? Şi-aşa le intră destule în cap cu toate filmele astea
blestemate şi cu ziarele de doi penny pentru fete, care le cad în
mînă – toate poveştile astea deocheate de dragoste, cu poze cu…
mă rog, n-am să intru în detalii. Nu ne trimitem copiii la şcoală
ca să li se bage tot soiul de idei în cap. Şi spun asta în numele
tuturor părinţilor. Cu toţii sîntem oameni cumsecade, cu frică
de Dumnezeu – unii dintre noi sînt baptişti şi alţii metodişti, şi
avem chiar şi un membru sau doi ai Bisericii Angliei; dar atunci
cînd e vorba despre o asemenea situaţie, uităm de diferenţele
dintre noi şi încercăm să ne creştem copiii în spiritul bunului-
simţ şi să-i ferim să afle despre Faptele Vieţii. Dacă ar fi după
mine, nici un copil – în orice caz, nici o fată – n-ar afla nimic
despre Faptele Vieţii înainte de douăzeci şi unu de ani.
Părinţii încuviinţară, iar bărbatul ca un bivol adăugă,
răcnind cît îl ţineau băierile:
— Aşa, aşa! Şi io zic la fel, domnu’ Poynder. Aşa, aşa!
După ce termină cu subiectul Shakespeare, domnul Poynder
adăugă cîteva observaţii despre metodele pedagogice moderne
ale lui Dorothy, ceea ce-i dădu domnului Geo. Briggs ocazia de a
puncta, din cînd în cînd „Aşa! Eserciţii, asta avem nevoie,
eserciţii! Nu toate prostiile alea ca poiezia şi să facă hărţi şi să
lipească tot felu’ dă hîrtii pă pereţi şi tot aşa. Să-i înveţe să ştie
bine să socotească şi să scrie, şi să lase restu’. Eserciţii! Ai zis-o
bine!“.
Discuţia continuă aşa vreo douăzeci de minute. La început,
Dorothy încercă să se contrazică cu ei, dar o văzu pe doamna
Creevy că dă furioasă din cap în direcţia ei peste umărul
bărbatului ca un bivol, gest pe care îl interpretă, în mod corect,
ca pe un semnal că trebuie să tacă. La ora cînd terminară, şi
după ce reuşiseră s-o aducă pe Dorothy aproape în pragul

Î
lacrimilor, părinţii se pregătiră de plecare. Însă doamna Creevy
îi opri.
— Staţi numai puţin, doamnelor şi domnilor, zise. Acum că
fiecare a spus ce-avea de spus – şi vă asigur că mă bucur nespus
că v-am putut oferi această ocazie –, aş dori să spun şi eu ceva.
Doar ca să clarific lucrurile, pentru eventualitatea în care aţi
crede că eu aş putea avea ceva de-a face cu această treabă
foarte urîtă care s-a întîmplat. Şi dumneata să rămîi acolo,
domnişoară Millborough! adăugă.
Se întoarse către Dorothy şi, în faţa părinţilor, îi trase un
„perdaf“ înveninat care dură mai bine de zece minute. Avu grijă
să sublinieze că Dorothy adusese aceste cărţi deocheate în casă
pe la spatele ei; că era o trădare şi o ingratitudine strigătoare la
cer; şi că, dacă se mai întîmplă vreodată aşa ceva, Dorothy va fi
aruncată-n stradă cu salariul pe o singură săptămînă. Şi o ţinu
tot aşa, reproş după reproş. Expresii precum „fată pe care-am
luat-o în casa mea“, „căreia i-am dat o bucată de pîine“ şi chiar
„care trăieşte de pe urma milosteniei mele“ se repetară iar şi iar
şi iar. Părinţii şedeau în cerc asistînd la scenă şi, pe feţele lor
tîmpe – nu severe şi nici răutăcioase, doar insensibilizate de
neştiinţă şi de mediocritatea lor înnăscută – se vedea o
aprobare solemnă, o plăcere solemnă în faţa spectacolului în
care păcătosul era pus la zid. Dorothy înţelese asta; înţelese că e
necesar ca doamna Creevy să-i „tragă un perdaf“ în faţa
părinţilor, ca aceştia să simtă că şcoala îşi merită banii şi să fie
mulţumiţi. Şi totuşi, pe măsură ce torentul de reproşuri
meschine şi crude continuă, în inima ei se ridică o asemenea
mînie că i-ar fi făcut o mare plăcere să se ridice şi s-o
plesnească pe doamna Creevy peste faţă. Se gîndi iar şi iar „N-
am să suport, n-am să mai suport o clipă! O să-i spun ce cred
despre ea, după care am să ies aşa cum sînt afară din casă!“.
Dar nu făcu nimic de acest gen. Îşi văzu cu o claritate
înfiorătoare neputinţa propriei situaţii. Indiferent ce se
întîmpla, oricîte insulte trebuia să înghită, trebuia să-şi păstreze
slujba. Aşa că rămase tăcută, cu faţa trandafirie de umilinţă, în
mijlocul cercului de părinţi, iar în curînd mînia i se preschimbă
în tristeţe, şi îşi dădu seama că o să înceapă să plîngă dacă nu
face eforturi să nu lase să se întîmple asta. Dar îşi dădu seama
şi că, dacă ar începe să plîngă, aceasta ar fi chiar ultima
picătură şi părinţii ar cere să fie dată afară. Pentru a-şi păstra
cumpătul, îşi înfipse atît de tare unghiile în palme că după
aceea constată că îşi dăduse chiar sîngele.
În curînd, „perdaful“ se transformă în asigurări din partea
doamnei Creevy că aşa ceva nu trebuie să se mai întîmple
niciodată şi că ofensatoarele volume din Shakespeare vor fi
arse imediat. Părinţii erau acum satisfăcuţi. Dorothy îşi primise
lecţia şi avea, fără îndoială, să profite de ea; nu-i purtau pică şi
nu erau conştienţi de faptul că o umiliseră. Şi-au luat rămas-
bun de la doamna Creevy, i-au spus la revedere puţin mai rece
lui Dorothy şi au plecat. Dorothy se ridică şi ea să plece, dar
doamna Creevy îi făcu semn să rămînă unde se află.
— Aşteaptă te rog puţin, zise ameninţătoare, în timp ce
părinţii părăseau încăperea. Sper că nu-ţi închipui că am
terminat cu dumneata.
Dorothy se aşeză la loc. Simţea că i s-au înmuiat genunchii şi
că e mai aproape ca niciodată de punctul de a izbucni în
lacrimi. După ce-i conduse pe părinţi afară pe uşa principală,
doamna Creevy se întoarse cu un castron cu apă şi-l aruncă în
foc – căci ce rost avea să irosească aşa bunătate de cărbuni
după plecarea părinţilor? Dorothy îşi imagină că o să-şi reia
„perdaful“. Însă mînia doamnei Creevy părea să se fi răcorit –
în orice caz, îşi lăsase deoparte aerul de virtuoasă oripilată pe
care trebuise să şi-l ia în faţa părinţilor.
— Vreau doar să vorbesc puţin cu dumneata, domnişoară
Millborough, zise. Cred că e momentul să stabilim, o dată
pentru totdeauna, cum va anume fi condusă şcoala asta şi cum
nu.
— Da, zise Dorothy.
— Ei bine, am să fiu sinceră cu dumneata. Cînd ai venit aici,
am văzut din capul locului că nu ştii absolut nimic despre
predat; dar nu m-ar fi deranjat dacă ai fi avut un dram de bun-
simţ, aşa cum ar fi avut orice altă fată. Doar că se pare că
dumneata n-ai avut. Te-am lăsat să-ţi faci de cap o săptămînă,
două şi primul lucru pe care l-ai făcut a fost să te-apuci să-mi
pui toţi părinţii în cap. Ei bine, n-am de gînd să mai tolerez aşa
ceva. De acum încolo, o să facem lucrurile cum vreau eu, nu
cum vrei dumneata. Înţelegi?
— Da, spuse Dorothy iar.
 — Şi te rog să nu-ţi închipui că nu mă pot descurca fără
dumneata, continuă doamna Creevy. Pot să fac rost de profesori
mult mai ieftini ca dumneata, la orice oră din zi şi din noapte,
cu masterat şi licenţă şi tot tacîmul. Doar că ăştia cu masterat şi
licenţă cam au patima beţiei sau, dacă nu… – mă rog, nu
contează asta –, şi trebuie să recunosc că dumneata nu pari să
le ai cu băutul sau altele de genul ăsta. Îndrăznesc să zic că noi
două ne-am înţelege destul de bine dacă ai renunţa la ideile
astea moderne şi ai înţelege ce e aia pedagogie practică. Aşa că,
te rog, ascultă-mă.
Dorothy ascultă. Cu o claritate de invidiat şi cu un cinism cu
atît mai respingător cu cît era total inconştient, doamna Creevy
îi explică tehnica escrocheriei murdare pe care ea o numea
pedagogie practică.
— Ceea ce trebuie dumneata să pricepi, odată pentru
totdeauna, începu, e că într-o şcoală contează doar un singur
lucru, şi anume taxele. Cît despre povestea asta cu „dezvoltat
minţile copiilor“, cum îi spui dumneata, nu mă interesează nici
cît negru sub unghie. Pe mine mă interesează taxele, nu să
dezvolt minţile copiilor. La urma urmei, e doar un lucru de bun-
simţ. Cine-ar fi nebun să se deranjeze să ţină o şcoală şi să lase
casa să-i fie întoarsă cu fundul în sus de o mînă de copii, dacă
nu i-ar ieşi nişte bănuţi din treaba asta? Întîi vin taxele, iar tot
restul abia dup-aia. Nu ţi-am spus asta în prima dumitale zi
aici?
— Ba da, recunoscu Dorothy pierită.
— Ei bine, părinţii sînt cei care plătesc taxele, şi părinţii sînt
cei de care trebuie să-ţi pese. Faci ce vor părinţii – asta e regula
noastră. E-adevărat, nu cred că toată povestea asta cu plastilina
şi lipitul de hîrtii pe pereţi pe care-ai introdus-o le face copiilor
cine ştie ce rău; dar părinţii nu doresc aşa ceva, şi cu asta basta.
Aşa cum ştii, sînt doar două materii care ei doresc să le fie
predate copiilor, şi anume caligrafia şi aritmetica. Şi în primul
rînd caligrafia. Ăsta e un lucru al cărui rost chiar pot să-l
înţeleagă. Prin urmare, caligrafia e lucrul de care trebuie să te
ţii cu dinţii. Să ai grijă ca fetele să aibă cît mai multe caiete cu
scris îngrijit, pe care să le poată duce acasă şi pe care părinţii să
le poată arăta vecinilor, făcîndu-ne un pic de publicitate gratis.
Vreau să-i pui pe copii să scrie frumos două ore pe zi, şi atît.
 — Două ore pe zi, doar să scrie frumos, repetă Dorothy
ascultătoare.
— Da. Şi cît mai multă aritmetică. Părinţii ţin foarte mult la
aritmetică – mai ales la adunatul banilor. Să nu uiţi nici o clipă
ce vor părinţii. Dacă-l întîlneşti pe vreunul dintre ei pe stradă,
te duci la el şi-ncepi să-i vorbeşti de copilul lui. Subliniezi faptul
că e cea mai bună elevă din clasă şi că, dacă mai stă măcar trei
trimestre, o să devină şi mai bună. Pricepi ce spun? Nu te duci
la ei să le spui că odrasla lor nu evoluează deloc; fiindcă, de
regulă, dacă le spui asta, vin imediat şi-şi iau copilul acasă. Încă
trei trimestre – asta trebuie să le spui. Şi la sfîrşitul trimestrului,
cînd îţi faci evaluările, mi le aduci mie să mă uit peste ele. Îmi
place să dau notele eu însămi.
Doamna Creevy o privi în ochi pe Dorothy. Poate că voise să
spună că întotdeauna aranjează lucrurile în aşa fel încît fiecare
fată să iasă undeva între primele din clasă, dar se abţinu.
Dorothy nu a fost în stare să răspundă nimic preţ de o clipă. Pe
dinafară, părea supusă şi foarte lividă, dar inima îi era plină de
mînie şi o repulsie de moarte, cu care trebui să se lupte înainte
de a putea vorbi. Însă nici nu-i trecea prin minte să o contrazică
pe doamna Creevy. „Perdaful“ îi distrusese orice urmă de
personalitate. Îşi stăpîni glasul şi zise:
— Nu voi preda nimic altceva decît caligrafia şi aritmetica –
e bine aşa?
— Mă rog, nu asta am vrut să zic. Mai sînt şi alte materii care
dau bine în broşură. Franceza, de pildă – franceza dă foarte bine
în broşură. Dar nu e o materie cu care să-ţi iroseşti prea mult
timp. Nu le împuia capul cu gramatica, sintaxa, verbele şi toate
astea. Din punctul meu de vedere, genul ăsta de chestii n-o să le
fie de cine ştie ce folos. Învaţă-le un pic de „parle vu franse“ şi
„pase moa le beur“ şi aşa mai departe; astea o să le fie de mai
mare folos decît gramatica. Şi apoi e latina – întotdeauna pun
latina în broşură. Dar nu cred că ştii prea multă latină, aşa-i?
— Nu, recunoscu Dorothy.
— Mă rog, nu contează. Nu trebuie s-o predai. Nici unul
dintre părinţii noştri nu vrea ca odrasla lui să-şi piardă timpul
cu latina. Dar le place să o vadă în broşură. Dă bine. Sigur că
sînt o mulţime de materii pe care nu le putem de fapt preda,
dar tot trebuie să le facem reclamă. Contabilitate,
stenodactilografie, de pildă, în afară de muzică şi dans. Toate
dau însă foarte bine în broşură.
— Caligrafie, aritmetică, franceză – mai e şi altceva? zise
Dorothy.
— Păi, istorie, geografie şi literatură engleză, fireşte. Dar te
rog renunţă la harta aia – chiar din clipa asta –, e doar pierdere
de timp. La geografie, ajunge dacă elevele ştiu capitalele lumii.
Fă-le să spună ca pe apă capitalele tuturor judeţelor britanice,
ca pe tabla înmulţirii. Aşa măcar o să poată să arate un lucru
concret, pe care l-au învăţat. Cît despre istorie, rezumă-te la
Istoria Marii Britanii în o sută de pagini. Nu accept să le predai
din cărţile alea mari de istorie pe care le tot aduci de la
bibliotecă. Zilele trecute am deschis una dintre ele şi primul
lucru care mi-a căzut sub ochi a fost un text care zicea că
englezii au fost înfrînţi în nu ştiu ce bătălie. Aşa ceva vrei
dumneata să-i înveţi pe copii? Părinţii n-or să suporte aşa ceva,
îţi spun sigur!
— Şi literatură? zise Dorothy.
— Ei, sigur că trebuie să mai şi citească, şi nu pricep deloc de
ce-ai strîmbat aşa din nas la citirile alea micuţe şi drăguţe ale
noastre. Foloseşte-le. Sînt un pic cam vechi, dar sînt destul de
bune pentru o mînă de copii cît avem noi, cel puţin eu aşa cred.
Şi cred că ar fi bine să înveţe cîteva poezii pe dinafară. Unora
dintre părinţi le place să-şi audă copiii recitînd o poezie. „The
Boy stood on the Burning Deck“10 – asta-i o poezie foarte bună –
şi pe urmă mai e „The Wreck of a Steamer“ – cum se numea
vasul ăla? „The Wreck of the Steamer Hesperus“11 Puţină poezie
nu strică din cînd în cînd. Dar să nu mai aud de Shakespeare, te
rog!
Dorothy nu primi nici un ceai în ziua aceea. Era trecut de
mult de ora ceaiului, dar cînd doamna Creevy îşi termină
predica, o expedie fără să-i zică nimic de ceai. Poate că era o
pedeapsă suplimentară pentru l’affaire Macbeth.
Dorothy nu ceruse permisiunea de a ieşi în oraş, dar simţea
că nu mai poate rămîne nici o clipă în casă. Îşi luă haina şi
pălăria şi porni pe drumul prost luminat, îndreptîndu-se către
biblioteca publică. Era noiembrie tîrziu acum. Deşi ziua fusese
umedă, vîntul nopţii sufla tăios, ca o ameninţare, prin copacii
aproape goi, făcînd lumina de gaz să pîlpîie, în ciuda faptului că
era protejată de sticlă, şi învîrtejind frunzele ude şi netede ce
umpleau trotuarul. Dorothy tremura uşor. Vîntul aspru îi
pătrunse pînă-n oase, făcînd-o să-şi amintească de Trafalgar
Square. Şi, deşi nu se gîndea că, dacă rămîne fără slujbă, va fi
nevoită să se întoarcă în sublumea din care venise – într-
adevăr, nu era atît de disperată, în cel mai rău caz, vărul ei sau
altcineva i-ar fi venit în ajutor –, totuşi, „perdaful“ doamnei
Creevy făcuse ca perspectiva de a reveni în Trafalgar Square să
i se pară brusc mult mai aproape. Iar aceasta o făcuse să
înţeleagă, mult mai mult ca pînă acum, marea poruncă a epocii
moderne – cea de-a unsprezecea poruncă, care le făcea
insignifiante pe toate celelalte: „Să nu-ţi pierzi slujba“.
Cît despre lucrurile pe care le spusese doamna Creevy
despre „pedagogia practică“, ele nu reprezentau decît un mod
realist de a face faţă situaţiei. Nu făcuse decît să spună cu voce
tare ceea ce majoritatea celor aflaţi în poziţia ei n-ar îndrăzni
niciodată să spună. Propoziţia pe care o repeta atît de des, „Pe
mine taxele mă interesează“, era un motto care ar putea fi – de
fapt chiar ar trebui să fie – pus deasupra uşii tuturor şcolilor
particulare din Anglia.
Că veni vorba, în Anglia sînt foarte multe şcoli particulare.
De mîna a doua, de mîna a treia şi de mîna a patra (Ringwood
House era un exemplu grăitor de şcoală de mîna a patra), sînt
cu zecile în fiecare suburbie londoneză şi fiecare oraş de
provincie. În orice moment, există undeva în jur de zece mii,
dintre care sub o mie ajung să fie inspectate de guvern. Şi deşi
unele dintre ele sînt mai bune decît altele şi o parte dintre ele
sînt, probabil, mai bune decît şcolile municipale cu care
concurează, toate au la bază un rău fundamental; şi anume,
faptul că pînă la urmă, unicul lor scop e cel de a face bani. Deşi
nu sînt cîtuşi de puţin ilegale, sînt întemeiate în exact acelaşi
spirit cu care cineva ar deschide un bordel sau o bursă de
pariuri ilegale. Într-o dimineaţă, un om de afaceri plictisit (de
regulă, aceste şcoli sînt proprietatea unor oameni care n-au
nimic de-a face cu pedagogia) îi zice nevesti-sii:
— Emma, mi-a venit o idee! Ce-ai zice să deschidem o şcoală,
ai? Se scot bani frumoşi cu şcolile, să ştii, şi nu-i atîta dă muncă
cît ar fi la o prăvălie sau o cîrciumă. Şi-n plus, nici nu rişti
nimic; n-ai cine ştie ce cheltuieli, afar’ dă chirie şi cîteva bănci
şi o tablă. Da’ o s-o facem cu stil. L-angajăm pă unu’ care a
terminat Oxfordu’ sau Cambridge-u’ şi a rămas fără slujbă, aşa
că n-o să-i dăm cine ştie cît, şi-l îmbrăcăm în mantie de-aia şi –
cum să cheamă pălăriile-alea pătrăţoase cu ciucuri în creştet?
Asta i-ar atrage sigur pe părinţi, nu? Ia uită-te tu bine şi vezi
dacă nu poţi să alegi un cartier bun, unde nu-s deja prea multe
şcoli dă felu’ ăsta.
Prin urmare, se opreşte asupra unuia dintre acele cartiere
ale clasei de mijloc, unde oamenii sînt prea săraci să-şi permită
să plătească taxele unei şcoli decente şi prea mîndri ca să-şi
trimită copiii la şcolile de stat, şi „pune bazele şcolii“. Încet-
încet, îşi construieşte o reţea de clienţi într-o manieră foarte
asemănătoare cu cea folosită de un lăptar sau un băcan şi, dacă
e destul de isteţ şi de plin de tact şi nu are prea mulţi
concurenţi, scoate din treaba asta cele cîteva sute de lire
scontate.
Fireşte, nu toate aceste şcoli sînt la fel. Nu toţi directorii sînt
nişte scorpii hrăpăreţe şi meschine ca doamna Creevy, şi sînt o
mulţime de şcoli unde atmosfera e plăcută şi prietenoasă şi
educaţia oferită e cît se poate de bună la cinci lire trimestrul.
Altele, pe de altă parte, sînt efectiv strigătoare la cer. Mai tîrziu,
cînd Dorothy a ajuns să cunoască o profesoară de la o şcoală
privată din Southbridge, a auzit istorii despre şcoli mult mai
rele decît Ringwood House. A auzit despre un internat ieftin în
care actorii aflaţi mereu în turneu îşi aruncau copiii aşa cum îşi
lasă unii bagajele la casa de bagaje a unei gări, şi unde copiii
pur şi simplu vegetau, fără să facă absolut nimic, ajungînd la
vîrsta de şaisprezece ani fără să înveţe să citească; şi despre altă
şcoală în care zilele treceau în încăierări nesfîrşite, cu un
director bătrîn, decrepit şi depăşit alergînd după elevi prin
şcoală şi altoindu-i cu bastonul, apoi prăbuşindu-se brusc şi
plîngînd cu capul pe catedră, în amuzamentul general al
elevilor. Atîta timp cît şcolile au drept unică motivaţie banii,
asemenea lucruri se vor întîmpla mereu. La prima vedere,
şcolile particulare scumpe la care cei bogaţi îşi trimit copiii nu
sînt chiar atît de rele precum celelalte, fiindcă ele îşi permit un
personal adecvat, iar sistemul de învăţămînt le obligă să fie
mereu la cel mai înalt nivel, însă toate suferă de aceeaşi boală.
 Abia mai tîrziu, şi treptat, află Dorothy aceste lucruri despre
şcolile particulare. La început, suferea de o spaimă absurdă că
într-o zi inspectorii de la minister or să dea buzna în Ringwood
House, or să afle ce minciună şi escrocherie e toată povestea şi
or să radă şcoala de pe faţa pămîntului, cum era şi firesc. Mai
tîrziu află însă că asta nu se poate întîmpla niciodată. Ringwood
House nu era „recunoscută“, aşa că nu avea nici un motiv să fie
inspectată. Într-o zi, s-a întîmplat totuşi ca un inspector de la
minister să viziteze şcoala, însă dincolo de faptul că a măsurat
dimensiunile sălii de clasă, pentru a se asigura că fiecare fată
dispune de spaţiul minim necesar, n-a făcut nimic; nu avea
puterea de a face mai mult. Doar mica minoritate de şcoli
„recunoscute“ – mai puţin de una din zece – sînt testate oficial
pentru a se vedea dacă ele corespund unui standard de
învăţămînt corespunzător. Cît despre celelalte, ele sînt libere să
predea absolut orice doresc sau să nu predea nimic. Nu le
controlează nimeni în afară de părinţii copiilor – chiori în ţara
orbilor.

A doua zi, Dorothy începu să-şi modifice programa în

conformitate cu ordinele doamnei Creevy. Prima oră a zilei era
caligrafia, iar a doua era geografia.
— Ajunge pentru azi, fetelor, spuse Dorothy cînd ceasul bătu
lugubru ora zece. Acum vom începe lecţia de geografie.
Fetele îşi deschiseră pupitrele şi-şi puseră bine caietele de
temă detestate, cu oftaturi de uşurare audibile. S-au auzit
murmure de „Oo, jografie! Ce bine!“. Era una dintre orele lor
preferate. Cele două fete care erau „monitori“ pentru
săptămîna respectivă şi a căror slujbă era să cureţe tabla, să
adune caietele de teme şi aşa mai departe (copiii se vor bate
întotdeauna pentru privilegiul de a face asemenea lucruri),
săriră de la locurile lor pentru a aduce harta în relief pe
Î
jumătate terminată ce era rezemată de perete. Însă Dorothy le
opri.
— Aşteptaţi puţin. Staţi jos, amîndouă. În dimineaţa asta n-o
să mai continuăm cu harta.
Se auzi un cor de strigăte supărate.
— Vai, domnişoară! De ce nu putem, domnişoară? Vă rugăm,
lăsaţi-ne să continuăm!
— Nu. Mi-e teamă că în ultima vreme am irosit mult prea
mult timp cu harta asta. O să începem să învăţăm unele dintre
capitalele ţinuturilor englezeşti. Vreau ca toate elevele din clasă
să le ştie pe dinafară la sfîrşitul trimestrului.
Copiilor le căzu faţa. Dorothy văzu asta şi adăugă, încercînd
să-şi ia un ton voios – acea voioşie artificială ce nu reuşeşte să
păcălească pe nimeni şi pe care şi-o ia de obicei un profesor
atunci cînd încearcă să prezinte un subiect plicticos drept unul
interesant:
— Gîndiţi-vă cît de încîntaţi vor fi părinţii voştri cînd or să
vă întrebe despre capitala oricărui ţinut din Anglia şi voi o s-o
ştiţi!
Copiii nu erau cîtuşi de puţin impresionaţi. Simplul gînd
părea să le provoace greaţă.
— Iar capitale? Iar să învăţăm capitale! Păi asta e ce făceam
şi cu domnişoara Strong. Vă rugăm, domnişoară, de ce nu putem
să continuăm cu harta?
— Fără discuţii. Scoateţi-vă caietele şi notaţi-le, aşa cum vi le
dictez. Şi dup-asta le repetăm cu voce tare împreună.
Copiii îşi scoaseră fără prea mare tragere de inimă caietele,
încă bombănind.
— Vă rugăm, domnişoară, putem să continuăm cu harta data
viitoare?
— Nu ştiu. O să vedem.
În după-masa aceea, harta a fost scoasă din clasă, iar
doamna Creevy curăţă toată plastilina de pe planşă şi-o aruncă.
La fel se întîmplă cu toate materiile, pe rînd. Toate schimbările
făcute de Dorothy au fost şterse cu buretele. Elevii reveniseră la
rutina nesfîrşită a „trecutului pe curat“ şi a „exerciţiilor
practice“ interminabile de aritmetică, la învăţarea
papagalicească de expresii precum „Passez-moi le beurre“ şi „Le
fils du jardinier a perdu son chapeau“, la Istoria în o sută de
pagini şi mica „citire“ antipatică. (Doamna Creevy pusese
stăpînire pe toate volumele din Shakespeare, cu intenţia
declarată de a le da foc. Cel mai probabil, le vînduse.) Două ore
pe zi erau repartizate orelor de caligrafie. Cele două bucăţi
deprimante de hîrtie neagră, pe care Dorothy le dăduse jos de
pe perete, au fost înlocuite, iar proverbele scrise din nou, cu un
scris îngrijit. Cît despre diagrama istorică, doamna Creevy o luă
şi-o puse pe foc.
Cînd copiii văzură că orele atît de urîte, de care crezuseră că
au scăpat pentru totdeauna, sînt reinstaurate una cîte una,
rămaseră la început uimiţi, apoi se întristară, apoi se
posomorîră definitiv. Însă pentru Dorothy era şi mai rău decît
pentru copii. După doar două zile, vorbele goale pe care era
obligată să le rostească o îngreţoşau atît de tare, încît începu să
se gîndească dacă mai poate continua. Începu să se gîndească
tot mai des să ignore ordinele doamnei Creevy. De ce nu, se
întreba, în timp ce copiii se tînguiau, gemeau şi asudau sub
povara acestei sclavii insuportabile – de ce să nu înceteze toate
astea şi să revină la lecţiile adevărate, chiar dacă doar pentru o
oră sau două pe zi? De ce să nu renunţe definitiv la aceste
simulacre de lecţii şi să lase pur şi simplu copiii să se joace? Le-
ar prinde mult mai bine decît acest calvar. Să-i lase să deseneze,
să facă figurine din plastilină sau să înceapă să inventeze un
basm – să facă ceva concret, ceva care să-i intereseze, în locul
acestei aberaţii inumane. Însă nu îndrăznea. Doamna Creevy
putea să intre în orice moment şi, dacă-i găsea pe copii
„făcîndu-şi de cap“ în loc să-şi vadă de rutina lor, avea să facă
un scandal monstru. Aşa că Dorothy îşi întări inima şi urmă
instrucţiunile doamnei Creevy la literă, iar lucrurile reveniră la
starea în care se aflau înainte ca domnişoarei Strong să-i fie
„foarte rău“.
Orele atinseră un asemenea grad de plictiseală încît punctul
de maxim interes al săptămînii devenise aşa-zisa lecţie de
chimie pe care domnul Booth o ţinea în fiecare joi după-masă.
Domnul Booth era un bărbat timid şi mohorît, în jur de
cincizeci de ani, cu mustăţi lungi, umede, de culoarea
bălegarului de vacă. Pe vremuri fusese director al unei şcoli
publice, însă azi cîştiga abia cît să-i ajungă pentru o viaţă de
semibeţie cronică, predînd chimia cu doi şilingi şi şase pence
ora. Lecţiile lui erau nişte aiureli fără cap şi coadă. Nici în
vremurile lui de glorie nu fusese cine ştie ce pedagog, iar acum,
după ce suferise deja de un atac de delirium tremens şi trăia cu
permanenta spaimă că va mai face încă unul, începea să cam
uite rapid orice cunoştinţe ar fi avut odinioară despre chimie.
Stătea cuprins de tremurici în faţa clasei, repetînd acelaşi lucru,
iar şi iar, şi încercînd în zadar să-şi amintească despre ce
vorbeşte.
— Ţineţi minte, fetelor, le zicea cu vocea lui răguşită, ce se
dorea paternă, numărul elementelor este nouăzeci şi trei –
nouăzeci şi trei de elemente, fetelor – ştie toată lumea ce e acela
un element, aşa-i? – sînt doar nouăzeci şi trei – ţineţi minte
acest număr, fetelor – nouăzeci şi trei, pînă cînd Dorothy (care
trebuia să rămînă în clasă în timpul orelor de chimie fiindcă
doamna Creevy era de părere că nu se cuvine ca fetele să fie
lăsate singure cu un bărbat) era copleşită de o ruşine cumplită.
Toate lecţiile începeau cu cele nouăzeci şi trei de elemente, şi
niciodată nu ajungeau prea departe. Se vorbea, de asemenea,
despre „un mic, dar foarte interesant experiment pe care o să
vi-l fac săptămîna viitoare, fetelor – foarte interesant, o să
vedeţi – săptămîna viitoare o să-l facem negreşit“ – un mic, dar
foarte interesant experiment, care, nu mai trebuie spus, n-a fost
pus în practică niciodată. Domnul Booth nu deţinea nici un
aparat de chimie, iar mîinile îi tremurau mult prea tare ca să-l
fi folosit şi dacă ar fi avut. Fetele asistau la lecţiile lui într-o
stare de apatie lîncedă, însă pînă şi el era o schimbare bine-
venită după lecţiile de caligrafie.
După vizita părinţilor, atitudinea copiilor faţă de Dorothy n-
a mai fost niciodată ca înainte. Fireşte, acest lucru nu se
întîmplă într-o singură zi. O îndrăgiseră pe „draga de Millie“ şi
se aşteptaseră ca, după ce-o să-i chinuie o zi, două cu caligrafia
şi „aritmetica comercială“, să revină iar la ceva interesant. Însă
aritmetica şi caligrafia continuară, iar popularitatea de care se
bucurase Dorothy, ca profesoară care nu ţine lecţii plicticoase şi
nu te pălmuieşte, nu te ciupeşte şi nu te ia de urechi, dispăru
treptat. În plus, nu dură mult şi apărură zvonuri despre cearta
legată de Macbeth. Copiii pricepură că draga de Millie făcuse
ceva rău – nu ştiau ce anume exact – şi fusese „muştruluită“.
Acest lucru o cobora în ochii lor. Nu ai nici o şansă cu copiii,
nici măcar cu cei care te îndrăgesc, dacă nu-ţi poţi păstra în
ochii lor prestigiul de adult; odată acest prestigiu fisurat, pînă şi
cei mai afectuoşi copii te vor dispreţui.
Aşa că începură să fie iar obraznici, aşa cum sînt mereu
copiii cînd nu reuşeşti să-i ţii din scurt. Înainte, Dorothy nu
avusese parte decît de pase ocazionale de lene absolută, de
cîteva izbucniri zgomotoase şi de accese de chicoteli prosteşti;
acum avea parte şi de înverşunări înciudate şi de minciuni.
Copiii nu încetau să se revolte împotriva rutinei insuportabile.
Uitară cele cîteva săptămîni scurte în care draga de Millie
păruse o fată de treabă şi şcoala însăşi păruse destul de
distractivă. Acum, şcoala era pur şi simplu ce fusese mereu, şi
ce, de fapt, te şi aşteptai să fie – un loc în care trîndăveai, căscai
şi-ţi petreceai timpul ciupindu-ţi vecinul de bancă şi încercînd
s-o faci pe profesoară să-şi iasă din fire, şi din care o zbugheai
ca din puşcă, cu un strigăt de uşurare, în clipa cînd se termina
şi ultima oră. Uneori fetele stăteau bosumflate sau le buşea
plînsul, alteori ripostau cu acea insistenţă înnebunitoare pe
care o au copii, „De ce trebuie să facem asta? De ce trebuie
lumea să înveţe să scrie şi să citească?“, iar şi iar şi iar, pînă
cînd Dorothy trebuia să se ducă la ele şi să le potolească
ameninţîndu-le cu bătaia. De la o vreme, era aproape în
permanenţă nervoasă; era un lucru care o uimea şi o şoca, însă
nu se putea controla. În fiecare dimineaţă îşi jura „Azi n-am să-
mi pierd cumpătul“, după care, invariabil, cu o regularitate
deprimantă, şi-l pierdea, mai ales pe la unsprezece jumătate,
cînd copiii erau cei mai răi. Nimic pe lume nu e atît de enervant
cum sînt copiii răzvrătiţi. Dorothy ştia bine că, mai devreme sau
mai tîrziu, o să-şi iasă din fire şi-o să înceapă să-i bată. Să baţi
un copil i se părea un lucru de neiertat; dar, pînă la urmă,
aproape toţi profesorii ajung în acest punct. Acum îi era
imposibil să oblige vreun copil să facă vreun lucru, dacă nu
stătea cu ochii pe el. Ajungea să se întoarcă o secundă cu
spatele şi prin clasă începeau să zboare cocoloaşe din hîrtie de
sugativă. Cu toate astea, punînd întruna biciul pe eleve, acestea
au făcut progrese evidente la caligrafie şi „aritmetică
comercială“, iar părinţii erau, fără îndoială, mulţumiţi.
Ultimele cîteva săptămîni ale trimestrului au fost o perioadă
cumplită. Dorothy n-a avut nici un ban mai bine de două
săptămîni, pentru că doamna Creevy îi spusese că nu-i poate da
salariul trimestrial „pînă nu intră măcar o parte din banii de
taxe“. Aşa că trebui să se lipsească de bucăţile tainice de
ciocolată care o ţinuseră pe picioare şi îi era în permanenţă
destul de foame, ceea ce o făcea apatică şi lipsită de orice chef
de viaţă. Erau dimineţi de plumb, în care minutele treceau
precum orele, cînd făcea mari eforturi să nu se uite întruna la
ceas şi o apuca greaţa cînd se gîndea că după lecţia asta
urmează alta exact la fel, şi tot mai multe şi mai multe
asemenea ore, ce păreau să alcătuiască o eternitate de un plictis
absolut. Încă şi mai rele erau momentele cînd copiii începeau să
facă scandal şi era nevoie de un efort de voinţă constant şi
extenuant pentru a-i ţine cît de cît sub control; şi dincolo de
perete, fireşte, pîndea doamna Creevy, mereu trăgînd cu
urechea, mereu gata să intre ca o vijelie în sala de clasă, să dea
uşa de perete şi să facă ochii roată furibundă, zicînd „Ce-i aici?
Pot să ştiu şi eu ce e cu gălăgia asta?“, cu o lucire ce prevestea
ameninţare concedierii în priviri.
Dorothy devenise la această oră cît se poate de conştientă de
calitatea absolut infectă a traiului ei în casa doamnei Creevy.
Mîncarea sub orice critică, frigul şi imposibilitatea de a face
baie i se păreau mult mai importante acum decît i se păruseră
în urmă cu nu foarte mult timp. În plus, începea să-şi dea
seama, lucru ce nu se întîmplase cînd era copleşită de bucuria
muncii ei, de cît era de singură. Nu-i scriseseră nici tatăl ei, nici
domnul Warburton, şi în cele două luni de cînd era la
Southbridge nu-şi făcuse nici un prieten. Pentru cineva aflat în
situaţia ei, şi mai ales pentru o femeie, e cu desăvîrşire
imposibil să-şi facă prieteni. Nu avea bani, şi nici o casă a ei, iar
în afara şcolii singurele ei locuri de refugiu erau biblioteca
publică, în puţinele seri cînd putea ajunge acolo, şi biserica,
duminica dimineaţă. Se ducea în mod regulat la biserică –
fireşte, la insistenţele doamnei Creevy. Tranşase chestiunea
participării lui Dorothy la slujbă în prima dimineaţă de
duminică, la micul dejun.
— Tocmai mă întrebam la ce biserică ar trebui să mergi la
slujbă, i-a zis. Bănuiesc că ai fost crescută în spiritul Bisericii
Angliei, aşa-i?
— Da, a zis Dorothy.
Î
 — Îhm, bine. Nu mă prea pot hotărî unde să te trimit. E
biserica St George – Biserica Angliei –, şi pe urmă e capela
baptistă la care mă duc eu. Majoritatea părinţilor noştri sînt
non-conformişti, şi nu ştiu dacă ar fi de acord cu o profesoară
care să meargă la Biserica Angliei. Nu poţi să fii niciodată
suficient de precaut cu părinţii. Acum doi ani s-au cam speriat
un pic cînd s-a dovedit că profesoara pe care o avem atunci era
de fapt romano-catolică, dacă-ţi vine să crezi! Sigur că a păstrat
secretul cît a putut, dar pînă la urmă a răsuflat şi trei părinţi şi-
au retras imediat copiii. Am dat-o afară chiar în ziua în care am
aflat, fireşte.
Dorothy a rămas tăcută.
— Şi totuşi, a continuat doamna Creevy, avem trei eleve
membre ale Bisericii Angliei, şi nu ştiu dacă n-ar fi bine să
plusăm un pic în direcţia asta. Aşa că poate ar fi bine să rişti şi
să te duci la St George’s. Dar trebuie să ai grijă totuşi. Mi s-a
spus că St George e una din bisericile alea în care te pun
întruna să te apleci, să stai în genunchi, să-ţi faci cruce şi toate
astea. Avem doi părinţi care sînt fraţi Plymouth şi care ar face
un scandal monstru dac-ar auzi că ţi-ai făcut cruce. Aşa că, orice
faci, să nu cumva să faci asta.
— Am înţeles, a zis Dorothy.
— Te rog doar să ţii ochii bine deschişi în timpul slujbei.
Uită-te în jur şi vezi dacă prin preajmă ta sînt fete tinere pe care
am putea să le aducem aici la noi. Dacă vezi vreuna care ne-ar
putea fi elevă, du-te după slujbă la preot şi încearcă să faci rost
de numele şi adresa ei.
Aşa că Dorothy se duse la St George’s. Era o idee mai
„răsărită“ decît St Athelstan’s; avea scaune, şi nu strane, însă nu
avea tămîie, iar vicarul (şi anume domnul Gore-Williams) purta
o sutană şi un stihar simple, cu excepţia zilelor de sărbătoare.
Cît despre slujbă, aceasta semăna atît de tare cu cea de acasă,
încît Dorothy putea să asiste la ea şi să rostească toate
răspunsurile la momentul potrivit, într-o stare de absenţă
totală.
Nu a existat nici măcar un moment în care să-şi regăsească
puterea devoţiunii. Întregul concept al devoţiunii îşi pierduse
de fapt cu totul orice înţeles pentru el; credinţa îi dispăruse,
total şi irevocabil. Pierderea credinţei e un lucru misterios – la
fel de misterios precum credinţa însăşi. Ca şi credinţa, ea nu îşi
are rădăcina în logică; e o schimbare în climatul minţii tale.
Însă oricît de puţin însemnau slujbele religioase pentru ea, nu
regreta deloc orele petrecute în biserică. Dimpotrivă, abia
aştepta dimineţile de duminică, devenite pentru ea
binecuvîntate intervale de pace sufletească; şi nu doar fiindcă
dimineaţa de duminică însemna un moment de respiro, cînd
putea uita de privirea bănuitoare şi de vocea sîcîitoare a
doamnei Creevy. Atmosfera bisericii o calma şi o liniştea şi într-
un alt sens, mai profund. Pentru că simţea că în tot ce se petrece
în biserică, oricît de absurd şi de laş ar fi presupusul său scop,
există ceva – ceva greu de definit, însă legat de ideea de
decenţă, de frumuseţe spirituală – care nu se regăseşte cu
uşurinţă în lumea exterioară. I se părea că, chiar dacă ţi-ai
pierdut credinţa, e mai bine să te duci la biserică decît să nu te
duci; mai bine să mergi pe vechile căi bătătorite decît să te laşi
purtat de valurile unei libertăţi care nu ştii încotro te poate
duce. Ştia prea bine că nu va mai putea fi niciodată în stare să
spună o rugăciune şi să creadă în puterea ei; dar ştia la fel de
bine că trebuie să continue tot restul vieţii să respecte
obiceiurile cu care a fost crescută. Era tot ce mai rămăsese din
credinţa ce o ajutase odinioară să rămînă întreagă, aşa cum
susţin oasele un organism viu.
Însă în acest moment ea nu se gîndea prea profund la faptul
că şi-a pierdut credinţa şi la ce ar putea să însemne asta în
viitorul ei. Era prea ocupată să existe pur şi simplu, doar să se
chinuie să-şi ţină în frîu nervii, ca să reziste pînă la sfîrşitul
acestui nenorocit de trimestru. Căci, pe măsură ce trimestrul se
apropia de sfîrşit, munca de a ţine clasa în frîu era tot mai
obositoare. Fetele se purtau fără pic de milă, cu atît mai mult cu
cît la început o îndrăgiseră. Se simţeau înşelate. Dorothy păruse
iniţial o fiinţă amabilă, iar acum se dovedea a fi o profesoară la
fel de afurisită ca toate celelalte – o maşteră fără pic de suflet
care o ţinea întruna cu lecţiile ei infernale de caligrafie şi care
tăbăra imediat cu gura pe tine dacă făceai cea mai mică pată de
cerneală pe caiet. Dorothy îi surprindea uneori privind-o cu
acea atenţie rece şi plină de cruzime pe care doar copiii o au.
Odinioară o consideraseră drăguţă, iar acum o vedeau urîtă,
bătrînă şi ogîrjită. Într-adevăr, de cînd era la Ringwood House
slăbise mult. Acum o urau, aşa cum îşi urîseră toate
profesoarele de dinaintea ei.
Uneori, o sîcîiau deliberat. Fetele mai mari şi mai inteligente
înţelegeau destul de bine situaţia – înţelegeau că Millie e la
cheremul doamnei Creevy şi că aceasta va veni peste ele cînd
fac prea mult scandal; cîteodată, făceau scandal doar ca s-o facă
pe doamna Creevy să vină peste ele şi pentru plăcerea de a-i
privi chipul lui Millie în timp ce doamna Creevy o face cu ou şi
cu oţet. Erau zile cînd Dorothy reuşea să-şi păstreze cumpătul şi
le ierta pentru tot ce-i făceau, fiindcă îşi dădea seama că e pur şi
simplu un instinct sănătos, care le face să se revolte împotriva
monotoniei insuportabile a muncii lor. Însă erau şi dăţi cînd
avea nervii întinşi la maximum şi cînd se uita în jur, la cele
douăzeci de feţişoare tîmpe, zîmbind sau răzvrătite, simţind că
le-ar putea urî. Copiii sînt atît de orbi, de egoişti, de necruţători.
Ei nu ştiu cînd te-au chinuit dincolo de orice limită suportabilă,
şi dacă ar şti nici că le-ar păsa. Poţi face totul pentru ei, poţi să-ţi
păstrezi cumpătul în situaţii ce ar pune la grea încercare şi un
sfînt, şi totuşi, dacă eşti forţat să-i plictiseşti şi să-i oprimi, te vor
urî pentru asta fără ca măcar să se întrebe dacă tu eşti de vină.
Cît de adevărat – cînd se întîmplă să nu fii tu însuţi profesorul –,
cît de adevărat sună aceste versuri, atît de des citate:
„Sub ochiul cel sleit şi crud
Cei mici îşi petrec ziua
Oftînd a disperare!“12
Însă atunci cînd tu însuţi eşti ochiul cel sleit şi crud, îţi dai
seama că mai există şi un alt unghi de vedere asupra imaginii.
Veni şi ultima săptămînă, şi avu loc şi jenanta farsă a
„examenelor“. Sistemul, aşa cum i-l explicase doamna Creevy,
era destul de simplu. Exersai, de pildă, cu copiii o serie de
adunări pînă cînd erai sigur că ştiu să le facă perfect, după care
le dădeai exact aceleaşi adunări la o lucrare de aritmetică,
înainte să aibă timp să uite răspunsurile; şi tot aşa, la fiecare
subiect. Lucrările copiilor erau, fireşte, trimise acasă pentru a fi
supervizate de părinţi. Iar Dorothy scria rapoartele dictate de
doamna Creevy, şi ajunsese să scrie „excelent“ de atîtea ori că –
aşa cum se întîmplă cînd scrii întruna un cuvînt – uită cum se
scrie şi începu să-l scrie „escelent“, „ecelent“, „excellent“,
„eccelent“.
 Ultima zi trecu într-o anarhie totală. Nici măcar doamna
Creevy însăşi nu mai putea să-i potolească pe copii. Pe la prînz,
Dorothy era cu nervii în piuneze, iar doamna Creevy îi „trase
un perdaf“ în faţa a şapte copii rămaşi la masă. După-amiază,
zgomotul era mai rău ca niciodată şi, în cele din urmă, înfrîntă,
Dorothy le imploră pe fete, aproape cu lacrimi în ochi, să
înceteze.
— Fetelor! strigă, ridicînd vocea pentru a se face auzită. Vă
rog, încetaţi, vă rog! Vă purtaţi îngrozitor cu mine. Credeţi că e
frumos să faceţi ce faceţi?
A fost o greşeală fatală, fireşte. Niciodată, dar niciodată, să
nu apelezi la mila unui copil. Copiii s-au potolit o secundă, după
care o elevă a strigat, tare şi batjocoritor: „Mill-iee!“. O clipă mai
tîrziu, strigătul ei a fost preluat de întreaga clasă, pînă şi de
Mavis cea retardată, şi au început cu toţii să strige împreună,
sacadat: „Mill-iee! Mill-iee! Mill-iee!“. În clipa în care le-a auzit,
în Dorothy a părut că plesneşte ceva. S-a oprit o secundă, s-a
uitat să vadă ce elevă face cel mai mare scandal, s-a dus la ea şi
i-a tras una peste ureche, cît a putut de tare. Din fericire, s-a
întîmplat să fie una dintre „plătitoarele medii“.

VI

În prima zi a vacanţei, Dorothy primi o scrisoare de la

domnul Warburton, în care îi scria:
„Draga mea Dorothy – sau să-ţi spun Ellen, cum am înţeles că
te numeşti acum? Mi-e teamă că e posibil să mă fi considerat
total lipsit de inimă pentru că nu ţi-am scris mai devreme,
dar te asigur că abia acum zece zile am auzit despre
presupusa noastră escapadă. Am fost în străinătate, mai întîi
în diverse părţi ale Franţei, apoi în Austria şi apoi la Roma şi,
aşa cum ştii, în aceste călătorii fac tot posibilul să mă ţin cît
mai departe de conaţionalii mei. Îmi displac profund chiar şi
cînd mă aflu în ţară, însă atunci cînd sînt plecat,
 comportamentul lor mă face să mă ruşinez atît de tare, încît
în general încerc să mă dau drept american.
Cînd m-am întors la Knype Hill, tatăl tău a refuzat să mă
vadă, dar am reuşit să iau legătura cu Victor Stone, care mi-a
dat adresa ta şi numele pe care-l foloseşti. Părea destul de
refractar şi am dedus că şi el, ca şi toţi ceilalţi din acest oraş
otrăvit, încă mai crede că ai avut un comportament
nepotrivit. Cred că teoria că am fi fugit împreună în lume a
căzut, dar cu toţii simt că trebuie să fi făcut tu ceva
scandalos. O femeie tînără îşi părăseşte brusc casa, prin
urmare trebuie să fie şi un bărbat în poveste; vezi tu, aşa
funcţionează mintea unui provincial. Nu cred că mai e cazul
să-ţi spun că am combătut cu maximă ardoare întreaga
poveste. Te vei bucura să auzi că am reuşit s-o încolţesc pe
cotoroanţa aia îngrozitoare, doamna Semprill, şi să-i spun
vreo două de la obraz; şi te asigur că mă pricep destul de
bine să spun vreo două de la obraz. Însă femeia asta e pur şi
simplu o dobitoacă. N-am reuşit să scot nimic de la ea decît
nişte smiorcăieli ipocrite despre „vai, biata Dorothy“.
Am auzit că tatălui tău îi e foarte dor de tine şi s-ar bucura
din suflet să te întorci acasă, dacă n-ar fi fost scandalul. Se
pare că acum nu mai poate lua niciodată masa la ora
cuvenită. Cînd e întrebat, spune că „ai plecat să te recuperezi
în urma unei uşoare boli şi că acum ai o slujbă excelentă, la
o şcoală de fete“. Ai fi surprinsă să afli ce a păţit. A fost
obligat să-şi plătească toate datoriile! Mi s-a spus că
negustorii s-au strîns toţi şi au ţinut o întrunire a creditorilor
la casa parohială. Aşa ceva nu s-ar fi întîmplat niciodată la
Episcopia din Plumstead – dar azi e democraţie, ce să faci! Se
pare că tu ai fost unica persoană care reuşea să-i ţină în
permanenţă la distanţă pe comercianţi.
Iar acum trebuie să-ţi dau cîteva veşti şi despre mine…“ etc.,
etc., etc.
Cînd ajunse aici, Dorothy rupse scrisoarea dezamăgită şi
chiar enervată. Putea să fi arătat şi el un pic mai multă
compasiune! se gîndi. Tipic pentru domnul Warburton, după ce-
o băgase într-un asemenea scandal – să se poarte cu asemenea
frivolitate şi nepăsare. Însă, cînd se gîndi mai bine, îşi retrase
acuzaţia de insensibilitate. Omul făcuse tot ce putuse ca s-o
ajute şi nu-i puteai cere s-o căineze pentru necazuri de care nici
măcar nu auzise. Şi, în afară de-asta, propria lui viaţă fusese un
şir de scandaluri răsunătoare; probabil că nu putea pricepe că,
pentru o femeie, un scandal e un lucru serios.
De Crăciun îi scrise şi tatăl ei şi avu surpriza să primească
din partea lui două lire în chip de cadou. Era evident din tonul
scrisorii lui că deja o iertase. Nu se ştia exact ce anume îi
iertase, fiindcă nu era clar ce făcuse exact; însă, cu toate astea, o
iertase. Scrisoarea începea cu nişte întrebări formale, dar destul
de amabile. Îi scria că speră că noua ei slujbă i se potriveşte.
Erau confortabile camerele de la şcoală şi îi plăceau ceilalţi
profesori? Auzise că azi şcolile îşi tratează foarte bine angajaţii
– cu totul altfel decît se întîmpla în urmă cu patruzeci de ani.
Fiindcă pe vremea lui etc., etc., etc. Dorothy îşi dădu seama că
nu are nici cea mai vagă idee despre situaţia ei. Cînd auzise de
şcoală, gîndul îl purtase la Winchester, vechea lui şcoală; îi era
peste putinţă să-şi imagineze un loc precum Ringwood House.
Restul scrisorii era alcătuit din bombăneli despre modul
cum merg lucrurile în parohie. Parohul se plîngea cît e de
stresat de griji şi de extenuat. Cum nenorociţii de epitropi îl tot
sîcîie ba cu aia, ba cu ailaltă, şi cum s-a săturat pînă peste cap
de rapoartele lui Proggett despre clopotniţa ce stă să se
prăbuşească, şi cum femeia pe care a angajat-o cu ziua ca s-o
ajute pe Ellen e o neisprăvită şi a înfipt din greşeală coada
măturii în pendula bunicului din biroul lui – şi aşa mai departe,
pagini la rînd. A spus de mai multe ori, foarte pe ocolite, că şi-ar
dori ca Dorothy să poată fi acolo ca să-l ajute; dar nu a sugerat
efectiv că ar trebui să vină acasă. Evident că era necesar ca ea
să mai rămînă o vreme departe, ca s-o uite lumea – un schelet
într-un dulap îndepărtat şi bine încuiat.
Scrisoarea îi trezi lui Dorothy un dor de casă subit şi
dureros. Se trezi tînjind după vizitele ei acasă la enoriaşi şi
după orele de gătit de la Cercetaşe şi întrebîndu-se nefericită
oare cum s-o fi descurcat tatăl ei tot acest timp şi dacă cele două
femei au grijă de el cum trebuie. Îşi iubea tatăl, într-un mod pe
care nu îndrăznise niciodată să-l arate; căci el nu era o
persoană în faţa căreia să-ţi poţi manifesta afecţiunea. Rămase
uimită şi chiar şocată cînd îşi dădu seama cît de puţin se gîndise
la el în ultimele patru luni. Fuseseră perioade de săptămîni
întregi la rînd cînd uitase pînă şi că există. Dar adevărul era că
grija de a-şi păstra sănătatea fizică şi psihică nu-i mai lăsase nici
un dram de disponibilitate pentru alte emoţii.
Însă acum şcoala se terminase şi ea avea timp liber, întrucît,
oricît se străduia, doamna Creevy nu reuşea să inventeze
suficiente treburi gospodăreşti ca să-i ocupe mai mult de o
parte a zilei. Îi spuse verde în faţă lui Dorothy că în timpul
vacanţelor e o cantitate neglijabilă şi o urmărea în timpul
meselor (simţind, fireşte, că e strigător la cer să mănînce dacă
nu lucrează), într-un mod care în cele din urmă deveni
insuportabil. Aşa că Dorothy începu să iasă din casă cît de des
era posibil şi, simţindu-se destul de bogată cu salariul ei (patru
lire şi zece şilingi, pentru nouă săptămîni) şi cele două lire de la
tatăl ei, începu să-şi cumpere cîte un sendviş cu şuncă de la o
carmangerie din oraş şi să-şi ia masa de prînz în aer liber.
Doamna Creevy accepta tacit, pe jumătate supărată fiindcă îi
plăcea s-o ţină pe Dorothy în casă pentru a avea pe cine să-şi
verse năduful, şi pe jumătate încîntată la gîndul de a mai
economisi nişte bani.
Dorothy făcea lungi plimbări solitare, explorînd
Southbridge-ul şi cartierele şi mai dezolante cu care se
învecina, şi anume Dorley, Wembridge şi West Holton. Iarna se
instalase, umedă, rece şi fără vînt, şi mai mohorîtă în aceste
suburbii labirintice lipsite de culoare decît în cea mai neagră
sălbăticie. De două sau trei ori, deşi asemenea extravaganţe
aveau probabil să însemne zile de făcut foamea mai tîrziu,
Dorothy luă un bilet ieftin de întoarcere spre Iver Heath sau
Burnham Beeches. Pădurile erau ude şi îngheţate, cu covoare
imense de frunze de mesteacăn purtate de vînt ce licăreau ca
arama în aerul ud şi liniştit, iar zilele erau atît de blînde încît
puteai să stai afară şi să citeşti cu mîinile în mănuşi. În ajunul
Crăciunului, doamna Creevy a apărut cu nişte crenguţe de ilice
pe care le păstrase din anul anterior, le-a şters de praf şi le-a
agăţat pe uşă; dar nu intenţiona, a zis, să organizeze o masă de
Crăciun. Zicea că ea nu e de acord cu toate prostiile astea legate
de Crăciun – erau doar nişte baliverne inventate de
comercianţi, care te băgau la cheltuieli inutile; şi ea ura oricum
curcanul şi budinca de Crăciun. Dorothy se simţi uşurată; o
masă de Crăciun în acel „salon de dimineaţă“ lugubru (avu o
viziune subită cu doamna Creevy purtînd pe cap un coif făcut
din hîrtia în care se înfăşurau plesnitorile) era un lucru la care
nici măcar nu suporta să se gîndească. Îşi luă masa de Crăciun –
un ou fiert tare, două sendvişuri cu brînză şi o sticlă de
limonadă – în pădurea de lîngă Burnham, sprijinită de un
mesteacăn noduros, avînd în poală un exemplar din The Odd
Women de George Gissing.
În zilele cînd era prea umed ca să se plimbe, îşi petrecea
majoritatea timpului la biblioteca publică – devenind chiar una
dintre prezenţele obişnuite ale bibliotecii, alături de bărbaţi
rămaşi fără slujbă ce şedeau posaci şi cufundaţi în gînduri
deasupra ziarelor ilustrate, pe care de fapt nu le citeau, şi de
celibatarii bătrîni şi gălbejiţi ce trăiau în „camere“ pentru care
plăteau două lire pe săptămînă şi veneau la bibliotecă
împreună, ca să studieze cărţi despre iahting ore în şir. Fusese o
mare uşurare pentru ea cînd se terminase trimestrul, dar acest
sentiment îi dispăru curînd; într-adevăr, fără nici un suflet cu
care să vorbească, zilele se scurgeau şi mai greu decît înainte.
Poate că nu există nici un cartier în lumea locuită în care cineva
să fie atît de singur ca într-o suburbie londoneză. Într-un mare
oraş, mulţimea şi zarva permanentă îţi dau măcar iluzia unei
tovărăşii umane, iar la ţară fiecare e interesat de ce face celălalt
– ba chiar prea mult. Însă în locuri precum Southbridge, dacă
nu ai familie şi o casă a ta, îţi poţi petrece jumătate de viaţă fără
să reuşeşti să-ţi faci măcar un prieten. În asemenea locuri există
femei, mai ales femei de viţă nobilă scăpătate, cu slujbe prost
plătite, care trăiesc ani la rînd într-o singurătate aproape totală.
După nu foarte mult timp, Dorothy a căzut într-o stare de
depresie permanentă şi lipsă de chef de viaţă în care, oricît ar fi
încercat, nu reuşea să fie interesată de nimic. Şi în această
perioadă de plictis odios – plictisul contagios ce pîndeşte orice
suflet modern – înţelese, pentru prima oară şi deplin, ce
înseamnă să-ţi fi pierdut credinţa.
Încercă să se anestezieze cu cărţi şi chiar reuşi, preţ de o
săptămînă şi ceva. Însă după un timp, aproape toate cărţile i se
părură obositoare şi ininteligibile; pentru că mintea nu vrea să
slujească nici un scop atunci cînd e complet singură. Începu să
facă plimbări de zece şi cincisprezece mile, încercînd să se
obosească, pentru a se trezi într-o stare mai bună; însă
meschinele drumuri suburbane şi cărările umede şi
mlăştinoase din păduri, copacii golaşi, muşchiul îmbibat cu apă
şi ciupercile uriaşe şi buretoase îi provocau o melancolie acută.
Avea nevoie de tovărăşia cuiva, şi se părea că nu există nici o
cale de-a o obţine. Noaptea, cînd se întorcea la şcoală şi se uita
la ferestrele plăcut luminate ale caselor, şi auzea voci rîzînd şi
gramofoane cîntînd înăuntru, inima stătea să-i plesnească de
invidie. Vai, să fii cu oamenii ăia acolo – să ai în sfîrşit un
cămin, o familie, cîţiva prieteni pe care îi interesează soarta ta!
Erau zile cînd tînjea să aibă curajul de a vorbi cu străinii de pe
stradă. Şi, în egală măsură, zile cînd se gîndea să joace
cucernicia pentru a face cunoştinţă cu vicarul de la St George şi
familia acestuia, şi poate să aibă şansa de a face cîteva treburi
în folosul parohiei; zile, chiar, cînd era atît de disperată că se
gîndea să se înscrie în YWCA13.
Însă aproape la sfîrşitul vacanţei, printr-o întîlnire
întîmplătoare la bibliotecă, se împrieteni cu o femeie micuţă pe
nume domnişoara Beaver, care era profesoară de geografie la
Colegiul Comercial Toot’s, altă şcoală particulară din
Southbridge. Colegiul Comercial Toot’s era o şcoală mult mai
mare şi mai pretenţioasă decît Ringwood House – avea cam o
sută şi cincizeci de elevi de ambele sexe şi reuşise chiar
performanţa de a avea şi doisprezece elevi la internat – iar
programa ei era o escrocherie mai puţin bătătoare la ochi. Era
una dintre acele şcoli făcute pentru genul de părinte care o ţine
sus şi tare că vrea „educaţie modernă, pentru afaceri“, iar
cuvîntul ei de ordine era Eficienţa; adică o formidabilă paradă a
trecerii rapide prin materii şi repudierea tuturor disciplinelor
umaniste. Unul dintre lucrurile pe care se punea mare preţ aici
era un soi de catehism numit Ritualul Eficienţei, pe care toţi
copiii erau obligaţi să-l înveţe pe dinafară imediat ce se înscriau
la şcoală. Acesta conţinea întrebări şi răspunsuri de genul:
Î: „Care e secretul succesului?“
R: „Secretul succesului e eficienţa.“
Î: „Care e testul eficienţei?“
R: „Testul eficienţei e succesul.“
Şi tot aşa. Se spunea că spectacolul întregii şcoli, băieţi şi fete
împreună, recitînd Ritualul Eficienţei sub conducerea
directorului – aveau această ceremonie două dimineţi pe
săptămînă, în loc de rugăciuni – era cît se poate de
impresionant.
Domnişoara Beaver era o femeie micuţă şi afectată, cu trup
rotunjor, chip îngust, nas cam roşu şi mers de bibilică. După
douăzeci de ani de tras la jugul educaţiei, reuşise să obţină un
venit de patru lire pe săptămînă şi privilegiul de a „locui
extern“, în loc să fie nevoită ca noaptea să trimită la culcare
elevii de la internat. Locuia într-o „cameră“ – adică o
combinaţie de dormitor cu sufragerie – în care uneori o putea
invita pe Dorothy, cînd aveau amîndouă seara liberă. Cu cîtă
nerăbdare aştepta Dorothy aceste vizite! Erau posibile doar la
intervale rare, fiindcă proprietăreasa domnişoarei Beaver „nu
era de acord cu vizitele“, şi chiar şi atunci cînd erai primit, nu
prea aveai mare lucru de făcut, în afară de a dezlega rebusul
din Daily Telegraph şi a te uita la fotografiile pe care
domnişoara Beaver le făcuse în excursia ei (această excursie
fusese apogeul şi încununarea vieţii ei) în Tirolul austriac, în
1913. Şi totuşi, cît de mult însemna să stea aşa şi să discute
amical cu cineva şi să bea o ceaşcă de ceai adevărat, nu apa de
ploaie de la doamna Creevy! Domnişoara Beaver avea o lampă
cu spirt într-un cufăr de călătorie lăcuit (îl avusese cu ea în
Tirol, în 1913), la care îşi făcea ceainice întregi de ceai negru
precum cărbunele, din care bea întruna pe parcursul zilei. Îi
mărturisi lui Dorothy că ia mereu cu ea la şcoală cîte un termos
plin şi că bea o ceaşcă fierbinte de ceai în pauză şi una după
prînz. Dorothy îşi dădu seama că fiecare profesoară de şcoală
de mîna a treia nu poate urma decît unul dintre cele două
drumuri bătătorite: al domnişoarei Strong, prin whisky spre
bordel, sau al domnişoarei Beaver, via ceai tare spre o moarte
decentă în Azilul pentru Femei de Viţă Nobilă Căzute în Mizerie.
În realitate, domnişoara Beaver era o femeiuşcă tare
plicticoasă. Pentru Dorothy, era un soi de memento mori, sau
mai precis memento senescere. Sufletul ei părea să se fi veştejit
pînă cînd se zbîrcise ca o coajă de săpun uitată într-o savonieră.
Ajunsese la un punct în viaţă în care traiul într-un dormitor-
cameră de zi, la cheremul unei proprietărese tiranice, şi băgatul
pe gît „eficient“ al geografiei comerciale pe gîtlejurile gata să
verse ale copiilor erau aproape unicul destin pe care şi-l putea
imagina. Şi totuşi Dorothy ajunse s-o îndrăgească foarte tare pe
domnişoara Beaver, iar acele ceasuri ocazionale pe care le
petreceau în dormitorul-cameră de zi al acesteia, rezolvînd
rebusul din Daily Telegraph cu o ceaşcă fierbinte de ceai bun
alături, erau nişte adevărate oaze de fericire în viaţa ei.
Se bucură cînd începu trimestrul de Paşte, căci pînă şi
munca zilnică de galeră era mai bună decît singurătatea goală a
vacanţei. Şi, pe de altă parte, fetele au fost mult mai cuminţi în
acest trimestru; n-a mai avut nevoie să le dea cîte o palmă în
cap. Pentru că la ora asta pricepuse deja că e destul de uşor să
faci copiii să te asculte dacă eşti dur cu ei de la început.
Trimestrul trecut fetele se purtaseră urît fiindcă ea începuse
prin a le trata ca pe nişte fiinţe omeneşti, iar mai tîrziu, cînd
lecţiile care le interesaseră le fuseseră luate brusc, se
revoltaseră aşa cum se revoltă fiinţele omeneşti. Însă, dacă eşti
obligat să-i înveţi pe copii aberaţii, nu e nevoie să-i tratezi ca pe
nişte fiinţe omeneşti. Trebuie să-i tratezi ca pe nişte animale –
să-i mîni cu biciul, şi nu să-i convingi cu duhul blîndeţii. Înainte
de orice altceva, trebuie să-i înveţi că e mai dureros să se
revolte decît să asculte. E posibil ca acest gen de tratament să
nu fie foarte bun pentru copii, dar nu există nici o îndoială că îl
înţeleg şi răspund la el.
Deprinse trista artă de a fi profesor. Învăţă să-şi protejeze
mintea, ca într-o cupolă de sticlă, de orele interminabile şi
plicticoase, să-şi drămuiască energia nervoasă, să fie nemiloasă
şi ultra-vigilentă, să simtă un soi de mîndrie şi plăcere cînd
vede un sistem aberant şi inutil mergînd ca pe roate. Devenise,
destul de brusc, i se părea, mult mai dură şi mai matură. Ochii
ei îşi pierduseră expresia pe jumătate copilărească pe care o
avuseseră odată, iar faţa i se ascuţise, făcînd ca nasul să-i pară
mai mare. Uneori, părea chiar o faţă tipică de învăţătoare
pedantă; aproape că ţi-o imaginai purtînd un pince-nez. Însă
încă nu devenise şi cinică. Încă nu uitase că aceşti copii erau
victime ale unei escrocherii cumplite şi încă tînjea, dacă ar fi
fost posibil, să facă ceva să le îmbunătăţească viaţa. Exista un
singur motiv pentru care îi tortura şi le împuia capetele cu
prostii: orice s-ar fi întîmplat, trebuia să-şi păstreze slujba.
În trimestrul acela, copiii au făcut foarte puţin tărăboi în
clasă. Doamna Creevy, nerăbdătoare ca întotdeauna să-i
găsească vină, abia dacă mai avea motive să-i bată în perete cu
Î
coada măturii. Într-o dimineaţă, la micul dejun, se uită destul
de urît la Dorothy, de parcă ar fi fost într-o mare dilemă, după
care împinse castronaşul cu marmeladă peste masă.
— Poftim, domnişoară Millborough, ia nişte marmeladă,
dacă vrei, zise, cu o amabilitate de nerecunoscut.
A fost prima oară cînd buzele lui Dorothy simţeau gustul
marmeladei, de cînd venise la Ringwood House. Se îmbujoră
uşor. „Deci femeia îşi dă seama că am făcut tot ce mi-a stat în
putinţă ca să-i fiu pe plac“, nu putu să nu se gîndească.
După aceea, avu marmeladă în fiecare dimineaţă, la micul
dejun. Însă nu era singura schimbare în atitudinea doamnei
Creevy, care deveni, dacă nu jovială, pentru că nu ar fi putut
niciodată fi aşa, măcar mai puţin agresivă. Au fost chiar
momente cînd a schiţat o grimasă ce se dorea a fi un surîs; lui
Dorothy i se părea că efortul e atît de mare că-i plesneşte faţa.
Cam în aceeaşi perioadă, conversaţia ei începu să fie presărată
cu referiri la „trimestrul viitor“. Întotdeauna zicea „Trimestrul
viitor o să facem asta“ şi „Trimestrul viitor o să vreau să faci
asta“, pînă cînd Dorothy începu să simtă că a cîştigat încrederea
doamnei Creevy şi că e tratată mai mult ca o colegă decît ca o
sclavă. La acest gînd, în inima ei a încolţit un firicel absurd, însă
foarte intens, de speranţă. Poate că doamna Creevy îi va mări
salariul! Era foarte puţin probabil, şi încercă să se convingă
singură că nu se va întîmpla asta, însă fără să reuşească în
totalitate. Dacă salariul i-ar fi fost mărit fie şi cu numai jumătate
de coroană pe săptămînă, ce mult ar fi contat!
Veni şi ultima zi. Cu puţin noroc, doamna Creevy i-ar putea
da salariul chiar mîine, se gîndi Dorothy. Avea, într-adevăr,
foarte mare nevoie de bani; de săptămîni întregi rămăsese fără
nici o leţcaie, şi nu era vorba doar de faptul că era insuportabil
de flămîndă, ci şi că îi trebuiau nişte dresuri noi, căci aproape
nu avea nici o pereche care să nu fi fost cîrpită şi răscîrpită. În
dimineaţa următoare făcu treburile gospodăreşti ce-i fuseseră
repartizate şi apoi, în loc să iasă în oraş, aşteptă în „salonul de
dimineaţă“ în timp ce doamna Creevy zăngănea şi trosnea cu
mătura şi făraşul la etaj. La puţin timp, coborî şi doamna
Creevy.
— A, aici erai, domnişoară Millborough! zise pe un ton foarte
sugestiv. Mă gîndeam eu că în dimineaţa asta nu te grăbeşti
chiar aşa de tare să ieşi în oraş. Păi, dacă tot eşti aici, cred că ar
fi bine să-ţi dau şi salariul.
— Vă mulţumesc, spuse Dorothy.
— Şi după asta, adăugă doamna Creevy, vreau să-ţi spun
ceva.
Lui Dorothy îi tresăltă inima. Oare acel „ceva“ însemna mult-
aşteptata creştere a salariului? După toate probabilităţile, aşa
părea. Doamna Creevy scoase un portofel uzat şi umflat dintr-
un sertar încuiat al comodei, îl deschise şi îşi umezi degetul
mare.
— Douăsprezece săptămîni şi cinci zile, zise. Cred că putem
rotunji la douăsprezece săptămîni. N-are rost să ne cramponăm
de o zi în plus. Asta înseamnă şase lire.
Numără cinci bancnote jerpelite de o liră şi două de zece
şilingi; apoi, examinînd atentă una dintre bancnote şi probabil
găsind că e prea curată, o puse înapoi în portofel şi scoase alta,
care fusese ruptă în două. Se duse la comodă, luă o bucată de
scotch şi lipi cu grijă cele două jumătăţi. Apoi i-o întinse lui
Dorothy, împreună cu celelalte şase.
— Poftim, domnişoară Millborough, zise. Şi acum, eşti te rog
amabilă să părăseşti imediat această casă? Nu mai am nevoie de
dumneata.
— Doar nu vreţi să spuneţi că…
Lui Dorothy i se puse un nod de gheaţă în stomac. I se scurse
tot sîngele din faţă. Însă nici măcar acum, în spaima şi groaza
ei, nu era sută la sută sigură de sensul cuvintelor ce îi fuseseră
spuse. Încă mai credea parţial că doamna Creevy vrea de fapt
să-i spună să rămînă în oraş tot restul zilei.
— Nu mai aveţi nevoie de mine? repetă stins.
— Nu. La începutul trimestrului viitor am să angajez o altă
profesoară. Şi doar nu te aşteptai să te ţin aici gratis pe timpul
vacanţei?
— Doar nu îmi spuneţi că vreţi să plec – că mă daţi afară?
— Ba fireşte că da. Ce altceva credeai că vreau să spun?
— Dar nu mi-aţi dat nici un preaviz! spuse Dorothy.
— Preaviz! zise doamna Creevy, înfuriindu-se pe loc. Ce
treabă ai dumneata cu preavizul, e hotărîrea mea dacă îţi dau
sau nu preaviz. Doar n-avem un contract scris, nu?
— Nu… Cred că nu.
 — Păi vezi! Aşa că ai face bine să te duci în odaia dumitale şi
să începi să-ţi faci bagajul. N-are nici un rost să mai stai aici,
fiindcă n-am ce să-ţi dau de mîncare diseară.
Dorothy urcă în camera ei şi se aşeză pe marginea patului.
Nu se putea opri din tremurat şi a durat minute întregi pînă
cînd şi-a putut veni în fire şi a fost în stare să înceapă să-şi facă
bagajul. Se simţea complet năucă. Dezastrul ce se pogorîse
asupra ei fusese atît de brusc, atît de neaşteptat, încît îi era greu
să creadă că într-adevăr s-a întîmplat. Însă, în realitate, motivul
pentru care doamna Creevy o concediase era unul cît se poate
de simplu şi de logic.
Nu departe de Ringwood House se afla o mică şcoală săracă
şi pe moarte numită The Gables, cu doar şapte eleve. Profesoara
de acolo era o cotoroanţă incompetentă pe nume domnişoara
Allcock, care fusese la treizeci şi opt de şcoli diferite în viaţa ei
şi nu era în stare să aibă grijă nici măcar de un biet canar. Însă
această domnişoară Allcock avea şi ea un talent ieşit din
comun; era foarte bună la trasul în piept al angajatorilor ei. În
aceste şcoli private de mîna a treia şi a patra are loc în
permanenţă un soi de piraterie. Părinţii sînt „îmbrobodiţi“ şi
elevii sînt furaţi de la o şcoală la alta. Foarte adesea, cel care
pune totul la cale e chiar profesorul. Acesta abordează în taină
părinţii unul cîte unul („Dă-ţi copilul la şcoala mea şi o să te
coste cu zece şilingi mai puţin pe trimestru“) şi, după ce a
corupt un număr suficient de mare, îşi dă brusc demisia şi îşi
„fondează“ propria şcoală sau duce copiii la altă şcoală.
Domnişoara Allcock reuşise să fure trei dintre elevele
directoarei ei şi venise la doamna Creevy să i le ofere pe tavă. În
schimb, avea să primească slujba lui Dorothy şi un comision de
cincisprezece la sută pentru elevele aduse de ea.
S-au tocmit săptămîni întregi pînă cînd au bătut palma,
domnişoara Allcock fiind în cele din urmă nevoită să se
mulţumească doar cu douăsprezece procente şi jumătate în loc
de cincisprezece. În sinea ei, doamna Creevy s-a hotărît să-i dea
papucii domnişoarei Allcock imediat ce e sigură că cei trei copii
aduşi de ea vor şi rămîne. În acelaşi timp, domnişoara Allcock
avea de gînd să înceapă să-i fure elevele doamnei Creevy
imediat ce pune piciorul ca lumea în şcoală.
 După ce se hotărîse s-o dea afară pe Dorothy, în mod evident,
esenţialul era ca ea să nu afle. Fiindcă era limpede că, dacă afla,
avea să înceapă să fure şi ea eleve pe care să le ducă în altă
parte sau, în orice caz, n-ar mai fi făcut absolut nimic tot
trimestrul. (Doamna Creevy se lăuda că e mare cunoscătoare a
firii umane.) De aici marmelada, zîmbetele chinuite şi celelalte
şiretlicuri menite să-i adoarmă bănuielile lui Dorothy. Oricine
care ştia cum merg treburile ar fi început să-şi caute altă slujbă
chiar din secunda în care castronelul cu marmeladă a fost
împins peste masă.
La doar o jumătate de oră după sentinţa concedierii ei,
Dorothy, cu poşeta în mînă, deschise poarta principală. Era
patru aprilie, o zi cu soare şi vînt, prea rece ca să stai mult pe
afară, cu un cer albastru ca un ou de brumăriţă de pădure şi un
vînt duşmănos de primăvară ce mătura trotuarul în rafale
subite şi sufla tare, lipindu-ţi praful de faţă. Dorothy închise
poarta în urma ei şi o porni agale în direcţia gării.
Îi spusese doamnei Creevy că-i va da adresa la care să-i
trimită cutia cu bagajul, iar doamna Creevy îi şi ceruse cinci
şilingi pentru transport. Aşa că Dorothy avea în mînă cinci lire
şi cincisprezece, care, dacă avea mare grijă să facă economie, îi
puteau ajunge pentru trei săptămîni. Nu prea ştia ce-o să facă,
în afară de faptul că trebuie să înceapă prin a se duce la Londra
şi a-şi găsi o locuinţă adecvată. Dar starea iniţială de panică îi
trecuse şi îşi dădu seama că situaţia nu e total disperată. Fără
îndoială că tatăl ei o va ajuta, cel puţin pentru o vreme, şi, în cel
mai rău caz, deşi ura pînă şi gîndul de-a o face, îi putea cere,
pentru a doua oară, ajutorul verişorului ei. În afară de asta,
şansele de a-şi găsi o slujbă erau probabil destul de bune. Era
tînără, vorbea cu accent cultivat şi era gata să accepte un
salariu de servitoare – calităţi atît de căutate de proprietarii
şcolilor de mîna a patra. Foarte probabil, totul avea să fie bine.
Încă un lucru ştia sigur, cel puţin – că o aşteaptă o perioadă
grea, în care se va chinui să-şi găsească de lucru, o perioadă de
nesiguranţă şi poate şi de foame.
1. Ziar de weekend, al cărui nume venea de la culoarea hîrtiei pe care era tipărit
(pink înseamnă în engleză „roz“).
2. Cîntăreaţă şi dansatoare britanică (1865-1910), celebră pentru melodia ei „Ta-ra-ra
Boom-de-ay!“.
3. Elegie pastorală de John Milton, din 1637.
4. BA sau MA, Bachelor of Arts sau Master of Arts.
5. Format tipografic în care fiecare coală tipografică se împarte în 12 pagini.
6. Bestseller din 1893, scris de Margaret Marshall Saunders, despre un cîine
traumatizat de fostul său stăpîn şi, pînă la urmă, salvat.
7. Aprox. Incursiuni în ţări îndepărtate.
8. Fidei Defensor („Fid Def Ind Imp“), abreviere a unui titlu mult mai complex ce a
apărut pe monedele britanice în diferite forme şi combinaţii vreme de sute de ani.
Fid. Def. a fost la origine un titlu dat de Papa Leon al X-lea regelui Henric al VIII-
lea pentru modul tranşant în care s-a opus reformelor luterane.
9. William Shakespeare, Teatru, traducere de Ion Vinea, Editura pentru Literatură
Universală, Bucureşti, 1964, p. 1054. Cuvîntul „sîn“ din traducere a fost înlocuit,
pentru necesităţile textului actual, cu „pîntece“.
10. Priml vers al poemului „Casabianca“, de Felicia Dorothea Hemans (1793-1835).
11. „The Wreck of Hesperus“, de Henry Wadsworth Longfellow (1807-1882).
12. „The School Boy“, poezie de William Blake.
13. Young Women’s Christian Association – Asociaţia Tinerelor Creştine.
 Capitolul cinci

Dar soarta hotărîse altfel. Căci Dorothy nu făcuse nici cinci

metri de la poartă, cînd din direcţia opusă s-a apropiat pe
bicicletă un băiat de la telegraf, fluierînd şi uitîndu-se la
numerele caselor. Citi pe tăbliţa clădirii Ringwood House, viră
bicicleta, şi-o propti lîngă bordură şi o acostă pe Dorothy.
— Aici stă don’şoara Mill-burrow? zise, arătînd din cap în
direcţia Ringwood House.
— Da. Eu sînt domnişoara Millborough.
— Tre’ s-aştept dacă are răspuns, zise băiatul, scoţînd un plic
portocaliu din centura de la brîu.
Dorothy îşi puse poşeta jos. Începu să tremure iar violent.
Nu ştia dacă e de bucurie sau de frică, pentru că în minte îi
veniseră două gînduri care se băteau cap în cap. Unul: „Trebuie
să fie o veste bună!“. Şi celălalt: „Tata e grav bolnav!“. Reuşi să
rupă plicul şi să-l deschidă şi înăuntrul lui găsi o telegramă, al
cărei text se întindea pe două pagini şi pe care i-a fost foarte
greu să-l înţeleagă. Acesta suna în felul următor:
„Slăvit fie domnul o tu cea virtuoasă semn de exclamare
veste importantă semn de exclamare reputaţia ta total
restabilită stop doamna Semprill căzută în groapa săpată chiar
de ea stop dată în judecată pentru calomnie stop nimeni n-o
mai crede stop tatăl tău doreşte să te întorci imediat acasă stop
vin chiar eu la Londra virgulă te iau dacă vrei stop ajung
imediat după telegramă stop aşteaptă-mă stop domnul fie
lăudat în sunete vesele de ţambal semn de exclamare multă
dragoste stop“.
Nu era nevoie să se uite cine semnează. Era clar că e de la
domnul Warburton. Dorothy se simţi mai slăbită şi mai pierită
ca niciodată. Auzea ca prin ceaţă că băiatul de la telegraf o
întreabă ceva.
— Îmi daţi un răspuns? zise acesta pentru a treia sau a patra
oară.
— Azi nu, mulţumesc, zise Dorothy cu gîndul aiurea.
Băiatul se urcă la loc pe bicicletă şi plecă, fluierînd şi mai
tare pentru a-i arăta lui Dorothy cît de mult o dispreţuieşte
pentru că nu i-a dat bacşiş. Însă Dorothy habar n-avea de
dispreţul băiatului de la telegraf. Singura propoziţie din
telegramă pe care o înţelesese perfect era „tatăl tău doreşte să
te întorci imediat acasă“, iar surpriza acestor cuvinte o lăsase
într-o stare năucă. Rămase aşa pe trotuar o vreme, în vîntul
rece, gîndind cele mai vagi gînduri imaginabile, pînă cînd pe
stradă se apropie un taxi, în care se afla domnul Warburton. O
văzu pe Dorothy, opri taxiul, sări din maşină şi traversă strada
către ea, zîmbind radios. O apucă de ambele mîini.
— Bună! strigă şi-şi aruncă instantaneu braţele, cu gestul său
oarecum părintesc, în jurul ei trăgînd-o la pieptul său, fără să-i
pese de eventualii trecători. Ce mai faci? Dumnezeule mare, cît
ai slăbit! Aproape că-ţi simt coastele. Unde e şcoala aia a ta?
Dorothy, care încă nu reuşise să se elibereze din strînsoarea
braţului său, se răsuci parţial şi aruncă o privire către ferestrele
întunecate de la Ringwood House.
— Poftim? Asta e? Dumnezeule sfinte, ce magherniţă! Dar ce-
ai făcut cu bagajul?
— E înăuntru. Le-am lăsat bani ca să mi-l trimită. Cred că o
să fie în regulă.
— Ei, prostii! De ce să dai bani? Îl luăm cu noi. Îl putem pune
sus, pe portbagajul taxiului.
— Nu, nu! Lasă să-l trimită ei. Nu îndrăznesc să mă mai
întorc. Doamna Creevy s-ar supăra înfiorător.
— Doamna Creevy? Cine-i doamna Creevy?
— Directoarea… mă rog, ea e proprietăreasa şcolii.
— Şi-i o zgripţuroaică, ai? Las-o în seama mea – mă ocup eu
de ea. Perseu şi Gorgona, aşa-i? Tu eşti Andromeda. Hei! strigă
către şofer.
Cei doi se duseră la uşa din faţă, iar domnul Warburton
ciocăni. În adîncul sufletului, Dorothy avea îndoieli că vor reuşi
să-i scoată cutia de la doamna Creevy. Ba chiar se aştepta ca ei
să iasă din casă fugind cît îi ţin picioarele, cu doamna Creevy în
urma lor, agitîndu-şi mătura prin aer ameninţătoare. Însă cam
două minute mai tîrziu aceştia reapărură, şoferul cu cutia pe
umăr. Domnul Warburton o invită pe Dorothy în taxi şi, în timp
ce se aşezau, lăsă să-i cadă în palmă o jumătate de coroană.
— Ce femeie! Doamne, ce femeie! zise înţelegător cînd taxiul
porni cu ei. Cum naiba ai reuşit s-o suporţi atîta timp?
— Ce-i asta? zise Dorothy, uitîndu-se la monedă.
— Jumătatea ta de coroană, pe care ai lasat-o pentru
transportul bagajului. E o adevărată victorie c-am reuşit s-o scot
de la zgripţuroaică, nu?
— Dar am lăsat cinci şilingi! zise Dorothy.
— Poftim? Femeia aia mi-a zis c-ai lăsat doar o jumătate de
coroană. Doamne, ce ticăloasă! Ne întoarcem şi luăm înapoi de
la ea şi cealaltă jumătate de coroană. Doar aşa, ca să-i facem în
ciudă! Bătu uşor în geam.
— Nu, nu! zise Dorothy, punîndu-i o mînă pe braţ. N-are nici
o importanţă. Hai să plecăm de aici – cît mai repede. N-aş mai
suporta să mă mai întorc în casa aia – niciodată!
Era destul de adevărat. Simţea că ar fi în stare să-şi sacrifice
nu doar o jumătate de coroană, ci toţi banii pe care-i avea, doar
ca să nu mai fie nevoită să vadă vreodată în ochi Ringwood
House. Aşa că taxiul rulă mai departe, lăsîndu-i doamnei Creevy
bucuria victoriei. Ar fi fost interesant de ştiut dacă aceasta a
fost încă una dintre rarele ocazii cînd doamna Creevy a rîs.
Domnul Warburton a insistat să meargă cu taxiul pînă la
Londra şi a vorbit atît de mult în timpul intervalelor mai
liniştite din trafic încît Dorothy abia dacă a putut strecura
cîteva cuvinte. Abia cînd erau destul de aproape de centru reuşi
să scoată de la el o explicaţie a schimbării subite a sorţii sale.
— Spuneţi-mi, zise, ce s-a întîmplat? Nu pricep. De ce, brusc,
e în regulă să mă duc acasă? De ce n-o mai crede lumea pe
doamna Semprill? Doar n-a mărturisit c-a minţit!
— Să mărturisească? Nici într-o mie de ani! Dar a venit
momentul să-şi plătească păcatele. S-a întîmplat un lucru pe
care voi, cei pioşi, l-aţi pune în seama providenţei. Aruncă-ţi
pîinea pe ape1, şi tot restul. S-a trezit implicată într-o poveste
foarte urîtă – a dat-o cineva în judecată pentru calomnie. De
două săptămîni, toată lumea din Knype Hill numai despre asta
vorbeşte. Credeam că ai citit cîte ceva despre asta în ziare.
— Nici nu mai ştiu de cînd n-am mai văzut un ziar. Cine a
dat-o în judecată? Doar nu tata!
— Doamne sfinte, nu! Oamenii bisericii nu pot da pe nimeni
în judecată pentru calomnie. E vorba de directorul de la
Barclay’s Bank. Îţi aminteşti povestea ei preferată despre el –
cum că şi-ar ţine amanta cu banii băncii şi aşa mai departe?
— Da, cred că da.
— Acum cîteva luni a fost suficient de proastă să şi scrie
cuiva despre ea. Un bun prieten al ei – probabil o prietenă, cred
– i-a dus scrisoarea directorului băncii. El a intentat proces, iar
judecătorul a condamnat-o pe doamna Semprill să plătească o
sută cincizeci de lire despăgubiri. Nu cred că a plătit nici un
sfanţ, dar totuşi, cred că aşa a luat sfîrşit cariera ei de bîrfitoare
şefă. Poţi să mînjeşti reputaţia altora ani la rînd, şi toată lumea
o să te creadă, mai mult sau mai puţin, chiar şi cînd e absolut
evident că minţi. Dar odată ce tribunalul te-a declarat mincinos,
eşti, ca să zic aşa, descalificat. Aşa că s-a zis definitiv cu cariera
doamnei Semprill în Knype Hill. Ziua stătea plecată din oraş –
circula mai mult noaptea, să n-o vadă nimeni. Cred că azi stă
ascunsă pe undeva prin zona pieţei Bury St Edmunds.
— Dar ce legătură are asta cu lucrurile pe care le-a zis
despre mine şi dumneavoastră?
— Nici una – absolut nici una. Dar de ce să-ţi faci griji? Ideea
e că ai fost repusă în drepturi; şi toate babele care au ţîţîit din
buze luni întregi vorbind despre tine zic acum: „Vai, biata
Dorothy, ce îngrozitor a mai pătimit săraca din cauza acelei
femei oribile!“.
— Adică ele cred că, dacă doamna Semprill a minţit o dată,
asta înseamnă c-a minţit tot timpul?
— Fără îndoială că aşa ar spune dacă ar fi în stare să pună
acest gînd în cuvinte. În orice caz, doamna Semprill a căzut în
dizgraţie, aşa că toţi cei pe care i-a defăimat sînt văzuţi ca nişte
martiri. Pînă şi reputaţia mea e imaculată pentru moment.
 — Şi dumneavoastră chiar credeţi că toate se vor termina
aici? Că ei cred sincer că a fost doar un accident – că doar mi-
am pierdut memoria, şi n-am fugit cu nimeni?
— Mă rog, n-aş merge chiar atît de departe. În orăşelele
astea de la ţară suspiciunile nu dispar niciodată. Cum să zic, nu
e vorba de suspiciuni legate de un lucru anume; ci de o
suspiciune generalizată. Un fel de instinct rudimentar, căruia îi
place să murdărească totul, din principiu. Îmi imaginez că peste
zece ani, în barul de la The Dog and Bottle, se va vorbi despre
faptul că în trecutul tău există un secret urît, însă nimeni nu-şi
va mai putea aminti nimic precis. Şi totuşi, necazurile tale s-au
terminat. Dacă aş fi în locul tău, n-aş da nici o explicaţie pînă nu
mi-ar fi cerută. Teoria oficială e că ai avut o gripă urîtă şi ai
plecat să te recuperezi. Eu aş rămîne la povestea asta. O să vezi
că or s-o accepte imediat. Oficial, nimeni n-are nimic împotriva
ta.
În curînd ajunseră la Londra, iar domnul Warburton o duse
pe Dorothy să ia prînzul la un restaurant din Conventry Street,
unde au mîncat friptură de pui cu sparanghel şi cartofiori albi
ca perla ce fuseseră scoşi prea devreme din pîntecele
pămîntului şi, de asemenea, tartă cu melasă, apoi o sticlă
călduţă şi plăcută de vin roşu de Burgundia; însă cea mai mare
plăcere, după ceaiul apos al doamnei Creevy, i-o făcu lui
Dorothy cafeaua neagră pe care au băut-o la sfîrşit. După masă
luară alt taxi pînă la gara din Liverpool Street şi prinseră trenul
de 2:45. Pînă la Knype Hill, îi aştepta o călătorie de patru ore.
Domnul Warburton insistă să meargă cu clasa întîi, şi nici nu
vru să audă ca Dorothy să-şi plătească singură biletul; în plus,
profitînd de neatenţia lui Dorothy, îi dădu un bacşiş
conductorului pentru a-i lăsa singuri în compartiment. Era una
din acele zile foarte luminoase şi reci care par de primăvară
sau de iarnă, în funcţie de locul în care te afli, în casă ori afară.
De dincolo de fereastra închisă a vagonului, cerul exagerat de
albastru părea cald şi blînd, iar sălbăticia periferiilor prin care
trenul trecea zdroncănind – labirinturile de căsuţe în culori
spălăcite, harababura de fabrici imense, canalele mlăştinoase şi
terenurile de construcţie părăsite, cu boilere ruginite, acoperite
de buruieni înnegrite de fum –, toate erau izbăvite şi aurite de
soare. În prima jumătate de oră, Dorothy abia dacă vorbi.
Pentru moment, era prea fericită ca să vorbească. Nu se gîndea
la nimic anume, ci se mulţumea să stea aşa desfătîndu-se în
lumina soarelui filtrată de geam, în confortul banchetei tapisate
şi bucuria că a scăpat din ghearele doamnei Creevy. Însă era
conştientă că această stare nu poate dura foarte mult.
Mulţumirea sufletească, asemeni căldurii vinului pe care-l
băuse la prînz, începea să i se evapore, şi în minte începeau să i
se înfiripe gînduri fie dureroase, fie greu de exprimat. Domnul
Warburton o privise tot acest timp, mai atent decît o privea de
obicei, de parcă încerca să măsoare schimbările pe care le
suferise în aceste ultime opt luni.
— Pari mai bătrînă, zise într-un final.
— Sînt mai bătrînă, zise Dorothy.
— Da, dar arăţi – ei bine, mult mai matură din toate punctele
de vedere. Mai dură. Ceva în trăsăturile chipului tău s-a
schimbat. Arăţi – te rog să mă ierţi – ca şi cum vechea cercetaşă
din tine ar fi fost exorcizată pe vecie. Sper că n-au intrat în tine,
în locul ei, şapte draci, nu? Dorothy nu răspunse, iar el adăugă:
Adevărul e c-ai trecut printr-o perioadă cumplită, aşa-i?
— Înfiorătoare! Cîteodată, atît de înfiorătoare că nici nu se
poate povesti. Ştiţi că uneori…
Tăcu. Tocmai era pe punctul să-i spună cum a trebuit să
cerşească de mîncare; cum a dormit pe stradă; cum a fost
arestată pentru cerşit şi a petrecut o noapte într-o celulă din
arestul poliţiei; cum o chinuise şi o înfometase doamna Creevy.
Dar se opri, fiindcă îşi dăduse seama brusc că nu despre
lucrurile acestea voia să vorbească. Îşi dădu seama că
asemenea lucruri nu au, de fapt, nici o importanţă; sînt doar
accidente nesemnificative, cum ar fi să răceşti la cap sau să fii
nevoit să aştepţi două ore la o joncţiune de căi ferate. Sînt
neplăcute, însă nu contează. Truismul că toate lucrurile se
întîmplă de fapt în cap o izbi cu mai mare forţă ca niciodată, şi
zise:
— Lucrurile alea nu contează de fapt. Adică, lucruri ca lipsa
banilor sau că n-ai suficientă mîncare. Nici măcar cînd faci
efectiv foamea – asta nu schimbă nimic în sufletul tău.
— Oare? Te cred pe cuvînt. N-aş vrea s-o aflu pe pielea mea.
— Mă rog, e înfiorător cînd ţi se întîmplă, fireşte, dar de fapt
nu contează; lucrurile care se petrec în interiorul tău contează.
 — Adică? zise domnul Warburton.
— Păi… lucrurile se schimbă în mintea ta. Şi atunci se
schimbă toată lumea, fiindcă tu o priveşti cu alţi ochi.
Continua să se uite pe fereastră. Trenul trecuse de periferiile
din zona estică şi gonea cu viteză tot mai mare, pe lîngă ape
curgătoare străjuite de sălcii şi lunci joase pe ale căror garduri
vii primii muguri alcătuiau o pătură de prospeţime liniştitoare,
ca un nor. Pe un cîmp din apropierea căii ferate, un viţel de o
lună, costeliv ca un animal de pe Arca lui Noe, plecase cu
picioarele ţepene după mama lui şi, în grădina unei căsuţe, un
muncitor bătrîn, cu mişcări foarte lente, reumatice, răsturna
brazda de la baza unui păr acoperit cu flori fantomatice.
Hîrleţul lui licări în soare cînd trenul trecu pe lîngă el. Lui
Dorothy îi veni în minte versul deprimant al imnului religios
„Peste tot în juru-mi văd schimbare şi putreziciune“. Era
adevărat ce spusese adineaori. Ceva se întîmplase în inima ei,
iar din acel moment lumea era un pic mai pustie, un pic mai
săracă. În asemenea zile, cu o primăvară în urmă sau în orice
altă primăvară, cît de fericită şi fără să stea nici un pic pe
gînduri i-ar fi mulţumit lui Dumnezeu pentru primul cer
albastru şi primele flori ale anului ce renăştea! Iar acum, se
părea că nu există nici un Dumnezeu căruia să-i mulţumească,
şi nimic – nici o floare, nici o piatră sau un fir de iarbă –, nimic
din univers nu avea să mai fie niciodată la fel.
— Lucrurile se schimbă în mintea ta, repetă. Mi-am pierdut
credinţa, adăugă destul de brusc, fiindcă se simţea oarecum
ruşinată să rostească aceste cuvinte.
— Ce anume ţi-ai pierdut? zise domnul Warburton, mai puţin
obişnuit decît ea cu acest gen de limbaj.
— Credinţa. Ei, ştiţi la ce mă refer! Acum cîteva luni, din
senin, am simţit că mi se schimbă complet mintea. Toate
lucrurile în care crezusem pînă atunci – absolut toate – mi s-au
părut deodată fără importanţă şi aproape prosteşti. Dumnezeu
– Dumnezeu, aşa cum îl înţelegeam eu – viaţa de apoi, Raiul şi
Iadul – totul. Toate au dispărut. Şi nu a fost o concluzie la care
am ajuns în urma unor raţionamente logice; pur şi simplu mi s-
a întîmplat. A fost ca atunci cînd eşti copil şi, într-o zi, fără nici
un motiv, încetezi să mai crezi în zîne. Pur şi simplu n-am mai
putut continua să cred.
 — Dar n-ai crezut niciodată, zise domnul Warburton, cîtuşi
de puţin impresionat.
— Ba da, chiar am crezut! Ştiu că dumneavoastră aţi crezut
mereu că nu cred – aţi crezut că mă prefac şi că mi-e ruşine să
recunosc. Dar n-a fost deloc aşa. Credeam în Dumnezeu aşa
cum cred acum ca mă aflu în vagonul ăsta.
— Ba sigur că nu credeai, biata mea copilă! Cum ai fi putut
să crezi, la vîrsta ta? Erai mult prea inteligentă pentru asta. Dar
ai fost crescută în spiritul acestor credinţe absurde şi, într-un
fel, ţi-ai permis să continui să gîndeşti astfel ca să le poţi
accepta. Ţi-ai construit o paradigmă a vieţii – te rog să mă scuzi
că apelez un pic la jargonul psihologiei – care era posibilă doar
pentru un credincios şi, în mod firesc, ea a început treptat să te
strîngă. Pentru mine, a fost întotdeauna cît se poate de clar care
e problema ta. Aş zice chiar că, după toate probabilităţile, ăsta e
şi motivul pentru care ţi-ai pierdut memoria.
— Ce vreţi să spuneţi? zise ea, destul de intrigată de remarca
lui.
El îşi dădu seama că ea nu înţelege şi-i explică faptul că
pierderea memoriei este de regulă doar un mecanism, folosit în
mod inconştient, pentru a scăpa dintr-o situaţie imposibilă.
Mintea, i-a spus el, e în stare de subterfugii foarte curioase cînd
e încolţită. Dorothy nu mai auzise niciodată asemenea lucruri şi
la început nu putu să-i accepte explicaţia. Cu toate astea,
rămase o clipă pe gînduri, meditînd asupra ei şi ajunse la
concluzia că, chiar şi dacă ar fi fost adevărată, datele esenţiale
ale problemei rămîneau aceleaşi.
— Nu cred că asta ar schimba în vreun fel situaţia, zise într-
un sfîrşit.
— Nu crezi? Eu aş zice că asta schimbă complet situaţia.
— Dar nu pricepeţi că, dacă mi-am pierdut credinţa, nu mai
are nici o importanţă dacă mi-am pierdut-o abia acum sau dacă
asta s-a întîmplat de fapt cu mulţi ani în urmă? Tot ce contează
e că mi-am pierdut-o, şi trebuie să-mi iau viaţa de la capăt.
— Doar nu vrei să spui, zise domnul Warburton, că de fapt
regreţi că ţi-ai pierdut credinţa, cum îi spui dumneata! La fel de
bine ai putea regreta că ţi-ai pierdut guşa! Sigur, eu vorbesc
fără să fi avut nici o treabă cu Biblia – ca un om care n-a avut
cine ştie ce credinţă, deci n-a avut prea mult de pierdut. Puţina
credinţă pe care am avut-o am pierdut-o fără să sufăr prea
mult, pe la nouă ani. Dar n-aş fi zis niciodată că e un lucru pe
care să regreţi că l-ai pierdut. Dacă-mi amintesc eu bine, nu te
chinuiai îngrozitor, trezindu-te la cinci dimineaţa ca să te duci
la Sfînta Împărtăşanie, cu burta goală? Doar nu-ţi e dor de aşa
ceva!
— Nu mai cred în lucrurile astea, dacă la asta vă referiţi. Şi
acum îmi dau seama că multe dintre ele erau de fapt nişte
prostii. Însă asta nu mă ajută. Ideea e că mi-am pierdut toate
lucrurile în care credeam, şi nu mai am ce să pun în locul lor.
— Dumnezeule mare! Dar de ce-ai vrea să pui ceva în locul
lor? Ai scăpat de o groază de superstiţii idioate, iar asta ar
trebui să te bucure. Doar n-ai fi mai fericită dac-ai tremura de
frica focului Iadului?
— Dar nu vedeţi – nu se poate să nu vedeţi – cît de diferit e
totul cînd, brusc, întreaga lume e pustie?
— Pustie? exclamă domnul Warburton. Cum adică pustie?
Mi se pare de-a dreptul scandalos să aud asta de la o fată de
vîrsta ta. Nu-i pustie deloc, e al dracului de aglomerată, asta-i
problema cu ea. Azi sîntem aici, şi mîine nu mai sîntem, şi n-
avem destul timp să ne bucurăm de ce avem.
— Dar cum să te poţi bucura cînd nimic nu mai are sens?
— Dumnezeule mare! Ce nevoie ai de sens? Cînd mănînc, n-o
fac pentru a-l preaslăvi pe Cel de Sus; o fac pur şi simplu pentru
a-mi savura mîncarea. Lumea e plină de lucruri amuzante –
cărţi, filme, vin, călătorii, prieteni. Totul. N-am găsit niciodată
un sens în toate astea, şi nici nu vreau să găsesc. De ce să nu iei
viaţa aşa cum e?
— Dar…
Nu mai continuă, căci îşi dăduse deja seama că s-ar chinui
degeaba să-i explice ce vrea să spună. El era incapabil să
înţeleagă situaţia dificilă în care se găsea ea – incapabil să
înţeleagă şocul pe care-l trăieşte o minte născută în credinţă în
faţa unei lumi pe care o descoperă brusc ca neavînd nici un
sens. Nu ar fi înţeles nici măcar jenantele platitudini ale
panteiştilor. Probabil că, dacă se gîndea vreodată la ea, ideea că
viaţa nu are absolut nici un rost i se părea mai degrabă
amuzantă. Şi totuşi, era un om destul de perspicace. Pricepea
dificultatea poziţiei în care se găsea ea, şi o clipă mai tîrziu o şi
spuse.
— Fireşte, zise, îmi dau seama că atunci cînd o să te întorci
acasă, o să fie destul de aiurea. O să fii, ca să zic aşa, un lup
îmbrăcat în piele de oaie. Bănuiesc că treburile parohiale –
întîlnirile cu mamele, rugăciunile pentru cei aflaţi pe patul de
moarte şi toate astea – pot fi destul de neplăcute uneori. Te temi
că n-o să mai găseşti puterea de a le face – asta e problema ta?
— A, nu. Nu la asta mă gîndeam. Am să continui să le fac,
exact ca înainte. Asta am făcut toată viaţa. În plus, tata are
nevoie de ajutorul meu. Nu-şi permite un ajutor, şi trebuie să
facă cineva treaba.
— Şi atunci, care-i problema? Te îngrijorează ipocrizia? Ţi-e
teamă că o să-ţi rămînă pîinea sfinţită în gît, şi aşa mai departe?
Eu, unul, nu mi-aş face griji. Probabil că jumătate din fiicele de
preoţi din Anglia au aceleaşi probleme ca şi tine. Şi cam nouă
zecimi dintre preoţi, aş zice.
— E vorba şi de asta, da. Va trebui să mă prefac tot restul
vieţii – şi, vai, nu vă puteţi imagina în cîte feluri! Dar asta nu e
partea cea mai rea. Poate că toate astea nici nu prea contează
chiar aşa, de fapt. Poate e mai bine să fii ipocrit – genul ăsta de
ipocrit – decît alte lucruri.
— De ce zici genul ăsta de ipocrit? Sper că nu vrei să spui că
a mima credinţa e aproape la fel de bine cu a crede?
— Ba da… cred că asta vreau să spun. Poate e mai bine – mai
puţin egoist – să mimezi credinţa, chiar şi cînd n-o ai, decît să
afirmi răspicat că eşti necredincios, şi poate, prin asta, să-i
transformi şi pe alţii în necredincioşi.
— Draga mea Dorothy, zise domnul Warburton, te rog să mă
ierţi că-ţi spun, dar ai o minte morbidă. Da’ ce zic eu morbidă! E
mai rău decît morbidă; e de-a dreptul septică. Suferi de un soi
de cangrenă mentală provocată de educaţia ta creştină. Îmi spui
că ai scăpat de aceste credinţe ridicole care ţi-au fost vîrîte în
cap de cînd erai în leagăn, şi totuşi spui că viaţa ta n-are nici un
sens fără acele credinţe. Ţi se pare logic ce spui?
— Nu ştiu. Nu, poate că nu. Dar bănuiesc că nu pot face
altfel.
— Din cîte-mi dau eu seama, ce vrei tu să faci, continuă
domnul Warburton, e să îţi refuzi de fapt avantajele ambelor
lumi. Te cramponezi de schema creştină a lucrurilor, dar scoţi
din poveste Paradisul. Şi cred că, dacă am şti adevărul, am
vedea că sînt destul de mulţi cei ca dumneata, ce rătăcesc
printre ruinele Bisericii Angliei. Sînteţi practic o sectă în sine,
adăugă meditativ: anglicanii ateişti. Mi-e teamă că-i o sectă
căreia nu mi-aş dori să-i aparţin.
Mai vorbiră un timp, dar fără să ajungă la vreo concluzie. În
realitate, întregul subiect al credinţei şi al îndoielilor religioase
era plicticos şi de neînţeles pentru domnul Warburton. Singurul
lucru care-l atrăgea la el era că-i oferea un pretext pentru
blasfemie. În curînd schimbă subiectul, părînd că renunţă la
încercarea de a înţelege punctul de vedere al lui Dorothy.
— Vorbim prostii, zise. Ţi-au intrat în cap nişte idei foarte
deprimante, dar te asigur că în timp o să reuşeşti să te dezbari
de ele. Creştinismul nu e o boală incurabilă, să ştii. Dar cu totul
altceva voiam eu să-ţi spun. Vreau să m-asculţi o clipă. Te
întorci acasă, după ce-ai fost plecată opt luni, la o viaţă, cred că-
ţi dai seama, destul de dificilă. Ai avut o viaţă grea înainte – cel
puţin, mie întotdeauna aşa mi s-a părut –, iar acum, că nu mai
eşti chiar fata bună, cercetaşa model care erai, o să fie şi mai
grea. Te întreb, crezi că e absolut necesar să te întorci la ea?
— Dar nu văd ce altceva aş putea face, dacă nu-mi iau altă
slujbă; n-am nici o altă soluţie.
Domnul Warburton, cu capul uşor aplecat într-o parte, îi
aruncă lui Dorothy o privire destul de ciudată.
— Adevărul e, zise pe un ton mai serios decît de obicei, că ţi-
aş putea propune cel puţin încă o alternativă.
— Vreţi să spuneţi să mă fac iar profesoară? Sinceră să fiu,
poate chiar asta ar trebui să fac. În orice caz, mai devreme sau
mai tîrziu cred că tot acolo am să ajung.
— Nu. Nu cred că te-aş sfătui să faci asta.
Tot acest timp, domnul Warburton, cu aceeaşi grijă
dintotdeauna de a-şi ascunde chelia, purtase obişnuita sa
pălărie tinerească de fetru gri, cu boruri late. Însă acum şi-o
dădu jos şi o puse cu grijă pe bancheta goală de alături. Ţeasta
sa golaşă, pe care nu mai rămăseseră decît un smoc sau două de
păr auriu, în zona urechilor, arăta ca o perlă roz monstruoasă.
Dorothy îl fixă cu o privire uşor mirată.
 — Mi-am scos pălăria, zise el, ca să mă vezi în cea mai
proastă lumină a mea. Vei înţelege de ce imediat. Vreau să-ţi
prezint şi altă alternativă în afară de cea de a te întoarce la
cercetaşele tale şi la Mothers’ Union, sau de a te încarcera
singură în temniţa nu ştiu cărei şcoli de fete.
— Ce vreţi să spuneţi? zise Dorothy.
— Vreau să spun – te rog gîndeşte-te bine înainte să
răspunzi; sînt de acord că există cîteva motive destul de clare
de obiecţie, dar… vrei să te măriţi cu mine?
Dorothy rămase cu gura căscată de uimire. Poate şi păli uşor.
Cu o mişcare pripită, aproape una de retragere subconştientă,
se îndepărtă de el cît îi permise spătarul banchetei. Însă el nu
făcu nici o mişcare de a se apropia de ea. Spuse, cu maximă
indiferenţă:
— Ştii, fireşte, că Dolores – Dolores era fosta lui amantă – m-
a părăsit acum un an?
— Dar nu pot, nu pot face asta! exclamă Dorothy. Ştiţi bine
că nu pot! Eu nu sînt… aşa. Credeam că ştiţi asta. Eu n-am să mă
mărit niciodată.
Domnul Warburton nici n-o luă în seamă.
— Sînt de acord, spuse, cu acelaşi calm imperturbabil, că nu
sînt chiar ceea ce s-ar numi un tînăr eligibil. Sînt un pic mai în
vîrstă ca tine. Se pare că azi ne punem amîndoi cărţile pe masă,
aşa că am să-ţi mărturisesc marele meu secret şi am să-ţi spun
că am patruzeci şi nouă de ani. Ştii deja că am trei copii şi o
reputaţie proastă. E o căsătorie pe care tatăl tău n-ar… să zicem
că n-ar privi-o cu ochi buni. Iar venitul meu este de doar şapte
sute de lire pe an. Dar totuşi, nu crezi că merită să te gîndeşti la
propunerea mea?
— Nu pot, ştiţi bine de ce nu pot! repetă Dorothy.
Era absolut convinsă că el „ştie de ce nu poate“, deşi nu i-o
spusese clar niciodată, nici lui, şi nici nimănui altcuiva, de ce îi
era imposibil să se mărite. Şi, foarte probabil, chiar dacă i-ar fi
spus, el n-ar fi înţeles. El continuă să vorbească, părînd să nu ia
în seamă cuvintele ei.
— Lasă-mă să-ţi prezint situaţia, zise, ca pe un tîrg. Fireşte,
nu e nevoie să-ţi spun că e vorba de mult mai mult decît atît. Eu
nu sînt genul care se însoară, cum zice lumea, şi nu te-aş cere
de nevastă dacă n-aş simţi o atracţie specială faţă de tine. Dar
hai să vorbim întîi pe şleau, despre partea materială a poveştii.
Tu ai nevoie de un cămin şi trebuie să-ţi asiguri cumva traiul;
eu am nevoie de o nevastă care să aibă grijă de mine. Mi s-a urît
de toate femeile alea oribile cu care mi-am petrecut viaţa, şi te
rog să mă scuzi că pomenesc de ele, dar sînt foarte nerăbdător
să mă aşez şi eu la casa mea. Poate e puţin cam tîrziu, dar mai
bine mai tîrziu decît niciodată. În afară de-asta, am nevoie de
cineva care să se ocupe de copii; de bastarzi, mă-nţelegi. Nu mă
aştept să mă găseşti deosebit de atrăgător, adăugă, trecîndu-şi o
mînă peste creştetul pleşuv, gînditor, dar pe de altă parte sînt
un om cu care te poţi înţelege foarte uşor. Aşa cum sînt, de fapt,
toţi cei imorali. Iar, din punctul tău de vedere, schema prezintă
anumite avantaje clare. De ce să-ţi petreci viaţa împărţind
reviste bisericeşti enoriaşilor şi făcîndu-le frecţie la picioare
unor babe nesuferite, cu alifie Elliman’s? Ai fi mult mai fericită
dacă ai fi măritată, fie şi cu un bărbat cu chelie şi un trecut
dubios. Ai avut o viaţă foarte grea şi anostă pentru o fată de
vîrsta ta, iar viitorul tău nu e chiar roz. Te-ai gîndit cum o să fie
viitorul tău dacă nu te măriţi?
— Nu ştiu. În mare, da, m-am gîndit, zise ea.
Pentru că el nu încercase să pună mîna pe ea sau s-o mîngîie
în vreun fel, îi răspunse la întrebare fără să-şi repete şi refuzul.
El se uită pe fereastră şi continuă pe un ton meditativ, mult mai
domol decît tonul lui obişnuit, aşa că la început ea abia dacă îl
auzi, din cauza zdroncănitului trenului; dar cîteva clipe mai
tîrziu el ridică glasul, în care ea simţi o gravitate pe care nu o
mai auzise niciodată, şi pe care nu-şi imaginase niciodată că ar
putea-o auzi în vocea lui.
— Gîndeşte-te cum o să fie viitorul tău, repetă el. E acelaşi
viitor care le aşteaptă pe toate femeile din clasa ta, fără soţi şi
fără bani. Să zicem că tatăl tău mai trăieşte zece ani. La ora aia,
veţi fi cheltuit deja toţi banii lui. Dorinţa de a-i cheltui îl va ţine
în viaţă exact atît cît vor ţine şi banii, însă probabil doar atît. În
tot timpul ăsta va deveni tot mai senil, tot mai obositor, şi tot
mai insuportabil; te va teroriza din ce în ce mai tare, te va face
să te rogi tot mai tare de el să-ţi dea bani, îţi va face tot mai
multe probleme cu vecinii şi cu negustorii. Şi tu vei continua
acea viaţă de sclavă, plină de griji, pe care ai dus-o atîta timp,
chinuindu-te să ţii gospodăria şi parohia, ţinînd lecţii pentru
cercetaşe, citind romane la Mothers’ Union, lustruind alama
altarului, cerşind bani pentru fondul bisericii, făcînd cizme
cavalereşti din hîrtie maro pentru piesele elevilor, încercînd să
ţii piept micilor duşmănii şi scandaluri din ograda bisericii. An
după an, fie vară, fie iarnă, vei merge cu bicicleta de la o casă
infectă la alta, ca să împarţi bănuţi din cutia milelor şi să repeţi
rugăciuni în care nici măcar nu mai crezi. O să asişti la slujbe
religioase interminabile, care într-un final te vor îngreţoşa prin
asemănarea şi inutilitatea lor. Cu fiecare an, viaţa ta va fi tot
mai mohorîtă, tot mai plină de acele corvezi înfiorătoare care le
sînt de obicei pasate femeilor singure. Şi adu-ţi aminte că n-o să
ai mereu douăzeci şi opt de ani. În tot timpul ăsta te vei veşteji
şi te vei usca, pînă cînd, într-o dimineaţă, te vei uita în oglindă
şi îţi vei da seama că nu mai eşti tînără, ci doar o fată bătrînă,
numai pielea şi osul. O te lupţi cu asta, fireşte. O să ai grijă să fii
la fel de energică şi o să-ţi păstrezi toate tabieturile tale de cînd
erai tînără – doar că o să le păstrezi puţin cam mult. Cunoşti,
cred, genul acela de fată bătrînă inteligentă – prea inteligentă –
care spune „şic“ şi „trăsnitor“ şi „just“, şi care se mîndreşte că e
fată de comitet, şi se poartă ca o fată de comitet într-o asemenea
măsură, încît îi face pe toţi ceilalţi să se simtă un pic aiurea? Şi
care joacă tenis cu o energie de invidiat şi se implică trup şi
suflet în piesele de teatru ale amatorilor şi se afundă cu un soi
de disperare în munca ei de cercetaşă şi în vizitele acasă la
enoriaşi, şi e viaţa şi sufletul întrunirilor bisericeşti şi
întotdeauna, an după an, se crede încă tînără şi nu-şi dă seama
că toată lumea o vorbeşte pe la spate, considerînd-o o biată fată
bătrînă care n-are o viaţă a ei. Asta o să ajungi, şi asta ţi-e scris
să ajungi, oricît te-ai lupta şi ai încerca să o eviţi. Singura cale
de a scăpa de acest viitor previzibil e să te măriţi. Femeile care
nu se mărită se ofilesc – se ofilesc ca aspidistrele din ferestrele
saloanelor din fundul casei; şi partea cea mai cumplită e că ele
nici măcar nu ştiu că se ofilesc.
Dorothy rămase tăcută, ascultînd cu mare interes şi o
fascinaţie îngrozită. Nici măcar nu-şi dăduse seama că el se
ridicase în picioare, cu o mînă pe uşă pentru a opune rezistenţă
zgîlţîielii trenului. Era ca hipnotizată, nu atît de vocea lui cît de
imaginile pe care cuvintele lui i le evocau. Îi descrisese viaţa,
aşa cum avea ea să fie în mod inevitabil, cu asemenea precizie
înspăimîntătoare încît vorbele lui o purtară zece ani mai tîrziu,
în viitorul ameninţător, şi Dorothy nu se simţi o fată plină de
tinereţe şi energie, ci o virgină disperată şi sfîrşită, de treizeci şi
opt de ani. El îşi continuă tabloul, luîndu-i mîna ce zăcea inertă
pe braţul banchetei; ea nu observă nici măcar acest gest.
— După zece ani, continuă el, tatăl tău va muri şi nu-ţi va
lăsa nici un ban, doar datorii. Vei avea aproape patruzeci de
ani, nici un ban, nici o profesie, nici o şansă de a te mai mărita;
vei fi doar o fiică de preot aflată în mizerie, ca alte zeci de mii
din Anglia. Şi atunci ce crezi că se va alege de tine? Va trebui să-
ţi găseşti o slujbă – genul de slujbă care li se oferă fiicelor de
preoţi. Bonă, de pildă, sau însoţitoarea unei baborniţe bolnave
care îşi va petrece ultima parte a vieţii umilindu-te în fel şi chip.
Sau îţi vei relua slujba de profesoară; vei preda engleza la o
şcoală sinistră de fete, pentru şaptezeci şi cinci de lire pe an,
plus masă şi casă, şi două săptămîni de vacanţă într-o pensiune
de la mare, în fiecare august. Şi în tot acest timp te vei usca pe
picioare, stafidindu-te, acrindu-te şi devenind tot mai rigidă şi
mai singură. Aşadar…
În clipa cînd spuse „aşadar“, o trase pe Dorothy în picioare.
Ea nu opuse nici o rezistenţă. Îl ascultase ca vrăjită. În timp ce
mintea ei înţelegea perspectiva acestui viitor cumplit, a cărui
deşertăciune era mult mai capabilă s-o perceapă, chiar şi decît
fusese el, se simţi copleşită de o disperare atît de cruntă încît,
dacă ar fi răspuns ceva, singurele cuvinte pe care le-ar fi spus ar
fi fost: „Da, mă mărit cu dumneavoastră“. El şi-a pus braţele cu
blîndeţe în jurul ei şi a tras-o puţin spre el, şi nici măcar în acest
moment ea nu opuse nici un pic de rezistenţă. Ochii ei,
semihipnotizaţi, erau fixaţi asupra ochilor lui. Cînd el şi-a pus
braţele în jurul ei, a fost ca şi cum ar fi protejat-o, ar fi apărat-o,
ar fi salvat-o de pe marginea înfiorătoarei şi cenuşii prăpăstii a
sărăciei şi-ar fi adus-o înapoi în lumea lucrurilor plăcute şi
dezirabile – la siguranţă şi confort, la un cămin primitor şi
haine de calitate, la cărţi, prieteni şi flori, la zile de vară şi
tărîmuri îndepărtate. Aşa că, preţ de aproape un minut, holteiul
depravat şi fata subţirică şi aproape bătrînă rămaseră aşa unul
în faţa celuilalt, privindu-se în ochi, cu trupurile abia atingîndu-
li-se, în timp ce trenul îi legăna în mişcarea lui, iar norii şi stîlpii
de telegraf şi gardurile vii presărate cu muguri şi cîmpurile
verzi, cu grîu tînăr, goniră pe lîngă ei, nevăzute.
Domnul Warburton o strînse şi mai tare şi o trase mai
aproape de el. Atît a fost de ajuns ca vraja să se rupă. Viziunile
ce o ţinuseră în mrejele lui, neputincioasă – viziuni ale sărăciei,
apoi evadarea din ghearele sărăciei – se evaporară brusc, lăsînd
în urma lor doar revelaţia înspăimîntătoare a ceea ce tocmai i
se întîmpla. Se afla în braţele unui bărbat – un bărbat grăsun şi
destul de în vîrstă! O străbătu un val de scîrbă şi de spaimă
cumplită şi simţi cum i se strînge şi îi îngheaţă stomacul. Trupul
lui îndesat, de bărbat, se împingea în ea, înapoi şi în jos, iar faţa
lui masivă, rozalie şi netedă, însă bătrînă în ochii ei, era
apropiată, ameninţător, de a ei. Mirosul aspru, viril, îi intră cu
brutalitate în nări. Se trase înapoi. Coapse păroase de satiri!
Începu să se zbată frenetic, deşi el nu făcu aproape nici un gest
pentru a-i opune rezistenţă, şi într-o clipă ea se şi eliberase din
strînsoare şi se lăsase să cadă înapoi pe banchetă, albă şi
tremurînd. Ridică ochii spre el, iar privirea ei, din cauza fricii şi
a aversiunii, semănă preţ de o clipă cu cea a unei străine.
Domnul Warburton rămase în picioare, fixînd-o cu o
expresie de dezamăgire resemnată, aproape amuzată. Nu părea
cîtuşi de puţin afectat. Cînd îşi regăsi calmul, ea îşi dădu seama
că tot ce-i spusese el nu fusese decît o stratagemă la care
apelase pentru a se juca cu sentimentele ei şi pentru a o
manipula, convingînd-o să se mărite cu el; iar lucrul cel mai
ciudat era că le spusese fără să-i pese de fapt cu adevărat dacă
ea se mărită cu el sau nu. De fapt, nu dorise decît să se distreze
un pic. Foarte probabil, întreaga poveste fusese doar încă una
dintre încercările lui periodice de-a o seduce.
El se aşeză, însă mai deliberat decît ea, avînd grijă în timp ce
se aşeza să nu-şi strice dunga de la pantaloni.
— Dacă vrei să tragi semnalul de alarmă, zise el cu blîndeţe,
lasă-mă mai întîi să mă asigur că am cinci lire în portofel.
După asta a fost din nou el însuşi, sau cît poate fi cineva el
însuşi după o asemenea scenă, şi continuă să vorbească fără
nici cea mai mică urmă de stînjeneală. Simţul ridicolului, dacă
avusese vreodată aşa ceva, îi dispăruse cu mulţi ani în urmă.
Poate că-i fusese ucis prin suprasolicitare, într-o viaţă de
aventuri sordide cu femei.
 Preţ de o oră, poate, Dorothy se simţi stingherită, însă apoi
trenul ajunse la Ipswich, unde se opri un sfert de oră şi unde
putură profita de ocazie pentru a se duce la bufet să bea un
ceai. Ultimele douăzeci de mile ale călătoriei le petrecură
discutînd destul de amical. Domnul Warburton nu mai făcu nici
o referire la cererea sa în căsătorie, însă în timp ce trenul se
apropia de Knype Hill, reveni, mai serios ca niciodată, la
chestiunea viitorului lui Dorothy.
— Deci chiar ai de gînd, zise el, să te întorci la munca ta în
parohie? La „chinul mărunt, corvoada searbădă a fiecărei zile“?
La reumatismul doamnei Pither şi la leucoplastul doamnei
Lewin şi toate celelalte? Nu te sperie perspectiva asta?
— Nu ştiu… cîteodată mă sperie. Dar cred că, în clipa în care
o să încep iar să-mi văd de treburile mele, o să fie bine. Cum să
vă zic, m-am obişnuit.
— Şi chiar te simţi pregătită pentru ani întregi de ipocrizie
premeditată? Fiindcă despre asta e de fapt vorba. Nu ţi-e teamă
că, pînă la urmă, ai să te dai de gol? Eşti sigură că n-o să te
trezeşti că le predai copiilor la şcoala de duminică „Tatăl
nostru“ invers sau că o să le citeşti mamelor al cinşpelea capitol
al lui Gibbon, în loc de Gene Stratton Porter?
— Nu cred. Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, simt că genul
ăsta de muncă, chiar şi atunci cînd trebuie să spui rugăciuni în
care nu crezi şi chiar dacă înseamnă să-i înveţi pe copii lucruri
în adevărul cărora nu crezi întotdeauna – simt că, într-un fel,
toate acestea sînt folositoare.
— Folositoare? zise domnul Warburton cu dispreţ. Foloseşti
un pic cam des cuvîntul ăsta deprimant, „folositor“. Suferi de o
hipertrofie a simţului datoriei – asta-i problema dumitale. Mie,
unul, mi se pare o chestie de minim bun-simţ să te distrezi
puţin atît cît poţi.
— Ăsta e doar hedonism, obiectă Dorothy.
— Draga mea copilă, poţi să-mi arăţi vreo filozofie de viaţă
care să nu fie hedonistă? Paraziţii ăia de sfinţi creştini sînt cei
mai mari hedonişti dintre toţi. Îi aşteaptă fericirea veşnică, în
vreme ce bieţii de noi, păcătoşii, nu sperăm la mai mult de
cîţiva ani de fericire. La urma urmei, nimeni nu-şi doreşte decît
să se distreze un pic; dar pentru unii povestea asta îmbracă
nişte forme cît se poate de perverse. Se pare că, pentru
dumneata, distracţia înseamnă să-i faci frecţie la picioare
doamnei Pither.
— Nu e chiar aşa, ci… nu ştiu, nu pot explica.
Ceea ce ar fi vrut să-i spună era că, deşi îşi pierduse credinţa,
ea nu-şi schimbase, nu-şi putea schimba, nu dorea să-şi schimbe
modul de a gîndi şi de a vedea lucrurile; că, deşi acum i se
părea pustiu şi fără sens, cosmosul ei era, într-un fel, tot
cosmosul creştin; că viaţa creştină continua să fie cea către care
era atrasă în mod natural. Însă nu putea exprima toate acestea
în cuvinte şi simţea că, dacă ar încerca s-o facă, el ar începe
probabil să o ia peste picior. Aşa că încheie evaziv:
— Aşa simt, că e mai bine ca lucrurile să fie ca înainte.
— Exact ca înainte? Tot tacîmul? Cercetaşele, Mothers’
Union, The Band of Hope, the Companionship of Marriage,
vizitele acasă la enoriaşi şi şcoala de duminică, Sfînta
Împărtăşanie de două ori pe săptămînă şi toate imnurile alea de
slavă şi intonarea de cîntece bisericeşti? Eşti sigură că le poţi
face faţă?
Dorothy zîmbi fără să vrea.
— Fără cîntece bisericeşti. Tatei nu-i plac.
— Şi crezi că, în afară de gîndurile cele mai intime, viaţa
dumitale va fi exact cum a fost înainte să-ţi pierzi credinţa? N-o
să-ţi schimbi deloc obiceiurile?
Dorothy rămase pe gînduri. Ba da, aveau să se schimbe
multe lucruri; însă doar în sufletul ei, şi doar ea avea să ştie ce
anume s-a schimbat. Îşi aminti de acul broşei cu care se
disciplina pe vremuri. Doar ea ştiuse de el şi hotărîse să nu-l
pomenească nimănui niciodată.
— Ei bine, zise într-un tîrziu, poate că, la Sfînta
Împărtăşanie, am să îngenunchez în dreapta domnişoarei
Mayfill, şi nu în stînga ei.

II
 Trecuse o săptămînă.
Dorothy urcă dealul, venind din oraş, şi-şi opri bicicleta la
poarta parohiei. Era o seară frumoasă, limpede şi rece, iar
soarele, neacoperit de nici un nor, asfinţea pe cerul îndepărtat,
verzui. Dorothy observă că frasinul de lîngă poartă a înflorit,
iar inflorescenţele lui sîngerii arătau ca o rană deschisă.
Era destul de obosită. Avusese o săptămînă cît se poate de
plină, în care vizitase, pe rînd, toate femeile de pe lista ei şi
încercase să pună iar într-un soi de ordine toate treburile
parohiei. În timpul absenţei ei, se făcuse o mizerie de nedescris.
Biserica era inimaginabil de murdară – de fapt, Dorothy fusese
nevoită să-şi petreacă o zi întreagă curăţînd cu peria, cu mătura
şi cu făraşul, iar straturile de „rahat de şoareci“ pe care le găsise
în spatele orgii îi provocau o grimasă involuntară, cînd îşi
amintea de ele. (Motivul pentru care şoarecii veneau aici era că
Georgie Frew, organistul bisericii, avea obiceiul de a aduce
pacheţele de biscuiţi în biserică şi de a le mînca în timpul
slujbei.) Toate asociaţiile bisericii fuseseră neglijate, motiv
pentru care The Band of Hope şi The Companionship of
Marriage îşi dăduseră duhul, prezenţa elevilor la şcoala de
duminică se redusese la jumătate, iar în Mothers’ Union era
mare război mare, din cauza unei remarce lipsite de tact făcute
de domnişoara Foote. Clopotniţa era într-o stare mai jalnică
decît oricînd. Revista bisericii nu mai fusese distribuită regulat,
iar banii pentru ea nu mai fuseseră strînşi. Nimeni nu se
ocupase cum trebuie de fondurile bisericii, şi nu ştia ce e cu cei
nouăsprezece şilingi care nu ieşeau deloc la socoteală, pînă şi
registrele parohiei erau talmeş-balmeş – şi tot aşa, ad infinitum.
Parohul lăsase totul să se ducă de rîpă.
Dorothy nu-şi mai văzuse capul de treabă din clipa în care
ajunsese acasă. Într-adevăr, lucrurile reintraseră pe vechiul lor
făgaş cu o iuţeală uimitoare. Parcă doar ieri plecase de-acasă.
Acum că scandalul trecuse, întoarcerea ei la Knype Hill trezise
foarte puţină curiozitate. Unele dintre femeile de pe lista ei de
vizite, şi în primul rînd doamna Pither, se bucuraseră sincer s-o
vadă înapoi, iar Victor Stone părea oarecum ruşinat că a crezut,
fie şi temporar, calomniile doamnei Semprill; însă uită curînd
de asta, ocupat fiind să-i povestească lui Dorothy despre ultimul
său triumf din Church Times. Desigur, mai multe dintre
doamnele pasionate de cafea o opriseră pe Dorothy pe stradă cu
„Vai, draga mea, ce mă bucur să văd că te-ai întors! Dar ştiu că ai
lipsit ceva timp! Şi ştii, draga mea, cu toţii am fost foarte şocaţi
cînd femeia aia îngrozitoare a început să răspîndească toate
balivernele alea despre tine. Dar sper că înţelegi, draga mea,
indiferent ce părere au avut despre asta unii sau alţii, eu una n-
am crezut nici un cuvînt“ etc., etc., etc. Însă nimeni nu-i pusese
întrebările stînjenitoare de care se temuse. Toată lumea se
mulţumise cu „am predat într-o şcoală din apropierea Londrei“;
n-o întrebaseră nici măcar cum se numeşte şcoala. Înţelese că
nu va trebui să mărturisească niciodată că a dormit în Trafalgar
Square şi că a fost arestată pentru cerşit. Adevărul e că cei care
locuiesc în mici orăşele de provincie au doar o foarte vagă idee
despre ce se petrece la mai mult de zece mile de propria lor uşă.
Lumea exterioară e terra incognita, fără îndoială locuită de
balauri şi căpcăuni mîncători de oameni, dar nu prezintă cine
ştie ce interes.
Pînă şi tatăl lui Dorothy o întîmpinase ca şi cum ar fi lipsit
doar un weekend. Cînd a sosit ea, el se afla în birou, meditînd şi
fumîndu-şi pipa în faţa pendulei bunicului său, al cărei geam,
spart de coada măturii femeii cu ziua, în urmă cu patru luni,
încă nu fusese înlocuit. Cînd Dorothy a intrat în cameră, el şi-a
scos pipa din gură şi şi-a pus-o în buzunar, cu o mişcare
absentă, de om în vîrstă. Dorothy s-a gîndit că arată mult mai
bătrîn.
— Iată-te, pînă la urmă, a zis. Ai călătorit bine?
Dorothy îşi puse braţele în jurul gîtului lui şi îi atins obrazul
palid ca argintul cu buzele. În timp ce ea se desprindea din
îmbrăţişare, el a bătut-o pe umăr cu un dram de afecţiune abia
perceptibil mai mare decît de obicei.
— Ce ţi-a venit să fugi aşa în lume? a zis el.
— Ţi-am spus, tată… Mi-am pierdut memoria.
— Hm, a spus parohul; iar Dorothy a văzut că n-o crede şi că
n-o va crede niciodată, şi că în viitor, în foarte multe ocazii,
atunci cînd va fi într-o dispoziţie mai puţin amiabilă decît
acum, îi va reproşa acea escapadă. Păi, a adăugat el, după ce-ţi
duci bagajul sus, poate cobori cu maşina de scris? Aş vrea să-mi
transcrii predica.

Î
 În oraş nu se petrecuseră prea multe lucruri demne de luat
în seamă. Ye Olde Tea Shoppe se extindea, desfigurînd şi mai
tare strada principală. Pe doamna Pither o mai lăsase un pic
reumatismul (fără îndoială, graţie ceaiului de angelică), dar
domnul Pither fusese „pă la doftor“ şi se temeau să n-aibă
piatră la vezică. Domnul Blifil-Gordon era la Parlament acum,
un om de paie docil de pe banca din spate a Partidului
Conservator. Bietul domn Tombs murise imediat după Crăciun,
iar domnişoara Foote luase şapte dintre pisicile lui şi făcuse
eforturi eroice pentru a le găsi cămine şi celorlalte. Eva Twiss,
nepoata domnului Twiss, negustorul de fierărie, avusese un
copil ilegitim, care murise. Proggett plivise grădina de la
bucătărie şi semănase cîteva seminţe, iar bobul şi primele
lăstare de mazăre abia încolţiseră. Datoriile la prăvălii
crescuseră iar, după întrunirea creditorilor, şi deja îi datorau
şase lire lui Cargill. Victor Stone avusese o controversă cu
profesorul Coulton în Church Times, despre Sfînta Inchiziţie, şi
îl zdrobise fără drept de apel. Pe Ellen o chinuise eczema toată
iarna. Lui Walph Blifil-Gordon îi fuseseră acceptate două poezii
la London Mercury.
Dorothy intră în seră. O aştepta foarte multă muncă – toate
costumele pentru o procesiune pe care elevii urmau s-o aibă de
St George, în beneficiul fondului pentru orgă. Nimeni nu
dăduse nici un ban pentru orgă în ultimele opt luni, şi poate era
bine că parohul arunca mereu facturile de la cei care se ocupau
de orgă fără să le deschidă, pentru că tonul acestora era tot mai
inflamat. Dorothy îşi storsese creierii încercînd să găsească o
cale de a strînge bani şi, în cele din urmă, alesese varianta unei
procesiuni istorice, începînd cu Iulius Caesar şi terminînd cu
Ducele de Wellington. Poate reuşesc să adune două lire, se gîndi
– dacă au noroc şi e o zi frumoasă, poate strîng chiar trei lire!
Se uită în jur, în seră. Aproape nu intrase deloc aici de cînd
se întorsese acasă şi, evident, nimic nu fusese atins în timpul
absenţei ei. Lucrurile ei zăceau exact aşa cum le lăsase; dar
totul era acoperit de un strat gros de praf. Maşina ei de cusut se
afla pe masă, în mijlocul talmeş-balmeşului familiar de bucăţi
de material, coli de hîrtie cafenie, papiote de bumbac şi cutii de
vopsea şi, deşi acul ruginise, încă mai avea aţă în el. Şi da! tot
aici se aflau şi cizmele cavalereşti pe care le făcea în noaptea
cînd plecase. Ridică una dintre ele şi o privi. I se strînse inima.
Da, zică cine ce-o vrea, erau nişte cizme bune! Ce păcat că n-au
fost folosite niciodată! Şi totuşi, erau bune şi pentru procesiune.
Pentru Carol al II-lea, poate – a, nu, mai bine fără Carol al II-lea;
mai bine Oliver Cromwell; fiindcă, dacă-l ai pe Oliver Cromwell,
nu ai nevoie să-i faci perucă.
Dorothy aprinse soba cu ulei, găsi foarfeca şi două coli de
hîrtie cafenie şi se aşeză. Avea de făcut un munte de haine. Mai
bine să înceapă cu platoşa lui Julius Caesar, se gîndi.
Întotdeauna blestemata aia de armură îi dădea cea mai mare
bătăie de cap! Cum arăta platoşa unui soldat roman? Dorothy
făcu un efort şi îşi aminti statuia unui împărat idealizat, cu
barbă cîrlionţată, din sala romană de la British Museum. Poţi să
faci un soi de platoşă de bază din clei şi hîrtie cafenie, şi să
lipeşti fîşii înguste de hîrtie transversal, pentru a reprezenta
discurile armurii, şi pe urmă să le vopseşti cu argintiu. Nu avea
de făcut nici un coif, slavă Cerului! Iulius Caesar purta
întotdeauna o cunună de lauri – fără îndoială, ruşinat de faptul
că avea chelie, ca domnul Warburton. Dar oare trebuia să facă
şi armuri pentru picioare? Oare purtau armuri la picioare pe
vremea lui Iulius Caesar? Şi cizme? Ce era caligum, o cizmă sau
o sanda?
Cîteva momente mai tîrziu se opri, cu foarfeca pe genunchi.
Un gînd ce o bîntuise ca o stafie imposibil de exorcizat în fiecare
clipă liberă în ultima săptămînă revenise iar, distrăgînd-o. Îşi
aminti ce-i spusese domnul Warburton în tren – despre cum o
să fie viaţa ei de aici încolo, nemăritată şi fără bani.
Nu era vorba că ar fi avut vreo îndoială despre datele
concrete ale viitorului ei. Îl vedea cît se poate de clar în faţa ei.
Zece ani, poate, ca ajutor de preot neplătit, apoi iar profesoară.
Nu neapărat într-o şcoală precum cea a doamnei Creevy – fără
îndoială că putea obţine un post mai bun –, dar măcar într-o
şcoală mai puţin oribilă, care să nu aducă atît de tare cu o
închisoare; sau poate într-una şi mai îngrozitoare, şi chiar mai
inumană. Indiferent ce se întîmpla, în cel mai fericit caz, o
aştepta destinul obişnuit al tuturor femeilor singure şi sărace.
„Fetele bătrîne ale bătrînei Anglii“, cum le numise cineva. Avea
douăzeci şi opt de ani – era suficient de în vîrstă pentru a intra
în rîndul lor.
Î
 Însă nu avea importanţă, nu avea nici o importanţă! Era un
lucru pe care nu l-ai putea niciodată explica domnilor
Warburton ai acestei lumi, nici dacă ai vorbi cu ei o mie de ani;
că lucrurile exterioare, ca sărăcia şi munca grea, şi chiar
singurătatea, nu contează în sine. Lucrurile care se întîmplă în
inima ta sînt cele care contează. Preţ de o clipă – o clipă
cumplită –, în timp ce domnul Warburton îi vorbea în tren,
trăise din plin spaima sărăciei. Dar şi-o învinsese; nu era un
lucru pentru care să merite să-ţi faci griji. Nu din cauza ei îşi
regăsise curajul şi-şi refăcuse întreaga structură mentală.
Nu, era ceva mult mai fundamental; era înfiorătoarea
deşertăciune pe care o descoperise în inima tuturor lucrurilor.
Se gîndi cum, în urmă cu un an, stătuse în acest scaun, cu
această foarfecă în mînă şi făcuse exact ce făcea şi acum; şi
totuşi era ca şi cum ea cea de atunci şi ea cea de acum erau
două fiinţe complet diferite. Unde dispăruse acea fată plină de
bune intenţii şi ridicolă, care se ruga cuprinsă de extaz pe
cîmpiile înmiresmate de vară şi care îşi înfigea un ac în braţ
drept pedeapsă pentru gînduri blasfematoare? Şi unde sîntem
noi de altădată, chiar şi cei de acum un an? Şi totuşi, la urma
urmei – şi aici era problema – era aceeaşi fată. Credinţele se
schimbă, gîndurile se schimbă, dar există o anume parte, cea
mai intimă, a sufletului, care nu se schimbă. Credinţa dispare,
dar nevoia de credinţă rămîne aceeaşi dintotdeauna.
Şi, dacă credinţa e tot ce ai, cum poate să mai conteze
altceva? Cum te mai poate înspăimînta ceva dacă există fie şi un
singur scop pe lume pe care să îl poţi sluji, şi pe care, în timp ce
îl slujeşti, îl înţelegi? Întreaga ta viaţă e iluminată de acest
sentiment, că ştii ce ai de făcut. În inima ta nu există oboseală,
nici îndoieli, nici sentimentul că totul e inutil, nici plictisul
baudelairian pîndindu-te în clipe cînd nu eşti atent. Fiecare gest
al tău are importanţă, fiecare clipă e sfîntă, iar credinţa ta le
ţese într-o textură densă, o pînză a bucuriei fără de sfîrşit.
Începu să mediteze la natura vieţii. Ieşi din pîntecele mamei
tale, trăieşti şaizeci sau şaptezeci de ani, şi apoi mori şi
putrezeşti. Şi, dacă nu e mîntuit de un scop suprem, în fiecare
amănunt al vieţii tale există un aer cenuşiu, o dezolare
imposibil de descris, dar pe care o simţi ca pe o durere fizică în
inimă. Dacă într-adevăr totul se sfîrşeşte în mormînt, viaţa e
monstruoasă şi înfiorătoare. N-are nici un rost să negi acest
lucru. Gîndeşte-te la viaţă aşa cum e ea, gîndeşte-te la
amănuntele vieţii; şi apoi gîndeşte-te că unicul ei sens, unicul ei
scop, unicul ei ţel e mormîntul. În mod sigur, doar proştii sau
cei care se amăgesc singuri sau cei care au vieţi excepţional de
norocoase pot înfrunta gîndul fără să se crispeze.
Îşi schimbă poziţia în scaun. Dar, la urma urmei, trebuie să
existe un sens, un scop, oricare ar fi el, în toate astea! Lumea nu
poate fi un accident. Tot ce se întîmplă trebuie să aibă o cauză –
şi, prin urmare, şi un scop. Dacă exişti, înseamnă că ai fost creat
de Dumnezeu şi, din moment ce El te-a creat ca pe o fiinţă
conştientă, înseamnă că e conştient de lucrarea sa. Pentru a
face ceva, trebuie să fii mai mult decît acel ceva. El te-a creat şi
El te va ucide, pentru propriul Său scop. Însă acest scop e
imposibil de pătruns. E în firea lucrurilor să nu-l afli niciodată,
şi poate că, dacă l-ai cunoaşte, i te-ai opune. Se poate ca viaţa şi
moartea ta să fie o singură notă în orchestra eternă care cîntă
pentru amuzamentul Lui. Şi ce faci dacă nu-ţi place melodia? Se
gîndi la acel preot despopit şi îngrozitor din Trafalgar Square.
Oare visase ea că a spus acele lucruri sau chiar le spusese?
„Prin urmare, însoţiţi cu toţi diavolii şi arhidiavolii şi cu tot
alaiul celor din Iad.“ Dar asta era de fapt o prostie. Căci faptul
că ţie nu-ţi plăcea melodia făcea şi el parte din melodie.
Mintea ei se căzni să rezolve problema, conştientă, în tot
acest timp, că nu există nici o soluţie. Îşi dădea seama cît se
poate de limpede că nu există nici un substitut posibil pentru
credinţă; nici o acceptare păgînă a vieţii ca fiindu-şi suficientă
sieşi, nici balivernele panteiste de îmbărbătare, nici pseudo-
religia „progresului“ cu viziuni utopice strălucitoare şi
muşuroaie de furnici din oţel şi beton. E totul sau nimic. Fie
viaţa pe pămînt e o pregătire pentru ceva mult mai măreţ şi
mai durabil, fie e lipsită de orice sens, întunecată şi
înspăimîntătoare.
Dorothy se apucă de treabă. Dinspre oala cu clei se auzea un
sfîrîit. Uitase să pună apă în cratiţă, iar cleiul începea să ardă.
Luă cratiţa, se duse repede cu ea la chiuveta din spălătorie ca s-
o umple, apoi o aduse înapoi şi-o puse iar pe foc. Trebuie
neapărat să termin platoşa aia înainte de cină! se gîndi. După
Iulius Caesar, trebuia să se gîndească la William Cuceritorul. Şi
mai multe armuri! Şi în curînd trebuie să se ducă la bucătărie şi
să-i amintească lui Ellen să fiarbă nişte cartofi ca garnitură la
carnea tocată de vită, pentru masa de seară; şi mai avea de scris
şi „lista cu lucruri de făcut“ pentru a doua zi. Croi cele două
jumătăţi de platoşă, tăie găurile pentru subraţ şi pentru gît,
după care se opri iar.
Unde rămăsese? La concluzia că, dacă totul se sfîrşeşte cu
moartea, atunci nu există nici o speranţă şi nimic nu are sens. Şi
atunci?
Acţiunea de a se duce în spălător şi de a umple cratiţa cu apă
îi schimbase direcţia gîndurilor. Înţelese, cel puţin pentru o
clipă, că se lăsase să cadă în capcana exagerării şi a milei de
sine. Ce atîta agitaţie pentru nimic! De parcă n-ar exista atîta
amar de oameni aflaţi în exact aceeaşi situaţie ca şi ea! Pe
întreg cuprinsul lumii, erau mii, poate milioane; oameni care-şi
pierduseră credinţa, fără însă a-şi pierde şi nevoia de credinţă.
„Jumătate din fiicele de preoţi din Anglia“, spusese domnul
Warburton. Probabil avea dreptate. Şi nu doar fiice de preoţi;
oameni de toate felurile – oameni copleşiţi de boală, de
singurătate şi de propriul eşec, oameni ce duceau vieţi
deprimante, pe care le urau –, oameni care aveau nevoie de
sprijinul oferit de credinţă şi care nu-l aveau. Poate chiar şi
călugăriţe din mînăstiri, care frecau podelele şi cîntau „Ave
Maria“ şi care, fără a o mărturisi vreodată, încetaseră să mai
creadă.
Şi cît de laş era, la urma urmei, să regreţi o superstiţie de
care tocmai ai scăpat – să vrei să crezi un lucru care îl simţi
pînă în plăselele sufletului că e neadevărat!
Şi totuşi…!
Dorothy îşi puse jos foarfeca. Ca în virtutea obişnuinţei, de
parcă întoarcerea ei acasă, care n-o ajutase să-şi regăsească şi
credinţa, o făcuse să-şi reia automat vechile obiceiuri de
practicantă religioasă, îngenunche lîngă scaun. Îşi îngropă faţa
în mîini. Începu să se roage.
— Doamne Dumnezeule, cred în Tine, ajută-mă să scap de
necredinţa mea. Doamne Dumnezeule, cred în Tine, cred în
Tine, ajută-mă să scap de necredinţa mea.
N-avea nici un rost, absolut nici un rost. Chiar în timp ce
rostea aceste cuvinte era cît se poate de conştientă de
Î
inutilitatea lor, şi era relativ jenată de gestul ei. Îşi înălţă capul.
Iar în acel moment, în nări i se insinuă un miros cald şi
neplăcut, pe care-l uitase în aceste opt luni, însă incredibil de
familiar – mirosul cleiului. Apa din cratiţă fierbea zgomotos.
Dorothy sări în picioare şi puse mîna pe mînerul pensulei de
clei. Cleiul începea să se înmoaie – în cinci minute avea să fie
lichid.
Pendula bunicului din biroul tatălui ei bătu de ora şase.
Dorothy tresări. Îşi dădu seama că irosise aiurea douăzeci de
minute, iar conştiinţa o mustră atît de tare că toate întrebările
care o neliniştiseră îi zburară imediat din minte. Ce naiba am
făcut tot timpul ăsta? se gîndi; şi în clipa aceea chiar i se păru că
nu ştie ce-a făcut. Se apostrofă. Haide, Dorothy! Nu mai tîndăli
aşa! Trebuie să termini platoşa aia înainte de cină. Se aşeză, îşi
umplu gura cu ace cu gămălie şi începu să prindă cele două
jumătăţi de platoşă una de alta, ca să fie gata odată cu cleiul.
Mirosul cleiului fusese răspunsul la rugăciunea ei. Însă ea
nu ştia asta. Nu se gîndi, conştient, că soluţia la dilema ei constă
în acceptarea faptului că nu există nici o soluţie; că, dacă-ţi vezi
de treaba pe care-o faci în momentul respectiv, scopul final al
acestei treburi începe să-şi piardă orice însemnătate; că
credinţa şi lipsa de credinţă sînt cam acelaşi lucru, cu condiţia
să faci ceea ce se cuvine, e folositor şi acceptabil. Încă nu era
capabilă să formuleze aceste gînduri, ci doar să le trăiască.
Poate că, mult mai tîrziu, avea să le formuleze şi să-şi găsească
în ele alinarea.
Mai erau un minut sau două pînă cînd cleiul putea fi folosit.
Dorothy termină de prins platoşa cu ace şi, în aceeaşi clipă,
începu să-şi schiţeze în minte nenumăratele costume pe care le
mai avea de făcut. După William Cuceritorul – oare exista
platoşă de zale pe vremea lui William Cuceritorul? – venea
Robin Hood – verde-oliv intens, arc şi săgeată – şi Thomas
Becket în mantie şi mitră, şi gulerul încreţit al Reginei Elisabeta,
şi un tricorn pentru Ducele de Wellington. Şi la şase jumătate
trebuie să mă duc să văd ce fac cartofii, se gîndi. Şi mai avea şi
lista cu „lucruri de făcut“ pentru mîine. Mîine era miercuri – să
nu uite să-şi pună ceasul deşteptător la cinci jumate. Luă o
bucăţică de hîrtie şi începu să scrie lista cu „lucruri de făcut“:
7. Sf. Împ.
 D-na J naşte luna viitorare, să trec pe la ea.
Micul dejun. Bacon.
Se opri să se gîndească ce să mai scrie. Doamna J era
doamna Jowett, soţia fierarului; venea uneori să-şi facă moliftă
după ce năştea, dar doar dacă o linguşeai cu tact înainte. Şi
trebuie să-i duc bătrînei doamne Frew nişte pastile analgezice,
se gîndi Dorothy, şi poate că atunci ea o să vorbească cu Georgie
şi n-o să-l mai lase să mănînce biscuiţi în timpul slujbei. O trecu
şi pe doamna Frew pe lista ei. Şi ce face cu prînzul – dejunul de
mîine? Trebuie neapărat să-i dea nişte bani lui Cargill! se gîndi.
Şi mîine e ziua ceaiului la Mothers’ Union, şi terminaseră
romanul pe care li-l citise domnişoara Foote. Întrebarea era, ce
carte să le propună acum? Se pare că nu mai era nici o carte de
Gene Stratton Porter, preferatul lor. Oare ce-ar zice de Warwick
Deeping? Prea elevat, poate? Şi trebuie neapărat să-l rog pe
Proggett să ne facă rost de nişte conopidă tînără s-o răsădim, a
fost ultimul ei gînd.
Cleiul se lichefiase. Dorothy luă două coli proaspete de hîrtie
cafenie, le tăie în fîşii subţiri şi – destul de stîngaci, din cauza
dificultăţii de a ţine platoşa convexă – lipi fîşiile orizontal peste
ea, în faţă şi-n spate. Cleiul se uscă treptat în mîinile ei. După ce-
o întărise peste tot, o puse în picioare, să se uite la ea. Nu era
rea deloc! Încă un strat de hîrtie şi o să arate aproape ca o
armură adevărată. Trebuie neapărat să facem din procesiunea
asta un succes! se gîndi. Ce păcat că nu putem împrumuta un
cal de la cineva, ca s-o punem pe Boadiceea în car! Am strînge
cinci lire dacă am avea un car de luptă adevărat, cu seceri pe
roţi. Şi cum rămîne cu Hengist şi Horsa? Jartiere legate în cruce
şi coifuri cu aripi. Dorothy mai tăie două coli de hîrtie cafenie în
fîşii şi luă platoşa, pentru a-i face şi ultimul strat. Problema
credinţei sau a lipsei de credinţă îi dispăruse complet din minte.
Începea să se însereze, dar, prea ocupată ca să se oprească şi să
aprindă lampa, continuă să lucreze, lipind fîşie după fîşie de
hîrtie la locul ei, complet absorbită, cu o concentrare pioasă, în
mirosul pătrunzător al oalei cu clei.
SFÎRŞIT
1. „Aruncă-ţi pîine pe ape şi după multă vreme o vei găsi iarăşi“ (Ecclesiastul, XI:1).