Victor DUMBRĂVEANU

CUVÂNT ÎNAINTE
Această proză am scris-o la începutul anilor ’90, dar nu eram întru totul mulţumit
de ea şi chiar dacă am publicat nişte fragmente, ba chiar şi la cultură am prezentat-o
simţeam că îi lipsește ceva. Dar mai eram încă sub impresia celor scrise şi nu-mi dădeam
seama ce ar trebui să fac. M-am gândit s-o las în sertar până la alte vremuri când voi ști ce
am întreprins. Îmi ziceam că n-am unde mă grăbi.
Peste vreo zece ani am revenit asupra manuscrisului, dar din nou m-au cuprins
aceeaşi neputință. Eroul parcă îmi devenise străin, iar materialul nu mi se mai supunea. În
acele condiţii experienţa pe care o acumulasem, mi-ar fi permis să mă impun să definitivez
bucata şi s-o prezint cititorului. Dar o atitudine rece faţă de întâmplările descrise şi faţă de
eroi n-ar fi fost în favoarea cărții. Simţeam că i-are fi lipsit căldura şi savoarea prozelor
mele anterioare. Or, la vârsta mea consideram că nu am unde să mă grăbesc şi am lăsat
manuscrisul în sertar fără o speranţă de a reveni la el sau a-l scoate la lumină, chiar cu
riscul de a rămânea nepublicat.
Şi iată că în vara aceasta s-a întâmplat ceva important în viaţa mea personală, m-am
pomenit aruncat de valurile existenţei dincolo… de dragoste. Şi atunci mi-am amintit de
tânărul licean din proza mea care trăia perioada de până la iubire, scriind un jurnal-roman.
Suferinţa mea s-a complimentat cu cea a tânărului şi în loc să mă frământ în nesomn şi
contemplare, am transferat aceste ore lungi de veghe într-o asiduă muncă asupra
romanului. Câteva săptămâni îmi permiteam să aţipesc doar 1-2 ore, în rest scriam,
transcriam, ştergeam “însufleţind” textul. A fost o caznă dulce, astfel tămăduindu-mi
propriile răni sufleteşti, dar şi salvând o proză pe care o consideram pierdută.
Poate dacă adăugam în conţinut semnele timpului de azi – calculatorul, internetul
şi telefonul mobil, cititorul ar fi crezut că a fost concepută şi scrisă chiar azi, atât sunt de
actuale problemele cu care se confruntă eroii, dar eu n-am făcut acest lucru. Mi s-a părut
că ar fi fost de prisos.
Victor DUMBRĂVEANU,
7 august 2007

1
 ÎNGERII DE CEAŢĂ
Romanul unui licean singuratic

Mă numesc Vârnoiu Nelu, dacă vreţi neapărat să aveţi o nouă cunoştinţă. Dacă nu,
îmi întoarceţi spatele, aruncaţi din cap numele, ca să vă rămână mintea clară, pentru a
absorbi atâtea lucruri deştepte, apoi luaţi un burete ca de pe tablă această mutră bleagă
care este a mea şi numai a mea. Fiţi siguri că n-o să aveţi nevoie de ea. Nici azi, nici mâine,
nici în vecii vecilor, amin.
În schimb, dacă rămâneţi în preajmă, o să vă mai mărturisesc că am şaisprezece ani,
tot unul şi unul, şi, precum vă daţi seama, sunt un blestemat de soartă şi uitat de noroc.
Sunt poate cel mai năpăstuit ins din oraşul ăsta. . Mi-ar plânge de milă douăzeci şi una de
bocitoare, dacă ar şti cât sunt de chinuit şi de însingurat. Dar nimeni nu ştie. Nici părinţii
şi nici colegii.
Părinţii mă cred un papă-lapte şi un burtă-verde. Pentru ei mai umblu încă la
grădiniţă, dorm la amiază, doresc înfocat să cresc mare şi să mă fac poliţist (aşa spuneam
tuturora când eram de-un cot – vreau să devin poliţist, să port chipiu şi să stopez orice
limuzină, din plin mers). De mult am renunţat la gândul ăsta. Nu mai vreau să fiu zdravăn
şi să port uniformă cazonă şi nici să fac gard viu sau să împrăştii demonstraţiile şi
marşurile din centrul oraşului.
Ci părinţii când sunt întrebaţi de te miri cine: “Da” al “neavaostră încotro vrea s-o
apuce”?
- Cu al nostru lucrurile-s clare de mult. Se vrea la poliţie.
Cel cu întrebarea face nici ochi mari cât cepele. Pe când din gură spune cu totul alt
ceva:
- Bună bucăţică de pâine. Şi sigură.
- Avem nevoie de oameni de-ai noştri şi în poliţie. Nu-i aşa Nulule?
- Pe semne, adaug eu fără a mă întoarce din gândurile mele îndepărtate, în care
trăiesc şi zi, şi noapte. Nimeni nu bănuieşte asta.
În ochii colegilor par a fi un sucit, care nu-şi dă seama pe ce lume se află.
Nu am nici un prieten şi nici duşmani.
Unicii mei prieteni sunt cărţile pe care le citesc de-a rândul. Ele îmi tulbură şi îmi
alină sufletul. Dacă nu le-aş avea, poate că m-aş face vagabond, sau infractor, aş căuta cu
lumânarea aventuri, mi-aş pune viaţa în pericol. De n-ar fi cărţile…
Dar ele mă opresc de la toate astea.

2
 Căci orice alt mod de viaţă m-ar îndepărta de cărţi şi atunci pierderea lor m-ar
durea mult. Pe când, avându-le la îndemână, se pare că sunt băiat cumsecade. Se pare
numai, dar nu sunt nicidecum aşa.
Sunt un om cu două feţe.
Una e cea care mi-o văd în fiecare zi părinţii, vecinii, colegii şi profesorii.
Şi alta…
Alta n-o prea ştiu nici chiar eu. Ca s-o aflu, am hotărât să scriu acest roman. Şi o să-
l scriu numaidecât. În ciuda tuturor. Mai ales în ciuda fetelor care mă neglijează, îşi feresc
ochii de mine când mă zăresc. Pe semne, mă cred un prăpădit. Poate că aşa şi sunt. Un
nătăfleţ, apărut din greşeală pe lume ca să facă umbră pământului.
În romanul meu voi încerca să suprapun cele două feţe, aşa că nu presupuneţi
degeaba care sunt eu cel adevărat. Asta n-o va putea afla nimeni. Nici chiar eu.

XXX
În care parte m-aş întoarce şi încotro aş merge, vreau sau nu, dau cu privirea de
oglinzi. Şi nu numai acasă. Şi la şcoală, şi în locurile publice. Oamenii nu pot trăi fără
oglinzi. Pe semne, n-au altceva de lucru de cât să se admire. Iar fetele mau au şi în poşete
nişte oglinjoare rotunde pe care le scot la lecţii şi îşi rujează buzele, îşi rimelează ochii sau
îşi pudrează uşor pomeţii. Mai descurcă-te după asta care-i valoarea adevărată a obrajilor.
Eu însă n-am ochi pentru oglinzi. Mi-e scârbă de nimicurile astea. Şi de mutra mea,
hămesită. Îmi vine s-o ung cu dohot. Şi să-i dau foc. Desigur, dacă n-ar fi a mea, ci a unui
pezevenchi din cartierul vecin. I-aş arunca o cutie de dohot peste moacă şi m-aş mântui de
obrajii ăştia spălăciţi şi de fruntea îngustă, de urechile pleoştite şi de ochii puţin saşii. Să
tot cauţi mutră mai toantă ca a mea.
Pe semne, m-au făcut părinţii de mântuială. Să scape de-o datorie.
N-am nimic comun nici cu tata, dar nici cu mama nu seamăn. Mama e frumoasă,
neam de nobili. Înaltă şi dreaptă cu părul lung, negru lucios, de vreo zece ani, se pare, că
timpul o lasă fără schimbare, trece pe alături de ea.
O fi cucerit-o greu tata. Da’ poate uşor. Dintr-o privire o fi cosit-o. Căci şi tata-i
arătos. Îi fug şi azi ochii după fetişcane cu genunchii goi şi cu picioare lungi, interminabile.
Mi-am atârnat în odaie câteva nuduri. În orice parte m-aş uita, când stau întins pe
canapea, văd numaidecât unul din ele. Îl fixez cu privirea până i se înfierbântă carnea şi
începe să se topească, prelingându-se pe perete în picături ca de ceară. Eu tresar. De ce să
se topească?

3
 Totuşi, dumnezeiască făptură mai e femeia! Tainică şi îndepărtată ca o nălucă. Nici
s-o apropii şi nici s-o înţelegi. Poate doar s-o dezlegi ca pe o enigmă sau un rebus, dar nici
atunci nu poţi fi sigur: ea mai poate avea o rezolvare pe care tu nici n-o bănuieşti.
Domnişoarele sunt potopul de foc al oraşului. O să dăm noi de naiba cu ele! O să ne
facă pe toţi să umblăm în genunchi, atât sunt de drăguţe, una mai cochetă decât alta.
Numai că domnişoarele oraşului nostru nu-s pentru mine… Eu rămân numai cu uitatul în
urma lor. Nu sunt nici uneia pe plac. Îmi vine să-mi plâng de milă. Dar ce-o să-mi ajute?
Mama mă găseşte uneori melancolic şi indispus şi mă descoase:
- Ce eşti atât de posac?
- Fiindcă nu mi-s boii acasă.
- Dar unde i-ai trimis?
- Mi i-au mâncat lupii.
- Vezi, poate s-au rătăcit cu păscutul prin pădure.
- I-am căutat peste tot.
- Nu te grăbi să-i crezi pierduţi, peste un timp se găsesc şi se întorc ei.
- Mare lucru să se mai întoarcă.
Îmi ciufuleşte uşor părul. Şi asta mă scoate din sărite. Ea ştie şi de aceea repetă de
fiecare dată destul. Eu mă supăr foc şi sar ca ars.
Mai lasă-mă cu giugiulelile astea. Că nu-s copil de patru ani.
- Dar de câţi eşti, măi ţică?
- De cinci.
- Şi de când ai crescut fără să ştiu?
- De când m-ai lăsat din braţe.
- Pot să te mai ţin încă, dacă nu eşti împotrivă?
- O să mă scapi, că-ş greu.
- Ba eşti slab ca un chibrit. Dacă te ţii numai de cafea şi ţigări.
Mă uit chiorâş la mama. Ea-şi fereşte privirea de ochii mei. Deci, nu crede nici ea că
fumez. Cum să nu fumezi, dragă, când eşti hăituit ca un câine maidanez din toate părţile.
Unica mângâiere îţi rămâne să aprinzi o ţigară şi să tragi fumul înecăcios în piept, încât să-
ţi întoarcă sufletul pe dos.
Mama nu-i sigură că fumezi. De aceea îi întorc vorba:
- Vremea mă ţine aşa.
- Şi cum îi vremea, Neluţu?
Neluţu ăsta, care aman mai seamănă cu mieluţul, mă înfurie şi mai mult. Ori dă-mi
o palmă fierbinte pe obraz, ori zi-mi “Neluţu”, că-i totuna.
- E tulbură.

4
 - Trebuie s-o limpezeşti.
O s-o limpezeşti, cum să nu? Cine să-ţi permită+ Numai vorbe în dreapta şi în
stânga că oferim tinerilor drum deschis, poftim, să meargă înainte, noi o să ne bucurăm şi
o să aplaudăm succesele lor. Dar încearcă şi o să vezi câte piedici o să ţi se pună. Nici nu
bănuieşti.

XXX
Aş bea într-o lingură de apă multe din domnişoarele întâlnite prin oraş. Nici nu m-
aş gândi. Ca pe nişte pastile de leac. Aş pune-o pe câte una pe limbă şi cu un gât de apă
din urmă aş face ghiorghiţ! şi m-am mântuit de dânsa. Şi aşa, pe rând, aş scăpa de
molima asta. Că altfel cum să-i mai spui negreţii astea de fete care mişună peste tot locul,
una mai frumoasă ca alta.
Prea multe fete frumoase are oraşul nostru. Mai multe decât ar fi în stare să
iubească. Pe semne că multe rămân neiubite. Au ochii trişti ca şi ai mei. Numai pentru
mine nu se află nici una. Nu mi-i sortit să am şi eu o dragoste. Fiindcă n-o merit. Sunt o
pocitură de om, cu care te poţi întâlni doar de lehamite.
Iată de ce trebuie să scriu acest roman. Ca să devin celebru. Adică, nu pe mine să mă
cunoască, ci numele meu. O mulţime de tineri alde mine să-mi citească opera şi să se
minuneze: “Uite ce om fericit?”. A scris o carte pe care o caută toată lumea. S-a descurcat
în viaţa asta atât de încâlcită a noastră. Bravo lui!”
Ce ar trebui să facă după asta?
Să ridic nasul şi să nu văd pe unde merg? Aşa ar proceda numai un prost. Pe când
eu mi-aş propti îngândurat capul în palme şi tot atât de însingurat aş lăcrima, istovit de
chinuri.
Cine e în stare să se descurce în viaţa unui creator?
Nimeni. Poate nici chiar Dumnezeu, cât îi de mare şi atotputernic.
Neapărat trebuie să scriu acest roman. Ca să-mi trăiesc măcar în file de carte timpul
ce-l am înainte. Să-l trăiesc în toată plinătatea şi duritatea lui.
Dar o să reuşesc oare? De scris voi putea. Rămâne partea cea de simțiri şi
sentimente pe care încă nu le-am încercat. Ăsta poate fi nodul gordian pe care nu ştiu de-o
să-l pot tăia.
O să scriu, măcar să crape dracii.
Pentru început mi-am pus zăvor la uşa odăii. Ca să nu intre părinţii atunci când le
va abate. Trebuie să fiu liber ca pasărea cerului în acţiunile mele. Iar pentru a-mi obţine
libertatea, mai întâi de toate, e necesar să mă izolez.
Ai mei au luat acest lucru în nume de rău:

5
 - Vrei să te închizi, să fumezi?
- Ba vreau să fiu suveran.
- Poate să-ţi croim o scară şi o ieşire aparte. Atunci vei fi şi mai independent.
Glumă de prost gust! Cine o să pună scară aparte la etajul şapte? Un pic de gălăgie
s-a făcut, dar zăvorul a rămas. Şi asta mă apără de năvala neaşteptată a străbunilor. Mă
trezesc la o bucată de noapte şi, dacă mă păleşte un gând, aprind atent veioza şi lucrez
până dimineaţa. În zori mă trezeşte deşteptătorul şi deseori, tiptil, fără a deranja părinţii,
ies din casă.
Bineînţeles, asta încă nu-i libertatea deplină, ci una iluzorie. Deocamdată mă
mulţumesc cu atât.
Cel mai greu lucru, o recunosc toţi colegii mei, e să scrii despre sine. De altfel, cât
pe ce să uit. N-am spus unde învăţ. Sunt elev la liceul experimental de limbă şi literatură
română. Aici au fost adunaţi cei mai buni elevi din tot oraşul. Majoritatea din ei scriu. Unii
în taină, să nu ştie nimeni. Despre aceştia glumim că scriu cu plapuma peste cap. Alţii
publică versuri, nuvele. O bună parte din colegi scriu nuvele fantastice. Eu nu le pot suferi.
Nici nu citesc şi nici nu scriu.
Am publicat şi eu câte ceva prin ziare şi reviste. Nuvele încă nu. Cele scrise nu le-am
arătat nimănui. Sunt nişte încercări ce trebuie să-mi rămână numai mie. Nici n-o să mă
încumet să le public vreodată. Cine editează paginile cu rândurile de cârlige şi bastonaşe
din clasa întâia? Cam aşa arată şi nuvelele mele.
Public articole. Mai ales eseuri pe teme libere, mă încadrez în diferite discuţii. Şi
ziarele îmi oferă cu plăcere spaţiu. Şi onorar îmi trimit. Astfel că bani de buzunar am mai
totdeauna. Deci şi din punct de vedere financiar sunt independent. Cu o cafea, o tartină sau
cu un suc oricând ai putea servi o domnişoară, dacă aş avea-o.

XXX
Cică primele semne de bătrâneţe sunt amintirile. Dacă începi a trăi cu ele, înseamnă
că, gata, ai pornit-o pe costişă.
Trece viaţa, trec şi eu.
Îmbătrânesc şi-mi pare rău.
Câtă nostalgie a pus poporul în aceste versuri simple şi adânci. Câte strângeri de
inimă şi regrete pătimaşe răzbat dintre cuvinte…
Iată aşa o să mă trec şi eu, fără să-mi dau seama, o să mă uit în urmă şi n-o să
întrezăresc nimic. Poate doar un tunel lung şi întunecos, iar la capătul lui o închipuire de
luminiţă. Acolo voi găsi poate orele nenumărate când, întovărăşit de cărţi, descopeream
farmecele lumii şi ale vieţii.

6
 Cuprind cu privirea rafturile din jurul meu. Câtă durere şi suferinţă omenească au
adunat aceste cărţi! Multe pagini le-am “gustat” cu strângeri de inimă, m-am întors apoi de
le-am recitit. Dar parcă poţi deveni un scriitor adevărat fără să guşti singur din plinătatea
vieţii?
Greu de spus.
E nevoie, probabil, de o imaginaţie deosebită. De una cu totul ieşită din comun.
Uneori îmi pare că o posed, alteori…
Fleacuri copilăreşti.
Mă întorc iarăşi cu gândul la Mara. Deşi am jurat pe sfânta cruce să o arunc din
viaţa mea odată şi pentru totdeauna. Dar nu sunt în stare. N-a trebuit să jur. Nu merită să-i
pomenesc numele în roman. Bine, odată ce l-am scris, sunt nevoit să vă spun cine-i. O fac
împotriva vrerii mele. Numele ei nu trebuie să figureze în cartea care o să mă facă celebru.
Mara…
Trebuie să n-ai habar de această limbă ca să te recomanzi: MARA. Poate Marea?
Sau Moartea?
Desigur, părinţii au numit-o omeneşte Maria, dar ea, când a venit într-a noua la
liceu, a spus dirigintei s-o scrie Mara. Găină Mara. Să te prăpădeşti de râs, nu alta! Cu un
asemenea nume poţi lucra doar la fabrica de păsări. Şi atunci o să sune de minune –
îngrijitoarea de păsări Găină Mara. Pe când o poetă!
Mai e Mara destul de plinuţă, chiar şi pentru o domnişoară obişnuită, pe când
pentru o poetă, bondocică de tot. Îmi plac mie formele, nu-i vorbă, dar să nu întreacă orice
măsură.
Băieţii se cam feresc de ea. Nu eram nici eu o excepţie. Dar din întâmplare dacă îmi
rezemam privirea pe bustul ei multişor. M-a găsit însă chiar ea. Prima dată întrebă ce oră
e.
Şi eu, ca un băiat bine crescut, îi spusei.
Mai mult, ferească Dumnezeu, nu-i dădusem nici un semn de atenţie. Asta
mai lipsea. Ce-i drept, zâmbii ironic: la atâta trup n-ar strica un ceasornic şi un
dram de minte. Ea, probabil, observă zâmbetul meu zeflemitor şi cine ştie ce crezu.
Mă găsea uneori pe unde aş fi rătăcit. Din pământ răsărea lângă mine. Până
într-o bună zi mă întrebă direct:
- Recunoaşte, te fereşti de mine!
Era un atentat direct la libertatea mea. M-am prefăcut nătăfleţ.
- Aşa-s eu cu toată lumea.
- Cum?
- Retras.

7
 - Îţi place singurătatea?
Iată, poftim, cum se leagă tei de curmei.
- Mă prăpădesc după ea. Dacă nu-s singur, mă doare capul.
- Dar firea mea tânjeşte după societate. Îmi plac discuţiile aprinse, anturajul,
zise ea.
Asta ar mai lipsi, fetiţo, pe cât eşti de multă, să mai fii şi singură!
- Nelule, tu scrii poezii?
- Încă nu.
- Dar ai de gând să te apuci?
- Deocamdată nu.
Culese o frunză galbenă de pe jos. O flutură pe dinaintea ochilor.
- Ştii de când scriu?
- Habar n-am.
- Ai putea ghici încaltea.
- Numai într-un singur caz. Ca să mă laşi în pace după asta.
- Da eu te consideram politicos şi romantic, rosti cu părere de rău Mara.
- Poate că şi sunt, cine ştie?
- Mai curând eşti un nesuferit decât un romantic.
Şi mă lăsă în pace pentru un timp. Care nu părea să fie prea lung.

XXX
M-am oprit aici, dându-mi seama că textul romanului meu e lipsit de profunzime.
Se cer lucruri mai complicate, poate chiar să pun enigme în faţa cititorului, dar eu
asemenea personaje cum sunt eu şi Mara de unde să iei profunzime?
Vreo săptămână încheiată Mara m-a lăsat în pace. Credea poate că-mi vor veni
minţile în cap şi mă voi apropia de ea, dezvinovăţindu-mă cum că am fost un necioplit şi o
brută, dar am înţeles că am greşit. Nici nu m-am gândit. Mai mult decât atât, mă străduiam
nici să nu mă uit în direcţia Marei.
Dar, într-o clasă, cât pot să se ferească doi inşi? O zi, o săptămână, o lună? Se
feresc cât se feresc, până sunt nevoiţi să dea ochii unul cu celălalt.
- Nu bănuiam că eşti atât de îndărătnic, mă înghimpă Mara când ne întâlnirăm
întâmplător.
Mai încearcă şi te mai fereşte după asta, mai ascunde-te dacă poţi!
- Eşti şi nesuferit, şi îndărătnic.
- Şi egoist, deoarece-s unul la părinţi.
- Asta puteai nici să nu mi-o spui, se vede de la o poştă.

8
 Credeam că, începând pe un ton ridicat, dialogul nostru se va încheia curând. Dar
Mara nu era omul care să bată în retragere de la prima nereuşită. Reveni la tema lăsată
baltă o săptămână în urmă.
- Eu scriu versuri din clasa a treia.
Rău cum eram, dar trebuia s-o fac pe curiosul.
Şi ai publicat undeva?
Am trei poezii publicate în “Florile dalbe”. Dar asta a fost cândva.
- Pentru mai mult nu-ţi ajunge inspiraţie.
- Inspiraţie am, dar…
- Dar ce?
- Am un nume cam nepoetic. Caut un pseudonim.
Într-adevăr, Găină Mara nu prea sună. Dar principalul nu-i numele, versuirile să
sune-răsune.
- Semnează-le simplu: Mara.
- Numai orientalii semnează cu prenume, pe când europenii…
- Tu vei fi prima. Şi să fii originală.
- Aşa crezi? Sincer?
- Pe crucea mea.
Mara tăcu o vreme. Îi dădusem de lucru. Dar cine ştie pe cât timp. Tata spunea
odată, capul e dat femeilor nu pentru a gândi cu el.
- Atunci pentru ce-i? sări mama.
- Pentru a-şi face coafură, i-o întoarce tata.
Şi mama se îmbufnă straşnic.
Curios, pe multă vreme?
Ea nu poate duce o supărare mai mult de o seară. Oboseşte. Se repede în toate
părţile după treburi, muncind necruţător, şi supărarea se împrăştie prin casă. Apoi iese
afară prin ferestruicile deschise.
Peste un timp, Mara îmi propuse să ne plimbăm după lecţii prin parc.
- Cu ce ocazie? întrebai plin de curiozitate.
Asta îmi mai lipsea, să mă vadă careva dintre cunoscuţi cu bondoca de Mara şi să
mă râdă. Ba şi vreo poreclă să-mi născocească.
- Cu ocazia că suntem colegi.
- Parcă nu mi-i destul cât suntem împreună la liceu?
- La liceu nu suntem singuri.
- Singuri în gloată, îmi amintii un titlu de carte necitită încă, încercând astfel să
ocolesc răspunsul.

9
 Dar Mara nu era domnişoara care să cedeze atât de uşor.
- Şi, totuşi, mergi sau nu?
Fiind strâns la perete căzui de acord s-o însoţesc la o promenadă, dar îmi promisei
că în continuare o să mă feresc cum o să pot.
După lecţii ne-am furişat neobservaţi de nimeni, întâlnindu-ne ca şi cum
întâmplător în troleibuz. Eu urcasem pe uşa din spate, iar Mara pe cea din faţă. I-am cedat
locul. Abia după ce se aşeză, observai pentru prima dată cum de sub rochiţa scurtuţă se
iţesc genunchii rotunzi şi netezi ai că-mi venea să întind mâna spre ei, dar mă temeam că
mă va plesni.

XXX
Undeva în adâncul sufletului credeam că ceea ce are loc între mine şi Mara nu e
visul vieţii mele, ci un tren intermediar care mă va duce până la o gară oarecare şi abia
acolo voi coborî pentru a găsi ceea ce caut. Numai că gândul ăsta se înfiripase la o
asemenea adâncime pe care nici n-o bănuiam.
Mă apropiam pe furiş de oglindă, încercând să mă privesc fugitiv, ca să nu
descopăr dintr-o dată lipsa de simetrie a feţei mele. Mi se părea că urechile continuă să-mi
crească clăpăuge, se îndepărtau de cap. Trebuie să-mi cresc păr lung, ca să le ascund. Ce
găseşte Mara în chipul meu bleg. Dar eu nu găsesc în ea.?
Hm! Pare-mi-se că este o diferenţă. Eu nici nu caut nimic în Mara. Totul e la
vedere. Şi bustul cu trăsături pronunţate, şi faţa ovală şi rumenă, şi părul negru, căzându-i
îmbelşugat pe umeri.
- Îţi plac versurile? Mă întreabă Mara după ce ajunsem în parc.
- Cele bune grozav îmi plac. Nici mâncare nu-mi trebuie.
Mă temeam să nu-mi citească versuri de-ale ei.
- Ai poeţi preferaţi?
- Am.
- Îmi spui şi mie cine-s? Sau e taină?
- Ba deloc. Eminescu, Bacovia, Minulescu, Nichita Stănescu…
Mara mă privi cercetător de parcă ar fi vrut să se convingă că sunt sincer. Cu asta
nu se joacă. Ar trebui s-o ştie şi speranţa poeziei noastre.
- Dintre toţi cel mai puţin l-am citit pe Stănescu. N-am în bibliotecă nici o carte de-
a lui-
- Eu am reuşit să fac rost de câteva.
- Dacă o să te rog frumos, mi le împrumuţi?
- Nu obişnuiesc.

10
 - Eşti zgârie-brânză?
- Am cărţi pe care nu le împrumut. La astea ţin în mod deosebit.
- Nici mie?
Am izbucnit în hohote de râs. Vorba Marei m-a înveselit. Prin ce se deosebeşte ea
de restul lumii? Că are pulpe mai groase şi sâni mai mari decât alte domnişoare? Ei şi?
- Pur şi simplu, e un principiu. Dacă dai din casă o carte dragă, rămâi fără ea.
- Şi nu-l încalci niciodată?
- Nu.
- Dar dacă un prieten doreşte tare să citească o carte din biblioteca ta?
- Nu toate cărţile îmi sunt la fel de scumpe. Unele le împrumut, fireşte.
- Înseamnă că eşti principial? începu să cocheteze Mara.
Cu dimensiunile ei, cochetăria îi mai lipsea!
Ca să nu-mi smulgă totuşi vreo carte de Nichita Stănescu, schimb vorba:
- Doreşti o îngheţată?
- Desigur, răspunse.
Nu rabd mult şi prind coadă la o îngheţată. Rândul nu-i mare, se topeşte repede ca
şi îngheţată.
Mara se apropie de mine şi mă apucă rugătoare de mână.
- Mie să nu-mi iei.
- Parcă ai zis că doreşti. Atunci numi iau nici mie.
- Ba nu. Tu ia. Te rog.
Vrui să las rândul, dar ea mă opri. N-am avut încotro, mi-am procurat ca prostul o
îngheţată. Vrei, nu vrei, bea Gliroge agheasmă.
- Dacă vrei să ştii, mie nici nu-mi prea place îngheţata, îi mărturisesc direct, ca să nu mă
creadă un nichipercea. Eu mai curând aş aprinde o ţigară.
- Nu cumva, vrei să zici că fumezi?
- De ce nu?
Mara mă privi sever. Acuşi o să-mi lămurească ce pericol straşnic pentru sănătate e
tutunul. Şi eu o să fiu nevoit s-o ascult vreun sfert de oră. Dar fata se orientă la timp. Lăsă
morala pentru altă dată.
- Hai mănâncă, nu mă chinui.
- Auziţi! Eu o chinui! Să te prăpădeşti de râs!
- Mă dau în vânt după îngheţată, dar n-am voie s-o gust. O să mă uit la tine cum
mănânci şi o să mă ţin şi eu sătulă.
O logică de muscă. De-ar fi aşa cum îşi închipuie Mara, ne-am uita cum două gâze
se fecundează şi ne-am satisface poftele aprinse ale trupului.

11
 XXX
Nu pot să mai citesc. Literele îmi par găunoase, e destul să le sufli şi ele se risipesc
ca nişte baloane de săpun. Sângele îmi clocoteşte în vine. Nu pot să mă scoată din starea
asta nici romanul. Paginile scrise le dosesc în sertarul mesei ca nu cumva să le arunc la coş.
Ce-i viaţa din cărţi, chiar din cărţile cele mai bune, în comparaţie cu viaţa propriu-zisă? O
nimica toată. Prinţesa din cele mai bune romane franceze nu face nici două parale înaintea
trupului călduţ şi neted al Marei.
De fapt, pe Mara dă-o dracului. Nici nu vreau să-mi amintesc de ea. O proastă. Am
luat-o razna. Dar nu face. De ce o judec pe Mara dacă nici măcar nu m-am amorezat de ea?
Parcă am dreptul? Sunt un tont şi o lichea. De aceea îmi plesnesc cât ce pot o pereche de
palme pe obraz
N-am nici un drept s-o judec pe Mara. Ea îşi are viaţa ei de femeie înflorită de
timpuri. Pe când eu sunt un papă-lapte subţiratic şi urât de încheg apa.
Obrajii îmi ard în pară.
Se aude soneria. Tresar ca prins asupra unei fărădelegi. Oare cine îmi tulbură
singurătatea la ora asta? Eu, care sufăr de singurătate ca de o boală, aş vrea să fiu lăsat în
pace, să-mi duc necazul şi să nu-l împart cu nimeni.
Soneria îşi repetă chemarea cu mai multă insistenţă.
N-am încotro, trebuie să deschid. Deşi n-am ches.
E Paulina, vecina noastră de scară.
- Am o rugăminte, Nelule. Să-l ţii în braţe pe Dorel, colo jos în curte, cât am să pun
la uscat nişte albituri.
Dorel e fiul Paulinei, copil din flori, de un an şi jumătate. Este rodul dragostei cu
un şef de firmă. Paulina încă nu iese la lucru, cică o ţine bosul cela al ei. Vorbesc părinţii că
uneori mai dă el pe aici, se furişează să nu-l zărească vecinii, coboară dintr-o limuzină
luxoasă. E cam trecut, pe când Paulina e o femeie tânără şi plină de viaţă.
Coborâm în cabina ascensorului. Eu – cu Dorel în braţe, Paulina – cu ligheanul cu
rufe. Sunt cu un cap mai înalt decât Paulina. Băieţelul mi se lipeşte de pieptu-mi, de acum
mă cunoaşte. Halatul Paulinei e larg şi prin decolteu se văd sânii albi şi plini. Pe semne că
roşesc, dar nici că sunt în stare să nu mă uit. Sânii Paulinei mă înnebunesc. Îşi ridică şi ea
nu ştiu cum ochii la mine. Şi-a găsit la cine să se uite. Roşesc şi mai tare. Obrajii îmi ard.
- Ce-i cu tine, Nelu? mă întreabă ea.
Rămân perplex. Ce să-i spun? Că mă uit ca un neruşinat în sân?
- Nimic, de-abia încheg în şoaptă.
- Nu cumva te-a bătut cineva? Că se cunosc urmele degetelor pe obraji.

12
 - Am stat cu capul în palme, am reuşit să improvizez la moment.
- Vezi, nu te gândi prea mult.
Ce ştie Paulina? Să caute de casă, de copil, să-şi aştepte amantul. Şi nici un fel de
probleme de conştiinţă. Necazurile ei sunt concrete – atunci când se îmbolnăveşte copilul,
când nu vine EL sau când i se termină resursele şi e nevoită să împrumute de la noi.
În schimb necazurile mele mă acoperă ca un spulber. Vâjâie din toate părţile, se
ridică vârtejuri şi mă troienesc.
Rămân cu Dorel în pragul blocului, iar Paulina îşi înşiră sutienele, chiloţii pe
sârmă, fără săi pese că mă uit la ea. Se ridică în vârful degetelor, dezgolind nişte coapse
albe şi calde. Câtă patimă şi voluptate în această femeie! Ea îşi întinde liniştită lenjeria, se
întinde şi ea strună fără să-i pese că aş putea să mă năpustesc ca o fiară asupra ei, i-aş
smulge hălăţelul care se ţine în cinci bumbi şubrezi…
Sunt un adolescent, de care nu are nevoie nimeni pe lumea asta cu caş la gură şi cu
coşuri pe faţă. Degeaba mă uit şi înţeleg totul, dacă n-am dreptul la partea mea de viaţă
matură. Pentru jocurile astea sunt alţii. Noi suntem spectatorii care umplem sălile, pe când
numeroasele personaje sunt alţii. Nouă ne e oprită urcarea pe scenă. Jocul nostru e în sală,
neobservat de nimeni.
Şi deodată parcă mi se ia o albeaţă de pe ochi. Mi se deschide o altă putere a
vederii , de care eu habar n-aveam. Văd prin pânza subţire a halatului. Văd totul. Văd
conturul trupului Paulinei şi toate celelalte. Îl duc pe Dorel la piept de parcă aş strânge-o
pe mamă-sa. Băieţelul dă semne de împotrivire, prinde să mârâie. Dar ce-ar face mamă-sa?
Dacă o să mă mai ţină Paulina în prag, simt că o să înnebunesc. Dar ea termină de
atârnat lenjeria şi vine cu ligheanul în mână. Îi întrevăd prin ţesătura halatului toată
averea ei de femeie coaptă. Ameţesc. Şi numai printr-un efort fără măsură reuşesc să mă
reazem de perete şi să rămân în picioare. Simte şi Dorel slăbiciunea mea şi întinde
mânuţele spre maică-sa. Ea îl înşfacă şi se uită îngrijorată la mine. Lasă ligheanul jos.
- Nu cumva eşti bolnav, Nelule?
- Nu ştiu, răspunsei.
Paulina îmi puse o mână pe frunte. Umedă încă şi rece.
- Pare-mi-se, ai temperatură. Am să-ţi aduc nişte pastile.
- Nu-i nevoie de nimic, îi spusei de acum în lift.
- Eu ştiu mai bine de ce-i nevoie, mi-o luă Paulina înainte.
Am ajuns împleticindu-mi picioarele până în odaia mea. Nu m-am întins pe
canapea, deoarece ştiam că degrabă trebuia să vină Paulina. Totuşi, ce-i cu mine?
Stau încordat, o aştept pe Paulina. Îmi simt pulsul în tâmple. Unu, doi, trei, patru…
În sfârşit zbârnâie soneria. Trebuie să deschid.

13
 Paulina dă năvală în antreu.
- Am adormit copilaşul, de aceea n-am venit îndată.
- Nu-i nimic. Mi-a trecut de acum.
Vecina mă mia la braţ şi mă duce în camera mea. Se opreşte lângă canapea.
- Trebuie să te culci.
Mă ajută să mă lungesc. Apoi aduce o ceşcuţă cu apă şi îmi dă o pastilă. Se apleacă
matern deasupra mea şi decolteul halatului îmi arată în toată dimensiunile lor cei doi sâni.
Asta mă omoară. Ridic mâinile în sus şi, în loc să le adun după gâtul Paulinei, rămân cu ele
ţepene. Asta o nelinişteşte şi mai mult pe femeie.
- Nu cumva aiureşti, băiatule?
- Lasă-mă, strecor.
Şi cei doi sâni se ascund în gaura decolteului, iar eu mă întorc cu faţa la peretele
rece.

XXX
Nici după plecarea Paulinei nu-mi găsesc astâmpăr. Nu mai vreau s-o fac pe
bolnavul. Mi-i ciudă pe mine însumi. Vreau să fac ceva, să mă răcoresc.
Îmi vine o idee extraordinară. Mă închid în baie şi deschid robinetul. Mă înghesui
sub şuvoiul rece ca gheaţa. Apa îmi şfichiuieşte pielea ca un bici. Răcnesc de răsună casa,
dar cu o îndârjire nemernică rămân sub duş.
- O să-ţi mai umpli capul cu prostii? întreb.
- O să-l mai umplu, răspund, tot eu.
- Atunci răcoreşte-te.
- Îţi miroase a carne, jivino? mă răstesc.
- Îmi miroase.
- Stai sub şuvoi să ţi se curăţe sălbătăcia din tine.
Nu ştiu cât am stat sub duşul tăios, poate un sfert, poate o jumătate de oră. Am sărit
din cadă ţeapăn. Nu eram în stare să mă şterg. M-am zvântat, apoi am îmbrăcat tricoul
sportiv. Tremura carnea pe mine, de aceea m-am strecurat sub pledul de pe canapea.
Pe semne, aşa m-a găsit peste o vreme mama. Cică aiuream. Chemam pe cineva,
apoi mă apăram cu braţele, fluturându-le în gol.
Când mi-a pus palma pe frunte, am tresărit şi m-am trezit.
- Unde-s? am întrebat.
- Acasă, răspunse mama alarmată. Ce s-a întâmplat, Nelule? Are febră. A răcit,
spuse mama cuiva.

14
 - Oare unde să fi răcit? întrebă Paulina. Se vede că venise şi ea să afle cum mă simt.
Poate l-o fi deocheat cineva.
- De acum e mare că să-l mai ia deochiul, zise mama.
- Nu mai este el chiar atât de mare, făcu Paulina. Încă îl clătină vântul ca pe o salcie.
Se prea poate, ca pe un plop mă clatină crivăţul. Şi eu îmi flutur frunzele deasupra
pământului. Aş vrea să zbor, dar mă ţin rădăcinile. Sau încleştat în hume şi mă ţin în
picioare.
Ard ca un plop în miezul toamnei. Frunzele se auresc împodobindu-mă. Vântul o
face pe hoţul de bijuterii şi mi le fură, împrăştiindu-le prin lume.
Poate-s un plop pe lumea asta. Şi străjuiesc o răscruce de drumuri?

XXX
Nu mai văd nici o posibilitate de a continua romanul. Mi s-a stins tot entuziasmul de
la început. L-aş lăsa naibii să zacă într-un sertar, iar peste câţiva ani l-aş scoate la lumină şi
al râde de fiecare rând, de fiecare pasaj aşternut pe hârtie.
Bietul meu roman… Cu ce-i de vină? Ia, nişte pagini naive şi fără sens.
Sărmana mea viaţă… iată cui face să-i plâng de milă. Să mă cuibăresc undeva într-
un ungher ferit de ochii lumii şi să bănuiesc până mi-oi stoarce toate lacrimile.
Pentru restul vieţii nu-mi trebuie nici o picătură. Îmi plâng acum tot plânsul şi
rămân mai departe om liber de lacrimi, dar şi de sentimentul de milă, de jale, de
compasiune. Dar cui îi este jale de mine? Nimănui. Absolut nimănui. Nici chiar părinţilor.
Şi totuşi, mort-copt, o să continui să scriu. Principalul e să nu mă opresc, să nu dau
a lehamite din mâini. Dacă îl las mai mult de o săptămână, se prea poate să mă molipsesc
de o apatie faţă de paginile lui şi să nu mai revin.
Iată de ce orice pauză e egală cu moartea.
Care moarte?
A romanului meu. A bunului şi naivului meu roman… Unicul prieten ce mă înţelege
şi mă respinge. Îmi macină tot timpul meu liber, prevăzut pentru a mă distra şi a mă
cultiva. Că atunci de ce mai aveam două zile libere pe săptămână? De bătut câinii prin oraş
ne-ar ajunge şi una. Unde mai pui că am scăpat şi de o mulţime de obiecte inutile pentru
mine: matematici, fizică, chimie. Acestea le studiem aşa ca printre altele. Atenţia ni-i
concentrată asupra limbilor, istoriei şi, desigur, literaturii.
Poate că n-am arăt nimănui şi nici n-am să public vreodată această scriere. Căci ea-i
oglinda sufletului meu de la naştere şi până la 16 ani. Mai bine zis, fotografia clară a
tuturor frământărilor mele de care-s bântuit. Cine dintre oamenii normali îşi afişează în
public sufletul? Poftim, bunghiţi-vă, curioşilor! Mama, tata, Paulina, Mara? Pe naiba! Toţi

15
îşi zăvorâse cu zece lăcăţi intimitatea, nu mărturisesc decât lucruri neesenţiale, lipsite de
importanţă sau inventează cate-n lună şi în stele, încât pretind a fi zei-hurmezei.
Stau uneori şi-mi ascult părinţii. Îţi vine să mori de râs auzindu-i vorbind.
- Ieri Tudora a pus o masă la amiază, zice mama. Am dat şi câte un păhăruţ de
duşcă.
- A fost ziua ei? se interesează tata, cu gândul cine ştie pe ce tărâmuri.
- Da de unde? Ziua ei de naştere e vara.
În sfârşit a divorţat de beţivanul ăla al ei.
În redacţia radiodifuziunii unde lucrează mama vreo cinci sau şase doamne sunt
divorţate. Mama este una dintre cele mai îndârjite adepte ale familiei clasice. Nu în zadar
susţine ciclul de emisiuni “Părinţi şi copii”. Deşi deseori, şi ea se căinează că familia şi
grijile casei sunt nespus de mari bariere în calea creaţiei. E imposibil, zice ea, să fii mereu
“în formă” şi acasă, şi la serviciu. Mai ales cu doi bărbaţi care nu ridică un pai în
gospodărie. Mă are în vedere pe mine şi pe tata.
- Aşa că poţi s-o curtezi pe Tudora fără nici o sinchiseală, se adresează ea tatei cu o
ironie pe care o înţeleg. O poţi lua cu orice zăhărel. Mai ales după calvarul ce l-a avut cu
soţul.
Tata dă a pagubă din mână. Dar discuţia nu-i displace.
- Lasă, n-o mai face pe îngeraşul. Că făceai bătături alergând după ea. Mi-a spus
chiar ea, biata Tudoră, într-un rând.
- Alte frunze de tocat la câini nu aveţi?
- Avem noi, dar ne rămâne timp şi pentru taine de inimă albastră. Nu lua altă vorbă.
I-ai aţinut calea Tudorei, spune drept?
- Poate că a şi fost ceva, dar numai cu gândul. La mai mult nici n-am năzuit.
- Vezi, de femeie nu ascunzi nimic nici în pământ.
- Câte ceva se mai poate ascunde, face tata.
- Poate din salariu, da, pe când tainele de inimă – niciodată. Te-ai întoarce la
Tudora, spune drept?
Tata se fâstâcise. Îl incomodează prezenţa mea.
- A trecut vremea… spune el cu regret ascuns.
- Dar sentimentele au rămas ca şi pietrele.
Aş vrea să spun că îmi place fraza vremea trece, sentimentele rămân, dar mă tem să
nu distram dialogul părinţilor.
Curioşi, foarte curioşi părinţii… Ca nişte copii…

XXX

16
 Pe timpuri am locuit în cămin. Aveam la etaj o odăiţă, o bucătărie comună şi veceu
comun. Am trăit acolo până în clasa a şaptea. Aveam o mulţime de prieteni: băieţei şi fetiţe
de toate vârstele. În zilele de odihnă umpleam curtea de larmă şi zburdălnicii. De se
întâmpla să fie zloată sau spulber, ieşeam ca puii pe coridoarele lungi şi întorceam căminul
cu parterul în sus.
Părinţii îşi luau lumea în cap şi se închideau prin camere, ciorovăiau la bucătărie,
pregătind bucate lângă aragazuri sau spălând albituri
Vesele şi nevinovate timpuri…
Cel mai bun prieten al meu era Grăurel. Îl chema Aurel, dar nu ştia cum îi
schimonosi cineva numele şi intrase în gura noastră drept Grăurel. Era cu un an sau poate
cu doi mai mare decât mine şi nimerisem vecini. Prieteni de nedespărţit şi la bune, şi la
rele. Am frecventat chiar aceeaşi grădiniţă, iar mi târziu şi aceeaşi şcoală. Şi părinţii noştri
se întâlneau cu ocazie şi fără. Uneori ne adunam în jurul unei mămăliguţe, alteori la un
teanc de plăcinte, iar câteodată şi la o hrincă de pâine cu unt şi un pahar de ceai, cum se
nimerea.
Sâmbăta, împreună cu părinţii, ne duceam la baie. Aveam baie publică în ogradă:
lucra de două ori pe săptămână. Sâmbăta – pentru bărbaţi, joia – pentru femei.
Într-o joi Grăurel mă chemă într-o parte.
- Vrei la baie?
- Azi nu-i ziua noastră.
- Nu fi prostuţi. Chiar nu înţelegi?
- Fără părinţi? Întrebai
- Spune dacă vrei. Mai departe lasă pe mine.
- Parcă putem să-mi dezamăgesc tovarăşul? Am dat afirmativ din cap, deşi nu prea
înţelegeam ce fel de baie poate fi joia. M-a întrebat dacă am ceva bani.
- O să cer de la mama.
- Iată asta să n-o faci.
- Azi o să am grijă eu, iar data viitoare să fii bun tu să plăteşti intrarea. O rublă de
căciulă.
Cam scump mi se părea, dar nu i-am cerut lui Grăurel alte lămuriri.
- Să fii gata, că eu am să te chem. Nici un cuvânt nimănui. Ai înţeles?
- Nu te mai teme, i-am răspuns.
Înspre seară prietenul mă scoase din casă şi îmi făcu semn să-l urmez. Calcă nu ştiu
cum altfel, pe-o jumătate de talpă, încât paşii nici nu i se auzeau. Ce pusese Grăurel la cale,
nici că mă ducea capul.

17
 Am coborât în curte, furişându-ne spre cazangerie. Acolo ne-a întâlnit un omănaş,
cu o faţă buhăită, pătată de cărbune. Îl mai văzusem şi până atunci pe la berăria de la colţ.
- Am venit, şopti Grăurel.
- Banii.
Grăurel îi puse mâna neagră două bancnote mototolite şi fochistul ne permise să
intrăm în cazangerie. Înăuntru era semiîntuneric şi eu nu vedeam pe unde calc.
- Numai o jumătate de oră, ne aruncă din urmă fochistul. Că mai vin şi alţii.
Deodată am desluşit două dâre subţiri de lumină lângă panoul lateral. Abia atunci
am înţeles rostul venirii noastre încoace. Ne vom uita în sala unde se dezbracă şi se
îmbracă femeile. Mi se făcu dintr-o dată ruşine. Şi am vrut să mă opresc, dar Grăurel mă
îndemnă:
- Hai, n-o face pe prostul.
Am ocupat ochiul cel de jos. Grăurel – pe cel de sus. Parcă anume erau făcute
pentru noi.
Două femei se dezbrăcau, altele se odihneau după ce ieşiseră din camera de aburi.
Am rămas uluit. Niciodată n-aş fi bănuit că o femeie goală arată atât de bine. Şi sânii
rotunjiţi frumos cu sfârcurile în sus, şi talia subţirică, evidenţiind celelalte părţi ale
trupului; şi coapsele curgând netede spre glezne. Când se mişcau prin sală, păreau nişte
fiinţe nepământene, coborâte din ceruri. Uitasem pe ce lume mă aflu. Vedeam prima dată
trup despuiat de femeie.
Acum, după ce am atârnate pe pereţi nuduri decupate de prin reviste, poate că m-aş
uita mai calm la anturajul din vestiar, pe când atunci eram de-a dreptul uluit.
Mai văzusem până atunci doar fetiţe, pe la grădiniţe şi la mare, în hainele ruşinii,
dar aici…
- Ei? mă apucă de braţ Grăurel.
- Extraordinar. Şoptii fără să mă feresc de lângă gaură.
- Mai venim?
- Se înţelege.
Timpul se scurse pe neobservate. A trebuit să vină fochistul să ne ia de guler şi să
ne scoată afară ca să intre după noi doi gligani, care, pe semne, aveau să stea în genunchi
ca să se uite.
Sâmbăta oare dau drumul la fete? îl întrebai pe Grăurel.
- Ce să facă?
- Să se uite
- Dar ce-i de văzut la băieţi? râse Grăurel.

18
 XXX
De cum ştiu de ce nu am prieteni. Fiindcă sunt un şoarece ce roade cărţi şi nu se
descurcă în viaţă nici cât îi negru sub unghie. Pot devora orice carte, fie şi de cibernetică.
Numai că nu mă aleg cu nimic din ceea ce citesc.
Mă uit la clasa noastră şi nu-mi dau seama pe cine ar fi bine să mi-l iau de prieten.
Pe Tudoran?
Ăsta scrie fantastică, deci trăieşte în altă lume. O lume închipuită, cu roboţi. Deci şi
el; Tudoran, e un extraterestru. Pe el îl poţi pune în cofă cu cea mai banală întrebare. Ca
să-l tâmpeşti, e destul că-i spui:
- Mă Tudorane, n-ai vrea să te duci să faci pipi?
El ţi s-ar uita cu nişte ochi rotunzi ca de reptilă.
- Nu înţeleg nimic, ar zice.
- Vezi să nu te scapi în clasă!
Şi din nou ar strânge din umeri.
- N-ar fi timpul să te duci să te pişi?
Ar roşi numaidecât.
- Vai, cât eşti de vulgar. Tocmai îmi vine să vomit.
Un asemenea prieten e mai rău decât singurătatea.
Poate să-l încerc pe Sânchetru?…
Sau pe Cocervei?…
Şi dacă mă opresc la Jantovan?…
Pe semne că Cerbea e cea mai nimerită candidatură.
Deci, Cerbea îmi va fi prieten.
Cea mai bună calitate a lui, pe care o apreciez, este modestia. El nu scrie nimic. Şi
nici nu prea citeşte. Practică luptele greco-romane. Are o spinare pe care ar putea să se
întoarcă un autoturism. E numai muşchi şi vână. Ar trebui să aibă succes la fete, dacă ar fi
mai descurcăreţ. Cu alte cuvinte, ne-am completa reciproc de minune.
Cerbea i-i porecla. Venise de la ţară şi voia să arate că vorbeşte literar. La o lecţie o
trânti:
- Apa cerbe la temperatura de o sută de grade.
Asta a stors o rafală de râsete în clasă.
- Parcă nu-i drept? se miră el.
- E just, afirmă profesorul.
De atunci se alese cu porecla Cerbea, de care nici nu se supără.
Şi deoarece suntem atât de diferiţi, eu trebuie să fac primul pas. Mă apropii de el
imediat după lecţii. Îl opresc.

19
 - Am o vorbă cu tine, Cerbea.
- Te ascult.
- Vreau să te iau de prieten.
Cerbea căzu pe gânduri.
- Chiar acuma vrei?
- Aş fi de dorit.
- Da poate mai rabdă. Că aman mă grăbesc la antrenament. Am un antrenor iute şi,
dacă întârzii două minute, bâzâie o săptămână.
Am hotărât să amânăm legarea prieteniei noastre pentru altă dată.

XXX
Într-o vreme mi se păru că n-o mai sufăr. Asta s-a întâmplat în primele zile după
ruptura dintre noi. Mă dezechilibra prezenţa ei. Aş fi fost în stare să mă apropii de dânsa şi
s-o îmbrâncesc afară din clasă, dar buna mea creştere, ce se lămurea prin faptul că sunt în
a doua generaţie de intelectuali, nu-mi permite să cobor până la mojicie.
Anume în primele zile, când totul fierbea şi clocotea în mine, mă îndemnam tacit că
trebuie să devin celebru, să am o mulţime de bani şi o droaie de amante. Vă închipuiţi ce
splendoare ar fi. Să umble în jurul meu o droaie de femei, una m ai drăguţă decât alta, să-
mi mângâie părul, să-mi sufle praful de pe costum, să-mi zâmbească dulce. Printre amante
aş avea-o şi pe Mara, dar aş chinui-o, aş trece rece pe lângă ea. Să ştie cum şi-a bătut joc de
mine în clasa a unsprezecea!
Dacă-aş fi poet al dedica o poezie Marei.
Mară, Mară,
Floare rară,
Te-am gustat şi eşti amară.
Ară, Mară,
Eşti povară
Inima îmi arde-n pară.
Dar nu scriu versuri şi m-am oprit numai la acest joc. Nici măcar ei nu i le-am
arătat. Să nu-şi închipuie că mă usuc de dorul ei. Poate că mă usuc, dar de dorul unei
dragoste adevărate, al unui trup şi al unui suflet care să-mi aparţină numai mie. Dă-l încolo
de harem!… Că nu-s turc. Vreau mai întâi un suflet blând, ce m-ar aştepta să mă întorc de
la grijile zilei, mi-aş îmblânzi pornirile, iar mai apoi mi-aş potoli şi vrerile.

20
 Aşa ar fi normal să mi se deschidă partea mea de viaţă şi de fericire. Căci nu pot trăi
într-o imensă singurătate, fără a cunoaşte căldura şi lumina cuiva. Dar dacă anume eu sunt
excepţia, mi-i hărăzit să sihăstresc pe lume?
Totuşi trebuie să devin cineva.
Să scriu romanul sufletului meu încercănat de îndoieli. Acest roman nimeni nu-l va
scrie niciodată în afară de mine. Sunt unicul posesor al monumentelor din arhiva sufletului
meu. Ele există într-un singur exemplar. Vreţi să le vedeţi? Por să vi le arăt, dar nimeni în
lume nu le poate descifra. Numai eu unul.
E romanul care poare fi scris anume anul acesta şi numai unde către mine. Alţii pot
scrie zeci de romane, mult mai bune decât ăsta, dar al meu va fi unic.
Nelule, nu fi naiv. Lucrează, scrie, şterge şi scrie din nou. Cel ce insistă – izbândeşte!
Dar ce să fac cu singurătatea mea apăsătoare? Cum s-o depăşesc?
Tu nu mai eşti singur, odată ce scrii acest roman. Şi să nu crezi că viaţa ta e pustie şi
fără sens, cum încerci câteodată s-o prezinţi. Aşternându-ţi frământările pe hârtie, mai
trăieşti încă o viaţă. Încă una, nebănuită de nimeni din jur.
Încep să înnebunesc. Nu mai înţeleg nimic. Poate că nici nu mai am şaisprezece ani?
Ah, iată cum! Vasăzică am şaisprezece ani şi un roman. Şi am trăit şaisprezece ani
de singurătate şi un roman de frământări sufleteşti.
E nevoie să mai ies afară, să mai respir aer curat şi să mai scap de ispita acestei
scrieri nesuferite.
XXX
Senzaţia să văd prin pânză nu mă părăsi nici după ce trecuseră câteva zile de la
întâmplarea cu Paulina. Urmăream mai ales duduiile, vedeam totul, le dezbrăcam cu ochii
până la piele. Aş fi vrut să mărturisesc cuiva taina mea, dar nu aveam cui. Dacă n-aveam
nici un prieten…
Mi-am amintit de Grăurel. Dar unde să-l caut? Nu-l mai văzusem de-o groază de
vreme. Poate că-i student, sau şi-o fi făcând serviciul militar.
Altuia n-aveam cui să mă destăinui.
Pe cel ce crede cp a vedea prin pânză e o mare fericire vreau să-l previn că se înșală
amarnic. Un chin mai mare să tot cauţi.
Mă zăvoram de nevoie în odaia mea. Ca să n-am nici un contact cu lumea
înconjurătoare. Să nu văd pe nimeni. Să nu zăresc nici o domnişoară, pe care aş fi
dezbrăcat-o cu ochii…
Nu ştiam încotro să-mi feresc privirea. Mă săturasem de atâtea nuduri. Mi se făcea
negru în faţa ochilor.
Mă uitam la o domnişoară în troleibuz. După o staţie ea mi se adresă:

21
 - Ce te uiţi aşa la mine?
- Cum mă uit? De ce am ochi?
- Asta nu-i privire de om normal.
- Poate-i de om năuc? zisei posac.
- Coboară cu mine şi o să-ţi spun.
Curiozitatea n-a putut să mă ţină locului. Deşi nu era staţia mea, am coborât,
întinzându-i mâna domnişoarei. Ea îmi feri braţul şi atunci mă gândi că pot întâlni la
această staţie pe admiratorii ei, care-mi vor face un toc de bătaie de-o să-mi pocnească
oasele. Nu-i nimic, mi-am zis încurajator, unui viitor scriitor nu-i strică deloc să fie măcar
o dată bătut măr ca să ştie ce mâncare de peşte-i asta.
Domnişoara nu s-a sprijinit de mâna mea, ci a sărit sprinten de pe scară şi a zis cam
mirată:
- Eu am glumit, băiete.
Asta îmi mai lipsea, să cobor la o staţie străină pentru o glumă. Duduia chitea cum
să mă înconjoare şi în care parte s-o ia. Dar nici eu nu păşteam iepuri. Am apucat-o de
braţ. Ea îşi smuci mâna, dar rămase lângă mine.
- Chiar vrei să-ţi spun?
- Nu mă mişc din locul ăsta.

Fata roşi.
- Ai o privire de … afemeiat.
M-a lovit drept în moalele capului. Cât pe ce să cad jos. Ea a dat să plece, ci eu din
câţiva paşi i-am ieşit înainte.
- Şi asta e rău sau bine?
- Socoate cum vrei.
- Şi totuşi?
- Nu insista, că n-am să-ţi spun mai mult nimic.
Şi m-a lăsat încurcat.

XXX
Joia nu-mi găseam astâmpăr. Ca şi Grăurel, de altfel. De pânda noastră nu
spusesem altor băieţi. Aveam grijă să economisesc la îngheţată, pentru ca joia să am în
buzunar o rublă şi să văd “teatru de dame”, cum zicea Grăurel.
Fochistul de la cazangeria băii nu permitea oricui să intre. Se temea să nu-l afle
femeile. Avea numai un cerc de băieţi de condiţie, spectatori care ştiu să ţină limba după

22
dinţi. Grăurel nimerise printre ei datorită spiritului său întreprinzător. Se descurca în
toate. În orice situaţie am fi nimerit, el numaidecât găsea soluţia potrivită.
Iată un prieten de ăsta ar fi bine să am acum Dar de unde să-l iau? Băieţi ca Grăurel
se întâlnesc destul de rar. Nici nu-mi dau seama de ce mă alesese anume pe mine atunci.
Poate numai de aceea că odăile noastre aveau un perete comun şi părinţii se ştiau.
Probabil că am făcut o mare prostie rupând legăturile cu el. A trebuit să le păstrez
cumva.
Dar nici părinţii nu se mai întâlnesc. Acum ştiu ce-mi lipseşte – un prieten ca
Grăurel.
După ce urmăream scenele din baie, discutam cu prietenul meu cele văzute. Nu
întotdeauna aveam noroc. Uneori venea câte o femeie-două, se dezbrăcau, ba mai puneau
şi câte un şervet dinainte, furişându-se după aceea la aburi. Alteori “eroinele” nu
prezentau nici un interes pentru noi. Ce aveam a vedea la nişte femei groase, cu sâni
spânzurând până la buric? La de-acestea eu nici nu mă uitam. Mă lăsam păgubaş şi
astupam cu degetul. Dar câte odată ne mergea. Venea câte un ciucure de sirene şi îşi masau
pieptul, spinările. Era o priveliște deosebită.
- Cum ţi-a plăcut cea blondă? îl întrebam.
- Minunată, dar mai drăguţă era cea cu păr lung.
- Cam grasă!
- Ba deloc, Nelule. Un pic plinuţă.
Grăurel era mai mare decât mine şi se considera mai priceput, dar, de fapt, când mă
gândesc azi la cele întâmplate, mă conving că eram într-o minte. De altfel, acolo eram cei
mai mici spectatori. Ceilalţi vlăjgani învăţau în clasele a noua şi a zecea. Aceştia se uitau de
sus, cu superioritate la noi, adică, ce-am căuta şi noi pe la cazangerie?
Odată unul a încercat chiar să se pună împotriva noastră pe lângă fochist:
- Da acestora cu ce drept le permiteţi, şefule, să vină aici?
- Plătesc şi ei.
- Dar sunt minori.
Nouă ni se tăiau picioarele de la genunchi. Atât de mult aşteptam joia şi, când colo,
să ne întoarcem înapoi de la uşa cazangeriei?
- Lăsaţi-i, că-s bărbaţi şi ei. Şi lor le cântă cucurigu’, ne lua apărarea fochistul.
Grăurel îmi şopti la ureche:
- Ba el nu are ce căuta aici, că nu-i din cartierul nostru.
N-am dovedit bine să mă postez în faţa găurii şi am îngheţat. În baie intră mama
cu o vecină de la etaj. Se aşeză pe-o bancă chiar sub privirea noastră şi începu să se
dezbrace. Preţ de câteva clipe am rezistat, apoi m-am retras de lângă gaură.

23
 Ce-i cu tine? Mă întrebă Grăurel în şoaptă. Nu cumva…
- Eu mă duc.
- Unde?
- Afară.
- Dar rubla?
- Dă-o dracului de rublă.
N-am mai vizitat “teatrul”, iar atunci când Grăurel mă îndemna să merg la
cazangerie, mă opuneam categoric:
- Dă-o naibii, parcă n-am mai văzut nişte femei în pielea goală?
- Cum doreşti, eu mă duc. Unde nu pierzi o rublă.
Poate că imaginile celea de la “teatrul de joi” mi-au rămas atât de pronunţat în
memorie, încât azi, când întâlnesc o femeie, văd esenţialul. Numai esenţialul…

XXX
Tot mai greu îmi vine să scriu. Cuvintele alunecă pe alături. În loc să se aştearnă pe
hârtie, ele roiesc şi zboară naiba ştie unde. Se vede că nu mai termin romanul. O să
rămână ca o amintire a vremurilor când trăiam în două ,ipostaze. Şi amândouă mă
incomodau.
Despre ce să mai scriu?
Despre mine!…
Va fi un roman despre un tânăr urât şi egoist, cel care sunt şi nu vreau să mai fiu.
Demascându-mă până la tălpi, poate că voi renaşte. Voi deveni curat ca un sfânt.
Sfânt din mine!? trebuie să citesc Biblia. Dar pentru asta e nevoie să mă spăl de
păcate. Să le arunc pe toate din cap şi din suflet. Eu aşa înţeleg, că orice gând nătâng e un
păcat. În faţa cerului ele-s deopotrivă – şi păcatul celui ce greşeşte cu fapta, şi al celui ce
greşeşte cu gândul.
Nu aici ceva nu-i în ordine.
Cel mai mare păcat al meu e că am ucis-o pe Mara. În gând, desigur.
Am nimicit-o o dată pentru totdeauna.
Ea nu mai există pentru mine. A rămas o amintire, o întâmplare de demult. Mă
străduiesc să nu mă întorc la această amintire smulsă cu tot cu rădăcini din mine.

XXX
Parcă este chip să scapi de păcat? Aş vrea eu, nu-i vorbă, dar nu se lasă păcatul de
mine. Mă urmăreşte ca o umbră.

24
 Mara mă trage de păr. Asta mă scoate din sărite. Nu sufăr ca cineva să mă apuce de
plete.
- Să mergem în parc.
Nu înţeleg ce-i asta îndemn sau ordin?
- Parcă am fost mai dăunezi.
- Să mergem şi azi.

Mara m-a luat cu vorba şi m-a dus unde i-a trebuit ei. Aşa-s fetele. Te duc cu
zăhărelul unde nici n-ai visat.
Toamna oraşul forfoteşte de lume. Studenţii ocupă toate băncile din parcuri şi
nouă liceenilor nu ne rămâne decât să măsurăm aleile.
Eu, desigur, mă gândesc la ale mele. La viaţa mea. Cu Mara alături mi-i mai uşor.
- Pari a fi filozof, Nelule.
- Asta o aud prima dată.
Trebuie să-i spun şi eu ceva Marei. Ca să-i încălzesc sufletul, să nu moară de
plictiseală. Bine ar fi să ştiu ce aşteaptă ea de la mine, dar nu mă pricep. Nu sunt un mare
nepriceput. Chiar şi o dragoste adevărată voi pierde-o peste o săptămână, fiindcă n-am să
ştiu cum s-o ţin lângă mine. Ce domnişoară normală o să-mi rabde tăcerile lungi şi fără
sens, o să-mi urmărească încreţiturile de pe frunte, care ba se strâng, ba se netezesc?
Ce-o fi zicând cei care mă văd cu Mara? Mă invidiază. Că Mara nu-i fată rea. Poate-
i chiar destul de bună.
Un bărbat s-ar uita altfel la Mara. Mai ales că are ce vedea. Eu însă tac. Înseamnă
că sunt un puigan, cu care Mara se plictiseşte.
Aha! Am găsit ce s-o întreb.
- Mara, te plictisesc tare?
Ea mă fixează cu privirea. Eu nu rezist. Îmi pierd ochii în lungul aleilor, dar nu văd
nimic. Sunt ca un orb.
- Nu prea tare.
Are simţul umorului Mara. Nici nu bănuiam. Iată aşa o voi descoperi până îmi va
părea că nu este fată pe pământ mai bună decât Mara.
- Când n-o să mă mai suporţi, să-mi spui, îi adresez.
- Fii calm.
- De ce să fiu calm? Că n-o să ajungi să nu mă suferi? Eu zic naiv.
Ea surâse.
- O să-ţi spun că-mi eşti nesuferit.
Asta mă ofensă. Nu dădui nici un fel de semne.

25
 - Când mai venim în parc? O întrebai într-un târziu.
- Când ne vom plictisi acasă.

XXX
Credeam mai înainte că a alege în dragoste e în drept doar cavalerul. El pune
ochiul pe o duduie şi nu se lasă până n-o cucereşte. Dar asta a fost o rătăcire. Fata e aceea
care alege.
Pe mine m-a ales Mara. Nu eu pe dânsa. Sunt curios pentru ce calităţi.
Am umblat câteva zile, pândind momentul ca s-o întreb. Şi asta s-a întâmplat la
recreaţia mare la cantină.
- Vreau să te întreb ceva Mara?
- Ce anume zise ea între două sorbituri de supă.
- De ce m-ai ales anume pe mine din toată clasa?
- Cum te-am ales?
- Să te însoţesc la plimbări.
Aş fi fost gata să aud orice, numai nu răspunsul ce a urmat.
- Fiindcă eşti cel mai prăpădit.
M-am înecat. Şi am prins a tuşi zgomotos. Mara mi-a dat un tăiş de palmă după
cap.
- Ţi-ai găsit ce să mă întrebi la cantină! mă apostrofă ea.
Am hotărât să n-o mai întreb nimic. Deocamdată, mi-am zis, ne oprim aici.
Dar nu mi se topi îmbufnarea, că m-am trezit atacat de Mara. Se apropie de mine,
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic şi mă întrebă:
- Cum crezi, noi putem deveni scriitori?
- Cine noi?
Mara îndesi câţiva paşi pentru a-mi ieşi înainte şi mă luă din faţă.
- Eu şi cu tine, accentuă ea.
- Nu năzuiesc să mă fac numaidecât scriitor, recunoscu cât se poate de sincer.
- Dar ce vrei să fii?
- Popă, minţii.
Fata izbucni în hohote de râs şi mă apucă de umeri
- Ce e rău în a sluji cultele?
- Nu-i rău nimic. Dar tu nu eşti bun de popă. Fiindcă eşti un răutăcios. Popii
răspândesc bunătate, smerenie, pe când tu - vrăjmăşie.
Oare chiar atât de rău sunt eu?

26
 - Cum crezi, care-i prima condiţie, întrebă Mara pe un ton neaşteptat romantică,
pentru a deveni scriitor?
- Trebuie să ştii a scrie.
  Ea mă privi decepţionată în ochi.
- A scrie ştie toată lumea, ciripi ea.
- Să ştii a scrie artistic, am avut eu în vedere.
- Cu asta mai vii de-acasă, se măguli ara. Şi încă?
- Ăsta-i examen? încercai să scap de ea.
Fata mă apucă fierbinte de mână.
- Prostuţule, vreau să-ţi iau un interviu.
- N-ai putut să spui dintr-o dată, ca să nu mă superi. Se mai cere, draga mea, să
cunoşti viaţa, acea viaţă prin care noi patinăm, dar prea puţin o trăim.
- Aşa crezi tu?
- Sunt sigur.
Pentru o vreme gândurile noastre s-au împrăştiat în spaţiu.
- Tu ai iubit, Nelule, vreodată? mă întrebă ea nitam-nisam.
- În ce sens?
- Ai suferit?
- Parcă nu se vede? oftai din adâncurile fiinţei mele.
- Se vede de la o poştă. Vrei să-ţi citesc o poezie de a mea.
- Nu. Pentru că doreşti să-mi citeşti o poezie de dragoste. Dar ce poezie e asta dacă
n-ai încercat încă sentimentul?
- E o parabolă.
- Parabolă, neparabolă, trebuie să cunoşti viaţa şi apoi să scrii.

XXX
Cea mai veselă şi mai fără de griji parte a vieţii mele de până acum, am trăit-o în
odăiţa de la cămin. O canapea pe care dormeau părinţii, un fotoliu pliant pe care dormeam
eu, un birou cu sertare, la acre, după ce strângeam hârtiile, luam masa, ba chiar primeam
şi oaspeţi, un frigider “Dnepr-2”, înghesuit la uşă ca să nu ocupe mult loc. Pereţii dintr-o
parte şi din cealaltă erau acoperiţi cu poliţe de cărţi. Mama, care studiase jurnalistica,
prefera literatura artistică, iar tata, în virtutea funcţiei sale, aduna cărţi de istorie şi
filozofie. El a terminat facultatea de istorie şi după absolvire a intrat la doctorantură,
inspirat de tema colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti în Basarabia. Şi-a făcut teza şi
trebuia s-o susţină la Moscova, la un institut de profil. În ajunul susţinerii cineva i-a trimis
lucrarea la Chişinău, la academie.

27
 Mămulică dragă, ce gălăgie infernală s-a iscat!
Tata nu recunoaşte în lucrarea lui, că în Basarabia fuseseră culaci şi enunţa că sunt
o greşeală a conducerii de atunci deportările familiilor de gospodari moldoveni în Siberia.
Teza a fost supusă unei analize minuţioase ţi criticată la toate instanţele. Dintr-un student
fruntaş, tata ajunsese un duşman şi un falsificator al istoriei poporului.
Nu zăbavă se descoperi că şi bunelul nostru fusese deportat în Siberia. Iată de unde
începu atitudinea duşmănoasă faţă de puterea sovietică. Vasăzică, tata era fecior de
chiabur. Începură să-l cheme pe la securitate. Acolo se îngloda şi mai tare, fiindcă
declarase într-o convorbire că în ‘40 Basarabia a fost alipită la Uniunea Sovietică fără
consimţământul poporului.
Se consideră atunci că tata, ca fecior de chiabur nu avu dreptul să fie primit la
facultate. Urma să i se retragă diploma. Avu noroc la ora ceea că se găsi un bătrân profesor
– rus de naţionalitate – care-i luă apărarea, angajându-l la catedra de comunism ştiinţific.
- Taică-tău a predat studenţilor, râde azi mama, un obiect care nu există în
realitate.
Eu îl numesc şi mai frumos: profesor de fantastică.
Acum facem haz din cazul acesta, dar tata s-a ales din toată istoria cu păr cărunt.
Şi am povestit-o nu pentru a-mi arăta obârşia, ci fiindcă, din cauza acestor
împrejurări, familia noastră a locuit timp de cincisprezece ani într-o odăiţă din cămin. Aşa
a plătit tata, iar alături de el şi noi, pentru câteva pagini de adevăr.

XXX
Grăurel continua să dea fochistului câte o rublă şi să privească spectacolul de joi.
Eu m-am lăsat păgubaş. Dar relaţiile noastre cu băiatul vecinului au rămas prieteneşti. El
venea după “baie” cu obrajii îmbujoraţi, povestindu-mi ce-a văzut.
- Dar pe ai tăi îi auzi noaptea?
- Ce să aud? întrebai contrariat.
- Făcând dragoste.
Vorbele lui Grăurel m-au trăsnit în moalele capului. Am sărit să-mi apăr părinţii:
- Ai mei… cât pe ce n-am pocnit-o ca nuca de perete.
- Ha-ha-ha, prinse să râdă Grăurel prefăcut.
Cum poate să-şi permită să vorbească în felul acesta despre părinţii mei? Căutam,
un mijloc de răzbunare. Să fi fost mai voinic, l-aş fi răsturnat la pământ şi i-aş fi cărat la
pumni fără număr, să ştie altă dată cum să calce hotarele bunei cuviinţe.
- Nu cumva, băieţele, vrei să spui, şi din nou i se revarsă din gâtlej râsul cela
deocheat, că ai fost găsit în varză? Sau poate barza te-a adus şi te-a lăsat în cămin?

28
 După o pauză continuă:
- Naiv mai eşti, măi Nelule. Degeaba te-am mai luat la baie. N-ai înţeles nicio
pleaşă.
- Ce-a trebuit să înţeleg?
- Că bărbaţii şi femeile se joacă noaptea când noi dormim. Şi din jocul ăsta apar
copiii. Sau tu ai căzut din lună şi nu ştii ce se întâmplă în jur?
Înghiţii câteva noduri pentru ca să-mi vin în fire.
- Nu ţi-i ruşine să-mi povesteşti despre toate acestea?
- De ce să-mi fie? Când o să mai creştem, o să încercăm şi noi.
Nu-mi venea să cred că voi ajunge şi eu cândva să sărut o duduie, s-o strâng la
piept.
Poate peste ani vom vorbi despre relaţiile noastre cu fetele ca despre nişte isprăvi
cavalereşti, ne vom împărtăşi experienţa, ne vom lăuda cu victoriile sentimentale. Dar
deocamdată…

XXX
De obicei, dormeam acoperit cu plapuma peste cap. Aşa mă deprinsesem din
copilărie. Uneori tata lucra până târziu la lumina unei veioze şi, ca să adorm mai repede,
mă întorceam cu faţa la perete, aruncam plapuma pe cap şi curând eram în lumea lui moş
Ene.
Totuşi nu-mi venea a crede că părinţii, pe care-i consideram nişte zei, să…
Nu, asta-i imposibil…
Dar de unde m-am luat eu?
Cu mine a fost ce a fost, îmi ziceam, iar mai departe… De ce nu mai am nici un
frăţior, nici o surioară?
E un flecar Grăurel ăsta. Vrea să-mi bage în cap toate prostiile. Trebuie să rup
relaţiile cu dânsul, că n-o să mă ducă la bine. Şi ce-am găsit într-însul?
M-a pus la cale să mă uit din cazangerie la femeile goale. Iar acum îmi vorbeşte
prostii despre părinţi. Mâine are să născocească altceva şi mai dihai. Ajunge, Grăurel!
Până aici!..
Dar vorba, hai să zicem, fostului prieten nu-mi zburase din suflet. Pe semne, altfel
mă uitam din ziua aceea şi la părinţi. Îi măsuram cu alte priviri . Desigur, tata n-avea când
să prindă cătăturile mele, el îşi punea cravata la gât, îşi umplea “diplomatul” cu fel de fel
de manuale, anunţa timpul când avea să vină deseară şi pe aici îi era drumul spre institut.
Mama îmi prindea câte un crâmpei de privire bănuitoare şi numaidecât mă întreba:
- Şi, mă rog, ce te uiţi aşa?

29
 Lăsam, de bună seamă, ochii în jos.
- Cum mă uit? Aşa mi-i privirea.
- Să nu-mi spui mie braşoave, că ţi-o ştiu.
- Aşa-ţi pare.
- Nu uita că femeia are şi o coastă de drac.
Oare nu cumva ea intuia la ce mă gândeam eu?
Noutatea comunicată de Grăurel mişcase ceva în sufletul meu. Clintise o piatră pe
care era clădit.
Nu era o mare descoperire pentru mine că între bărbat şi femeie se întâmplă ceva.
Cunoşteam alcătuinţa trupurilor. Sâmbăta mă duceam cu tata la baie, iar la “spectacolele
de joi seara” descoperisem trupul femeii. Mai văzusem şi ceva filme.
Urmăream scenele când un nene şi o tanti se sărutau. Apoi bărbatul o despuia pe
femeie de halat sau de bluză, dezgolindu-i sânii frumoşi şi o culca uşurel pe spate. Bănuiam
că dincolo de sărutul cela pătimaş mai există ceva, eram sigur chiar că există.
Nu-mi scăpau scenele erotice nici din multele cărţi pe care le citeam. Paginile
acelea le parcurgeam cu ochii nu o singură dată. Dacă nu mă încurca nimeni, alergam la
Grăurel şi i le citeam. Prietenul asculta şi mă privea cu nedumerire:
- Şi ce-ai găsit nou în asta?
- Poate că nu-i nou, dar e frumos, ziceam eu.
Prin urmare, nu-mi era străin adevărul despre actul sexual. Visam şi noi în taină
dragostea fetelor. Le aşteptam, presupuneam noi, să mai crească, să li se mai împlinească
trupurile. La cele mai mari ca noi nu ne încumetam să ne uităm.
Totul îmi era clar. Dar acea parte nevăzută a vieţii, dincolo de sărutul lung şi
pătimaş, n-o puteam nicidecum admite în familia noastră. Era peste puterile mele să cred
că părinţii mei, bunii, frumoşii, cuminţii, extraordinarii mei părinţi, pot să-şi permită una
ca asta.
Până aici…
Ceva totuşi nu se lega în această descoperire neaşteptată.
Eram în clasa a cincea, învăţam bine, părinţii n-aveau nici un fel de probleme cu
mine. Şi după cum am mai spus începusem să mă uit la ei cu alţi ochi.
Dacă până atunci ei erau ideali, fără cusururi şi aş fi vrut să le seamăn întocmai,
acum descopeream câte ceva care nu mă mai aranja. Nu-mi mai plăcea tata când îi sărea
ţandra dintr-o nimica toată şi noi trebuia să umblăm în vârful degetelor ca să nu-l
aprindem şi mai tare. Mama dintr-o dată devenise nespus de pisăloagă, repetându-mi de
două-trei ori acelaşi lucru. Fiecare zi îmi aducea tot mai multe surprize de acest fel. Îmi
descopeream părinţii. Şi nu întotdeauna eram bucuros de ceea ce aflam, dar…

30
 Mama, care se ocupa cel mai mult de educaţia mea, observa câte ceva şi se
străduia să mă descoase. Dar eu nu mai eram cel dinainte, nu mă lăsam descoperit.
Ascultam regulat emisiunile pentru părinţi şi copii. De cele mau multe ori
exemplele citate de mama erau luate din relaţiile noastre. Bine că ascultătorii nu mă
cunoşteau.

XXX
Trebuie numaidecât să-mi scriu romanul. Câte un cuvânt, câte o frază, în unele zile
şi câte o pagină, numai aşa voi realiza ceva. de-ar şti mama cu ce mă ocup mi-ar cere să
citească măcar unele pagini. Şi fără îndoială că le-ar folosi în emisiunile ei. Pentru părinţi
şi copii. N-ar sens, de bună seamă, că acestea-s pagini din romanul meu, ar minţi frumos,
chipurile, un adolescent a trimis la redacţie nişte însemnări, ascultaţi-le, dragi părinţi şi hai
să medităm împreună.
Curios, n-ar fi concediată mama dacă ar da citire unor crâmpeie mai pipărate din
romanul meu? Probabil că ar fi nevoită să-şi ia rămas bun şi de la emisiunea ei, şi de la
colegele fumătoare.
Cine ştie, o fi bănuind că scriu ceva, dar nu-i sigură, deoarece nu m-a văzut
niciodată la masa de scris. Lucrez la roman numai cu uşa încuiată. Manuscrisul îl ţin pe o
poliţă, în dosul cărţilor mele. N-are chip să-l găsească. Şi apoi chiar dacă l-ar găsi, nu cred
să-l citească fără voia mea. Într-o emisiune, mama a vorbit despre jurnalele intime ale
adolescenţilor. A spus că e un fenomen destul de răspândit. Şi dacă-i răspândit, cum să nu
facă însemnări în jurnal şi fiul ei? Atât doar că fiul, adică eu, scrie un roman. Jurnalul m-
ar plictisi repede. Ce folos din însemnările zilnice? Uneori luni în şir totul e cenuşiu, banal:
dejun-prânz-cină, ore – somn, cărţi – filme…
Câteodată mama mă roagă să-i dau o mână de ajutor. Mai ales când îi fac probleme
emisiunile. E destul să plece pe câteva zile în deplasare, că o acoperă scrisorile. Atunci mă
cheamă în ajutor.
- Citeşte, Nelule, te rog, scrisorile astea şi vezi ce-aşi putea alege pentru emisiune.
Alteori mă roagă să comentez răvaşele. Asta îmi face plăcere.
De altfel, a povăţui pe alţii e mult mai uşor decât a te descurca în problemele tale.
Pe cât avansez cu romanul meu, îmi dau seama că tot mai multe am de spus.
Principalul e să nu mă opresc, să nu mă împotmolesc. Ce-o să iasă, urma va alege.

XXX
Când părea să-mi fie lumea mai dragă, hop! şi Mara. Mă măsură cu privirea de
parcă nu m-ar fi văzut un car de vreme. Cât pe ce s-o ofensez: am vrut s-o întreb cu câte

31
kilograme a slăbit. S-ar fi făcut foc şi nu s-ar fi apropiat de mine o lună de zile. Poate că ar
fi slăbit chiar. S-o poţi trage prin inel. Prin cel al coşului de baschet.
- Te-ai gândit la o prostie şi râzi, mă ia iar în unghie.
-Mă fâstâcesc.
- Recunoaşte!
- Recunosc, zic.
- Şi ce gândeai despre mine?
- Ceva.
- Nu ţi-i ruşine?
- Îmi este, dar nu pot da înapoi.
Mara îmi iartă necuviinţa. Probabil că nu degeaba. Are un plan pe care, oricât m-aş
strădui, n-am cum să-l aflu.
Oare nu cumva iarăşi are de gând să mă tragă spre parc. Timpul se răceşte şi vom
degera ca două găini în ploaie. Adică o puică şi un cocoş.
Timpul nu-i a plimbare şi Mara intenţionează să mă lase în pace.
- Aş vrea să-l citesc pe Nichita Stănescu, zise.
- Şi cine-ţi încurcă?
- N-am nici o carte de-a lui.
- Mergi la bibliotecă.
- Stănescu parcă era autorul tău preferat?
- De ce era? Mai continuă să fie. Dar nu împrumut cărţi.
Aceasta nu-i zgârcenie şi nici egoism. Fiecare om are anumite lucruri, pe care nu le
oferă nimănui. Nimeni doar nu-ţi cere să-i împrumuţi periuţa de dinţi sau băsmăluţa. Dar
o carte preferată? Parcă nu este şi ea ceva intim?
Mara merge alături de mine. La început îmi păru o glumă, dar când urcă în
autobuz, înţelesei că ara merge cu mine acasă. Din cauza ei voi face din odaia mea sală de
lectură.
Din păcate azi, nu voi putea scrie nimic. Aşa că bietul şi nefericitul meu roman va
mai aştepta.

XXX
Vizita neaşteptată a Marei mi-a adăugat griji. N-a fost chip să n-o întâlnesc jos în
curte pe Paulina cu băieţelul. M-a fulgerat cu o privire neîncrezătoare. Dorel s-a apropiat
cu mâinile întinse ca să-l iau în braţe. L-am ridicat “tâta mare” şi nu l-am mai lăsat jos.
Mamă-sa nu zise nimic şi eu l-am luat până la etaj.

32
 Am intrat tustrei. Eu şi Mara ne-am lăsat încălţămintea în antreu, iar Dorel s-a
rupt din braţele mele şi a prins a alerga prin casă.
Zâr-ping-pong răsună la uşă. Paulina veni cu o falcă în cer şi alta în pământ, cică
după copil. De fapt vrea să vadă de aproape domnişoara ce mă însoţea. Ca să aibă deseară
ce-i transmite mamei, şi să discute împreună la bucătărie, cu uşa închisă.
Pot prezise cu siguranţă că una din temele viitoarei emisiuni din ciclul “Părinţi şi
copii”, redactate de Călina (aşa o chemă pe mama) Vârnoiu va fi consacrată numaidecât
relaţiilor de dragoste ale adolescenţilor. Parcă o aud pe mama începând cu vocea ei gravă.
Aşadar, dragi părinţi, am vorbit despre caracterul şi deprinderile copiilor noştri.
Ne-au bucurat unele tendinţe spre bine, vedem că ei devin independenţi şi siguri în
acţiunile lor. Dar iată că odraslelor noastre le scade pofta de mâncare, devin apatice, nu-s
atente la ceea ce le spunem. Unde li-s gândurile? Ne vom întreba. Oare nu cumva a dat
vreo boală peste ei? Într-adevăr s-au molipsit de boala vârstei lor. Asta încă nu-i dragostea
propriu-zisă, ci amorezarea…
Paulina îşi caută copilul, iar urechile şi ochii îi sunt pe noi.
- Cu ce-ai dori să te servesc, Mara?
- Mulţumesc, nu mii foame.
- Atunci câte o cafeluţă.
- O cafeluţă cu puţin zahăr…
Şi aici mă folosesc de serviciile Paulinei. O chem de pe unde era cu copilul. Vine ca
vântul, bună-bucuroasă pentru orice.
Ajută-mă să prepar o cafeluţă. Poţi servi şi tu cu noi.
Cu plăcere, zice vecina care servea uneori câte o cafea la noi, stând cu mama la
taclale până Dorel o smulgea de poalele halatului.
Paulina, mămica lui Dorel şi vecina noastră, o prezentam.
- Cea mai bună vecină, adaugă Paulina, întinzându-i mâna Marei, după ce colega-şi
rosti încetişor numele.
- Se vede de departe, ironizez eu.
Am băut cafeluţele în trei. Zeflemiseam numai eu cu Paulina, pe când Mara luase…
cafea în gură. N-o puteam include defel în circuit. Până şi-a dat seama Paulina şi i-a făcut
un compliment:
- Aveţi păr frumos, domnişoară. Cu ce-l spălaţi?
- Cu şampon de ierburi.
- Şi nu înspică dacă-l lăsaţi mai lung?
- Nu.
- Înseamnă că are rădăcină bună.

33
 Habar n-aveam cum e părul Marei. Frumos sau urât? De obicei, mă uit la om în
ansamblu, nu admir o parte a acestuia.
Paulina nu se reţinu prea mult. Îşi bău cafeaua şi zise că o aşteaptă treburile
Am intrat cu Mara în odaia mea. Ea tocmai ţipă de uimire.
- Vai, ai atâtea cărţi!
- Mai au şi părinţii.
- Astea încă nu-s toate?
- Au şi părinţii.
- Cu atâtea cărţi nu devii scriitor?
Iau de pe poliţă primul volum din scrierile lui Nichita Stănescu. Mara citeşte mai
întâi câteva pagini din prefaţă, apoi trece la poeme. O urmăresc, observ că după fiecare
vers se schimbă expresia feţei. Reciteşte versurile ce-i plac.
- La el fiecare vers e o metaforă.
- Nichita vorbea numai în metafore.
Cât timp se află Mara la mine, nu pot să iau nici o carte în mână, nu pot lucra, nici
n-o pot lăsa singură.
- După asemenea poezie îţi trece orice poftă de a mai scrie, mi se adresează Mara
fără a-şi lua ochii din carte.
- Aşa-i întotdeauna după ce citeşti cărţile scriitorilor mari. Dacă după aceea mai
îndrăzneşti să mâzgăleşti hârtia, înseamnă că eşti bolnav de scris.
Mara se pare că nici nu mă aude. Continuă să citească.
Încet, mă dau mai aproape de ea. Justă-i observaţia Paulinei. Mara are păr bogat şi
frumos. Iau o şuviţă în mână. O depăn pe deget.
Mara citeşte de parcă nu se întâmplă nimic. Trupul mi se umple de o căldură şi o
încordare necunoscută mie. Îi cuprind capul şi îi iau încetişor cartea din mână. Închid
ochii, îi găsesc prin beznă buzele şi le sărut. Au gust de frunză de salată verde. Nu mă pot
rupe de ele. Târziu de tot Mara mă respinge moale. Respiră des. O habă de vreme
rămânem muţi.
- Nici nu poţi citi multă poezie de asta, zise ea după un răstimp.
- Poezia bună se citeşte încet.
Din nou se lasă tăcere. Lungă, fremătătoare.
- Nici eu n-aş da asemenea cărţi din casă.
Am apucat-o de mână. Avea pielea netedă şi caldă.
- De ce-ai făcut lucrul ăsta? Mă întrebă, privindu-mă scrutător
- Dacă aş şti, de mult îţi spuneam.
- Nici nu poţi săruta măcar.

34
 - Învaţă-mă.
Ea zâmbi. N-o văzui niciodată aşa. Pe semne, zâmbea pentru mine.
- Crezi că eu pot?
- Te-o fi învăţat cineva.
- N-a avut cine, urâtule.

XXX
În timp ce Mara îşi punea încălţările şi geaca, iar eu mă pregăteam s-o însoţesc
până la staţie, veni mama de la lucru. O prezenta-i îmbujorat, desigur, observând
schimbarea la faţă a mamei.
Am urcat-o în autobuz şi am mai hoinărit prin curte tot amânând intrarea în casă.
Curios, o să mă ia cu binişorul sau o să intre dintr-o dată în temă?
Mă aştepta, de bună seamă.
- Mult ai căutat-o?
- Pe cine?
- Pe duduiţa asta.
- Mi-e colegă de clasă, ţi-am spus parcă.
- Văd.
- N-am nimic cu ea. A vrut să-l citească pe Nichita Stănescu.
- Ei soţ îi trebuie, dar nu poezie.
Vreau să fug, să mă ,încui în odaia mea, dar mama nu mă lasă.
- Azi nu vorbeşti ca un redactor al emisiunilor pedagogice.
- Eu vorbesc ca o mamă. Sunt mama ta. Şi vreau să te feresc de rele, să nu-ţi
întuneci viitorul.
- De unde a-i luat-o că Mara îmi strică viaţa?
- Fiindcă eu am trăit mai mult ca tine şi am văzut destule. Ea nu-i de nasul tău.
- Cine zice că o iau de soţie?
- Tu numai de însurat eşti bun.
- Hai să terminăm aici. Cu Mara n-am nimic. Tot ce ai de gând să-mi spui, spune-o
mai bine săptămâna viitoare în cadrul emisiunii pentru părinţi.
Aşa a şi făcut. Grijulia mea mamă a vorbit despre relaţiile de dragoste ale
adolescenţilor, a luat interviuri de la un pedagog, de la un medic şi de la o tânără mamă
care a născut fiind elevă în clasa a zecea.
Imediat după transmisiune mă găsi la telefon.
- Ai ascultat?
- Ascultat.

35
 - Bagă-ţi minţile în cap. Special pentru alde tine am pregătit emisiunea.
Poftim, societatea îi încredinţează microfonul, iar Călina Vârnoiu îl foloseşte
pentru educaţia propriului fecior.
Totuşi e greu fără prieteni!
Tentativa de a mă apropia de Cerbea încă nu eşuase.
Simţeam că ne deosebim unul de altul şi prin asta îl credeam interesant pentru
mine.
Într-o zi însă el se apropie de mine.
- Voiai să fim prieteni?
- Aş fi vrut.
- Ştii, dar de mine se plictisesc repede toţi.
- Eu n-o să mă plictisesc.
- Atunci e beton. Am eu nişte camarazi ce-mi furnizează filme video şi am să te
invit la un porno tocmai se linse Cerbea pe la gură de plăcere. De astea n-ai văzut de când
trăieşti pe lume.

XXX
- Vreau să-ţi citesc o poezie, mă opri într-o zi Mara.
- După ce ai citit din Stănescu, mai continui să scrii?
- Asta-i o poezie aparte.
- Tot de dragoste? întrebai.
- Toată poezia e numai de dragoste, răspunse Mara. Asta-i dedicată nouă.
Închisem ochii şi-mi amintii sărutul nostru.
- Să ţi-o citesc?
- Nu vreau.
- O să pierzi mult, Nelule.
- Cea mai frumoasă poezie e însuşi sărutul. Restul sunt doar cuvinte…
Probabil, dacă n-am vorbi, am fi arbori. Am fremăta din frunze, am aduna triluri
de păsări, apoi în toamnă ne-am lăsa veşmintele şi am dormi odihnitor o iarnă cu amintiri.

XXX
De-o vreme stau cu o pagină albă în faţă şi numi vine nici un gând. Măcar de m-ar
chema careva dintre părinţi, să mă smulgă de la masa de lucru. Dar părinţii se află în salon,
privesc ceva la televizor. Mie mi-i silă de el. Cât poţi sta cu ochii la ecran? Nici părinţii mei
nu sunt pasionaţi, privesc în temei buletinele de ştiri.

36
 În casa noastră există cultul cărţii, al cititului, de aceea televizorul rămâne pe
planul doi.
De aceea mama şi-a pregătit în cadrul ciclului o emisiune despre carte. M-a
înregistrat atunci şi pe mine. Am vorbit în calitate de cititor. Prezentatoarea nu m-a
identificat, chipurile, nu i-am cerut tânărului să-şi spună numele, principalul e că este un
prieten fidel al cărţii şi al emisiunii noastre.
Fireşte, sunt un cititor pasionat.
Şi un ascultător al emisiunilor radiofonice pentru părinţi şi copii. Şi de ce nu?
Maman le pregăteşte şi copilul le ascultă. Limpede ca lacrima. Când locuiam în odăiţa de la
cămin, mama îmi lăsa un bileţel pe masă!
“Nelu, pune aparatul de radio şi ascultă emisiunea mea de la 16.30. Ascult-o
numaidecât, că o să-ţi prindă bine. Deseară o să-ţi ser părerea. Aşa că ne întâlnim pe calea
undelor la 16.30”.
După ce am primit, în sfârşit, apartament, iar mai apoi ni s-a instalat şi telefon,
mama avea grijă să mă sune cu vreo zece minute înainte de emisiune.
Ai venit, puiu?
- Probabil, am venit, odată ce răspund.
- Şi ce mai e nou la liceu?
Iarăşi o întrebare gratuită, care mă coseşte de pe picioare. Oftez.
- Ai vreo neplăcere?
- Ba n-am timp.
- Ai luat masa?
- Am luat-o.
- Atunci deschide aparatul de radio. Peste cinci minute începe emisiunea noastră.
Iată cum. Chiar dacă nu particip cu nimic, nu răspund nici la un răvaş, nu fac nici
un comentariu, totuna mama mă îndeamnă să ascult “emisiunea noastră”.
Uneori nu-i bucuroasă de invitaţia ei. O aştept să se întoarcă acasă cu nerăbdare. Şi
mă dezlănţui de cum o văd trecând pragul. Cu ce ocazie, mamă, afirmi în toată republica că
tânăra generaţie e cinică şi calculată în toate faptele?
De obicei, tata stătea de vorbă cu mine între patru ochi. Şi nu trăgeam mâţa de
coadă. Mai ales că în ultimii ani tata era extrem de ocupat. Venise timpul lui, cum îi plăcea
să spună. Publica foarte multe articole în presă. Scria despre aşa-zisele “spaţii albe”, pe
care el le numea negre. Participa la diferite şedinţe, de unde venea stors ca o lămâie. Părea
că numai costumul încheiat la toţi bumbii şi cravata îl ţin grămadă, altfel s-ar împrăştia.
Mai făcea parte şi din liga istoricilor, care, de pe poziţii obiective, trata evenimentele mai
îndepărtate şi mai recente. La toate acestea mai avea o problemă: împreună cu un colectiv

37
de autori, istorici de bună credinţă ca şi el, scria o nouă ediţie a istoriei românilor, pe care o
aşteptau pedagogii, studenţii, liceenii, poporul. Avea sarcina, ca să vedeţi, să scrie anume
despre perioada foametei, a deportărilor şi a colectivizării forţate în Basarabia, adică tema
pentru care fusese bătut mereu.
Iată de ce ţineam în taină la tata, mă mândream cu eforturile lui, îi citeam
articolele din presă şi nu uitam să fac opinie referitor la ele.
În clasa a noua avusesem un profesor de istorie, care zicea:
- Eu nu pot, Vârnoiu, să predau tema după articolele lui taică-tău. Manualul spune
una, iar taică-tău – cu totul alta. Pe cine să cred.
Dintr-un colţ de clasă se auzea numaidecât:
Manualul e mincinos.
Dar dacă tata lui Vârnoiu minte? făcea profesorul.
El nu poate să mintă.
Până la urmă n-am mai rezistat şi am intervenit pe lângă direcţia şcolii să ni se
schimbe profesorul de istorie.

XXX
Relaţiile mele cu părinţii n-au fost și nici nu sunt întotdeauna idilice. Ce-i drept, în
copilărie, mi se părea că părinţii mei sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai buni,
cei mai… După aceea s-au întâmplat de toate – şi certuri, şi supărări, şi împăcări.
Dar niciodată nu mi-a trăsnit prin cap să fug de acasă.
Cum aşa să fug? Şi unde să mă ascund?
Cerbea a fugit. S-a certat cu părinţii. Mi-a mărturisit că ar vrea să se ascundă la
mine.
- Măcar câteva zile. Să se sperie bătrânii, că prea i-am deprins cu mofturi: în
fiecare seară, la unsprezece să fiu acasă, să nu fumez, să nu gust nicio berică, să nu…
Eu am strâns din umeri.
- Dar moşnegii tăi n-o să clămpănească?
Vorbele lui Cerbea îmi scoaseră sângele în obraji.
- Mai întâi, ai mei nu-s moşnegi şi nici nu…
- N-o face pe chelbosul!…
Apoi îi spusei că mama e autoarea unui ciclu de emisiuni radiofonice ce tratează
relaţiile dintre părinţi şi copii şi fuga lui Cerbea o poate interesa. Mai ştii, poate să ia un
interviu de la el!
Asta-i mama ta? Cea care învaţă cum să fie educaţi copiii? Mi s-au ros urechile de
poveţele ei, m-am săturat ca de mere pădureţe. Dacă părinţii mă pun s-o ascult, îmi fixez

38
“urechelniţele” “mag”-ului. Când nu-s acasă, ai mei înregistrează emisiunea. Trebuie s-o
audiez.
- Nu mai sunt de lepădat emisiunile ei.
- Bătrânii mei atâta ştiu, să mă educe în spiritul ideilor mamei tale. Aşa că,
Vârnoiule, o să-mi caut alt azil. Nu vreau să fiu “proslăvit” la radio.
- Pleci la gară?
- Fii fără grijă.
În linii mari, cred că mi-a mers cu părinţii. Amândoi sunt oameni cunoscuţi în
republică. Alături de dânşii voi fi cunoscut şi eu.
Adică, trebuie să devin celebru. După ce voi termina romanul. Numai că n-am de
gând să-l arăt nimănui. Va avea un singur cititor. Şi acela voi fi eu, autorul. Ceea ce scriu
nu poate şi nici nu trebuie să fie publicat vreodată.
Sunt doar lucruri care nu pot fi scoase la lumină.
Romanul meu e ca o peliculă nedevelopată. Se teme de lumină.

XXX
Ştiu, o să rămân burlac toată viaţa. N-o să mă iubească nimeni, nici o femeie, ce
folos din mulţimea de cărţi pe care am citit-o? În dragoste inteligenţa şi cunoştinţele presa
puţin contează. Fetele mai curând se îndrăgostesc de unul alde Cerbea.
Muntele ăsta de muşchi, care n-a citit în viaţa lui până la capăt nici o carte, se
năpusteşte vulgar asupra victimei şi îşi satisface poftele. Şi de ăştia există mulţi. Şi tuturor
le merge. Nu în zadar se spune: obraznicul mănâncă praznicul.
Dacă o fi şi o fi să am o dragoste, aş vrea ca ea să semene cu Oliţa, care vine,
uneori, pe la noi şi eu o sorb din ochi.
Oliţa e operatoare de sunete la radio, adică montează emisiunile mamei. Cu două
zile înainte de emisiune, mama şi Oliţa stau până mai târziu, ca să monteze interviurile, să
imprime comentariile, să aleagă muzica. Oliţa e de la ţară, locuieşte cu părinţii într-un sat
de lângă Chişinău şi, dacă se reţine prea mult, scapă ultimul autobuz şi mama o ia să
doarmă la noi. Oliţa are nişte ochi vioi, pare-mi-se, verzi, zâmbitori şi dulci, buze subţirele
ce n-au cunoscut încă rujul, şi un oval al feţei ca de copil. Şi e mărunţică, încât mai n-ai
deosebi-o dintre nişte eleve din clasa a opta sau a noua.
Odată am întrebat-o pe mama câţi ani are Oliţa.
- Dar de ce să n-o întrebi tu?
- Mi-i oarecum.
- Înseamnă că ţi-i dragă. Bună fată. Are douăzeci şi cinci de ani.

39
 Spusa mamei m-a toropit. Să aibă tocmai douăzeci şi cinci de ani? N-aş fi crezut
niciodată. E cu nouă ani mai mare decât mine. dacă ar fi fost cui doi-trei, era mai bine. Cu
nouă e prea mult…
Când Oliţa vine la noi ştiu că vom avea ceva gustos la masă.
Mama de opreşte stoarsă de puteri în mijlocul bucătăriei şi exclamă:
- Nici nu mă taie capul ce să mai fac de mâncare.
- Hai să lipim nişte colţunaşi, lele Călină.
-Îs cu zăbavă, Oliţă, colţunaşii ăştia.
- Patru mâini acuşi îi dă gata.
- Dacă zici tu…
Şi peste o jumătate de oră sunt chemat la masă cu flori şi cu busuioc. Mai trec prin
bucătărie ca să-mi scald privirea în ochii Oliţei şi văzând că aici se discută probleme care
nu-s de nasul meu spăl putina înainte de a fi alungat.
Odată am fost martorul unei frânturi de dialog.
Mama. Cât era Nelu mic, aveam zilnic bucuria de a-l ajuta, de a-l îngriji, simţeam
că trăiesc pentru el. Şi asta, pare-se, e cea mai mare fericire pentru o femeie. Acum însă eu
am partea mea de viaţă, şi el o are pe-a lui. Parcă-am sărăcit.
Oliţa. De ce n-aţi mai născut vreun copil?
Mama. N-aveam condiţii. Locuiam la cămin şi nu prea aveam perspective…
Oliţa. Să mai fi avut vreun copil, obţineaţi mai degrabă locuinţă.
Mama. Dacă ar fi fost aşa… Şi apoi mai credeam atunci că din cauza copiilor mi-
aş putea pierde calificarea de redactor. Îmi ziceam că în timp ce voi sta un an-doi cu
pruncul acasă, colegii mei vor avansa mult, iar eu voi rămâne locului, în mijlocul
drumului.
Oliţa. Aţi mai putea naşte.
Mama. Nelu e deja băiat mare…
Oliţa. V-ar înţelege.
Mama. E prea târziu…
Oliţa. Dar eu aş vrea să am mulţi copii.
Mama. Aşa zici acuma…
Oliţa. Zău. Să am măcar vreo cinci-şase, să numi fie urât.
Mama. Mai există şi soţul…
Oliţa. Ce are soţul cu naşterea copiilor? El o să-şi facă treaba lui, iar eu pe a mea.
Mama. Nu-i chiar aşa de simplu, Oliţa.
Oliţa. Ba da. Soţul o să-mi joace cum o să-i cânt eu.
M-am furişat în vârful picioarelor să n fiu descoperit.

40
 Vasăzică, sunt un rod al întâmplării. puteam cu acelaşi succes să nu fiu pe lume.
printr-un joc al hazardului, aş fi putut avea un frate, o soră. Şi atunci probabil că viaţa mea
ar fi avut o altă întorsătură.

XXX
Păcat că Oliţa e tocmai cu nouă ani mai mare ca mine. Diferenţa e prea mare. În
roman, dacă nu ţi-a plăcut ceva, ai tăiat rândul, alineatul şi lucrurile se repară. În viaţă e
altfel. Prin asta şi câştigă viaţa în faţa literaturii.
Cine ştie ce-o să mai iasă din mine? Poate un scriitor? Numele meu va fi cunoscut
oamenilor, ei îmi vor aştepta cărţile. Sau voi rămâne un simple anonim. Un mâzgălitor de
hârtie.
Oricum, un redactor la radio, un reporter la ziar, dar ajung eu, nu mă las călcat de
tăvălugul vieţii.
Mama, când vrea să mă roage ceva, se linguşeşte pe lângă mine:
- Vrei un suc de piersici?
Şi de ce n-aş vrea, dacă sunt servit la masa de lucru, ca Balzac.
- Cu oleacă de sifon?
- Da, da, puţin.
Peste un minut paharul cu pai îmi stă dinainte. După această onoare, urmează şi
rugămintea propriu-zisă.
- Am nevoie, Nelu, de o scrisoare, numai tu ai putea ai putea să mă ajuţi.
-Ce fel de scrisoare? Întreb nedumerit.
- O scrisoare la redacţie.
- Dă-mi-o încoace să ţi-o comentez.
Mama î mi cuprinde capul la piept.
- N-ai înţeles. Scrisoarea nu există. Trebuie s-o scrii. Chipurile, eşti feciorul unui
părinte care bea zilnic, face scandaluri în familie, transformă casa în iad. Tu eşti cel mai
mare şi răspunzi de frăţiori şi surioare. Scrii la redacţie pentru ca ascultătorii să-ţi dea
sfaturi.
- Asta doar e o minciună…
- Există şi astfel de familii.
- Desigur că există, cad eu de acord. Dar nu-ţi pare că asemenea scrisoare seamănă
cu un denunţ. Iar autorul ei pare a fi Pavlik Morozov.
Mama cade în încurcătură. I se aprind obrajii.

41
 - Aşa le spun şi eu şefilor. Să pornim de la realitate. Şi să nu luăm teme din pod.
Au programat un subiect autialcoolic, dar n-am nicio scrisoare. Şi sunt nevoită s-o sug din
deget.
- Poate să-ţi fac un comentariu, mi se înmoaie inima.
- Dar fapte de unde?
- Din viaţă. O să vorbesc despre felul cum privim noi, adolescenţii, la inşii care
măsoară caldarâmul pe şapte cărări.
- Hai, se bucură mama.

XXX
Fereastra odăii mele dă în stradă. Pe partea opusă e un bloc gemene cu al nostru.
Iar prin mijloc trece o stradă lată, în scurgerea căreia gonesc limuzine, camioane,
autobuze. Încă din iarnă, când ne-am mutat încoace, mi-am procurat un binoclu. “Ce-ţi
trebuie binoclul?” se interesaseră ai mei. ”Pentru concerte, pentru fotbal” (la acre mergeam
cu regularitate), răspundeam.
Dar de fapt…
Blocul de vizavi, dat în folosinţă câteva luni mai târziu decât al nostru, la etajul
cinci avea o fereastră spre care îmi făcea plăcere să privesc. Nu avea nici storuri şi nici
perdele.
Era un dormitor sau poate garsonieră. În jurul orei 22.00 stăpâna venea în
mijlocul odăii, îşi scotea halatul, sutienul, slipii îşi pieptăna un timp părul lung, îl lega cu
vreo panglică, făcea câteva mişcări de destindere şi se cufundă în aşternut. Patul sau
canapeaua nu se zărea. Lumina m ai întârzia să ardă o vreme, pe semne, stăpâna citea
înainte de somn, apoi fereastra se întuneca.
Să fi avut casa o sută de ferestre, dar anume asta îmi atrăgea atenţia în fiecare
seară. Aşadar, la ora dată domnişoara aprindea lumina în odaie. Eu desigur o stingeam.
- Te-ai culcat, Nelule? O auzeam pe mama.
- Mă doboară somnul.
- Atunci. Noapte bună”
În timpul acesta vegheam cu binoclul.
Stăpâna era superbă. Dar şi mai superbă era rânduiala cu care îşi slobozea trupul
de strânsoarea hainelor şi a lenjeriei.
Aş fi voit ceva mai mult decât s-o văd înainte de culcare? N-aş putea spune. Nici
măcar n-am intenţionat să caut s-o ştiu mai îndeaproape. Aş fi putu să mă duc în blocul
vecin, să sun la uşă şi să întreb ca prostul dacă nu cumva locuieşte aici cutare sau cutare şi

42
atunci s-o admir de aproape, de foarte aproape. Dar n-am făcut lucrul acesta. Îmi era
destul s-o văd seară de seară şi să adorm după asta cu zâmbetul pe buze.
Apariţia femeii din fereastra de vizavi era pentru mine o frumoasă poveste de
seară. Şi eu o ascultam cu ochii, iar trupul mi se umplea de patimi.
Am să iubesc cum n-a mai iubit nimeni până la mine. Chiar dacă sunt urât şi fetele
nu se uită la mine.
Peste o bucată de an, în fereastra luminată de la etajul cinci apăru un chip de
bărbat. Nu-mi dădeam seama, era bătrân sau tânăr, nici nu mă uitam la el.
Nimfa mea nu-şi schimbă ritualul.
Dar povestea de seară luase o întorsătură neprevăzută. Dacă până atunci admiram
trupul din geam şi mă culcam însufleţit şi plin de vigoare, după apariţia trupului mă
aruncam agitat pe canapea şi multă vreme continuam să mă întorc de pe o parte pe alta în
aşternut până adormeam cu dinţii strânşi.

XXX
Am ajuns să-l citesc în sfârşit pe Freud. Nu mă pot rupe de la lectură. Cartea am
sustras-o, desigur, din rafturile părinţilor – odată ce nu era dosită, înseamnă că mi se
permite s-o citesc. Şi apoi ideile autorului le cunoşteam şi până acum.
Recunosc că sunt bolnav de dragoste.
Noaptea am avut un vis cum rar se întâmplă.
Se făcea că venise în odaia mea femeia din fereastra de vizavi. La doi paşi de mine,
se despoaie. Se cutremură parcă, bucuroasă că n-o să mai incomodează nimic.
Tocmai închise ochii de plăcere.
- Te apasă şi te strâng hainele? o întreb.
- Grozav.
- Fără ele-i mai bine.
- Mă simt pasăre şi-mi vine să zbor.
Apoi sub privirea ochilor mei faţa femeii se schimbă treptat, în cele din urmă
semănând cu Paulina.
Alt oval al obrajilor, alţi ochi, dar acelaşi trup. Graţios, cu ondulări line, cu arcuiri în
care Dumnezeu şi-a pus toată iscusința.
Dar nu reuşesc să mă satur, că locul Paulinei îl ia Mara. Aş vrea să n-o cred, să n-o
cred nici pe Paulina, nici pe Mara, nici pe femeia din fereastra de vizavi, dar nu pot. Mai
mult decât atât, Mara mă întreabă uimită:
- Nu cumva nu mă cunoşti?
- Te cunosc bine.

43
 - Atunci de ce te uiţi la mine de parcă m-ai vedea prima dată?
- Pentru că astfel te văd prima dată.
Pe Mara o umflă râsul, hohoteşte zgomotos, gâlgâitor. Mi-i frică să nu-i adune pe-ai
casei.
- Eşti nostim, aşa arăt totdeauna.
După o clătinare lină a capului, un şuvoi de păr negru îi acoperi faţa şi când şi-l feri
cu amândouă mâinile, din nou rămasei uluit.
Înaintea mea era Oliţa.
Mp trezii transpirat. Îmi era sec în gură. Trebuie să fie o ceaşcă cu apă pe masă. Dar
n-o găsesc. Cred că e foarte târziu, sau poate devreme. În casa de vizavi mai sclipesc doar
câteva lumini răzleţe. E luminată şi fereastra de la etajul cinci, Număr rândurile dintr-o
parte, apoi din cealaltă. Exact. E fereastra cunoscută. Asta mă bucură. Iau binoclul de pe
pervaz. Mă uit. Văd doar lumină şi mai mult nimic. De ce-o fi arzând? Nu cumva stăpâna o
fi uitat-o aprinsă şi a adormit?
Mă uit un timp prin binoclu, dar, nedescoperind nimic, îl pun la loc.
E linişte şi beznă.

XXX
Pe Cerbea însă nu-l rod îndoielile şi nici dorinţa de a parcurge cu ochii sute de
pagini scrise n-o are. Desigur, mă crede un idealist. Şi totuşi nu rezistă ispitei de a intra în
vorbă cu mine. Mai ales după ce i-am propus să fim prieteni. Asta îl înalţă, dacă vreţi, în
proprii săi ochi. Adică, tot însemn eu ceva dacă Nelu Vârnoiu năzuieşte la prietenia mea.
Poate că nu-mi dau seama, dar Vârnoiu, care are ce învăţa de bine o republică, ştie un pic
de carte.
Se apropie de mine. Şi nu poate să nu mă întrebe:
- Tu, măi Vârnoiule, în cât timp ai citi un roman gros ca o carte de biologie?
- Într-o zi, în cel mult două.
Cerbea mătăhăieşte mulţumit din cap, chipurile, aşa a crezut şi el.
- Dar de câtă vreme ai avea nevoie ca să citeşti manualul de fizică?
- Ce să-i spun?
- Nici într-un an n-aş reuşi să-l citesc.
- Aşa le spun şi eu bătrânilor mei. Dar ei mu te dau drept exemplu.
- Nu-s bun eu de exemplu, zâmbesc stingherit.
- Ei zic să te invit într-o duminică la noi, vor să te cunoască. Vii?
- Vin.

44
 Ne plimbăm pe culoar în doi. În jurul nostru aleargă dintr-o parte în alta cei din
clasele mai mici. Nu le dăm nici o atenţie. Să alerge sănătoşi. Aşa am fost şi noi până mai
deunăzi.
- Eu îl răstignesc pe covor pe unul cu 10 kilograme mai greu ca mine, mi se laudă
Cerbea.
- Înseamnă că ai talent.
- Aşa spune şi antrenorul.
E rândul meu să mă laud cu ceva.
- Da’ eu am un necaz.
- Eu am mai multe şi tac.
- Eu văd prin pânză.
- Cum vezi?
- Mă uit şi văd ce-i dedesubt.
Cerbea a încremenit de uimire. A închis ochii, apoi i-a deschis larg.
- Asta-i extraordinar! N-am mai auzit până azi de asemenea minune. Şi vezi totul,
totul?
- Totul.
- Şi ceea ce nu se vede?
- Da.
- Asta înseamnă ceva.
Se agitase mult Cerbea. L-am rugat să nu destăinuie nimănui vorba noastră. El mi-a
promis. Deşi să te bizui pe promisiunile lui Cerbea e ca şi cum te-ai încălzi la soarele de an-
vară.

XXX
În odăiţa din cămin timpul trecea mai repede. Tata zice că acolo, într-un spaţiu de
câţiva metri pătraţi, trăiam cu grijile noastre şi toate se petreceau mai repede.
- Cei cincisprezece ani s-au topit ca o zi, adăuga el.
- O zi cât un veac, îl completă mama, oftând.
Cine ştie la ce s-o fi gândit ea în clipa aceea? Poate la incomodităţile odăiţei, poate la
sărăcia ce-o înduram, poate la faptul că îşi retrăia câteodată singurătatea pentru a se
descurca în mrejele propriului suflet, poate la anii încă tineri clădiţi acolo între cărţi, poate
la numeroasele izbucniri de a se dezlănţui, poate…
Într-un oftat încape uneori şi o viaţă de om.
După discuţia cu Grăurel, am hotărât să stau de pândă.

45
 Mama îmi aduse un lighean cu apă caldă şi îmi spălai picioarele, mă culcai cu faţa la
perete, precum îşi ştiam somnul, dar nu mă acoperii pe cap.
Tata scria la masă. Îmbrobodise abajurul şi cu un ziar, ca să scadă lumina.
Nu-mi era somn. Mă gândeam la cărţile citite şi la viaţa noastră.
Aveam şi eu la anii ceia bucuriile mele, pe care le desprindeam din cărţi, din filmele
privite, din meciurile de fotbal, “suportate” în doi cu tata, şi încă din atâtea altele.
Ţineam ochii deschişi, nu cumva să mă audă părinţii.
O mână a mamei cuprinse umerii tatei.
Crezi că are cineva nevoie de lucrul ăsta? Întreabă mama în şoaptă fără să aştepte
răspuns.
Condeiul tatei conteni galopul.
- De adevăr, lumea nu se satură niciodată.
- Dar cine îţi cere azi adevărul?
- Azi poate că nu au nevoie prea mulţi, dar mâine…
- Mâine va fi ca şi azi.
- Poate poimâine, interveni tata.
Mâna mamei urcă pe umăr la ceafă, greblându-i părul des, răsfirat peste guler.
- Şi dacă n-o să reuşeşti să publici nimic?
- Dacă nu reuşesc i le las lui Nelu.
- Şi ce-o să facă el cu dânsele?
- O să le păstrez. Până va veni timpul lor.
Auzindu-mi numele, am mişcat un picior care-mi înțepenise.
Bărbaţii ăştia îşi închipuie că-s nemuritori. Naivii…
Şi mama se aplecă de-l sărută. N-o văzusem niciodată pe mama atât de tandră în
relaţiile cu tata. De obicei, avea o voce şfichiuitoare, cuvintele şfichiuiau nemilos.
- Da’ femeile? întrebă el tot şoptit.
- Femeile sunt mai realiste.
- Adică? Vrei să spui că trăieşti cu ziua de azi?
- Nu numai cu ziua, ci şi cu noaptea, râse ea.
Tata o cuprinse cu amândouă mâinile şi o adună la pieptu-i. ea nu se împotrivise
deloc, ci, după ce se îndepărtă puţin, aruncă o zdreanţă de privire spre fotoliul pliant în
care dormeam eu. Închisei, bineînţeles, ochii.
- Văd că ţi-i a şotii.
- Şi de ce nu mi-ar fi?
Îmi amintii de spusele lui Grăurel.
- Du-te şi încălzeşte patul, o trimise tata.

46
 - Eşti hâtru, să vii la culcuş cald, se alintă mama.
Au stins lumina şi odaia se cufundase într-o beznă deplină. Doar dinspre fereastră
se strecură argintul lunii. Nu se zărea, dar vestea că tronează peste întinderile nopţii.
Prima s-a cufundat sub plapumă mama. L-a chemat încetişor şi pe tata.
- Hai vii ori nu?
Era nerăbdătoare mama şi asta mă tulbura. Nu mai era nevoie să-mi ascund ochii.
Rămăsesem cu ei deschişi. Luna ţinea cu mine.
Câteva minute mi-am întrerupt respiraţia. Înţepenisem ca o stană. Şi inima parcă
mi se oprise.
Eram curios să aflu ce o să se întâmple mai departe. Se auzi un chiţcăit. Se sărutau.
Nu mai văzusem sărutându-se decât fugar.
- Poţi să-ţi închipui că-ţi sunt dragă.
- Parcă nu se vede?
- Numai amu?
- Ba întotdeauna.
- Ziua nici nu mă observi.
- Ziua sunt ocupat
Aş fi vrut să adorm, dar nu puteam. Aş fi vrut să-mi astup urechile, dar dulceaţa
şoaptelor de pe patul de la geam mi se prelingeau în urechi, le auzeam desluşit în liniştea
clară a odăii. Luna se apropia de fereastra noastră. Prin plapuma deschisă se întrevedeau
conturile celor două trupuri.
- Vrei ca să mă prinzi? întrebă mama.
- Da.
- Nu mă las atât de uşor prinsă. Ca atunci în pădurice, când ne pregăteam de
examene.
- Atunci te-ai împiedicat de-o buruiană.
- Dacă nu vroiam, nu m-aş fi împiedicat de nimic.
Un foşnet lung pe sub plapumă şi din nou un sărut pătimaş.
- Mai încet, nu te grăbi, şi un icnet voluptos străbătu odăiţa.
Apoi se lasă linişte. Până mama întrebă:
- Şi dacă devin grea?
- În cămăruţa asta cu doi copii …
Luna veni chiar la geamul nostru. Se întrezăreau braţele mamei încolăcite după
gâtul tatei.
- Şi dacă se trezeşte Nelu? rosti mama.
Se pare că uitasem să mai respir.

47
 - E încă mic şi ce înţelege el… te temi să nu se trezească?
- Ta-a-a-c-i, o lungi mama, şi oftă.
Se scurseseră mai multe clipe şi eu, intuind că nu se mai întâmplă nimic, am închis
ochii. Îmi era somn, dar nu puteam adormi. O curiozitate amestecată cu o ciudă
necruţătoare îmi coborâse în sufletul plăpând.
- Vrei să bei ceva? întrebă mama.
- Aş bea, desigur.
Ea, care dormea la margine, îşi fâşâi picioarele pe covor. Desfăcui ochii obosiţi şi
înrăiţi. Era goală mama. Iar când deschise frigiderul, lumina dinăuntru o arătă în toată
claritatea. De ruşine, strânsei pleoapele ca atunci în “joia băii”, şi îmi trasei plapuma peste
cap să nu mai văd şi să nu mai aud nimic.

XXX
Serile le consacru romanului. Când o să-l termin n-o să-l arăt nimănui. Absolut
nimănui.
În acest sens cred că seamăn cu tata. El a tot scris ani de zile fără să publice nimic. A
scris istoria adevărată a neamului.
Scria şi nu arăta nimănui.
Scria pentru viitor.
De s-ar fi încumetat să prezinte vreunei edituri sau vreunui consiliu studiile sale,
poate mai locuiam şi azi în odăiţa din cămin. Faptul că nu le-a prezentat, ne-a salvat.
Pe când tata lui Cerbea a primit apartament cu patru odăi la o lună după stabilirea
lor în oraş. Fiindcă “babacul” său a fost un mare grangur în raion şi, a fost avansat în
capitală.
Iată dreptatea! Iar Cerbea n-a citit nici o carte în viaţa lui. Şi e posibil să fi moştenit
această calitate de la taică-său.

XXX
Ca să ne mai abată de la viaţa social-politică a oraşului, să nu străjuim, cică, zilnic
monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, direcţia liceului nostru a pus la cale o serată.
Se ridică Cerbea.
- Eu am o propunere. Punem pe scenă patru saltele şi vă arăt elemente de luptă
greco-romane.
- Da poate găsim un urs să danseze, sări Tudoran, ca în cântecul “Dansează ursul
românesc…”
- Nu, băieţi, asta nu-i treabă, conchise directorul.

48
 - Să găsim pe cineva să ne ţină o lecţie, iar mai apoi organizăm dansuri.
Un murmur se strecură printre rânduri: “Iarăşi lecţie!”.
Mă ridic şi eu.
- Îl invit pe taică-meu. N-o să regretaţi.
Toţi au acceptat
L-am rugat pe tata să vină să ne vorbească despre “spaţiile albe” din istoria noastră.
A căzut de acord, deşi mi-a spus că e foarte ocupat.
A fost o oră de pomină. Abia atunci l-am auzit pe tata cât de frumos şi curgător
vorbeşte, cum analizează faptele şi le atribui semnificaţie. Totul trecea prin suflet.
Captivase atât de mult auditoriul, încât nu se auzea nici musca. Mă bucuram şi eram
mândru de taică-meu.
Cerbea de lângă miner, care deschise gura după prima frază a tatei, la urmă
exclamă:
- Asta mai zic şi eu lecţie!
- Vă rog, întrebări, cuprinse tata cu privirea sala şi, dând de mine, clipi şiret: nu-ţi
fie teamă!
L-au năboit cu întrebările, dar el s-a descurcat de minune. Eu nu i-am pus nici una,
ca să nu creadă careva că ne-am înţeles în prealabil.
După lecţie au început dansurile. Nu trece mult timp şi cere cuvântul Mara Găină.
Mara citi câteva poezii. Fragmente din Vieru, Eminescu şi Bacovia. Succes general şi
aplauze furtunoase după fiecare poezie.
Deşi versurile nu mi-au plăcut, am invitat-o la dans. Nu m-a întrebat ce cred despre
poezii şi bine a făcut.
- Nici nu gândeam că ai un asemenea părinte, zise ea.
- Am cui semăna.
Mara mă privi drept în ochi. Căuta, pe semne, în mine ceva comun cu tata. Nun
prea găsi.
- Şi-i drăguţ.
- A ştiut mamă-mea să aleagă.
Puse ambele mâini pe umerii mei şi se lipi mai strâns de mine. Lucrul ăsta nu mă
inspira, dar nici că-mi displăcea. Principalul era că nu aduc vorba de versuri, căci aveam s-
o indispun.
- Am auzit ceva şi aş vrea să te întreb.
- Ascult.
- Nu pot, că mi-i ruşine.
- Aştept până îți trece ruşinea.

49
 De câteva ori a încercat Mara să deschidă gura, dar nu-şi putea aduna curaj.
N-am insistat, deşi nu cunoşteam tainiţele sufletului ei, am înţeles că nu va păstra la
nesfârşit o curiozitate. Mai devreme sau mai târziu aveam s-o aflu.

XXX
Caut să-mi înseninez sufletul. Dar nu găsesc nicidecum starea de linişte spre care
aspir. Ce-o fi cu mine? Poate m-am îmbolnăvit, o fi dat o molimă peste mine?
De ce nu-şi află alean sufletul meu? De ce se frământă întruna? Poate că e în stadiu
de formare ca vulcanii activi?
Mă tem de ceea ce poate fi mai rău.
Mă simt tot mai singur pe lume. Şi asta îmi provoacă dureri. Vreau să mă
îndrăgostesc. De oricine. Vreau să iubesc. Pătimaş şi curat. Aş accepta şi o jumătate de
iubire. Adică, să iubesc numai eu, fără reciprocitate. De ce nu?
Îndrăgostiţii se cunosc de la o poştă. Le iradiază ochii, sunt gata oricând să
îngenuncheze şi să-şi jertfească libertatea.
Vreau să mă îndrăgostesc de o fată imaginară, pentru a rămâne astfel liber şi
dezrobit.
Dar pentru a îmbrăţişa o asemenea iubire, îmi joacă festa imaginaţia. Şi gustul
dulce-amărui al cărnii, al trupului îmbătător de miresme.
Aş iubi o fată fără trup.
Aş iubi un chip licărind pe întinsuri de ape.
Aş iubi…
Dar sângele cere răspuns. Ei nu-i de acord să accepte o semidragoste, el jinduieşte o
dragoste întreagă.
Ştiu, de vină sunt ochii care dezbracă orice fată întâlnită în cale. Cu asemenea ochi
ca ai mei dragostea platonică e imposibilă.

XXX
- …Şi cum hai să ne gândim la patriotism, continuă Paulina, fără s-o intimideze
deloc apariţia mea. Intrasem la bucătărie chemat de mirozna pătrunzătoare şi amăruie de
cafea.
Abia urma să fie turnată în ceşti, aşa că reuşisem la timp. Ibricul stătea plin la
mijlocul mesei.
- O să iei şi tu un pic? i se adresă mama.
- Două picături, răspunsei.
- Ia seama. Inima trebuie să mai iubească.

50
 Auzind de iubire, urechile parcă atâta aşteptau, se înroşiră.
- Nu-l mai ruşina şi mata, doamnă Călina.
Paulina îşi continuă reflecţiile:
- Să vedem cine este mai patriot. Cel care iese cu Tricolorul în Piaţă sau eu…
- Poate îi turnăm cafea şi lui Nelu, zise mama, să-şi caute de treabă.
- Lasă să ştie şi el că nu mă ruşinez. Tata lui Doru e rus gen-beget, nu ştie nici un
cuvânt românesc. Eu i-am născut un fecior. Când i-am pus numele Doru, m-a întrebat cum
se traduce. Şi eu i-am spus că “toska”. “Po ciom toska”? m-a întrebat el. Mi-i dor de neamul
meu, i-am răspuns. Înseamnă că pentru tine neamul este mai mult decât dragostea mea.
Da, i-am răspuns. Dorul meu e român ca toţi românii. Din os rusesc. Oare eu nu-s patriotă.
- Eşti, desigur, răspund eu în locul mamei.
Cafeaua pregătită de Paulina e formidabilă. Femeia iubitoare nu face nimic de
mântuială.

XXX
Mara se fereşte de mine. Cum mă vede o ia în direcţia opusă sau îmi întoarce
spatele. Nu mi se face rău din cauza asta, dar nu mii îndemână. De, suntem colegi şi numi
este indiferent ce crede ara despre mine. Dacă nu putem ajunge până la amor, încă nu-i
sfârşitul lumii. Azi trecem reci unul pe lângă celălalt, iar mâine nu vom putea trăi
despărţiţi.
- Te cam fereşti de mine, Mara, îi spun. Ce-o fi însemnând asta?
- Ai putea să te pricepi.
- Aş putea, desigur, dar nu mă pricep.
Are ea ceva. Să nu înţeleagă ironiile mele? Să o fi împuns o glumă de a mea?
Mai curând a ofensat-o atitudinea mea faţă de versurile ce le citise cu atâta aplomb
la s erată. Probabil, a vrut să mă repăd s-o cuprind şi s-o sărut pe obraz în faţa tuturor.
“Bravo, poeta noastră!”. Dar de ce nu … că m-au lăsat rece poeziile celea…
- Am o noutate ce-o să te întristeze, îmi spuse peste umăr.
- Mai trist decât sunt nu pot fi.
- Un cineva mi-a ales o poezie pentru publicare.
- Nu simt cauza tristeţii.
- Acel cineva…
- Ard de nerăbdare să aflu cine-i.
- Un om bun, nu ca tine.
- Ţi-am spus-o vreodată că sunt bun?
- N-ai spus-o, dar te-ai gândit.

51
 Duelul verbal cât pe ce să acopere numele aceluia care s-a apucat să publice o
poezie. Mi l-a destăinuit mai târziu.
- Ilie Pântea.
Auzisem de numele ăsta, pare-mi-se, de la mama. Îl şi văzusem prin ziare, dar să-
mi fi pus capul pe trunchi, că nu-mi aminteam nici un articol cu această semnătură.
- Tot el mi-a găsit şi pseudonim.
Eram grozav de curios să-l aflu.
- Mara Ciocârlie.
- Vasăzică, ai devenit zburătoare.
- Râzi de mine.
- Mă bucur, fetiţo.

- Seara, la cină am întrebat-o pe mama cine-i Ilie Pântea. Ea zâmbi ironic.

- Mi-a fost coleg de facultate. Mi-a cerut mâna, dar…
- Nu i-ai dat-o?
- Era un fustangiu. Un veşnic holtei. Da ce te interesează?
- S-a apucat s-o tuteleze pe Mara. Vrea să-i publice o poezie.
- Pe acea plinuţă care a fost la tine?
O memorase foarte bine, fiindcă nu vin în fiecare zi fete la mine acasă.
- Ilie are s-o promoveze. Că lui i s-a bătut mâna în chestiuni de astea.
Pot să-mi închipui că de la terminarea facultăţii n-a făcut altceva decât să lanseze
tineri scriitori. Şi acum i-a venit rândul Marei. Dar mama vorbea ironic şi asta într-un
anumit fel mă înghimpa. Oricum, Mara îmi era colegă, ba chiar şi mai mult decât o simplă
colegă.
- A mai beneficiat cineva de serviciile lui?
- Câte vrei. Căci lui îi plac de acestea tinerele şi cu capul în nori. După ce trec prin
mâinile lui, nu le mai vine a scrie.
Iată ,în ce sens vorbea mama. Viaţa rămâne viaţă.

XXX
Dincolo de fereastră plouă mărunt, cerne fără sfârşit. A început să plouă pe la
amiază, după două zile înnourate, cu lumină palidă, mohorâtă. Picurii mărunţi planează nu
ştiu cum între cer şi pământ, încât pot fi urmăriţi cu ochiul liber. Suflă câte o rafală de vânt
rece şi ei îşi schimbă traiectoria.
De obicei, pe ploaie se scrie mai uşor. Asta o ştiu din mica mea experienţă de
muncă asupra romanului. Ploaia îşi depăna muzica ei monotonă, bună de a spăla de

52
impurităţi orice gânduri. Neesențialul se duce odată cu apa şi rămâne ceea ce-i mai de
preţ., câte o pietricică scumpă. Aşaz-o doar pe hârtie. Căci nestematele rămân. Chiar dacă
romanul în întregime poate să nu coste nici o para chioară, câte o aşchie de piatră rară sau
de fulger şi simţire totuşi va conţine. Şi asta nu-i atât de puţin, din câte înţeleg eu.
Ploaia spală întinderile pământului, curăţă văzduhul, îmi purifică gândurile, iar
pârtia din faţa mea rămâne albă.
Ai mei nu mă deranjează. Nu le arde nici lor de vorbă acum pe ploaie.
La masă, ce-i drept mă cheamă. Nu se lipeşte mâncarea pe timp de ploaie.
- Ce ai? întrebă tata, care nu mă asaltează cu nici un fel de întrebări şi de aceea
legăm capăt de vorbă când se întâmplă.
- E greu, răspund.
Pauza se întinde. Mama se include pe fir:
- Dar ce-ţi lipseşte, de ţi-i greu?
Asta-i bună! De-o mulţime de ani redactează emisiunile pedagogice şi care nu-şi dă
seama că nu lipsa a ceva poate să-ţi atingă sufletul.
Nu-mi vine să răspund.
Se încreţeşte şi tata.
În sfârşit spun ceva, ca să nu tac:
- Nu vezi că plouă.
- Ei şi ce? se întrebă ea.
- Plouă, neîntrerupt.
Mama nu înţelege nimic. Strânge din umeri şi face ochi mari.
- Şi dacă o să plouă o săptămână, dacă n-o să contenească o lună întreagă, aşa aveţi
de gând să-mi umblaţi amândoi cu gurile legate?
Noroc că mama spune multe şi o prindem la un laţ de cuvânt.
- Parcă pentru matale umblăm?
Se învioră şi tata. Nu vedem nici un motiv ca să mă susţină. Posibil că pe ploaie e
aceeaşi atmosferă în toate familiile.
- Are dreptate băiatul. Şi apoi nu vezi că plouă…
- Şi ce v-aţi repezit la mine, dădu mama să se apere? Parcă eu vă sunt de vină că
plouă? Nu-s Dumnezeu ca să opresc ploaia. Nu eu am pornit-o şi nici eu n-o opresc
Pe un timp ca acesta nu-ţi vine a lungi vorba. O lăsăm neterminată.
Mă retrag tăcut în odaia mea. Afară stăpâneşte întunericul. Încerc ă-l pătrund cu
privirea, dar degeaba. Amestecat ci picăturile de apă, întunericul pare vâscos ca păcura. De
abia se întrezăresc ferestrele casei de vizavi. Fereastra cunoscută e luminată. O lumină
mohorâtă, ce nu-mi spune nimic.

53
 Mă culc. Dar sunt sigur că încă multă vreme voi hăuli cu gândul prin ploaie în
căutarea somnului. Oare ploaia ciobănească e atât de tristă la toate vârstele?

Partea a II-a
XXX

Paulina. Ia-lei, copiii ăştia te storc de puteri.

Mama. Sunt florile vieţii, Paulino.
Paulina. Un pic de gingăşie şi mângâiere, iar restul spini.
Mama. Au şi ghimpii rostul lor.
Paulina (oftând adânc). Eu una m-am lehămetit să cresc de una singură copilul ăsta.
Chiar îţi spun drept că-s la capătul răbdării.

Partea a III-a
- Trebuie să câştig numaidecât. Cu orice preţ, îmi spuse.
- Şi dacă pierzi?
- Nu se poate, în nici un caz.
- Dar şi adversarul tot asta doreşte.
- Mă interesează doar propria victorie.
După lecţii am ieşit amândoi. A prins un “motoraş” la colţ şi am mers până la un
bar din centrul oraşului.
- O să iei masa cu mine. S-a achitat cu tichete pentru amândoi.
- O să-mi achit eu prânzul.
- În timpul competiţiilor mi se dau câte două porţii.
- Ca să lupţi cât doi?
Cerbea se uita la mine ca la un extraterestru.
- Am nevoie de greutate.
Eram diletant în afacerile sporite ale lui Cerbea. De unde să-mi dea prin minte că
Cerbea îşi menţinea greutatea prin câte două porţii de mâncare
Mi s-a destăinuit că trebuie să vină şi Năstica la întreceri.
- Vreau să ţi-o prezint.
M-a trecut în sală prin uşa din dos, pe unde intră sportivii şi antrenorii. M-a lăsat
în tribune şi mi-a dat de grijă să ţin un loc liber alături. Deşi locuri libere erau cât hăul.
Vreo douăzeci-treizeci de gură-cască şi atât.

54
 Curând Cerbea schimbat de costum sportiv, o aduse pe Năstica, o domnişoară cu
ochii vioi, mărunţică la trup, gustul meu şi cu o şuviţă de păr castaniu răvăşită pe frunte.
Îndemnaţi de prietenul nostru, am făcut prezentările respective, schimbând ţi câte
o pereche de priviri. Pe semne nu i-am lăsat o impresie de neuitat. Dar nici nu aşteptam
mai mult.
Sunteţi prietenul lui Petrucio?
Noi îi zicem Cerbea.
De ce?
Aşa ne place mai mult. Eu încerc să-i fiu prieten.
Nu vă reuşeşte? întrebă mirată domnişoara.
Cu mare greutate.
Din ce cauză?
Fiindcă ne deosebim prea mult unul de altul.
Şi asta-i rău?
E aşa cum este.
Petrucio mi-a vorbit de tine. Are impresii foarte bune. Te admiră că citeşti mult şi
eşti băiat sincer şi curat.
- Şi despre tine mi-a povestit, îi răspunsei.
Câteva umbre de nelinişte îi tremurară pe chipul senin.
- Laude băieţeşti?
- Ba din contra.
- Nu seamănă cu el.
- Fiecare se acomodează. Nu poţi călca cu ghetele murdare un covor scump.
- Observaţie dreaptă, Nelule, mă susţinu. Iar în semn de admiraţie îmi apucă din
întâmplare braţul.
Între timp începuseră întrecerile. Curând apăru şi obiectul admiraţiei noastre.
Cerbea se luptă ca un zmeu şi învinse în mai puţin de un minut. Eu cu Năstica l-am
aplaudat.
Ne-am, despărţit după ce am stat tustrei la o cafeluţă şi o prăjitură. Cerbea o tot
complimenta pe Năstica şi încerca s-o cuprindă de mijloc, dar cea îi ferea mâna şi se uita
înspre mine dacă nu observ “libertăţile” lui.
Tot drumul înspre casă chibzuiam asupra relaţiilor dintre Cerbea şi Năstica. Oare
chiar să fi ajuns ele până la pat? Numi venea a crede. Dar pe de altă parte ce găseşte
domnişoara în Cerbea decât un munte de muşchi ce nu cunoaşte nici o stavilă în cale.

XXX

55
 Părinţii din nou sunt certaţi. Cauzele nu le cunoşteam. Se ciondăneau fără să-i aud.
Până la mine ajungeau doar reminiscenţe din discuţiile lor aprinse. Dar din ele nu puteam
înţelege nimic.
Dacă încercam să intervin cu ceva, mama mă sfătuia:
- Nu-ţi pierde vremea cu noi.
- Nu vă trebuie avocat?
- O scoatem cumva la capăt, mă asigură ea.
Eu nici că aveam nevoie de mai mult. Să fiu împăcat că mi-am făcut datoria.
Certaţi fiind, se ocoleau. Unicul punct de intersecţie eram eu. Nu ne mai întâlneam
nici la masă. Mâncam pe rând.
În zilele de răceală pe tata îl interesau îndeosebi rezultatele mele la învăţătură. Ca
nicicând în alte dăţi.
- Cum te mai descurci, dragule?
- Fără probleme.
- Bine fără problemele, sau rău fără probleme.
Grija tatei mă înduioşa. Are atâta pe capul său. Dar eu ţin la el.
- Eu doar studiez ce-mi place.
- Iar cu restul ce faci?
- Mă descurc.
Nu ştiu pe cât îl satisfac răspunsurile mele. Dar nu dă semne de nemulţumire.
- Eu cred în tine.
Asta mă inspiră.
- Cu bugetul la ce nivel eşti?
Să fiu oricât de bogat, dar nu mai sunt şi atât de naiv ca să renunţ la un suport
financiar.
Strâng din umeri ca să nu spun minciuni. Tata înţelege limba gesturilor. Scoate
portmoneul din buzunar şi îmi dă nişte bani.
- Nu-i cheltui pe fleacuri.
- Fleacurile nu mă interesează.
- Ştiu eu, dar îşi mai reamintesc.
Tata nu dispune de mai mult timp pentru mine, de aceea se retrage la treburile lui.
Apoi mă ia mama. Cum să mă lase nesupravegheat? Eu, care sunt creaţia ei, o
întruchipare a tuturor virtuţilor moştenite de la ea.
Fiecare ajuns îl consideră un merit al ei. Iar orice cusur – o scăpare a tatei.
Nu te prea văd să înveţi.
Felul în care sunt tratat impune o altă modalitate de a răspunde.

56
 - Eşti toată ziua cu ochii pe mine?
- La vârsta ta dormeam cu cartea în mână.
Încep veşnicele comparaţii între generaţii. O competiţie gratuită, ce nu dă rezultat.
Ei, şi dacă generaţiile dinaintea noastră au învăţat mai mult? Despre ce vorbeşte asta?
Despre nimic. Pentru noi poate că e de ajuns să ne aruncăm ochii în manual şi înţelegem
totul. Sau poate că izbândim fără a ne uita în carte, deoarece teza de acolo e depăşită.
- Se vede, îi răspund.
- Ce vezi?
- Unde-am ajuns.
- Să faceţi voi mai multe.
- O să încercăm.
Încontrarea cu mine o face să revină la realitate. Iar realitatea e ceea ce avem.
Voi încă o să fiţi dădăciţi de noi ani şi ani.
E dreptul domniilor voastre.
Dar care-i orientarea voastră?
Să tragem învăţăminte din greşelile voastre.
Şi n-o să ajungeţi nicăieri.
Teza nu-i nouă, am mai auzit-o. Cade de la sine.
Aici va fi staţia terminus. Cu generaţia noastră se va frânge progresul. Şi omenirea
va dispare.
Nici asta nu-i plăcea mamei.
- Cu voi n-o mai scoţi la capăt.
Cu cine, adică, cu voi? Eu parcă sunt singur. Atunci de unde apare în permanenţă
acest “voi”.
Scoate şi-mi dă o bancnotă. Mi-o pune în mână. E în jumătate din a tatei.
- Nu pot lua bani nemunciţi.
- O să mi-i întorci la bătrâneţe.
- Dar dacă n-o să am?
- N-o să mi-i dai.
Ascund banii în buzunar. Vasăzică la târgul părinţilor am două preţuri.
Aş plăti îndoit ca să nu-i ştiu certaţi. Oare când au fost ultima dată fericiţi?

XXX
Uitându-mă atent la părinţi, mereu îmi persistă gândul că dragostea are sfârşit.
Într-o zi se usucă şi rămâne obişnuinţa.
Deprinderea de-a pleca dimineaţa la muncă şi a spune înainte de a ieşi din casă:

57
 - Eu azi o să mă întorc mai târziu.
- Da ce ai?
- E Ziua de naştere a lui Linu Negri.
- Ziuă se schimbă şi nu noaptea de naştere
- Ştii doar că n-o să mă lase acasă până nu se încheie cheful.
Apoi obişnuinţa de a veni seara acasă, a lua masa, şi…
De a se culca în acelaşi pat.
Curios, cum se împacă această deprindere cu fericirea spre care năzuim o viaţă
întreagă?
Sau poate că e o rătăcire că fericirea se află în dragoste? Mai bine zis; o căutăm în
dragoste, pe când ea se află în cu totul alt loc.
Mă mobilizez să-mi scriu romanul. E unica mea mângâiere ce depinde numai de
mine. O cărămidă ce-o pun la temelia propriei fericiri, dacă o fi să o încerc vreodată.

XXX
Ochii Marei tot mai mult se împrimăvărau. Dacă până atunci îmi erau indiferenţi,
ochi ca toţi ochii! Bine, de fata, cu gene ceva mai lungi, cu o caldă patimă în ei, de acei pe
care băieţii îi visează în nopţile de toamnă. Nu-i căutăm şi nici n-avem nevoie de ei.
Puteam doar să mă împiedic de aceşti ochi, şi vrei nu vrei, mă uitam în adâncul lor. Ba nici
nu-i credeam tocmai adânci. Râdeam în sinea mea că-s la genunchiul broaştei, cum să intri
în ei? Şi cu atât mai mult cum să te scalzi într-înşii?
Dar într-o bună zi în ochii Marei se făcu primăvară. Dacă în natură mai întâi se
subţiază zăpada, se murează şi răspândeşte mireasma umedă de casă stătută, apoi răzbat
din sol, dintre firele îngălbenite şi încâlcite de iarbă veche de anul trecut, aşchii plăpânde şi
verzi, mugurii se umflă gata să plesnească şi num ai după asta vine primăvara cu cer
albastru, înalt, pe care îl brăzdează ca pe un ogor unghiuri de cocori tineri şi îndrăgostiţi de
locurile noastre. Toate semnele astea îţi pregătesc sufletul, ţi-l curăţă de rămășitele anilor
trecuţi, de semnele frigului şi ale însingurării.
Şi vine primăvara!
Îţi saltă inima, eşti gata să te avânţi într-o goană nebună pe coclauri, să fii tu
primul cel care va descoperi cât mai multe semne neuitate ale tânărului anotimp.
Dar primăvara nu-i un ac pe care l-ai descoperi de unul singur. O descoperă
majoritatea celora care nu mai pot dormi liniştit nopţile. Se trezesc şi, cuprinzând perna cu
amândouă mâinile, îşi zic: oare unde mi s-a pierdut somnul? Şi nu bănuiesc că somnul nu
se pierde nicăieri, ci îl fură cineva. Se furişează, pune mâna pe el, o rupe de fugă şi s-a zis
cu somnul. Mai i-al de unde nu-i.

58
 Aşa-i chestiunea cu primăvara cea adevărată, departe în acele zile de toamnă. Ce
primăvară în octombrie, domnilor?
Ci eu o descoperisem de unul singur în ochii Marei.
Primăvara mea?
Sau poate a amândurora?
Câteva zile noutatea asta n-am împărtăşit-o nimănui. O păstrăm doar pentru mine.
Dar răbdarea nu poate fi nemărginită. Se pare că ajunsesem şi eu la capătul ei.
Ca să-mi controlez părerea, apelai la ajutorul lui Cerbea. Dar el avea ceva pe suflet,
căci nouri grei îi pluteau pe faţa rumenă.
- Ce-a dat peste tine?
- Nimic.
- Nu cumva ai pierdut vreo luptă?
- De la pierdere nu-mi pierd eu capul.
- Înseamnă că nu te mai înţeleg.
- Se mărită Năstica.
- Eşti de aldămaş. Rămâi liber.
- Aşa e. Dar îmi zgârie ceva sufletul.
Şi eu, care nici nu bănuiam că Cerbea ar putea să aibă suflet...
După această mărturisire, încercai prin Cerbea descoperirea.
Cum îşi pare Mara?
El o găsi în bancă, răsfoind o carte.
- Da cum să-mi pară?
- Uite mai bine, îl îndemn.
- Parcă intuiesc eu ceva, dar ce anume nu-mi prea dau seama. Nu cumva mă sfătui
să pun mâna pe dânsa?
Spusele lui Cerbea mi-au înfierbântat măruntaiele. Mi se aprinse sângele în vine.
- Ce-i cu tine, Nelule?
- Ba-n-gân-din, am prins a mă bâlbâi.
Şi Cerbea cu tot corpul lui masiv şi cu muşchii bine antrenaţi se pierdu,
schimbându-se de pe un picior pe altul, ca un băieţandru.
- Am glumit. Ce s-a întâmplat?
- Cu de astea nu se glumeşte.
- Am înţeles. Scuză-mă.
Cerbea se mai uită o dată înspre Mara. Observase şi ea că devenise obiectul
discuţiei noastre şi continua s-o facă pe cititoarea. Dar nu-i reuşea. Căci se cunoştea de la
distanţă că e mai mult cu gândul la noi decât la carte.

59
 - E ceva nou, îngăimă Cerbea mai mult ca să mă îmbuneze. Eram nespus de curios
să aflu ce. Chiar în clipa aceea. Nu mai târziu.
- Pare fericită.
- Cum adică? Nu-mi mai pot stăpâni curiozitatea.
Cerbea o ia din altă parte, văzând că s-a încurcat. Mă apucă de umeri şi mi se uită
atent şi pătrunzător în ochi.
- Să fie drept?
- Adică?
- Că eşti îndrăgostit de Mara. Pe crucea mea, îmi pare că eşti îndrăgostit.
- Hai lasă, nu mă nebuni…
- Eu nu te nebunesc. Mai degrabă tu înnebuneşti după Mara.
- Ha-ha-ha, am umplut sala de clasă, adunându-mi în jur o bună parte din colegi.
Ei se uitau la mine ca la un sărit de pe fix.
- Cerbea e un mare original, măi băieţi, camuflez eu discuţia. Zice că pariază că mă
însor primul. Cine vrea să bată palma?
Unii au fluturat din mâini, alţii au rămas indiferenţi.
- Şi când bem rămăşagul? Întrebă Sânchetru.
- Când îl pierde Vârnoiu, se dumiri Cerbea
- Adică atunci când s-o însura? Se descurajă careva.
- Atunci o să chefuim la nuntă. Cui mai trebuie pariu
Cerbea mi-a clipit mărunt, adică, nu suntem, noi chiar de mămăligă dacă am salvat
o situaţie din care era chip să nu ieşim cu cinste şi onoare.

XXX
Mara nu avu răbdare să aştepte până la recreaţie. Îmi scrise un bileţel şi nu-l
trimise prin poştă. Îl primii şi cunoscui după caligrafia literelor cine îmi scrie. Nu puteam
spune că nu-mi face plăcere să primesc hârtie de la Mara. Rămânând cu privirea înspre
catedra profesorului, desfăcui bileţelul, apoi îl citi pe neobservate.
“Nelule, inima doreşte să aibă o întâlnire cu Măria ta. În condiţiile noastre e
realizabilă o astfel de întrevedere astăzi? Sau eşti legat de vreo grabă şi o lăsăm pentru altă
dată? M.”
Al dracului Mara asta!
Prinde la spirit pe zi ce trece. Când am să mă trezesc, n-am s-o mai recunosc. Iată
aşa se schimbă oamenii…
Aş putea să-i fac un semn cu privirea că ne vedem după lecţia asta, împărţim în
doi atâta timp de cât va fi nevoie. Pentru Mara rămân şi până în seară, nu-mi pare rău,

60
sunt gata de orice. Pun la cale un prânz undeva. Îl luăm împreună. Nu mă recunosc. Mă
pierd în faţa mea. Ce-i cu mine? Se întâmplă neapărat ceva şi eu nu-mi dau seama ce.
E posibil să-mi închei curând romanul.
Mi-ar părea rău. Dar pe de altă parte?… În singurătatea lui am petrecut atâtea ore
lungi de frământări şi îndoieli. Ele nu s-au pierdut, n-au curs gâlgâitor în uitare, ci au
rămas imprimate în paginile romanului meu. Deseară am de gând să rămân mai mult şi să
aştern ceva important. Voi sta până târziu. Noaptea pe linişte, când oraşul se cufundă într-
o domoală şi dulce odihnă, simt necesitatea acută de a-mi împărtăşi cât mai multe
sfetnicului şi prietenului meu – romanul.
Simt o privire care mă săgetează.
Desigur, nu-i a învăţătorului. Ar putea fi şi a lui, dar nu este. Persoana mea, se
vede, prea puţin îl interesează pe profesorul de la catedră. Nu-i mare pagubă în ciuperci
dacă dintr-o clasă întreagă de gligani unul sau doi vâslesc cu gândul în altă parte. E şi
firesc, suntem, băieţi şi fete mari, suntem la anii când atâtea avem pe capul nostru, cuiva i
se pare că în afară de carte nimic n-ar trebui să ne preocupe. Naivă rătăcire! Avem încă un
milion de alte probleme, pe care trebuie să le rezolvăm tot în aceşti ani, până încheiem
şcoala.
Da, m-au luat gândurile pe dinainte şi am uitat să-i răspund Marei.
Mă uit în direcţia ei.
Aşteaptă.
“Mara,
Să ştiu că sunt aşteptat acasă ca de leac, odată ce manifeşti interes faţă de propria-
mi persoană, las totul şi îţi stau la dispoziţie. Ne întâlnim la uşa clasei. Bucuros nevoie
mere. N.”
Împăturesc hârtiuţa, scriu adresa şi dau de lucru poştei.
Dintr-un simplu moft n-aş vrea să ştiu reacţia Marei la răvaşul meu. Dar nu-mi pot stăpâni
curiozitatea şi interesul.
Mara, Mara,
Eşti ca vara,
Când se-ntunecă afară.
Am să ajung să scriu şi versuri. Mai ştii… Se poate întâmpla şi o ţicneală ca asta cu
mine.
Oare ce-o fi într-adevăr cu mine?
Nu cumva m-am ţicnit?
Dar de ce prea puţin mă deranjează acest lucru?
De ce nu mă mai roade singurătatea?

61
 Se prea poate că e o dispoziţie de moment. Da, da. Aşa că nu trebuie să-mi fac iluzii
şi nici planuri.
Eh, Nelu, Nelu,
Alunelul,
N-o face pe colonelul.
Nici n-am de gând. Dar un abur de nebunie îmi adie prin piept. De unde s-a luat?
Cum de i-am deschis uşile şi l-am scăpat înăuntrul meu? Parcă atât de stăruitor mi-am
ocrotit libertatea şi singurătatea şi, când colo, poftim, am scăpat curentul acesta să-mi
vină val-vârtej şi să-mi răvăşească sufletul, să-mi ridice un vârtej care încurcă şi amestecă
totul.
De unde această nevoie pe capul meu?
Oare nu cumva o fi fiind un blestem de-al cuiva?
Dacă aş şti, aş răspunde, dar nu ştiu.
Şi mă las în voia şi la îndemâna sorții.

XXX
Nu pot s-o aştept pe Mara, deoarece mă aşteaptă ea pe mine. Mă ia posesiv şi fără
nici o stinghereală de braţ şi trecem toate coridoarele şcolii ca doi îngeri. Ne urmăresc cei
mai mici cu invidie. Noi parcă n-am vedea nimic în jur.
Mara mă duce la braţ şi eu merg ţanţoş ca un păun.
Mă întreabă:
- Am fost obiectul discuţiei tale cu Cerbea?
Şi ştie, domnule, a suci întrebarea, că te pune în situaţia să pui “bilele” în mişcare.
În loc să întrebe ca o fată normală de ce mă discutaţi? Ea o face cu “obiectul discuţiei”, mă
rog. Ministru de externe în picioare! Asta îi dă farmec.
Ai fost, i-am răspuns cu o mică întârziere, ezitând.
- Şi care-i concluzia?
- Favorabilă.
Îmi strânse ceva mai tare braţul, în alte condiţii poate nici n-aş fi simţit, dar acum
fiind concentrat peste măsură, sesizasem şi acest amănunt neînsemnat.
- N-ai putea să deschizi parantezele?
Din nou împletea vorba şi eu nu mă dumiream cum să caut capetele.
Eram înconjurat din toate părţile de elevi mai mici. Ca să putem conversa în voie,
trebuia să ieşim din acest ştiubei gălăgios.
- Nemaipomenit de greu.
- De ce, mă rog?

62
 - L-am întrebat dacă nu observă vreo schimbare la tine.
Şi a spus că observă, zise ea roşind.
Cu spiritul lui de observaţie…
Na-ţi-o bună că ţi-am dres-o, ne-am apucat să-l analizăm pe Cerbea. Prea mare
cinste şi prea mic efect. Căci băiatul ăsta e simplu ca o vietate monocelulară.
Nu reuşesc să înţeleg ce se întâmplă cu tine, Mara. O metamorfoză absolut ciudată.
Mărturisirea mea o înveseli mult. Râse cu o poftă nebună, gâlgâindu-şi hohotele la
urechea mea. Ar fi fost normal să mă molipsească, dar nu reuşi.
- Şi care-i concluzia ta?
- N-am nici o concluzie.
Ea mă sfredeli cu o privire scrutătoare. Astfel de cătături mă pătrundeau până în
mădulare.
- Tu oare ai citit atâtea cărţi şi te descurcai în toate celea?
- Mă uit la tine şi nu te înţeleg. De ce vorbeşti aşa cu mine?
Îmi slobozi braţul şi dădu să se pornească înspre partea opusă a străzii unde o
aştepta în limuzină Ilie Pântea.
- Aşteaptă-mă aici. Vin curând.
Mă străduiam să nu mă uit înspre ei. Dar curând simţii cu ceafa că Mara fusese
urcată mai mult cu sila în limuzină. Când mă întorsei, nici ţipenie.
Aşteptarea nu mai avea nici un rost. Şi pornii fără a cântări unde merg.

XXX
- Nelule, auzi, mă Nelule! Strigă mama înfundat şi până la mine ajungea ca o
adresare: “Leule, măi Leule!”. Am să mă supăr că mă strigă cu numele regelui animalelor.
Mă ridic pe nevrute de la masa de scris. O plăcere mai mare nu-i când laşi alineatul
la mijloc, nescris. Ca şi cum ţi-ar smulge cineva din mână bucăţica de pâine.
- Nelule, eşti surd sau ce naiba?
- Iaca vin, răspund.
E în baie mama. Se aude apa pleoscăind. Rămân la uşă să aştept indicaţiile.
- Sună la Paulina şi roagă-o să vină să-mi spele spinarea. Iată cum? nu am altceva
de făcut decât să p chem pe Paulina.
Până mai nu demult îl chema pe tata.
N-am încotro, sun la uşa Paulinei. Ea iese agitată. Dând cu ochii de mine, îi vine
inima la loc.
- A, tu eşti, Nelu.
- Te cheamă mama.

63
 - Da ce vrea?
Nu mi se dă limba să-i spun. Dar nici să cârpesc o minciună nu pot.
- A venit Paulina, mamă.
- Caută-ţi de treabă, că eu amuși îi deschid.
Mă întorc la lecturile mele, dar nu mă pot reveni la text. Nu înţeleg şi pace relaţiile
părinţilor. Se întâmplă ceva între ei, dar ce? Când aveam odăiţa ceea din cămin, nu puteam
ascunde nimic de mine. Le auzeam şi certurile, dar şi împăcările, eram martor chiar şi la
ce n-ar fi trebuit să fiu, pe când acum totul se petrece dincolo de mine, într-o depărtare, în
care mie nu mi-i dat să ajung.

XXX
Dacă toate romanele care au fost scrise până acum au necesitat atâtea eforturi,
înseamnă că încep să mă îngrozesc uitându-mă la rafturile din odaia mea.
Nici să-ţi închipui câtă energie şi înţelepciune omenească s-a consumat pentru a
ajunge să rămână între coperți de carte… Iar câte nopţi şi zile de calvar nu vor mai fiu
aflate de nimeni.
Poate că aceea ce scriu e fără de nici un rost? Se prea poate. Dar simt că am nevoie
de cele scrise. Ca şi de cele trăite în realitate. Am nevoie de acest roman precum am nevoie
de zi şi noapte, de dimineaţă şi seară, de casă .i masă, de tot şi toate.
Numi mai ajung cuvinte pentru roman. Se pare că le-am folosit pe toate câte le-am
ştiut şi nu mi-auz mai rămas altele. Ce-i de făcut? Poate să născocesc cuvinte noi pentru
aceste pagini? Dar cine o să le înţeleagă dacă vor fi născocite? Le va citi lumea şi va strânge
nedumerită din umeri.
Mă furişez pe lângă cele scrise cu o clipă în urmă. Şi mă prind de mână ca pe un
hoţ. Aha, vasăzică în subconştient sper că acest roman să mai fie citit de cineva? La început
promiteai că va avea un singur cititor. Autorul, adică. Iar acum te gândeşti şi la alţii.
Vasăzică, îţi pare puţin că prin romanul ăsta îţi căleşti voinţa şi îţi şlefuieşti răbdarea de a
rămâne ore lungi la masa de lucru, a mângâia şi a răstigni pe foaia albă cuvintele. Asta îţi
pare puţin? Vrei mai mult?
Şi care sunt aceste spaţii?
Nu vrei să recunoşti?
Atunci îşi voi spune eu, sare cel din adâncul oglinzii – secundul “eu”-lui meu.
Nu trebuie, rabdă, nu trebuie, îl rog.
Îţi dai seama că te-am descoperit ca pe o paiaţă, ca pe un măscărici? Recunoşti că
ai avut gânduri meschine?
Da, recunosc.

64
 Atunci aşază-te în genunchi. Cazi şi continuă să scrii. Ca un rob al acestor pagini
fără de fior. Aşa şi trebuie să rămâi până la urmă – robul lor. Şi nicidecum domnul lor.
Până la sfârşitul acestui roman voi fi rob. Ai înţeles? Rob! Prin această operă îţi vei plăti
eliberarea. O să pui ultimul punct şi vei fi om liber ca toată lumea. Şi la următorul roman
vei fi Domn. Vei sta picior peste picior în fotoliu rotativ, moale, cu luleaua în dinţi şi vei
scrie romanul unei libertăţi cucerite. Deocamdată lucrează în genunchi!
În genunchi nu-i uşor de scris. Dar e mai uşor totuşi decât să nu scrii. Dumnezeu
se îndură şi îţi aruncă o boaghe de cuvinte şi eşti nevoit să le rânduieşti pe hârtie.
Gândul-fir se pierde în neant. Roșești că într-un moment de slăbiciune ai vrut să
scoţi la lumină acest roman. Să-l dai pentru a fi citit mai întâi unuia, apoi altuia, iar mai pe
urmă să-l şi publici. Îţi ziceai că vei mai retuşa câte ceva, vei exclude locurile mai “tari” şi-l
vei prezenta pentru a fi publicat. Aşa intenţionai.
Iar adevărul este că nu poţi prin aceeaşi operă, fie chiar şi izbutită, să plăteşti
pentru călirea VOINŢEI şi să obţii şi GLORIE.

Partea a IV-a
XXX
A doua zi nu mai mă grăbeam s-o găsesc pe Mara. Şi nici u eram supărat măcar.
Vroiam să fiu indiferent, să-mi fie egal de este ea la şcoală sau nu este. Dar nu puteam fi.
De străduit, mă străduiam, dar rezultatul era nul.
Cu ochii nu vroiam s-o caut. Şi ochii ca nişte copii cuminţi şi ascultători îşi găsiseră
altceva de lucru şi n-o mai căutau. O dăduseră dracului de depravată şi de tot.
Mai greu era cu sufletul. Acesta nu ştie tabla înmulţirii şi nu se potrivea ambiţiilor
mele.
O caută.
Iar cine caută găseşte.
Simţi şi Mara că nu mă pot feri de ea. Tot eu am început vorba primul.
- Şi dacă te aşteptam la poarta şcolii?
Marei i-a plăcut că n-am luat-o cu răul, dar cu glume.
Şi-a amintit parcă de ceva şi a zâmbit. Numai un ichi pătrunzător ca al meu a putut
sesiza acest lucru.
N-am reuşit bine să devorez acest gând, că mă lovi o furie nestăpânită.
- Mă scuzi, Nelule… Pântea ăsta nu ştie şapte. Voia să-mi arate…
- Am întrebat parcă?
- Nu… dar te văd supărat.

65
 - Ba nu-s deloc. Sunt chestiunile tale personale. Ale tale! Ai înţeles?
Ea m-a privit scânteietor. Un crâmpei de gând meschin a licărit o clipă în ochii
Marei, dar curând s-a stins.
- Atunci la revedere, zise şi se întoarse să plece.
- Cu bine, îi aruncai, iar colegii de clasă strângeau din umeri nedumeriți: care dintre noi
doi şi în ce tren urcă, de ne luăm rămas bun?

XXX
De câteva zile Cerbea nu-şi afla astâmpăr în clasă. Umbla ca un tigru în cuşcă. Nu-
şi pieptăna părul, nu se bărbierea la două zile, iar ochii îi erau roşii şi tulburi de nesomn. Se
întâmpla ceva cu Cerbea. Văzându-l în asemenea hal, nu-l prea chemau nici la răspuns.
Ce ai, bre Cerbea?
Toate îmi merg de-a-ndoaselea.
Spune ca să te descarci, îl sfătui eu.
Trebuie să-mi nimerească cineva sub cangă ca să mă răzbun. Ieri cât pe ce să-mi
pice mirele Năsticăi. L-a salvat norocul.
De-acum aveam grijă să fiu cu ochii în patru. Nu mă băgam în sufletul lui Cerbea,
dar când vedeam pe careva dintre băieţi agăţându-l cu vorba, săream între ei:
- Cocervei, n-ai ce face? Îl trăgeam într-o parte de lângă primejdie.
Fiind cu ochii în patru, am reuşit să sting câteva începuturi de pojar. O bătaie ne-ar
mai fi lipsit în clasă.
Într-un fel oarecare îmi era recunoscător şi Cerbea.
Cu mine parcă i se mai domolea furia. De aceea îl petrecem frumuşel până la
troleibuz şi apoi luam calea spre casă. Mai departe, domnul hotărască ce avea să se
întâmple. Să se răzbune pe partenerii săi de la greco-romane.
Într-o clipă de furie îmi spuse prin scrâşnet de dinţi:
Dacă numi pică zilele acestea vreuna, am să explodez.
Vreo ce? nu înţelesei.
Vreo duduie. Organismul are nevoie de prefacerea sângelui.
Şi chiar nu poţi răbda?
Mă sufoc, Vârnoiule.
Cu ce puteam eu să-l ajut? Băiat zdravăn, frumos la chip, în rest, aşa cum este,
totul e la vedere.
Prima dată mă ciocneam de o asemenea problemă. Iată ce întorsături poate lua, pe
când mama în emisiunile ei de ultimă oră recomandă adolescenţilor să fie mereu ocupaţi,

66
să practice sportul, munca fizică, şi atunci sexul nu-i mai preocupă. Poftim, pe Cerbea nu-l
ajută nimic. Dar cum să-i lămuresc mamei toate acestea?

XXX
Era târziu de tot. Mi se stinsese lumina şi în fereastra prietenă. Femeia de dincolo
de stradă se dezbrăcase azi mai lung şi mai pătimaş ca în alte dăţi. Rămase în faţa nopţii şi
a binoclului meu. Aşa cum era goală, îşi pieptăna părul, apoi îşi masă sânii, mai făcu vreo
câteva mişcări de dezmorţire. O privii atent, dar de data asta fără pofta cărnii, ci mai mult
dintr-o curiozitate.
Cum să nu te uiţi cum se despoaie o femeie în faţa ta?
O atmosferă de vis mi se desfăşura la capătul vederii. Apoi continua în alt spaţiu,
în cel al viitorului meu. Se făcea că era noapte şi o lună plină stăruia deasupra lumii. Eu,
pătruns de liniştea din jur, lucram asupra unui roman. Acesta pe care îl scriu acum va fi
uitat de mult, îl voi păstra într-un sertar dosit, printre alte manuscrise. Primul meu roman
va fi o vamă plătită vocaţiei. De aceea trebuie să-l termin. Numai terminându-l voi reuşi să
încep altceva care mă va absorbi la fel de total.
Vine deci soţia şi îmi stinge lumina la care scriam. O lasă numai pe a lunii. Prinde
să-şi scoată hainele, piesele de toaletă. Luna dă o strălucire tainică trupului, îl prinde în
văpăi mocnite.
Oboseala de creaţie se destramă ca o ceaţă. Şi trupul mi se umple de noi energii.
Sunt cele ale dragostei.
Încep să-l înţeleg pe Cerbea. Mai întâi numai parţial îi ţin parte, apoi i-o dau toată,
întreagă.
Ce-i mai curios, femeia scăldată în razele lunii seamănă cu Mara. Da, da anume cu
Mara. Ca să vezi, n-aş fi bănuit, pentru nimic în lume. Să-mi fie Mara-primăvara? Soţie să-
mi fie oare?
Una din soţii, încerc să mă împac.
Dacă Hemingway avut vreo cinci, de ce eu n-aş putea avea măcar câteva? Şi una
dintre ele să fie Mara.
Iată că-mi bate în uşă. I s-a făcut dor de mine. Clocoteşte setea de dragoste şi vine
să mă smulgă de la masa de scris.
Tresar.
- Nelule! Dormi de acum?
Îmi frec ochii. Pe semne, adormisem la masă. Mă ridic şi-i dau drumul mamei. Şi
ea-i ciufulită, cu un halat aruncat de umeri.
- Încă nu te culcaseși? Mă întrebă ea văzându-mă îmbrăcat la lumina lunii de afară.

67
 - Lucram.
- Cu lumina stinsă.
- Înseamnă că visam.
- Hai că te caută un bărbat. Întreabă de tine.
Mă scutur de somn. Oare cine Dumnezeu mă deranjează la o bucată de noapte?
La uşă mă aştepta schimbat la faţă de nelinişte şi îngrijorat tata lui Cerbea.
- Nu ştii, Nelule, unde-i Petricio? A doua noapte nu doarme acasă. Ieri mi s-a părut
o şagă, dar când am văzut că nici azi nu-i, nu mai ştim ce să credem.
Eu mă trezisem definitiv.
- La şcoală a fost.
- Ştim şi noi că a fost. Am telefonat unui coleg de-al vostru şi el a zis că l-a văzut.
Poate că ţi-o fi spus unde se duce.
- Nu.
- S-a ciorovăit cu mamă-sa. Nu mai ştiu unde să-l caut.
- Duceţi-vă acasă, iar mâine o să stau de vorbă cu el la şcoală.
- Roagă-l să vină acasă, că-i iertăm toate păcatele.
Pe mine mama avea să mă mai descoase un sfert de oră cum se face că băieţilor
alde mine nu le pasă de părinţi şi îi ţin în asemenea încordare, înnoptând pe naiba ştie
unde.

XXX
Dimineaţa aş putea cu acelaşi succes să-mi iau în singurătate ceaiul şi fără a
deranja pe nimeni să mă duc grăbit spre şcoală. Dar încă n-am ajuns până la o asemenea
independenţă. Asta va veni mai pe urmă. Când va fi această “urmă”, nu ştiu.
Dimineaţa după ce sunt trezit printr-o ciocănitură uşoară în uşă, mai întârzii să
rămân în aşternut preţ de vreo cinci minute, şi apoi mă ridic vajnic, învingând somnul şi
înţepeneala trupului. Când întru în bucătărie, ceainicul fierbe pe plită, tigaia abureşte, iar
bucăţica de pâine e unsă cu unt şi mama mă aşteaptă.
Mama are un interes. Şi acest interes sunt eu. În carne, oase şi blugi.
Trebuie să-mi supravegheze masa. Nu cumva să mă dezic de ceva, căci mâncarea
de dimineaţă e pentru toată ziua.
Suport totul cu cel mai îndârjit stoicism, afară de tartina cu unt. Asta mă scoate din
sărite. În fiecare dimineaţă îi spun mamei să nu-mi ungă ca la grădiniţă pâinea cu unt şi ea
mi-o unge cu aceeaşi îndârjire.
Iau cuţitul şi rad demonstrativ o parte din unt, ungând o altă hrincă. Mama
urmăreşte tăcut, dar până a doua zi uită.

68
 - M-am gândit noaptea asta la Cerbea ăsta al vostru, începu ea vorba.
- Ai fi putut dormi.
- Cum să dormi când copiii fac atâtea necazuri părinţilor.
Cu gura plină, nu-mi prea vine să ader la discuţia începută.
- Dar ce are somnul cu Cerbea? întreb eu molfăind.
Mama chibzuieşte să-mi spună, ori să nu-mi spună?
- Am de gând să abordez în emisiune problema adolescenţilor care fug de acasă.
- Cum? mă interesez.
- Cu ajutorul tău. Cheamă-l pe Cerbea deseară la noi. O să vin mai devreme şi am
să stau de vorbă cu el. Îmi ajuţi? Mă îndeamnă mama, punându-mi o mână pe umăr.
Oftez, desigur.
- Nu-ţi pare că prea multe sarcini îmi dai?
- Le duci tu. Asta trebuie să te bucure.
Într-adevăr, mă năboiesc bucuriile din toate părţile. Cum să le stăm în cale ca să nu
mă doboare?

XXX
Nu mai vreau să aud de Mara o sută de ani în şir. Nu vreau să-i ştiu numele şi nici
mutra n-am poftă să i-o zăresc. Pare-mi-se că am reuşit s-o arunc din inimă. Am dat-o
afară şi am lăsat ferestrele deschise.
Nu vreau să-i ştiu nici numele deocheat, ca o şopârlă fără coadă. Să te prăpădeşti
de râs nun alta – Mara!
Un nume ciuntit, sluţit, beteag.
Lumea ştie de Maria. Este o sfântă. Pe când de Mara nu ştie nimeni. Şi nu mai
vreau să ştiu nici eu. Un veac întreg.
Să-l rostească doar Ilie Pântea. Să se trezească cu el pe buze. Iar când îl va rosti, să
i se oprească în gât ca un os.
Dar de ce mă gândesc la Pântea?
Un fustangiu și mai mult nimic. Mare lucru că are însuşirea de a culca fetele şi a le
desface genunchii? O ispravă mai mare să tot cauţi. Un act animalic şi mai mult nimic.
N om principalul e sufletul. Trupul e ceea ce rămâne, ce îmbătrâneşte. Pe când
sufletul e ceea ce zboară, cu ajutorul sufletului ne înălţăm deasupra lumii, de asupra
cotidianului şi a faptelor mărunte.
Oare e egal să schimbi o satisfacţie de moment a trupului pe un curcubeu de zbor
al cugetului?
Încep să-mi înţeleg părinţii. Bunii şi scumpii mei părinţi…

69
 Ei de acum au depăşit starea de inerţie a trupului. Au ajuns dincolo.
De o bucată mare de vreme tata doarme în salon. Înainte mai auzeam, uşa
dormitorului ce scârţâia surd, acum n-o mai aud.
Suntem o familie. Şi asta ne uneşte.
Au luat sfârşit certurile, fiindcă părinţii au trecut şi peste ele. Le-au lăsat în trecut,
devenind astfel liberi. Liberi de tot ce îngrelează spiritul.
Urmând exemplul părinţilor, m-am debarasat şi eu de grija păcatului. Am scăpat
de Mara, de boala asta care mă cuprinsese şi mă ţinea legat. Acum nu mai are cine mă fura
de la treburi, de la lecturi, de la munca asupra romanului. Cine are nevoie de pagini
dedicate unor patimi trupeşti?
Nimeni.
Numai debarasându-se de aceste vicii, oamenii devin capabili să atingă culmi, să
facă lucruri mari.
Bine că am descoperit asta acum şi nu zece-douăzeci de ani mai târziu, când timpul
ar fi mers prea departe. Mulţumesc spiritului meu vizionar!

XXX
După ce ştrengarul de Cerbea lipsi o zi de la lecţii şi le mai dădu părinţilor o noapte
de insomnii, pică la şcoală. Eu îl întâlnii şi-l trasei repede într-un ungher la cetărat. Era alt
Cerbea decât cel de mai alaltăieri.
- Unde te-ai rătăcit, prăpăditule?
- Ci-ci… Să nu ne audă lumea.
Avea cearcăne pe la ochi şi părea moleşit de parcă ar fi fost la scos sare.
Îmi povesti pe îndelete unde fusese. Luase un “Makler” şi găsi un anunţ. O femeie
de douăzeci şi şase de ani, simpatică, plăcută, cu apartament îşi caută o călăuză de viaţă
fără vicii. Şi adresa. Cerbea şi-a înscris adresa şi a pornit într-acolo. A sunat la uşă. I-a
deschis o femeie, păpuşică nu alta. Băiatul s-a recomandat de la serviciul antiincendiar.
Cică trebuie să controleze dacă nu este nici un pericol de foc. A prins a controla. În casă
toate lucrurile aranjate la locul lor, ordine peste tot. Au intrat în vorbă. Se vede că aveţi un
bărbat grijuliu, îi spuse Cerbea. Ba de unde, nu mai am pe nimeni. Am avut un trăsnit care
bea de usca şi l-am alungat în patru vânturi. Şi nu vi-i urât, doamnă, de una singură să
ţineţi casă, masă? Cum să numi fie, dacă-mi este. Dar există ziare, aveţi televizor, doamnă.
Ar fi păcat să vă plângeţi, o încercă Cerbea de gâdilici. Ei, parcă te ţii numai cu ziarele şi
urâtul ăsta de televizor? Ai mai vrea o vorbă omenească, o glumă, să mai pună cineva mâna
pe tine ca să nu-ţi amorţească şi să se pietrifice carnea.
- Chiar aşa a zis?

70
 - Să chiorăsc, Vârnoiule. Când pe femeie o apucă năbădăile, nu-şi mai jeleşte
limba, da ţi le spune pe de-a dreptul.
- Mă tem că le compui tu.
- Să-mi pice o cărămidă din Arcul de Triumf în cap dacă spun minciuni.
- Cum, numai peste tine dau astea ce caută bărbaţi?
- Nu toate dau, Vârnoiule, nu toate. Doar unele. Iar de căutat, caută toate. Ce-a fost
mai departe, nici nu-mi vine să-ţi spun. Două zile şi două nopţi n-am ieşit din casă. Au mai
fost vreo câteva sunete la uşă, după care am întrerupt curentul electric, am închis ferestrele
cu nişte plăpumi şi am rămas acolo. Abia de-am scăpat azi. N-a fost nici ea la serviciu şi
nici eu la şcoală, nici acasă.
- Dar acasă va trebui să mergi. Te-a căutat la mine taică-tău, şi i-am promis că te
aduc.
- L-o fi mâncat mamă-mea, pe semne.
- Şi mai am încă o misiune.
- Care-i?
- Vrea să stea de vorbă mama mea cu tine. Pe tema fugii de acasă.
Lui Cerbea i se rotunjiră ochii şi gura îi rămase întredeschisă.
- Eşti nebun, mă Vârnoiule. Nu cumva are de gând să mă imprime pentru radio?
- D-apoi cum ai crezut.
- Să mă facă, bă, de râs în toată republica? Şi ce să spun eu acolo la microfon?
- Compune tu ceva. Aşa cum mi-ai compus mie. Numai cu altă linie de subiect.
Deveni dintr-odată jalnic, mărunt.
- Oare tot nu mă crezi?
I-am dat un bobârnac peste nas, în şagă desigur.
- Va trebui să spui o minciună acasă la ai tăi, spune-o şi mamei pentru radio.
- Dar parcă la radio se pot spune minciuni? întrebă el.
- Numai minciuni adevărate. Nu pierde timpul şi gândeşte-te, iar după lecţii mergi
la mine. Seara te conduc eu şi amortizăm astfel întoarcerea ta acasă.

XXX
În săptămâna următoare ascultătorii emisiunii pentru părinţi şi copii redactate de
Călina Vârnoiu aveau să audieze un interviu cu un adolescent fugit de acasă din cauza
persecuţiei părinţilor. A fost nevoit să rătăcească după spusele lui pe la gară, să se furişeze
prin cantine şi să ia mâncare fără a plăti, să doarmă în podul unei case pe nişte bulendre
lângă ţevile cu apă caldă.
După interviu au fost prezentate comentariile unui psiholog.

71
 Emisiunea a avut un răsunet neaşteptat. Au sosit peste o sută de scrisori, iar
colegii nu mai conteneau s-o laude pe mama, care găseşte noi teme şi face investigaţii tot
mai profunde în psihologia tinerei generaţii.
Te felicit şi eu, îi spusei.
Face să ne felicităm reciproc.
De mult nu mai colaborase la emisiunile matale, conchisei.
În schimb tu şi prietenii tăi îmi furnizează atâta material pentru meditaţie, încât
slavă Domnului dacă reuşesc să-l epuizez măcar în parte.
Ce-mi rămânea să mai adaug decât să ţin limba în gură?

XXX
Aşa se întâmplase că de mai multă vreme nu mă uitasem la tata, şi când îl văzui
într-o zi, mă speriasem.
Nu mai era el, tata.
Parcă mi-l schimbase cineva. Iaca am ajuns şi eu ca mulţi dintre colegii mei să am
tată vitreg. La o bună parte din colegi le divorţaseră părinţii şi aveau taţi noi. Făceau
spirite pe seama lor. Alţii se ruşinau să spună, sufereau. Şi iată că m-am trezit şi eu cu
părinte nou.
Dar nu!
Mama nu-şi poate permite una ca asta. Eu, întruchiparea purităţii morale,
ocrotitoarea fericirii familiale, nu poate să-şi permită niciun flirt. Pentru a-şi păstra
inocenţa şi castitatea, a hotărât că tata trebuie să doarmă pe divanul din salon, pe când ea -
în dormitor, singură, pe patul conjugal.
Mă uitai – am vrut să zic într-o bună zi, dar mi-am dat imediat seama ce fel de
bună putea fi? şi mai să nu-l recunosc pe tata. Era palid şi slăbit, încât umerii obrajilor îi
ieşeau proeminent în afară, iar ochii i se afundaseră prea mult în orbite. Mă speriasem, dar
nu dădui lucrul acesta pe faţă. M-am apropiat şi am rămas lângă el preţ de mai multe clipe,
fără să-l deranjez. El citea o carte şi nu se întoarse spre mine, cu toate că mă simţise, ci
continua să studieze. Se opri şi copie pe o fişă un citat dintr-un document. Nu se încumeta
să mă întrebe ceva, deşi gândurile cu care pătrundea materialul cărţii se răreau, deveneau
tot mai subţiri şi mai subţiri până se rupseră şi atunci tata închise cartea şi se întoar se cu
tot cu fotoliu înspre mine.
- Ei, ce mai e nou? mă strălumină cu ochii lui umbriţi de absenţă şi apatie. Aceşti
ochi îl trădau că e departe de obiectul interesului ce-l manifestă în vorbă pentru mine şi
ocupaţiile mele. Dar nu mă deranja deloc. Consideram cu mintea mea necoaptă şi
preocupată de alte domenii că nu mai sunt şi nici că nu trebuie să fiu la ora asta eu centrul

72
de gravitaţie al familiei, cum încerca să mă convingă mama uneori. Ea îşi motiva unele
fapte prin aceea că, chipurile, “noi trăim acum mai mult pentru tine, asta ne uneşte şi ne
ţine grămadă”. “Bine, îi spuneam, dar fiecare dintre voi are cauza sa, ar fi un păcat s-o
trădaţi şi să vă concentraţi numai asupra dădăcirii mele. Poate că nici n-am nevoie de atâta
ocrotire, mai vreau şi independenţă, să-mi încerc eu singur aripile”.
“Independenţă numai sub ochii noştri”, afirma ea cu aerul omului ce ştie mai mult
decât arată pe faţă.
- Creştem, răspunsei în numele unei generaţii, apărând-o.
Răspunsul meu îi aprinse doi licurici de lumină în ochi.
- Aveţi şi rezultate? întrebă el.
Observai că şi întrebările ce mi le punea aveau scopul de a mă abate de la temă,
erau pornite spre un obiectiv neobligatoriu, liber.
- Rezultatele deocamdată sunt aproape de zero. Practicăm mai mult mutaţiile fizice
decât cele intelectuale.
- Nu-i mare păcat. Toate generaţiile repetă greşelile părinţilor pentru a se convinge
pe pielea lor unde e adevărul şi a ajunge să-şi aleagă calea lor, proprie, zise el zâmbind
amar. Probabil, spunea una, dar se gândea la cu totul altceva şi asta îi bifurca atenţia.
Eu rămăsei în picioare, dar mă proptii în umerii lui.
Acest gest avea ceva feminin în el. Îmi dădeam destul de bine seama de asta.
Lui tata îi venea greu să mi se uite în ochi. Mă ghicea mai mult decât mă vedea.
- Nu cumva eşti bolnav? întoarsei vorba.
Oftă mai întâi, adânc, greu.
Apoi tresări. O undă de tremur interior mi se transmise prin umerii îngustaţi, dar
puternici încă.
- De unde ai scos-o că-s bolnav?
Ca să descarc atmosfera, i-am răspuns:
- Te-am întrebat?
- A?!
O habă de vreme am rămas învăluit de tăcere. Mă uitam din creştet la tata şi
simţeam lucrul aprig al minţii lui şi frământul interior.
- E o perioadă foarte încordată, extrem de încordată. Trebuie să ne grăbim, Nelule,
să facem cât mai multe, să le dovedim pe toate. Nu cumva…
- Ai îndoieli?
- Nu, dar ştii, ce-i în mână, nu-i minciună.

73
 - Şi totuşi, oare numai munca te stoarce în felul acesta? Doar eşti mereu în aria
preocupărilor tale. Ai visat doar la vremurile astea şi acum parcă face să te consumi într-
atât?
- Dacă vrei să fiu sincer, n-am crezut că o să pot spune ce spun astăzi. Mare
minune, am ajuns să spunem tot adevărul din istoria poporului nostru, vouă vă lăsăm
autentic.
L-am cuprins.
Şi totuşi aveam impresia că tata se fereşte să-mi spună ceva. Îmi mărturisea sincer
adevărul., îmi spunea totul până la o picătură, dar, pare-mi-se, asta era numai o faţetă a
lucrurilor, pe când cealaltă o dosea.
De ce nu-mi spunea totul?
N-avea încredere sau acest adevăr nu era pentru mine?

XXX
Tot mai mult mă îndepărtam de Mara.
Şi Mara de mine.
Se făcea că rămâne undeva în urmă, iar eu mergeam fără oprire înainte. Trecem
câmpii şi păduri, urcam dealuri înalte ca munţii, traversam şosele rapizi şi poduri întinse
peste râuri clocotitoare şi domoale, în timp ce Mara licărea la buza orizontului. Nu vroiam
s-o aştept. Nici n-aveam de gând. Rătăcească-se prin lume, piardă-se pe unde o fi. Nu mă
mai interesa deloc. Existenţa Marei nu mai însemna nimic pentru mine.
De este, de nu-i, mi-i egal. Ba chiar mai bine dacă nu era. Asta mă calma. Prezenţa
ei mă încorda şi mă incomoda. Îmi ştirbea într-o anumită măsură din libertate şi mă făcea
să fiu atent la tot ce spuneam. Ca nu cumva să scap vreo vorbă din care Mara ar înţelege că
eu mai nutresc ceva faţă de ea.
Da, nutresc. Antipatie! Şi indiferenţă! Care dintre aceste două predomină?
Probabil; ce-a de-a doua, indiferenţa, adică. Fiindcă antipatia se poate uşor preschimba în
simpatie , căci sunt două faţete ale aceleiaşi stări, pe când indiferenţa rămâne una,
domnitoare peste toate şi rar poate evolua. Dar în ce să evolueze? În diferenţă?
Alteori mi se părea că Mara o ia înainte şi eu o urmez. O urmez fără să mă grăbesc
s-o ajung, pur şi simplu, alt drum nu am. Direcţia opusă e în nefiinţă şi nu-i pentru noi, ne
e străină, imposibilă.
Pentru nimic în lume n-aş vrea s-o ajung pe Mara.
Întâlnirea cu ea m-ar tulbura, mi-ar răvăşi amintirile şi mi-ar provoca haos şi
dezordine în suflet.

74
 La ora actuală Mara constituie pentru mine un prag la fel de important ca şi
romanul. Mara şi romanul… O văiugă şi o culme pe care doresc cu orice preţ să le las în
urmă. Să le uit cu desăvârşire. Şi să nu mă mai întorc niciodată la ele. Pentru niciun preţ.
Romanul se deosebea de Mara.
Şi se deosebea mult.
Romanul îmi căleşte VOINŢA şi CAPACITATEA DE MUNCĂ. Datorită lui voi reuşi
să fac multe în viaţă.
Pe când Mara (îi mulţumeşte din suflet) mi-a arătat că nu există nimic sfânt.
Curăţenia sentimentelor şi morala sunt nişte noţiuni născocite de teoreticieni şi publicişti
alde mama. Le propagă pentru a-şi face carieră şi a umplea ochii oamenilor cu cuvinte
mari, cu modele demne de urmat. Poftim voi, oameni buni, trăiţi după principiile enunţate
de noi. Aproape că reuşisem s-o izgonesc definitiv pe Mara din gândurile mele. Rămâne să-
mi aerisesc sufletul. Operaţia aceasta cerea un efort şi eu îl depuneam.
Aş da vamă chiar o jumătate din libertate.
Şi cu ce-aş rămâne?
Cu o altă jumătate?
Dar, oare cu o jumătate de libertate se poate trăi?
Probabil, asta mi-i eroarea. Libertatea nu poate fi împărţită. E un întreg ce nu se
împarte.
Omul se poate deviza în mai multe părţi. O parte rămâne acasă, alta e la şcoală, la
serviciu, a treia se întoarce în trecut, a patra îndeamnă îndârjit spre năzuinţe, visuri. Şi
concentrându-se cu gândurile şi voinţa, se adună când vrea, pe când libertatea poate fi sau
lipsi, dar numai întreagă.
Cât de liber mă simt fără Mara! De bucurie, îmi vine să sar în sus.
Nu mai doresc nici să mă uit la Mara. Nu numai… Nu…
Ci ea se îmbujorează primăvăratic, obrajii capătă rumeneala merelor văratice.
Eu nu mă uit. Câteodată ea îmi întretaie privirea. Dar asta se întâmplă destul de
rar şi în afara voinţei mele.

XXX
- Te-am lua şi pe tine, tată, în Bucovina românească, dar autobuzul a fost
completat la mama la serviciu şi nu mai avem locuri. Aşa a spus mama, când am rugat-o să
găsească unul şi pentru mata.
- Nu-i nimic, surâde el.
- Dar ai vrea să revezi mănăstirile?
- Mai ai vreo îndoială?

75
 - O să vezi mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna.
Mă uit blajin la tata şi mii jale de el. Ar vrea să meargă şi el cu noi. Ne invidiază.
- Poate mergi totuşi?
- Dar nu-i chip. O să trec eu Prutul înot cândva.
Îl lăsăm pe cinci zile de unul singur. Să aibă grijă de casă şi să ne aştepte.

XXX
Cum ajunge sâmbăta, mama, se ştia, trebuia să se apuce de curăţenie prin casă. O
dată la două săptămâni scutura covoarele. Adică scuturatul covoarelor era lucru meu şi al
tatei, iar al mamei era umblatul cu aspiratorul prin odăi şi ştergea praful. De regulă,
sâmbăta eu cu tata spălam putina de acasă. Ca să nu participăm la curăţenie, zicea mama.
Pe când noi o corectam, ca să n-o încurcăm. Tata avea o mulţime de lecţii sâmbăta, iar eu
mă duceam la vreun film sau zăboveam cu băieţii, unde totdeauna găseai cu cineva dintre
elevi sau studenţi o temă de discuţie, un capăt de vorbă pe cele mai actuale chestiuni şi pe
mai multe ore.
De aceea mama avea grijă să ne trimită la bătut covoarele vineri seara. Cât de
târziu neam fi întors. Iar dacă tata întârzia pe undeva, tot greul cădea pe umerii mei, căci
eu n-aveam unde să întârzii.
Eu, bineînţeles, mă revoltam.
- Parcă mai dăunezi am scuturat covoarele.
- Au trecut două săptămâni, băiete.
- Şi-apoi cine ridică praf, că noi umblăm pe vârfuri?
- Voi umblaţi pe vârfuri, dar au fost de câteva ori Paulina cu Dorel.
Iată, vasăzică, ude-i buba?
În Dorel.
- Să scuture cine a făcut râs, o morocăneam eu.
- Adică s-o c hem pe Paulina?
N-ar fi fost nici o pricină. Dar nu mai ziceam, ca să u mi-o fac pe mama chiar
vrăjmaş în casă.
În schimb ea avea grijă s-o cheme pe Paulina cu băiatul ca acesta să facă vreo şotie.
Şi el de bună seamă c-o făcea. Adică pentru mama asta se chema “la scărpinatul limbilor”,
Iar Dorel îşi ştia ocupaţia. Să umble pe unde nu-i fierbe oala şi să întoarcă apartamentul cu
fundul în sus.
În odaia mea nu-i permiteam să intre. Mă stropşeam la el.
- Aici îi teritoriu străin. Vama! Stânga-mprejur.

76
 Se ducea cu jelania la mamă-sa. Dar nici Paulina şi nici mama nu-i puteau face
dreptate. Într-adevăr odaia mea era un teritoriu străin pentru Dorel.
Din nou Paulina venise cu “scărpinatul limbii”, iar Dorel căta prilej de şotii. Îl aduc
prizonier şi-l încredinţez mâne-sii.
- Poftim, căci sâmbăta asta n-o să scuturăm covoarele.
- Da’ de ce ? întrebară Paulina?
- Fiindcă plecăm în excursie.
Paulina ştia de călătoria noastră.
- Luaţi-l şi pe domnul Mihai. El mi se pare că suferă.
- N-avem locuri.
- Eu să fiu în locul lui, aş face nişte petreceri aici de li s-ar duce vestea şi dincolo de
Prut.
- Nu-i el dintre cei petrecăreţi, îl apără mama.
- Sau mi-aş aduce vreo gospodină nouă, continuă Paulina.
Mama râde silit, dar nu-i stă bine deloc.
- Să-şi aducă, eu nu-l opresc.
- Şi dacă ai auzi?
- Aş flutura din mână.
- Ba te-ai frământa ca o leoaică în cuşcă.
- Aş sta cuminte.
- Ştiu eu cum îi neamul nostru, conchise vecina cu zâmbire la colţul buzelor.
Ca să nu le încurc în această discuţie pur femeiască, le-am lăsat singure în
bucătărie. Şi cu Dorel între ele, care nu înţelegea nimic din vorba lor. Adică, nici eu nu
pricepeam prea mult.

XXX
Te voi lăsa, romanul, pentru câteva zile. Cât va dura excursia. Să nu te plictiseşti,
Ăsta încă nu-i sfârşitul. Calea lungă de poveste, înainte mult mai este.
O viaţă întreagă e înainte.
Curios, când îl compătimesc pe tata, încep s-o desconsider pe mama. N-o pot pune
în sân.
Ce fel de dragoste-i asta? Rupi dintr-o parte, adaugi în alta. Există oare o putere
undeva sus care le împarte şi le dirijează pe toate? Mă îndoiesc. Dacă ar fi, n-ar ţine
dragostea într-o cadă, iar alături, în altă cadă ura? Le-ar separa, în diferite magazii ferecate
cu zăvoare şi lăcăţi grele.

77
 În cele câteva zile cât am să lipsesc de la şcoală am să reuşesc s-o uit pe Mara. Am
să-mi sap o prăpastie de memorie şi am s-o arunc în ea pe Mara. Şi atunci n-o să-mi mai
iasă în cale, n-o s-o mai urmăresc cum urcă sprintenă în limuzina lui Ilie Pântea, îşi trage
centura de siguranţă peste pieptul plinuţ şi scena ia sfârşit. Mai încolo, închipuie-ţi, Nelule,
dacă-ţi ajunge imaginaţie. Nu te-ai plâns niciodată de lipsă de fantezie. Nu vrei să scrii
fantastică, n-ai decât să scrii ce-ţi place, la ce te duce capul. Dar atunci când urcă într-o
limuzină o colegă de clasă şi cu un coleg de-al mamei, adică un bărbat de vreo treizeci şi
şapte-treizeci şi opt de ani, probabil, îţi ajunge spirit de fantezie ca să-ţi închipui ce se
întâmplă mai departe?
Ah, da, înţelegem, redactează poezii…
De când tot redactează, un săptămânal a publicat două catrene, cu o fotografie şi
cu un nume păsăresc.
Să schimbi numele de familie al autoarei din Găină în Ciocârlie e pur şi simplu
ridicol. Seamănă a bătaie de joc, a insultă. Dar pentru căpşorul Marei asta-i matematică
superioară, materie de nepătruns. Cum poate un creier de fată să nu înţeleagă atâta lucru
– că un Don Juan ca Ilie Pântea de mult caută o prostuţă ca Mara, căreia să-i găsească un
pseudonim de cinci bănuţi, să-i transcrie două catrene dintr-o poezie, să-l roage pe un
prieten de la o secţie de literatură s-o publice, că la mijloc e un interes. Iar după ce
flecuşteţul de poezie apăru, o luă pe Mara şi-i umplu capul cu tot felul de elogii şi vorbe
dulci până reuşi s-o ameţească şi să facă din ea orice doreşte.
Nu cumva devin gelos? Sapă gelozia în mine ca apa în stâncile mării.
Mara Ciocârlie…
Atunci de ce-i rostesc numele şi nu mi se face greaţă? Doar trupul acesta plinuţ,
devine ţinta desfătărilor bărbatului cu limuzina. Eu nu pot concura cu el. Nu am nici
experienţa lui, nici limuzină, şi nici posibilităţi pentru a publica versurile oricui. Eu sunt un
papă-lapte, un neputincios.
Un pigmeu şi nimic mai mult.
Unica ta salvare şi mângâiere e romanul. Ăsta e unicul tău argument ca să nu fii
călcat în picioare şi strivit ca un vierme. Eşti autorul unui roman în lucru. Ca atare, la ora
actuală paginile aşternute de tine sunt nimic, vid, mâzgăleli.
Dar mai pe urmă?
Mai pe urmă foile astea pot să te scoată din anonimat? Datorită lor capeţi
experienţă, îţi aduci voinţa şi puterea de muncă. Numai la masa de scris devii curajos şi
voinic. În realitate rămâi un nichipercea, pe care ;ara nu îndrăzneşte nicio privire de
dispreţ să-ţi adreseze.
Şi cu ce ocazie mă tot zădărâţi cu Mara?

78
 Fiindcă turbi de gelozie, eşti gata să explodezi ca o bombă. Eşti plin de furie şi de
invidie.
Nu!… Nu!…
Poţi să scrii o pagină întreagă de “nu”. Asta nu te salvează.
Trebuie să-mi trag sufletul.
Am nevoie să mă odihnesc de Mara. Ba chiar să mă tratez. De urgenţă, cât nu mi se
agravează boala. Că atunci s-a zis cu romanul meu şi cu toate celelalte.
Azi nu mai vreau să devin celebru. Cu ce ocazie? Şi ce dovedesc prin asta? Că ştiu
să scriu? Dar cine are nevoie de scrisul meu, dacă e fără mireasmă, ca iarba de baltă, dacă
nu îmbată pe nimeni şi nici nu ameţeşte?
Oricum, trebuie să-mi scriu romanul.
… Şi că nu mă uit la Mara chiar dacă plesneşte şi cade tavanul peste ea. Numai în
cazul ăsta o să mă pot considera bărbat. Numai atunci…

XXX
Cea mai mare grijă a mea în drum de la Suceava spre Chişinău era tata. Cum a fi
dus-o el fără noi, cum s-o fi descurcat? Nu era dintre cei care să se bage în blide, să-şi
pregătească mâncare. Îmbuca ce i se nimerea. Ca şi mine, de altfel. Slăbise şi aşa destul,
unde să mai slăbească?
De câteva ori adusem vorba despre tata, dar mama nu aborda subiectul. Atitudinea
asta mă aţâţa împotriva-i. dar n-o făceam făţiş, ci pe ascunse.
Am să-i dedic lui tata. Îmi ziceam, câteva pagini de roman. N-aveam de gând să-l
jelesc, ci să încerc a pătrunde în izvoarele tristeţii lui. Oare de unde porneşte ea? Şi încotro
merge?
Întrebări, întrebări… Sumedenie de întrebări. Şi nici un răspuns.
La întoarcere îl găsim pe tata viu şi nevătămat. Ne-a deschis uşa şi ne-a cuprins pe
rând. Chiar ne-a sărutat pe obraji, deşi nu-l ştiam de pupăcios, aşa că ar fi putut să ne lase
şi data asta nesărutaţi.
- Cum aţi călătorit? S-a grăbit să ne întrebe.
- Minunat, îi spun. Când auzeau românii că suntem din Basarabia, ne-ar fi dat şi
cămaşa de pe ei.
- Se bucurau şi tinerii, sau numai bătrânii?
- Fără excepţie, toţi.
- Dar capitala de altădată?
- Iaşul, Suceava? Splendide.

79
 Bucuria tatei părea să n-aibă margini. Răsfoia cărţile ce le adusem, se uita la
discurile cu muzică populară.
- Stai, că asta nu-i tot, îl preîntâmpinai.
Mai aveam de desfăcut bagajele şi el se învârtea în jurul nostru ca un copil. Aştepta
ce-o să-i mai arătăm.
- Vine şi surpriza. Nu te grăbi.
-Sunt răbdător, zicea tata, dar faţa lui palidă era încordată de nerăbdare.
- Închide ochii, i-am ordonat.
El i-a închis supus.
- Gata poţi să te uiţi.
Cum deschise ochii, îi şi pusei în braţe costumul sportiv. Ştiam că îşi căuta de mult
un costum, nu-şi găsea nimic potrivit, iar cel care îl avea se decolorase. Sincer vorbind, l-aş
fi dorit îmbrăcat într-un halat pluşat. Cum văzusem prin lume că poartă scriitorii, savanţii,
intelectualii de speţă. Dar el spunea că un asemenea halat îl incomodează şi-i dă un aspect
prea aristocratic, iar asta îl încurcă la lucru. Costumul de sport îl predispune la o muncă de
salahorie.
Iată de ce am insistat să-i găsim anume un costum de sport. L-am procurat la o
dugheană dintr-o comună unde ne-am oprit să poposim.
Mama s-a uitat lung la el după ce-şi îmbrăcase costumul şi care-i stătea de minune,
întrebându-l:
- Şi cum a fost, băiete, fără noi?
- Linişte.
- Nu te-ai plictisit prea mult?
- Am căutat să folosesc timpul la maximum. Am lucrat.
- Noi am venit şi n-o să te deranjăm. Aşa-i, Nelu?
- D-apoi cum altfel? Am afirmat eu.
Într-o seară, la hotel îmi tot dădea ghes un gând şi după multe ezitări, l-am
aşternut pe hârtie.
“M-am convins încă o dată că în istorie nu suntem singuri”.

XXX
Excursia în România se pare că m-a lecuit de Mara. M-a lecuit definitiv. Ca de o
boală infantilă. De rujeolă sau de scarlatină. Gogeşti cât gogeşti acolo şi scapi pentru toată
viaţa. Aşa am scăpat şi eu de Mara. M-am vindecat.
Tocmai îmi râde inima de bucurie.

80
 Până la următoarea amorezare o să am posibilitatea să lucrez, să mă dărui fără
rezerve orelor de pirotire deasupra romanului.
Uneori frazele curg şuvoi şi de abia reuşesc să le aştern pe hârtie, alteori rămân ore
întregi şi nu mă aleg cu nimic. Cum să îndesesc zilele cu noroc? Cum să le răresc pe cele cu
ghinion?
Clasa m-a întâmpinat cu alai, de parcă lipsisem un veac. M-au înconjurat toţi şi mă
bombardau cu întrebări de tot felul. Nici nu încercam să răspund, fiindcă băieţii numi
dădeau răgaz. Aveam impresia că nici nu-i interesează răspunsurile mele, principalul era
să-mi adreseze întrebările.
Nu se apropiase numai Mara.
Şi bine făcuse, de altfel.
Ruptura dintre noi se căsca.
Cerbea a lăsat să fiu descusut de-a mărunţelul de clasă şi la sfârşit mă luă de cot,
ferindu-mă din aglomeraţie.
- Apoi bine te-ai întors.
- Mulţumesc, Cerbea. Asta-i pentru tine, zisei şi-i întinsei un pix pe care îl luasem
gândindu-mă la el.
El îl învârti în mână, apoi îl ridică în palma deschisă.
- Îl vei fi luat pentru tine, că eu nu mă prea dau la scris.
- Ba nu, fârtate. E al tău. O să compui scrisori de dragoste.
- Crezi c-o să-mi iasă?
- Sunt sigur.
Apoi Cerbea mă cuprinse bucuros. Se vede că-i fusese dor de mine. Se apropie şi de
întrebarea pe care dorea neapărat să mi-o spună.
- Cum îs domnişoarele acolo?
- Drăguţe, foc.
- Aşa şi credem.
- Şi agere ca para.
- Îmi închipui. N-ai adus ceva adrese?
- Parcă spui că nu te duce capul la scrisori?
- Dacă stau mai multă vreme, rodesc eu câte ceva.
În timpul lecţiilor am rezistat să nu mă uit înspre Mara. Şi asta a fost o grea
încercare pentru mine. Dar am rămas nestrămutat pe poziţie.
La sfârşit Cerbea m-a ajuns ca să mă conducă până la autobuz.
Ai o reclamaţie.
De la cine?

81
 De la Mara. Mi s-a plâns că nu-i acorzi atenţie.
Adevărat, Cerbea, adevărat!
Nu te face şi tu într-o ureche.
Dar ce mă sfătui?
Să te mai întorci cu faţa şi spre dânsa. Ştii, Nelule, cât ai lipsit tu, mă uitam
câteodată la ea şi ştii ce observam? Îşi aţintea ochii într-un punct de pe perete şi zâmbea.
Zâmbea atât de dulce şi măgulitor, că şi se înmuia inima.
Şi crezi tu că la mine se gândea atunci?
Poate că şi la tine.
Numi vine să cred că cineva pe lumea asta să se fi uitat atât de adânc într-un
punctişor de pe perete, încât să-şi amintească de mine şi să zâmbească.

XXX
Mama s-a întors obosită de la serviciu şi când a căzut aşa îmbrăcată cum era în
trenci într-un fotoliu, a oftat, zicând că n-o să se mai poată ridica.
Mi s-a plâns că în săptămâna cât a lipsit i s-au adunat o mulţime de scrisori la care
trebuie să răspundă, tot după cap îi stă şi emisiunea de săptămâna viitoare. N-are nici un
subiect, nici un interviu. Îi vine să ridice mâinile în sus.
Pur şi simplu, am înţeles că era obosită. În asemenea cazuri mi se făcea milă de ea.
Biata mamă! Munceşte fără să se cruţe, are o secţie pe capul ei. Unul se îmbolnăveşte,
altuia nu-i vine inspiraţia, a treia are neplăceri în familie şi nu-i arde a creaţie. Mai are în
fiecare săptămână o emisiune îndrăgită şi aşteptată de ascultători, pe care n-are dreptul
nici moral şi nici profesional s-o facă de mântuială. Casa cu toate problemele ei, de
asemenea, rămâne pe seama ei. de unde să-i ajungă puteri să le facă pe toate?
Mi se înmoaie inima.
Mă apropii fără s-o sustrag din gândurile ei apăsătoare.
- Vrei o cafea?
- Dacă n-o prepari cum se cuvine.
- Am s-o fac din suflet.
- Hai, poate o să mă mai învioreze.
Ştiu eu să pregătesc cafea când mă ajunge funia la par şi când e neapărată nevoie
de cafea veritabilă.
O prepar la foc încet, fără grabă. Apoi o las să se aşeze în ibric, astupată cu un
capac de tablă. Numai după asta o torn în ceşcuţe. Spuma de deasupra i-a las mamei, s-o
îmbete aroma de caimac.
- Nici aristocraţii nu beau cafea de asta, zic.

82
 - Aşa crezi?
- Desigur.
Gustă o sorbitură.
- Face parale, zise.
- Şi eu la fel.
Îmi zâmbi de departe, din gândurile ei. Apoi îmi slobozi o mână în păr, căci
rămasem să-mi beau cafeaua jos, pe covor, turceşte, la picioarele ei.
- Ai chef de o clacă?
Mă oțărâi, dar nu de gustul cafelei. Bine că nu-mi vede faţa de sus din fotoliu. Claca
e bună când n-ai de lucru. Pe când mie îmi plângea romanul. Lăcrima ca via primăvara,
când sunt ciuntite viţele.
- Ce-i acolo? întreb.
- O revistă a scrisorilor.
Asta era şi interesant, dar şi plictisitor câteodată. De obicei, răvaşele repetau
acelaşi motiv, aceeaşi tematică a materialului de bază.
- Câte?
- Vreo treizeci.
Mi se face negru înaintea ochilor. N-o să reuşesc să le citesc pe toate într-o seară.
Îmi va rămâne şi pe mâine. Apoi trebuie să le grupez, să le selectez pe acelea din care va
trebui să citez câte o propoziţie-două.
- Şi care-i tematica?
- Interviul cu prietenul tău. Care a fugit de acasă.
- Cu Cerbea?
Mi se opreşte cafeaua în gât. Nu-i destul că a îndrugat verzi şi uscate, cineva mai
trebuie să-şi consume timpul şi să citească ecouri ale ascultătorilor la debitările lui. Bună
treabă! Să mori de râs nu alta.

XXX
I-am cerut degrabă scrisorile. Deşi mi se părea că am rămas prea mult în urmă cu
romanul, când am auzit că răvaşele ce urma să le citesc sunt ecouri la interviul mamei cu
Cerbea, m-am făcut curios. Interesant cine şi ce scrie?
Era o roadă mănoasă.
Rare emisiuni ce adună asemenea teancuri de scrisori.
Câteva erau de la părinţi, semnau mame mai ales. Îl condamnau pe adolescentul
lipsit de orice scrupule, gata la orice înăsprire a relaţiilor cu ai casei, că-şi ia lumea în cap

83
şi pleacă. Aşa procedează numai copiii care nu se gândesc deloc la părinţi, nu le pasă de
suferinţa lor.
Vreo două aveau semnatari pedagogi, pe acelea aveam de gând să le răsfoiesc,
citindu-le aproape integral.
Restul, mai bine de două duzini, culmea-culmilor! Erau de la fete, de la eleve din
clasele superioare.
“Dragă redacţie,
ascult de fiecare dată emisiunea radiofonică pentru părinţi şi copii. Îmi plac aceste
emisiuni şi iau din ele multe sfaturi şi poveţe preţioase. Ele îmi ajută să mă înţeleg cu
părinţii, să nu mă cert cu ei, să-i susţin la greutăţi, să le intru în situaţie. Deunăzi am
audiat un interviu cu un elev care a fugit de acasă. Din păcate, nu i-aţi spus numele şi
adresa. Aş vrea să corespondez cu el. Deci, ajutaţi-mă. Daţi-mi adresa lui.
Cu stimă, Angela Nevoie”.
Aceeaşi rugăminte o conţineau şi celelalte răvaşe.
Le-am răsfoit pe toate şi i-am dat un telefon lui Cerbea. L-am găsit pe loc fierbinte.
- Cerbea, băiatule, ştii cu ce ocazie te deranjez?
- O să aflu.
- Apoi află. După emisiunea ceea de la radio au sosit peste douăzeci de scrisori de
la domnişoare care cer adresa ta. Vor să corespondeze cu tine.
Glumeşti, turui Cerbea în receptor, ce-am spus eu acolo extraordinar?
- Ai spus baliverne pentru naivi.
- Probabil, mă joci.
- Spun adevărul. Îs pe masa mea. Eu ştiu ce să fac cu ele. Mama m-a rugat s-o ajut.
Să pregătească un comentariu sau o revistă. Dar ce să fac cu astea care-ţi cer adresa. Sau s-
o difuzez în emisiune.
- Nu, nu, Nelule, că m-am ars, mă descoperi în faţa întregii republici. Mai bine
rabdă oleacă. Eu pun ceva pe mine, iau un motoraş de la colţ şi peste un sfert de oră îs la
tine.
Cam târzie vreme pentru vizite, dar cu o asemenea ocazie ce să-i faci, trebuie să-l
primesc pe Cerbea. I-am spus şi mamei. Ea a fost de acord cu mine să pregătim revista
împreună.
N-am reuşit să mă mai foiesc prin casă, că Cerbea sună la uşă. Era agitat.
- Hoo! Ce-i cu tine?
- Dă scrisorile să le văd, dacă nu mă joci.
- Poftim, ţi le servesc, dragă, şi i le întinsei.

84
 Îl lăsai să se aşeze la masa de scris, iar eu îl urmăream de pe un fotoliu. Lectura cu
ochi dilataţi şi cu buzele şoptind cuvintele. Din când în când sărea de pe scaun exclamând:
- Extraordinar!
- Ce găseşti acolo extraordinar? îl întrebam amuzându-mă.
Cerbea numi acorda nici o atenţie. Continua să citească răvaşele, unul după altul şi
în aceeaşi ordine le plasă pe masă.
- De necrezut! Uite ce zice copila asta!
- Da’ ce zice, mă miram eu, doar în scrisorile celea nu era nimic ieşit din comun. Nişte
eleve îşi expuneau părerea despre interviu şi cereau adresa intervievatului.
- N-aş fi crezut niciodată!
Începea să mă amuze naivitatea lui Cerbea. ce şi-o fi închipuit el că a devenit
vedetă?
- Tu ce-ai face, Nelule, în locul meu?
- Le-aş scrie.
- La toate?
- Bineînţeles, afirmai.
- Nu-s prea multe?
- Ce să-i faci? Atâtea vor să corespondeze cu tine, scrie-le la toate.
- Aşa am să şi fac. Am să compun o scrisoare pentru toate şi am s-o trimit. Dar am
să te rog să mi-o controlezi. Să nu rămână prea multe greşeli.
Iarăşi pe capul meu avea să vină.
Citi cu o lăcomie neaşteptată pentru mine toate scrisorile. Apoi terminându-le luă
întregul teanc şi se mai uită încă o dată cu admiraţie la ele.
- Cum? îl întrebai.
- Minunat! Mi-ai făcut o surpriză fără asemănare.
Aveam şi eu partea mea de bucurie din asta. Mi-o luam inconştient.
- Ştii, Nelule, poate că n-o să mă crezi. Astea-s primele mele scrisori de la fete. Şi
dintr-o dată atât de multe.
A plecat Cerbea învăluit de o dispoziţie cum rar i se întâmpla.

XXX
Înregistrasem o mare performanţă. Nici nu mai ştiam dacă este Mara sau nu la
lecţie. Nu mă uitam şi nici nu mă interesa deloc prezenţa ei fizică. Reuşisem într-atât să mă
depărtez li să n-o observ, încât chiar dacă era chemată la răspuns, eu n-o mai vedeam. N-o
mai vedeam, deoarece nu vroiam s-o văd. Şi atunci când omul îşi impune ceva, un act de
voinţă ca al meu, reuşeşte neapărat. Cu toate obstacolele posibile.

85
 Le aveam fără doar şi poate şi eu. Era imposibil să nu mă ciocnesc faţă în faţă cu
Mara, uneori ne şi salutam, dar o zăream printr-o ceaţă. Parcă aş fi avut albeaţă pe ochi.
Şi ea sesiza lucrul ăsta.
Poate chiar suferea?
Sau o necăjea?
Toate astea nu mai erau din cercul preocupărilor mele. Ţineau de alte sfere. Eu
vieţuiam în cu totul altă ipostază. Pentru mine Mara dispăruse, se dizolvase, o înghiţise
trecutul şi depărtarea.
Parcă ciudat că ceea cer se întâmplase trei-patru săptămâni în urmă să devină
trecut, dat asta era realitatea şi n-aveam ce face. Într-o zi toate se amestecaseră, se
transformă într-un aliaj, pe care eu îl numeam trecut. Trecutul meu recent. Şi undeva, în
mijlocul acestui sul, s-o fi aflat şi Mara. Mai găseşte-o dacă eşti în stare?
Neglijarea de către mine a Marei nu ştiu de ce pusese în gardă toată clasa.
Ce avea clasa cu mine?
Nimic. Absolut nimic.
Da, eram parte a acestui colectiv. Şi totuşi eram aparte. O parte. Aparte! Nu mă
ţineam cu nasul pe sus şi nici nu-mi dădeam aere, pur şi simplu, consideram aflarea mea în
această clasă temporară. Şi nu vroiam să prind rădăcini într-însa. Cu atât mai mult nu
vroiam să mă acopere aceiaşi licheni ca pe toţi de-a valma.
Nu mă putusem încadra dintr-odată în acest colectiv, chipurile, selectat după clasa
a noua de la toate şcolile din oraş şi acesta era necazul meu. Numai şi numai al meu! Şi
dacă la început reuşisem să mă apropii într-o oarecare măsură de Mara, asta nu însemna
absolut nimic. Mă mai apropiasem, desigur, de Cerbea. Dar o făcusem ca să nu rămân
chiar cuc.
Să nu-mi cânt numele în singurătate.
Relaţiile cu Cerbea mă aranjau de minune. Eu nu-i datoram lui nimic şi el mie de
asemenea. Totul se închegase pe poziţii de egalitate şi de neamestec al unuia în afacerile
altuia. Cu ce putea Cerbea să se amestece într-ale mele sau să mă încurce la ceva? Cu
nimic. De fapt, el nici n-ar fi fost în stare. Eu într-ale lui nici atâta. Fiindcă lumea lui
spirituală era destul de redusă, eu n-aveam unde mă rătăci.
Cu Mara lucrurile luaseră altă întorsătură.
Ea pătrunse mai adânc pe teritoriile mele. Şi asta mă speriase. Îmi puse în pericol
libertatea.
Să fi insistat, ar fi putut să ajungă la roman. De cât mai era nevoie să i-l dau să-l
citească! Era destul de aproape. Bine că am reuşit s-o opresc la timp.

86
 După Cerbea s-au apropiat de mine fetele. M-au înconjurat şi au prins a-mi face
morală şi a-mi cere socoteală.
- Nu-i bine ce faci, Vârnoiule.
- Fac ceva împotriva clasei?
- Te separi, fugi de noi.
- De cine anume fug?
- Parcă n-ai şti.
- Nu înţeleg nimic. Fug de cineva concret, dar veniţi cu ceata.
- Ea doar suferă, se descoperă fetele.
Cu domnişoare despuiate cui nu-i palce să stea de vorbă?
- Când urcă în limuzină de la poarta şcolii sau după ce coboară?
Lovitura era mai jos de brâu. Eram minoritar şi mă apăram.
- Eşti dur, Vârnoiu.
- Poate că sunt.
- Ca toţi bărbaţii…
Ce-mi mai rămânea să fac decât să mă retrag. Oare e atât de rău să fii bărbat? Nu
sunt sigur.

XXX
Se întâmplase totuşi ceva în casa noastră. Nu-mi dădeam seama ce anume, dar
lucrurile luaseră o altă întorsătură. Tata parcă depăşise tristeţea. Şi i-o oferise mamei.
Se petrecuse o schimbare de roluri.
Eu mă aflam la mijloc şi nu ştiam care mi-i misiunea. Pierdusem simţul orientării.
De data asta trecusem de partea mamei. O mângâiam cum puteam. Îmi asumam o
parte din lucrul asupra emisiunii. Dar totul nu-l puteam lua. Îi rămânea destul şi mamei.
Venea acasă apatică. Gândurile îi zburau cine ştie unde. Părea ca fizic e alături , iar
sufletul îi e în altă parte. Şi nimic n-o mai înviora.
Îi dădui un sfat.
- I-aţi mai bine un concediu şi pleacă undeva.
- E fără rost.
- Ba e cu mult rost.
Ea tresări de parcă sa-r fi fript.
- Ce-ai spus, Nelule?
- Am zis să-ţi iei o vacanţă şi să pleci undeva la mare. Marea spală totul.
- A-a-a! oftă ea. E imposibil acum. Şi voi cu cine rămâneţi?
- Cu noi.

87
 - Asta nu-i treabă
Nu voi să mă asculte. Înseamnă că motivele sunt mai adânci. Şi nu ţin de oboseală,
surmanaj, cum spunea ea.
Tata, din contra, se înviorase. Îi se mai netezise cutele, iar în ochi îi apăruse scântei
de viaţă.
Nu se mai certau şi nici nu-i irita orice fleac ca mai înainte. În relaţiile lor venise o
toamnă molcumă, fără zile toride, dar şi fără brume încă.
Vorbeau numai strictul necesar. Uneori poate şi mai puţin decât strictul.
Eram martorul unor scene absolut mutuale. Care mă apăsau. Nu mai ştiam ce să
cred.
Într-o seară la cină mama întrebă:
- A fost Oliţa într-o seară la noi?
Tata tuşi fără să fi fost nevoie de asta.
- Da, întârziase cu imprimările. Când eraţi în excursie.
- Şi de ce nu mi-ai spus?
- Am uitat.
- Şi a rămas la noi?
- I-am aşternut în odaia lui Nelu.
Vestea a avut lovitură de trăsnet.
Parcă se ruinase ceva chiar aici.
Când mă gândesc la Oliţa mi se întunecă lumea.

XXX
Cu puţin timp în urmă toate îmi păreau complicate. Acum îmi dau seama că asta
era floare la ureche. Adevăratele dificultăţi de abia încep.
Prin naivitatea mea vroiam să devin celebru, să fiu admirat, cunoscut, jinduit. Să
moară fetele după mine.
Dea cum nu mai vreau să fiu celebru.
Ideea asta o dau oricui, care vrea s-o ia.
O dau gratuit. N-am nevoie de niciun sfanţ. Bogăţia e o iluzie ca şi multe altele pe
lumea asta.
Sunt necăjit şi nu-mi găsesc reazem.
Nu mă ajută nici cerul şi nici pământul.
Învăţătura la şcoală îmi pare o ocupaţie pentru debili. Cine are nevoie de ea?
Sunt atât de singur, de abătut şi de complexat, încât cea mai mică adiere a vântului
ar putea să mă doboare.

88
 Am nevoie de reazem ca să ratez căderea.
Îl găsesc pe Cerbea. Mai bine zis el mă găseşte pe mine.
E întruchiparea insului fericit. A celui mai fericit om din lume. Tocmai iradiază.
Asta îmi stoarce de pe buze un zâmbet amar.
Am primit un teanc de scrisori.
- Calde?
- Majoritatea autoarelor sunt amorezate.
- Dar nu te ştiu.
- Ce are a face. Le sunt interesant din ce-au auzit.
Fericirea lui Cerbea îmi poate fi reazem. Ea poate ţine pe picioare o lume întreagă.
- Vrei să-ţi dau să citeşti?
- Mi-i incomod… Scrisori străine totuşi.
- Parcă autoarele m-ar şti pe mine? Ai fi putut să le răspunzi chiar tu.
Într-adevăr, alături de Cerbea mi se face mai uşor. Mă molipseşte de fericire. Îi
sunt recunoscător, dar nu i-o spun. Ar mai lipsi s-o ştie şi pe asta. Destul că i-i sufletul plin
de fericire, încât dă peste margini.
Nu mă îndepărtez de el. Îl urmez peste tot. Dar el nici nu încearcă să se despartă de
mine. Sunt martorul înaripării lui. Numai eu unul din toată clasa ştiu ce zace într-însul. Îi
ştiu taina şi nu-l trădez. De asta Cerbea e sigur. Eu nu sunt omul care din neavând ce face
sau din invidie m-aş apuca să-l bârfesc. Asta îmi ridică într-o oarecare măsură tonul. Nu
mai sunt de lepădat, odată ce băieţii mă au de serios şi nu de gură-cască.
- Şi o să reuşeşti să întreţii corespondenţa cu toate? îl întreb.
El se uită pieziş la mine: îs naiv ori mă prefac?
- Fără nici o grijă.
- Totuşi se cere timp?
- Dacă eu nu le scriu mai mult de o pagină.
Depărtându-mă de Cerbea, începe să-mi fie frig şi îmi tremura carnea pe oase, iar
când mă apropiam, mă încălzeam pe loc.
Din avântul de care era cuprins Cerbea câştiga şi învăţătura. Mie îmi venea greu să
observ mutaţiile din răspunsurile lui la lecţii, dar profesorii îl evidenţiau: “Se vede că ţi-ai
schimbat, dragă Petrucio, atitudinea faţă de carte”.
- Acelaşi text le scrii la toate?
- Neschimbat, răspundea Cerbea, bucuros că-l întreb.
- Nu mi-ai dat voie să-l parcurg cu ochii. Să nu fi rămas greşeli.
Cerbea făcu o gură până la urechi.
Da de unde. Am copiat o scrisoare de-a lui Eminescu adresată Veronicăi Micle.

89
 - Eşti nebun, măi Cerbea. Dacă te prind?
- Dacă mă prind, eu le spun c-am vrut să le încerc de minte.
E cu draci Cerbea ăsta. Nu mai norocos, dar şi cu draci.

XXX
Tot mai anevoie mă căznesc asupra romanului. De acum trebuie să ard o mulţime
de gaz pentru a sclipui măcar câteva fraze. Nu reuşesc să mă îndepărtez prea mult şi le
şterg, simt că nu rezistă. Nici în faţa mea şi nici a timpului. Despre ce rezistenţă poate fi
vorba, dacă peste zece-cincisprezece minute după ce au fost scrise, ele pălesc, se
decolorează.
Pericolul cel mare al romanului nu mai este Mara.
Mara a rămas definitiv şi inevitabil în urmă. N-o mai poate salva nimeni şi nimic.
S-a pierdut.
Dar de ce tot mai molatic e lucrul asupra romanului?
Nu cumva soarele lui înclină spre asfinţit?
Cine ştie?
Tu, autorule, ar trebui să le ştii pe toate.
Ah, da, pardon!
Crezi că eu sunt atotputernic? Ba de unde. Îmi dau seama destul de bine că sunt un
om cu slăbiciuni şi neajunsuri. Sunt departe de a fi perfect, şi chiar de a fi cel ce doresc.
Atât doar că mi-am întărit voinţa, pe ea pot să mă bizui şi m-am vindecat de Mara. Dar de
ce îi pomenesc atât de des numele? Ca să mă convingă că totul s-a scuturat, na rămas nici o
frunză de astă-vară, ramurile îmi sunt libere şi se lovesc sec, bătute de vânt.
Scrisul scârţâie, povârnişul e înclinat, greu de amăgit.
Poate că nici nu face să insist în cazul acesta.
Mai bine să rabd puţin.
Trebuie să fie târziu, nici nu-mi vine să mă uit la ceas, dar nu mi-i somn.
Pun capul pe masă, pe pagina doar începută. Mi se închid ochii, dar nu de
oboseală. De dor de a visa. Ochii se grăbesc să tragă cortina şi să mă separe de tot ce se
întâmplă în jur, se pare că reuşesc.
… Mi se aprinde soare orbitor, de vară. Şi ca din senin răsar o mulţime de flori
uriaşe. Nişte flori fantastice, dintr-o altă lume. Mai sunt şi vorbitoare, adică cântătoare.
Deodată, pomenindu-mă în mijlocul acestei poieni fără seamăn, izbucnesc într-un râs
homeric. Cum să nu mor de râs dacă acestea nu-s flori, cum îmi închipuiam eu, ci-s un stol
de îngeri. Unul mai frumos decât altul. Sunt un stol de îngeri la ora dragostei. Cineva a
spus că trebuie să plouă şi să alunge îngerii. Dar de ce să-i alunge ploaia? Mai bine să le

90
vină timpul dragostei ca să devină incredibil de frumoşi. La timpul dragostei orice suflare
îmbracă haină aleasă şi aprinde culori noi în lume.
- Nelule, Nelule, tu încă nu dormi?
Tresar şi numi dau seama în primul moment de unde a răsunat întrebarea. Clatin
din cap ca să-mi scutur somnul şi îmi frec ochii.
- De ce nu dormi?
E vocea mamei prin uşa închisă.
- E ora două de acum. Hai stinge lumina. Dar mai întâi deschide.
Pun foia în sertarul mesei şi-i deschid.
Ochii ei micşoraţi de nesomn se rotunjesc.
- Nici măcar nu-ţi așezaseși patul?
- Am lucrat până acum visând.
- Şi ce-ai visat?
- Pare-mi-se, îngeri.
- Îngeri? întreabă ea, smulsă din alte gânduri.
- Da, îngeri.
Mă ajuta să-mi așez patul. În doi operaţia n-a luat decât câteva clipe. Mama mi-a
aşternut cearşaful, iar eu am adus perna şi plapuma. În altă clipă am aruncat treningul de
pe mine şi m-am cufundat în aşternut.
Mama sa aşezat pe marginea canapelei. La ora două nu cumva are poftă de vorbă?
- Colegul Petrucio a vorbit verzi şi uscate în emisiunea ceea, când a fugit de acasă.
- De unde ai luat-o? încerc să-i iau apărarea lui Cerbea.
- Aşa presimt eu. Că nu se întâmplă chiar aşa cum spunea el. Ci cu totul altfel. Iaca
taică-tău nu-i până la ora asta acasă şi eu, având o jumătate de noapte albă la dispoziţie,
mi-am dat seama că prietenul tău a minţit totul de la cap la coadă.
- Dar unde-i tata? întrebai îngrijorat.
- Dacă aş şti. Iar acum dormi, mâine la lecţii.
- Dar tu, mamă?
- Am să aştept, zise ea şi, oftând, stinse lumina, după care se făcu beznă de nu-ţi
mai dădeai seama dacă ţi s-au lăsat pleoapele sau nu.

XXX
Dimineaţa, probabil, mama nici n-a reuşit să-mi bată în uşă, că m-am şi trezit.
Dormisem rău, mă tot foisem de pe o parte pe alta, încât nu ştiu dacă pişcasem câteva ore
de somn ca lumea. Capul îmi era greu ca de piatră. Nu cumva încep să devin statuie? M-am

91
studiat atent în oglinda de deasupra lavoarului în timp ce mă spălam numai cu apă rece ca
gheaţa, ca să mă dezmorţesc. Încă nu sunt monument. Mai rar să fiu încă eu, Nelu Vârnoiu.
După ce mi-am ajunat somnul sau nesomnul, numaidecât am ieşit în antreu.
Papucii de casă ai tatei erau la locul lor. Înseamnă că şi canapeaua din salon era liberă.
Am dejunat cu mama în tăcere, n-aveam nici o poftă.
- Mai ai ceva bani? mă întrebă mama, uitându-se că vreau să mă ridic.
- Am, i-am răspuns fără să mă uit în ochii nedormiţi de parcă aş fi comis vreo faptă
nedemnă.
Aerul matinal şi mişcarea m-au adus într-o stare cât de cât satisfăcătoare. Nu
vroiam să par plouat, ca să nu atrag atenţia nimănui. Aveam impresia că toată lumea se
uită la mine, îmi caută privirea. Şi eu o ascundeam ca să nu mi-o prindă.
Ziua ceea aş fi putut s-o scriu în pasivul meu. De parcă viaţa ar fi trecut pe alături
de mine. Mă străduiam să ies din cercul colegilor, să rămân singur. Chiar şi profesorii,
parcă simţindu-mi starea în care mă aflu, nu mă chemau la răspuns, mă lăsau în pace.
La o recreaţie Cerbea încercase să mi se bage în suflet, dar nu-l primii.
- Şi atunci el întoarce pagina:
- Se interesează Mara ce ai?
- Nu-a în apele mele.
- Da-ntr-ale cui?
- Într-ale nimănui.
Ce să mai strici orzul pe gâşte cu unul care aşteaptă să scoţi vorba cu cârligul dintr-
însul. Dădu as lehamite din mână şi-şi caută de treabă. Încă nu-l părăsise starea de euforie
de mai deunăzi.
După lecţia a treia am găsit dirigintele şi mi-am cerut voie să plec pe motiv că mă
simt rău.
- Văd că eşti schimbat la faţă. Nu cumva ai temperatură?
- Mi se învârte capul.
- Treci pe la medic.
N-am răspuns nimic, dar în gând m-am încurajat să ajung mai repede acasă.
Nici în atmosfera calmă şi obişnuită a odăii mele nu-mi aflam locul. Trebuia s mă
culc şi să dorm. Să adorm numaidecât. O oră de somn mă putea reface. Şi după aceea îmi
prepar o cafea de aristocrat şi mă apuc de lucru… la roman.
Îţi arde a roman acum?
Dar a ce să-mi ardă?

92
 Se întâmpla ceva cu mine, dar nu-mi dădeam seama ce anume. O încordare
nelămurită îmi stăpânea corpul. Parcă n-ar fi fost numai al meu. Îl împărţeam cu cineva şi
cel de-al doilea, secundul meu, vroia să şi-l însuşească în întregime.
Aşternusem canapeaua, dar nu-mi ardea a somn.
Mă aşezai la masă cu oglinda în faţă. Îmi era scârbă să mă uit la mine. Chipul îmi
era posac şi scofâlcit. Mai şifonat nu mă văzusem de mult.
Ei, ce te-ai bunghit la mine?
Mă uit că te laşi purtat de valuri.
Dar ce-ai vrea să fac?
Să apuci taurul de coarne.
Eu nu-s toreador.
Înseamnă că eşti taur. Jocul e acelaşi, numai rolurile se schimbă.
Şi cine-i toreadorul?
Destinul tău. El te joacă aşa cum îi place.
Nu! Nu! Nu!
Am lovit puternic cu pumnul în masă. Masa a rămas întreagă.
Chinuit de durere, de-abia îmi reţinui lacrimile, am umblat văicărându-mă prin
odaie de colo colo. Ogoindu-mă, m-an apropiat de telefon. Am rămas o habă de vreme
nemişcat în faţa aparatului, apoi am format numărul tatei de la catedră.
Secretara mi-a răspuns că nu-i Dar unde-i, am întrebat îngrijorat.
- Are cursuri. Telefonaţi mai târziu, mi-a răspuns.
Am mulţumit şi am pus receptorul. Asta m-a mai calmat. Şi imediat m-a doborât
somnul, de parcă cineva mi-ar fi legat o piatră de gât şi m-ar fi aruncat în vâltorile lui
ocrotitoare.

XXX
M-am trezit după amiază. Refăcut şi frânt de foame. Nu mai eram cel de
dimineaţă. Fuga la bucătărie, la frigider.
Mă aştepta ceea ce lăsasem dimineaţă. Am pus tigaia la foc şi m-am apucat să
macin boabele de cafea. Am uneori momente când îmi place să gospodăresc. Trebăluiam
cu inspiraţie.
Cheful urma să fie cu moţ, aşa îmi propusesem nitam-nisam. Cu ce ocazie? Cu cea
a zilei în care vieţuiam.
Trebuie să ne bucurăm de fiecare zi pe care o trăim, fiindcă-i a noastră şi ne
aparţine.
Încercam, de altfel, o bucurie nelămurită. Poate că nici nu era a mea.

93
 Am întins masa copioasă, cu tacâmuri frumoase şi cuţit. Scociorâsem din frigider
gustări delicioase, menite pentru sărbători. Sunt şi eu o sărbătoare într-o singură persoană.
Înainte de a servi cafeluţa lăsată să se răcească, am strâns masa şi am spălat vesela.
Ca s-o pot sorbi pe îndelete, să nu mă sustragă blidele nespălate.
Dar nu reuşi să-mi torn cafeaua din ibric în ceşcuţă, că sună cineva la uşă. Straniu,
cine poate fi la o oră când de obicei nu era nimeni la noi acasă.
Venii pe vârful picioarelor şi lipii ochiul de vizetă. Nu se zărea nimeni. Probabil, s-o
fi ferit lângă perete.
Deschid.
Şi rămân tablou.
La uşă – Mara!..
Stăm muţi unul în faţa altuia. Ne privim curioşi de parcă nu ne-am văzut de-un
veac. Eu într-adevăr izbutisem s-o uit. Nu-i mai cunoşteam nici ochii, nici părul, nici bustul
bine modelat. Totul rămăsese în trecut, dincolo de mine, într-o lume a uitării.
- Bună ziua, spuse ea prima.
- Bună ziua, răspunsei eu mirat.
Mara se sprijinea când pe un picior, când pe altul.
- Cum te simţi? Văzusem c-ai plecat de la lecţii.
- Nu-i nimic. Mi-am revenit. Poftim, intră.
Ea se fâstâci.
- Îmi pare bine că nu-i nimic serios.
- Hai treci pragul odată ce ai venit.
- Doar pentru câteva minute, se învoi ea.
Am ajutat-o să-şi scoată haina, după care am îndemnat-o să intre la bucătărie. M-
am grăbit să-i ofer un loc.
Veneai cu zece minute mai înainte, mă găseai la masă. Poate să te servesc cu ceva?
- Nu, nu m-i foame.
- Dar o cafeluţă o să iei cu mine.
- O cafeluţă nezaharată…
- Puţin.
Vorba nu ni se închega nici un fel. Ne intimidam unul de celălalt.
- Eşti singur acasă?
- Precum vezi.
Şi iarăşi tăcere, plină până-n vârf cu semne de întrebare.
- Ce-a mai fost la şcoală la ultimele lecţii o întrebai.
- Aproape nimic.

94
 Am hotărât să schimbăm anturajul, trecând în odaia mea.
- Mai dă-mi-l pe Nichita Stănescu.
L-am scos de pe poliţă şi i l-am pus în poale. Fără să vreau, i-am observat
genunchii. A simţit şi ea. Dar n-a zis nimic.
Deschide cartea la întâmplare.
Nu mă puteam apuca de nimic. Pe semne, mă deranja prezenţa Marei.
- O urmăream deschis.
- Mai bine zis, mi-o aminteam.
- Ea nu mai citea. Se prefăcea numai.
- Nu te uita în felul acesta la mine, zise.
- Da cum mă uit?
- Ca un bărbat.
- Dar cum se uită bărbaţii? Întrebai cu obrajii aprinşi.
- Aşa ca tine.
Nici n-aveam de gând s-o ascult. Mai mult decât atât, mă cuprinse nebunia. Venii
alături şi prinsei să citesc aceleaşi poeme cu ea. Înţelegeam din ceea ce citeam cam cât şi
Mara. Îi apăsai buzele cu ale mele, cruciş. Nu mă respinse, ba chiar îmi puse pentru
îndemânare o mână pe umăr.
Ce dulce venea din trecut, ca o amintire, şi-mi pătrundea în mine, altoită în
trunchiu-mi… Ce dulce durere îmi întuneca minţile, ca o eclipsă de soare.
- Voiai să mă uiţi? îmi şopti.
- Pare-mi-se, chiar reuşisem.
- Şi acum?
- Mi te-am amintit.
Timpul se opri pe loc, între noi. Ca o apă curgătoare în faţa zăgazului. Se adunau
înfierbântaţi curenţii de timp.
Mara, probabil, mă duce-n ispită?
Trebuie să mă stăpânesc.
Numaidecât!
- Ieşi şi lasă-mă singură câteva minute, mă rugă.
Am lăsat-o fără să o întreb. M-am pierdut pe nu ştiu unde. Până am fost chemat.
Revenind, am găsit-o pe canapeaua mea, lungită, acoperită cu o cuvertură. Hainele
îi zăceau alături, pe covor, aruncate în dezordine.
Nu încerc ai să ridic de un colţ cuvertura, ci din două, cel mult trei mişcări,
rămasem cu nimic pe mine. Mă cufundai alături de Mara. Ne întâlnirăm goi şi trupurile

95
electrizate nu se aciuau. Canapeaua nu ne încăpea alături, eu cădeam jos. Îi desfăcu
coapsele nerăbdător şi îi strivi nemilos sânii.
Trupul Marei, printr-un concurs de împrejurări, îmi aminti de Ilie Pântea. N-am
idee cu ce ocazie. Și asta mă înrăi straşnic. Pornii ca într-un atac de răzbunare. Din tot ce
se întâmplase rămasem doar cu răzbunarea, cu răzbunarea.
… şi cu o dezamăgire fără margini.
Eu, care intuiam dragostea trupurilor ca ceva sfânt, lăsat de Dumnezeu, mă
prăbuşisem într-o adâncă decepţie.
Poate că nici nu asta era dragostea?
Dar care-i?
De alta nu auzisem.
Atunci de ce nu-s pasăre, de ce nu zbor, de ce nu mă cuprinde farmecul acelei
fericiri năzuite?
Nu ştiu. Şi poate că n-o s-o aflu niciodată.
Mă îmbrăcam în baie. Iar în odaia mea sub cuvertură rămase Mara. Şi nu aveam
nicio poftă să mă mai întorc într-acolo.

XXX
Când am găsit-o pe Mara pieptănându-şi părul în faţa oglinzii mari, mă apucă o
repulsie că mi-am reamintit-o, că am readus-o din trecut.
Nu-mi închipuiam despre ce am mai putea vorbi după asta.
Bine că ea începu vorba:
- Îţi pare rău că am venit?
- De ce să-mi pară?
- Se vede de la o poştă.
- Te înșală vederea.
- Nu mă înșală deloc. Pe faţa ta se citeşte totul. Ca-n ochii de copil.
Comparația mă înfurie. Şi eu îmi sării din țâțâni.
- Atunci de ce-ai mai organizat spectacolul ăsta?
Ea se uită lung la mine, prin oglindă.
- Un scriitor trebuie să cunoască viaţa. Ca să o poată descrie.
- Şi tu mi-ai servit-o. De atâta ai venit?
- Poate şi de atâta.
Vorbele ei mă loveau necruţător. Rămâneau urme însângerate ca mușcăturile de
bici.
- Şi încă de ce? insistai eu răstit.

96
 - Vrei să afli neapărat?
- Un viitor scriitor…
- Toţi bărbaţii sunt la fel. Toţi, toţi… Pântea mi-a spus că numai pe mine mă
iubeşte şi, când colo, îl văd deunăzi prin oraş cu soţie-sa la braţ.
Vasăzică aşa te răzbuni pe Ilie Pântea.
Nu mai vedeam de ciudă nimic în jur. Îmi venea s-o sugrum pe Mara. Ca să nu
ajungă şi mai rău, am apucat-o brutal de spate şi am dat-o afară din casă.
Ea nici nu se împotrivise prea tare. Totuşi, bombănise ceva, dar ce anume nu
înţelesem. Uitându-mă împrejur, am dat cu ochii de servietă şi trenci. Le-am smuls din cui
şi, fără a cumpăni i le-am aruncat din urmă înspre ascensor.
În odaia mea am deschis larg fereastra ca să iasă până deseară izul cela dezgustător
de sudoare înăcrită.

XXX
Starea mamei nu se îmbunătăţise cu nimic. Părea şi mai separată de gândurile ei.
Nu putea ţine nimic în mână, a spart o farfurie şi s-a tăiat la un deget când curăţa cartofi.
Am cetărat-o să lase totul. Eu o să fac totul la bucătărie.
Abia atunci se uită ea la mine şi presimţi ceva cu inima ei sensibilă de mamă.
- Ce-i cu tine?
- Da ce poate să fie? i-o întoarsei.
- Parcă te-ai schimbat nu ştiu cum.
- Cresc şi eu cum pot.
Mama nu mă contrazise. La ora ceea eu trecusem pe planul doi în cercul
preocupărilor ei.
Reveni peste o vreme cu altceva.
- Ştii, Nelule, am să mă dezic de emisiunea mea pentru părinţi şi copii.
- Cum să te dezici?
- Am s-o încredinţez altcuiva.
- Asta-i imposibil. Câţi ani ai îngrijit-o?
Ea socoti în gând. Sunt şi eu cam rău crescut, cine îi cere unei femei să-şi
amintească de vârstă?
- De când aveai tu un anişor şi jumătate.
Vasăzică, o moderează de paisprezece ani şi jumătate.
Totuşi s-au deprins ascultătorii, ai experienţă.
Ea oftă.
Simt că nu mai pot, m-am epuizat.

97
 O să-ţi revii, sunt sigur. Şi acum de ce să te apuci?
Parcă nu-s teme? Surâse amar. Viaţa culturală care s-a înviorat acum, istoria,
despre care ascultătorul nostru ştie atât de puţin, despre limbă, tradiţii. Apoi, după o
pauză, adăugă. Şi Oliţa azi a depus cerere de plecare.
Unde se duce?
N-am întrebat-o.
Totul e până la o vreme, mi-am zis, lăsând-o pe mama la bucătărie, iar eu trecusem
în odaia mea. Şi geamul meu se salută cu prietenul său din casa de vizavi.

XXX
Timpul se cernea ca o ploaie. Măruntă de tot.
Nu mi-i somn. Mă uit în noapte. Fereastra prietenă îmi cheamă privirea. Iau cu o
îndemânare antrenată binoclul într-o mână şi admir cum se dezbracă încet, cu mişcări
domoale, femeia din casa vecină. Îmi pare o scenă demonstrativă, pudică. Smulg binoclul
de la ochi.
E o neghiobie să locuieşti de câţiva ani într-un apartament şi să nu pui o pe4rdea la
fereastră. Şi chiar dacă nu pui perdea, parcă nu găseşti în odaie un ungher unde să te
dezbraci?
Azi n-o să rezist mult. Mă răpune somnul.
Poate că n-o să rezist nici până la întoarcerea tatei.
Mi se închid pleoapele.
Adio, romanul meu! Te voi reciti la altă vârstă, ce mă năpădeşte ca şi somnul…

1991-1999-2007

98