Cartea mea „INVAZIA” este o realitate alegorică, dacă poate fi spus astfel.

O
realitate a existenței noastre - creaturi ale lui Dumnezeu. O lume în care trăim noi,
oamenii, fără însă a realiza cu mintea, cu ochii, cu inima, că nu suntem unicii
viețuitori aici, pe Pământul dăruit de Marele Creator nu doar nouă. Prin lucrarea
mea mă adresez semenilor mei, oamenilor, tind să-i îmblânzesc, să-i fac mai atenți,
mai receptivi și mai grijulii față de lumea înconjurătoare, față de „ființele” care nu-
i pot reproșa neglijenței noastre, nu ne pot ruga să fim mai îngăduitori și mai
iubitori cu viețuitoarele care există în jurul nostru. Dar poate o fac (ne urmăresc, ne
imploră) noi fiind cei care nu înțelegem (!?). Voiesc să le spun cititorilor mici, dar
și vârstnicilor, că, într-adevăr, suntem importanți și mari stăpâni ai acestei planete,
care ne e casă, dar nu trebuie să uităm că acest lăcaș mai aparține și altora. Noi,
fiind înconjurați de alte vietăți, avem datoria (ca ființe înzestrate cu rațiune) să
împărțim cu bucurie și îngăduință marele Dar care ni s-a dat – Viața.
Claudia Partole
Lucrate:
Găina
Ce-a făcut, la urma urmei? N-a furat munca altora! N-a ciugulit pepenii, nici
roşiile. Să le mănânce ei până le-a creşte mărar pe limbă! Pot de acum înainte să
lase portiţa deschisă, că n-a călca picior de-al ei prin grădina lor!... Chiar dacă
ciugulea câteva seminţe de floarea-soarelui, ar fi sărăcit lumea? Totuna le mănâncă
vrăbiile. Degeaba-şi bat joc de salcâm şi-i pun o matahală în vârf. Matahala-i
matahală! Tace chitic de ruşine, că-i urâtă. Dar vrăbiile se tăvălesc în praful
drumului de râs! Râd de oameni mai tare decât de matahală: „Uitaţi-vă, cu ce ne
sperie!” Vrăbiilor li-i bine, dacă au aripi! Au râs şi au zburat. Piatra nu le ajunge,
că ea n-are aripi. Ciugulesc până-şi umplu guşile şi-i flutură matahalei din coadă.
Pe când ea ce păţeşte?! Pentru că a gustat un ou, a înşfăcat-o stăpâna, i-a sucit
aripile, să i le frângă nu altceva! Şi, iată-o, acum e purtată prin ogradă. Ca o
matahală scoasă de la pază. Toate găinile stau lângă coteţ şi cotcodăcesc. O
bârfesc! „Ați auzit, au prins-o cum mânca ouă!” „O să-i taie clanţul” Mai deunăzi
râse și ea... Iar porumbacul! O face pe curajosul doar când e cu găinile: „Eu să
vreau, se laudă el, îi las pe oameni să doarmă un an întreg!” Acum însă, a văzut-o
pe stăpână şi a prins a căuta în gunoaie. A linguşeală?! A găsit un nasture de-al
stăpânului! Dar poate vrea s-o facă pe stăpână să sloboadă strânsoarea, ca să ia
nasturele cela? Că tare dureros o ţine. Parcă ar strânge-o un cleşte! Nici să-i pese
că o doare. Și nici nasture nu-i trebuie. Ce şi-a pus în gând? Vrea s-o pedepsească!
1
 Numai să încerce s-o urâţească! Altă dată, dacă se scapă în grădină, scurmă
totul. Vor face ciorbă din coajă de brusture. N-o să lase nimic! Numai de n-ar sluţi-
o... E aşa de tânără, cum să umble fără clanţ? Mai bine s-o ţină sub coş două zile, s-
o închidă în beci, s-o ducă la piaţă. Toate le-ar îndura! Dar s-o lase aşa cum este...
... Toate acestea s-au întâmplat ieri. Găina cea păţită a şi uitat de necaz. S-a
chitit în oglinda pârăului. Şi-a admrat cerceii, apoi şi-a desfăcut coada şi s-a pornit
prin ogradă. Nu ştie ce să facă mai întâi: să intre pe la porumbace, că tocmai
chitesc cum să sară gardul în grădină, ori să treacă prin poieţică, poate găsește
vreun ou... Că tare-s gustoase!
Cerbul

Era în ajunul Floriilor. Toată lumea se pregătea să-l întâmpine pe Iisus. Părinții
făceau curăţenie peste tot. Nu stăteam fără treabă nici noi, copiii. Scoteam meii la
toloacă, căutam crenguţe înflorite de salcie. Mâţişori, cum le ziceam.
Nu-mi aduc aminte ce mare treabă făceam în momentul când rumoarea zilei a
fost săgetată de un glas ciudat, un ţipăt de animal înjunghiat. Apoi, s-au alăturat şi
alte glasuri – omeneşti, triumfătoare, care au acoperit strigătul jalnic şi rugător.
Ceva misterios tulbură liniştea satului. Am înmărmurit pentru câteva clipe, dar mi-
am revenit imediat, pentru că la poartă au apărut prietenii mei de joacă: Gicu şi
Claudiţa.
- Ce-aștepți?! Haide să vedem minunea!
- Ce fel de minune?
- Nici noi nu ştim ce trebuie să vedem!
Am părăsit ograda şi mare mi-a fost mirarea când am văzut oamenii ieşind din
toate curţile. Unii cu furci, alţii, din fugă, înhăţau bulgări sau pietre. Se înarmau!
Ca şi când se duceau la bătălie. Toţi alergau spre Valea Căinarului. Acolo apăruse
minunea!
Când am ajuns pe vale lângă izvor, jumătate de sat se adunase acolo. Cu greu
ne-am strecurat prin mulţime ca să ajungem să vedem şi noi fiinţa care îndrăznise
să vină în sat nepoftită.
Era un cerb frumos, mândru, avea coarne rămuroase, cum văzusem doar în
cărţile cu poveşti. Poate că de acolo coborâse?! Întâmplător ajunsese în lumea
oamenilor şi acum zăcea înjungiat. Îngenunchease în faţa mulţimii. Alături de
animalul care tremura doi bărbaţi triumfau. Unul avea în mână o secure, altul o
coasă. Povesteau ca despre o mare vitejie:
- Putea să se apere cu copitele şi coarnele, dar se vede că-i un animal fricos!
zicea unul.
- Parcă aştepta să-l înjunghiem! se fălea celălat.
Pe blana lucioasă a animalului alunecă o şuviţă purpurie şi curse pe pământul
care o înghiţi însetat. Nu-mi puteam lua ochii de la el. Simţeam o durere

2
sfâşietoare în inimă. Îmi venea să plâng în hohote. Dacă nu m-ar fi ţinut strâns de
mână prietena mea, m-aş fi repezit cu pumnii la cei care înjunghiaseră cerbul.
Bietul animal! Deschise ochii şi ne cuprinse pe toţi cu privirea. Ca şi când ne
fotografia. Avea o privire blândă, omenească, iar aceasta şi mai tare îmi răvăşea
sufletul. Când din ochi i se prelinse o lacrimă măşcată, n-am rezistat. Am ieşit din
mulţime şi am alergat acasă hohotind.
Era în ajun de Florii... Până azi cred că cerbul a fost Iisus! A revenit, dar nimeni
nu l-a recunoscut.
Pe atunci, pentru mine, lumea cu toate ale ei, bune şi rele, începea lângă izvor şi
se termina la marginea satului, unde era hotarul dincolo de care începea
necunoscutul. Din acel necunoscut venise şi cerbul sacrificat.

TATĂL NOSTRU

Doamne, ce teamă aveam când trebuia să rămân singură-singurică! Toate ale

casei prindeau viaţă şi grai: scaunul şi masa, şi cratiţele. Se uitau la mine cu ochi
vicleni şi iscoditori:”Aha, ne-ai căzut! Acuşica-ţi cerem socoteală pentru toate! Ai
crezut că scapi cu una, cu două?!”
Aveau şi prea aveau pentru ce îmi cere socoteală! Masa era zgârâiată de mânuţa
mea. Un scaun se legăna, ca un moş fără cârjă, de atâta legănat. Altul ofta, când te
atingeai de el. Se uita la mine chiorâş o cană cu mâna la şold, ştirbită la gură. Eu şi
ea şiam ce-a păţit! Toate – podeaua, pereţii şi tavanul asistau la judecata mea. Le
făcea mare plăcere să mă vadă speriată şi cuminţită, ca un pui căzut de pe ram
chiar pe masa motanului. Toate ale casei mă priveau ameninţătoare, triumfând şi
apropiindu-se târâş de mine. Farfiria crăpată, dulapul cu aripa frântă, deşteptătorul
fără pălărie şi lingura încovoiată – mă urmăreau! Până şi perna pufnea de bucurie.
Ar fi vrut, îmi imaginez, să mă vadă şi pe mine aruncată în sus până să-mi zboare
penele, aşa precum îi făceam eu în fiece seară.
Toate erau pornite împotriva mea! Iar eu stăteam într-un ungher şi nu îndrăzneam
nici să respir prea tare, ca să nu mă audă şi nici să clipesc, ca nu cumva să se
apropie de mine careva în momentul când voi închide ochii. Semănam cu păpuşa
mea care nu-şi lăsa pleoapele nici pentru o clipă. Savarea mea era icoana! Dar şi
din ea se uita dojenitor la mine Domnul. Privirea-i părea mai aspră decât atunci
când nu era singurică în casă. Oricum, ştiam că Domnul, oricât de supărat ar fi, te
poate ierta. Aşa mi-a spus bunica. Mă uitam insistent la El, încercând să-l
îmblânzesc. Mâna Domnului părea că se mişcă. Vedeam printre genele înrourate
cum îmi face semne. Aflase cum se vede toate relele făcute de mine fără de voia,
dar şi cu voia mea. În acel moment mă căiam cu adevărat!
„Doamne! Eu am să ascult... Pe cuvântul meu că n-o să mă mai uit spre pomul cu
mere din grădina lui nea Toderică. Bine că le-a cules! Şi n-o s-o mai supăr pe
mama... Nu-i mare scofală să hrăneşti nişte raţe mâncăcioase. Numai că vezi
matale, Doamne, până le hrănesc se termină joaca pe toloacă... Promit să nu mă
maimuţăresc când trece Dochiţa-nebuna. Nu-i bine să te pui cu nebunii, aşa zice
bunica. Tu ce crezi, Doamne?!”

3
Nu ştiu cum făcea Domnul, că parcă nu-l auzeam şi nu-l vedeam să coboare din
icoană, dar pe nevăzute îmi închidea ochii. Adormeam! Şi nu lăsa pe nimeni să-mi
tulbure somnul până se întorceau ai casei. Iar a doua zi, când o vedeam pe mama,
pe tata, pe bunica, uitam de frică şi nu-mi mai aminteam de promisiuni.

Când eram înger

Ca să vă daţi seama, dragii mei cititori, cât trudeşti uneori până găseşti
ceea ce-ţi doreşti, vă propun aceste cinci variante de povestiri la tema păcii.
Rămâne la discreţia voastră să decideţi care vă place cel mai, cel mai mult...

Pe când eram înger

N-o să mă crezi, dar până a fi
copilul care sunt, am fost înger...
Eu

Pe când bunicul meu lupta la război, eu eram înger. N-am spus nimănui aceasta,
pentru că nimeni nu m-ar fi crezut. Cei maturi înţeleg pe toatlucrurile în felul lor,
însă le scapă esenţialul. Când am înţeles acest adevăr, n-am mai încercat să
demonstrez nimănui cât de amarnic se pot înşela.
Dacă i-aş spune mamei:„Când era război, eu eram înger!” – poate nu m-ar
contrazice. În schimb m-ar ruga să nu spun nimănui. Iar mătuşa Cati ar clătina din
cap şi i-ar şopti mamei:”Dragă, du-l la psihiatru cât nu s-a prefăcut în înger! Păcat
de el că-i drăguţ...”
Dacă la lecţia de literatură, când ni s-a propus tema „A fost război...”, aş fi
scris:”Fiind înger mă strecuram printre gloanţe din urma bunelului şi mi-au fost
ciuruite aripile, iar odată...” Sunt convins că învăţătoarea n-ar fi citit ce-a mai
urmat după odată. Iar dacă, totuşi, ar fi împins-o curiozitatea să citească, m-ar fi
invitat la o discuţie cu directorul, ca acesta să mă penească, iar rămas fără pene să
nu mai gândesc la îngeri. În şcoală câteva zile s-ar fi vorbit precum că în clasa a
şasea învaţă un... înger!
Niimănui n-am spus taina mea, nici colegilor. Să rămână doar a mea!
Îmi imaginez că s-ar amuza de ideea mea cu îngerul şi Nic, prietenul meu cel mai
bun şi Dana care-mi place şi mă place. Ştiu, chiar dacă nu mi-a mărturisit! Toată
ziua priveşte ilustrata cu vulpişoara care i-am dăruit-o. Nu e un semn oare? E! Dar
să afle că în timpul războiului am fost înger, s-ar tăvăli de râs, iar râsul ei mi-ar
reteza aripile pe care uneori le simt.
- Îngeraşul! Uite-l îngeraşul! mi-ar striga colegii, arătându-mă cu degetul. În cel
mai bun caz m-aş alege cu porecla îngerul.

4
 Dar a fost cu adevărat. Dacă profesoara de literatură ar fi încercat să-mi citească
până la capăt compunerea (pe care din acest motiv n-am scris-o), ar fi înţeles.
Gândul că am fost înger mi-a încolţit, când bunicul mi-a povestit o întâmplare de
la război...
În acea seară bunelul avea chef de amintiri. Lili, sora mai mică şi mai fricoasă,
nu voia să asculte că bunicul era să se prăpădească. Îşi acoperi urechile cu degetele
şi închise ochii, de parcă nu voia să audă explozia granatei şi nici să-l vadă pe
bunel acoperit cu pământ.
Eu în schimb eram ochi şi urechi şi parcă pentru un moment explozia mă asurzi.
Focul exploziei mă oirbi. Dar poate îmi ascuţi văzul? Ciudat e că în acel moment
Lili dispăru. Simţeam că eu şi bunelul ne deplasăm speriaţi. Nici să strig nu
puteam, nici să mă ascund n-aveam unde, căci nu mai alergam, ci zburam.
Cerul era acoperit de nori întunecaţi, un vânt îrăvăşitor îmi opri respiraţia când
făcusem popas, ca să-mi trag sufletul, pe o ramură frântă şi aruncată la pământ.
Ramura se mişca şi m-am speriat şi mai tare, părea că încearcă să mă înşface.
- Mamă-ă-ă! am strigat eu.
Bunelul mă gâdilă uşor la burtică cu o mână, iar cu cealaltă mă scutură uşurel:
- Hei! Eu povestesc, iar tu visezi!?
Nu visam. Era adevărul adevărat ceea ce văzusem!
- Bunicule, cine te-a scos de sub mormanul de pământ? am întrebat eu, demonstrându-
i că auzisem totul.
Bunicul tăcu o clipă. Iar Lili care-şi scoase degetele din urechi, clipea des din gene.
Asculta. Nu-i mai era frică de explozii! Devenise curioasă, voia să afle cine l-a salvat
pe bunicul nostru!
- Hai spune! l-am rugat eu nerăbdător.
- Din cauza ta a uitat ce avea de spus. Din cauza ta! îmi şopti Lili.
Dar n-aveam chef să-i reproşez.
- Cred că Dumnezeu a vrut să mă salvez. A fost o adevărată minune, îmi rămăsese
descoperită o singură mână. Aşa mai dădeam semne de viaţă. Şi cum se vede mişcarea
degetelor mele ademeni o pasăre, care, îmi închipui, se apropie şi prinse a-mi ciuguli
palma. Astfel atrase atenţia camaradului meu, care şi el năucit de explozie se învârtea
pe acolo căutându-şi tabachera. De tabacheră îi ardea! Cred că l-a adus Dumnezeu!
Văzu mai întâi pasărea, apoi mâna mea şi văzând că mişcă, m-a scos din ţărână mai
mult mort decât viu.
- Bunicule, îl privi cu ochii ei mari şi mai albaştri ca de obicei Lili, dacă nu te găsea
pasărea aceea, unde-ţi aducem flori de ziua păcii?
Bunicul râse, apoi o îmbrăţişă. Lili e prea mică şi multe nu le înţelege sau le
interpretează în felul ei. Bunicul însă, mi-am dat seama ascultându-l, m-ar fi înţeles pe
mine, dacă aş fi avut curajul să mărturisesc:
- Nu era o pasăre – era îngerul tău păzitor: eu eram! Eu! Trebuia să te întorci acasă,
să-l aduci pe lume pe tăticu, care m-a adus pe mine, pe Lili...
- Ce tot spui acolo sub nas? îmi strigă din braţele bunicului Lili. Ţi-e ciudă că bunelul
e mai mult al meu? Nu-i aşa că am ghicit?!
I-am reproşat, deşi îmi dădeam seama că nu-mi stătea de loc bine: eu, elev în clasa
a şesea să-mi pun mintea cu o pitică care-i abia la grădiniţă.
5
- Ba e al meu, că eu l-am salvat! i-am strigat la ureche.
Nu ştiu dacă bunicul a înţeles la ce mă referisem eu, dar ceea ce ne zise la amândoi,
m-a făcut să cred că era de aceeaşi părere cu mine:
- Dacă nu eraţi voi şi alţi îngeri-păzitori nu mai ajungeau să înflorească flori la ziua
păcii...

Îngeraşul tatei, îngeraş...

Era sfârşitul războiului. Fanu era cel mai tânăr în regiment. Dacă atunci când
ieşea la horă cu fetele se bucura că părinţii l-au făcut cu un an mai mare, acum regreta
amarnic. Dacă-l înregistrau cu o zi mai târziu, ar fi scăpat de războiul nemilos pentru
care nu contează vârsta nimănui. Dar cine s-a gândit atunci când nici vorbă nu era de
război cât de mult poate însemna o oră sau o simplă schimbare în certificatul de
naştere?
Fanu venise pe lume exact la răscruce de ani. Dacă se năştea în Japonia sau în
Rusia, ar fi fost deja născut, dacă la Roma, la Viena sau altundeva mai spre apus, ar fi
fost mai mic în ore şi, deci, mai tânăr decât tinerii care puteau fi înrolaţi în armată şi
trimişi la război conform vârstei. Oricum, ajungea sau nu ajungea în calea gloanţelor...
Dar, a ajuns! Cum se vede, asta a trebuit să se întâmple. Sunt lucruri în viaţă pe care
nu poţi să le eviţi.
Era chiar în ajunul unei ofensive despre care locotenentul zise, fără a încerca să-i
menajeze pe soldaţi, că s-ar putea să fie cea mai crâncenă bătălie. „Cine scapă de acest
măcel, va avea zile!”, încheie pe un ton vioi locotenentul, pentru a-i încuraja, totuşi,
pe soldaţii tineri care păreau să nu dea importanţă măcelului. Unii îşi cârpeau
mantalele ciuruite, alţii pingeleau cizmele care le dezgoleau degetele.
Fanu stătea într-un ungher în mâini cu o cartea de rugăciuni. Era cartea pe care i-o
strecurase maică-sa când părăsi ograda. „Sfântă Fecioară!...”, se ruga el, văzând în
faţă chipul înlăcrimat al mamei sale. Pentru o fulgerare de clipă, îşi aminti din nou de
ora naşterii sale şi se gândi cât de dreaptă, dar şi nedreaptă fusese hotărârea părinţilor.
Să vii pe lume la miezul nopţii, când timpul care pleacă îi strânge mâna celui care
vine, o fi însemnând ceva: un semn bun sau nu prea?! Părinţilor, fără ştirea lor, li s-a
propus un fel de alegere. Şi ei au făcut-o pentru el. Au decis în locul lui. Îşi doreau un
flăcău. Astfel l-au făcut mai bătrân cu un an, lăsându-l anului care trecuse, ca un fel de
mită pajurei din poveste.
„Sfântă Fecioară! Apără-mă şi nu mă lăsa pradă duşmanului...” – continua Fanu să
se roage, numai că un suspin tânguitor îi sustrase privirea. Plângea Arion, vecinul cu
care se jucase pe toloacă pe când erau copii amândoi. Se jucau de-a războiul, nici să-şi
închipuie pe atunci că într-o zi se vor juca cu adevăratelea. Arion plângea ca un copil
cu sufletul rănit. Trupul îi tresălta ca la friguri, iar din ochi îi curgeau lacrimi şiroaie,
aşa cum curgea apa din izvorul din mijlocul satului, unde alergau să se răcorească în
zilele cu arşiţă. Suspina ca o fată mare!
Soldaţii, unii au lăsat de pingelit cizmele, alţii care şi-au cârpit mantalele şi toţi, ca
la comandă, s-au întors spre cel care bocea. Numai că nimeni nu râse, cum ar fi făcut-
o altă dată. De parcă cel care plângea o făcea şi pentru ei. Ei n-aveau curajul.
6
 - Ce te-a apucat? Nu cumva vrei acasă!? îl ghionti Fanu, apropiindu-se de el.
Arion îşi şterse cu marginea mâinecii nasul din care-i curgeau altfel de lacrimi, îşi
frecă ochii înroşiţi de plâns şi se uită la camaradul lui de joacă de-a războiul cel ne-
adevărat, dar şi de cel adevărat. Avea o privire rugătoare, de condamnat, apoi, şopti:
- Mâine, o să mor! Să ştii... - rosti vorbele şi se prăbuşi cu faţa în palme.

A doua zi ne-a trezit o bubuitură puternică, după care cerul se lumină aprins de
fulgere care veneau dinspre pământ: era semn că începuse bătălia. Ploua cu gloanţe,
iar norii ardeau. Când amuţiră tunurile şi se lăsă o linişte prevestitoare, Fanu se trezi
singur în tranşee. Părea părăsit de toţi. Speriat, înălţă capul, apoi se ridică şi vru să
revină la bordeiul în care înnoptaseră câteva nopţi. Făcu doar câţiva paşi, rămase
îngrozit de ce-i vedeau ochii: camarazii lui fuseseră seceraţi. Unii fără mantalele
cârpite, alţii cu un singur picior încălţat cu cizma pingelită, celălalt nu se ştie unde
ajunsese, smuls de explozie. Unii mai gemeau, cerând ajutor, alţii nu mai aveau
nevoie de nimic. Nici chiar de compătimire. Nu departe Fanu îl văzu lungit, cu faţa
spre cer pe Arion. Avea un surâs dureros împietrit pe chipul lui de copil. Nu mai
plângea! Deodată, auzi glasul mamei sale, care-l striga spunându-i ceva speriată.
Chiar crezu că-i adevărat! Întoarse capul s-o vadă, pentru că era sigur că e glasul ei,
dar în acelaşi moment simţi o izbitură în spate, iar o putere nevăzută îl aruncă de-
asupra pământului. După care nu mai văzu şi nu mai auzi nimic. Pentru că fusese
acoperit cu ţărână, rămânându-i dezvelită o singură mână.

Cât să fi stat în nemişcare, n-avea de unde şti. Revenindu-şi, auzi ca printr-o pânză
deasă voci zglobii care răsunau deasupra capului lui. I se păru că e pe toloacă şi că se
ascunsese în beciul lui moş Tihon, unde nu-l putea găsi nimeni când se jucau de-a
războiul. Ar fi deschis ochii să vadă dacă într-adevăr e acolo şi dacă este şi Arion, dar
nu-i ajungeau puteri. Pleopele îi erau apăsate de o mână neîndurătoare şi rece. A fost
în stare doar să şoptească numele prietenului:”Arion!?” Şopti simţind pe limbă gust de
pământ. Nu putea să nu recunoască mirosul şi gustul ţărânei! Ceva cald şi ameţiotor îi
trezi această atingere. Iarăşi i se păru că e acasă, în vie. S-a întins cu faţa în jos şi
aspiră, aspiră cu drag şi dor parfumul multpreacunoscut. Dar pământul la care se
gândea cu atâta dor îi apăsa capul, gura, pieptul, tăindu-i răsuflarea. După ce şopti
numele prietenului, umplându-şi gura cu ţărână, înţelese că nu e pe toloacă, că e la
războiul cel adevărat şi că luase parte la prima şi poate ultima bătălie crâncenă. Îşi zise
în gând, căci doar acesta îi rămase luminat şi neîncătuşat:”Cred că am murit! Sfântă
Fecioară, ajută-mi...” Şi cu o ultimă sforţare mişcă degetele mâinii ridicate de asupra
capului şi atunci simţi mângâierea blândă a aerului. Doar palma cu degetele îi erau
printre vii! Braţele şi picioarele, şi tot trupul - înlănţuite în pâmântul jilav şi apăsător,
începeau să moară. Nu mai era în stare nici să se întristeze, nici să se roage. Simţi că
se cufundă într-o toropeală dureroasă, dar tot atunci aceleaşi glasuri de clopoţei se
strecurară prin ţărână până la urechile-i pline şi ele de pământ. Un glas se desprinse de
celelalte şi strigă fericit:”Uite-l! Acesta e al meu şi e viu...” Glasul se adresa altcuiva,
apoi părea că-i spune chiar lui, i se adresează fără a-i spune pe nume, dar simţea că
adresarea e pentru el:” Aici erai! Ce bine-i că te-am găsit!...”

7
 Fanu simţi strecurându-i-se în vene o şuviţă caldă, dătătoare de viaţă şi o dorinţă
nemărginită de a mai vedea o dată cerul şi pe mama, şi toloaca. Imaginile fulminante
îl ajutară să mai mişte din degete, îndoind cu disperare palma pentru a arăta celor de la
suprafaţă că e viu şi că trebuie să ajungă printre vii cât mai curând, cât nu e prea
târziu.
Tot atunci se cufunda în aceeaşi toropeală, aproape nefiind martorul miracolului
care i se întâmplă. Nici măcar nu era în puteri să-l ajute pe acel cineva de de-asupra
gropii, care îi îndepărtă cu mâini firave pământul de pe faţă, trăgându-l cu greu, pentru
că pământul părea că nu vrea să-i dea drumul, înlănţuindu-l în braţele sale jilave şi
reci. Dar se vede că era prea mare dorinţa celui care-l dezgropa de a-l elibera din
braţele morţii. Se miră când văzu chipul salvatorului care-l scosese de sub ţărână: era
un copil! Mulţumi mai mult în gând, apoi întinse braţele amorţite să-l cuprindă, dar
copilul dispăru ca înghiţit de văzduh. Apoi, văzu în zare o droaie de copii ce zburdau.
Iar cu cât se depărtau cu atât mai mult păreau că flutură nu din braţe, ci din aripi. Şi
când ochiul obosi să tot urmească ceata de copii care parea pornită să străbată zarea,
aceştia luară chip de păsări şi, zburând într-un stol alb, se înălţară spre cer, apoi din
nou alunecară în jos.
Fanu îşi aminti de Arion, săltă capul şi văzu lângă trupul acestuia pe cineva
înfăşurat în alb. Stătea cu spatele, cu capul aplecat, încât nu-i putu vedea decât umerii
firavi, lăsaţi în jos, ca două aripi frânte.
- E mort? întrebă în şoaptă Fanu, dar mai mult pe sine se întrebă. Nu l-ar fi auzit
nimeni, dar poate cel care-l străjuia pe Arion îl auzi, dar nu voia sau nu putea să-i
răspundă. Cine ştie?!
Tot ce-a urmat să se întâmple, îl făcu pe Fanu să alunece într-un somn ameţitor,
care-l ţinu aşa mult şi bine, iar mai apoi la revenire în spital să creadă şi să fie convins
că tot ce văzuse în legătură cu Arion fusese din cauza frisoanelor şi a rănilor adânci.
Au fost halucinaţii! Oricum, imaginea o avea vie în faţa ochilor: copilul în alb de
lângă Arion, care se ridică, luă trupul acestuia în braţe, fără a trăda greutate, dar e ştiut
cât de greu devine un mort! Şi se înălţă şi dispăru în zare cu tot cu Arion.

În spital, Fanu povesti cele văzute, dar şi doctorii, şi soldaţii care-l ascultau, se
uitau la el neîncrezători de parcă ar fi continuat să aiurescă. Iar odată o auzi pe una
dintre infermiere vorbind cu o alta:
- Sărăcuţul de el, e după contuzie, printr-o minune a scăpat.

Curând războiul luă sfârşit. Puţini s-au întors, iar mulţi, foarte mulţi au rămas
aşteptaţi să se întoarcă într-o zi şi ei acasă. Fanu, când a revenit la ai săi, a fost plâns
de mamă-sa mai ceva ca atunci când îl petrecuse. Plângea de bucurie, căci nu-i venea
a crede că-l vede. Veni apoi să-l întrebe de Arion al ei mama acestuia. Ce putea să-i
spună? Că va veni, trebuie să vină!
Deşi se terminase războiul şi pacea intra pe făgaşurile ei, a trebuit să se scurgă mult
timp până pământul şi-a lecuit rănile. Cel mai greu şi mai dureros se lăsau mângâiate
amintirile. Dar toate astea făceau ca oamenii să se bucure şi de-un firicel de iarbă care
răsărea. Pentru prima dată după război! Acesta apărea din pământ ca un semn al păcii.
După ce fusese umilit, rănit şi strivit de cizmele soldaţilor şi de tălpile tancurilor.
8
Toate păreau că anunţă pacea, că se bucură de ea! Pământul în sfârşit părea că renaşte.
Când se strânse prima roadă, când a fost coaptă prima pâine, când a venit cu
întârziere în sat ultimul răvaş scris pe un colţ ciuruit de hârtie, răvaş care vestea că
cineva nu se va mai întoarce niciodată de la marea bătălie, abia atunci lumea a prins a
crede că în sfârşit e pace. Rândunelele şi-au făcut iarăşi cuiburi la streşinile caselor –
semn că nu le mai era frică de împuşcături, erau sigure că războiul nu va mai reveni.
Păsările şi animalele simt cel mai bine primejdia, dar şi viaţa paşnică. În primăvară s-
au întors cocorii din ţările calde. Se năşteau copiii, care puteau să nu se mai nască
niciodată, dacă războiul n-ar fi încetat şi dacă soldaţii, fie şi mult prea puţini!, nu s-ar
fi întors acasă la iubitele lor...
Fanu s-a însurat şi el. Nu-i mai părea rău că s-a născut la răscruce de ani! Poate nici
nu se mai gândea la asta. Aştepta ceva nou împreună cu aleasa inimii sale: ba să
termine casa de făcut, ba să li se nască copiii care să le umple cuibul cu gânguritul cel
ce n-are-asemănare cu niciun grai şi e înţeles în orice limbă. De râs zglobiu şi de
năzbâtii voia să i se umple casa şi sufletul! Când se întâmplă minunea, Fanu nu-şi afla
loc. Era cel mai fericit bărbat din lume! Aşa s-a simţit doar atunci când după ce fusese
îngropat de viu, a văzut din nou soarele. Îi mulţumea în gând Domnului şi se gândea
că nu zadarnic l-a lăsat cu zile, mai avea o misiune! Uneori se simţea oarecum
vinovat, gândindu-se că el e viu, se bucură de toate, pe când Arion, dar şi altor
camarazi de-ai lui, nu le-a fost dat mai mult.
Când fiul mai crescu, într-o zi, zburda ca un ieduţ prin ogradă, văzându-şi tatăl i se
aruncă în braţe şi-i strigă:
- Aici erai? Te-am găsit!
Fanu înlemni. Pentru o clipă i se păru că în faţa lui era acel copil îmbrăcat în
cămăşuţă albă, lungă, care-i salvase viaţa după acea bătălie crâncenă. Zadarnic îl
trăgea fiu-său de mustaţă, nu era în stare să scoată o vorbă, iar când copilul mirat îl
întrebă:
- Ce ai, tati?
Fanu îl cuprinse, şoptind:
- Îngeraşul tatii, îngeraş!

Scrisoarea din cufărul bunicii

Când eram mică, îmi plăcea să mă joc cu lucrurile bunicii. Cea mai fericită eram
când mă lăsa să mă uit în cufărul în care păstra tot felul de obiecte de demult –
câteva şiraguri de mărgele, nasturi strălucitori, nişte batiste îngălbenite, dar
scrobite, călcate şi împăturite frumos şi care aveau în colţ brodate nişte insemne.
Dar cel mai mult îmi trezea interesul un hulubaş alb. Nu era un hulub adevărat –
era o foaie împăturită în formă de triunghi, dar mie îmi amintea de un hulub
adevărat.
Mi se părea atunci când atingeam aceste obiecte dragi bunicii că se întâmplă un
miracol şi eu nimeresc în alte timpuri, iar mâna mea la atingere se apropie de alte
mâini nevăzute, care au ţinut aceste lucruri, le-au avut dragi şi acum din lumea lor
necunoscută, le mângâie. Era un fel de vrajă, pe care nu puteam să mi-o explic
9
 decât printr-o teamă, dar şi o curiozitate irezistibilă. Cred că n-aş fi acceptat să
deschid cufărul când eram singură acasă şi nici să rămân în faţa lui pe întuneric.
Simţeam alături prezenţa acelora care demult nu mai erau în viaţă, pe mulţi
cunoscându-i doar din fotografii sau din spusele bunicii. Ştiam, dar mai mult eram
sigură, că au văzut şi ei aceste lucruri scumpe pentru bunica – mărgelele, batistele
– de la acestea de multe ori simţeam o aromă, un parfum învechit, dar şi un miros
de sudoare străină, care îmi displăcea, totodată făcându-mă s-o aspir cu nesaţ.
Aveau un parfum de flori ofilite. Era ceva care ştiam că aparţinuse trecutului din
care mă trăgeam şi eu – prin bunica mea!
Prea mică nu puteam explica emoţiile. Totuşi, atunci când bunica m-a surprins
aruncând hulubaşul de hârtie prin casă, pentru prima dată mi-a reproşat cu altă
voce decât de obicei:”Cum de ţi-ai permis?”, am înţeles că toate lucrurile din cufăr
aveau valoarea lor şi pentru fiecare bunica păstra un sentiment deosebit. Pentru un
moment atunci m-am simţit jignită: înseamna că bunica ţine mult mai mult la
hulubaşul de hârtie decât la mine!? De necaz, am aruncat cât colea hârtia triungi,
care în zbor îşi desfăcu aripile chiar ca un hulub adevărat, oprindu-se dincolo de
masă. Ofensată m-am aruncat cu faţa în pernă şi am început să plâng cu lacrimi
amare. Până atunci bunica nu-mi refuzaze nimic. Puteam să urc în capul ei sau s-o
iau de mâini şi s-o învârt, mă răbda şi-mi accepta jocul. Atunci, însă...
- Lasă, nu mai plânge! încercă ea să mă liniştească, cedând. Ia-l, dacă-ţi place
acest hulubaş, cum îi zici tu! Uite, ţi-l dau, dar mai întâi trebuie să ştii ce poartă cu
el. Vrei?
La început nu vroiam, deşi vroiam. Nu mă lăsa ambiţia. Capriciul! Îmi plăcea s-o
văd pe bunica rugându-mă, simţindu-se vinovată că mă ofensase. În realitate nu
purta nicio vină, ştiam prea bine...
- Bine, ascult! am căzut de acord, ştergându-mi lacrimile de crocodil.
- I-ai zis frumos: hulubaş! Dar să ştii că e o scrisoare de la străbunicul tău
pentru mine. Adică de la tatăl meu... Ultima lui scrisoare!
Astfel bunica începu să-mi povestească despre tatăl ei, pe care abia şi-l amintea.
Plecase la războiul cel mare, care cuprinsese toată Europa, dar şi toată lumea. Era
pe când ea – bunica! umbla pe sub masă trăgând mâţa de coadă. Îşi aminti cum a
ridicat-o în braţe, a sărutat-o pe obraji şi i-a zis:”Fata lui tata!” Apoi, s-a dus şi n-a
mai venit. Nu l-a mai văzut niciodată. A crescut fără el, i-a dus dorul, dar... Nici
măcar n-a aflat unde a căzut, în care bătălie... Bunica scoase o batistă din cufăr, din
cele cu semne la colţ şi, fără să-i pese că o şifonează, îşi şterse lacrimile, apoi
continuă să povestească, ţinând lipit de piept hulubaşul de hârtie.
- ...La început trimitea scrisori şi mama se bucura, apoi poştaşul nu s-a mai
oprit un timp lângă poarta noastră. Atunci mama suspina şi plângea pe ascuns, ca
să n-o aud şi nici s-o văd eu. Dar o auzeam şi o vedeam şi mi se făcea ciudă pe
tata. Credeam că ne-a uitat. Când se auzi că războiul s-a terminat, a mai venit o
dată poştaşul şi a adus, iată, această scrisoare...
- Ce mai scrisoare?! Fără plic! m-am mirat eu, uitându-mă şi mai curioasă la
hulubaşul din palma bunicii.

10
- Asemenea scrisori trimiteau pe atunci soldaţii de pe front. Le împăturau
frumos în formă de triunghi, scriau adresa şi... Ajungeau! Nu întâmlător seamănă
cu un hulub, cum i-ai zis tu...
Bunica tăcu câteva clipe, apoi începu să desfacă scrisoarea atent, ca şi cum
desfăcea aripile prinse în mreje ale unei păsări mici.
- Dacă vrei îţi citesc ce-i scris în scrisoare...
- Vreau! aproape am strigat din teamă ca nu cumva bunica să se răzgândească.
- Ascultă... îşi şterse iarăşi ochii din care alunecau rostogolindu-se grăbite
două lacrimi, apoi alergând cu privirea pe foaia îngălbenită, citi: ”Fata lui tata, cea
daragă fată! Aş vrea, atât de mult aş vrea, să ajung să citim această scrisoare
împreună. Dar... Mâine va fi o luptă grea. Duşmanul când se vede încolţit, adus
până la bârlog, devine foarte rău. E ca o fiară sălbăticită! De aceea îţi scriu
scrisoarea şi mă gândesc că dacă nu ajung eu acasă, ajunge ea, ca să-ţi spună că-mi
eşti tare dragă şi mi-e dor. Mă topesc de dorul tău. Şi lupt, iată, lupt acum mai mult
pentru tine. Vreau să-i fac pe căpcăunii cărora le place să cotropească alte ţinuturi
şi să ne lase copilaşii flămânzi, să înţeleagă că un părinte e gata să-şi dea viaţa
pentru odorul său. Un tată sau o mamă, face totul pentru ca copiii lor să aibă pâine
pe masă, să se joace în pace, să adoarmă seara liniştiţi fără să tresară din cauza
bubuiturilor de tun. Soarele să nu fie acoperit de fumul otrăvit de arme... Asta mi-o
doresc pentru tine, draga mea copilă! Să ştii că orice s-ar întâmpla, eu voi fi mereu
alături de tine şi te voi veghea, doar să mă chemi în gând. Tu eşti îngerul meu
păzitor. Al meu şi al mamei tale!”
Bunica izbucni în plâns. Plângeam şi eu în hohote. Ea luă din cufăr încă o batistă
şi mi-o întinse. Apoi, se opri din plâns, zâmbi mângâiind foaia desfăcută ca o
pasăre în zbor, o strânse din nou dându-i forma de triungi sau de hulub. Eu
urmăream gesturile mâinilor ei şi mi se părea că hulubul prinde viaţă şi iată îşi va
lua zborul. Era un hulub al păcii trimis nu doar bunicii, dar şi mie - de străbunelul
meu.

Floarea iubirii...

În casa noastră a început cel de-al treilea război mondial. De la o nimica toată!
Ca în povestea cu bătălia pierdută din cauza unei potcoave... pierdute! Potcoava
noastră e robinetul. Cineva l-a lăsat deschis, pentru că nu fusese apă şi, când s-a
pornit, a curs în voie şi a umplut baia, antreul, bucătăria şi tot apartamentul
vecinilor de mai jos. Dacă robinetul recunoştea cine l-a lăsat cu gura căscată,
conflictul s-ar fi limitat la un singur vinovat. Dar nimeni n-a mărturisit că ar fi uitat
să-i închidă gura şi războiul s-a declanşat. Acum cine l-ar putea opri? E grav: sunt
implicaţi vecinii! Aceştia au venit, supăraţi, cu pretenţii scrise negru pe alb: cât şi
când să le plătim prejudiciile! Mama se uită la tata, tata la mama, eu la sora, sora la
frate, acesta la noi. Motanul, cu blana şi coada murată, stă cocoţat pe dulap, dând
de înţeles prin miorlăit că nu poartă nicio vină: el niciodată nu se foloseşte de
robinet!

11
 Vecinii, cu o falcă-n cer şi alta-n pământ, lasă petiţia şi coboară plutind pe-al
nouălea val! Se retrag să salveze ce mai pot salva.
Cine să le plătească pagubele? Dar pe ale noastre şi, mai ales, ale motanului!?
Toţi ne întrebăm, toţi ne revoltăm, dar nimeni nu recunoaşte. Robinetul bosumflat,
smiorcăie cu nasul în jos: el ar fi cel de condamnat! A îndrăznit să scuipe în capul
vecinilor! Acum...
Războiul e în toi! Mama aruncă explozive împotriva mea, eu - a fratelui, fratele -
a surorii. Tata e în statul major: croieşte planuri strategice şi ordonă! Au loc şi
câteva schimburi de focuri. Motanul descoperă că papagalul a trecut de partea
vecinilor! El ştie mai mult decât spune:”Cine plăteşte? Cine plăteşte!” Toate
binoclurile momentan se îndreaptă spre colivie.
Vine bunicul cu tot consiliul de observatori în spate: anii lui! Intră cu gând bun
şi forţe pacifiste! Cercetează câmpul de bătălie, acoperit cu trofeie răsmuiate, apoi
ascultă fiecare parte intrată în conflict. Vede că n-are şanse să oprească marea
bătălie şi se retrage, declarând că nici în războiul cel de-al doilea mondial, n-a fost
atât de rănit, ca acum! Atunci ştia că trag în el duşmanii, acum îl loveau în inima
lui. Atunci fusese rănit de-o alice rătăcită, acum de cuvinte grele.
- Cuvintele ucid! îi spune el bunicii, care aduce din spatele frontului cele mai
puternice proiectile: pro şi contra!
Într-o singură oră de război s-au ofelit florile din ghiveci! O fi aşteptat să fie
udate?! Dar cine să-şi amintească de ele, când toţi sunt pe picior de război? Cel
mai trist e când mor de sete florile într-o casă inundată! Dacă s-ar deschide uşa
coliviei, papagalul, flămând, s-ar arunca în braţele motanului care şi-a schimbat
brusc tactica: face ochi dulci! Mama ia cu asalt statul major. Tata caută ţapi
ispăşitori: trântorii casei! Noi, lezaţi, pornim contraofensiva: şeful, din când în
când, trebuie să cerceteze devotamentul robinetului?!
Colac peste pupăză: telefonează mătuşa din America! Ajungem până la receptor
înotând! De peste ocean, mătuşa simte că peste Europa se adună nori grei! Iar în
nori împuşcă scumpele ei rude! Fiecare îi povesteşte varianta care îi convine!
Telefonul-securist, transmite şi pleoscăitul apei. Ştim ce va fi! Mătuşa, neîntrecută
de niciun post de radio, va povesti la toţi americanii ei despre primejdia care
ameninţă omenirea: un conflict dintr-un punct abia vizibil al bătrânului continent,
pericliteză viaţa burgheză a Americii!
Astfel, incidentul din casa noastră ia proporţii internaţionale! Devenim focarul
unui adevărat vulcan! Ţinem uşa ferecată, ca spiritele devastatoare ale războiului
să nu poată ieşi. Să nu invadeze şi alte apartamente, să nu coboare în curte... Să nu
se reverse până departe! În şapte ore ar cuprinde oraşul, în şapte zile - întreg spaţiul
balcanic! Virusul războinic s-ar transmite de la un neam la altul, de pe un continent
pe altul. Dar acestea nu sunt atât de multe! Iar în veacul când minciuna întrece
viteza luminii, se află totul cât ai strănuta!

„Trebuie să opresc acest păzboi!„ îmi zic. Iar ca să scap de urmăritori, mă retrag
în debara, apoi aterizez în Net. „Aici nu mă ajunge niciun glonte!” gândesc eu, dar...
O navă străină vine fulgerător spre mine! ”Un pirat?! El îmi lipsea! În casă război, în
Net piraţi!” Cineva mă strigă: „Marius!” Iar din navă iese un băiat. Mi-e atât de
12
cunoscut! „Cine eşti, de-mi ştii numele?” înterb. „Sunt Suiram!” Cred că glumeşte!?
Nimeni mai bine ca mine nu cunoaşte jocul cuvintelor inversate! Suiram-Marius...
- Nu glumesc! băiatul îmi ghiceşte gândul. Sunt fratele tău geamăn de pe Arret - sora
siameză a Terrei. Ea s-a desprins de pământ după primul fratricid, ca să nu se
molipsească de ură, de invidie şi ne-iubire. Dar arretinenii tânjesc! Fiecare îşi are
fratele aici, pe Terra. Şi când cel de-aici are necazuri, cel de pe Arret suferă...
- Deci, vii să mă scapi de război?! Îmi împrumuţi dolari sau Euro?
- Iată! Voi, pământenii, reduceţi totul la bani şi uitaţi de ceva mult mai important. Să
ştii că războaiele pot fi oprite cu un zâmbet, cu o floare, cu un cuvânt de dragoste...
- Dacă le duc vecinilor mei o floare, aterizează pe capul meu!
- Foarte bine, mi-ai ghicit gândul! Le vei duce Floarea iubirii!
Aş râde cu poftă, cum râd la lecţii, când se pomeşte cuvântul iubire sau când
aflu că un băiat iubeşte o fată, dar mai bine ascult.
- Dacă oamenii ar cunoaşte Arta iubirii nu s-ar supăra pentru fleacuri şi n-ar
exista războaie în lume. Noi învăţăm această artă de mici. Ştim că iubirea e
pace, e armonie! Voi, de la mic la mare, mereu vă războiţi. Pentru orice
fleac! Şi filmele vă sunt mai mult cu bătăi...
- Cum altfel să-ţi demonstrezi bărbăţia!? Iubirea e pentru maturi!
- Iubirea înseamnă curaj şi nu are vârstă! Iubeşti şi atunci când te bucuri de-un
firicel de iarbă - şi de toate!
- Dacă l-ai inundat pe cineva, înseamnă că-l iubeşti?!
- E şi aceasta o lecţie, o încercare! Dacă în loc să vă înarmaţi cu ură, v-aţi
dărui dragoste şi înţelegere, n-ar izbucni război...
- Să vii într-o casa plină cu apă cu declaraţii de dragoste, ştii ce ţi- ar zice: E
trăsnit! Satul arde, iar baba se piaptănă!
- Văd că nu crezi în puterea iubirii! Şi te grăbeşti... Dar am ceva pentru tine:
aceste nuieluşe! Una o strecori la vecini, alta o duci acasă şi atingi cu ea apa
de pe podele. Vei creşte Floarea iubirii!
Iau nuieluşele curios. Nici nu observ când dispare Suiram, nici când ies din
Net şi nici din debara. Nu mi-e greu să strecor nuiaua la vecini! Mă ajută motanul
lor, care se întoarce acasă de la plimbare. N- aştept să văd ce se întâmplă la ei! Vin
acasa, iar aici se produce minunea: nuiaua atinge apa şi parcă o înghite! Apoi
înverzeşte, iar pe vârful ei apare o floare cum n-am mai văzut! Vrând să arate că
nu-s mai urâte, florile din ghiveci, se înviorează. Papagalul se uită clipind ba la
floare, ba la noi, apoi amuţeşte şi brusc îşi schimbă repertoriul: „Vă iubesc! Da!
Da! Vă iubesc!” Noi izbucnim în râs. Motanul, emoţionat de mărturisirea
papagalului, închide ochii şi miaună cu totul deosebit, parcă-ar zice: „Şi eu!”. Tata
părăseşte statul major. Mama capitulează. Bunicul şi bunica triumfă. Sora şi fratele
mă privesc ca pe-un extraterestru. Uşa se deschide şi dau buzna, fără să anunţe,
vecinii: ne-supăraţi! Văd floarea şi nu ştiu ce să zică. Cred că numai la ei se
întâmplă minuni. Vin să ne mulţumească pentru inundaţie! Dar cui? Că strigăm cu
toţii, chiar şi robinetul:”Mie! Mie!”
Telefonul sună alarmat. E America! Îngrijorată de pericolul ce ameninţă
omenirea, mătuşa a adunat pentru sinistraţi: o colivie plutitoare, o luntre în chip de

13
şoarece zburător, câţiva colaci de salvare şi calmante cu gust de dolari. Cu greu îi
opresc turuiala:
- Nu-i nevoie! Cu prima rachetă vino să te bucuri de marea victorie a
ultimului război!
Fără să vreau, şoptesc: „Suiram! Floarea iubirii a înflorit!” Toţi tereştrii
casei mă privesc ca pe-un căzut din lună. În schimb, cei de pe Arret cred că se
bucură: mesajul lor de pace a ajuns pe Terra şi de acum încolo nu va mai fi niciun
fel de război!

Ultimul război şi marea pace

A fost o bătălie grea şi istovitoare! Amurgul roşietic se aşternea ca un covor de

maci între taberele inamice. Treptat încetă şi schimbul de focuri. Noaptea prevestea
odihnă cu vise liniştite, paşnice. Din ambele tabere se înălţau spre cer flăcări care
semănau cu nişte dansatoare de Flamenco îmbrăcate în rochii purpurii. Se vestea o
noapte calmă, senină, ca în cele mai bune vremuri. Ostaşii aţipiră cu capetele
sprijinite de armele obosite şi ele. Ai fi crezut că nu doar când toate adorm se
aşterne pacea, dar că a fost un vis războiul.
Nu dormeau şi nici nu aveau cum să doarmă doar doi dintre ostaşi – unul dintr-o
tabără, celălalt din alta. Se uitau unul spre celălalt ca două păsări de pradă, doi
şoimi şi doar atunci când de pe cer aluneca în jos fulgerător o stea, tresăriră ambii.
Şi-au făcut semnul crucii, pentru că ambii ştiau ce semnifică o cadere de stea.
Fiecare se gândea că mai este în viaţă, mai respiră, vede cerul, dar mâine cine ştie
dacă nu va cădea din cer şi steaua lui...
Ambii străjeri se simţeau importanţi. Mai importanţi decât stelele căzătoare.
Unul mai important decât celălalt. Ei, asemenea stelelor de pe cer, păzeau somnul
şi visele camarazilor de arme. De vigilenţa lor depindeau atâtea vieţi! Depindea
pacea din vis. Numai că fiecare gândea altfel despre acei spre care se uita fără să
clipească. Ar fi dorit printr-o săgetare de miracol să-i adoarmă pentru totdeauna pe
toţi inamicii cu care luptaseră până în ajun fără a se vedea unul pe altul de aproape.
Aşa veghind cu ochii neclintiţi, zburdau cu gândul: îşi aminteau fiecare de o lume
dragă rămasă undeva departe, de poveştile din copilărie îşi aminteau - cu vrăjitorii
care dintr-o singură privire puteau dezarma duşmanii. Or, poate mai bine că aceştia
rămăseseră departe în basmele copilăriei alături de cotoroanţele care făceau tot
felul de farmece. Căci una e să te lupţi pentru a-ţi arăta vitejia şi cu totul altceva e
să umbli cu tot felul de vicleşuguri şi farmece, pe care dacă le înnozi greu le
dezlegi. Altfel, cine ştie ce s-ar mai putea întâmpla!
Asemenea gânduri – poate cu alte imagini şi alte personaje, tălmăcite în graiuri
diferite, le dădeau târcoale ambilor ostaşi aflaţi în misiunea cea mai importantă:
vegheau liniştea nopţii!
Iar între gândurile şi privirile celor doi din tabere diferite se aşternea un câmp
cu iarbă bătătorită. Şi razele sprinţare ale lunii alunecau de sus alergând printre
ierburi, fără să le pese că vreunui străjer i se poate năzări ceva şi atunci să tragă din
neştire în ele...
14
 Când soldaţii dintr-o tabără şi din cealaltă se cufundară în somn adânc, se lăsă
o linişte ameţitoare, asemănătoare cu liniştea din cimitire. Acum nu se mai ştia
care tabără e mai bună şi mai purtătoare de dreptate, şi nu se mai deosebea luptător
de luptător: fiecăre visa că e pace şi că e alături de fiinţele dragi. În sufletul
fiecăruia coborâse Dumnezeu cel paşnic!
Iată atunci se întâmplă o minune, pe care n-ar crede-o nimeni chiar dacă le-ar
spune-o cei doi ostaşi care erau de gardă şi care se păzeau unul de altul, pentru că
se temeau unul de celălalt. De aceea nu se scăpau din ochi nici pentru o clipă.
Chiar să fi povestit mai apoi la cel mai înalt for al tribunalelor marţiale ce le-a fost
să vadă, nimeni nu le-ar fi dat crezare. Pentru că e de necrezut! Mai ales pentru
acei care consideră că soldaţii sunt pentru a lupta în războaie. Altfel la ce le-ar mai
sluji numele şi haina, şi arma?! Armele trebuie să împuşte! Să doboare, să nu
ruginescă – aşa cred ei, acei cărora le plac războaiele. Pentru că războaiele îi fac
mai bogaţi şi, cred ei, mai fericiţi...

Ziceam că s-a aşternut o linişte de vis. Deodată însă ca printr-un miracol se auzi un
oftat încărcat de bucurie:
- Ah! În sfârşit e pace!
Ciudat, dar poate aşa se cuvenea să fie: ambii soldaţi care străjuiau somnul
camarazilor lor, în aceeaşi clipă au ridicat la umăr armele, gata să le
ordone:”Trageţi!” Nu înainte însă de a preveni:
- Stai! Nu te mişca! Trag!
Bine că n-au rostit aceste vorbe nici unul nici altul, pentru că ar fi fost ridicoli.
Mai târziu ar fi ajuns să râdă unul de celălalt şi amândoi de ei înşişi. Iar prin
strigătul de alertă şi-ar fi trezit camarazii, îndemnându-i la o bătălie cu... nimeni!
Pentru că ambii străjeri n-aveau cui ordona să nu se mişte. Nu vedeau ţipenie în
apropiere. De văzut nu se vedea, dar şoaptele nu înceteniră, ba păreau că devin şi
mai intense..
- E atât de bine!
- E chiar minunat!
- Nu ne mai strivesc nesimţitele de cizme şi potcoave!
- Ah! Acum pot să cresc în voie şi armonie...
- Haide să ne jucăm de-a pacea!
Soldaţii de strajă, amândoi – unul dintr-o parte, celălalt din cealaltă, s-au pornit
să cerceteze câmpul dintre cele două tabere. Înarmaţi până-n dinţi, n-avea de ce să
le fie frică. Şi totuşi simţeau fiori reci în spate. Tot mergând pitiş-târâş au
descoperit desanţii nevăzuţi. Incredibil: era o armată numeroasă! Numai că era
dezarmată: mii şi mii de firicele frânte de tălpile vitejilor, iar printre ierburile
strivite apăreau tot felul de gâze şi gângănii: insecte, fluturaşi, râme şi melci –
toate, care mai de care îşi scuturau picioruşele, aripioarele şifonate, îşi mângâiau
membrele fracturate şi pe limba lor binecuvântau liniştea nopţii:
- Ce bine-i că nu se mai bat oamenii între ei!
- Şi nu mai e fum înăbuşitor!
- Şi nu mai e foc pârjolitor!

15
 Stelele de sus clipeau aprinzând lumânări pe mormintele proaspete unde
dormeau cuminţi şi împăcaţi soldaţii care nu se mai duşmăneau cu nimeni. Căzură
în ultima bătălie. Bătălia până la care fuseseră inamici şi care-i împăcase pentru
totdeauna. Acum dormeau unul lângă altul neduşmănindu-se. Doar hainele îi
deosebea. Peste mormintele celor care au căzut mai de demult răsăriseră firicele de
iarbă şi steble de imortele...
Ademeniţi de şoaptele misterioase, ostaşii străjeri au tot cutreierat câmpul,
uitând să-şi fixeze puncte de reper. Dar poate nici le-ar fi găsit: pe un câmp de
luptă, punctele de reper sunt trofeiele pierdute şi soldaţii căzuţi. Au colindat
câmpul urmăriţi de stelele curioase de pe boltă până au încurcat taberele. În zori
când au revenit fiecare la postul de strajă niciunul nu şi-a dat seama de eroare. Prea
mult semănau toate într-o tabără şi în alta: soldaţi obosiţi, răniţi, arme, focuri abia
pâlpâinde. Străjerii mai fiind şi fascinaţi de primii zori care purtau pe aripi şoaptele
nopţii:”Ce bine şi frumos e când dorm oamenii!”
O fi fost noaptea de Sânzâiene, când se deschid cerurile şi se înţeleg între ele
toate vieţuitoarele, pentru că graiurile pentru acea singură noapte în an nu sunt
amestecate şi nici împărţite pe neamuri.
Când s-a trezit o tabără, apoi cealaltă, ostaşii ambelor armate au rămas uluiţi
văzându-se străjuiţi de un soldat inamic. Nici soldaţii de strajă nu puteau înţelege
ce li s-a întâmplat şi cum de au ajuns în tabăra adversarilor. Captivi! Şi pentru că
există şi în război nişte legi nescrise: să nu tragi în acel care-ţi păzeşte somnul!,
soldaţii ambelor tabere nu le-au pricinuit niciun rău străjerilor. Pur şi simplu, au
hotărât să facă schimb de soldaţi în cel mai paşnic mod. Şi atunci când porniră unii
spre alţii, străjerii păşeau foarte ciudat: parea că saltă, parea că încearcă şi unul şi
celălalt să ocolească ceva. Mersul lor semăna cu un zbor bizar de pasăre rănită.
Soldaţii din tabere îi urmăreau pe cei doi, fără a pricepe ce li se întâmplă. Uitaseră
toţi că au în faţă duşmanul. Până atunci n-au ştiut că pe duşman îl poţi înarma, dar
şi dezarma într-o clipă.
Fiecare străjer, dimineaţa, povesti la ai săi, dar şi mai marilor adunaţi ca la
mare minune, cu lux de amănunte ce li se întâmplară şi ce vorbe auziseră în acea
noapte de veghe.
Atunci s-a produs ceva de neînchipuit: nici dintr-o tabără n-a răsunat
semnalul de luptă. Şi în timp ce fiecare tabără cu soldaţii săi discuta cele
întâmplate – unii crezând, alţii punând la îndoială, câmpul se făcu şi mai verde şi
se umplu de păsări de tot neamul. Chiar copiii apăruţi de cine ştie unde, semănau
cu nişte îngeri rătăciţi pe pământ. Şi se jucau atât de frumos de parcă nici nu fusese
vreodată război pe-acele locuri... Atunci ostaşii şi-au strâns armele şi au fost lăsaţi
la vatră. Prea multă pace se aşternuse între cele două tabere!

Mesagerul de pe ARRET

Navigam, încercând să scap de nava de pe care se ochea în mine. Atunci l-am

văzut. Îmi făcu semn să mă apropii de vasul ciudat pe care stătea cocoţat, cercetând
zarea. Nu era un pirat! Se cunoştea după felul cum îmi făcea gesturi cu mâna.

16
Piraţii se aruncă asupra ta ca păsările de pradă. Semăna mai mult cu un călător
nimerit într-un oraş străin.
- Salut! i-am zis, observând că nu mă mai paşte nici o primejdie căci nava piraţilor
trecu pe lângă mine, de parcă aş fi devenit invizibil.
- Noroc! mi-a răspuns.
M-am bucurat că-mi înţelese limba. Atâta lume din toată Lumea navighează în
Oceanul Netului! Ar fi putut să nu priceapă o boabă din ce-i spuneam. Astfel
începu dialogul dintre mine şi el:
- Ai şi tu nevoie de ajutor? eu.
- Deja m-ai ajutat! zise el. Toţi ceilalţi navigează fără a mă vedea, tu, uite m-ai
văzut!
- Dacă nu-mi făceai semn, cine ştie...
- Nu-i aşa că eşti curios să afli cine sunt şi ce caut aici?
- De fapt, voiam să zic că nu eşti de pe-aici.
- Ce vrei să spui prin aici?
- M-am gândit la Europa! Suntem exact pe aceeaşi undă cu ea. Cred că vii din alt
capăt de lume. Eşti de pe Alasca?
- Ar fi prea aproape! Sunt de pe Arret.
- E o planetă?
- Dar cred că n-ai auzit de ea?!
Am rămas fără cuvinte. Recunosc, am simţit fiori reci care m-au străpuns din
vârful capului până-n călcâie. Nu ştiu de ce? Doar mereu mi-am dorit să fac
cunoştinţă cu un extraterestru. Întotdeauna i-am invidiat pe acei care se lăudau în
ziare şi la televiziune că au întâlnit oaspeţi venţi din Marele Cosmos. Şi acum?!
Poftim! Când aveam şi eu ocazia, mi se duse inima-n călcâie! Nu ştiam nici măcar
ce să întreb, de parcă-mi înghiţisem limba... Capul într-o clipită îmi deveni ca o
minge spartă. Bine că băiatul n-avea nici coarne în loc de antene, nici urechi prea
lungi - semăna aş zice, cu mine un pic şi, cel mai important îmi vorbea omeneşte
şi chiar româneşte!
- Arret e o planeta pe care există viaţă? în sfârşit limba mi se dezlegă şi întrebai cu
voce tremurătoare.
- Arret seamănă cu Terra, este sora ei geamănă. Îţi închipui, cândva au fost
siameze...
- Şi... de ce s-au desprins!?
- Aşa a trebuit! Şi o parte din lume a plecat cu Arret, iar alţii au rămas pe Terra. De
bună voie au rămas unii, precum şi cei care au plecat...
- N-am auzit niciodată despre aşa ceva! Cred că nu poate fi adevărat...
- Ba da! Voi, pământenii, dacă nu ştiţi ceva, consideraţi că nu există ! Bine, şi eu
fusesem curios să văd Terra. Auzisem multe despre oameni şi despre pământul lor
de la învăţătorii mei. Ei vin mai des pe aici.
- Aveţi deci şi voi învăţători! Şi mergeţi zi de zi la şcoală?! am întrebat un pic
dezamăgit. Mi-ar fi plăcut să aflu că există o planetă unde nu trebuie să-ţi pierzi
timpul cu şcoala. Şi vouă vi se umplu capetele cu tot felul de prostii!
- Nu ştiu prea bine cum e la şcolile voastre, dar la noi e mai altfel, învăţăm...

17
 Mai puţin mă interesa şcoala, de aceea l-am întrerupt! Aş fi vrut să-mi vorbească
la lecţii de care, sincer să fiu, sunt sătul până peste urechi...
- Vă jucaţi şi voi ca şi noi, copiii de aici? Îţi place jocul de-a războiul?
Băiatul nu-mi răspunse imediat, îşi aruncă privirea în larg de parcă văzuse din
nou piraţii războinici. Privirea lui m-a făcut şi pe mine să-mi arunc privirea peste
bord. Cum se vede, dezamăgiţi că n-au pus mâna pe nava mea, piraţii îşi căutară de
drum în altă parte.
- Nu, pe Arret nimeni nu se joacă de-a războiul, nici cei mari, nici cei mici.
Văzând mirarea mea, îmi explică crezând că astfel mă încântă:
- Să nu-ţi închipui că ni se interzice! Aşa suntem noi...
- Sunteţi... - am vrut să zic: nişte nătăfleţi, dar am zis: fricoşi!
- Nu-i adevărat! îmi răspunse fără supărare băiatul, şi chiar îmi zâmbi, iar
zâmbetul lui mă dezarmă. A te bate nu înseamnă că eşti curajos! Dai cu pumnii şi
cu armele când nu-ţi ajung nici cuvinte şi nici dragoste. La noi nu există războaie!
„Ce planetă plicticoasă!” mi-am zis în gând, imaginându-mi toţi băieţii
jucându-se cu păpuşile.
- Nu ne plictisim, să ştii! E mai uşor să te războieşti, decât să cauţi să eviţi
conflictele...
Am simţit a doua oară aceeaşi mângâiere de fiori reci ca gheaţa pe spate. Băiatul
de pe Arret, îmi citise gândul, cum ar fi citit o carte! În acel moment aş fi preferat
să mă snopească în bătăi piraţii, decât să am în faţă pe cineva care se uita ca într-o
oglindă în capul meu!
- Atunci, dacă nu vă place să vă certaţi, să vă bateţi, ce faceţi la şcoală, după lecţii,
în vacanţă?
- La şcoală învăţăm obiectul care cuprinde toate materiile studiate la şcolile de pe
Terra...
- Oho! Îmi închipui ce manual gros trebuie să căraţi în ghizdan!
- De fel! Este foarte subţire şi se numeşte Arta Iubirii.
- Şi învăţaţi aceasta de mici? – am întrebat eu curios, amintindu-mi de Lia, fata cu
ochii albaştri din clasa paralelă. „Iată, dacă aş cunoaşte arta iubirii, aş putea s-o
cuceresc!” mi-am zis eu, dar imediat am gonit gândul năstruşnic ca nu cumva să-mi
fie ghicit.
Băiatul însă, pentru un moment, părea preocupat de altceva.
- Aştepţi pe cineva? l-am întrebat.
- Da, acum va trebui să plec! Vor trece colegii mei să mă ia de aici. Suntem într-o
scurtă vacanţă. Eu am venit pentru prima dată! Şi special m-am depărtat de ei. Te-am
văzut înconjurat şi...
- Cum ţi-a reuşit să-i îndepărtezi?
- Cu gândul. Te-am făcut nevăzut, iar pe ei i-am dezorientat cu privirea.
Citisem multe despre forţa telepatică, dar nu-mi imaginasem că s-ar putea într-
adevăr dirija cu gândul atât de uşor.
- Dacă ai mai avea timp, te-aş invita în oraşul meu, la Chişinău! Am o sumedenie de
prieteni, am zis eu, pentru că băiatul îmi devenise tot mai simpatic. Poate mergi, nu e
departe, dacă navigăm în doi!

18
- Mulţumesc, dar e târziu deja! Tebuie să mă întorc. Mi-am dorit mult să văd Terra şi
am văzut-o, numai că...
- Nu ţi-a plăcut!?
- Terra – da! din nou tăcu, iar pe chip i se aşternu o umbră de tristeţe. Nu şi felul de-a
fi al oamenilor...
- De ce? m-am simţit ofensat. În acea clipă părea că trebuie să apăr întreaga omenire
de învinuirile unui ingrat! Ce nu ţi-a plăcut la noi?
- Pentru că mereu vă războiţi! Acasă, la şcoală, pe stradă! Într-una aveţi duşmani,
inamici, neprieteni... Iar dacă nu-i aveţi vi-i născociţi. Voi altfel nu puteţi trăi. De mici
vă faceţi duşmani! Fiecare om de pe Terra are cel puţin trei adversari. Cu unii se bate
în gând, cu alţii se ceartă pe stradă, în magazin, la piaţă. Se luptă între ei oamenii,
ţările. Până şi filmele la care vă uitaţi sunt mai mult cu bătăi...
- Astfel ne manifestăm bărbăţia! Bărbaţii nu sunt ca fetele... insistam eu.
- Dar şi ele aici pe Terra sunt războinice! Dacă a-ţi cunoaşte Arta iubiri, atunci...
- O cunoaştem! Şi eu iubesc o fată! mi-am trădat fără să vreau secretul unui
necunoscut! Dar băiatul de pe Arret şi de astă dată nu-mi acordă atenţie. „Nu-l
interesează fetele!” mi-am zis.
- A învăţa Arta iubirii înseamnă să te pătrunzi de pace şi să le doreşti şi altora acelaşi
lucru. Iubirea înseamnă pace! În iubire e pacea, iar prin pace toate se iubesc...
„Vorbe! Vorbe!” i-am replicat în gând, rostind însă în glas altceva, ca să-mi ascund
gândul.
- Dar cât poţi să înveţi numai despre iubire?
Băiatul tăcu, căutând parcă un răspuns pe înţelesul meu, apoi îmi explică:
- Cei mici învaţă dragostea de sine, ca astfel să îndrăgească şi lumea înconjurătoare.
Mângâie cu ochii totul, cercetează, numără cele dragi, le adună pe toate în inimă. Acei
care nu mai sunt mici, dar aşa ca noi, învaţă dragostea de aproapele şi de străini. Abia
în clasele mari se studiază Terra cu oamenii ei! Trebuie să fim pregătiţi şi să ştim cum
să ne protejăm de viaţa de-aici...
„Le e teamă de noi!” m-am gândit cu bucurie, dar am încercat să ascund gândul
printr-o întrebare:
- Cei mari, îmi închipui, învaţă cum să se apre în caz de războaie?
- De ce să înveţi războiul, când te gândeşti doar la pace? băiatul îmi răspunse tot cu o
întrebare: Când cunoşti arta iubirii nu mai ai nevoie să înveţi alte arte. Ea, arta iubirii,
inspiră pace şi sănătate! Noi nu avem nevoie de spitaluri, de medicamente...
Îmi era greu să înţeleg felul nepământean al arretenilor de a crede în iubire, dar mai
ales nu puteam să-mi închipui că pe Arret nu se luptă nimeni cu nimeni. Este
incredibil! Şi neinteresant...
- N-a fost niciodată-niciodată niciun război? am insistat eu curios şi neîncrezător.
- Nu, pentru că nu suntem bolnavi de ură şi de invidie! zise, apoi cu voce aproape
şoptită, de parcă îşi amintea o poveste, îmi spuse: Iată atunci când s-a întâmplat
primul fratricid, Arret s-a desprins de Terra. Altfel ne molipseam şi noi de invidie şi
de ură! Mult timp nimeni n-a venit aici... Din teamă de-a nu se molipsi! Atunci
arretenii erau prea fragili şi neiniţiaţi. Acum, însă...
Era să pufnesc în râs: mi-am imaginat că ne întâlnim o echipă de băieţi din clasa mea
cu nişte mămăligi dintr-a cincea de pe Arret: noi ne repezim, iar ei o rup de fugă!
19
Băiatul îmi răspunse printr-un zâmbet şi iarăşi m-am simţit dezarmat şi de gândul
războinic. Atunci i-am simţit puterea!
- Acum nu ne mai este frică de voi, de oameni de pe Terra! Ba, am vrea să vă ajutăm!
Să vă transmitem dragostea prin care pot fi evitate toate conflictele. E simplu de tot!
Trebuie doar să vă iubiţi unul pe altul. Cine iubeşte nu porneşte războaie! Numai că...
- E greu?! am oftat eu.
- Şi unii arretişti cred că e imposibil. Eu însă sper! Chiar tu m-ai făcut să cred! Iată,
dacă după ce m-ai întâlnit, ai convinge prietenii tăi să nu se mai duşmănească, iar ei,
la rândul lor, i-ar convinge pe părinţi şi aceştea ar transmite rudelor de mai aproape şi
de mai departe... Îţi imaginezi?! Într-un an dragostea ar înconjura pământul!
- Dar...
- Vrei să ştii cum mă cheamă? Eu ştiu că eşti Marius! Pe mine mă cheamă Suiram.
Sunt...
În jocul din copilărie de-a inversatul cuvintelor nu mă întrecea nimeni! De aceea am
exclamat auzind-i numele:
- Ai acelaşi nume ca şi mine!?
- Da, sunt fratele tău siamez...
Pentru că rămăsesem cu gura căscată, Suiram îmi explică:
- Fiecare om de pe Terra, are un frate pe Arret! Eu ştiam de existenţa ta şi... Acum am
aşteptat această întâlnire.
- Deci n-a fost întâmplător?
- Nimic nu e întâmplător în Cosmosul Mare! Vreau să te ajut, ca să te ajuţi! Şi nu doar
pe tine!
- De ce? Mă paşte vreo primejdie? m-am uitat din nou, căutând cu privirea piraţii.
- Terra cu toţi oamenii ei sunt la mare primejdie! Pământul acum e ca un balon umplut
de pulberea urii. Noi îl vedem mai bine! Şi n-am vrea să dispară. Am vrea ca sora lui
Arret să aibă viitor, astfel şi noi ne simţim mai bine.
- Şi dacă va fi doar bine? Ce vor face oamenii cu atâta bine? îmi sări pe buze o
întrebare aiurită.
- Nu va mai fi rău...
Suiram se uita la mine şi şi la toate cu dtagoste.
- Dar ce pot face eu? am întrebat şi mi-am amintit cum am plâns odată, văzând o
fotografie cu un copil, dintr-o ţară săracă, era numai piele şi oase! Aş fi vrut să-l ajut,
dar nu puteam, era prea departe...
- Acum nu mai eşti singur! Ţi-am spus că suntem mai mulţi şi mereu venim aici. Ai
putea face mult bine transmiţând nu dorinţa mea, că nimeni nu te va crede, dar iată
dragostea ta...
- Dar nici eu nu pot să cred! – am zis, dar, în acelaşi timp, am simţit că teama care-mi
dăduse târcoale câteva clipe în urmă, mi se spulberă. Acum atâtea voiam să întreb!
Capul meu deveni o minge pe care cineva o umpluse cu întrebări! Tot atunci apăru
o navă neobişnuită care mai mult zbura decât naviga, venind spre noi cu o viteză
ameţitoare. Semăna cu o umbrelă uriaşă! Când ajunse în dreptul lui Suiram îşi înceteni
zborul. Atunci Suiram se apropie şi-mi strânse mâna. Am simţit o căldură
mângâietoare în tot corpul. Apoi mă privi în ochi şi-mi răspunse chiar şi la gândul pe
care aveam să-l gândesc mai apoi:
20
- Fă ce ţi-am spus şi atunci vei crede, pentru că vei vedea minunea. Cândva într-o
vacanţă te voi invita la mine, dar mai întâi învaţă Arta iubirii! Te rog... Şi nu uita:
unde se sfârşeşte dragostea, se sfârşeşte şi lumea.
Voiam să-i spun că nu am manual pentru a învăţa Arta iubirii, dar n-am reuşit. Un
gând, îmi şopti:”N-ai nevoie de manual: iubeşte tot ce vezi în jurul tău!” Apoi, acelaşi
gând îmi aminti ultima frază rostită de Suiram şi, fără să-mi dau seama, am început s-
o rostesc cu voce tot mai tare: „Iubeşte şi seamănă pace!”
Deodată cineva mă scutură insistent de umeri:
- Hei, misionarule, lasă internetul, era prietenul meu nedespărţit Cristi. Ai uitat că azi
ne jucăm de-a teroriştii?!
Mă uitam la el fără să fiu în stare să-i răspund, de parcă numai ce aterizasem de pe
Arret. Căutam cu disperare în capul meu preaplin de impresii un argument întru a-l
convinge să schimbăm jocul. Cristi nu m-ar fi crezut nici în ruptul capului!
***
Când îţi doreşti ceva foarte mult, visele se împlinesc. Numai că s-ar putea, atunci
când se întâmplă ceea ce ţ-ai dorit, să te sperie. Tot aşa i s-a întâmplat lui Cristi. Visa
de mic să întâlnească un extraterestru! Când aude la televizor că unii i-au văzut şi
chiar au stat de vorbă cu extratereştri, se considera un copil nefericit. Să ajungi să ai
zece ani şi nimeni de pe altă planetă să nu te bage în seamă!
Oricum, mai spera.
Într-o zi, când Cristi începu să-şi facă tema la istorie, auzi soneria. Venise cineva!
Dar cine? Marius?! Să-i spună tot felul de istorii despre fratele lui geamăn Suiram...
Mai bine, nu! Mămica avea cheie, tăticul era plecat în deplasare, sora plecase la
bunica. Îşi aminti de Grivei că-l lăsase să se plimbe, numai că el n-ajungea la sonerie.
Încercând să ghicească cine putea fi, ajunse la uşă şi, fără a se mai uita prin vizor,
deschise. Cred că oricine mai mare şi mai puternic decât Cristi ar rămâne şocat, dacă
deschizând uşa, ar vedea în prag propria persoană.
- Ei!? rosti cel dinafara uşii, de ce te uiţi de parcă nu te-ai cunoaşte, invită-mă în casă!
- Păi... Cine e-e-eşti?
- Sunt cel pe care-l vezi...

Ceva de care depind celelalte...

„Ce să fac pentru a opri războiul care a izbucnit în casa noastră? Cum să fac să
nu se mai certe mămica cu tăticu, tăticu cu mama şi cu mine, eu cu fratele, iar
împreună să nu ne mai războiam cu mama şi cu tata, chiar dacă o facem în
tăcere...?” Mă frământam şi mă întrebam întruna, ca un papagal, dar nu al nostru,
care era deja pe post de gardian. În căutare de răspuns, am deschis televizorul,
exact când îşi făcea publicitate o vrăjitoare. În grabă am fixat adresa şi pe loc am
telefonat.
- Alo!
- Te ascult, băieţele! îmi răspunse o voce răguşită.
- Eu nu sunt băiat!
- Nicio problemă, cer scuze...

21
 Confuzia vrăjitoarei m-a pus în gardă: dacă nu e în stare să deosebească după
voce un băiat de o fată, ar putea oare opri un război de asemenea proporţii?
Vrăjitoarea parcă mi-ar fi ghicit gândul, îmi zise:
- Ştiu, e vorba de război, vino urgent! glasul ei poruncitor mă făcu să mă îmbrac
într-o clipită.
Când ieşeam din casă, mama scotea din cuptor pâinea. Era şi mai necăjită pentru
că pâinea în loc să crească, să fie rumenă, se lăţi şi semăna mai mult cu o turtă.
Cum o fi fost pe timp de război! Nici nu mă întrebă unde mă duc, îmi făcu un gest
cu mână ca un soldat înconjurat de inamici.

Vrăjitoarea Lola, aşa-mi zise că o cheamă, mă întâmpină cu fraza:

- Şi atunci când coci pâine trebuie să ai inima împăcată! Ştiai?!
Nu ştiam. Iar vorbele vrăjitoarei mi-au inspirat mai multă încredere: dacă a ghicit
ce i s-a întâmplat mamei, înseamnă că e pricepută! Aşteptam cu nerăbdare să aflu
cum poate fi oprit un război.
- Ce să-ţi spun, dragă, un război dacă începe nu e bine, oricât de mare sau mică ar
fi ţara. Trebuie oprit cât mai urgent! Tu iată ce trebuie să faci...
Vrăjitoarea îmi dădu o sticluţă cu un lichid din care trebuia să picur câte un
strop într-un pahar cu apă şi să-i dau celui mai certăreţ de-ai casei s-o ţină în gură,
doar câteva clipe!
- Apoi s-o verse! mă preveni vrăjitoarea, apa va scoate tot veninul din cel supărat şi
pornit pe gâlceavă, dar dacă o înghite se otrăveşte sau devine şi mai periculos.
Îmi mai dădu şi o seminţă pe care trebuia s-o semăn în casă, rostind o formulă
magică:”Eu vreau să dăruiesc acestei case şi acestui neam ceva de care depind
celelalte...”
- Acum pleacă! Am atâtea de dezlegat pe lume... îmi porunci vrăjitoarea Lola şi-mi
întoarse spatele de parcă nu mai existam.

În drum spre casă mi-am amintit că nu întrebasem ce înseamnă celelalte. Eram

gata să mă întorc, dar tot atunci mi-am dat seama că seminţa pe care o ţinusem în
pumn dispăruse, parcă mi-ar fi intrat în palmă! Necăjit, am revenit acasă unde
războiul era în toi: zburau farfurii, pene din perne, încălţăminte mai mare şi mai
mică... M-am strecurat prin foc încerecând să rămân întreg şi neobservat. Dar mă
opri mătura, care mă ajunse din spate şi atunci am zis în voce tare, ca să fiu auzit
pe tot câmpul de bătălie:
- Eu vreau să vă dăruiesc ceva de care depind celelalte, dar... nu ştiu cum se
cheamă!... Iată ţineţi în gură, toţi câte o picătură din apa asta!
Pentru o clipă focul se potoli. I-am explicat şi mamei, şi lui tata, şi fratelui, ca nu
cumva să înghită apa. Şi m-am mirat că-mi urmau sfatul, deşi mă aşteptasem să mă
ia în râs careva sau şi mai rău, să-mi ia sticla şi să mi-o arunce peste geam! Dar
cum se vede, vrăjitoarea Lola prevăzuse totul! Am luat şi eu o înghiţitură. Pentru o
clipă toţi amuţiră şi se uitau unul la altul miraţi, de parcă până atunci nu s-au mai
văzut. Apoi pufni în râs mai întâi fratele, după care ceilalţi şi se întâmplă o minune,
războiul încetă! În casa noastră în acea clipă se instaură pacea, după care urmară
celelalte: motanul se împăcă cu papagalul. Acesta, împinse uşa coliviei, care se
22
deschise şi ateriză pe spatele motanului. Mama îşi aminti că a lăsat la bucătărie
cuptorul încins, pusese o altă pâine. Şi peste alte câteva clipe din bucătărie ajunse
până în antreu miros plăcut de pâine coaptă. Se auzi şi glasul bucuros al mamei:
- Veniţi să vedeţi ce pâine frumoasă! Minune nu alta...
Pe pervazul din bucătărie înmuguri muşcata. Toţi se uitau ba la pâine, ba la
floare, ba la motanul care stătea ţanţoş pe spatele motanului care nu mai părea nici
supărat, nici flămând.
Uitasem să spun, că, aruncând apa din gură, toţi au exclamat:”Vai ce vineţie e,
parcă-aş fi băut cerneală!”
Intră bunicul. Se uită mirat în jur şi, văzându-i pe toţi împăcaţi, îşi mângâie
mustaţa. Demult nu ne mai văzuse atât de zâmbitori. Atunci, am simţit o arsură în
palmă, exact pe locul unde fusese seminţa. Şi, fără să vreau, mi-a venit să zic şi am
zis:
- Eu am vrut să vă aduc ceva care nu se vede, dar e important...
- Ai adus pacea în casa noastră! rosti mama fericită.

II Întâmplări adevărate
(mai mult sau mai puţin ciudate)

Maimuţica

Nu se spălase în dimineaţa aceea. Era zi de duminică şi n-a vrut să se

trezească mai devreme. Şi nici să-şi facă toaleta.
S-a uitat printre gene la prietenele ei cum se ghiloseau şi se pieptănau. Se
găteau de musafiri. Mare musafiri! Aveau să vină oameni de tot soiul. Să-şi
lipească feţele de gratii şi să le arate cu degetul. Pe ea şi pe prietenele ei.
- Uitaţi-vă ce maimuţă caraghioasă, parcă ar fi suferindă!
- Astealalte-s mai hazlii, zău!
Se vor umfla de rîs, ca totdeauna.
De dimineaţă se făcu lângă cuşca lor o coadă ca niciodată. Le invidia
întreaga menajerie: Ia-te uită, nişte urâciuni, dar câtă atenţie au din partea
oamenilor! Crăpa de invidie leul înfumurat, ursoiul mofturos, vulpea cea cu zece
feţe şi toţi ceilalţi.
Vizitatorii vin să se distreze. Nici să le pese că, poate, cei închişi în cuşti
n-au mâncat în dimineaţa aceea, n-au apă în uluce, n-au unde să se ascundă de
soare sau, mai poate, au nevoie să se scarpine, să-şi şteargă ochii de urdori, să-şi
curăţe dinţii. Când să le facă pe toate dacă nu pe lumină? Lumina e oglinda lor!
Oamenii se uită curioşi, fără sinchiseală la tot ce fac ele. Şi râd, întruna râd.
De parcă ei niciodată nu se scarpină în nas, nu se spală, n-au nevoie să-şi curăţe
dinţii. Ba da! Numai că toate le fac fără spectatori.
Maimuţica în acea zi hotărâse să stea culcată. Să nu distreze pe nimeni. Nici
de măncare nu s-a atins. A sorbit câteva înghiţituri de apă şi atât.
- Posteşte! au râs de ea prietenele.

23
 - Auzi, mai bine te-ai chiti! Dacă-i trăsneşte prin cap cavalerului tău să
vină? I se adresă în glumă, fără răutate, dar cu un pic de invidie, o maimuţă cu
urechile pleoştite. Cum să n-o invidieze, dacă avea pe cine aştepta!
Numai că prietenul ei nu se arăta. Zadarnic îl căuta cu privirea în mulţime.
Uneori i se părea că-l zăreşte. Dar de fiecare dată se înşela, nu era el. Şi rămânea
doar să se mângâie la gândul că, poate, cineva va duce vestea despre ea până la
urechile lui şi, atunci, va veni s-o găsească şi s-o ia de aici. Să fie din nou
împreună: ea şi el!

Cât de bine le-a fost! Cu toate că ea e maimuţă şi vorbeşte maimuţeşte, iar el

e om şi are limba lui omenească. Au născocit în doi un grai al lor, pe care îl
pricepeau doar ei. Le era atât de bine, încât nu mai simţea dorul să se caţăre pe
copaci.
Din clipa când s-au întâlnit, s-au plăcut. Au devenit prieteni. Omul mare,
care a prins-o de coadă, cândva demult, în pădurea ei, când se juca de-a prinselea
cu frăţiorii, s-a dovedit a fi cumsecade. A luat-o din pădure, în schimb i-a dăruit un
prieten, alături de care nu-i era teamă de nimeni şi de nimic. Stătea ţanţoşă în
braţele lui şi toată lumea o invidia. Bine că omul cel mare i-a dăruit un asemenea
prieten! Sau, poate, ea fusese dăruită? Cine ştie... Le era atât de bine, încât nu se
gândeau cine şi cui a fost dăruit.
Alţi doi oameni-mari, care trăiau într-o cuşcă cu omul mic, nu i-au plăcut de
la prima întâlnire. Deşi au luat-o în braţe şi au mângâiat-o. A fost o mângâiere mult
mai altfel decât cea a omului mic. O mângâiere fără dragoste. Simţi prea bine cum
e când te place cineva. Chiar dacă eşti maimuţă.
Oamenii mari l-au pus pe unul într-un ungher şi pe celălalt în alt ungher. Pe
ea şi pe omul cel mic. Să se uite de departe unul la altul! Nici tu pădure să alerge,
nici copaci să se caţăre. Şi nici de prieten să se apropie... Abia când rămâneau
singuri, omul mic o îndemna să se caţăre pe nişte pânze groase de păianjen, agăţate
chiar în calea luminii. Mereu se rupeau pânzele celea, cădeau şi omul mic avea
necazuri până le prindea la loc. Păcat că el nu putea să se urce pe ele. Păcat!
Sau nu vroia? În pădurea ei ar fi vrut şi ar fi putut... În cuşca prietenului s-ar
fi temut de oamenii mari. Foarte rar încerca să se arunce şi el după ea pe pânza
groasă ce acoperea lumina de afară.
Dar într-o zi au înşfăcat-o aşa cum era de pe somn şi au dus-o de lângă
prietenul ei. Au răpit-o, cum a fost s-o facă primul om mare, întâlnit în pădure.
Acela o luase de lângă frăţiorii ei, în schimb i-a dăruit un prieten credincios. Pe
când oamenii aceştia au luat-o de lângă prietenul ei şi au adus-o nu în pădure – nu!
Într-o cuşcă, unde trăiesc şi alte maimuţe! A plâns câteva zile la rând. Iar
maimuţele au râs de ea. Apoi s-au împrietenit. Ce era să facă? S-au făcut prietene
ca să nu le fie trist. Şi de pădure i s-a făcut mai dor, şi de frăţiorii ei. Prietenele de
cuşcă visează şi ele să se caţăre în copaci, să sară, să se joace în voie. Dar cu visul
rămân. Stau închise zile întregi şi născocesc poveşti plicticoase. De unde să aibă
altele mai frumoase, când acesta le e traiul!
Duminică e mai altfel. Toate se pregătesc, fiindcă vin oamenii să le vadă. Şi
fiindcă oamenilor le place să le vadă maimuţărindu-se – se întrec care mai de care
24
la strâmbături. Pentru cea mai grozavă strâmbătură sau năzbâtie, se câştigă
bomboane şi biscuiţi. Seara, după asemenea spectacole, se laudă cui i-a mers mai
cu spor în ziua aceea. Cine capătă mai multe bunătăţi, este numită vedeta
săptămânii. Numai despre ea se vorbeşte! De parcă s-ar fi căţărat în cel mai înalt
copac, iar de-acolo ar fi sărit pe nasul leului.

Maimuţica, de când venise la menajerie, tot asculta şi asculta pălăvrăgeala

maimuţelor. Nu le povestea nimic despre ea. Ce putea să le spună? Şi n-ar fi ştiut
niciodată nimic despre prietenul ei, omul cel mic, dacă n-ar fi avut urâtul obicei de
a vorbi prin somn. S-a trezit într-un miez de noapte în hogotul de amuzament al
maimuţelor. Râdeau de ea! Una o ţinea de un deget şi o tot iscodea: „Zi, ce
bazaconie aţi mai făcut cu omul cela mic?!” Se dădau de-a rostogolul amuzându-se
pe seama celor povestite de ea prin somn. Au descusut-o bine până ajunseseră să-i
afle povestea. De atunci îşi băteau întruna joc de ea.
- Hai, fă ceva să te vedem! Nu fi mâţă blândă!
Se distrau pe seama ei în fel şi chip.
- Îl aştepţi? Aşteaptă-aşteaptă, o să vină, când vor creşte banane pe gradii!
- O fi frumos?! Ca un pui de bursuc!
Prietenul nu mai venea! L-o fi dus şi pe el undeva oamenii mari?! La vreo
menajerie pentru oameni mici! O fi stând închis şi el într-o cuşcă şi s-o fi gândind
la ea...

În acea duminică venise, ca înadins, mult mai multă lume. Maimuţele

repetau a nu ştiu câta oară spectacolul lor, cu scene hazlii, zgomotoase din cele
care-i amuză mai tare pe spectatori şi-i face mai darnici.
Maimuţica stătea lungită. Soarele se uita la ea chiorâş printre gratii. Apoi se
arătă omul care zilnic le aduce de mâncare. Deschise pe o clipă portiţa. Şi, ca de
fiecare dată, o închise grăbit. Se temea să nu dea buzna afară vreouna dintre
maimuţe. Sau, mai curând, se aştepta să fie scărmănat de ele. Se simţea cu musca
pe căciulă! La masă, în loc de zece banane, câte li se cuvenea, le aducea doar şapte
sau şi mai puţine. E ştiut, bananele-s bune. O fi gustat şi i-o fi plăcut şi lui.
Când ajunse drept poartă, soarele îngădui mai mult. Vroia cumva să se
strecoare în cuşcă? Razele au pătruns printre gratii şi încercau să trezească
maimulica. Le-a alungat de pe pleoapele ei prietena cea invidioasă. S-a aplecat la
ureche şi i-a şoptit: „Ia te uită colea – acela trebuie să-ţi fie cavalerul! Te-a fixat cu
privirea. Nu-şi mai rupe ochii de la tine! E un maimuţoi adevărat! Ai gust fin, să
ştii..:”
Râdea de ea? Din nou îşi bătea joc?! N-o să ridice capul! Dar nu rezistă. Şi-l
văzu. Era chiar el, prietenul ei! Stătea cu mâinile încleştate de gratii. Le-ar fi rupt,
de-ar fi fost mai puternic. De-ar fi fost leu! Şi oamenii mari erau alături. Încercau
să-i amăgească omului mic privirea. Dar ochii lui se întâlniră cu ai ei. Şi el prinse
să strige.
- Este ea, e ea! Uitaţi-vă, dacă nu mă credeţi! E maimuţica mea dragă, am
recunoscut-o! Şi ea mă priveşte, uitaţi-vă!

25
 Maimuţele pricepeau câte ceva din graiul oamenilor. Numai că nu le puteau
răspunde în aceeaşi limbă. Băteau din palme, strigând în limba lor maimuţească,
făceau grimase.
- Nu e ea! Eu sunt ea! Uită-te la mine!
- Ba eu! Ia-mă pe mine. De-ai şti ce frumos pot să mă strâmb şi să sar!
- Eu, eu pot fi cea mai!
Fiecare dintre ele încerca să se păcălească, poate anume pe ea o arăta cu
degetul omuleţul! Îşi mai închipuia că tocmai ea va fi aleasa. Se iscă o hărmălaie în
cuşca lor, încât amuţi mirat şi gotcanul, vecinul lor. Era într-adevăr un spectacol
nou pentru toţi. Maimuţele se scărmănau, se pălmuiau, se zgârâiau. Iar lumea
râdea, râdea. Numai omul mic plângea. Maimuţica îl privea nemişcată. O cuprinse
şi pe ea tristeţea, dar ce putea să facă? Prietenele, în hărţuiala lor, o trăgeau de păr
şi pe dea. Chiar dacă nu se dădea în spectacol. Se alese şi cu vreo câteva palme.
Dar nu-i păsa. Nu le lua în seamă.
Cum de n-a visat că va veni el, prietenul ei? Iată, în sfârşit, o găsise! Ce
păcat că era nepieptănată, nespălată. Ar fi putut să n-o recunoască?! Dar nu s-a
întâmplat aceasta! Se priveau fericiţi. Aştepta şi el – omuleţul şi ea – maimuţica, o
minune: să se deschidă poarta şi să se arunce unul în braţele celuilalt. Ca altădată!
Maimuţica prima îl zări pe omul,care le aduce de mâncare, venea însoţit de omul
mare, cel care trăia împreună cu omul mic. El o furase prin somn şi o adusese la
menajerie. Acum vroia s-o ia înapoi?! Înseamnă că nu e atât de rău. Avea s-o ia!
Altfel de ce l-ar aduce pe omul care poate deschide porţile? Ce-i tot spunea la
ureche? S-au oprit în dreptul cuştii. Omul care le mânca bananele, avea ca
întotdeauna mătura în mână. Îi zâmbi cu viclenie omului mare, apoi îşi întoarse
mătura spre maimuţă şi vorbi în limba lui omenească. Dar ea îl înţelese...
- Credeţi cumva că asta e maimuţa dumneavoastră? Cea despre care atâtea
mi-aţi povestit... Nu-u, nu cred! Maimuţica ta, i se adresă el omului mic, spui că
era deşteaptă?! Asta e o proastă, zău! Vezi-o şi tu. Nici să amuze lumea nu e în
stare! Zile întregi stă, uite-aşa, tăcută. A ta era îngrijită, zici? Dar uite ce nespălată
şi flocoasă e aceasta!
Lumea îl auzea ce spune şi hohotea. Mulţime de degete o arătau: „Uite-o,
asta e!” „Nu, nu e asta!” Ca săgeţile ochii lor o înţepau.
Dar maimuţicăi nu-i păsa. Ea îl vedea doar pe prietenul ei.
Oamenii mari au reuşit până la urmă să-i desprindă omului mic degetele de
pe gratii. Privirea însă nu i-o puteau rupe. Îi şopteau întruna ceva la ureche, dar el
se vedea că nu-i aude. Nu-i crede!
Apoi... Apoi l-au depărtat. Se duceau fără ea! Omul mic din când în când se
oprea, întorcând privirea, dar tot atunci era înhăţat de oamenii mari şi dus cât mai
departe. Înseamnă că l-au convins?!
Maimuţicăi îi veni să se pălmuiască, să se tragă dureros de coadă, de ce nu
s-a spălat? De ce nu s-a pieptănat? Să pară şi ea maimuţă îngrijită. De ce n-a strigat
ceva, ca să dovedească tuturor că nu e o proastă. Poate şi oamenii mari ar fi
recunoscut-o! Cine ştie...
Acum va pleca şi nu se va mai întoarce! Până a o fulgera acest gând,
maimuţica stătu agăţată de gratii. Altădată bucuria o făcea să sară, să se zbenguie.
26
Acum, de fericire, parcă înţepenise. Dar, aşa dintr-o dată, le împinse pe celelalte
maimuţe, care continuau să se tragă de urechi, săltă peste ele şi se cocoţă sus, pe
poartă. Alergă apoi dintr-un capăt într-altul al cuştii, strigând în limba ei: „Stai,
auzi, te rog! Nu pleca! Vreau să-ţi spun cât de mult te-am aşteptat!”
Omul mic se opri. Parcă ar fi auzit-o. Dar spectatorii, fiindcă li se părea că
strigătul ei e un început de spectacol, băteau din palme încântaţi. Astfel îi acopereai
stigătul. Se amuzau de sprinteneala maimuţicăi. În acel moment era ca o adevărată
acrobată. Sărea şi se agăţa de acoperişul cuştii, vrând să-l arunce. Mai şi flutura din
mâini, aşa cum fac oamenii, când se cheamă unii pe alţii. Şi spunea, spunea ceva
pe limba ei maimuţărească. Striga a disperare, dar ei, oamenii, de unde să priceapă,
dacă veniseră să se distreze?
- Să mori de plăcere, nu altceva, zise un spectator.
- Uite-o muta! S-a trezit aşa deodată! Se minuna şi maimuţa pizmaşă.
Imediat îşi închipuiimagină câte cadouri va căpăta maimuţica pentru asemenea
scamatorii. Chiar şi celelalte o priveau cu gurile căscate. Niciodată nu le arătase de
ce e în stare...

xxx
Într-o duminică m-am dus la menajerie. Mă duc rar acolo, fiindcă mă tem să
nu fac o boroboaţă. De fiecare dată, când trec, îmi vine să deschid uşile cuştilor şi
să îndemn toate vietăţile să iasă la libertate. Nu pot suporta privirile lor
imploratoare şi disperate.
Întâmplător mi-a fost dat să fiu la menajerie în duminica aceea de pomină.
Lumea se adunase ca la mare minune lângă cuşca maimuţelor şotioase. Vorbeau cu
admiraţie despre una din ele. „Dacă ar fi s-o vadă vreun dresor, numaidecât i-ar
aprecia calităţile!” se exprimau unii. Maimuţa era nemaipomenită! Sărea cu atâta
sprinteneală şi graţie dintr-un capăt în altul al cuştii, încât părea că vrea să-şi ia
zborul. Dar se vedea că nu sare de dragul săritului. Părea că acrobaţiile ei, însoţite
de strigăte adresau un mesaj oamenilor. Şi nici ochi atât de înţelepţi n-am văzut
până atunci la vreun animal. Numai că s-au găsit printre spectatori şi dintre acei
care ar fi vrut să-şi ia lor maimuţa. Un băieţaş! O fi fost o alintătură de copil, un
mofturos. Striga cât îl ţineau baierele: „E maimuţa mea! Daţi-mi maimuţica!”
Lumea ruga părinţii mofturosului să-l ducă de acolo, că-i deranja să privească în
voie spectacolul. Maimuţa se uita emoţionată spre băiat. Încă o dovadă că era o
maimuţă înţeleaptă. Uneori, când sclifositul de copil ţipa mai tare, ea înţepenea cu
ochii închişi. Ca să vezi, suferea din cauza unui fandosit! Sunt asemenea creaturi
pe lumea asta. Vor şi luna de pe cer s-o aibă, iar dacă nu li se dă, se trântesc la
pământ şi bat din picioare, se lovesc şi urlă. Mofturosul, ce e drept, nu pretindea să
i se dea luna. Dar, oricum! Să doreşti a avea asemenea maimuţă! Când te gândeşti
că poate e comoara menajeriei. O fi aducând cu spectacolele ei mare venit.
Fără să vreau deseori îmi aminteam de băiatul cela egoist. Nici maimuţica
n-o puteam uita. Şi acum o am în gând. Le povestesc despre ea prietenilor, căci
n-am văzut nici la circ aşa ceva. Dar curând după acea vizită la menajerie, fiind la
nişte prieteni, le-am povestit şi lor întâmplarea cu maimuţica. Nu bănuiam că
printre oaspeţi este şi un amator de animale rare. S-a apropiat şi m-a descusit cu
27
de-amănuntul: Unde? Când? Cum arată? I-am spus. Şi, fiindcă ne-am întâlnit la
câteva zile, l-am întrebat: „Ei, ai sărăcit cumva menajeria, ţi-ai îmbogăţit colecţia?”
„Cu părere de rău... N-am descoperit nimic deosebit printre maimuţele menajeriei.
Adevărat, mi-a şoptit cineva dintre lucrători, că ar fi fost una, o raritate, dar, fie că
a pierit, fie că a luat-o cineva... Nu se ştie!”

Veveriţa

Când veveriţele mai bătrâne au auzit topoarele, prinseră a se găti de plecare.

Adunau alune şi le împărţeau, ca să ducă fiecare câte puţin. Dar încotro s-o ia în
toiul iernii, nu le ducea mintea! Vara e cu totul altceva. Dacă se întâmplă să-ţi ardă
cuibul, mai trăieşti cu gândul că se pustieşte până-n toamnă vreo scorbură, speri să
dai de vreo una părăsită. Iar dacă începi să-ţi faci o altă casă, sar vecinii şi-ţi dau o
mână de ajutor.
Acum însă poţi striga: „cu-cu!” de necaz. Rămâneau fără casă nu una sau
două, dar toate familiile din poiană. Topoarele, când încep a tăia copacii, nu se
mulţumesc nici cu cel mai înalt copac şi până nu golesc o bună parte de pădure,
nu-şi caută de drum.
Când s-au cutremurat ramurile stejarului, din scorburi au răsărit câteva zeci
de capete ciufulite şi somnoroase. „Ce să fie?” întrebau cele tinere. Credeau că
vine primăvara. Auziră că, mai întâi, se scutură zăpada, apoi se arată soarele.
Fulgii săltăreţi străluceau în lumina iernii. Zăpada părea o pânză de argint,
ţesută de cei mai iscusiţi păianjeni. O veveriţă înţeleaptă le strigă celor care căscau
gura vrăjite de frumuseţea din jur: „Feriţi-vă scăfârliile!” Crengile uscate nu aveau
puteri să se ţină de tulpină şi cădeau ca săbiile frânte în bătălie. Loveau tot ce
întâlneau în cale.
Apoi, când loviturile de topor s-au unit într-un singur glas, veveriţele bătrâne
le-au îndemnat pe toate celelalte surate să iasă din scorburi şi să fugă care şi
încotro. Cele mai tinere se luară după ele. Toate abia-şi duceau poverile. Câteva
mai nesăbuite au sărit de pe o creangă pe alta şi tot din neatenţie, s-au rostogolit ca
nişte mingi, pierzâîndu-se în hău alb.
„Bine ne-a fost... Numai că şi binele are capăt. Se vede că n-am ştiut să fim
mulţumite”, oftă la despărţire o veveriţă mai înţeleaptă.
Zăpada se scutura la fiecare lovitură de topor. Şi veveriţele se făceau una cu
albul din jur. Nu se mai vedeau, nu se mai puteau ajuta!
Doar o veveriţă rămase în scorbura ei. Stătea privind afară speriată. Aştepta.
Nici de alune nu-i mai era poftă. Nici să-i pese că rămăsese singură. Copacul, cu
tot cu căsuţa ei, se aplecă aproape de pământ. Această legănare uşoară o tulbură,
căci simţea din clipă în clipă prăbuşirea. Când copacul se izbi de pământ, veveriţa
alunecă în scorbură. Se trezi cu capul pe alune. Alunele adunate o vară întreagă
una câte una, erau frumoase, pline şi gustoase. După ce căzuse prima zăpadă, a
făcut o şezătoare şi le-a chemat pe toate vecinele ei. Acestea ronţăiau şi se tot
minunau: „De unde, dragă, ai cules atâtea alune?” Lauda o pălise drept inimă. Se
simţea mândră şi fericită. Dar acum toate s-au schimbat! Poate prea se fălise?! Mai
28
bine era să plece cu celelalte... Nu s-a hotărât, mai avea o sclipire de speranţă,
poate primejdia va trece pe alături de ea! Cum se vede însă dacă ţi-e dată, nu te
ocoleşte, oricât te-ai ascunde...
Veveriţa simţea cum se opreşte zvâcnetul din venele copacului. Se stingea în
el viaţa! Scorbura se făcu şi ea dintr-odată mai întunecoasă, mai rece, mai
sperioasă. Nu mai avea cine s-o lumineze, s-o încălzească. Încercă să scoată capul
afară, dar descoperi pe gura scorburii ei un alt copac lungit. Un stejar înalt, frumos,
în care îşi avea căsuţa o prietenă de-a ei. O cuprinse o tristeţe fără margini. Şi abia
atunci înţelese, că totul e pierdut şi că e singură-singurică în calea primejdiei...

***

Ograda s-a umplut de aroma pădurii. Un miros nemaipomenit de proaspăt şi

îmbătător răspândeau copacii abia tăiaţi.
Stăteau lungiţi cu crengile frânte, ca nişte soldaţi răniţi. Mai respirau? Poate
le inspira viaţă vântuleţul ce se juca printre crengi, legănându-le ca pe ale pomilor
din grădină.
- Lemnul nu moare! Poate trăi încă multe vieţi, dacă meştereşti din el ceva
frumos, le spunea tăietorilor de lemne tata.
Nu i-am ascultat până la capăt vorbele. Mi se păru că cineva mă studiază cu
ochi curioşi. Şi nu greşeam! De după un copac răstingnit, apărea, apoi dispărea un
ghemuleţ roşcat. Era o veveriţă! Când ni se întâlniră privirile, se făcu nevăzută în
scorbura pe care până atunci n-o descoperisem. Am băgat mîna până la cot în
gaură, şi, când eram gata s-o prind, m-am pomenit în palmă cu trei alune. Am
înţeles şmecheria veveriţei. Îmi da alune, numai s-o las în pace. Când nu i-a mai
rămas nici una, am scos-o din scorbură. Cu greu s-a lăsat prinsă. Tata nu s-a mirat
deloc când a văzut-o. A zis doar:
- De asta le tot spun tăietorilor, să taie copacii bătrâni până li se îngălbeneşte
frunza, atunci vietăţile mai au timp să-şi afle facă alt cuib pentru iernat. Dar aşa...
Tata luă veveriţa speriată în braţe şi prinse s-o mângâie. Dar ea închise ochii
strâns. Nu vroia să vadă pe nimeni! O fi crezut că e într-un coşmar.
 Du-o în casă! m-a îndemnat tata.
M-a bucurat mult musafirul nostru. Numai că veverjţa tânjea. Mai întâi alergă ca o
zăludă dintr-un ungher în altul. Apoi, se tupilă lângă uşă şi nu se mişcă până se
stinse lumina. Nici de alune nu se atinse, nici la noi nu se uita. A doua zi, când se
deschise uşa, o zbughi afară şi se ascunse în scorbura ei. Am scos-o cu mare greu
de acolo. Nu mai avea alune să mă mituiască. Peste o zi din nou a trebuit s-o caut.
La o săptămână tata a despicat copacii. Din ziua aceea veveriţa nu mai punea
nimic în gură. Îmi era milă de ea. „Mai bine s-o duceţi în pădurea ei!”, ne sfătui
mama. Dar mai speram s-o îmblânzesc cumva. Tata era şi el de partea mamei.
„Prea mult rău i-am făcut, cum să mai poată crede în noi, oamenii!”, spuse el.
Ne-am hotărât s-o ducem în pădure. I-am pregătit o trăistuţă cu alune şi
nucuşoare. Dar în ajun veveriţa iarăşi dispăru. Zadarnic am căutat-o peste tot. Îmi
era teamă să nu fi ieşit din ogradă în calea câinilor. Seara am plâns de necaz, mă

29
simţeam vinovat: de ce n-am păzit-o?! Până am adormit m-am rugat pentru
veveriţă. „Doamne, fereşte-o din calea relelor...”
Dimineaţa tata m-a trezit bucuros: „Vino s-o vezi!” Ieşise din ascunziş şi se
tupilase în mijlocul ogrăzii, chiar pe locul unde stătuse copacul ei.
 Cât de dragă îi era casa unde-a trăit! Ca şi omului... oftă mama.

***
Tata a înhămat calul la sanie şi, pe acelaşi drum lăsat de tăietori, am ajuns în
pădure. Am căutat mult, dar până la urmă am găsit o scorbură.
 Pare să fie pustie! bănui tata. Nu se vede semn de viaţă în ea.
I-am pus trăistuţa în scorbură şi ne-am despărţit.
Veveriţa ne-a urmărit curioasă până ne-am ascuns după copaci. Poate s-o fi
gândit în legea ei, că nu suntem noi, oamenii, aşa de răi. Mi se făcu şi mie dintr-
odată foame şi-mi veni, aşa din senin, aromă de plăcinte. Iar în pâsle îmi intrase un
vârcolac şi mă tot gâdila de-mi venea să alerg înaintea saniei. N-aveam răbdare să
ajung acasă, să mă descălţ şi să mă uit la vârcolacul care mă pişca.
- E aşa de bine la noi acasă! Păcat că nu i-a plăcut veveriţei, am zis eu,
închipuindu-mi căldura sobei noastre.
Tata îmi zâmbi. Ştiam ce vrea să spună: pentru fiecare fiinţă e scump locul
unde s-a născut.

Prinţul din Pădurea de Argint...

Toate au explicaţie în viaţa asta. Şi cele mai banale situaţii. Dacă s-a
întâmplat cutare lucru, înseamnă că aşa a trebuit, aşa a vrut Cineva. Dacă nu s-a
întâmplat, înseamnă că n-a fost să fie. Iar la tot ce s-a făcut, încearcă, pur şi simplu,
încearcă, să te gândeşti încă o dată. Mai altfel, precum te-ai uita la ceva străin,
după mulţi ani. Cu bucuria revederii. Să vezi câte vei înţelege, câte vei ajunge a
descifra! Ceva profund şi simplu: complicat, dar foarte clar ca bună ziua.
Am în faţă nişte scrisori. Cândva m-au făcut să sufăr enorm. Mă mir cum de
le-am păstrat. De fiecare dată când le atingeam simţeam un tremurici şi o dorinţă
nestăvilită de a mă descotorosi de ele. Iar acum, când din nou le citesc, mă mir: ce
vraci e totuşi timpul! Le recitesc şi zâmbesc, şi mă întristez, şi mă bucur. Ce bine,
că nu le-am rupt! E chiar minunat că au ajuns până la mine cea de azi. Ca cel mai
frumos cadou de la trecut...
Înţeleg abia acum că nu mai eram atât de urâtă, cum mi se părea că mă vede
oglinda, cum credeam eu. Eram precum eram, dar nu cum mă închipuiam eu cea
orgolioasă. Mă doream cea mai frumoasă din clasă, din şcoală, din lume. Însă
ştiam că dacă aş fi întrebat o oglindă fermecată:”Cine e cea mai frumoasă dintre
prietenele mele?”, mi-ar fi răspuns:”Lili!”. Şi atunci ar fi trebuit s-o arunc, s-o fac
ţăndări, apoi să cumpăr alta. Şi în fiecare zi, săptămână, să tot cumpăr oglinzi.
Sperând la una care să mă vadă doar pe mine. Una mincinoasă! Pentru că ele,
oglinzile, nu ştiu sau poate nu vor să mintă. Ca şi ochii... Acum îmi dau seama că,
precum eram urâtă de frumoasă sau frumoasă de urâtă, m-a observat, totuşi, Prinţul
30
cel din Pădurea de Argint. Exact cum îmi prorocise învăţătorul de istorie. După ce
mi-a citit răvaşele care mi-au provocat atâta suferinţă, mi-a zis: „Scrie-i prinţului
tău! Într-o bună zi îţi va răspunde..:” Eram convinsă atunci că-şi bate joc de mine.
L-aş fi crezut, dacă-mi zicea cu bunăoară:
„Aşteaptă, aşteaptă până-a da musca lapte sau va ploua cu mazăre!” Cine
mai bine decât mine ştia cât de departe e pădurea Prinţului meu?

Am început să-i scriu după ce m-am plictisit de mine. O mofturoasă. Fata

babei! Şi pentru că nu-i cunoşteam adresa, i-am crescut chiar eu o pădure cu
imaginaţia mea harnică. Şi zilnic veneam în această pădure. Uneori, când mama
mă trimitea la fântână după apă, eu dădeam fuga în pădurea de argint unde speram
să-l întâlnesc pe Prinţul meu. Colindam printre copacii cu frunze arămii până mă
ajungea din urmă glasul mamei ca un gonaş:”Unde eşti? Vino mai repede cu apa
ceea, că de vin eu...” Abia atunci coteam spre fântână, apoi până ajungea căldarea
să spargă oglinda apei, mă priveam întrebând în gând:”O să-i plac Prinţului?”
Căldarea se izbea supărată spărgând oglinda şi schimonosindu-mi chipul. Era un
fel de răspuns care mă înfuria... Ironia soartei! A trebuit să pierd scrisorile, ca să le
găsească tocmai el – învăţătorul, un misogin care râdea în hohote, când cineva se
amoreza sau o făcea pe cavalerul, pe domnişoara. Cum m-am simţit când se
răspândi vestea printre elevi că în cancelarie sunt citite nişte scrisori de dragoste.
Nu se ştia ale cui sunt, dar se presupunea. „Găsim până la urmă şi prinţesa, şi pe
prinţul ei îl aflăm!”, promisese învăţătorul de istorie. De parcă ar fi fost mare
greutate să se afle vinovatul într-o şcoală cum era a noastră. Cu atât mai mult că mi
se răspândise vestea de mare meşteriţă de scrisori de dragoste. Veneau în taină ca
la vrăjitoare băieţi şi fete – îndrăgostiţii şcolii , de care eu prima aflam!, unii din
clase mai mari şi mă rugau să le scriu o scrisoare deosebită. Le scriam pe gratis,
îmi făcea plăcere, până... Până am primit char eu un răvaş de dragoste scris chiar
de mine. Atunci mi-am zis: să-şi scrie fiecare scrisoarea!..
La gândul că Misoginul (aşa-l poreclisem noi pe învăţătorul de istorie) putea
să mă descopere, înnebuneam. Hotărâsem să nu mă mai duc la lecţii. Urzeam fel de
fel de planuri: să fug de-acasă! Să adorm şi să nu mă mai scol... Să fac ceva – să
dispar! Bine că toate s-au întâmplat în ajun de vacanţă. În câteva săptămâni multe
s-au schimbat. Chiar şi eu m-am liniştit aparent. Nu-mi mai aduc aminte ce
eveniment sau cine mi-a schimbat gândurile din sinistre în moderate. Ţin minte
doar că, după ce aflasem de scrisorile găsite de Misogin, stăteam închisă în casă,
mai mult moartă decât vie. Nu-mi ardea de nimeni şi de nimic. Nici să mănânc,
nici să citesc nu aveam chef. Pluteam într-un miraj de coşmar. Nici la seara
multaşteptată a carnavalului nu mă mai gândeam. Lili, buna mea prietenă, îmi ştia
necazul, ea şi Nadina, verişoara noastră comună. Şi, sfântă coincidenţă –
Misoginul închiria o odaie chiar în casa lui Lili... Iată, în acea zi când norii se
adunaseră, ea veni într-un suflet la mine. Fără să-mi explice graba, îmi porunci să
mă îmbrac cât mai iute şi s-o urmez.
- Eşti nebună! i-am zis. Vrei să dau nas în nas cu Misoginul? Mă duci în
gura lupului?!

31
 - Haide, grăbeşte-te, că n-avem timp de pierdut! Am ticluit cu Nadina un
plan fantastic. Dacă funcţionează, Holteiul rămâne cu buzele umflate.
Învăţătorul de istorie era plecat la oraş. Deci, aveam acces liber! Hainele
ştiam că, de obicei, le păstrează în garderoba comună din antreu. Înţelesei fără a fi
informată logica planului, puteam căuta în voie scrisorile!
„Ar fi urât să-i cotrobăim prin buzunare!” m-am împotrivit eu la început.
- Dar să citeşti scrisori străine e corect? mă apostrofă Lili.
- Nu-i frumos, în schimb e sănătos! o susţinu Nadina. Va crede că, pur şi
simplu, le-a pierdut pe undeva. Se ştie că-i distrat...
- Bineînţeles, n-a fost nici el corect, m-am consolat eu. Dar cum motivăm
dispariţia?
- Am putea descoase niţel buzunarul, propuse Lili, dar nu prea mult, cât s-ar
strecura un şoarece...
Planul fusese pus la punct. Cel mai complicat a fost s-o scoatem pe tanti
Păşuţa, mama lui Lili, din casă. A trebuit să inventăm o noutate căreia să nu-i poată
rezista: la magazin s-a adus marfă! Ştiam că-i place să afle prima cine şi ce şi-a
cumpărat.
Nadinei îi căzu misiunea să stea la pândă. Eu cu Lili, tremirând de teamă să
nu fim surprinse în flagrant, scuturam buzunarele hainelor. Toate ne arătau limbile!
Când păru zadarnică munca noastră de cercetare, Lili deodată sări în sus ca o
capră-n primăvară: „Iată-le! Uite-le, frumoasele!”.
Ne-am decis să nu descoasem buzunarul. Oricum, una dintre hoaţe s-a trădat.
Asta e soarta unei fapte săvârşite în complicitate...
După carnaval, Misoginul a descoperit „furtul” şi imediat a chemat-o la
interogatoriu pe Lili. Numai pe ea, pentru că eu, cum am pus mânuţa pe scrisori, nu
m-am mai arătat pe acolo. Lili, intră la el cu aer nevinovat, încercând în sine,
bănuiesc, să se comporte ca o Ioană D'Arc. Misoginul o privi lung, apoi îi zise:
„Mi-a dispărut ceva, şi-mi pare rău...”. Lili, cu mină vădit nevinovata, îi reproşă:
„Mi-am şi închipuit! Credeţi că eu, adică noi am luat scrisorile?!” „Care
scrisori?...” o sfidă cu zâmbet dojenitor învăţătorul. Lili, şifonată, făcu stânga-
mprejur, şi, într-un suflet, alergă la mine şi la Nadina. Eram deconspirate!
Mă vedeam în faţa întregii şcoli – umilită, arătată cu degetul. La o adunare
cu un subiect intrigant:„Purtarea imorală a elevei...” M-am decis, totuşi, că orice
s-ar întmpla, să mă ţin tare şi să rezist şi vorbelor, dar şi privirilor cu demnitate.
Mă pregăteam să le mărturisesc în faţa tuturor:„Nu mi-e ruşine de cele scrise! E
ceea ce visez... Voi dacă nu ştiţi să visaţi!...” Decizia îmi inspiră curaj. Nu-mi mai
era atât de teamă de priviri, de vorbe. Ba, părea că aştept cu nerăbdare sfârşitul
vacanţei.
Dar, spre surprinderea mea, nu s-a întâmplat nimic din tot scenariul
improvizat de imaginaţia mea speriată. Misoginul, în faţa căruia tremuram ca salcia
în calea vântului, n-a pomenit niciun cuvânt în prezenţa mea, nici a altora, despre
Prinţul meu din Pădurea de Argint. Doar o singură dată, când se întâmplă să fim
fără martori, m-a îndemnat să-i scriu:”Într-o zi, să vezi, îţi va răspunde...”
Eu însă după aceea nu i-am mai scris Prinţului. Ciudat! Parcă l-aş fi trădat.
De câte ori încercam să revin la corespondenţa noastră (de fapt, doar a mea!), nu
32
mai reuşeam să ticluiesc nicio frază. Am înţeles abia atunci că anumite lucruri ţi se
pot întâmpla o singură dată în viaţă, iar farmecul lor durează doar cât sunt tăinuite
de ochii lumii. După, mai apoi, oricât ai încerca, n-ai mai putea să le repeţi. Prin
asta o fi fiind minunate, deosebite, irepetabile şi scrisorile mele. Prinţul, căruia
i-am scris cândva, mi-a răspuns totuşi. Doar că mai altfel decât mă aşteptam. Îi
sunt, oricum, recunoscătoare...
Iată câteva din scrisorile nepierdute:
***
„... Ce-i cu tine, Prinţil meu? De ce taci? De ce-ţi fereşti ochii din calea
privirii mele taci? Schimbi totul pe preţul depărtării?!
Aminteşte-ţi: Hyperion mi-e martor, iar miresele lui îmi sunt judecătoare.
Era ca şi acum – vremea întâlnirilor şi a dulcelor şoapte. Pe cer ieşise la plimbare
Crăiasa, repetând îmbătătorul vals nocturn al dorului. Caravanele fanteziei îşi
luaseră zborul în mister. Fetele Crăiesei chicoteau, privindu-se în oglinda
Universului. Doar Calea Robilor rămânea tristă, fumurie şi veşnic în aşteptare...
Te-am întrebat atunci, dacă-i cunoşti pe cavalerii nopţii? Ai râs şi mi-ai răspuns cu
o blândă îmbrăţişare a braţelor tale fierbinţi. Apoi, mi-ai şoptit:„Mi-eşti dragă...”
Nu te-am auzit niciodată vorbindu-mi cu grai omenesc. Cuvântul, fredonat şi purtat
de atâtea gânduri zburătoare, îmi păru nou, neprihănit. Pleoapele-ţi, umbrite de
gene lungi, s-au lăsat alene, ascunzând fosforescenţa ochilor tăi plini de dor.
Păreau nişte aripi sprâncenele-ţi frumos arcuite. Erai minunat! Şi nu ţi-am
îndepărtat tâmplele, când obosite s-au lipit de pieptul meu. „În cale mi se-aştern
atâtea piedici...”, ai şoptit. „De ce?”. Înmărmurisem fericită de braţele tale, de
feeria nopţii plină de închipuită poezie. Nu pricepeam noima spuselor tale!
Când nimbul de pe capul pletos şi inelat al lui Hyperion s-a clătinat
dojenitor, mi-am amintit că trebuie să revin la realitate. Tu mai stăteai în genunchi
în faţa mea, ca o statuie a supunerii şi duioşiei, a dragostei şi a pasiunii. Mâinile
tale, întinse spre mine, parcă cereau ceva prea scump, ce ar costa cât preţul vieţii.
Te-am ridicat, ca pe un copil, căci mă durea inima. Erai plin de mister! Şi venisei
pentru mine...
Ce păcat că totul a fost o poveste! Nu sunt în stare să dau pinteni roibului
înaripat al nopţii, nu pot zbura peste acele ape care te-au dus, te-au ademenit ca pe
un Odiseu. Aş zbura, pentru că eu nu-s Penelopa să aştept cu fidelitate aici pe mal
făptura ce mi-a rănit inima. Eu, pentru că sunt eu, aş dori mult mai puţin: să fiu
alături de tine, Prinţul meu din Pădurea de Argint...
Viaţa ta m-a înlănţuit în mrejele apelor. Stau de atunci şi adun şiraguri de
mărgele. Împletesc pânza vorbelor, iar prin ele încerc să te văd. Să te chem. Să te
admir.
Întoarce-ţi faţa tristă spre mine! Lasă-ţi corabia să plutească dusă de
îndemnul tău. Priveşte-mă, te rog, admir-o pe Galateea ta, care-ţi va fi
credincioasă, până când o uşă magică se va deschide binevoitoare în faţa ei...
Ce bine că nu m-ai uitat! Mi-ai spus doar: „Nici ispitele Euterpei nu mă vor
îmbăta!” Ai mai spus, că jurământul tău nu-i pasăre înaripată. Iar de vei trăda se va
năpusti asupra ta Vendeta. Te va chinui groaznic ca pe Prometeu. Atunci îţi vei
aminti de vorbele lăsate în trecut, de amprenta dragostei uitate, de tot ce putea fi
33
frumos şi irepetabil. Mă vei ruga, îmi vei cădea în genunchi, mai altfel decât acum.
Numai că, eu... Iubirea trădată se preface în trufie! Poate în dispreţ?! Şi, dacă în
răzbunare?!
Nu se va alege nimic din corabia ta! Şi atunci vei spune: „Ce păcat că totul
se naşte din fantezie şi tu, Galateea, nu mai poţi fi lângă mine..:”
Te las acum să meditez singur, să te iei la sfat cu străjerii nopţii. Iar când ţi-a
flutura dorul de un zâmbet senin, cheamă-mă.
Voi veni, căci dorul iartă orice supărare!
Mă aplec în faţa ta, înger al visurilor mele, şi-ţi aştern în cale flori de
aşteptări.
Cu duioşie, Galateea”.
***
„Prinţul meu! Aşteptam, tot aşteptam mereu în port corabia ta să apară, dar...
Doar valurile zbuciumate şi frenetice ale mării se loveau de ţărm. Începusem să
urăsc marea. M-ai rugat s-o am dragă, căci marea e sufletul tău furtunatic şi
zvăpăiat. Eu însă o uram. Ea mi te-a luat! Părea şi soarele, şi el înecat în
nemărginita apă. Ghearele valurilor răpitoare l-au înghiţit ca şi pe tine!?
Marea mi se părea duşmănoasă, crudă şi sălbatică. O fiară prinsă în lanţ!
Poate era supărată pe propriile-i dureri? Şi marea o fi având suferinţe?! Mie îmi
părea supărată pe mine.
Simţeam că urăsc şi iubesc în acelaşi timp, când marea urla sălbatic, apoi se
gudura la picioarele mele. Voiam s-o mângâi, s-o alin, deşi mă lovea. S-o privesc,
dar ea mă durea. Voiam să mă scald în apele ei misterioase şi fără fund... Aceasta
era aşteptarea mea pentru tine! Ştii, Prinţul meu, ce înseamnă să aştepţi, să te
zbuciumi? Nu există un chin mai crud! Ai primit cumva mesajul meu trimis
printr-o rândunică? Te-a rănit pulberea cuvântului meu? Iartă-mă! Răvaşul a fost
inspirat de zeiţa durerii. Te iert şi eu, pentru că aşterni atâta timp între o întâlnire a
noastră şi alta...
Galateea ta”.

***
„Marea s-a liniştit. După ce ca o sălbatică şi-a arătat volnicia, stă acum
împăcată în apele ei. Am desluşit în tăcerea valului o şoaptă: „Galateea-a!” Un
strigăt surd, ca un ecou îndepărtat. Mi-a fost de ajuns pentru a desprinde timbrul
vocii tale, Prinţul meu! Când mi se păru prea târziu, ai revenit? Pasărea cu vestea
crudă a despărţirii noastre era deja departe, ce puteam face? Valurile îşi râdeau de
îndoiala mea. Malurile rămăseseră pustii şi triste, ca şi sufletul meu. Eram singură
cu marea – cu marea ta, care te-a furat şi te-a dus. Singură ca ea! Dar marea e
singură, oare?
Ştii, Prinţul meu, şi o pietricică din mare, când se avântă spre mal, şopteşte
numele tău... Eu, i-aud şoapta, şi inima mi se zbate nebuneşte. De asta oare iubesc
atât de mult marea? Odată, un talaz spumos, mi-a spălat mâinile întinse în deşert şi
m-a întrebat ceva. M-a întrebat, dacă-mi eşti drag. M-am supărat pe el: ce
nepriceput! Nu vede că te-aştept zile la rând? Că te visez, că număr stelele nopţii,
că rup coroane de raze, ca să-ţi împletesc un nimb de zeu! Nu vede, cum mă închin
34
în faţa mării, ca să nu mi te răpească? I-am întors spatele valului. Iar marea? Inima
mi s-a oprit în loc la gândul, că aş putea-o răni. Cu durere m-am dojenit: îl pierzi şi
pe el cu nesăbuinţa ta! Vinovată m-am întors spre mare. Ce bine că valul iscoditor
nu mai era. Se înecase în apele ce hohoteau. Fie de bucurie, că am revenit, fie
supărate pe val.
Mă închin corabiei tale – Galateea”.
***
„Astăzi soarele a zâmbit, răvăşindu-şi pletele aurii peste fruntea senină a
bolţii. A surâs numai şi numai pentru mine! Aş vrea să-mi zâmbeşti şi tu, Prinţul
meu! Azi, numaidecât, o să-ţi văd surâsul. Sunt sigură! Mă mai bucură încă ceva,
pasărea prin care ţi-am trimis vestea s-a întors cu ea înapoi. Ce bine! Te-ar fi durut,
iar durerea ta se reflectă şi în sufletul meu...
Credeam că soarele şi azi va străluci pentru mine, dar... Am fost atât de
egoistă, încât n-am privit în jurul meu, n-am văzut, că şi alţii aşteaptă razele
împlinirii. Toţi au dreptul să fie fericiţi? Dar... Îmi spui o vorbă şi din nou te
cufunzi în tăcere, fără să-ţi închipui cât de mult mă doare...
E noapte. Sunt singură într-o casă cuprinsă în ghearele nopţii. De mică mi-e
teamă să rămân singură. Îmi părea că toate se mişcă, se frământă, mă caută să mă
înghită. Îmi părea că aud paşii cuiva. Dar am crescut şi mi-am dat seama, că nu era
altceva decât bătăile inimii mele. Am crescut!? Acum simt că nu-s singură. Îmi
pare că te afli alături tu, Prinţul meu. Şi, dacă eşti, nu mă mai tem de nimeni şi de
nimic.
Dormi, adormi, zeul sufletlui meu! Aş vrea să mai visez măcar o dată, aşa
cum sunt cea adevărată...
Inima mea e doar a ta şi te aşteaptă mereu. Galateea”.
***
„Prinţul meu, acele ciasornicului tot alungau să ajungă mai repede la ora de
răscruce. Le grăbeşte gândul meu! Gândul care e nerăbdător să te revadă, să te
întâlnească. Ce bucurie! Din nou vom sta să ne privim şi să ne spunem multe. Cel
puţin în imaginaţie, în gând. Vrei să asculţi ceva curios. Dintr-o „Rugăciune a
broaştei” ( Anthony de Mello: „Se spune că atunci când a ars Marea bibliotecă din
Alexandria, o singură carte a supravieţuit. Era o carte obişnuită. Nu trata un subiect
interesant, nu avea valoare de anticariat, aşa că a fost vândută pentru câţiva
gologani unui om sărac, care aproape nu ştia să citească. În realitate cartea era de o
valoare inestimabilă, întrucât cineva făcu o inscripţie pe una din coperţile sale
interioare câteva fraze care dezvăluiau secretul Pietrei Filosofale, cu ajutorul căreia
orice metal putea fi transformat în aur. Inscripţia afirma că această pietricică este
ascunsă undeva pe malul Mării Negre, printre mii de alte pietricele ce arătau exact
ca ea, singura diferenţă fiind că în timp ce restul pietricelelor erau reci, această
piatră era caldă, ca şi cum ar fi fost vie. Când a citit secretul, omul care a cumpărat
cartea s-a bucurat de norocul care a dat peste el. El a vândut tot ce avea, a
împrumutat o sumă mare de bani, să-i ajungă pentru un an de zile, şi s-a îndreptat
către Marea Neagră, unde şi-a instalat un cort şi a început dificila muncă de căutare
a Pietrei Filosofale. Ca să nu se încurce, el şi-a creat chiar o strategie: ori de câte
ori ridica o pietricică de jos, iar aceasta se dovedea o piatră obişnuită, fiind rece la
35
atingere, el nu o arunca înapoi, căci în acest fel ar fi putut-o culege de zeci de ori,
fără să-şi dea seama că este aceeaşi... S-a scurs astfel o săptămână, o lună, zece
luni, apoi un an, dar... Din păcate, Piatra Filosofală nu se lăsa găsită cu uşurinţă.
Într-o zi, el a ridicat o pietricică de jos, iar aceasta s-a dovedit a fi caldă la atingere.
Omul însă făcea de mult prea multă vreme acelaşi lucru, de aceea, din obişnuinţă,
el a aruncat-o în mare, până să-şi dea seama ce face...” Dragul meu, ştii ce am
pornit să fac, aşteptându-te? Caut în mare, izbită de talazuri, piatra care să-mi frigă
palma... Eu, Galateea ta.”

„... Alteori, când balaurul stihiei mă ameninţa prin geam, mă gândeam la

tine, Prinţul meu, şi te chemam. Inima mi se liniştea, trăind din plin plăcuta
senzaţie a aşteptării. Acum, însă... Toate s-au spulberat! Mă alină gândul, că eşti
din cea mai frumoasă poveste a fanteziei mele. Aşa o fi?!
Degetele umede ale ploii lovesc în geam, hohotind şi izbindu-se, ca în
realitatea crudă. Acesta-i Adevărul! Ai fost Prinţul meu?! Trecutul poate fi
imaginat? Imaginaţia are o asemenea vigoare...
Acum mă tem să nu-mi spargă gândul cu săgeata privirii ochii tăi albaştri şi
îmi dau seama că mereu am avut alături un idol. Chipul tău, pe care-l simţeam, dar
nu-l vedeam. Şi, chiar dacă ai plecat, şi chiar de vei veni... Eu nicăieri nu pot pleca
de aici, din lumea mea. Nici chipul nu ţi-l pot smulge din inimă. Aş vrea, dar...
Lăstarul dragostei mă doare, cum o doare, bănuiesc, pe mamă copilul. Ai putea să
rupi o floare, născută de zorii dimineţii, adăpată de rouă? Floarea cea pe care eu o
cresc, o stropesc mereu, o păzesc ca pe ceva sfânt: Dragostea mea pentru tine!
Acum, când singurătatea nopţii m-a înlănţuit, iar ghearele balaurului zgârâe
cu insistenţă geamul castelului meu, eu nu mai vreau să cred că aş fi singură, că
alături de mine n-ar fi cineva. Închid ochii, pentru că mi-e teamă să mă uit în jur.
Aş vrea să fii tu, Prinţul meu! Tu, care ai venit de peste mări şi ţări, să mă vezi, s-o
admiri pe Galateea ta şi să n-o uiţi niciodată...
Probabil, visez. Moş Ene m-a atins cu toiagu-i de vrajă, dar eu nu m-am
supus mângâierii lui. N-aş vrea să trec în somn cu imaginaţia pustie. Nu e bine,
Prinţul meu, când visezi prea mult! Iar eu sunt bolnavă de această boală. Te visez
mereu, aşteptându-te lândă o fântână a dragostei, lângă un copac pletos, sub care
nu ajunge ochiul lumii. Am adunat braţe de flori – pentru noi. Iar la piept mi-am
prins o şuviţă de raze din lumina soarelui. Pentru tine, Prinţul meu! Unde eşti?
Murgul viselor mele aleargă bezmetic după tine. Iată-l, s-a şi întors obosit. Semn
că nu te poate găsi! Şi pasărea, solul meu, se întoarce, iat-o! Are în plisc o frunză
de pelin. Mi-e atât de amar sufletul, dar sărut această frunză – e crescută în urma
paşilor tăi. Trimit din nou biata pasăre, să-ţi aducă o modestă floare de nu-mă-uita.
Unde vei fi fiind? Poate te ademeneşte vreo Sirenă sau vreo Diană? Atunci, te rog,
şterge geana soarelui ce-mi aminteşte de buzele tale. Tulbură cerul, să nu mai fie
ca ochii tăi... Şi rupe câteva mere din pomul trecutului sau scutură-le pe toate. Ba
nu! Las-să fie totul cum a fost: şi cerul, şi câmpia, şi chipul tău, şi mărul din care
vei veni să te înfrupţi. N-aş vrea să se întunece cerul, să apună soarele, să culeagă
cineva merele doar din cauza mea. Mi-e teamă uneori că fanteziile mele ar putea
căpăta grai.
36
 Acum dormi! Îţi veghează somnul Galateea ta.”
***
„Prinţul meu, copilul meu sprinţar... Copilul meu?! Da, aş vrea să fiu mama
ta. Să fiu, dar nu-s. Sau, cel puţin, să fiu un nor mic de tot, ca de pe cer să-ţi pot
mângâia privirea. Să fiu o floare, ca să mă admiri; să fiu un izvor, ca să-ţi potol
setea. Şi, dacă aş fi o frunză verde, mi-ai asculta şoapta? Iar apoi... Când frunza
(eu!) s-ar veştezi de seceta din inima ei (a mea!)... M-ai uita?! Ai călca nepăsător
pe frunză...
Ce-ar fi să te întâlnesc, fie şi din întâmplare, într-o toamnă târzie?
Voi rămâne aceeaşi, Galateea.”
***
„Prinţul meu, nu-i aşa că pânzele corabiei tale seamănă cu două picături –
una roşie şi alta albă? Eu sparg cu privirea zarea, ca fata lui Grin, aşteptând
minunea-minunilor. Îţi voi prinde la piept un Mărţişor, ca să mă îndrăgeşti. Atunci,
cred (vreau să cred!), o să mă aştepţi şi tu.
Sunt atât de naivă. Prinţul meu! În inimă ţes mereu vise colorate. Oare se va
îndura viaţa de mine, să mă asculte? Fie doar într-o zi. Mâine? O clipă! Fie la
sfârşit de drum!..
Cu închinăciune pentru cel care-mi eşti, Galateea”.
***
„Prinţul meu, am încercat să mă ascund de ochii tăi, dar e zădarnic.
Fluturându-mi cu năframa uitării, mi-ai prorocit că te voi uita şi eu cu timpul. Când
voi simţi alături bătaia altei inimi. Dar până acum nu s-a întâmplat uitarea! Deşi
încerc... Încerc să-mi frâng inima în zece. S-o împart oamenilor. Le strig: luaţi, cel
puţin, voi, luaţi, razele dragostei mele! Sunt darnică însă nu dau cu numele meu pe
buze. El nu provoacă prea mare interes. E un nume pe care nu l-ai cunoscut nici tu,
Prinţul meu. Dărui cu numele tău strigat, chemat în gând. Bănuiesc, că eşti mult
prea dorit şi aşteptat de toate fetele naive...
Ar trebui, ştiu, să-mi găsesc împăcarea în această lume cu oamenii ei şi ai
mei. Aici să mă caut, aici să mă aflu. Aici aş vrea să fug de tine! Dar, suav şi pe
neaşteptate, îmi apari alături. Şi eu, din nou, sunt nevoită să-ţi privesc chipul, ca pe
o imagine de pe o fotografie. Fotografie, pe care a încercat cineva (poate, chiar tu?)
să mi-o fure. S-ar fi întâmplat ceva grav! Fără de această imagine, mi-ar fi de acum
înainte mult mai greu. Te privesc, dar tu-mi răspunzi. Şi atunci când nu-mi
răspunzi... Tot împreună frunzărim nişte file ale vieţii mele. Alături de tine îmi
scald visele în marea care nu m-a văzut niciodată...
Galateea, cea care mereu învaţă să aştepte, să creadă, să iubească...”
***
Sunt scrisorile mele cele mai dragi, la care până acum aştept răspuns...

Singură

Plângea în hohote. Suspina, iar lacrimile i-au umplut pumnii. Copiii au înconjurat-
o şi se uitau la ea cu milă.
37
 - Ce s-a întâmplat? Cine a supărat-o? am întrebat.
- Nimeni! mi-au răspuns toţi în cor.
Unul mai răsărit îmi explică, văzându-mi privirea plină de suspiciune.
- Plânge pentru că-i singură!
- Cum adică? nu puteam să cred.
Fetiţa nu semăna să fie abandonată. Avea pe ea o rochiţă frumoasă, era
pieptănată îngrijit. Nu putea fi a nimănui!
- Uite-aşa! Părinţii i-au zis că dacă nu-i ascultă, o lasă şi se duc în lume...
Cel care-mi spunea toate astea părea foarte îngrijorat, de parcă aceeaşi soartă îl
păştea şi pe el. Nu ştiam ce să cred. Fetiţa avea ochii înroşiţi de atâtea lacrimi, dar
şi din cauza că-i ştergea cu pumnişorii umeziţi. Oricum, prezenţa mea o făcu să
înceteniască plânsul. Căutam să aflu o explicaţie, nu puteam să-mi imaginez că
nişte părinţi au putut lăsa la supărare copilul pe drumuri.
- Când au lăsat-o?
- Azi!
- Acum!
- A ieşit la joacă fără voia lor şi când s-a întors, nimeni nu i-a mai deschis...
- S-au dus!
- Din cauza mea! suspină şi mai îndurerată fetiţa.
Eu am oftat uşurată, iar peste câteva clipe de după colţ apăru o femeie. Făcea
semne disperate cu mâna. Fetiţa, când o văzu, întinse braţele, iar din pumni i se
rostogoliră lacrimile adunate. O rupse din loc strigând:
- Mamă! De azi înainte o să te ascult...

Bovina cea proastă

Era vita unui vecin gospodar. Acesta putea s-o ţină acasă fără nicio grijă. Avea
ce-i pune în iesle. Nici să viseze suratele ei la ceea ce mânca ea. Putea să rumege
în voie, să aibă grijă de viţel şi de lapte, dar vita tânjea. Îi era atât de trist încât ar
fi schimbat tot ce avea mai bun pe iarba pârjolită de pe imaş.
- Vită proastă ce eşti! o tot cetăra stăpânul.
- Oi fi fiind, îi răspundea cu privirea vita, dar... Lasă-mă la cireadă cu toate
celelalte!
Ea îl înţelegea pe stăpânul ei, acesta însă nu. Nu pricepea că vita ar fi vrut şi ea
să iasă dimineaţa din ogradă, să meargă alături de alte vaci asemenea ei până-n
celălalt capăt al satului. Să se uite în ogrăzile oamenilor. Apoi să-şi lipească botul
de pământul reavăn sau arid, rupând firele de iarba călcate în picioare de alte vite.
Iar când scapătă soarele spre amiază să ajungă la izvor, să-şi cufunde botul în apa
cristalină, rece, după care să stea culcată şi să rumege în voie cu gândul la
viţeluşul ei cel drag rămas acasă. Să se lase mângâiată de razele soarelui şi, ca o
cucoană, să fluture din coada evantai alungând muştele neobrăzate, dar şi
făcându-şi răcore, iar seara, când toţi se întorc acasă, să revină şi ea cu plinul şi să
se bucure că are o ogradă, are nişte stăpâni pe care-i hrăneşte, are şi un viţeluş

38
care o aşteaptă cu nerăbdare. Şi toţi s-o vadă cât e de mândră şi să spună:”Să nu
fie de deochi! A cui e vita asta?” Asta şi-o dorea!
E insuportabilă viaţa în ocol. Parcă ai sta la închisoare. Toată ziua, de dimineaţa
până-n seara, să cauţi cu ochii la aceleaşi lucruri şi în cap să-i vină aceleaşi
amintiri. Primul ei viţeluş... Parcă-l vede! Şi simte o durere sfâşietoare, când
deodată doi ochi o săgetează cu o privire străină, dar atât de dragă. Dragul ei odor
a fost sacrificat... Aşa au hotărât stăpânii. Dar ceea ce pun ei la cale e sfânt pentru
fiecare vietate din ograda lor. Aduse apoi pe lume într-un alt an o viţică pe care au
vândut-o. Acum, iată-l, viţeluşul ei tărcat şi năzbâtios care se uită la ea jucăuş de
dincolo de ţarc. Nici măcar n-au voie să stea alături! Poate i-ar fi mult mai bine şi
timpul s-ar scurge mai uşor.
Într-o seară îi auzi pe stăpâni vorbind:
- E bătrână de-acum...
- De asta e aşa de abătută...
- Mâine o ducem la abator!
- Cu tot cu viţeluş?
- Cu tot... Că de era viţică...
Vita le înţelese vorba. Stăpânilor nici să le treacă prin cap aşa ceva. Nu ştia însă
ce să însemne acest abator, unde aveau s-o ducă, pentru că nu fusese niciodată pe
imaşul cu acest nume. Dar îşi închipui că o fi un loc anume unde paşte o cireadă
aleasă şi se bucură. Atât de mult se bucură încât toată noaptea se zvârcoli ca
muşcată de strechie. În sfârşit, avea să părăsească ocolul din care n-a ieşit
niciodată!

Cum a ajuns un împărat să-şi cârpească hainele

Un împărat îşi cosea hainele la un croitor sărman, dar meşter mare. Nimeni din
neamul împăratului nu ţinuse acul în mână. Dar se întâmplă ceva incredibil. Într-o
bună zi ajunse să-şi cârpească hainele de sărac ce era până şi împăratul. Bietul
împărat suferea amarnic! Cunoscuse până atunci binele şi belşugul, dar celui care
a dus un trai mai bun îi este foarte greu să se obişnuiască cu nevoile lumii. Cine
cunoaşte lipsurile mai uşor le suportă. Dar ce s-a întâmplat de a sărăcit împăratul?
Cum de au ajuns să alerge vântoaicele prin hornuri până şi la curte? Nimeni nu
ştia. Doar unul, croitorul cunoştea adevărul...
Odată într-o noapte, sărăcia s-a furişat în casa croitorului. Cotrobăia prin
întuneric, peste tot. Căuta să fure ceva! Nici de lumânare nu avea nevoie. Din
obişnuinţa lua tot ce găsea: pâine, haină, viaţa cuiva...
Croitorul auzi paşii sărăciei şi o recunoscu, dar se prefăcu că doarme. Ba în
sinea lui râse. Îşi aduse aminte de un hoţ adevărat care-i intrase altă odată şi când
a aprins lumina l-a speriat. ”Ce cauţi în întuneric? l-a întrebat. Eu caut ziua, pe
lumină şi nu găsesc nimic...”
Croitorul se prefăcu adormit. O urmărea pe hoaţă, aştepta să vadă ce avea să i
se întâmple. Că el pusese în buzunarul de la pijamaua pe care o cosea împăratului
nişte cârligele-capcană. Tâlhăriţa n-ar fi putut să treacă indiferentă fără să bage
39
 mâna în haina de mătase. Şi croitorul nu s-a înşelat. Auzi deodată un ţipăt
disperat:”Aoleu!” Iar prin întuneric desluşi umbra sărăciei care se zvârcolea.
- Dă-mi drumul, om rău, ce eşti!
- Nu fi proastă! îi răspunse croitorul, nu vezi că stai ca un bibelou în pijamaua
împăratului?
- Văleleu, ăstuia şi la pijama îi trebuie buzunare! se văicăra sărăcia. În gând îşi
chemă surorile: Foamea, Mizeria. Acestea auziseră din stradă ţipetele suratei lor şi
toate au dat buzna fără să bată la uşă..
- Da-i drumul surorii noastre şi te facem împărat, i-au zis aceste croitorului.
Dar el le răspunse:
- Ca să fiu împărat trebuie să vă stârpesc!
- Îţi jurăm pe toată sărăcia şi foametea noastră că după ce te facem împărat, nu ne
mai vezi...
Croitorul era om care ţinea la meseria lui şi nu voia nimic mai mult. Apoi, şi pe
împărat îl stima, pentru că venea să-şi coase hainele la el. Alese să nu elibereze hoaţa.
Dimineaţa însă veni o slugă de la curte şi luă în grabă pijamaua cu tot cu sărăcie în
buzunar. Zadarnic îi striga din urmă croitorul:”Stai, aşteaptă să scot din buzunar...”
Din acea zi începu să se aştearnă nenorocirile peste împărăţie. Cauza o cunoştea
doar croitorul, dar îi era frică să spună cuiva.

Faţa minciunii 55555555555

Era odată un împărat. Şi era împăratul cela tare amărât. Deşi avea bogăţii pe
care nu le măsurai nici cu privirea, nici cu pasul. De ce atunci să fi fost împăratul aşa
de trist?
Cine primea mai multe cadouri decât el la ziua de naştere? Veneau şi tot veneau
doritorii de a-l felicita. Toţi se străduiau să demonstreze cât de prieteni îi sunt. Mai
ales cei bogaţi îi arătau devotamentul prin buchete mari de flori şi cadouri care abia pe
care abia le duceau. Dar, iată, tocmai din acest motiv se întrista împăratul! După ce se
mai scurgea o vreme după ziua lui şi unii îl uitau – se însenina la chip. Dar când se
apropia ziua de naştere, iar se lăsa umbra tristeţii peste chipul lui.
Odată, însă, chiar în ajun de marele eveniment, i-a rugat pe supuşii lui să
răspândească vestea în lume, că foarte curând nu va mai fi împărat şi că toate
haznalele sale s-au pustiit.
Ca să vezi şi să nu crezi! Nu l-a mai deranjat nimeni de la o bună dimineaţă cu
flori şi urări şi nici chiar la geam nu i s-au cântat osanale. Iar la prânz, când a venit la
masă, a rămas plăcut surprins: îl aşteptau câteva slugi devotate, care cu vinovăţie în
privire i-au urat mulţi ani:”Dacă aţi poruncit să se vestească...”
Lumea în stradă se auzea aclamând, dar nu în sănătatea împăratului. Strigau cât
îi ţineau baierele:”Trăiască noul împărat...”
Împăratul îi privea prin geam, dar fără tristeţe în privire. Ba, părea mult mai
împăcat ca alte dăţi.
Adevărat că, spre chindii, a fost deranjat de câţiva sărmani – din acei care alte
dăţi se înfruptau şi ei după marele ospăţ cu câte ceva. Acum, dacă au aflat ce i s-a
40
întâmplat împăratului, au pus mână de la mână, mărunţiş adunat cu mare greu, şi i-au
cumpărat împăratului o floare, că pentru mai mult nu le ajunsese. Au venit şi ca să fie
primiţi la împărat au început prin a zice: „Noi n-avem nevoie de masă, o facem aşa,
din drag de el...”
Mare a fost bucuria împăratului! Mult mai mare decât tristeţea de cândva, de la
alte asemenea zile. Se bucură pentru că descoperise un mare adevăr. Şi, chiar dacă
tristeţea-i era şi ea, bineînţeles, prezentă în suflet, căci văzuse faţa minciunii, oricum
era fericit. Şi-i invită la masa plină cu bucate pe cei câţiva musafiri. Şi a petrecut ca
niciodată!

Două nuci şi un castravete

Le ţinea în mână şi nu se îndura să le mănânce. Le-a numărat mai întâi: una,

două, apoi s-a gândit că, dacă fiecare are câte un miez în căsuţă, va avea tocmai:
unu, doi, trei... Apoi, într-o coajă de nucă atâtea poţi pune! Castravetele mirosea a
iarbă verde şi avea ghimpi. Înţepat, îl puse în buzunar cu gând să-l mai lase să
crească, dar tot atunci apăru bătrâna. Cea care stătea de dimineaţă până-n seară
lângă magazinul alimentar. De câteva ori l-a servit cu bomboane şi chiar l-a
chemat sub umbrela ei când odată începu să plouă. Era o baborniţă bună. Putea fi o
bunică, dacă ar fi avut nepoţi, dar nu-i avea...
- Dă-mi nucile şi-ţi spun ceva!
Nu se împotrivi, îi dădu nucile şi baba le puse pe rând în gură, le strânse între
gingii şi prinse a ronţăi – mânca miezul cu tot cu coajă. După ce înghiţi, râse cu
gura ştirbă:
- Scoate şi castravetele cela, apoi îţi spun...
Castravetele, dacă n-ar fi scos nasul din buzunar, ar fi scăpat, dar...
Se trezi! Dar nu ieşise cum se vede din vis pentru că baborniţa stătea chiar în faţa
lui. Îl privea şi se hlizea cu gura-i ştirbă. Se căută la buzunar: nici urmă de
castravete! Cum se vede, baba reuşise să-l mănânce în vis. Dar poate nici nu l-a
avut? Acum ce mai voia de la el? De ce l-a trezit cu noaptea-n cap?
- Nu mai am nimic de mâncare... murmură băiatul, ţi-am dat totul.
- Ştiu, flutură bătrâna din toiag. Ştiu că n-ai, de asta am venit...
Ar mai fi dormit. S-ar fi lăsat cufundat în somn, acolo se simţea mult mai bine şi
era stăpân pe toate. Uneori, în unele vise avea casă, avea fraţi, surori. Odată, tatăl
i-a tras o mamă de bătaie încât s-a trezit ud learcă, dar fericit. Avea cine să-l bată şi
pe el ca pe ceilalţi copii. Atunci, deşi-l mai dureau coastele, nu de bătaie, din cauza
pământului prea tare care-i slujea drept saltea, a închis imediat ochii în speranţa să
mai vadă odată chipul celui care l-a chelfănat, dar el dispăru ca suflat de vânt. Ca
în toate visele frumoase. Căşmarurile, e ştiut, ţin mai mult.
Acum visul i se spulberă, atâta doar că personajul visat îi stătea chiar în faţă.
Baba! Ce ma dorea de la el?
- N-am nici măcar răbdări fripte...
- Lasă, nu repeta şi tu ca un papagal „N-am, n-am!” eu, iată, vin cu o veste
bună. Pentru tine! Poate ţi-a surâde norocul, că eşti băiat cu suflet mare.
41
Ştiu eu. Te urmăresc de când ai fost lăsat de izbelişte. Ca un motan al
nimănui. Păcat de tine, că nu eşti ca ceilalţi...
Niciodată nu se gândise cât de e bun e sau cât e de rău. Învăţase multe lucruri
din cele câte i se întâmplau, dar nu le punea pe cântar. Ştia, bunăoară că, dacă n-a
avut ce pune drept inimă într-o zi şi maţele supărate îl ocărau cum le venea lor la
socoteală, trebuia să le suporte revolta şi să aştepte cu încredere că mâine
numaidecât îi va cădea ceva. Să creadă chiar dacă nu ştia unde şi când va da
norocul peste el. S-ar fi putut să-i vină ca o mană cerească o bucată delicioasă de
pâine cu magiun sau cu unt. Să găsească o jumătate de tartină aruncată de cineva
care, cum se vede, se săturase. De unde nici se aştepta îi cădea! Odată, stătea pe
banca de lângă şcoala cea mică, urmărind copiii cum intrau şi ieşeau zbenguindu-
se. Era locul preferat, până a-l alunga paznicul... Iată, odată, până a fi fugărit ca un
câine al nimănui, stătea tupilat sub gardul şcolii şi mânca o felie de pâine pe care
brutarul se îndură să i-o dea. E om bun uneori brutarul! De astă dată îi, mai şi
stropise pâinea cu ulei, presurându-i şi puţină sare. Demult nu mai avusese o
asemenea masă boierească! Uleiul mirositor şi pâinea proaspătă îl îmbătaseră...
Muşca câte o fărâmă mică şi mesteca până-i rămânea în gură doar saliva aromată
de la pâine şi de la ulei. Ar fi întins plăcerea mult şi bine că nu se grăbea nicăieri,
dacă nu s-ar fi trezit în faţă cu un căţel răsfăţat. Se opri chiar în faţa lui, prinse a
ţopăi nerăbdător, lingându-se pe bot. Căţelul nu-şi rupea ochii de la felie. Nu-i
plăcea să fie privit când mânca ori când îşi făcea nevoile, de aceea rămase cu
bucata de pâine lipită de buze, iar o şuviţă de ulei i se prelinse în pumn, apoi îi
alunecă pe pantalon.
- Ce te-ai oprit, Pufulete?! îi strigă câinelui stăpâna, o cuconiţă drăguţă, dar
îngâmfată. Se vedea după privire. Nu vedea pe nimeni în jur, ci numai căţelul ei.
Însă zadarnic încercă să-şi ademenească prietenul. Acesta nici de gând să se
clinteasă. Se uita la felie fără a clipi.
Băiatul auzise întâmplarea cu un zgârcit care mânca în faţa unui câine flămând,
dar nu-i dădu nici o fărâmă. Că era prea zgârcit! Şi câinelui de mare poftă i-au ieşit
ochii din cap. Aşa a fost!? A auzit povestea de la cineva de încredere. Trebuie să fi
fost adevărată. Acum, iată, şi la bucata lui de pâine se uitau doi ochi pofticioşi. Era
mai bine să se fi grăbit, să fi mâncat singur, dar acum ce era să facă? A rupt un colţ
nu prea mare, că nici nu rămăsese prea mult din felie, dar nici chiar mică de tot nu
era fărâmitura – ar fi avut de mestecat până atingea soarele crengile copacilor. Dar
nu-i părea rău! A rupt şi i-a dat căţelului. Acela se repezi şi înghiţi pe loc colţul de
pâine apoi, împăcat că-şi potoli pofta, fără a mulţumi, prinse a mişca din coadă.
Poate în felul acesta îi mulţumea sau se lăuda că a păcălit pe cineva. Stăpâna lui în
loc să-i mulţumească, se uită supărată la băiat şi se răsti:
- Mai bine te-ai ascunde şi ţi-ai mânca resturile aşa ca să nu te vadă lumea...
- Pâinea... e bună, dacă vrei...
A mai vrut să-i spună cuconiţei că, dacă a înfulecat-o într-o clipită căţelul ei
răsfăţat, înseamnă că e foarte bună. Dar ea îi întoarse spatele şi nu-l mai asculta.
Rămase cu mâna întinsă şi cu felia parcă şi mai mică în palmă. Fata îşi dădea la
rost căţelul:”Te-am învăţat să nu te-atingi de mizerie!...”

42
 Atunci pâinea cu ulei nu i se mai păru atât de gustoasă. Şi pentru prima dată
înţelese că pe lume există bunătăţi pe care el nu bănuise. Din care se înfruptă
numai cuconiţa şi căţelul ei. Iar altă dată îl surprinse un băiat mâncând un pesmete
uscat-uscat, dar răzmuiat cu apă de izvor. Era bun. Chiar foarte bun! Băiatul cela se
uită dintr-o parte, îl urmări, apoi îl rugă cu glas răguşit să-i dea şi lui o fărâmitură.
Îi rupse un corn, suflă pe muşcătură – în gând!, ca să nu-şi dea puterile, după care
îl servi pe băiat. Acela, după ce a lins şi fărâmiturile de pe mânecă a scos o
ciocolată – adevărată!, de cele de care poţi vedea în vitrine şi l-a servit. Ce
gustoşenie! Adevărat că nu prea fusese răsfăţat în viaţa lui cu bunătăţi, ca să le
compare. Doar la Paştele Blajinilor, câteva zile viaţa îi este îmbelşugată. Atunci
toată lumea se adună la cimitir şi, după ce toţi se satură de servit morţii, găseşte pe
morminte multe de toate: covrigi, bomboane fel de fel, ouă roşii, chiar şi verzi. Dar
asta se întâmplă o dată în an! Şi de Crăciun mai poate primi câte un cadou, ce-i
drept trebuie să îngheţe mult aşteptând să-l vadă careva şi pe el. Anul trecut a
îngheţat atât de tare, uitându-se la bradul frumos de pe piaţă de nu şi-a putut încălzi
picioarele nici în primăvară. Norocul lui că găsise în toamnă nişte cizme purtate,
dar bune pentru el! Şi un palton! Dar pentru a te căpătui cu aşa ceva a trebuit să
urmărească gunoiştea de dimineaţă până seara – din primăvară până-n toamnă. Şi
să fie primul în fiece dimineaţă! Când se nimerea să găsească ceva potrivit, era
fericit câteva zile. Spăla hainele în vale la izvor, le usca pe iarbă şi parcă erau noi!
Nu miroseau a orfan. Dacă nu l-ar fi ştiut nimeni ar fi crezut că-i copil ca toţi copiii
îmbrăcat de părinţi...
Multe-a învăţat de când s-a trezit singur. Abia de-şi aminteşte chipul femeii
care l-a adus într-o zi şi l-a lăsat în piaţă. I-a pus în mână o legătură cu ceva de
mâncare şi i-a zis:”Gata, eşti mare! Caută-ţi singur de nevoile tale... Dacă mamei
tale nu-i pasă să vină să te ia!” L-a lăsat şi s-a dus. N-a fost în stare să facă un pas,
nici să strige. Nici să mai plângă. În ajun îl bătuse aşa de tare. Pentru că se făcuse
vinovat: spărsese o vază! Chipul femeii nu-l ţinea minte, în schimb vaza aceea o
vede şi acum uneori. Când închide ochii – întâi o vede întreagă, apoi ţăndări şi abia
atunci, printre cioburi apărea schimonosit chipul femeii care l-a lăsat...
Bătrâna se uita, îi spunea ceva, dar el n-o auzea. Părea că se uită la un film despre
el. Văzuse odată un film. Despre alţi copii. Întâmplător a nimerit în cinematograf.
A fost luat cu valul împreună cu alţi copii care veniseră cu grămada. Nici n-a
trebuit să cumpere bilet. A fost ceva... Ceva cum i se întâmplă numai în vise,
noaptea când e vară şi e cald şi îşi găseşte un culcuş... Îşi aminti de bătrâna căreia
i-a dat două nuci şi-un castravete şi se trezi din gânduri. Bătrâna îl scutura de
umeri:
- Hei, băiete, ce-i cu tine? Nici nu ştiu cum te cheamă... Ia vezi ziarul acesta! Nu
cumva eşti tu acesta căutat de mama lui?...
Bătrâna îi întinse un capăt zdrenţăros de ziar şi atunci văzu că are ochi albaştri şi
blânzi. Luă ziarul se uită în ochii unui celui căutat de mama lui şi tresări. Îl
cunoştea! Îl văzuse odată, dar mai demult, când se aplecă prima dată de-asupra
izvorului în care îşi spală faţa în fiecare dimineaţă, iar hainele în fiecare primăvară.
Îl cunoştea foarte bine, dar nu-i ştia numele...
- Ei? De ce taci?
43
 - Dacă nu ştiu să citesc.
Baba, cu degetu-i gros şi chircit, asemănător cu un castravete – cel din din vis,
prinse a fugări cuvintele scrise sub fotografie.
- Ia ascultă! Uite ce scrie:„Îmi caut băiţelul pe care l-am lăsat în grija unei
prietene... Am plecat la muncă în Italia, altfel aş fi murit de foame.
Trimiteam bani până mi s-a întâmplat o nenorocire... Băiatul a fugit într-o zi
de la prietenă, s-o fi pornit să mă caute... Poate cineva l-a întâlnit, l-a văzut?
Voi fi recunoscătoare, dacă...”
Băiatul asculta şi deodată simţi obrazul ars de lovitura unei palme, iar în faţă
printre ţăndările sticlei văzu un chip care părea că se mişcă încercând să se
contureze. Exact cum îşi vedea chipul pe oglinda apei învolburate. Îl cuprinse din
senin o căldură şi simţi că dacă n-o ia din loc se prăbuşeşte. Bătrâna încercă să-l
prindă, dar rămase cu capătul de ziar în mână mestecând cuvinte cu gura ei ştirbă:
- Uite că dă norocul şi peste tine! Hei, băieţele, nu fi prost, unde fugi?!

Mătura

Da, a fost pedepsit! O să ţină minte mult şi bine. Şi iarna o s-o ţină minte.
Datorită pedepsei. De câte ori vede mătura, de atâtea ori şi-o aminteşte cum şi-a
izbit coada de poponeaţa lui. Şi vara când o va vedea –mătura!, îşi va aminti de
iarnă. Mai grav e că s-ar putea să nu se însoare niciodată. Aşa zice mama de
Toderică flăcăul bătrân al satului: nu s-a însurat, că l-a măsurat în copilărie maică-
sa cu mătura. Mare tragedie că n-o să se-nsoare! În schimb, ieri s-a jucat la săniuş
pe săturate. Dacă nu i-ar fi fost foame s-ar fi tăvălit prin zăpadă toată săptămâna.
Se rostogolea atât de frumos de sus pe pe dealul de lângă moară până în vale. Ehe,
să-l fi văzut băieţii din clasa lui cum se tăvălea prin zăpadă fericit... Ar fi crăpat de
ciudă! Dar era singur şi stăpân pe tot săniuşul! Adevărat că-i era un pic cam trist,
în schimb nimeni nu-l împingea din spate şi nici nu i-o lua nimeni înainte. Păcat
că nu l-a văzut nimeni! Nimeni n-a avut curajul lui... Toţi s-au dus la şcoală, deşi
au promis că vin la săniuş, chiulesc o zi. Mare pagubă dacă lipseşti o zi de la
lecţii! Şcoala nu se topeşte, rămâne pe loc, pe când iarna... Iarna azi este, iar
mâine poate să nu mai fie! Nimeni în afară de el nu s-a ţinut de cuvânt. S-au temut
cu toţii de mătură? Că n-o să se însoare. Ei şi dacă va rămâne flăcău bătrân? În
schimb niciodată n-o să uite această iarnă...

Mica mea prietenă

Noua mea amică, se frământă. O simt şi nu doar pentru că sunt prezentă şi

stăm la aceeaşi masă. Un simplu gest de-al meu, o înghiţitură în sec, ar face-o să se
ridice imediat şi să-mi întindă o bucăţică din bucăţica ei. Aşa cum fac copiii: iau de la
gură şi-ţi dau să guşti, dacă te simt aproape de sufletul lor.

44
 Într-adevăr, mă serveşte. Dacă aş fi refuza-o, s-ar fi supărat. Ar fi durut-o.
O durere pe care n-o mai ştiu din copilărie (adânca mea copilărie!). Astfel că mă simt
obligată să-i răspund şi eu printr-un gest.
Prietena mea îmi aminteşte de o păpuşică desenată frumos, cu obrăjori
rumeni, cu ochi mari şi privire mereu plină de curiozitte şi mirare. Dar fiindcă
clipeşte, vorbeşte şi merge, îmi spulberă asemănarea ei cu păpuşica mea. Atunci de
cine să-mi amintească? Simt că mă urmăreşte printre gene. Orice mişcare mi-e
cercetată. Atât ochii cât şi privirea îmi amintesc de cineva pe care n-am mai văzut-o
de demult-demult, din copilărie. De prietena mea! Avea câţiva pistrui care-mi
plăceau atât de mult, încât sufeream că nu-i am şi eu. I-aş fi dat orice pentru unul
singur. Avea şi buze pline, roşii, pe care gerul iarnii i le rănea. De parcă o săruta cu
drag. Mi se părea fermecătoare pentru că avea asemenea buze, care-i crăpau atinse de
ger. Îmi muşcam şi eu buzele, le lăţeam cu degetele, încercând să le fac mai mari,
mai pline, mai roşii, ca la prietena mea. Dar în zadar!
Simt că mă aşteaptă să-mi ridic ochii. Noua mea amică! Ar vrea, simt că
trebuie să fac un popas, să las lucrul şi s-o ascult. Ridic privirea şi ochii ei ca doi
iepuraşi îmblânziţi, sar în calea privirii mele.
- Doamnă, pot să vă mărturisesc ceva?
- Desigur, desigur...
- Dar să rămână între noi, se poate?
- Să rămână! jur pe copilăria mea, fără a o spune în glas.
- Tăticul n-ar înţelege...
- Ştiu...
Tăticul ei, colegul meu de birou, tocmai a ieşit. Şi foarte bine! Un tătic nu le poate
înţelege pe toate şi nici nu e cazul. El e bărbat, dar bărbaţii se înţeleg cel mai bine
între ei...
- Am pierdut o prietenă!
Privirea-mi tresare. Amintirile mele au prins să hohotească, dar bine că râsul şi
plânsul amintirilor nu se observă. Ele plâng şi râd în capul nostru. Acum se amuzau
de naivitatea noii mele prietene.”Ia auzi, a pierdut o prietenă! Dar poate n-a fost cea
mai prietenă prietenă?! Nu ştie câte-o să mai aibă şi câte-o să mai piardă...” Mi-am
alungat amintirile impertinente şi mi-am îndemnat inima să asculte şi să judece. Ea e
mult mai înţelegătoare decât mintea. Ştiut lucru, ea suferă toate pierderile în tăcere!
Ţin minte cum din gelozie şi mare durere pentru o amică (a fost prima mare
pierdere!), nu mai voiam nici să aud, nici să văd pe nimeni. Zadarnic încerca prietena
să mă împace. Cred că semănam atunci cu o prinţesă mofturoasă, răsfăţată. Iar pentru
că nu mă putea înţelege şi nici n-o lăsam s-o facă, prietena din cauza căreia sufeream
s-a depărtat tot mai mult şi într-o bună zi şi-a găsit o altă prietenă. Am pierdut-o
pentru totdeauna. Poate o fi suferit ea atunci?! Eu însă nu simţeam decât suferinţa
mea. Calea cunoaşterii noastre se frânge în faţa porţii închise. Deci nu putea inima
mea să n-o înţeleagă pe noua mea amică.
- Dar poate nu e totul pierdut?!
- E... pentru că nu mai are nevoie de mine. Avea cât a fost bolnavă şi mă duceam s-o
vizitez...

45
 Pleapele-i ca două cortine s-au lăsat strivind o lacrimă vorbitoare. Căderea
pleoapelor mi s-a părut justificată: astfel încearcă să protejeze sufletul ca să nu iasă
afară plângând.
- Acum şi-a găsit o altă prietenă... Iar eu nu mai am pe nimeni!
Doamne, câtă singurătate poate răspândi în jur o simplă frază! M-am simţit
obligată să deschid obloanele sufletului, să dau frâu liber gândurilor şi să uit de
treburile mele, ca să alung singurătatea oploşită chiar în faţa mea. S-o alung ca pe o
muscă urâtă şi sâcâitoare. Şi s-o fac cât mai repede posibil. Mi-am strigat:”Ce
aştepţi? De ce nu asculţi? Singurătatea-muscă nu bâzâie, nu aştepta degeaba!
Vorbeşte-i cât mai repede! Cea care-ţi solicită sfatul poate pleca. Aşa cum pleacă de
lângă uşă un cerşetor dacă te codeşti prea mult şi nu-i deschizi... Vai, şi uşa îşi întinde
un braţ. Îi face loc să intre tăticului-coleg al meu. De ce s-a-ntors atât de repede?! N-a
mai putut să stea la o ţigară, să se mai plimbe? O şoaptă timidă se strecură spre mine
ca o lacrimă de lumânare. Se furişă ca să nu fie descoperită şi parcă ar fi fost adresată
nimănui: „Nici nu ştiu ce să mă fac...”
Tăticul cum ieşise cu grijile sale în spate, aşa s-a întors. El nu vedea lacrima, nu
auzea şoapta şi foarte bine! Iar eu am încercat să alung musca cea urâtă... Musca
închipuită, cum se vede, mă ajută: îi aminti ceva colegului-tătic şi acesta,
scărpinându-se la ceafă ieşi din nou, lăsându-ne să ne spunem ce ne doare. Să ne
lingem rănile, cum îi place să spună unei prietene de-ale mele.
- Steluţo, ştii cum se-ntâlneasc oamenii?
- ?!?
- Uite-aşa ca şi noi. Merg o bucată de drum împreună, devin prieteni, se ajută... Până
la o răscruce merg, apoi se despart. Pentru că unuia îi trebuie într-o parte, iar altuia în
altă parte. Dar au învăţat câte ceva unul de la altul! S-au simţit bine, s-au ajutat,
poate... Şi asta e minunat şi trebuie să ne bucure. Asta s-a întâmplat cu tine şi cu
prietena ta. Ea s-a dus în drumul ei, tu trebuie să-l găseşti pe al tău. Nu cumva să-ţi
pară rău când se întâmplă să te desparţi! Înseamnă că aşa a trebuit. Şi pentru că
drumuri sunt o sumedenie şi oameni sunt şi mai mulţi, iarăşi vei întâlni pe cineva.
S-ar putea să mergi un drum şi mai lung alături de acest altcineva. Depinde de tine,
de tovarăşul sau prietena de drum. Ba, depinde şi de drum – cât de lung este! De
aceea zic: să nu ne supărăm pe acei care pleacă pe alt drum – în drumul lor! E mai
bine să ne bucurăm că ne-am întâlnit, că am fost prieteni... Dar mai ales, trebuie să
credem că prietenii adevăraţi ne aşteaptă la nu ştiu care răspântie. Altfel nu se poate!
Dacă înţelegem acest lucru, nu mai suferim...
Cortina de pe ochii care-mi sorbeau cuvintele s-a ridicat şi acum sunt privită ca o
vrăjitoare care proroceşte minuni în care şi dânsa vrea să creadă.
- Mulţumesc...
- Pentru ce?
- Nici eu nu ştiu pentru ce, dar nu mă mai supăr pe prietena mea, şopti mica mea
prietenă ca să nu fie auzită de tăticul ei – colegul meu, care tocmai revenise şi părea
că-şi ciulise urechile şi ne asculta.

Izvorul
46
 Ideea călătoriei a încolţit în scăfârlia lui Tudor. Când părea că jocuri nu ne
mai veneau în minte. Stăteam şi ne pârjoleam la soare. Vorbeam despre fete. Vlad
avea o părere foarte proastă despre genul feminin. Zicea că-s făţarnice şi ţâfnoase.
Nu-l contrazise nimeni. Ştiam de ce judecă astfel. Nici o fată nu voia să-i fie
prietenă. Nu puteam fi de aceeaşi părere cu el. De aceea când am trecut la
caracterizarea pozitivă a fetelor, Vlad se retrase în umbra unui tufar şi se uita în
depărtare. Se vedea că-l supără alocuţiunea mea, îşi muşca buzele, încercând să nu
mă contrazică. Mişu povestea încântat despre o verişoară de-a lui care poate
păstra tainele, ca şi băieţii. Iar eu mi-am amintit de Lucica din clasa noastră. Chiar
zilele trecute m-a convins că-i un camarad adevărat cu nimic mai prejos decât
băieţii. Aş fi argumentat cu întâmplarea de la lecţia de franceză când franţuzoaica,
crezând că i-am şoptit vecinului răspunsul, s-a repezit şi m-a lovit dureros cu rigla
peste palmă. Dar nu purtam nicio vină! Lucica a avut curajul să lanseze
replica:”Mai întâi aflaţi vinovatul, dacă vreţi să pedepsiţi pe cineva!”
Franţuzoaica, roşie de furie, se repezi şi o lovi şi pe ea. Am zărit în colţul ochilor
Lucicăi o lacrimă ca o mărgea – de durere! Dar n-a ţipat, n-a scos un cuvânt. O
privi pe învăţătoare îndelung drept în ochi, cu zâmbet în colţul buzelor. Niciun
băiat n-ar fi fost în stare să reziste cu atâta dârzenie. Franţuzoaica înfuriată îi
strigă:”Scrie de o sută de ori: Nu mai vorbesc la lecţii!” Lucica a scris, dar n-a
vrut să-i răspundă la nicio întrebare. Arăta cu degetul în caietul în care scrisese de
o sută de ori:” Nu mai vorbesc la lecţii...” Bravo ei!
mâncare. Părea că-l aduce un vânt nevăzut. Câţiva nori se opriseră de-asupra
noastră. Mi-au Mi-
Mi-am amintit de visul năstruşnic care-l avusesem în ajun: părea că stăteam
pe un nor şi mă uitam în jos. Mă uitam printre nori... Deodată Tudor sări ca ars.
- Mai lăsaţi-le pe fete în plata Domnului! Am o idee fantastică...
Mereu umbla cu idei din cele mai trăsnite. Nimeni nu sări în sus de curiozitate,
aşteptam lungiţi. Numai că Tudor special lungea tăcerea, voia să ne pună pe foc.
- Zi-i mai repede! nu rezistă Vlad, se vedea că e bucuros să treacă la o altă temă
de discuţie.
- Vine vara!
- Vine, ei şi?
- O lună lucrăm în brigada şcolii, după care... paştem gâştele sau tăiem frunze la
câini. Asta ar fi să facem?! Dar ideea mea e fantastică...
- Păi, spune-o odată! n-am rezistat eu.
Tudor continua să tragă mâţa de coadă.
- Nu cumva vrei să-ţi jurăm că vom tăcea, înainte de-a afla ideea ta?! Spune-o să
vedem cât costă...
- Mă gândesc să facem o călătorie pe jos până... unde ne-or duce ochii!
- Minunat! Încălţăm papucii cu pingelele de fier şi când se rod aceştia ne
întoarcem? râse Mişu cu poftă.
Mie-mi plăcu ideea. Poate chiar invidiam scăfârlia genială a lui Tudor. Aş fi
vrut să fi încolţit în capul meu, dar... Asta e! Mereu mi-e dat să merg în urma
altora, chiar şi cu gândurile.
47
 - Bine, dar cine-ţi permite să te porneşti aşa de capul tău pe dealuri singur? medită
în voce Vlad. El fiind de fapt cel mai liber dintre toţi. Unde voia acolo se ducea şi
când îi trăsnea. Părinţii lui erau plecaţi departe, în Italia. Mătuşă-sa la care locuia
s-ar fi bucurat să mai scape de el.
- Adevărat, dar... S-ar cuveni să luăm cu noi pe cineva mai în vârstă.
- A cincea roată la căruţă! se răţoi Tudor.
- Şi dacă ar vrea domnul Luchici?
- Mâine îl acostăm! am propus şi mi-a făcut plăcere că toţi m-au suţinut. M-am
simţit pentru o clipă lider!

Nimeni n-ar fi îndrăznit să-l numească pe profesorul de geografie a cincea roată

la căruţă. E de-al nostru – asta ar spune-o fiecare. De când a venit în şcoală a trecut
de partea elevilor. Fără să-şi afişeze poziţia. Şi nimeni n-ar fi putut ghici care dintre
clase îi este mai apropiată. Cu unii mergea la pădure, cu alţii la iaz. Până şi cu fetele
împărtăşea secrete. Parcă ar fi fost şi el elev. Rareori îl vedeai printre învăţători.
Intra în fuga mare în cancelarie, lua catalogul şi ieşea imediat. La recreaţia mare se
încălzea la soare de rând cu elevii. Cei mici umblau după el ca puii din urma cloştii.
Gălăgioşi, curioşi, se îmbulzeau, îl ascultau ce spunea şi-l luau de mâini. Învăţătorul
tuturor!

A doua zi l-am privatizat pe Luchici noi, băiaţii. Fetele stăteau cu cărţile în mână,
– mimau că ar fi repetat temele, deşi era clar că trăgeau cu urechea. Alţi învăţători
treceau pe lângă noi, îndreptându-se indiferenţi spre cercul învăţătorilor. Când ne-am
apropiat de domnul Luchici, el tocmai le spunea câtorva puşti ceva despre masa
pământului, că ar fi atât de echilibrată, încât nu-i permite (deocamdată!) nici să se
apropie, nici să se depărteze de soare.
- Dacă s-ar îngrăşa pământul!, ne-am topi, atunci apropierea de soare ar fi
inevitabilă...
Ascultătorii făcuseră ochi mari. Unul dintre pici întrebă emoţionat:
- Atunci nu trebuie nici noi să ne îngrăşăm?!
- Vezi că dacă pământul s-ar uşura, ne-am preface în gheaţă, căci în acest caz s-ar
depărta ca un grăunte neînsemnat în Marele Cosmos...
Ascultam şi eu, încălzindu-mă la gândul topirii, dar în aceeaşi clipă simţii cum mă
mângâie pe spate fiori reci.
- Atunci am face o călătorie interplanetară... gândi în voce Vlad.
În aceeaşi clipă sună clopoţelul şi a trebuit să revenim în clase. N-am reuşit să
vorbim cu geograful, dar poate spre binele nostru. De aceeaşi părere au fost şi Mişu,
şi Vlad, şi Tudor. Am hotărât mai întâi să ne pregătim noi. În primul rând, ne-am
protejat de alţi doritori de-a călători. Se ştie că de o idee frumoasă se agaţă mulţi!
Dar cu cât mai mulţi, cu atât mai multe griji şi vorbăraie goală. Ideea ne aparţinea şi
era în dreptul doar al nostru s-o realizăm!

E simplu de zis, de adunat cele necesare. Încearcă să sustragi din casă un fir de aţă
fără a spune la ce ţi-ar folosi.
- La ce-ţi trebuie toporaşul? îl iscodi pe Vlad mătuşă-sa.
48
- Ca să vezi, descopăr sub laviţă o pungă cu un pachet cu orez, cu hrişcă, cine să le fi
pus? o întrebă bunica pe mama lui Mişu, dar tot ea dădu vina pe scleroză. Cum se
vede le-am dosit eu pentru zile negre!
Când însă a dispărut puşculiţa Vicăi, sora lui Tudor, aceasta a pus pe picioare cu
zbieretele ei toată mahalaua. Planul nostru suportă eşec. Am înţeles că a pleca într-o
călătorie nu e atât de simplu. Trebuie să inspiri încredere sau să fii bogat. Dar până
creşti ca să ajungi independent, îţi piere cheful de a mai călători. Cu părinţii n-avea
rost să vorbim. De obicei ei sunt mai dificili decât copiii, deşi se cred atotştiutori.
Ne-am întâlnit în acelaşi loc, mai la deal de izvorul lui moş Procopie. Locul
întâlnirilor noastre! Ne frământam ce să facem, nemaiavând, de fapt, ce face. Când
am depănat toate variantele posibile şi imposibile, Tudor a adus în pumnul făcut
căuş apă de la izvor. Se fălea că a putut-o face, de parcă cei câţiva stropi de apă ar fi
salvat de la moarte un însetat sau ar fi reînviat ideea noastră care sucombase în faşă.
Uite-l, satul arde, iar baba se piaptănă, zise Vlad supărat pe bucuria fără temei a
prietenului.
L-am înţeles prea bine pe Tudor. Şi mie-mi plăcea să fac uneori încercări de
acestea: să duc ceva cu ochii închişi până într-un anumit loc, să fac ceva care nu-mi
place, împotriva voinţei părinţilor sau voinţei proprii, ca astfel mai târziu să am de
câştigat ceva. Şi chiar aveam de câştigat. Poate pentru că eram convins că aşa se
cuvine să se întâmple. Voiam să cred că Tudor, aducând apa în pumni, s-a gândit la
călătoria noastră.
- Să ştiţi că apă mai bună şi mai rece ca în acest izvor n-o să găseşti în lume. Parcă-i
apă vie! zise el sorbind cu plăcere stropii din pumn.
- Moşul demult nu mai trăieşte, în schimb izvorul lui, uite-l, este! completă Mişu.
- Abia de mi-l amintesc, am zis eu, eram mici când s-a dus. Parcă-l văd, venea aici,
îşi sufleca pantalonii şi curăţea izvorul. Eu îl urmăream de pe mal cum lucrează.
După ce termina, lăsa să curgă apă limpede şi, când vedea că tremură pietele în
adânc, umplea o cană cu apă şi mi-o întindea:”Ia vezi, cuconaşule, e bună apa?” aşa-
mi zicea. Iar eu la rându-mi îl întrebam:”Matale, de ce nu bei?”. L-am întrebat
pentru că ştiam că nu-i frumos să bei înaintea celor mai în vârstă, dar moşul îmi
explica că cel care sapă sau curăţă izvorul bea ultimul.
- De ce? se interesă Mişu, de parcă eu eram moş Procopie.
Nu ştiam ce să-i răspund şi mi se făcu ciudă că nu l-am iscodit pe moş atunci când
mai trăia. Acum cine mi-ar răspunde?
- Dar ce-ar fi să curăţim noi izvorul? îmi luă Tudor vorba din gură.
Din nou mi-o luă cineva înainte! Pentru că Tudor spune în glas tot ce gândeşte, în
timp ce eu îmi analizez vorbele. Acum chiar nu mai ştiam cum e mai bine!
- Să lucreze în livada şcolii fetele, iar noi aici, propuse Vlad.
- Mai sunt şi alte izvoare în Valea Fetei! am zis eu.
Băusem apă din toate izvoarele. De mici colindam dealurile. După ce treceam pe
la harbuzărie, fugăriţi de paznic, aterizam pe malul izvorului unde eram în siguranţă!
Treceam apoi pe la moşia lui Stroiescu, unde păşteau vitele băieţi din satul nostru,
dar şi din cel vecin. De obicei, asistam la răfuieli crâncene, adevărate războaie.
Împărţeau moşia boierului! Nu trecea o zi fără vreo încăierare. Noi, bineînţeles, le
dădeam ajutor la ai noştri. După ce se încheia bătălia ne spălam cu apă rece din cele
49
trei izvoare săpate unul lângă altul, apoi ne împăcam. Apa era lecuitoare. Acum nici
de acele izvoare nu prea avea cine îngriji.
Ne-a prins noaptea în acel loc strategic. Ne-am înţeles să ne reîntâlnim a doua zi.
Era desdimineaţă când am venit la izvorul lui moş Procopie. Soarele mare,
portocaliu se înălţa dintre sălcii. Băieţii făceau planul de activitate. Eu terminam de
scris poezia închinată izvorului. Primul vers îmi venise în ajun: „Dealul ca o cloşcă/
stă şi-l ocroteşte,/ Doar că apa rece/ Nu i-o încălzeşte...” Apoi, toată noaptea am
visat izvoare. Curgeau din cer, peste tot. Cum se vede mă frământam în somn, căci
am simţit mâna mamei pe frunte. Abia dimineaţă îmi mai veni un vers, apoi altul.
Ardeam de nerăbdare să citesc poezia prietenilor, dar îmi era teamă să nu observ
plictiseală pe faţa vreunuia. Ar fi semnul unei lucrări fără sens! Tudor îşi suflecă
pantalonii, încercând cu degetul cel mare temperatura apei. Mişu stropea nisipul, iar
Vlad arunca pietrele din gura izvorului. Mie-mi veni în acel moment cheful să citesc
poezia. Nu mai aveam răbdare!
- Ia ascultaţi ceva!
Băieţii s-au uitat miraţi la mine, de parcă aveam să le spun ceva ieşit din comun.
Ca să nu mă refuze cumva, am început să citesc poezia fără aprobarea cuiva,
înghiţind cuvintele:

...A tot stat ascuns

Veacuri încheiate,
Aşteptând să-i curgă
Muntele din spate?
Lungă aşteptare,
Lege pentru ape.
Omul o găseşte,
Setea să-şi adape...

În apa cristalină a izvorului se juca soarele. Râdea de mine! Mişu, fără a spune
vreun cuvânt, luă o cană de apă şi o vărsă pe pământul însetat. Picăturile păreau
mici cristale risipite în aer. Vlad şi Tudor tăceau. Urmăreau stropii care se
prelingeau pe obrazul arid al pământului. Inima mi se zbătea vrând să sară în izvor
de nerăbdare, dar şi necaz: la ce mi-a trebuit să citesc poezia?! Mă supăra tăcerea
prietenilor, cum să fii atât de nesimţit? Să nu-mi aprecieze truda? De necaz, m-am
aplecat şi am încercat să ridic cel mai greu pietroi, dar tot atunci sări Tudor:
- Stai, ce faci?
- Fac... şoptii eu cu voce strangulată de acelaşi necaz.
Atunci prietenii mei s-au apropiat şi, nerăbdători, fiecare vedeam că vrea să-mi
spună ceva, dar parcă ar fi căutat cuvintele în buzunar.
- Scrii bine! Nu te supăra, începu Tudor primul, ca de obicei, lasă piatra în pace!
Tu n-ai dreptul să faci nimic, o să muncim în locul tău... Tu... stai şi scrie!
- Nu te supăra pe noi, îl întrererupse Mişu, nu ştiam că compui poezii adevărate.
- Cuvintele toate se potrivesc... Cum de ţi-au venit?

50
 Emoţionat m-am aplecat să ridic piatra şi foarte straniu, se făcuse uşoară! Mi se
păru că şi inima-mi se aşeză la locul ei în piept, împăcată. Vorbele prietenilor
m-au fi mângâiat. Într-adevăr, până atunci nu arătasem nimănui poeziile mele.

Lucram cu spor. Mişu ne tot amintea nu cumva să astupăm vâna izvorului, aşa-i
zicea el. Auzise de la bunicu-său.
- Dacă scapi în gura izvorului un firicel de nisip – gata! Apa se întoarce, căutându-
şi alt drum.
Exagera, bineînţeles, dar nu l-am contrazis nici eu, nici ceilalţi. Apa rece ca
gheaţa ne pătrundea până la oase. Îngheţasem, deşi soarele ne frigea cefile. Eram
atât de adânciţi în lucrarea noastră încât n-am observat când s-a apropiat de noi
cineva. Ne făcu să ne ridicăm toţi odată o umbra care se întinse pe apă ca o stafie
reînviată din înec şi care tremura de furie.
- Hei, golanilor, ce faceţi aici? strigă stăpânul umbrei. Ia căraţi-vă, v-aţi găsit loc
de joacă?! Mama voastră de trântori!
Era moş Profir, un om cam sucit din alt capăt de sat. Bunica zicea că mai bine să
nu te pui cu el, că-i certăreţ de nu-l întrece nimeni. Ne uitam miraţi la el, de parcă
răsărise din pământ. N-am prididit să deschidem gura să-i lămurim că el se
întoarse cu spatele, făcând semn cuiva să vină.
- Lasă că vă arătăm noi! De ce astupaţi izvorul? ochii moşului scăpărau de
supărare. Şi tot bătea cu bastonul în pământ ameninţător. Părea că îl croieşte pe
careva dintre noi. Dar niciunul dintre noi n-a dat bir cu fugiţii. Aşteptam.
- Ce se-ntâmplă, bade Profirică?
Pe malul izvorului mai apăru o umbră care se rostogoli în apă, apoi încă alte
două.
- Ce se-ntâmplă aici?
Moşul prinse a ne certa, numindu-ne trântori neruşinaţi şi cu alte vorbe ce-i
veneau pe limbă. Apăru şi mama Lucicăi. Avea un băţ în mână. Cum se vede
adusese vaca la cireadă. Bine că nu venise Lucica să mă vadă ca un ţistar murat!,
deşi... Oricum avea să afle! Unul dintre oameni sări de pe mal aterizând la doi paşi
de Tudor.
- Ia să văd ce faceţi voi aici?
- Cură-ră-ţim izvorul... rosti Vlad dârdâind de frig.
- Da-a-a, îl cură-ră-ţam! aprobă Tudor.
Pentru un moment se făcu tăcere. Chiar şi moş Profir îşi înghiţi limba. Apoi, au
prins a vorbi toţi odată, întrecându-se unul pe altul.
- Băieţii au dreptate! Ruşine să ne fie...
- De când s-a prăpădit moş Pricochie nimeni n-a mai îngrijit izvorul...
- Ar trebui să le dăm o mână de ajutor! zise careva, iar mama Lucicăi, puse
mâinile-n şolduri, se uită în jur şi zise:
- Eu mă duc să fac nişte plăcinte...
Până la amiză s-a adunat atâta lume şi se-nvârteau atâţia în jurul izvorului, că noi
nu mai aveau ce face. Dar nu cedam! Tudor mornăia supărat:
- Noi cu ideea, ei cu laurii...

51
 Mişu se dovedi cel mai priceput, mişca pietrele atât de iscusit, încât de sub ele
ţâşnea apa, ca şi cum pietrele ţinuseră înlănţuite izvoarele. Eu cu Vlad îi ajutam
când pe unii, când pe alţii. Uitasem de poezie. Când veni mama Lucicăi cu
plăcintele din izvor mai curgea apă tulbure. Toţi aşteptau să se limpezească. Ca pe
o minune aşteptau, iar apa se făcea tot mai curată, mai cristalină.
- Uite-i că-au făcut un lucru mare băieţii aceştia! Ai cui sunt?
Bine că-i acoperi careva întrebarea şi n-a trebuit să răspundem. Nu mai conta ai
cui suntem!
- Şi în Valea Fetei sunt câteva izvoare părăsite...
- Ştim! am strigat eu înaintea lui Tudor.
Când mâncam plăcinte, mama Luciei zise printre altele:
- Eu îi ştiu, sunt colegii Luciei mele! O spuse cu atâta mândrie de parcă luase
parte la clacă şi fiica ei.

Peste o săptămână, când toate izvoarele din Valea Fetei îşi slobozeau apa
aproape vulcnic, ne-am făcut apariţia şi noi în livada şcolii. Diriginta ne întâmpină
mai mult decât supărată, era furioasă!
- Am vrut să văd cât de gros vă e obrazul! Unde-aţi umblat, leneşilor?!
Ştiam că nu-i trecuse supărarea încă de la opt martie. Nu ne iertase! O
felicitasem cu un buchet de trandafiri, pe când elevii dintr-a noua paralelă îi
dăruiseră dirigintei lor o vază de cristal. Diriginta abia se vedea de după buchetul
enorm de trandafiri superbi, care nu i-au plăcut. Ar fi dorit o vază de cristal. A
zis:”Acum, ce să fac, să-i mănânc?” I-am priceput supărarea şi aluzia, dar nu mai
puteam schimba cadoul. Mai bine am fi făcut ca elevii dintr-a-ntâi care, se zice că,
îi cumpăraseră învăţătoarei lor un furou pe care i l-au dăruit însoţit de două liste:
una pe care erau scrise numele celor care au contribuit la cadou, alta - lista
zgârciţilor... Diriginta mereu ne amintea de promoţiile ei din alţi ani:”Ei ştiau să-
mi preţuiască munca, pe când voi...” Noi nu ştiam! Am îndrăznit să-i spun într-o
zi că nu cadoul contează, ci atenţia. Şi prietenii m-au susţinut, dar ne-am ales toţi
cu o ameninţare:
- Lasă că o să-mi lucraţi până la toamnă, deştepţilor! ne spuse, întorcându-ne
spatele. Acum, ca şi atunci când ne-a ameninţat, stăteam toţi, ca cei patru
muşchetari, neştiind ce să facem ca s-o îmbunăm.
- A ta a fost ideea cu izvorul! îi sări ţandăra lui Vlad, uitându-se supărat la Tudor.
Tudor tăcea. Mişu îşi îngiţise şi el limba, scormonind ca un copil pământul cu
vârful pantofului. Am hotărât să sparg gheaţa eu. Nu-mi dau seama de unde-mi
venise îndrăzneala:
- Vă imaginaţi ce era dacă ne întorceam în toamnă dintr-o călătorie?!
- Păi, nu ne mai întorceam până ni se rodeau papucii! pufni în râs Tudor.

Era ultima zi de muncă în livada şcolii. Toţi aveau să se odihnească până în

toamnă şi numai noi patru trebuia – asta fusese voinţa dirigintei! să îngrijim de
iepuri. Iepurii şcolii! În sensul cel mai adevărat al cuvântului... Aceştia eram noi!
- Ne-au găsit ţapi ispăşitori! se văicăra Mişu.
Lui Tudor însă îi ardea de glume:
52
- Stai liniştit, că noi vom face curat, vom căra iarbă, iar cineva le va consacra
iepurilor poezii...
Acela trebuia să fiu eu! „Iepuraş cu coada scurtă...”

Ne-am simţit izolaţi, uitaţi de colegii de clasă. Părea că toţi sunt împotriva
noastră. De aceea hotărâsem că nu mai avea rost să ne prezentăm la adunarea de
început de an şcolar. După o lună de iepurărit! Dar, când eram deja pe cale să ne
căutăm de drum, ne pornisem spre izvor, apăru Lucia.
- Vlad! Tudor... Băieţi! Sunteţi chemaţi! Haide repede... ne invită zâmbind şi tot
atunci dispăru.
Era clar. Ni se pregătea o nouă baie! Lipsisem de la practica de vară...
Împingându-ne şi încurajându-ne, am intrat în sala festivă, ne-am aşezat pe
scaunele din spate şi... aşteptam! Toţi se amuzau, amintindu-şi tot felul de situaţii
comice la care noi nu luasem, bineînţeles, parte. Stăteam ca nişte sfinţi. Când l-am
văzut pe domnul Luchici îndreptându-se spre noi, ne-am înviorat, era unicul care
ne-ar fi luat apărarea! Ca la comandă ne-am ridicat toţi patru în picioare,
săgetându-l cu privire umilă.
- Noroc, băieţi!
Se apropie şi ne strânse prieteneşte mâinile. Apoi, fără să ne spună ceva, ne făcu
şmechereşte cu ochiul şi o luă spre directorul care tocmai vorbea cu diriginta.
Aceasta trăgea cu ochiul spre noi. Nu mai era nevoie să ne spunem ce era în capul
nostru. Gândeam acelaşi lucru: vom fi pedepsiţi! Noi, cei patru muşchetari ai
clasei a noua „B”... Ştiam şi cum va începe:
- Dacă n-aţi fi voi, care de fiecare dată ne faceţi probleme, am fi o clasă pe nota
10!
Căutam cu insistenţă privirea Luciei. Dacă m-ar fi privit, aş fi prins curaj, dar
părea că special îşi fereşte ochii să nu se întâlnească cu ai mei. „De-ar şti ce
poezie frumoasă i-am scris!” gândeam eu când îşi făcu apariţia directorul.
Începu adunarea. Fiecare diriginte găsi de cuviinţă să-şi scoată în ochii şcolii
gunoaiele, vorbindu-i de rău pe codaşi, apoi când s-au încheiat toate tiradele, se
ridică directorul şi ne aminti ca de la toamnă să punem mâna de carte, că altfel va
întoarce cojocul pe dos. Pe mine mă umflă râsul, imaginându-mi-l în cojoc, dar şi
acela întors pe dos. Nu era cazul să râd! Urma să ne tragă mâţa pe spinare. În
sfârşit! Luă cuvântul diriginta înmânându-le diplome fetelor: Loricăi, Vioricăi,
Lucicăi... Slavă Domnului! Mă uitam la prietenii mei, care continuau să stea ca
plouaţi în aşteptare, şi îmi veni să-l întreb pe Tudor dacă mai are în capul lui
genial vreo idee. Nu m-ar fi auzit şi nici înţeles: urmărea cu un interes incredibil o
gâncanie care sălta ba pe masă, ba în palma lui. Îşi găsise ocupaţie şi norocul lui!
Diriginta încheie spre marea noastră surprindere fără a pomeni de rău pe careva
dintre noi. „Vasăzică va fi şi mai grav!” mi-am zis eu, dar cu siguranţă gândiseră
acelaşi lucru şi prietenii mei, Am dedus după schimbul de priviri dintre noi.
- Şi acum vrem să vă facem o surpriză! anunţă directorul, întorcând capul spre
ungherul unde ne pitulasem noi.
Zâmbea! Îi ardea de glumă. „Începe delicat...” mi-am zis eu.

53
 Tot atunci dădu buzna în sală, ca un elev întârziat, domnul Luchici. Nici nu-i
observasem lipsa. Se uită în jur căutând pe cineva cu privirea, apoi, văzând
diplomele din mâna directorului, îşi frecă fericit mâinile. Ca un elev! „Se bucură
şi Luchici... straniu!” Într-adevăr, urma să se întâmple ceva neaşteptat pentru noi.
La vorbele directorului, învăţătorii, dar şi Lucia, îşi întoarseră privirile spre noi.
Apoi, şi celelalte priviri se luară după ochii învăţătorilor. Eram în centrul atenţiei.
Noi! La zid?! Dacă s-ar fi desfăcut pământul aş fi sărit înaintea ideilor lui Tudor.
Am preferat să mă uit pe geam. Am aruncat ochii afară, să scape măcar ei de
ruşine... Afară era mai bine şi mai curios! Pe cazanul cu apă potabilă se opriseră
două vrăbii. Ciuguleau fericite. Sau, poate beau apă dintr-un strop. Ridicau
pliscurile, apoi îşi luau zborul, o boare de vânt le flutura penele. Erau nostime, dar
nu-mi spulberau tristeţea. Oricum, mă ajutau să nu aud cuvintele directorului.
„Mai bine să nu-l aud...” Ştiam, îmi imaginam ce avea să spună:”În timp ce toţi
munceau, patru trântori...” vorba lui moş Profir. Vrăbiuţele săreau şi se jucau pe
cazan ca pe o scenă. Privindu-le mi-am amintit o întâmplare de pe când eram în
clasa întâi, când alergam însetaţi tocmai la fântâna lui Leahu şi mereu întârziam la
lecţii. Odată învăţătoarea ne întrebă:”De ce vă duceţi tocmai acolo, apa din cazan
e de la fântână!” „Dar e potabilă!” i-am răspuns eu nedumerit. Aşa scria pe
cazan:”Apă potabilă!” Pe atunci credeam că potabilă înseamnă otrăvită.
Învăţătoarea a râs de noi, iar noi ne-am bucurat că nu vom mai alerga la fântână
din cauza unui cuvânt. Cum se vede vrăbiile sunt mai pricepute...
urmăream o vrăbiuţă care-şi luă zborul, Tudor mă trase de mânecă, şoptindu-mi:
- Las-că scrii poezii mai târziu, acum ascultă, despre noi e vorba, mă trase de
mânecă Mişu. Ascultă, unde caşti gura?!
- Ştiu, i-am răspuns, dar în realitate nu auzisem ce-a spus directorul. Dacă m-ar fi
pus să repet ultima frază, aş fi zis:”Apă potabilă, înseamnă apă bună de băut...”
- Au vrut s-o facă pe eroii în taină! zise directorul, dar tot atunci se auzi o voce
piţigăiată, dar foarte hotărâtă, care-l contrazise. Pe director!
- Nu-i adevărat! Dacă voiau s-o facă pe eroii, se făleau, dar aşa...
Era Lucia! Am simţit în piept o zbatere care parcă mă trezi din visare. „Ce fată
curajoasă! De-ar şti ce poezie frumoasă i-am scris!”
Directorul continuă să vorbească, apreciind vorbele Luciei.
- Sunt de acord, e adevărat, toţi patru au demonstrat totodată şi multă modestie...
(„De parcă modestia poate fi dozată: multă, puţină...” gândeam eu în timp ce
directorul ne lăuda) Haide veniţi să vă vadă toţi! De ce staţi în ungher?! Haide, că am
misiunea să vă înmânez şi diplome speciale!
Domnul Luchici părea mai fericit decât noi. După ce toţi ne-au strâns mâinile, ne-
au felicitat, el se apropie şi, lăudându-ne, spuse:
- Adevărat că primarul s-a exprimat cam ciudat: „Bine că izvorului are acum o
imagine frumoasă, astfel va avea un preţ mai mare!” Vrea să-l dea în arendă unui
arab, aţi auzit?
- Pentru ce? întrebă nedumerit Vlad.
- Pentru a-i fi îmbutileiată şi dusă la ei în ţară...
- Nu se poate! aproape că strigă Tudor.

54
 Nu ne mai păsa de diplome şi de laude! Mi-am amintit cum în dimineaţa când
începusem a curăţi izvorul, ieşise lumea cu vitele. Unde mai avea să se adune
cireada? Parcă o vedeam pe bunica, când secau fântânile, cărând apă din alt capăt de
mahala. De la ea aflasem şi despre stufăriile stârpite din valea Căinarului care fusese
de-o frumuseţe rară, numai că... „În câţiva ani toată valea a fost secătuită, iar
Căinarul adunat în albia îngustă care parcă-l gâtuie an de an...” asta-mi spunea
deseori bunica.
- Dar şi unele mahalale nu prea au apă?! De ce s-o ducem altundeva?
Domnul Nicolae Luchici mă privi, clătinând din cap:
- Cum se vede va trebui să apăraţi izvorul pe care l-aţi renăscut, dar nu vă va fi uşor!
Banii de multe ori îi fac pe oameni să uite de ceea ce le-a dat natura mai scump.

Până a adormi m-am gândit la izvorul lui moş Procopie şi la Valea Căinarului.
Când eram în clasele mici, primăvara copiii din Coreea, aşa-i zice părţii de sat de
peste râul Căinar, veneau la şcoală cu căruţa peste apă. Îi invidiam, mi se părea ceva
deosebit. Îmi plăcea să mă duc şi să mă joc vara în apa grăbită a râului. Îmi suflecam
pantalonii şi agăţându-mă de sălciile care-şi muiau pletele în apă săream de pe o
piatră pe alta. Apa-mi ajungea mai întâi până la brâu, apoi până la genunchi. Acum
abia de-mi acoperă glezna. Bunica povesteşte cum punea tot satul cânepa la topit.
Era loc pentru toţi. „E numai vina omului, când se produc asemenea schimbări!” ar
zice domnul Luchici. Apoi, adormind m-am visat pe valea Căinarului. Alergam prin
iarbă şi iarba-mi ajungea până la gât, iar râul curgea vijelios...

A doua zi ne-a chemat primarul pe toţi patru. Ne-a felicitat şi drept mulţumire ne-
a promis o călătorie pe la mănăstirile Moldovei şi, bineînţeles, la Orheiul Vechi.
Visul nostru! Auzisem de acest loc minunat, am fi vrut să ajungem. Tudor îmi
şopti:”Vezi, toate au pornit de la o idee – a mea!”
- Eroii trebuie răsplătiţi! rosti primarul şi, când ajunse să-mi strângă mâna, eu
l-am întrebat:
- E adevărat, domnule primar, că intenţionaţi să daţi izvorul străinilor în arendă?
Primarul făcu ochi mari, tăcu câteva clipe, apoi cu o voce gravă spuse:
- Sunteţi băieţi mari, înţelegeţi multe şi cred că vă daţi seama cu câte greutăţi se
confruntă satul nostru azi! Dacă am da în arendă acest izvor pentru, să zicem zece
ani, am putea face multe pentru oameni şi pentru sat...
- Şi dacă vara seacă iarăşi fântânile, acei care vor veni să ne ia apa, va trebui să cerem
apă de la ei?! Ce, se vor mulţumi cu o căldare – două?!
- Vor suge toată apa! Mă susţinu Mişu.
Primarul se încruntă, se vedea că nu-i plac vorbele mele. S-o mai fi gândit că ne-a
pus la cale careva.
- Bineînţeles, ne vom sfătui cu lumea... zise el bâlbâindu-se.
- Dar oamenii pot să nu înţeleagă pericolul, dumneavoastră trebuie să le explicaţi.
- Îşi vor da seama prea târziu... Vlad şi Mişu mă susţineau.
Doar Tudor părea derutat. Nu voia să piardă visul care părea că, iată, se împlineşte
călătoria. Mie nu-mi mai păsa de nimic. Simţeam cu toată fiinţa că trebuie să apărăm
izvorul.
55
 Primarul nu ne petrecu precum ne întâmpinase, ca pe eroi. Ne-a dat de înţeles să
nu ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala. Telefonă cuiva, apoi vorbi îndelung,
astfel făcându-ne să pricepem că nu mai are ce să ne spună.

Am părăsit primăria şi am mers încet, în tăcere, până am ajuns la izvorul care

murmura paşnic, fără a bănui că cineva voia să se îmbogăţească pe seama lui. Mă
priveam în oglinda apei, auzind în urechi vorbele învăţătorului de geografie:”Banii
de multe ori îi fac pe oameni să uite de cele sfinte...”
- Există lucruri care nu au preţ! am strigat, iar prietenii mei au pufnit în râs.
- E un început de poem?! întrebă Tudor.
- Nu, e un început de scrisoare la televiziune. Trebuie să atenţionăm opinia publică,
să le explicăm oamenilor din sat cât valorează pentru ei acest izvor. O să-şi dea
seama!
- Domnul Luchici zicea că ar fi minunat dacă izvorul ar nimeri printre monumentele
naturii luate sub protecţia statului
- Să ajungă patrimoniu naţional! se bucură Vlad.
- Dar mai întâi să-l apărăm noi! îmi fură gândul de astă dată Mişu.
- Şi-l vom apăra! am aprobat şi eu. Trebuie să-i asigurăm protecţia noastră: nu va fi
niciunui străin vândută apa! S-o ştie toţi!
- Să n-ajungem că avem şi noi Sahara noastră... încheie profetic Tudor.
Izvorul părea să-şi fi încetinit scurgerea. Ne asculta. Iar din adânc auzeam (mi se
părea că aud?!) un glas, era glasul apelor din străfunduri, dar poate al moşului care
mai trăia prin apele eliberate cândva de el.

Când luna a lipsit câteva zile...

Cât de neatentă poate fi lumea! Nici n-a observat că de vreo câteva zile a
dispărut luna. Pentru mulţi nu era atât de important, pentru că s-a mai întâmplat să
dispară, apoi din nou apărea. O fi avut şi ea, luna, nişte interese, poate, probleme de
sănătate sau, cine ştie? Chiar nici cei obişnuiţi să le aibă pe toate, nici ei n-au băgat de
seamă, că cerul de câteva zile e mai pustiu şi mai întunecat...
Doar o fetiţă ştia unde putea fi luna. O fetiţa dintr-un orăşel situat departe de
Polul Nord, dar şi de cel de Sud, un orăşel crescut chiar la o răscruce de drumuri ce
duc oamenii din Moldova în lumea mare. O chema Laura şi era şi ea implicată în
dispariţia lunii, numai că, fiind prea mică şi neimportantă pentru lumea mare, chiar să
fi anunţat, totuna n-ar fi ascultat-o nimeni. Mofturi de copil! – ar fi zis unii.
Ea o rugase pe lună ceva foarte foarte important, ceva foarte personal...
Nu voia jucării, nici hăinuţe sau dulciuri. Deşi, care copil nu-şi doreşte toate
acestea!? Laura dorea un singur lucru, ceva care putea face doar luna. Pe soare n-ar
fi îndrăznit să-l roage, pentru că e prea strălucitor, n-o lăsă nici să-l privească, e
prea mândru. A rugat luna să se uite de sus, de unde stă, de printre stelele ei, să se
uite în alt capăt de lume şi peste tot, poate o vede pe mămica ei.
Mai avea un motiv pentru care a hotărât s-o roage pe cea care apare ca o
regină în fiece seară...
56
 Deseori se uita la lună cu mămica. O admirau cum răsărea de după vreun
nor, apoi cum se ascundea din nou. Cum se prefăcea în seceră sau într-o hrincă
delicioasă de pepene galben. Cum prindea să crească până se făcea rotundă ca o
portocală. Vara însă se aşezau pe banca din faţa blocului şi o admirau cum se
plimbă înconjurată de stele. Când era frig afară se uitau la ea prin geam.
Dar aceasta se întâmpla când mămica avea serviciu. Apoi, la început, când
mâmica începu să steie mai mult acasă, Laura s-a bucurat, pentru că puteau fi
mereu împreună. Dar n-a fost să fie! Mămicăi nu-i mai ardea de lună. Plângea pe
ascuns şi se frământa, scuturând buzunarele. Credea că Laura, dacă nu poate să se
deplaseze, nu vede şi n-aude...
Luna, bineînţeles, atunci apărea în fiece seară. Uneori se uita prin geam şi
părea a-i zice Laure-i: Hai priveşte-mă cât sunt de frumoasă!
Odată însă când luna se uita de după nouri, de parcă nu îndrăznea să apară,
mămica o cuprinse pe Laura şi-i zise: Fetiţa mea dragă, vreau să-ţi spun ceva, dar,
te rog, să nu te superi... Va trebui să ne despărţim pentru un timp. Vei sta la casa
de copii... Eu voi pleca departe. Voi munci, voi aduna bani şi atunci te voi putea
duce la toţi medicii din lume... Şi într-o bună zi vei putea merge şi tu...
Că nu stătea Laura în cărucior degeaba! De când se ţinea minte nu făcuse
un pas. Şi din această cauză n-a plăcut-o tăticul ei... După ce s-a născut fată, în loc
să fie băiat, cum dorise el, mai era şi cu picioarele bolnave! Într-o zi s-a supărat
foarte tare pe mămica şi pe ea, şi s-a dus.
Laura a rămas cu mămica. Pe tăticu îl păstra în minte şi, când închidea ochii
îl vedea. Îi era dor de el!
- Va veni într-o zi, o să vezi! N-o să poată trăi fără noi..., îi spunea deseori
mămica.
Dar Laura simţea că, dacă s-a dus, înseamnă că nu mai avea de gând să vină.
Dar nu-i spunea mămicăi, o lăsa să-l aştepte.
Păcat că nu venea! S-o audă pe Laura cântând. Chiar dacă nu ştia să meargă,
putea să cânte foarte frumos. Aşa credea şi lumea care o asculta...
În ultima seară, înainte de-a se despărţi a cântat până a adormit.
Mămica i-a zis: să ştii că o să-mi fie dor de glăsuciorul tău!
A doua zi a plecat.
Laurei nu-i era rău la casa de copii. Mereu se gândea la clipa când mămica ei
avea să vină s-o ia. Se ruga pentru ea să întâlnească oameni înţelegători şi buni la
inimă. O visa şi mereu număra clipele invers, scădea din mult câte puţin. De parcă
ar fi muşcat dintr-un măr uriaş.
Laura nu prea avea prieteni. Dacă stătea mereu în cărucior! Copiii o
ocoleau, pentru că nu putea să alerge, să se joace aşa ca ei. Le-a şi auzit odată
vorbind pe două fetiţe:
- Îţi imaginezi, e şi orfană, şi nu poate merge!
- Vai de capul ei...
A vrut să le strige ca să ştie că nu e orfană şi că într-o zi mămica ei va veni
cu bani mulţi şi o va duce la cei mai buni medici din lume şi la toate staţiunile
balneare care există pe pământ. Dar n-a putut să le zică nimic, pentru că lacrimile i-
au umpiedicat cuvintele.
57
 Numai luna o înţelegea! Dar poate nici ea n-o înţelegea. Dar trebuie s-o fi
înţeles... Aşa credea Laura, pentru că aşa-i spusese mămica ei: Luna ne va vedea
pe mine şi pe tine. Iar atunci când mă voi uita eu la ea şi tu, va fi de parcă ne-am
întâlni...
De aceea Laura mereu se ruga seara Bunului, uitându-se la lună. Îi spunea că
nu mai poate de dorul mămicăi.
Cum se vede, mămica avea prea mult de lucru şi încă nu adunase bani
suficienţi. În ultimul timp nici scrisori nu mai avea când scrie...
Dar luna trebuie să le fi văzut pe amândouă!
Într-o zi însă Laura s-a îmbolnăvit. Fără vreun motiv. Atunci şi luna a
dispărut. Tot aşa pe neprins de veste.

Multă lume din orăşel nici n-a observat că nu e luna pe cer. Cineva, din
întâmplare, într-o seară, s-a uitat să vadă dacă n-a luat nimeni este vârful casei şi a
văzut cerul. Dar poate unul distrat, care mergea pe drum, dar se uita la stele, a
observat că nu e luna. Ar fi observat şi altă lume, dacă era un orăşel fără felinare.
Căci, dacă sunt felinare jos, la ce să caute lumina sus?!
Totuşi cineva a observat până la urmă că luna lipsea. Nu era! Trecu o seară,
apoi a doua şi nici în a treia n-a văzut-o. Şi nu era nici urmă de nouri sau de ceaţă.
A patra noapte omul care a descoperit că nu-i luna, n-a închis un ochi până
dimineaţa. Iar dimineaţa a alergat cu sufletul la gură la primărie şi a anunţat
primarul.
- Mare treabă! a zis acesta. A zis într-o doară şi a căzut pe gânduri. Iar după
ce a telefonat la alte câteva judeţe şi de acolo i s-a spus că ei au lună, s-a îngrijorat.
Nici să-i treacă prin minte primarului bănuiala, cum că, poate ce-i care i-au răspuns
la telefon n-aveau habar dacă este sau nu este lună. Dacă îi întrebase în toiul zilei!
Pe primar îl deranja mai mult un lucru care ţine de ambiţie: cum adică peste tot să
fie lună şi numai orăşelul lor să fie ocolit? Era revoltător! Şi, supărat pe lună, scrise
o petiţie la guvern şi alta la parlament să ia măsuri urgente şi... Să oblige luna! Da,
da, s-o oblige să-şi facă datoria.
Lumea, precum remarcasem mai înainte, nici nu băgaseră de seamă
dispariţia lunii. Unii, poate văzuseră că lipseşte, dar şi-au zis: Dacă nu-i – nici să
nu fie! Fiecare îşi aprindea soarele şi luna lui în casă şi nu prea aveam nevoie de
luna de pe cer!
Între timp Laura s-a îmbolnăvit. Nici să zâmbească, nici să mănânce, nici
să bea, nici să cânte. Abia şoptea: „Mama! Să vină mama!” Au fost chemaţi câţiva
medici ca s-o consulte. La început unii au refuzat să vină, pentru că cine avea să le
dea onorar pentru vizită? Ştiau că fata n-are pe nimeni. Adevărat că, directoarea
orfelinatului le promise să se achite când va primi nişte bani de la mama fetei. Mai
spera, chiar dacă nu mai primise nici o veste de câteva luni...
Până la urmă s-au găsit şi doctori cu inimă bună! Sau poate li s-a înmuiat
inima!? Sau, poate, veniseră că şi-au amintit de Jurământul lui Hipocrat...
Iar luna nu mai apărea... N-a apărut pe cer vreo două săptămâni! Până la
urmă toţi au observat. E nemaipomenit! se văicăra lumea, nu s-a mai văzut aşa
ceva! Bătrânii, care ţineau bine minte luna din copilăria lor, vorbeau ca de ceva
58
ieşit din comun: Nu-i semn bun, ziceau ei, se duc oamenii în lume şi toate se iau
după ei...
Laura căzu în neştire. Doar într-o seară părea să-şi revină. Ceru ceva, dar
nu de mâncare, nici apă, nici de mama nu mai aminti... Rugă să fie dusă lângă
geam. Infermiera o luă în braţe fără mare greutate, pentru că ajunsese uşoară ca o
pană, o luă şi o duse la geam. Laura privi îndelung cerul, oftă, apoi închise ochii şi
două lacrimi i se rostogoliră pe obrajii palizi.
Se zice că Laura ar mai fi zis ceva. Dar nu se ştie dacă e de adevărat!
Lumii îi place să înflorească şi să impresioneze! Dar poate că Laura întradevăr o fi
zis: Luna o caută pe mămica mea...
Avea motivele ei s-o spună! Infermiera i le repetă mamei Laurei de mai
multe ori. Ca să-şi dea importanţă. Ea era cea care ultima o auzise pe Laura
vorbind. Şi tot ea îi ţinuse lumânarea...
A fost în seara când, din senin, iarăşi pe cer apăru luna.

Frica

Afară vântul alerga, bătea în geamuri şi în casă mirosea a rece. Aşa o fi mirosind
sărăcia mă gândeam eu, iar în gând repetam poezia Grănicerul. O cântam, la orele
de muzică. Învăţătoarea ne cântă melodia care mi se părea nespus de tristă. Odată,
la lecţie, când am început s-o cânt, am izbucnit în plâns. Nu ştiam cum să-i explic
învăţătoare-i de ce m-a cuprins jalea. Cu atât mai mult că Jicu din spate mă îngâna,
şoptindu-mi:”Ţi-a pierit motanul?!” Acum încercam să-mi amintesc melodia.
Lizica mă zgâlţâi:”Nu miorlăi că mă sperii!”
Mi se părea că doarme. O crezusem mai curajoasă... Dar şi ea era speriată de
frică. Mama ne-a zis că putea să doarmă la noi, căci bunica Lizicăi nu era acasă,
dar noi am dorit să fim singure. E mai bine, e mai plăcut, te simţi în largul tău, deşi
ţi-e teamă, ţi se pare că te urmăresc toate lucrurile din casă, iar în toate ungherele te
pândesc stafii. Şi parcă aştepţi să apară la geam umbra omului negru, care să-ţi
ceară ceva:”Dă-mi mâna! Dă-mi un picior! Dă-mi capul...” Ce hâdos! Îţi vine să te
bagi în cuptor, ca şi moş Goriţă de care toată lumea din sat râde pentru că iarna se
bagă şi doarme în cuptor, iar dimineaţa, cică, iese negru ca ducă-se-pe-pustii. Poate
şi el de frică se ascunde acolo?!
A trebuit s-o facem pe gospodinele. Am încălzit cu mare greu soba. În sfârşit,
focul a prins a pâlpâi, dar totuţi era frig, chiar şi sub plapumă. Încercam să nu mă
mişc şi să-mi concentrez atenţia asupra versului despre grăniceri. Cineva bătu în
geam, dar poate mi se păru. Era vântul! Dar poate omul negru... Am observat ceva
curios: dacă-ţi pui pe pernă urechea, ţi se pare că cineva vrea să intre în casă. Auzi
paşi care se îndesesc şi teama creşte, creşte până ajunge să-ţi tragă plapuma de pe
cap. Aveam această teamă de obicei când rămâneam singură, când părinţii se
duceau la şezători. Ascultam cum se apropie paşii, amintindu-mi de tot felul de
întâmplări. Acum era altceva, peste drum de casă se afla cimitirul şi îmi imaginam

59
cum stau sprijiniţi morţii în coate pe zid şi se uită spre fereasta casei unde stăteam
tupilate sub plapumă eu şi prietena mea.

Oaspetele nedorit

A intrat şi dând cu ochii de el a ţipat cu gură de şarpe. L-a speriat atât de tare
încât era gata s-o ia la picior. Dar s-o fi gândit că totuna a fost văzut, nu mai avea
rost să se ascundă. Şi-a bunghit ochii şi se uită. Numai că i se făcuse frig, îi
tremura cojocica pe el de parcă s-ar fi aflat pe ger, afară.
Aşa s-a simţit când l-a întâlnit prima dată pe prietenul lui, stăpânul mic al acestei
case mari. Ca acum vede totul cum s-a întâmplat. Stătea şi tremura de frică sub o
frunză de arţar, când a fost descoperit. Iar când omul mic l-a luat în palmă îi venea
să sară în sus de bucurie. Simţi căldură! Apoi mai înţelese că cel care-l ridică de jos
n-o să-i facă niciun rău. Se văzu în ochii lui ca în oglinda din care a băut odată apă.
Omuleţul s-a uitat şi el în ochii lui şi a hotărât să-l ia acasă la el. S-a gândit, dar el
i-a înţeles gândul. Până acasă a trebuit să stea cuminte în buzunar. De câteva ori a
scos urechiuşele afară, dar degetele micului i-au dat de înţeles să nu-şi arate nici
coada, nici urechile. Apoi, cum se vede a uitat de dânsul, pentru că a adormit de
câteva ori, până a ajunge în casa mare. Aici i s-a oferit o cutie mică pe potriva lui
de la care mirosea a ciocolată. S-a bucurat! În sfârşit se odihni liniştit şi sătul. A
doua zi prietenul lui, omul mic, îi zise:” Să stai cuminte aici şi nu cumva să ieşi din
cutie că o păţeşti. Să mă aştepţi până mă întorc. A aşteptat, dar cât putea să aştepte?
A scos mai întâi nasul, apoi o lăbuţă, cealaltă, în sfârşit, şi-a eliberat şi coada. Când
a respirat aer curat... tocmai atunci a trebuit să-şi facă apariţia mătura! Iar din urma
ei stăpâna casei care a prins a ţipa când l-a văzut.
- Un şoarece! Vă-le-leu... Un şoarece!
Ei şi ce dacă-i şoarece?! Nu muşcă pe nimeni, nu ia nimic. Pur şi simplu, se uită la
lume. La ea! De ce trebuie să ţipe atât de tare? L-a asurzit de-a binelea. Şi l-a
zăpăcit! Nu mai vede nici cutia din care ieşise... Iar mătura, ce vrea de la el? De ce
se repede? De ce-l înţeapă aşa de dureros şi unde vrea să-l arunce? Uşa se
deschide. Aceeaşi uşă pe care a intrat în casă. Şi era atât de binevoitoare! Acum îl
alungă fără să-i pese. Iar în urechi îi pătrund vorbe pe care nu le înţelege.
- Uite-l că nu vrea să iasă, pocitanie afurisită!
Se uită în jur speriat: unde-i pocitania? De ce n-o alungă pe ea? Ce rău i-a făcut el?
Ca înadins nu se-arată prietenul lui, omul cel mic şi bun.
Mătura nu-l sloboade din strânsoare. I-a strâns între pletele ei încâlcite codiţa şi
o lăbuţă. „Afară cu el!” ţipă urâta de mătură pe limba ei măturească.
Ar fi vrut să strige că a fost afară şi nu mai vrea acolo, că-i frig şi-i e teamă, dar nici
mătura, nici stăpâna nu-l asculta.
Acum stă iarăşi trist tremurând sub o altă frunză de arţar. Cât ar da să se vadă în
cutia cu miros usturător de dulce. N-ar mai ieşi de acolo niciodată! Pândeşte, poate
apare omul mic, poate-şi vede pe prietenul... Oare îl va observa? Nu e uşor să fii un
şoarece mic...

La oraş
60
 A venit Minuţă la oraş. De atâta vreme a visat să vadă oraşul! Cum şi-l
închipuia? Din turtă dulce? Cu străzile din gofră şi căsuţe de acadele?
Acum îl vede cu ochii şi nu-i vine să creadă că poate fi aşa de mare, cu atâta
lume grăbită.
- Ai să dai cu capul în maşini, dacă nu caşti ochii la drum, îl probozeşte
mama şi-l trage după dânsa.
Bine că ea a mai fost la oraş, ştie ce se face în jur. Acum se grăbeşte. Are de
cumpărat atâtea şi atâtea. Îl târâie pe Minuţă de mână şi el e nevoit să le vadă pe
toate din fugă.
- Coadă mi-a trebuit! se supără mama, când Minuţă iarăşi dă peste vreun om.
Mare boier şi acela, n-a putut să se ferească! Chiar n-a văzut că Minuţă-i cu
ochii împrăştiaţi?
- Uite-te înainte şi sub picioare, zise mama cu o voce mai blândă.
I-e ruşine că strigă. Or mai zice orăşenii că iată au venit ăştea de la ţară să
încurce lumea. N-au decât! Lui Minuţă îi e indiferent. El n-a venit să afle ce cred
orăşenii despre oamenii din sat. A venit să vadă oraşul. Însă acesta-i mândru. Nici
nu-l vede pe Minuţă. Cred că nici nu-i pasă cine-l vizitează. Satul e altfel. Nu se-
ntâmplă să-i intre careva pe furiş. Pe toţi îi vede, pe fiecare îl întâlneşte si-l petrece.
Aşa-i satul!
Autobusul o ţinu la goană. Au ajuns prea devreme. Pe Minuţă îl trec fiorii. În
oraş i se pare aerul mai răcoros decât în sat. Oraşul abia se trezeşte. Piaţa e închisă.
Mama îl înveleşte pe Minuţă în şal. Băiatul se ghemuieşte în şalul moale şi se uită
cum s-adună lumea. Mai toţi sunt din sat, ca şi dănsul.
Îi cunoşti după haine, după mers.
Orăşenii abia se trezesc.
Chiar în faţa lui Minuţă stă o casă mare cu multe ferestre. Adineaori numai
una era luminată. Apoi, câte două-trei ori deodată, şi-au aprins luminile şi celelalte.
Prin ferestre se zăresc mulţime de oameni. Aşa de mici îi par lui Minuţă şi
ferestrele, şi oamenii! Par nişte păpuşi trase de aţă.
Multe ferestre rămân să doarmă somnoroase mai departe. Nu-i interesează că
s-a deschis piaţa. Mama îi zice lui Minuţă să se ţină de fusta ei, ca să nu se piardă
cumva printre oameni. Ea merge repede. Vrea să prindă loc la o tarabă mai în văzul
lumii. Are de vândut oleacă de mărar, pătrunjel, ceapă şi usturoi. „Da de ce venim
noi cu de vândutul la oraş de ce nu vin ei la noi?!” o întreabă Minuţă. Mama
tocmai aranjează marfa şi-i răspunde a lehamite: ”Înseamnă că aşa se cade...” „Da
ce, ei chiar n-au pământ să crească mărar?” mai întrabă Minuţă. Dar mama ori nu-l
aude, ori n-are când întinde vorba. Nu-i răspunde. Mai e şi necăjită din cauza
femeii de alături care s-a băgat cu marfa chiar sub coastele ei. Ca să vezi, anume
acolo i-i plăcut să stea!
- Dă-te, femee dragă, mai încolo, vezi că am mai multă marfă, îi zice mama.
Da mătuşa nu se lasă:
- Nu mă duc, du-te tu, că eşti mai tânără.

61
 Dacă vede mama că n-are cu cine se înţelege, ia o grămăjoară de mărar, una
de pătrunjel şi-l duce pe Minuţă cu marfa în altă parte, la o masă dintr-un colţ de
piaţă. Să târguiască şi el!
Nu-i chiar în văzul lumii, dar orăşenii îl găsesc şi acolo dacă au nevoie.
- Cât ceri pe mărar? îl întreabă un cumpărător.
Mama i-a spus să ceară doi lei. Atâta cât costă o gumă de mestecat. Da
orăşenilor le pare scump.
- Lasă-mi un leu, îl roagă o femeie.
Minuţă tace. Se gândeşte: de un leu nu cumperi o gumă... Dar cât face el
socoteli, cumpărătorii cumpără mărar în altă parte. Unii mai trec pe alături, se uită
la marfa lui Minuţă, la dânsul, dar nu zic nimic. Se duc mai departe. Îl văd aşa de
mic şi ce gândesc că o fi ascunzând printre mărar urzică. „Ducă-se, dacă nu le
place”, îşi zice Minuţă. Dar totuna i-i necaz. Femeia de alături rămâne cu vreo
câteva mănuncheşe. El n-a vândut nimic. Când vede Minuţă două cumpărătoare pe
aproape, nu mai aşteaptă să deschidă gura ele, le pofteşte ca un târgoveţ adevărat:
- Luaţi mărarul meu, că-l dau cu un leu. Nu-i scump, şi-i proaspăt...
N-are să să ducă acasă cu mărar! Una din femei se apropie, se uită la mărar,
dar îl pune la loc. Îi spune celeilalte.
- Îi mai ieftin, fiindăcă-i mai bătrân, nu vezi?!
Şi cumpără mărar de la femeia de alături.
Mama a vândut toată marfa. Da Minuţă numai cinci grămăjoare şi aceea cu
te miri ce.
- Cum de te-ai coborât la un leu? Mamei nu-i pasă că-i în piaţă. Îl face de
ruşine, certându-l în gura mare. Lui Minuţă i se face lehamite de oraş.
- Lasă c-am să culeg altul, eu singur, cearcă s-o liniştească.
Dar mama îl atinge acolo unde-l doare mai tare.
- Îi vedea tu bicicletă, când ţi-i vedea ceafa!
Degeaba s-a purtat frumos o săptămână. Din cauza mărarului ista, iata,
pierde bicicleta.
Mai târguiesc până la amiază.
Apoi o pornesc prin magazine să cumpere ce le trebuie la gospodărie. Mare
nevoie are Minuţă de ceaun, de cleşte, şi de cuie! Măcar norocul lui că pretutindeni
îi rând. Mama îl lasă lângă cumpărături, astfel poate să se uite acătării la oraş.
Ce mai încolo încoace, oraşu-i oraş! Numai dacă ar fi mai puţină lume, să-ţi
fie mai în voie. Dar aşa, întruna se împiedică cineva de tine, te ceartă, te împinge.
Dacă eşti mic! La dânsul în sat Minuţă nu se simte aşa de mic. Şi lumea îl
vede când merge pe drum. Nu-l calcă pe picioare. Chiar şi oamenii din alte
mahalale se opresc şi schimbă o vorbă-două cu dânsul. „Al cui eşti? Cum te
cheamă? Cum îi zice lui tată-tu?” Îl i-au în seamă! Da aici?
- Vreau îngheţată! îşi aminteşte Minuţă încă de o dorinţă legată de oraş.
Mama se uită în jur. Lumea merge nepăsătoare, se duce care şi încotro.
- Unde se vinde oare? se întreabă mama.
Le ies în cale doi uncheşi cu îngheţată în mână. Bine că nu-s supăraţi şi nu se
grăbesc ca alţii. Se opresc şi-i spun mamei unde se vinde îngheţată.
- Aşteaptă aici, îi zice mama lui Minuţă.
62
 Îl lasă în faţa unui geam mare, în care cineva a pus o bicicletă. Lui Minuţă
nu-i prea place, dar când n-ai de alta...E o bicicletă cu trei roţi. Şi în fereastra de
alături stă ţanţoş şi pedalează un coşcogemite iepuroi. Se vede că nu-i chiar iepure
adevărat. Dar totuna-i interesant.
Minuţă râde. Râde şi iepurele, căci aşa l-au desenat, cu gura până la urechi.
Uită Minuţă şi de marfă, şi de vorbele mamei: „Să bagi de seamă la geantă!”
Minune cu iepurele de pe bicicletă! Uită Minuţă şi de îngheţată. Se dă mai
aproape de geam. Zău că-ar vrea bicicleta cu iepure! Bătrânii din sat ar scăpa din
cap căciulele de mirare.
Minuţă simte pe nas o picătură de ploaie. Lasă iepurele şi se uită în sus.
Atâta mai lipsea – să plouă! Pe cer străluceşte soarele. De unde se iau picăturile?
Iar se întoarce la iepure, iar îl plouă. Bine că Minuţă are ochi ageri. Observă de
unde vin stropii. Mai zăreşte şi un ciuf la balconul de de asupra lui. Ciuful apare,
apoi se ascunde. Şi Minuţă se face că nu-l bagă-n seamă. Dar celui cu stopii se
vede că i-i urât.
- Eu nu mă joc cu tine! îi strigă Minuţă. Îl vede de acum bine pe stăpânul
ploii. E un băiat cu părul blond. Bălănuţul i-ar zice lumea în sat. O fi având o
stropitoare la balcon. Vrea să-l nimerească pe Minuţă, dar stropeşte şi alţi trecători.
Lumea se uită la cer, pe urmă a dojană spre balcoane. Bănuieşte şi ea de unde e
ploaia.
A venit şi mama. A adus două îngheţate. Să se sature Minuţă.
- Mănâncă încetişor, că-i rece!
Bălănuţul nu mai stropeşte. Se uită cu gind la îngheţate.
Mama citeşte încă o dată lista cumpărăturilor şi se pornesc mai departe.
Rămâne balconul băiatului. Lui Minuţă nu-i pare rău de Bălănuţ. Are el prieteni de
ajuns şi de rămas. De bicicletă nu se-ndură să se despartă. Se gândeşte să se pună
bine cu mama s-o înduplece să-i cumpere o bicicletă cu iepure. Îi spune, dar prea
târziu. Mamei nu-i vine a crede că iepurii pot merge pe bicicletă. Minuţă se jură,
să-i ardă casa până-n seară! A văzut cu ochii lui! Mama nu poate să nu-l creadă.
Dar găseşte altă pricină, iepurele din vitrină nu se vinde! Adică îi de frumuseţe. Ca
şi oamenii-păpuşi din ferestrele magazinelor de haine. Parcă-s adevăraţi. Dar când
te uiţi mai de aproape – nici nu clipesc. Stau ca vrăjiţi.
Mama intră în magazin să cumpere cuie. Minuţă se aşează şi se sprijină de
geantă să vadă lumea că are stăpân. Mănâncă îngheţată. Îl dor picioarele. Unde s-a
văzut atâta umblătură! Lumea mişună pe lângă dânsul încolo şi încoace. Parcă s-au
sfădit. De ce nu se duc toţi într-o parte, apoi toţi în alta, se gândeşte Minuţă. Aşa
nu l-ar durea ochii tot urmărindu-i. Se uită la ei că nu-şi dau bineţe şi pricepe că
sunt străini!
Unii îl observă pe Minuţă, alţii erau gata să se împedice de dânsul. O şuviţă
de îngheţată se desprinde şi i se prelinge până la cot. Băiatul o linge, că n-o s-o lase
să se piardă. Un trecător îl vede şi râde.
Minuţă s-a săturat să stea în ochii lumii. Soarele s-a ridicat de după o casă
înaltă şi-l frige fără milă. Umbra teiului nu-l mai apără. L-a lăsat pe Minuţă cu
toată zestrea în bătaia soarelui. Dar dacă ar fi acum în troleibuz, lui Minuţă nu i-ar

63
trece pofta de oraş. Dar aşa! Ce folos că a venit? De îngheţată s-a săturat. Bicicleta
a rămas în vitrină. I-i sete! Mama abia duce plasa.
„V-aţi scăpat la cheltuit”, o să zică tata deseară. Minuţă îi spune mamei
necazul. Da în jur nici pomină de fântână!
- Rabdă! îi zice mama.
Împart poverele şi o iau încet spre staţia de autobuze.
Minuţă merge împedicându-se de geantă, ciocnindu-se de oameni, iar gândul
i-e în sat, la fântâna lui moş Pricoche. Ce apă bună are! Bei o gură şi-ţi potoleşti
setea pe loc. Şi-ar cufunda faţa în apă şi ar bea, ar bea.
De unde i-au apă orăşenii? Mama i-a spus că apa urcă prin ţevi la blocuri.
Altfel cum să târâe lumea căldările?
Lângă colţul străzii mama se opreşte în dreptul unei „cozi”. Vrea să mai
cumpere ceva? Minuţă măsoară cu ochii rândul de oameni şi în capătul „cozii” îl
vede pe unul cu paharul în mână. Simte că i-i sete şi mai tare. Înghite noduri. Iar
„coada” parcă nu se mişcă.
Apa de trei bani nu-i apa din fântâna lui moş Pricoche.
- Mamă, Minuţă se opreşte în loc, se chirceşte, nu-i de glumă, îl chinuie
nevoile!
Mama îl priveşte necăjită, se uită împrejur şi nu ştie ce să facă. Lumea se
fereşte şi îşi caută de ale ei. Grăbită, nepăsătoare.
Minuţă nu mai are chef să se uite în jur şi ar vrea să plece mai repede la el
acasă.
- Ce să fac cu tine? se vaicără mama. Dă-te şi fă-ţi nevoile după copacul ista,
zice ea.
- Care copac? se uită Minuţă în jur. Vede copacul, chiar alături, dar îşi
închipuie cum se opreşte lumea şi se uită la el.
Când nici nu se aşteptau, le pică din copac, drept pe geantă un găinaţ.
Crengile se frământă şi supărate o alungă pe cioara neobrăzată. Mama izbucneşte
în râs. Şi Minuţă râde.
- Mă fac cioară!
Râd amândoi şi le mai trece din necaz.
- Rabdă până la staţie, îl roagă mama.
- Rabd, o linişteşte Minuţă.
- Lasă că-i veni cu taică-tău după bicicletă, îl mângâie mama.
Minuţă pe dată îi iartă oraşului toate necazurile. Bine că n-a jurat să nu mai
vină încoace!
Autobuzul e plin-plinuţ. Are loc şi pentru Minuţă. El îşi lipteşte faţa de geam
şi se uită afară.
Din viteza autobuzului, casele şi oamenii par mai veseli şi mai luminoşi.
Oraşul nu mai e cel trufaş şi nepăsător de azi dimineaţă. Unde mai pui că pe o
stradă într-un loc bine ştiut de Minuţă, stă un iepure pe bicicletă şi-l aşteaptă cu-n
zâmbet îmbietor.

S-a întâmplat cu adevărat...

64
 Mama a intrat în casă şi a înmărmurit. Pe scaunul din bucătărie stăteau
aruncate hainele lui Micu, iar pe masă mişunau o mulţime de furnici. Ea a strâns
pantalonii, cămaşa, ciorapii, supărată că-i creşte un chiulangiu, apoi cu voce tare a
ameninţat furnicele: „Mai aşteptaţi până sâmbătă, că vă fac eu felul ! M-am săturat
de voi!” A strâns fărâmiturile... Mai bine să se ducă pe apă decât să-i facă râs prin
casă! Până şi fărâmitura din spatele uneia o strânse. O tărâse sărmana furnică din
celălalt capăt de masă. Şi, dacă i-ar fi luat numai fărâmitura! Dar i-a frânt şira
spinării. De durere, furnica nu ştia încotro s-o apuce. Se dosi după o frunză de
mintă, care special se întinse s-o ascundă. Mâina uriaşă n-o mai găsi, căci furnica
nici nu răsufla de frică.
Pe perete, chiar în faţa mămicăi, stătea Micu. Şi o privea. O privea, iar din
ochi îi curgeau lacrimi. Lacrimi ca toate lacrimile, numai că nu se vedeau, erau
prea mici. Mămica nici nu le observa când alunecau pe masă. O striga! Dar cred că
şi vocea ei era înceată de tot. Mămica nici nu-l bănuia alături. Micu sughiţa
necăjit. Mămica lui! Mămica lui ieşi din bucătărie fără să ştie ce s-a întâmplat...
...Venise ca de obicei de la şcoală. Se spălă pe mâini ori poate nici nu se
spălă, nu mai avea nici o importanţă. Se aşeză la masă şi muşcă din bucăţica de
pâine rămasă de la dejun. Când mai avea de-o îmbucătură, observă ceva
nemaipomenit, din toate găurelele miezului se arată câte un cap de furnică. Îl trăsni
gândul că o fi mâncat o duzină de furnici. Furnicile de pe masă umblau agitate şi se
făceau tot mai mari şi mai negre. Micu le vedea desluşit mai întâi labele, apoi nasul
ascuţit, apoi ochii. Rămase nedumerit. Dar n-a stat prea mult aşa. A simţit un
ghiont uşurel sub coasta dreaptă: „Ce-ai înţepenit? Ia bucata asta de pâine şi du-o
în hambar”. Îi vorbea o furnică. O furnică adevărată. Furnicii îi umbla gura ca
meliţa. Dacă l-ar fi rugat ceva mămica, pe dată ar fi refuzat. Dar acum luă
fărâmitura în spate şi porni cu ea. Părea că drumul nu mai are sfârşit. Până îşi dădu
seama că drumul nu-i altceva decât masa lor din bucătărie. Cum de n-o
recunoscuse? Era încrestată. Numai el şi bricagul ştieau ce înseamnă semnele de pe
masă. Dacă făcea zgârieturile mai puţin adânci... De unde să ştie că va trebui
cândva să le treacă cu povara asta în spate?
- Eşti slăbuţ, auzi Micu un glas.
Era o furnicuţă, care-i alerga în întâmpinare.
- N-ai puteri, fiindcă uneori opreşti ziua în loc. Am ghicit! Nici o clipă nu
trebuie să stai! Noaptea-i pentru odihnă, da ziua-i luminoasă, pentru ca toţi să vadă
ce mai au de făcut.
Furnica îi întinse mâina şi-l ajută să treacă peste râpa săpată cândva de
mâina lui. Iar gura nu-i tăcea. Cică a găsit un ascunziş cu bucate de-ale uriaşilor.
Micu lăsă fărâma de pâine jos şi s-aşeză pe ea să-şi tragă sufletul. Dar furnica
plesni din lăbuţe, când văzu una ca asta: „Ce faci? Pâinea trebuie purtată numai în
braţe! Parcă ai fi crescut între uriaşi”.
Au mers mult împreună. Micu nu mai avea puteri. Povara îi apleca fruntea şi
nu mai vedea nimic înaintea ochilor. Târziu, când număra paşii, cineva îi luă
greutatea din spate, ridică privirea şi era gata să cadă jos de uimire. Ce minunăţie
de oraş îi răsări în faţă! Nici Parisul n-o fi fiind aşa de strălucitor.
65
 - Iar te-ai oprit, îl probozi furnica, hai repede să îmbucăm ceva, că până-n
seară mai avem multe de făcut.
Ce-aveau de făcut? Au numărat boabele adunate, au măturat străzile, că te
puteai vedea ca-n oglindă. S-ar fi dat de-a rostogolul pe ele! Nu-şi simţea trupul de
obosit ce era, dar furnica nu-l slăbea:
- Ţi-ai făcut lecţiile?
- Ce fel de lecţii?
Ea îl privi lung, cu dojană.
- Crezi că n-am observat că nu ştii tabla înmulţirii?
I se făcu ruşine.
- Am învăţat-o cândva. Chiar şi un cinci primisem...
- Dacă înveţi conştiincios, nu se uită!
- O s-o repet mâine dimineaţă...
- Mâine avem o mulţime de treburi.
- Când atunci să învăţ? se supără Micu.
Furnica îl privi lung, bănuitor.
- Parcă eşti căzut din cer! Ştii doar că muncind se învaţă. Atunci mintea nu
trândăveşte, ba şi mai bine memorizează.
Micu auzi cum îl vorbeau două furnici: „O să avem de furcă cu el, se vede că
a suferit o traumă..:”

Furnicuţele-copii alergau şi ei, lucrând pe rând cu furnicile mari. Dar nici

gura nu le tăcea: învăţau poezii, alfabetul, necunoscut lui Micu. Iar când se
odihneau, spuneau poveşti despre uriaşi. Micu bănui că uriaşii sunt oamenii.
.. Se zice că trăiau în vecinătate nişte uriaşi. Unul din ei, un lăudăros, tot
spunea: „Eu am atâta minte, încât pot să stau, să nu fac nimic şi toţi să mi se
supună”.
Ce-i drept, avea el un grăunte de minte, dar se cam luase cu şezutul şi
pierduse tot ce avusese. Uriaşii nu se dumireau că dacă şezi, îşi şade şi mintea-n
loc. De aceea continuau să asculte toate balivernele orgoliosului. Multe pozne a
mai făcut uriaşul cela...
- Iar alt uriaş era atât de leneş, că nu vroia să se ridice din pat. Mamă-sa,
când pleca la muncă, îi punea un colac în gât. Să roadă. Numai că odată ce se-
tâmplă?! Maică-sa a muncit câteva zile şi nopţi în şir. Iar când s-a întors acasă, îl
găsi pe leneş ţapăn. A ros din colac cât a putut ajunge la gură, iar pe urmă cum era
să întoarcă gâtul?
- Hi, hi! Să mori de foame cu colacul în gât! râse o furnică iute la trebi. Ea îi
amintea lui Micu de verişoara lui, Lia. Furnicuţa asculta croşetând. Împletea o
pânză fină ca de păiangen.
Nici Micu nu şedea. Trebuia să asculte şi să aleagă mac.
- Parcă împăratul vostru nu-i orgolios? îi sări şi lui o întrebare de pe limbă.
- Împărat? Da cine să mai fie şi acesta? se miră un furnicel.
Iar o furnică mai răsărită puse mâina pe fruntea lui Micu:
- Eşti mi se pare bolnav, aiureşti...

66
 - Se vede că s-o fi molipsit de la vreun uriaş, că de la ei ne vin toate
necazurile.
- Aduceţi repede suc de tăciune!
- Nu vreau! se împotrivi Micu, dar bău, totuşi!
Astfel scăpă şi de străjuit. Fiecare furnică trebuia să stee de veghe câteva ore pe
noapte. Nici măcar armă n-aveau. Nu păzeau grânele adunate. Să mori de râs ce fel
de pază era aceea! Stăteau cu urechile lipite de pământ şi-i ascultau inima! Dacă
începea să se zbată prea tare – prevestea o nenorocire.
...Un furnic bătrân îi povesti lui Micu că a auzit cutremurul din vara trecută.
Atunci inima pământului, bătea cu putere... S-a speriat până şi el care prin multe
trecuse.
Furnicarul, de cum a auzit bătăile inimii, i-a deşteptat pe toţi şi i-a trimis
într-acolo unde pământul e mai puţin năpădit de uriaşi. El însă furnicul alergă ca un
nebun la uriaşii care trăiau alături de împărăţia lor. Vroia să-i prevină! Dar era gata
să fie stâlcit. Uriaşii dormeau tun. I-a pişcat, dar ei dădeau din picioare ca nişte
bondari, întorşi cu burta în sus.
Era întuneric. Numai câteva luminiţe se vedeau. Acolo stăteau străgerii. De
Micu nu se lipea somnul. Auzi cum sfătuie doi furnicuţi.
- Iată, vezi, steaua ceea prevesteşte vară lungă.
- Altceva mă pune pe gânduri, Calea Robilor e pustie. Dacă n-alunecă pe
dânsa nici în astă seară vreo stea, o să fie secetă.
Le întrerupse vorba un glas agitat:
- Sculaţi-i pe toţi, vine o apă mare!
Micu sări şi el. Tot atunci simţi o povară în spate. O luă la fugă în urma
celorlalţi. Dar greutatea îl apăsa atât de tare, încât nu mai vroia să facă un pas. „Fie
ce-o fi, se gândi el. Nu mă duc nicăieri!” Puse sarcina jos, gata să lase capul pe ea,
dar în faţă îi răsări ca din pământ furnicuţa Liea.
- Vezi, dacă nu te speli de cum te ridici din pat, gânduri negre te apasă!
- De unde-mi ştii gândurile? se supără Micu.
- Ţi-e scris pe faţă, râse furnicuţa, şi mai ştiu ceva, dar nu-ţi spun!
Îl privi cu multe înţelesuri şi dispăru.
„Dacă a priceput că-s uriaşi? Dacă le spune tuturor!” Micu nu mai simţea
nici greutatea poverii. Gândurile îi erau mult mai grele.

Un furnic bătrân alerga cu un firicel de mâină. Amândoi duceau câte o traistă

plină. În fuga mare furnicul îi dădu nişte poveţe nepoţelului:
- Dacă ai o dorinţă mare – ţi se-mplineşte. Numai că trebuie să aduni dorinţa
şi s-o creşti în tine, muncind.
Micu auzi vorbele şi tresări, luminat de un gând ascuns: „Dacă aduni dorinţa
în tine...”
„Să cresc om, să cresc om!” îşi spunea întruna, alergând totodată cu povara
în spate. Ba a mai ajutat şi unei furnici, care fiind hapsână de felul ei, luase o
sarcină prea mare. Şi deodată simţi cum îi creşte ceva în piept şi două mâini
nevăzute îl trag în sus, tot mai sus. Furnicarul se făcea tot mai mic. Oraşul cel
minunat se destrăma ca printr-o ceaţă, iar lucrurile din bucătărie îşi recăpătau
67
chipul obişnuit. Nu mai distingea făpturile furnicilor, ce alergau speriate pe sub
lavoar. Şi nici noapte nu era. Abia întuneca. Micu se şterse la ochi şi, dintr-un salt,
ajunse la robinet, oprind şuvoiul de apă. „Nici măcar nu bănuiesc furnicile cine le-a
scăpat”, se gândi el cu multă căldură, ca despre nişte buni prieteni de joacă, de
care-ţi vine greu să te desparţi.
Uşa se deschise şi mama intră fulger în bucătărie.
- Ce bine, Micule, că ai oprit apa! Mi-amintisem de robinet abia lângă
magazin. Am alergat într-un suflet acasă.
- Lasă că mă duc eu după cumpărături!
Mămica se lumină la faţă. Altă dată l-ar fi rugat şi ar fi inventat scuze. Nici
să-i vină a crede!
- Bine, dar tabla înmulţirii, când o-nveţi?
- O repet pe drum! Mai bine se memorizează...
O grămadă de furnici s-au oprit sub lavoar. Fie că se minunau de primejdia
care a trecut fără pagubă, fie că se mirau de vorbele ce se auzeau.

Bunicuţa

Moartea s-a oprit lângă ograda bunicuţei. Auzise că-i cea mai blândă şi
sfătoasă din lume şi s-a gândit s-o ia în împărăţia ei. Se tupilă lângă poartă şi se
uita printre nuielile gardului. Bunicuţa nu se vedea prin ogradă. Din hogeag se
ridicau fuioare de fum. Semn сă se porăia pe la cuptoraş. În jurul casei se juca o
droaie de copii. Moartea stătea şi se gândea fericită la momentul când le va lua
nepoţilor bunica.
Şi se prefăcu într-o fetiţă. Cum stătea ea aşa şi urmărea curioasă jocul
copiilor, cineva o pişcă cu neobrăzare de poponeaţă. Era cel ma ciufulit dintre
nepoţei.
- Hei, ce te boldeşti la noi?
De durere şi de ciudă Moartea se făcu foc şi pară şi hotărî să-l sperie.
- Să ştii că eu sunt Moartea şi am venit după bunică-ta.
Tot atunci luă chip hidos.
Coliţă, aşa-l chema pe nepot, se frecă pe la ochi, dădu înapoi şi o rupse de
fugă cât îl ţineau picioarele.
Moartea se prefăcu iar în fetiţă, bătu bucuroasă din palme şi se întoarse la
găurica din gard.
Coliţă veni într-un suflet în ogradă. Toţi copiii făcură roată în jurul lui. Jocul
s-a oprit. Coliţă le spuse cele întâmplate, iar cel mai mic dintre nepoţei porni să
zbiere ca un miel rupt de la maică-sa.
- Nu vle-a-a-u să mo-o-ală!
Cei mai mărişori o luară spre poartă cu pumnii încleştaţi. Ameninţând
moartea de după gard, dar neîndrăznind nici unul să facă un pas mai mult. În
momentul cela uşa casei se deschise vraişte. Din casă năvăliră aburi cu miresme de
vărzare. Apoi apăru în prag bunica cu şorţul plin de plăcinte. Dar nimeni nu-i sări
înainte. Ea se opri nedumerită: chiar să nu-i ademenească bunătăţurile din poală?
Mezinul suspina, iar ceilalţi erau porniţi pe războire cu cineva...
68
 - Cine îndrăzneşte să-mi supere nepoţii, se răsti ea, pricepu că se întâmplă
ceva necurat. Ia cară-te de aici dacă ai gânduri rele!
Nepoţii s-au pornit atunci triumfători cu mâinile săgeată spre poartă. Nu se
mai temeau de nimeni. Numai cel plângăreţ a cuprins şorţul bunicii în braţe.
Moartea nu mai aşteptă poftire, că n-avea de la cine. Se mai uită o dată cu
poftă la şorţ, apoi, furişându-se pe sub brusturii umbroşi, o luiă aiurea printre
casele oamenilor. Scrâşnea din dinţi şi înghiţea noduri când se gândea la plăcintele
din poala bunicuţei. Se jură să nu se mai arăte pe la casa cu nepoţi mulţi cât a fi şi a
trăi!

Prietenul meu, Ştefănel...

Autobuzul alerga ba într-un capăt de oraş, ba în altul. Când se-ntorcea lângă

pădurice, vedea de fiecare dată un băieţel care stătea la o margine de mirişte şi se
uita în depărtare. Cred că aştepta pe cineva. O zi întreagă a stat acolo fără să se
mişte.
Când se lăsă înserarea, autobusul pufăi obosit. Vroia să se odihnească de-
acum, căci alergase mult. Şoferul îşi aminti de băieţel şi se gândi că dacă-l găseşte
în acelaşi loc, se apropie neapărat de el şi-l întreabă pe cine aşteaptă. Mai ştii,
poate are vreun necaz omul? Dar băieţelul nu mai era. Pe locul unde şezuse găsi
câteva pagini împestriţate. Părea că cineva nevăzut le citeşte. „Le-a uitat!” s-a
gândit şoferul.
Când toţi pasagerii s-au depărtat, grăbindu-se pe la casele lor, şoferul a lăsat
autobuzul şi s-a apropiat de locul unde văzu foile.
Luă din mâinile nevăzute ale vântului paginile şi începu să le frunzărească.
La început, vrând să găsească printre rânduri numele băiatului, apoi se
cufundă curios în lectură.
„... Ştefănel e un iepuraş cuminte şi frumuşel. Mi l-a adus tăticul ca să-mi
ţină de urât. Şi parcă nu mi-i aşa de trist de când a venit Ştefănel! Îi mai povestesc
câte ceva. Mă ascultă. Dar nici el nu ştie limba omenească, nici eu cea iepurească
şi ne uităm unul la altul fără a scoate un cuvânt. Cine ştie ce gândeşte el? Eu mă
uit cum îşi ciuleşte urechile şi acultă. Uneori se alarmează, dar nu pricep de ce.
După ce ne săturăm să ne tot citim gândurile – eu mă întorc la ale mele, iar el îşi
vede de ale lui, roade ce-i pică în cale. E un iepure deosebit! Mănâncă hârtie. Păcat
că nu poate citi! Cred că mă vede pe mine frunzărind cărţile şi-i curios. E bucuros
oare Ştefănel că a venit în familia noastră? Tăticul zice că iepuraşul nostru mai
avea frăţiori şi surioare. Cei mai mari îl băteau şi-l respingeau mereu. Când l-a
adus tăticul avea blăniţa jerpelită ca vai de ea. Dacă-l fotografiam şi acum îi
arătam cum a fost nu s-ar recunoaşte. Ar zice în sinea lui: „Ce fiinţe urâte sunt pe
lumea asta!” Odată îmi arătase şi mie mămica un băieţel mic, gol-goluţ, eram eu.
Deşi nu vedeam nici un pic de asemănare cu mine. Cel din fotografie îmi părea
străin. Tot aşa s-ar fi sumţit şi iepuraşul, văzându-se slab şi urecheat.

69
 Să-ţi aducă părinţii şi o fermă de iepuri în casă, dacă ţi-i urât – ţi-i urât şi
pace! Jucăriile stau plictisitoare. Dame n-o să joci singur. Prin geam te uiţi, te uiţi,
dar tot ţi-i trist. Fiindcă vezi o lume grăbită, care trece şi nu te observă...
Ştefănel e un iepuraş şi atât. N-are glas măcar să spune ce vrea. I-i sete şi
tace. Îi torni apă şi el se repede înghiţind cu sete. Dacă nu-i turnam? Putea să se
usuce în tăcere. De ce n-ar fi aşa ca toate animalele şi păsările să vorbească. Ce
bine ar fi pe lume! Atunci n-aş mai şti de urât.
Ieri, Ştefănel a sărit din braţele mele ... doar n-aveam de gând să-i fac nici
un rău. Degeaba l-am crezut iepure deosebit! E un urecheat fără minte. A căzut şi
iată-l cu laba frântă. Stă zgribulit cu ochii împăienjeniţi. Nu se mai uită nici la
mine, nici la mâncare.
Mămica e supărată foc. Nu vrea să mă creadă că doar iepuraşul e de vină.
Mi-a spus că n-am milă de fiinţele mai mici. Bănuieşte că l-aş fi fugărit până a
păţit-o. Nu ştie că ieupurii nu-s ca pisicile, să cadă în picioare... Mămica îşi
închipuie că mie nu mi-e milă...
Măcar Ştefănel de s-ar uita spre mine. Stă cu lăbuţa întinsă şi nu face nici o
mişcare. Cred că-l doare. Aşa cum mă durea pe mine când mi-am frânt mâna.
Durerea o simt toţi la fel.

Lecţiile au trecut greu. profesoara vorbea şi vorbea de nu se mai oprea. Iurie

avea un ceas, pe care l-a găsit pe drum. Mi l-a arătat la lecţie... Şi, iată – o să mai
duc o bucurie acasă. Ştefănel n-o să zică nimic. Lui îi e totuna ce notă am primit.
Tot azi, Dana a adus la şcoală gumă de mestecat. Tocmai din Anglia i-a
adus-o mămica. Şi nu m-a servit. Mare pagubă! Nu-mi trebuie guma ei... Dar putea
să-mi deie măcar o bucăţică.
Îmi părea că nu se mai termină lecţiile! În drum spre casă mă gândeam: „Dar
dacă l-au dus pe Ştefănel?” Atunci îi spun mămicăi fără înconjur : „Am primit şi o
să mai primesc note rele!”
Drumul spre casă e lung. Iar până deschide mama uşa, trece un veac. Vreau
atât de mult s-o întreb de Ştefănel, dar nu mi se învârte limba în gură. După ochii
mămicăi o să ghicesc dacă l-au dus ori ba de acasă. Dacă ochii mamei nu-mi spun
nimic? Cum să aflu? Uşa se deschide. Ochii mamei tac. O întreb:
- Mămico, îmi pare că eşti tristă...
O poate întrista şi pe dânsa plecarea lui Ştefănel!
- Da cam de ce-aş fi tristă? zice mămica. Şi ochii îi zâmbesc. Din ungheraşul
unde-i căsuţa lui Ştefănel se aude ronţăit. Este! Şi urechile i se văd. Leit două
antene. Ochişorii – două luminiţe. Aşa-i el, când nu vede pe nimeni, se înalţă în
două picioruşe şi se uită în jur. Ştefănel e totuşi un iepure deosebit, creşte voinic.
Trebuie să-i meşterim cu tăticul altă căsuţă.
A venit pe la noi un vecin, l-a văzut şi a zis:
- E numai bun pentru fripturică!
El s-a lins pe buze. Iar pe mine m-au trecut fiorii. Cum adică să-l mănânci pe
Ştefănel? Aş putea oare să fac una ca asta?
Tăticul zice să-l ducem la bunic. Dar acolo o să-i fie urât, ştiu eu. Mai bine
să-i dăm drumul! „Dar e un iepure fricos. Mult mai fricos decât alţi iepuri, spune
70
tăticul. Fiindcă a crescut în casă. Nu-i obişnuit să-şi caute singur de-ale gurii, să se
apere... Dacă o să-l lăsăm de capul lui s-ar putea duce la lup în ospeţie..:”
Din câteva salturi Ştefănel e în celălalt capăt al odăii. Eu cresc mult mai
încet. Dacă aş creşte aşa de repede, aş fi voinicul din poveste, şi de acum aş învăţa
într-a zecea.
Dar eu abia de am încheiat clasa întâia. Acum ne ducem în vacanţă la bunici:
eu şi Ştefănel.

Iepuraşul meu a scăpat la iarbă verde! Abia-l pot sătura! Eu aduc - el

mănâncă. Adică el e în vacanţă, iar eu îl argăţesc. „Mai paşti şi singur!” i-am zis.
Şi i-am dat drumul în grădina bunicului. Cel mai mult i-a plăcut lui Ştefănel varza.
Bunicul crede că iepurele a intrat singur. Şi e supărat. Zice că a aşteptat atâta
vreme să vadă varza înfiripată şi, poftim, Ştefănache a „jumulit” totul cât ai zice
peşte.
„Găteşte oala, că-l fac friptură”, îi strigă bunicul bunicii, şi se duce să caute
cuţitul. Vine ocărând: „La casa asta toate au picioare. Nu-i lucru curat!”
Găseşte în sfârşit cuţitul. Nu-l ascunsesm prea bine! Numai că pe Ştefănel
i-al de unde nu-i. Îmi aduc hainele. Ne ducem! Am hotărât. Mai bine mor de
foame, decât să-l tai pe Ştefănel. Iar bunicul i-oi cumpăra varză! Tot căutând
iepurele bunicul dă de mine.
- Încotro? întreabă el. La armată?!
- Acasă, îi răspund.
Bunicul se scarpină la ceafă ca să uit de curechi. Aruncă cuţitul şi-i zice
bunicii:
- Adă obrăznicătura cea de iepure de după gard, că n-am de gând să-l învăţ
minte. Am glumit, da voi aceştea de la oraş, n-aţi priceput...”- Bunicul tot vorbeşte.
Mie mi se face ruşine. Iar de sub brusturii de lângă poartă se arată două „antene”. E
Ştefănel. Stă şi ascultă. Nu îndrăzneşte să iasă, dacă bunicul glumeşte iar?!
Ne-am întors din vacanţă.
- Ce ne facem cu iepurele? se tot vaicără mama. E mare, unde să-l ţinem...
De câteva zile nici Ştefănel nu-şi găseşte loc. Parcă ar pricepe şi el ceva.
Ne-a venit în ajutor nenea Maxim, vecinul. Într-o zi vine el pe la noi şi
prinde a povesti o întâmplare. Zice că nişte oameni au dat peste o cioară rănită. Au
luat-o la ei acasă. Cioara s-a lecuit şi rămas să trăiască la ei. Se duceau la plimbare
– şi ea cu dânşii. Numai că tare era gălăgioasă. Ce erau să facă oamenii? Au dus-o
în pădure, de unde au adus-o. Şi-au luat rămas bun de la cioară şi s-au întors acasă.
Nici n-au intrat pe poartă, când aud: „Car! Car!”. Cioara părea că-i ceartă: „Aţi
fugit şi m-aţi lăsat?!”
Era, o cioară deşteaptă. Şi a rămas să trăiască la casa omului! Dar nu-i tăcea
o clipă gura. Se sfădea ziulica întreagă cu vecinii. Nu le-a rămas altceva decât s-o
ducă la menagerie. De-acolo n-a mai venit acasă.
Mama, cum asculta firul povestirii, exclamă bucuroasă. „O să-l ducem şi noi
pe Ştefănel la menajerie!” aş putea să-l vizitez în toată ziua... Dar mi-e milă că o să
stee în cuşcă ziulica întreagă.
- Duminică îl ducem, zice tăticul.
71
 Ştefănel e cel mai frumos iepure din lume. Şi cel mai înţelept. De aceea l-am
adus într-un lan cu grâu. Când i-am dat drumul din braţe, el s-a ridicat în două labe
şi s-a uitat în jur. Îi zic: „Adio, Ştefănel!” dar el stă şi nu se mişcă. Mă întorc atunci
şi dau să plec. El stă. Mă gândesc că numaidecât o să-şi întâlnească semenii şi mă
va uita! Mie, oricum mi-i trist, doar ne despărţim. Cred că o să fie mult mai bine ca
la menajerie. Va fi totuşi, liber!..
Abia i se mai zăresc urechile din lanul verde...
... Am fost bolnav şi nu m-am arătat în câmp o lună întreagă. Când am venit,
lanul era pustiu. Combinele strânseseră de acum grâul. Şi sărmanul meu Ştefănel
dispăruse. S-o fi speriat de zgomotul tractoarelor. Îmi închiBănuiesc cât de mult m-
a aşteptat. O fi zbugit-o cu ceilalţi prieteni în pădure...”

Cometa

Era un poştaş bătrân. Rotund ca o gogoaşă şi uituc. Umbla cu geanta mare în

spate, o geantă mai mare decât el! Părea că ea îl duce, îl împinge. Se oprea lângă
vreo poartă şi scotocea îndelung printre scrisori, apoi se uita îndelung la poartă cu
privire de arheolog. În ajun scrisese pe ea numele gospodarului. Scrisese cu creta,
el cu mâna lui! Aşa că lăsa împăcat scrisoarea sau ziarul în ulucii gardului şi se
lăsa împins mai departe de geanta uriaşă. Semăna cu un melc! În urma-i, dar şi
înaintea-i, apăreau supărate cumetrele care în ajun a trebuit să se descurce în
corespondenţă, pentru că scrisoarea uneia nimerise la alta, iar a alteia la a treia.
Poştaşul bombardat cu tot felul de vorbe şi ameninţări, lăsa capul în jos necăjit,
mormăind ceva în legea şi în limba lui. Apoi când se potolea zarva şi se împrăştia
fiecare în ograda sa, poştaşul scotea o foaie, creta şi o lua de la început, ştergând
unele nume şi scriindu-le pe altele, cele adevărate. Acum n-avea să mai aibă
necazuri...
Numai că, din urma femeilor supărate, veneam târâş, furişându-ne pe după
garduri şi copaci, pe după geanta cât un munte, noi, ştrengarii satului. Cu câte o
cretă în mână fiecare! Şchimbam numele scris pe gard după cum ne venea la
socoteală. Aşa precum ar fi să arunci căciula peste gardul cui se nimereşte.
Încheiam lucrarea odată cu poştaşul mulţumit că mâine nu va mai avea de ascultat
tot felul de vorbe supărate, pe care nici măcar nu le pricepea. Era rus.
Zi de zi – vară, iarnă, noi ne făceam datoria. Uneori, pe rând. Că aveam şi
alte griji. Poştaşul n-a mai bănuit că-i joacă festa cineva, s-o fi crucit zicându-şi
bătrân prost, nechob, şi uituc!
Până într-o zi, când a fost trimis la pensie. Prea multă încurcătură făcea între
cei care aşteptau scrisori! Atunci şi joaca noastră s-a pensionat, s-a terminat şi
gata! Ne-a părut rău, nu mai aveam pe cine urmări. Nici femeile nu mai aveau cu
cine să se certe. Geanta trecu pe umerii unui poştaş pe care nici câinii nu-l speriau.
Începu o plictiseală de neînchipuit. Am fost nevoiţi să ne căutăm de interesele
noastre şi... Am crescut! Abia atunci, cred, am crescut cu adevărat. Sau poate mult
mai târziu când ni s-a făcut ruşine de jocul nostru cu poştaşul, pe care cineva l-a
botezat Cometa. De ce? Pentru că-l trimitea cine vroia unde-i plăcea!

72
 Avionul

„Ce mai avion!” s-a mirat gângania. Visase aşa ceva! Auzise că există în
lume asemenea minuni. Ai urcat şi zbori.
Avionul şi el parcă i-ar fi ghicit gândurile. S-a legănat în zborul său, apoi s-a
oprit între nişte ramuri, nu departe de gânganie. Aceasta îl privi sperioasă, apoi se
retrase în ascunziş: paza bună trece primejdia rea.! Dacă apare din avion un
broscoi! Întotdeauna se întâmplă aşa! Îl vede înaintea ei pe acela de care se teme
mai tare! Dar ea de cine se teme? De motani? Chiar dacă-s uriaşi – n-o sperie cu
una, cu două. De ei se tem şoarecii şi n-au decât! Dar uite, broscoii sunt de temut!
Odată era s-o păţească. A văzut sub frunziş un broscoi care o privea încântat, de
parcă era o joacă şi n-avea cu cine. I s-a făcut milă de dânsul şi, hai, îşi zise, să-i
mângâie mutrişoara. Când colo, broscoiul sare cu gura-i cât o şură şi mai-mai s-o
înhaţe. I-a atins uşurel un picioruş...
Din avion nu s-arată nimeni. Era gol? Lumea o fi avut teamă să urce ori,
poate cine s-a plimbat o bucată de cale, stă acum la dânsul acasă, cu ochii
închişi, amintindu-şi călătoria.
Trecu un vântuleţ şi o îndemnă:,,Fii şi tu mai îndrăzneaţă, că altfel nu mai
vezi lumea!’’Avionul era să se porneasca mai departe, mânat de acelaşi vânt
uşernic, dar o zări şi înţelese că ar vrea să se plimbe.
A urcat şi a închis ochii. Ce bucurie şi ameţeală! Simţi că i se învârte capul
de plăcere. Avionul era al ei! Cum ar fi vrut să-i apară careva în cale! Măcar şi un
broscoi. Din avion i-ar striga ceva. Nu de rău! Pur şi simplu să-i atragă atenţia şi să
afle toţi ce minune i s-a întâmplat. Mâine şi ei o să-i pară un vis doar a văzut
atâtea...
Vântul se întrecea cu avionul. Ea se afla în al nouălea cer de bucurie. Dacă
nu era avionul acesta părăsit, ar putea să facă o asemenea călătorie?! Zări zburând
şi alte avioane. Unele se înălţau mai sus. Cum s-ar fi vrut în ele! Altele, obosite, se
întorceau alene jos. Nu se uita prea lung la acestea.
Simţi că i-i foame. Scotoci prin toate cotloanele avionului, dar ţi-ai găsit
pomană pe degeaba! Încercă să-şi aline foamea, spunând:„Şi să zbori ai vrut, şi
sătulă să fii...”
Avionul părea să nu flămânzească. Ea adormi.
Şi bine că nu s-a trezit! Dacă deschidea ochii, avea să-i crape inimioara de
spaimă. Ce se întâmplă? Vântul, cum e zălud, împinse avionul chiar în ograda unei
şcoli. Acolo, un moş cu o mătură cât o pădure de mare, aduna frunză de nuc.
Frumoasă frunză! Nu întâmplător s-a lăsat biata fiinţă amăgită.
Când moşul luă frunza în mătură, a fost să treacă pe alături învăţătoarea de
botanică. A zărit-o şi a spus: „Vai, ce frunză minunată! Moşule, n-o du la foc!” A
ridicat-o, s-a uitat la ea şi vru s-o şteargă de praf, dar zări în clipa aceea insecta. Se
miră de somnul ei zgribulit, apoi zise: „Îţi găsesc şi ţie culcuş!
Frunza-avion nimeri în ierbar. Insecta dormi dusă pînă-n primăvară, iar când
se trezi, vru să vadă frunza de nuc, care îi salvă viaţa.

73
Croitorul

Croitorul împăratului ajunse sărac de nu-i ajungea capăt de aţă pentru a-şi
lega necaz de necaz. Nimeni din neamul lui nu ţinuse foarfecele şi acul în mână.
Poate n-ar fi ţinut nici el, dacă nu i-ar fi alergat vântoaicele prin hornuri. Gura-i
cerea mâncare, iar buzunarele-i fluturau goale ca nişte haimanale.
Bine că avea croitorul cela acul la îndemână. Cum s-apropia sărăcia de el,
hop, şi-o împingea cu acul. Sărăcia o lua la sănătoasa, iar croitorul îi mai şi striga
din urmă: „Du-te la alţii care nu te-au văzut niciodată. Să nu te creadă o poveste.
Că atunci când ei coboară de pe tron şi vin aşa, să nu zică spor la muncă, tu te
ascunzi după oglindă. Da în oglindă împăraţii se văd tot aşa cum se ştiu. Cred că
toată lumea e îndestulată cu de toate ca şi dânşii.
Într-o noapte sărăcia s-a furişat din nou în casa croitorului, cotrobăind prin
întuneric, ca să-i mai şterpelească câte ceva. Aşa-i ea, nici de lumină n-are nevoie.
Pune mâna pe tot ce găseşte – pâine, haină, viaţă...
Croitorul nu dormea. A ascuns o capcană în buzunarul de la pijamaua
împăratului, pe care o terminase de cusut, şi aştepta. Sărăcia n-avea să treacă pe
lângă o haină tivită cu aţă de aur fără să n-o pipăie. Aşa se şi întâmplă.
- Aoleu! ţipă ea. Se covrigi de durere chiar în buzunarul pijamalei.
- Dă-mi drumul, om rău ce eşti, striga cât o ţinea gura.
Şi omul îi răspunse:
- Nu fi proastă! Să vezi ce bine îţi stă în buzunarul împăratului.
Sărăcia prinse a se văicăra, căci nu avea scăpare: „Suratelor, veniţi de mă
scoateţi!” Iar suratele – foamea, lenea dădea buzna, căci auziseră ţipetele surorii
mai mari. Băteau în uşă, dar degeaba. Atunci au născocit un vicleşug.
- Auzi, au început ele a-l măguli pe croitor, dă-i drumul surorii noastre şi te
lăsăm în pace... ori te facem, dacă vrei, împărat.
- Pe foamea mea!
- Pe lenea mea! se jurau surorile de după uşă.
- Ehe, să mă văd împărat vă stârpesc de pe faţa pământului, le răspunse
croitorul.
„Dacă-i dau drumul sărăciei, îmi arată limba, medită croitorul, altă dată n-o
mai prind. Şi dac-o las în buzunarul împăratului – acesta sărăceşte. Cui atunci o
să-i cos haine şi din ce să mă hrănesc? Să fie măcar el bogat”.
De fire om milos, îi dădu drumul sărăciei. Aceasta însă a prins a striga de
îndată ce s-a văzut liberată:
- Surorilor, duceţi-vă la împărat şi spuneţi-i că sărăntocul ista de croitor îi
îmbracă toate hainele după ce i le coase!
Foamea şi lenea atâta aşteptau. L-au trezit pe împărat cu strigătele lor din cel
mai dulce vis. Împăratul, înfuriat cum era, a venit la croitor cu tot cu suita sa.
Sărmanul om nici să-nţeleagă ce vrea împăratul de la dânsul, nici să priceapă cine
i-a făcut rău. Dar sărăcia tot sărăcie rămâne, îndruga verzi şi uscate la urechea
împăratului:

74
 - Credeţi-mă, măria voastră, că-s curată şi fără minciună! L-am găsit
îmbrăcat în pijama. Şi dacă-ar fi prima dată! O face pe împăratul. De aceea lumea,
nu-ţi fie cu bănat, măria ta, nu te preţuieşte. Adică porţi haina după un coate goale.
Sărăcia sărută mâna împăratului. Şi pe dată oamenii sărmani se făcură şi mai
sărmani. Iar croitorul a fost aruncat tot atunci în cea mai întunecoasă temniţă.
Treceau zilele şi se usca omul văzând cu ochii de dorul luminii şi libertăţii. Numai
cu păianjenii dacă mai schimba o vorbă. Aceştea îi aduceau apă şi-l învăţau a ţese
pânza lor. Altfel mai uita de necaz şi de urât. Se uscase, de ajunse şi mai mic decât
păianjenii. Atunci ieşi printr-o gaură. Numai că cine să-l recunoască? Nici chiar
cele trei surori răutăcioase nu-l vedeau. Ci el, croitorul nu le-a uitat. Şi iată de-
atunci, de când e la libertate, tot împleteşte pânză deasă, în care să încapă cele trei
surori, împăraţii şi soţiilor lor. Vrea să-i prindă pe toţi şi să scape lumea de răutăţi.
Dacă cumva îl observaţi pe croitorul neobosit – e mic cât o insectă – nu-i
faceţi nici un rău. Treceţi pe alături, ca nu cumva să nimeriţi în pânza lui.

Cerbul

Era în ajunul Floriilor. Toată lumea se pregătea să-l întâmpine pe Iisus. Cei
maturi făceau curăţenie prin case, în curte. Nu stăteam fără treabă nici noi, copiii.
Scoteam meii la toloacă, căutam crenguţe înflorite de salcie. Mâţişori, cum le
ziceam noi.
Nu-mi aduc aminte ce mare treabă făceam eu în momentul când rumoarea
obişnuită a zilei a fost săgetată de un glas ciudat, de un ţipăt de animal înjunghiat.
Apoi, s-au alăturat şi alte glasuri omeneşti triumfătoare, care au acoperit strigătul
jalnic şi rugător. Ceva misterios tulbură liniştea satului. Am înmărmurit pentru
câteva clipe, dar mi-am revenit imediat, pentru că la poartă au apărut prietenii mei
de joacă: Gicu şi Claudiţa.
- Ce stai?! Mergem să vedem minunea!
- Ce fel de minune?
- Nici noi nu ştim ce trebuie să vedem!
Am părăsit ograda şi mare mi-a fost mirarea când am văzut oamenii ieşind din
toate curţile. Unii cu furci, alţii înhăţau din fugă bulgări sau vergi. Se înarmau! Ca
şi cum s-ar fi dus la bătălie. Toţi alergau spre Valea Căinarului. Acolo apăruse
minunea!
Când am ajuns lângă izvor, jumătate de sat se adunase acolo. Cu greu ne-am
strecurat prin mulţime ca să ajungem să vedem şi noi fiinţa care îndrăznise să vină
în sat nepoftită.
Era un cerb frumos, mândru, avea coarne rămuroase, cum văzusem doar în
cărţile cu poveşti. Poate că de acolo coborâse?! Întâmplător ajunsese în lumea
oamenilor şi acum zăcea înjungiat. Îngenunchease în faţa mulţimii. Alături de
animalul care tremura doi bărbaţi triumfau. Unul avea în mână o secure, altul o
coasă. Povesteau ca despre o mare vitejie a lor:
- Credeam că se va apăra cu copitele şi coarnele, dar se vede că-i animal
fricos! zicea unul.
75
 - Parcă aştepta să-l înjunghiem! se fălea celălat.
Pe blana lucioasă alunecă o şuviţă purpurie şi curse pe pământul care o înghiţi ca
şi când ar fi fost însetat. Nu-mi puteam lua ochii de la animal. Se întâmpla ceva ce
nu-mi puteam explica. Simţeam o durere sfâşietoare în inimă. Îmi venea să plâng
în hohote. Dacă nu m-ar fi ţinut strâns de mână prietena mea, m-aş fi repezit cu
pumnii la cei care înjunghiaseră cerbul. Bietul animal! Deschise ochii şi ne
cuprinse pe toţi cu privirea. Ca şi când ne fotografia. Mi se părea că se uită la mine
lung, întrebător. Avea o privire blândă, omenească, iar aceasta şi mai tare îmi
răvăşea sufletul. Când din ochi i se prelinse o lacrimă măşcată, n-am rezistat. Am
ieşit din mulţime indiferentă şi am alergat acasă hohotind.
Era în ajun de Florii... Până azi cred că cerbul a fost El. Iisus! A revenit, dar
nimeni nu l-a recunoscut. N-am spus nimănui acest gând, precum n-am dezvăluit
nici altă închipuire de-a mea legată de acelaşi Iisus. De mică, de pe când am auzit
de Fiul lui Dumnezeu, am fost sigură că El s-a născut în satul meu, într-o iesle, dar
nu ştiam în staulul cui. Şi răstignit a fost Iisus tot în satul meu! Eram convinsă. Pe
atunci lumea cu toate ale ei, bune şi rele, începea lângă izvor şi se termina la
marginea satului, unde era hotarul dincolo de care începea necunoscutul. Din acel
necunoscut venise şi cerbul sacrificat.

Cocolita

Ce frumoasă a fost Cocolita! Chiar şi atunci când îmbrăca haine ponosite era ca
nimeni de frumoasă. Toţi băieţii se ţineau droaie după ea.Ba şi un nume mai
deosebit i-a găsit lumea: Cocolita – nu semăna a poreclă. Ar fi putut s-o boteze
„baistruca” sau „Cea din flori”, că i s-ar fi potrivit de minune. Dar lumea uneori
încurcă ceva de care mai târziu îi pare rău.
Fetele se ţineau de o parte de ea, doar uneori, din interes, unele se băgau în
sufletul ei.. Voiau să afle de unde-şi trage farmecele.
Băieţii, dacă s-ar fi gândit înainte de a se ţine coadă după Cocolita: „La ce-mi
trebuie una ca asta? Maică-sa a adus-o acasă în poală, a dat-o peste prag şi dusă a
fost... Sunt atâtea fete!”
Tot ce se spunea despre Cocolita era purul adevăr. Ştia tot satul. Se mai spunea
că de n-ar fi corcolit-o baba Marghioliţa, că de-aici i se trăgea şi numele cocolita,
dacă n-o îngrijea mâcă-sa, ajungea, ehe!
„E o fandosită!” aşa o vedeau fetele. Îi descopereau câte şi mai câte. Aşa se
simţeau mai împăcate. Ba sperau că şi flăcăii vor prinde la minte auzindu-le
vorbele. Trebuiau să-şi dea seama că e o sărăntoacă. Unde s-a mai văzut să apari la
biserică într-o rochie de pe când era mâca fată mare?! Credea cumva Cocolita că o
să-i înnebunească pe toţi cu ochii ei verzi, cu pletele-i negre, cârlionţate şi nimeni-
nimeni n-o să-i priceapă vicleşugul.. I-a prins rochiei o zdreanţă de guler alb, a
călcat faldurile aşa că te-ai fi tăiat dacă le atingeai.... Oricum rămânea haină veche
întoarsă pe dos. Chiar dacă-i stătea bine. „Parcă era o prinţesă...” îşi amintesc acei
care au văzut-o în Duminica Floriilor. Totuna voia să păcălească. Neruşinata! Pe
cine să păcălească? Pe Iisus. Pe baba Marghioliţa, care nu-şi rupea ochii de la ea în
76
loc să se uite la icoane.. Iisus! El nu putea să nu observe care şi cum a venit
îmbrăcat la biserică. Să-l întâmpine. E o lege ştiută de toţi: la Florii fiecare să se
îmbrace cu ce are mai nou şi mai frumos. Mai ales nou!. S-ar fi putut să-l fi supărat
pe Iisus rochia Cocolitei. Dar cine ştie?Să fi avut legătură toate acestea cu ce avea
să îndure Cocolita în ajunul Paştelui?
În săptămâna mare satul a fost în fierbere: gospodarii, ca de obicei, şi-au
măturat ogrăzile, au cărat gunoaiele dincolo de sat şi le-au dat foc. Fumul învălui
satul, abia de se vedea luma. Până şi aerul înmiresmat de muguri şi de floare
devenise înecăcios, sfredelind nările şi gâtlejul... Toate, absolut toate se repetau, ca
în fiece an.
Dar ceea ce i s-a întâmplat Cocolitei nu putea fi amestecat cu celelalte. Şi ea ar
fi vrut să uite, să şteargă din amintiri acea noapte. S-o ocolească! Dacă s-ar fi
putut...
De-atunci nimeni nu-i mai purta pică. Iar fetele, parcă le-ar fi schimbat cineva.
Au devenit grijulii, miloase.. Nu se mai fereau de ea ca altă dată şi nici de rău n-o
mai vorbeau. Doar băieţii parcă n-ar fi ştiut-o niciodată...
Dar începuse totul atât de frumos! Ca în ajunul Paştelui. Tuşa Marghioliţa,
după ce le puse pe toate la cale,, îşi luă nepoata şi porniră amândouă la biserică, la
denii. Mai bine-ar fi mers pe alt drum. Unul mai lung, dar fără primejdii. Nu i-ar fi
întâlnit pe băieţii şi fetele celea, uneori i se părea că de la ei i se trag toate
necazurile.
„Hai cu noi!” a îndemnat-o careva dintre flăcăi pe Cocolita. Se duceau la
marginea satului să aprindă focuri. Fata se opri nu ştia ce să facă.
„Las”că până la Înviere ajungem şi noi la biserică!” îi dădu curaj alt flăcău.
Baba Marghioliţa simţi o împunsătură în piept, n-ar fi vrut s-o lase, dar în gând se
mustră:”E fată mare, i-ar plăcea să stea mai mult cu tinerii decât cu babele...” Şi i-a
zis cu glas scăzut nepoatei:”Ştiu eu, cum vrei!”
I-o fi plăcut Cocolitei careva dintre băieţi. Altfel nu s-ar fi lăsat ademenită.
Numai că nimeni nu aflase nici până atunci, nici mai apoi pe cine-l avea fata la
inimă.
Valea Căinarului era în flăcări. Tinerii se hârjoneau în jurul focului, îngânând
flăcările care se avântau în sus ca nişte limbi uriaşe. Unii flăcăi se încumetau să
treacă printre flăcări, alţii se întreceau la aruncatul făcliilor meşterite de mâna lor.
Nu se înţelegea cine cu cine se ţine de braţ. Toţi zburdau, săreau, strigau, încât nu
se mai deosebea ţipătul de bucurie de cel de spaimă. Când şi-au dat seama ce se
întâmplă era prea târziu. O făclie se încolăcise în jurul gâtului uneia dintre fete.
Flăcările păreau asmuţate şi o îmbrăţişau pe cea care se zbătea ţipând sălbatic. Era
Cocolita.
Să fi fost ora când Iisus mai era în mormânt. Altfel, de sus, de pe cruce, ar fi
văzut chinurile fetei şi i-ar fi venit în ajutor. N-ar fi lăsat focul să-şi facă de cap. La
ora Învierii, când Iisus se înălţase, Cocolita zăcea abia respirând şi era de
nerecunoscut.
Lumea ca lumea vorbeşte că făclia ceea ar fi fost aruncată de o fată. Dar nu
se ştia care. Se vorbea că, totuşi a avut noroc nepoata babei Marghioliţa. Focul a

77
cocolit-o, pentru că purta numele Cocolita. Ar fi putut să-i ia şi viaţa nu numai
frumuseţea.
Mulţi îşi aduc aminte, în fiece an, de acel ajun de Paşti. Însă aproape toţi au
uitat chipul adevărat al Cocolitei. Spun că a fost frumoasă, atât de frumoasă încât
nici focul n-a rezistat ispitei.
A scrie nu e simplu

78