Întâmpinarea Domnului

Gloria stă sfioasă în fierăria lui Chirilă Ion al lui Dumnezeu. A venit aici în
vizită la cel care i-a salvat viaţa. Numele slavonesc se referă la onoare, cinste.
Ion şi Anica sunt acum aproape singuri acasă, la Fereşti. Smaranda e la casa ei
şi are şase copii. Domnica e plecată la Domnul, Ilenuţa a învăţat carte şi lucrează la
oraş, Constantin e şi el elev tot în capitala Moldovei. Maria a fost luată de instituţiile
statului şi dusă la o şcoală specială unde copiii care au suferit în urma războiului
sunt hrăniţi cu untură de peşte, îmbrăcaţi şi protejaţi. Jenică, al şaselea copil, a murit
la naştere. Adela, fiind prunc, a murit în timpul foametei. Aneta şi Ionică, copii
bolnavi de subnutriţie, cu mânuţele şi picioruşele umflate şi acoperite cu răni, au
părăsit această lume. Au mai rămas în bătătură Nicolae şi Vasilică. Dar câteodată vin
la Fereşti toţi de pe unde sunt.
Ion Chirilă are însă mereu ceva de făcut. Desenează pe hârtie păsări sau flori,
apoi le taie în lemn şi împodobeşte cu ele casa foarte înaltă cu cerdac, alcătuită din
bârne, cu pereţii din lut şi din paie încheiaţi în stâlpi şlefuiţi manual cu putere şi
îndemânare.
Pregăteşte încă din iarnă teiul şi frasinul. Mângâie lemnul pentru a simţi
direcţia fibrei, taie bucata potrivit modelului, o curăţă cu instrumente speciale, o
şlefuieşte şi umple golurile cu amestec obţinut din chit şi praf de lemn, apoi aşteaptă
să se usuce şi îndepărtează surplusul tot prin şlefuire. Păsările şi florile, jocul de trei
sau patru cercuri aşezate ca să închipuie trupul de slavă al Mântuitorului, par atinse
de Duhul Sfânt. Porţile prin care intră oamenii şi cele ale carelor sunt şi ele decorate,
ca orice piesă de mobilier, oricât ar fi fost ea de neînsemnată; începând cu mese, tăblii
de pat, scaune şi terminând cu planşete sau linguri. Lemnul suferă o adevărată
schimbare la faţă.
Ei, bine, acum tâmplarul e în fierăria lui, alături de copii, de Niculae, Vasile şi
Maricica, împreună cu Gloria care venise în vizită pe la ei. Anica stă şi ea pe prag,
pregătită să mai audă o dată povestea lui Ion al lui Dumnezeu, cum i se spunea după
fapta lui bună despre care vuiau toate satele.
- Nu mă tem, începu Ion Chirilă să vorbească. În toată viaţa mea, cu bune şi
rele, am descoperit că sunt iubit cu dragoste mare. Dumnezeu, în Mâinile căruia
suntem, Creatorul şi Mântuitorul nostru, El împarte binefacerile Sale după un plan
sfânt, chiar dacă nouă, oamenilor, ni se par adesea nedrepte. Aşa, pentru că suntem
aici, să ne deschidem sufletul pentru a putea înţelege povestea ce urmează.
Într-una din zile, după 2 februarie, când în biserică avem sărbătoare, m-am
pornit la drum să o văd pe Maricica, la Şcoala Normală din Iaşi. Întâmpinarea
Domnului, după orânduiala Vechiului Testament, îl aminteşte pe dreptul Simeon din
Ierusalim căruia i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia. Când
Sfânta Fecioară Maria cu Sfântul Iosif s-au prezentat la templu cu Pruncul Iisus, l-a
luat Simion în braţe şi a mulţumit lui Dumnezeu: Acum slobozeşte pe robul Tău,
Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace. Că ochii mei văzură mântuirea Ta pe care ai gătit-o
înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău,
Israel. Apoi, privind către Maica Sfântă a zis: Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre
ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va
trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.
Viaţa este frumoasă, dar avem şi multe încercări. Mai ales mamele, ca şi
Născătoarea, sunt pătrunse mereu de sabia grijilor pentru copii.
 De Întâmpinarea Domnului, Anica făcuse plăcinte cu varză care îi plăceau
Maricicăi foarte mult şi ce mi-am zis? Ia să trag eu o fugă să-i duc şi fetii ceva de-ale
gurii.
Pe aici pe la noi, cu greu poţi merge în căruţă pentru că pantele nu sunt line, te
răstorni cu totul, te duci la vale de-a rostogolul. Am luat-o uşor pe jos, prin sate, apoi
printr-o pădure care din loc în loc mai avea câte un luminiş. Mergeam la pas cu
rugăciunea în gând şi atent la orice zgomot, căci ştiţi şi voi drumurile de iarnă cu
dihănii.
Mai aveam o jumătate de oră, când văd cam la două sute de metri un câine
mare care alerga spre mine. Ce m-am gândit eu? Dacă-i câine, e şi gata. Nu mi-i frică!
Am la mine toiagul! Dar dacă-i lup? Ia să mă urc repede în copac. Nici nu apuc bine
să mă caţăr şi să mă leg strâns cu o curea de la pantalon, ca să nu cad, jivina cu cap
mare şi ochi de sânge, lângă mine. Urla de mi se zbârlea părul în cap la gândul că aş
putea să cad în dinţii celui cu blană sură. Lăsam copiii pe drumuri şi pe femeia mea
văduvă. Am stat aşa ca la şaizeci de minute. Nu credeam că mai pot pleca vreodată,
aşa de lung mi s-a părut acel ceas. Cum îl ştiu eu pe lup, dacă nu atacă la început,
pleacă şi se întoarce cu haita. Să cobor, să nu cobor. Şi stai, şi stai. Până la urmă, dacă
ar fi venit seara şi mai rău ar fi fost. Aşa că m-am dat jos uşor, şi cu atenţie mare am
ţinut calea dreaptă să ies mai repede şi să ajung la gară. Deodată, văd alergând spre
mine o fată. Avea ochii îngroziţi de spaimă şi obrajii aprinşi. Nu a putut rosti un
cuvânt, însă din semnele mâinilor am înţeles că se apropie o primejdie. Am scos iute
cureaua şi am aruncat o parte peste o ramură groasă. Am urcat şi aplecându-mă, am
suit-o pe tânăra aista mai sus. Apoi m-am legat împreună cu ea cu aceeaşi năpârcă.
De departe se auzea urletul vâlceilor şi într-o clipă, lupii se aflau la tulpina pomului
nostru. Erau vreo zece. Mi-a fost rugăciunea făcută la plecare de mult folos. În acel
moment, nici un singur cuget nu se trezea în mine. Înlemnisem de groază.
Necunoscuta se lăsă uşor peste braţul meu şi căzu în leşin. Iar eu nu mai eram nici
viu, nici mort. Şi am stat noi aşa, până spre dimineaţă. De frică, mă apucase un somn
de nu puteam să ţin ochii deschişi. Când aţipeam, lupii stăteau nemişcaţi, dar când o
mai ridicam pe Gloria, căci mă dureau braţele de cât am ţinut-o pe fata pe care o
vedeţi aici, se porneau lupii să jelească de supărare că nu au ce mânca. Priveam şi nu
îmi venea să cred că eu sunt acela de sus. Aşa ţi se pare mereu, că numai altora li se
poate întâmpla ceva. Pe front, când am luptat în Al Doilea Război Mondial, treceau
gloanţele pe lângă soldaţi, zburau şi spre mine. Dar nu aveai timp să calculezi unde
şi cum ajung bobii de plumb. Cădeau seceraţi colegii de trupă şi colonelul striga:
Înainte, băieţi! Stăteam nespălaţi şi mâncam din gamelă, adică din căni de tablă. Ei, ce
ştiţi voi? Abia după ce s-a terminat, vezi prin ce pericol ai trecut. Priveşti medaliile,
singura dovadă că ai ţinut o armă în mână ca să îţi aperi familia, pământul şi patria,
şi te întrebi la ce îţi folosesc.
În sfârşit, soarele se ridicase bine pe cer. Hotărât lucru, trebuia să coborâm.
Plecase haita, nu ştiu când sau cum, că am adormit. Vă daţi seama că puteam cădea.
Însă Dumnezeu, drăguţul, Izbăvitorul nostru, ne-a protejat. Soarele era pe cer. Nu
trece lupul ziua în amiaza mare! Şi în loc să ajung la gară, să iau trenul spre Iaşi, am
dus-o acasă pe fătuca ista care venise la marginea pădurii să culeagă nişte vreascuri.
Ne-au văzut părinţii fetei! Şi-au închipuit că ceva s-a întâmplat şi au pornit să o caute
cu pădurarul satului. Şi ne-au ieşit în întâmpinare. Dar acum, eu nu mai puteam
vorbi. Rămăsesem fără glas. Cum se spune: Ce-ai păţit mă? Ai văzut lupul? Da, îl
văzusem. Gloria plângea în hohote şi abia dacă se puteau înţelege vorbele printre
sughiţurile de plâns. Au venit vecinii şi au început să curgă poveştile: un lup atacând
o căruţă cu-n prunc în ea, un altul alungat cu hainele în flăcări ale unui cioban. Am
cerut un creion şi o foaie şi am scris cum a fost. Apoi m-am întors acasă, la Fereşti, nu
m-am mai dus la Iaşi ca să n-o sperii pe Maria, căci nu-mi venise graiul. M-au condus
ţăranii până dincolo de Pădurea Statului şi mi-au zis: Tu eşti Ion al lui Dumnezeu!
Acum Gloria este ca şi copilul familiei noastre. A vrut să mulţumească
binefăcătorului său.
Şi după ce aude povestea, Gloria deschide o desagă şi scoate ceva învelit în
pânză de sac. Era o icoana pe sticlă.
-A! Ia uitaţi-vă! Este icoana Înmuierea inimilor împietrite. Are şapte săbii care-i
străpung pieptul Maicii Domnului: trei din partea stângă, trei din dreapta şi una de
jos. Am să-i pun o ferecătură cu viţa-de-vie, semnul unităţii noastre în credinţă.
Mulţumesc Atotputernicului că ne-a ocrotit. Iar Maricica va trebui să ne
promită, fiindcă i-a rămas tatăl în viaţă, că prima dată când va fi mamă va pune
copilului său numele de Simion, dacă e băiat, sau Simioana, dacă este fată.