Gheață la malul sufletului meu

Pe când eram o copilă și mai citeam încă basme mi-au căzut în mână câteva volume din „O
mie și una de nopți”. Întâmplările despre care am citit s-au amestecat peste ani în mintea mea dar
a rămas de neuitat o expresie care mi-a plăcut enorm: „ o întâmplare ca asta ar trebui însemnată în
colțul ochiului cu un ac de diamant!” Nu mă gândeam eu prea mult la cum s-ar putea realiza
practic așa ceva dar m-a impresionat faptul că au fost reunite într-o singură frază două dintre cele
mai prețioase lucruri despre care știam pe atunci: ochiul și diamantul.
Ei bine de un ac de diamant aș avea nevoie și de o metodă prin care să-mi șterg ochii de
lacrimile care nu mai vor să se oprească de câteva zile ca să urmez apoi sfatul din basme. Fiindcă
în mod dureros și haotic viața mea a luat-o razna în ultimele zile. Complet razna iar sufletul meu
cred că este rupt în două și habar nu am ce să mai fac. El îmi spune că dacă am 21 de ani aș putea
să hotărăsc singură fiindcă și în cele mai restrictive state din lumea la vârsta asta tinerii devin
majori.
Lua-l-ar dracu cu sfaturile lui bine intenționate cu tot. De fapt nu prea are cum să-l ia dracul
pentru că uneori am impresia că el este dracul în persoană. În mod sigur este așa fiindcă altfel nu
se explică cum m-a putut juca pe degete în halul ăsta.
”Sunt în criză de inspirație!” au fost primele lui cuvinte în timp ce mă privea în ochi și își
strecura mâna fierbinte spre sânul meu. Sunt într-un teribil blocaj literar, a spus el lipindu-se de
mine într-un mod în care nimeni nu a făcut-o până acum.
”Oh, mi-am spus eu, voi salva literatura română de la moarte!” și în mintea mea de copilă nu
mai era loc de alte gânduri. ”Da, voi salva literatura română de la moarte!” Eram mândră de mine
și mândria asta avea să mă ducă la pierzanie.
Acum zilele fierbinți au trecut și îmi aduc aminte de altă amintire din copilărie când se citeau
la radio cotele apelor Dunării și crainicul spunea uneori în zilele reci de iarnă cu o voce extrem de
serioasă: „Atenție gheață la mal!”
Cam așa aș putea spune despre viața mea din ultimele zile: ”Gheață la mal! Gheață la malul
sufletului meu!”
Oare îmi voi reveni vreodată? Se va mai topi cândva gheața din sufletul meu și voi mai putea
râde ca proasta fără să mă gândesc la nimic altceva decât la bucuria de a râde?
Ca să înțelegeți mai bine despre ce anume este vorba cred că ar trebui să vă spun totul de la
început.
El? Mă întrebați unde este el? Cred că a plecat să își caute acul de diamant să își scrie propria
lui poveste.
Dacă cumva o să i-o citiți să nu i-o credeți! Minte! Minte așa cum fac toți scriitori fiindcă asta
este meseria lor: să ne mintă cu povești frumoase. Tragedia este că uneori întâlnesc prostuțe ca

1
mine care cred că minciunile lor sunt adevărate. Care iau poleiala drept argint curat și becurile de
pe stradă drept stele.
Și când poleiala cade iar becurile se sting fiindcă a venit ziua mai rămâne în urmă doar un
suflet zdrobit. Îmi șterg lacrimile și îmi aduc aminte de vremea când aveam numai vreo șase ani,
un băiețoi cu fustă care nu știa că peste ani se fa transforma într-o fată care va salva literatura
română de la moarte. Mă țineam toată ziua după fratele meu mai mare și după gașca lui de băieți
și uneori intram în bucluc până la gât. Așa cum a fost în ziua în care am căzut într-o groapă cu
păcură: până la gât și uneori chiar mai sus fiindcă altfel nu îmi explic de unde mi-a rămas în gură
zile întregi gustul de păcură. Trei luni am tot scuipat din minut în minut ca să scap de gustul
grețos și vecinele mele îi spuneau mamei:
„Vai de capul tău Sevastițo!! Dacă fata ta nu scapă de năravul ăsta o să rămâi cu ea
nemăritată! Cine o să vrea o noră în casă care să scuipe tot timpul!”
După trei luni am scăpat în cele din urmă dar mi-am adus aminte de vorbele pe cate tot o
vecină i le-a spus mamei în timp ce stăteam întinsă pe spate și cei din jurul meu încercau să
șteargă păcura de pe mine.
”O să moară, Sevastițo! O să moară! Mai bine aprinde o lumânare!”
”Pleacă de aici, zăluda dracului, a alungat-o tata. Dacă aprinzi o lumânare lângă ea o să ia foc
și atunci sigur o să moară. Te omor eu pe tine înainte de asta fii sigur”, și printre genele lipite cu
păcură am văzut cum tăicuțul meu a scos-o în ghionturi din ogradă.
Nu n-am murit deși uneori mi-e așa de dor de întunericul copleșitor care părea că mă
înconjoară din toate părțile.
Nu, n-am murit. Destinul meu era să salvez literatura română lua-o-ar dracu și pe ea și pe cei
care o scriu.
Cel mai caraghios lucru în toată treaba asta este că a făcut în așa fel încât tot eu mă simt
vinovată: nu știu cum a manevrat lucrurile în așa fel încât m-a făcut pe mine să iau hotărârea să
nu ne mai vedem. A fost de acord suspect de ușor lucru care mă face să cred că plănuise asta din
timp.
Ar trebui să nu mai îmi pese acum de el dar mă doare cumplit faptul că îl știu umblând pe
stradă, în alertă cu modulul de căutare activat. Nu are Porsche, nu are haine de firmă și arată ca un
Moș Crăciun gras și inofensiv dar dacă a pus ochii pe voi nu aveți nicio șansă să scăpați.
Întotdeauna găsește vorba potrivită, întotdeauna îl doare exact acolo unde o femeie ar dori să
aducă alinare și mai ales are un tupeu fantastic. Mi-a povestit o bună prietenă că odată l-a văzut în
fața unei biserici cu o figură tristă întrebând tot o tânără naivă ca mine dacă știe cumva unde ar
putea găsi o biserică.
Când viitoarea victimă i-a arătat clădirea bisericii din spatele lui a făcut o mutră uimită și a
ofta adânc. Apoi profitând de faptul că gheața fusese spartă a întrebat-o dacă preotul duhovnic de
acolo este bun pentru că are multe păcate și ar vrea să scape de povoara lor. Au plecat povestind
și nu m-ar mira să se folosească chiar de povestea mea ca să o cucerească.

2
 Din câte mi-a spus odată în glumă, pe vremea când încă ne mai aveam bine, el își încerca
norocul cam cu zece femei pe zi: nouă se prindeau cu cine au de-a face dar a zecea, probabil o
naivuță ca și mine punea botul.

*
Tocmai mă despărțisem de prietenul meu și cele care ați trecut printr-o despărțire știți
probabil cum mă simțeam. Ca o frunză în vânt și știu că vorbele astea au fost foarte mult folosite
și și-au pierdut din înțeles dar chiar așa mă simțeam. Mă trezeam că ajungeam seara acasă și nu
știam cum a trecut ziua. Probabil că nu făcusem nici o prostie foarte mare din moment ce nu
găseam în geantă nici o amendă și nici telefoane îngrijorate de la prietenele mele.
Eram în zbor, pluteam, cădeam și el m-a prins. Putea să mă ajute să trec peste asta dar în loc
de asta s-a folosit de mine ca și cum aș fi fost o cutie de detergent cu care să-și curețe el sufletul
de păcate.

Bătrânul și fata

Eram la un cunoscut care avea o firmă de imobiliare și tocmai priveam pe ecranul laptopului
câteva posibile case unde aș fi putut să mă mut. Nu prea îmi plăcea nimic din ce îmi arăta dar
prietenul meu care îmi lăsase garsoniera pe perioada cât fusese plecat în Franța se întorcea luna
viitoare și eu trebuia să eliberez urgent locul.
Aveam șaizeci și cinci de ani și toate bolile asociate vârstei dar în loc să am un loc unde să mă
așez și să-mi aștept liniștit sfârșitul hoinăream încă de colo-colo fără să mă regăsesc cu adevărat
în nici un loc. Mă simțeam ca un nisetru bătrân ce-și caută culcușul pentru un ultim drum. Copii
erau mari și îi aveam împrăștiați prin lume, fostele soții își găsiseră și ele liniștea în brațele altor
bărbați mai așezați decât mine.
Uneori, în câte o noapte ploioasă mă trezeam singur în pat și strângeam în brațe perna de
lângă mine.
Este cumplit să fii singur în mijlocul mulțimii și eu chiar așa eram. Am făcut multe, enorm de
multe greșeli în viață și acum suportam consecințele și singurătatea. În astfel de clipe mă ridicam
cu greu din pat, mai luam o pastilă de No-Spa forte ca să-mi domolesc durerile din colecist apoi
încercam să adorm iar.
Abia mă obișnuisem cu micuța garsonieră în care locuisem aproape un an și deja trebuia să
mă mut iar așa că am strâns din dinți și am privit spre laptopul de pe masa omului de la agenția
imobiliară.

3
 Tocmai am văzut ceva care la o adică mi-ar fi convenit când cunoscutului meu i-a sunat
telefonul care era așezat lângă laptop. Eu mai aveam o veche cărămidă pe post de telefon dar
cunoștința mea avea un telefon ultimul tip, din acelea care afișează și fotografia persoanei care
apelează. Cu ochii la laptop nu am dat atenție fotografiei care îi apăruse pe micul ecran dar chiar
când să răspundă am fost străfulgerat de imaginea a doi ochi imenși. Imenși, verzi și inocenți iar
fiorul pe care l-am simțit probabil că numai eroii lui Jules Verne l-au mai trăit atunci când la
finalul romanului au preferat să se privească îndrăgostiți în ochi îl loc să privească mult căutat
rază verde.

Bătrâna mea inimă a tresărit săgetată dureros: găsisem mirifica mea raza verde deși încetasem
de multă vreme să o mai caut. Înghițind în sec, cu o voce pe care am încercat mi-o prefac cât mai
nepăsătoare am întrebat după ce a terminat de vorbit cu ea:
— Cine este persoana? Pare o fată foarte drăguță.
— Este o fată foarte drăguță și are o minte brici. Este învățătoare și vrea să își caute și ea o
casă.
Văzând grimasa mea ca și cum ar fi apărut în calea mea un posibilă concurentă a precizat:
— Ea vrea să cumpere nu să închirieze. Are un unchi bogat prin Australia care o ajută cu bani
așa că problema ei este numai să se hotărască.
Fete cu bani... o specie de fete foarte rare într-o lume în care toate se complac într-o dolce
farniente și preferă să devină întreținute de unul sau de altul.
— Câți ani are? am întrebat curios. Pare destul de tânără.
Cunoscutul meu răsfoi niște acte apoi îmi spuse ridicând din umeri:
— Douăzeci și unu de ani. Cam tânără pentru o învățătoare dar a făcut ceva cursuri post
liceale de psiho-pedagogie și la criza de cadre didactice de acum nu a fost o problemă să se
angajeze.
A rămas cu ochii pierduți pe fotografia ei apoi a oftat:

4
 — Poate în poza de pe telefon nu se vede bine dar este o fată minunată.
A zâmbit puțin trist și a continuat:
— Mi-am încercat norocul și i-am făcut câteva complimente dar mi-a retezat-o scurt:
„Domnule Roman te-ai gândit că ai aproape dublul vârstei mele? Și că dacă te-ai fi căsătorit la 20
de ani și ai fi făcut copii din primul an de căsătorie aș fi putut fi fata dumitale?”
A scuturat din cap și mi-a spus zâmbind strâmb:
— Crede-mă, m-a făcut să mă simt ca un pedofil așa că am schimbat imediat subiectul.
Am dat din cap înțelegător: de când eram singur de multe ori mai încercasem să abordez
persoane de vârste nepotrivite și mi s-au pus cam același gen de întrebări.
Am ales în cele din urmă o garsonieră și după ce am perfectat actele am scotocit în sacoșa
care o aveam cu mine. Publicasem în timpul singuraticei mele vieți peste zece cărți, cele mai
multe romane de dragoste care spre dezamăgirea mea nu prea se vindeau. În ultimul roman
„Dragoste la prima vedere” încercasem să schimb puțin registrul și parcă, parcă se mai mișcau
puțin vânzările. Câteva întâlniri cu cititorii, de fapt mai mult cititoare, au făcut ca lucrurile să
meargă și mai bine. Eram chiar mândru de acest ultim roman și aveam tot timpul două, trei
exemplare la mine.
M-am prefăcut că adusesem un volum pentru prietenul meu așa că i-am scris o dedicație
stufoasă și i l-am dat cu toată simpatia de care eram în stare. Am părut în mod sincer destul de
uimit când din întâmplare am mai găsit un exemplar în sacoșă și l-am întrebat:
— Fata asta pare o persoană destul de inteligentă. Crezi că s-ar supăra dacă aș lăsa la tine o
carte cu dedicație pentru ea sau m-ar face și pe mine pedofil?
A râs de gluma mea și a spus că o să i-o dea cu plăcere fiindcă a văzut la ea câteva cărți în
timp ce îi arătat casele disponibile. O chema Sidonia Popescu așa că am scris pe pagina de gardă
cu scrisul meu urât următoarea dedicație.
„Pentru Sidonia P. cu toată simpatia pe care un bătrân scriitor o mai poate avea pentru tânăra
și frumoasa generație!”
Dedesubt, cu litere mai mici, pe care speram ca Roman, prietenul meu de la agenție să nu le
observe am adăugat: „Dacă vrei să discutăm despre conținutul cărții, putem să o facem oricând pe
Facebook!”

Prima zi - Sidonia

Trecuseră șase luni de când m-am despărțit de Adam și încă mă mai gândeam la el deși eram
sigur că el a și uitat între timp de mine. Uneori îmi făceam reproșuri că din cauza mea s-a produs
ruptura. Fusesem prea intransigentă cu el și cu felul lui de a privi după toate femeile. La ultima
ceartă pe tema asta a zis că s-a săturat de mine și de mofturile mele și dus a fost. Fusese singurul
bărbat din viața mea dar se pare că el nu era mulțumit ca eu să fiu singura femeie din viața lui.
Peste numai câteva zile l-am văzut deja prin oraș cu altă femeie agățată de gâtul lui.

5
 Am strâns din dinți și mi-am văzut mai departe de viață. Nu mai voiam să mai văd urmă de
picior de bărbat în viața mea și deși se uitau o mulțime de bărbați la mine nu le mai puteam
suporta privirile care îmi cercetau fața și corpul.
„Să vă ia dracul pe toți” ridicam eu din umeri și uneori mă întrebam cum aș proceda dacă
totuși Adam s-ar întoarce la mine și și-ar cere iertare și mi-ar propune să fim iar împreună. Oftam
și îmi aduceam aminte de gluma pe care mi-o spusese imediat după despărțire Oana, singura mea
prietenă: „știi prin ce se asemănă dinozaurii și bărbații fideli? răspunsul hazliu era că ambele
specii au dispărut de multă vreme!”
Cum John, unchiul meu din Australia îmi virase zilele trecute banii necesari în cont am trecut
pe la agenția imobiliară să văd ce case mai aveau în portofoliu. Urma să mă întâlnesc acolo cu
domnul Roman, mereu m-am adresat așa celui de la agenție ca pentru a sublinia diferența de
vârstă dintre noi. Asta pentru că în ciuda faptului că părea trecut de patruzeci de ani la prima
noastră întâlnire se apucase să îmi facă și el complimente și apropouri destul de străvezii.
L-am întrebat atunci dacă nu se simte ca un pedofil în timp ce mă curtează așa pe față și l-am
văzut cum a roșit brusc și a schimbat imediat subiectul. Speram că și-a însușit lecția și acum se va
comporta cum trebuie. Într-adevăr de data asta totul a fost în regulă numai că la sfârșitul
întrevederii cu un zâmbet timid mi-a întins o carte.
— Când m-ați sunat să mă întrebați despre casele intrate recent în portofoliu s-a întâmplat să
fie de față și un scriitor. Se numește Victor Zamfir, nu știu dacă ați auzit de el. Este destul de
cunoscut și are vreo zece romane publicate.
Cum nu înțelegeam ce vrea am ridicat din sprâncene:
— Așa și?
— Păi, mi-a explicat domnul Roman puțin încurcat v-a văzut poza pe telefonul meu și a spus
că păreți o persoană extrem de inteligentă așa că v-a lăsat la mine ultimul lui roman pe care a scris
și o dedicație.
Am luat cartea și am deschis-o. Cu un scris destul de urât dedicația suna cam așa: „Pentru
Sidonia P. cu toată simpatia pe care un bătrân scriitor o mai poate avea pentru tânăra și frumoasa
generație!”
Dedesubt, cu litere mai mici era adăugat: „Dacă vrei să discutăm despre conținutul cărții,
putem să o facem oricând pe Facebook!”
Pe coperta a patra era fotografia unui bărbat bine, cu o barbă scurtă marinărească care părea
de vreo cincizeci și ceva de ani.
Dacă aș fi bănuit ce urmează să se întâmple aș fi aruncat cartea ca pe un lucru blestemat dar în
loc de asta am zâmbit și am mulțumit domnului Roman: era prima carte cu autograf pe care o
primeam de la cineva. După figura sobră și totuși zâmbitoare care mă privea de pe copertă
bănuiam că nu va începe și scriitorul să îmi facă complimente. Sau dacă îmi va face se va rezuma
la ele și atât.
Mi se părea că ăsta este singurul lucru bun care mi se întâmpla în ultimul timp așa că am
plecat de la agenția imobiliară zâmbind și strângând cartea la piept. Uite că în sfârșit mi-au folosit
și mie ochii verzi la ceva. Oana, prietena mea era sigură că ochii mei verzi era ceea ce îi atrăgea

6
pe bărbați la mine. Ba mai mult după spusele ei tot din cauza lor aveam parte de toate probleme
mele.
— Fără supărare Sidonia, eu sunt chiar mai frumușică ca tine dar dacă trece un bărbat bine pe
lângă noi pe mine nici nu mă bagă în seamă și se uită numai la tine. L-ai văzut și pe ăla cu
Porsche că numai pentru tine avea ochi.
Era o întâmplare ciudată fiindcă de vreo câteva seri de câte ori ieșeam la plimbare se tot
întâmpla să ne iasă în cale un tip plin de el care încerca să se bage în seamă cu mine. I-am dat cu
flit de fiecare dată lăsându-l cu buza umflată. Nu știu de ce își închipui ăștia plini de bani că le
poate pica așa tam-nisam orice fată în brațe.
— Prostul dracului, îl înjura Oana, zău că dacă mă chema pe mine eu mă duceam să văd ce-i
poate pielea. Am auzit că ăștia plini de bani nu-s prea dotați, completa ea și râdeam amândouă ca
proastele pe stradă încât se uita lumea după noi.
Râdeam și eu dar nu prea era râsul meu fiindcă din când în când orice s-ar fi întâmplat eu tot
îmi aduceam aminte de Adam. Acolo la barul ăla am băut prima cafea împreună și dincolo după
colț am băut primul lichior de Curaçao după care m-a dus acasă la el și m-a dezvirginat.
La dracu cu Adam și cu amintirile despre el, mi-am spus eu așa că imediat cum am ajuns
acasă m-am apucat să citesc cartea primită cu dedicație. Nu avea mai mult de două sute de pagini,
scrisul era mare, avea multe dialoguri și acțiunea destul de simplă așa că până seara am terminat-
o.
Am intrat pe Facebook de pe telefon și după ce l-am identificat pe bătrânul scriitor i-am cerut
prietenia. De parcă ar fi așteptat chiar după colț mi-a dat acceptul imediat.
Pe pagina lui era o fotografie cu toate cele zece cărți pe care le publicase în ultimul timp așa
că mi-am dat seama că tipul nu era chiar un amator. M-am hotărât să fiu politicoasă și nu
bădărană cum eram în ultimul timp cu toți bărbații. De fapt, și aici a fost greșeala mea într-o oare
care măsură nici nu îl consideram bărbat ca și cum scriitorii ar fi fost ființe imateriale și asexuate.
În sinea mea eram mândră că un asemenea om m-a putut băga pe mine în seamă. În sinea mea
aveam un respect deosebit pentru cultură și mi-am dat seama că mai degrabă pot admira un om
care a trudit să scrie o carte decât un marțafoi de bani gata care și-a cumpărat un Porsche.
— Bună seara, i-am scris eu pe Messenger-ul Facebook-ului primele cuvinte. Să știți că
tocmai v-am terminat cartea de citit.
Nu a durat mai mult decât câteva. secunde până mi-a răspuns și parcă iar am avut impresia că
de fapt mă pândea după colț. În copilărie aveam un instinct al primejdiei care ulterior mi s-a mai
atenuat în mijlocul tumultos al vieții dar imediat cum mi-a răspuns instinctul meu de apărare așa
atrofiat cum era mi-a strigat în cap în gura mare: „Fugi Sidonia, închide Facebook-ul și vezi-ți de
alte tale!”
În loc de asta mândră că un scriitor cu zece cărți publicate mă bagă în seamă am continuat
discuția cu el. „Mândria și dorința de a demonstra că ești ceea ce nu ești o să te piardă Sidonia”,
îmi spunea uneori Oana dar eu nu o băgam în seamă așa cum nu am băgat nici acum scurtul fior
care mă avertiza despre o primejdie iminentă și am citit răspunsul scriitorului:
— Bună seara, celei mai frumoase fete pe care mi-a fost dat să o întâlnesc vreodată.

7
 M-am încruntat în fața telefonului: și ăsta începea cu complimentele. Ce mama dracului aveau
toți bărbații de cădeau pe spate când îmi vedeau mutra? Dar ăsta era un scriitor așa că i-am citi
mai departe cuvintele care se înșirau cu viteză pe ecranul telefonului meu.
— Mulțumesc! am răspuns eu și după câteva momente de gândire am continuat. Parcă am
înțeles totuși că nu frumusețea mea v-a făcut să îmi trimiteți cartea.
Cele trei puncte unduitoare îmi indicau că scriitorul îmi răspundea așa că am așteptat. Nu am
avut mult de așteptat și după numai câteva secunde a apărut următorul text și omul ăsta ori avea o
viteză incredibilă la tastat ori avea textul pregătit dinainte.
— Sincer să fiu am fost frapat de profunzimea ochilor verzi de pe ecranului telefonului lui
Roman, tipul de la agenția imobiliară. Știu că ecranul telefonului este mic și nu poate reda foarte
mult din frumusețea lor dar la naiba... sunt scriitor așa că ar trebui să văd dincolo de cei câțiva
pixeli ai telefonului. Unica mea dorință ar fi să ne întâlnim față în față să văd dacă intuiția mea
este exactă sau nu.
Asta era cumva o cerere de întâlnire? Se părea că da dar chiar așa după primele două, trei
cuvinte. Eh la naiba doar era scriitor poate că la ăștia lucrurile se desfășurau cu altă viteză. Și la
urma urmei părea atât de inofensiv fiindcă în timp ce îmi scria i-am răsfoit în grabă fotografiile de
pe pagina de Facebook . Erau fotografii de la lansări de cărți, întâlniri cu cititorii și alte
evenimente mondene. Era mai bătrân decât în fotografia de pe coperta cărții și în singurul film
care era postat l-am văzut cum se mișcă cu greutatea și lentoarea specifică bătrânilor. Plus că
părea mult mai gras decât îmi imaginasem așa că nu vedeam nici un impediment să mă întâlnesc
cu bunicuțul ăsta inofensiv.
Am scris cu o oarecare întârziere:
— OK, am să vă dau ocazia să-i vedeți și mai aproape dar lăsați-mă să mă gândesc unde și
cum ne vom întâlni. Până la sfârșitul convorbirii am să vă spun cum rezolvăm.
— Facă-se voia ta, a scris el și a continuat: oriunde și mai ales oricând sunt la dispoziția ta și a
ochilor tăi superbi.
Am ridicat exasperată ochii în sus gândindu-mă la un loc decent unde ne-am putea întâlni și el
a continuat:
— Probabil că ești prea tânără ca să-ți fi alimentat lecturile copilăriei cu romanele autorului
meu preferat. Este vorba de Jules Verne și unul din romanele lui de succes se intitulează chiar așa
Raza Verde. Raza verde este un fenomen real specific mai degrabă atitudinilor nordice și are loc
chiar în momentul când soarele apune. Din noianul de raze de culoare sângerie ale apusului de
soare se desprinde chiar în momentul apusului ca un imens orgasm solar o rază verde de o
incredibilă frumusețe. Nu ține decât o clipă dar cine o vede rămâne pe veci vrăjit de frumusețea
ei. Și totuși intuiția scriitorului a găsit ceva și mai frumos decât această minunată rază verde.
Tinerii Olivier și Helena, personajele principale ale romanului care căutau împreună cu un grup
de prieteni misteriosul fenomen și-au dat seama că se iubesc și chiar în momentul în care prietenii
lor priveau minunea verde. În loc să privească la raza verde care își făcuse în sfârșit apariția ei se
priveau unul pe altul în ochi fără să mai vadă nimic altceva în jur.
O pauză lungă urmă și cum eu încă nu găsisem un răspuns la cererea de întâlnire ea s-a
prelungit cam mult.

8
 În cele din urmă apăru iar un text și chiar dacă era doar un simplu text din el răzbătea o ușoară
tristețe:
— Știi uneori mă gândesc că nu îmi pare rău de anii care trec... în fond și la urma urmei odată
cu timpul care trece apar și realizările... uite de curând mi-am numărat cărțile publicate de-a
lungul anilor și sunt nu mai puțin de douăzeci. Acum lucrez fără prea mult spor la romanul cu
numărul douăzeci și unu. Dar...
O pauză lungă și instinctul meu m-a avertizat iar să fiu atentă dar nu am mai apucat să
analizez ce îmi spune pentru textul apărut m-a bulversat.
— Dar dacă regret ceva din trecerea anilor este faptul că îmi răpește iremediabil posibilitatea
de a privi minunea unor astfel de ochi. De-asta ți-aș fi recunoscătoare dacă mi-ai oferi prilejul să-i
pot privi de aproape. Cast și inocent bineînțeles.... cast și inocent...
Această repetare a cuvintelor ar fi trebuit să îmi de-a de gândit și să mă avertizeze dar în loc
de asta am răspuns grăbită:
— Bine, atunci hai să ne întâlnim. Unde sunteți acum?
— Sunt acasă la mine și locuiesc într-o modestă garsonieră dar... nu cred că ar fi bine să ne
întâlnim la mine. Poate că nu mai sunt vremurile așa restrictive ca altădată dar o tânără fată care
să îl viziteze în faptul serii pe bătrânul scriitor pensionar... nu prea e bine pentru reputația ta.
Mda cam avea dreptate dar atunci cum naiba să facem că nici la mine acasă nu aș fi vrut să îl
primesc. Rezolvarea a venit din partea lui:
— Propun ca prima întâlnire să aibă loc într-un loc public. Uite eu stau chiar lângă Kaufland.
Cum ar fi să ne întâlnim acolo? Eu în cinci minute aș putea ajunge acolo. Și pentru că acum ne
cunoaștem mai bine am să-ți mai aduc o carte care ți se potrivește perfect crede-mă.
Am ezitat doar o clipă: un scriitor voia să se întâlnească cu mine și voia să îmi facă cadou a
doua lui carte.
— Ok, eu pot ajunge acolo cam în zece minute. O să parchez undeva mai departe de intrarea
în magazin ca să nu încurc circulația. Am o mașină roșie...
Nu i-am spus și marca în parte fiindcă nu prea eram mândră de vechitura mea și în parte nu
prea părea să fie omul care să se priceapă la mașini.
Am ajuns așa cum am spus cam în zece minute și abia am parcat când de mașina mea s-a
apropiat un bărbat. De fapt un bătrân cu mers târșâit care în primul moment mi-a adus aminte de
versurile din Scrisoarea a treia care mi-a căzut la examenul de bacalaureat;
„Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port”
Era nu numai simplu dar în mod vădit inocent și inofensiv. Îmbrăcat cu un sacou verde care
atârna lălâi pe el deși gras și părea de-a dreptul obez. Una peste alta părea îmbrăcat cu haine de la
second hand așa că nu este de mirare că primul impuls a fost să îi plâng în sinea mea de milă.
Oare în halul ăsta erau nevoiți să trăiască scriitori? Este de explicat că dacă costumația simplă
a voievodului Mircea l-a înșelat pe sultanul Baiazid cu atât mai mult înfățișarea modestă a
bătrânului scriitor m-a indus în eroare. Aveam douăzeci și unu de ani și la naiba încă mai
credeam că tot ce zboară se mănâncă.
9
 Mi s-a părut politicos să cobor din mașină și să fac câțiva pași în întimpinarea lui. S-a oprit în
fața mea, a zâmbit și cu ochii țintă în ochii mei s-a înclinat ușor apoi mi-a luat mâna și mi-a
sărutat-o.
Spre rușinea mea trebuie să spun că până la douăzeci și unu de ani ai mei nimeni nu îmi
sărutase mâna. Era un gest desuet dar care lui i s-a potrivit ca o mănușă.
— Tânără minune a lumii, îți mulțumesc că mi-au dat ocazia să te întâlnesc.
A mai privit câteva clipe în ochii mei apoi mi-a dat drumul mâinii și a spus:
— Mă bucur că ochii tăi sunt într-adevăr așa cum mi i-am imaginat.
Deși era vară începuse să picure o ploaie ușoară de toamnă, mai mult o burniță ca și cum
natura ar fi încercat în felul ei să mă avertizeze să mă opresc sau să fug încotro văd cu ochii. Dar
era primul scriitor în viață pe care îl întâlneam și mi s-a părut politicos să spun:
— Poate că ar fi mai bine să intrăm în mașină dacă doriți să stăm de vorbă. Aici o să ne ude.
Ca pentru a-mi da dreptate ploaia și-a întețit ritmul așa că abia am apucat să intrăm înainte de
a ne uda ciuciulete.
S-a așezat pe scaunul din dreapta și cu gesturi de mare magician a scos din buzunarul sacoului
o cărticică învelită în catifea verde. Mi-a întins-o cu amândouă mâinile și gesturile lui solemne m-
au făcut să o primesc cu aceeași emoție pe care părea să o aibă și el.
— Dragă Sidonia, sper că îmi permiți să te tutuiesc, poate că îți par îmbrăcat asemenea unui
vagabond dar să știi că am un motiv pentru asta. Puținii bani pe care îi câștig din scris i-am
investit în această comoară bibliofilă. Coperta îi este din catifea verde ca ochii tăi și nu numai asta
dar în interior ai să găsești câte o mică miniatură grafică la fiecare povestire. Miniatură care este
imprimată cu argint așa că tirajul de o sută de exemplare m-a costat o mică avere.
A privit pe geam la ploaia care se întețea cu fiecare minut care trecea apoi a adăugat cu o voce
tristă.
— Un scriitor nu ar trebui să fie prețuit prin felul cum arată ci prin felul cum îi arată cărțile.
Sau poate prin numărul de cititori pe care îi are.
I-am primit din mâini cărticica cu aceeași evlavie pe care o arăta el și într-adevăr coperta era
moale și parcă puțin caldă la atingere. Mâinile noastre s-au atins o clipă iar privirile ni s-au
intersectat dar nici un moment nu am simțit că ar depăși măsura așa că nu am reacționat în nici un
fel.
— E o carte în care descriu iubirea pură așa cum mi-o imaginez eu... așa cum ar trebui să fie.
Și nu numai atât dar deși această minunăție tipografică a apărut acum mulți ani într-una din
povestiri te-am descris perfect chiar dacă poate nici nu erai născută încă pe vremea aia. Dar
scriitori pe lângă defectele pe care le au uneori o intuiție supranaturală: știam că o să te naști ca o
minune vie ce ești și știam că într-un fel sau altul viețile noastre se vor intersecta.
Și-a plecat capul pe bordul mașinii și l-a cuprins în mâini. În cele din urmă l-a ridicat și m-a
privit: în parcare era destul de întuneric dar mi s-a părut că în ochi are lacrimi. A oftat și a spus:

10
 — Am să îți las ție plăcerea să descoperi în care povestire te-am descris. Mă bucur Sidonia că
te-am întâlnit, mă bucur că te-am întâlnit și mă bucur că ai apărut în viața mea chiar dacă atât de
târziu.
Mâna lui s-a întins spre mânerul ușii și a întors fața de la mine și a adăugat încet:
— Prea târziu din păcate...
— Domnule Victor, am spus eu și el și-a întors fața spre mine și am văzut că avea ochii plini
de lacrimi ba chiar plângea de-a binelea.
— E mai bine să plec, a șoptit el dar eu am spus:
— Încă nu!
Spre uimirea lui și chiar și a mea i-am cuprins fața în palmă și l-am sărutat. La început a fost o
sărutare casă ca de copii de grădiniță dar în cele din urmă s-a transformat într-una pasională de
parcă în fața mea ar fi stat cel mai teribil amant și nu un bătrân îmbrăcat cu haine de la second
hand.
În cele din urmă i-am dat drumul și a scuturat capul parcă năucit apoi a spus:
— Îți mulțumesc pentru clipa asta minunată... pentru momentul ăsta înălțător și vreau să spun
că dacă în drum spre casă se întâmplă ceva și voi muri aș muri cu zâmbetul pe buze. Viața mea
este acum împlinită.
Sufletul meu parcă zburda și dacă ar fi încercat și el să mă sărute în acel moment nu cred că
m-aș fi împotrivit nici o clipă. Dar omul a păstrat buna cuviință până la capăt și am stabilit ca a
doua zi după ore să vin să îl iau tot din parcare și să îl duc la mine acasă și să discutăm despre
cartea lui.
Era greșeala vieții mele dar nu mi-am dat seama de asta decât mai târziu când într-adevăr era
prea târziu.
Nu a vrut să îl duc până mai aproape de casă mai ales că între timp ploaia se oprise cu totul.
Când am ajuns acasă m-am repezit la telefon și dintr-o suflare i-am povestit Oanei toată
întâmplarea inclusiv faza cu sărutul.
— Ești o proastă, a concluzionat Oana și nu era singura dată când îmi spunea așa dar cum era
singura mea prietenă o iertam de fiecare dată dar nu fără să mă iau de ea.
— Poate vrei să îmi explici și mie ce te face să crezi asta.
— Faptul că te cunosc pe tine cât de naivă ești și faptul că știu cât de parșivi sunt bărbații. Ia
pune-te tu pe citit cartea aia care ți-a dat-o și pun pariu că ai să găsești câte o povestire pentru
fiecare tip de fată: ai să vezi că una din fete are părul roșcat, alta ochii verzi așa ca tine, alta ochi
albaștrii și tot așa că mi-ai spus că sunt douăzeci de povestiri în ea. Uite cum moșneguțul tău
acoperă tot spectrul feminin și găsește tot timpul câte ceva să reguleze.
A făcut o pauză apoi a continuat:
— Adu-ți aminte de câte ori te-am avertizat că pe tine o să te piardă dorința ta de a fi băgată în
seamă de oameni pe care tu îi consideri importanți. Ți-am spus că în cele din urmăm o să găsești

11
unul care o s-ți prindă slăbiciunea și o să ți-o tragă de o să-ți sară capacele. Ei bine, cred că
momentul ăla tocmai a venit... ar fi mai bine să nu te întâlnești mâine cu el.
— Nu se poate să gândești așa ceva despre omul ăsta Oana. Nici măcar tu nu poți să gândești
așa ceva pentru că el în mod sigur nu se gândește la asta.
I-am închis telefonul și nu i-am mai răspuns chiar dacă a mai sunat de câteva ori. Mă simțeam
prea minunat, prea băgată în seamă ca să mai țin seama de prostiile ei.

Prima zi - Victor

După ce am lăsat romanul cu autograf pentru Sidonia la agenția imobiliară m-am așezat lângă
calculator am deschis Facebook-ul și m-am pus pe așteptat. Nu știam ce naiba se întâmplă cu
mine, așa ceva nu mai pățisem niciodată. Era minunat și înfricoșător în același timp să mă simt
atât de atras de o fată căruia abia dacă îi văzusem fugar fața.
În timp ce așteptam în fața calculatorului fără să vreau m-am gândit la tot felul de ipoteze. De-
a lungul carierei mele de scriitor scrisesem și câteva romane fantastice. Adică dacă Liviu
Rebreanu își încercase puterile cu un asemenea subiect eu de ce nu al fi făcut-o? Ideea principală
pe care am desprins-o din romanul „Adam și Eva” cel mai drag roman al lui după cum mărturisea
chiar Rebreanu era că un bărbat din milioanele de bărbați dorește lângă el doar o femeie din
milioanele de femei ale lumii. Și așa cum se întâmplă și în romanul lui Rebreanu uneori destinul
nu prea sincronizează vârstele celor doi care sunt făcuți unul pentru altul uneori fără ca ei să o
știe. Eram sigur că dacă aș fi avut cu patruzeci de ani mai puțin aș fi găsit o cale să ajung la inima
acestei minunății cu ochi verzi.
Așa ce îmi mai rămânea de făcut: să mai scriu o carte în care să descriu întâmplările prin care
trec să mă culc în patul tot mai rece pe care nici măcar pătura electrică nu mai reușește să-l
încălzească și să caut ca orice nisetru onest un culcuș pentru ultimul drum.
În așteptarea fetei i-am verificat puțin profilul și am văzut că îi place să se fotografieze. O
mulțime de fotografii care de care mai reușite erau postate fără nici o reținere pe pagina ei. Mi-am
prins capul în mâini și am început să mă gândesc: oare chiar credeam în aberațiile pe care le
scrisese Liviu Rebreanu sau eu în romanele mele fantastice sau totul nu era decât o scuză să ajung
în preajma acestei frumoase? Și când voi ajunge ce voi face? Nu o singură dată m-am convins că
fetele își doresc în preajma lor băieți tineri, preferabil plini de bai și cu corp mușchiulos. „Sângele
tânăr cere sânge tânăr” i-am scris eu unei fetișcane căsătorite cu un babalâc ca să o conving să îl
înșele cu mine. Până la urmă l-a înșelat și mi-a dat o idee minunat pentru un roman pe care l-am și
scris.
În cele din urmă povestea a ieșit la iveală datorită unor prietene invidioase, bătrânul actor a
divorțat de ea și i-a luat și custodia celor doi copii.

12
 După ani și ani când ranchiuna din sufletul ei se mai domolise la o întâlnire întâmplătoare la o
cafea mi-a povesti ceva care m-a făcut să mă simt dezgustat de mine o vreme. Dar în cele din
urmă mi-a trecut fără să uit cu adevărat povestea ei niciodată. De fapt era vorba despre o pildă din
filozofia Zen în care un copil care avea o broască țestoasă a fost teribil de îndurerat atunci când
într-o zi au găsit mica broască moartă. Cum băiețelul plângea în continuu după mica lui prietenă
ca să mai uite de durere părinți i-au pregătit mici broaște țestoase o înmormântare fastuoasă. O
cutie de pantofi a fost împodobită cu o mulțime de flori iar în grădina casei a fost săpată o mică
groapă. Spre bucuria părinților chiar când să închidă cutia au observat că micuța broască s-a trezit
la viață fiindcă fusese doar cufundată într-un somn adânc. Spre consternarea părinților au văzut că
micuțul lor băiețel era dezamăgit că pregătirile pentru înmormântarea broscuței, la care el pusese
atâta suflet, erau în zadar.
În cele din urmă tot el a găsit soluția:
— S-o omorâm! a spus el spre consternarea părinților.
Văzând că nu spun nimic Simona, fosta mea amantă de-o vară m-a întrebat sec:
— Ai înțeles ceva din pilda asta Zen sau trebuie să îți fac o schiță?
Cum tot nu spuneam nimic a continuat:
— M-am simțit ca broscuța din poveste pe care băiețelul o voia sacrificată ca să nu rateze
înmormântarea fastuoasă la care muncise atât de mult. M-ai sacrificat pe mine pentru romanul tău
la care ai muncit atât de mult. Ai crezut că mi-ai ascuns bine identitatea, da este adevărat că nu
mi-ai dat numele dar un om poate fi cunoscut și după altceva nu numai după nume. Chiar după
gemetele pe care le scoate în timp ce face sex de exemplu.
A sorbit atunci ultima gură de cafea și mi-a spus amar chiar în timp ce se ridica:
— Sunt sigur că la fel ca mine au mai fost și alte broscuțe sacrificate în numele romanelor tale
de doi bani. Ai distrus vieți, ai înșelat speranțe dar ai grijă Victore, va vei o zi în care tu vei fi
broscuța și altcineva îți va pregăti o înmormântare fastuoasă.
Mi-am adus aminte de vechea întâmplare și m-am întrebat dacă Simona avea dreptate sau
erau doar vorbele aruncate de ranchiuna unei femei părăsite.
Greu de dat răspunsul la această întrebare și bineînțeles că nu am găsit un răspuns care să mă
mulțumească până când Sidonia a apărut online.
După ce a apărut un declic s-a produs în mintea mea și parcă am trecut pe pilot automat. Nu
știu ce scria și nu sunt foarte sigur că știam ceea ce îi răspundeam. Oricum am reușit să obțin o
întâlnire în parcarea supermagazinului din apropiere. Mă simțeam din nou tânăr dar oglinda din
hol m-a readus la realitate arătând-mi un bătrân nebun care mergea la o întâlnire cu o fată
frumoasă.
Dacă ar fi fost o oglindă magică ca cea din povești și ași fi întrebat-o: „Oglindă, oglinjoară
cine-i cel mai bătrân nebun din țară?” biata oglindă m-ar fi numit pe mine fără să ezite nici măcar
o singură clipă.
În graba mea de aieși am făcut o mișcare bruscă și o durere bruscă m-a fulgerat dinspre ficat
unde bătrâna mea vezică biliară plină de pietre voia să participe și ea la bucuriile vieții. M-am
întors așadar și am luat o pastilă de No Spa iar după o scurtă ezitare am mai luat una. Nu voiam

13
ca de la prima întâlnire să-i apar drept ceea ce eram de fapt: un bătrân boșorogit de boli care s-a
prostit cu totul la bătrânețe.
M-am mai întors încă odată fiindcă uitasem romanul învelit în catifea verde pe care i-l
promisesem și cu care voiam să o impresionez. Pe drum am recapitulat textul pe care aveam să i-l
spun și anume despre premoniția mea de a scrie despre ea încă înainte de a se naște. Pe de o parte
aș fi vrut ca să mai țină încă odată figura asta pe care o folosisem de atâtea ori. Pentru ultima dată
pe urmă aveam să mă operez de fiere și să îmi caut culcușul pentru un ultim drum ca orice nisetru
de treabă.
Și totuși în timp ce coboram scările o parte din mine își dorea din tot sufletul ca fata asta
frumoasă și isteață să se prindă de mișcarea mea infantilă, să-mi dea o palmă și să-mi arunce în
cap cu romanul care avea coperți verzi ca ochii ei.
Nu-mi aduc aminte prea bine ce s-a întâmplat pe urmă. Am ajuns la mașină condus de vechiul
meu pilot automat pus pe modului de cucerire. Am lăcrimat puțin atunci când a trebuit, mi-am
cuprins capul în palme îndurerat de nedreptatea sorții și am fost sărutat pe gură de cea mai
frumoasă fată din lume.
A doua zi după ce termina orele de la școală urmă să mă aștepte iar în parcare să mă ducă la
ea acasă să stăm de vorbă despre fata cu ochi verzi din carte. La naiba, speram din tot sufletul să
fie prin cartea și o povestire despre o fată cu ochi verzi altfel trebuia să găsesc altă asemănare cu
ea.
Nu-mi făceam griji pentru asta: banii poate îmi lipseau din buzunar dar niciodată nu am dus
lipsă de imaginație.

A doua zi - Sidonia

Am așteptat cu nerăbdare să se termine orele. În pauză în loc să stau în cancelarie cum făceam
de obicei am rămas în clasă și am răsfoit grăbită carte cu coperți verzi cu speranța că voi reuși să
identific povestirea în care este vorba de mine. Simțeam un imbold nelămurit să îl mulțumesc pe
Victor și mai ales să nu îl dezamăgesc.
Aseară după impulsul de necontrolat de a-l săruta mi s-a părut o clipă că s-a supărat dar dacă
mai cunosc eu cât de cât la bărbați în mod sigur nu a fost supărat ci doar năucit și în mod sigur nu
s-a așteptat la o asemenea reacție din partea mea. După ore m-am grăbit spre parcarea
supermagazinului și mi-a tresărit inima când la-m văzut așa stingher, așteptând-mă pe mine. În
mână avea o pungă și abia după ce am ajuns în garsoniera mea am văzut că avea înăuntru o
orhidee cu petale mov.
Mi-a întins-o parcă timid și a spus:
— De multă vreme mi-au ieșit astfel de gesturi din obișnuință așa că am să te rog anticipat să
mă ierți dacă crezi că am greșit cu ceva.
Am făcut ochii mari:

14
 — Nici vorbă domnule Victor, cum să greșiți. Dimpotrivă îmi faceți o mare bucurie. Uitați-vă
am să o așez aici pe masa din bucătărie ca să o am zilnic sub ochi. Vă servesc cu ceva?
S-a așezat pe scaunul dinspre ușă și a spus cu un zâmbet timid:
— Doar un pahar cu apă dacă ești drăguță.
A băut jumătate din el și apoi l-a așezat pe masă lângă orhidee.
Dintr-un impuls pe care nu mi l-am putut controla am așezat alături de orhidee și de paharul
din care băuse pe jumătate un iepuraș din aceia care dau din mână.
Am mângâiat frunzele orhideei apoi am spus:
— Paharul ăsta din care ați băut apă va sta aici mereu ca să ud floarea cu el iar iepurașul va da
din nou din mână până când o să vă întoarceți aici.
A oftat și ochii i s-au luminat cu adevărat pentru prima dată de când l-am cunoscut. A privit la
orhidee, la pahar apoi la iepurașul care ne privea și dădea neobosit din mână.

— Mă faci să mă simt ca o zeitate păgână căruia tocmai i s-a ridicat un templu și căreia
preoteasa îi aduce zilnic câte o ofrandă. Chiar dacă numai te-ai jucat și te-ai copilărit să știi că mi-
ai adus o mare bucurie în suflet.
— Nu m-am jucat deloc, am spus eu grăbită. Chiar am simțit nevoia să fac asta deși nu aș
putea spune de ce.
M-am scărpinat încurcată în cap și văzând că mă privește fix am adăugat:

15
 — De fapt poate știu de ce. Sunteți persoana cea mai importantă din viața mea și aș face orice
ca relația noastră să dureze cât mai mult și eu să învăț cât mai multe de la dumneavoastră. Sunteți
un om deosebit.
A zâmbit trist:
— În mod sigur și eu mi-aș dori ca relația noastră să dureze cât mai mult pentru că prezența ta
în preajma mea este o permanentă încântare adusă privirii și ești exact ca o gură de oxigen. Deși
mă cred un maestru al cuvintelor, crede-mă că de data asta mă simt neputincios să exprim ceea ce
simt și ce însemni tu pentru mine.
A făcut o pauză și pentru că a părut încurcat l-am încurajat:
— Spune-ți! Orice aș spune promit să nu mă supăr.
A dat încurcat din mâini părând că își face curaj apoi în cele din urmă a spus:
— Nici nu știu cum să îți mărturisesc problema în care mă aflu. De mai bine de o jumătate de
an nu am reușit să mai scriu nici un cuvânt. Nu se mai leagă nimic și bănuiesc că este vorba
despre așa numitul blocaj al scriitorului.
A mângâiat absent iar frunzele florii și a adăugat:
— De fapt am mai avu parte de două ori de asemenea momente dar au fost mai scurte și au
trecut de la sine. De data asta se pare că este vorba de ceva mai serios și mă întreb dacă nu ai
putea să mă ajuți.
M-am ridicat entuziasmată în picioare:
— Cum să nu, am spus grăbită. Spuneți doar ce trebuie să fac.
Nu a răspuns nimic și după modul în care își freca încurcat mâinile mi-am dat seama că îi vine
greu să vorbească.
— Mă gândeam, începu el să vorbească dar se poticni și oftă.
— Spuneți vă rog, m-ați făcut extrem de curioasă.
A dat din mână și a clătinat din cap:
— Mai bine lasă, poate trece de la sine și de data asta.
Nu voiam să las așa ușor prilejul să ajut un scriitor să scape de blocajul lui sau ce o fi fosta
asta. La urma urmei îmi plăcea cum scrie și ăsta era un prilej minunat pentru mine să ajut
literatura română în întregul ei.
M-am așezat în genunchi lângă el și i-am prins mâinile în ale mele:
— Spune-ți vă rog. Nu ezitați.
Și-a plecat capul și a privit în ochii mei apoi a început să vorbească cu lungi pauze între
cuvinte:
— Știi m-am gândit că ... dacă m-ai ține în brațe un sfert de oră... așa îmbrăcați și fără nici o
intenție sexuală... poate că în cele din urmă mi-ar reveni și pofta de scris. Într-un fel, a adăugat el,
așa ai ajuta și literatura română fiindcă chiar cred că mai am de spus multe.

16
 I-am lăsat mâinile și m-am ridicat în picioare lângă el. Cererea mi se părea ciudată dar la urma
urmei atât vreme cât rămâneam îmbrăcați ce naiba se putea întâmpla? Și la urma urmei nu făceam
altceva decât să ajut literatura română. Iar mie încă de mică îmi plăcea literatura și citeam cu
plăcere de câte ori puneam mâna pe o carte.
Am înghițit în sec și am spus:
— Dacă este vorba să ajut literatura română sunt de acord fără îndoială.
Am privit în jur la cele patru scaune din jurul mesei din bucătărie:
— Numai că aici ar fi cam dificil să vă țin în brațe așa că propun să mergem dincolo în
dormitor. Acolo am o canapea potrivită pentru așa ceva.
Oare mi s-a părut sau am zărit o scurtă sclipire în ochii bătrânului scriitor? Nu sunt sigur
pentru că avea ochelari și nu i-a putut vedea prea bine ochii. Oricum ar fi i-a scos în cele din urmă
și m-a urmat în dormitor.
Acolo, lângă patul în care dormeam aveam o canapea mică și cu spătar pe care m-am așezat și
i-am făcut semn să ia loc alături.
S-a așezat iar eu la-m cuprins cu ezitare în brațe pentru că era mare cât un butoi. Dup câteva
minute cum nu spunea nimic la-m întrebat:
— Atât? Credeți că ajută la ceva?
A oftat și apoi a spus:
— Știi de fapt când m-am gândit să mă ții în brațe mă gândeam totuși la o poziție orizontală și
dacă nu cer prea mult tu să-ți culci capul pe umărul meu.
L-am lăsat din brațe și l-am privit cu îndoială. Dar mă rog dacă era pentru literatura română
poate că merita și acest mic sacrificiu așa că am spus:
— Bine, fie! Haideți în pat deși sper numai ca pe urmă să nu îmi parăm rău pentru ceea ce fac
acum.
— În nici un caz nu vei regreta, a spus el cu o grabă suspectă și s-a așezat lângă mine făcând
ca arcurile patului să trosnească sub suta lui de kile.
Chiar dacă înțelegerea era ca eu să-l țin în brațe a întins un braț greu peste mine dar nu am
spus nimic așteptând să vad ce avea să urmeze.

17