Puntea dinspre azi spre ieri

Autor : Agafia Dragan

Bătrânul, o virgulă pe epiderma verde, întinsă la poalele dealurilor împădurite,

părea că se roagă, încovoiat de cer si iarbă… Soarele îi cerea iertare că nu putea
sa-i încălzeacă oasele bătrâne, în el urca doar răceala pământului, ca o chemare.
Era aici și totuși nu, abandonat în amintiri. Mișcarea obosită a coasei aducea a
împăcare și resemnare.Din cele câteva bucăți de ogor îi rămăsese doar fâneața,
restul, le vânduse la moartea nevestei.
Satul scăpase de colectivizare. Nu pentru că au scris ei pe o plancard ă:
“ Până aici cu democrația, de aici începe Ibaneșt iul și Hodacul”, două sate
despărțite doar de apa repede a Gurghiului. Îi iertase de asta peticuțele de
pământ răspândite ici și colo. Cum să le aduni? Din neam în neam, bărbații
asaltaseră pădurile cu topoarul și țapina în mâini. Femeile, cu grija casei și a
vitelor, cu melițatul cânepei și torsul.
De pe așa zisele ogoare adunau puțin, atât cât le rămânea după ce treceau porcii
mistreți. Eh, s-au dus toate. Nu se mai aud maiurile bătând la râu. Nu se mai
simte mirosul de cânepă pusă la soare, nici melița nu mai toacă… și straiele
satului s-au schimbat. Mai erau doar câteva scântei în ochii bătrânilor.
“Se aproprie și vremea mea”, își zise în șoaptă, “mă cheamă”.
Femeia și-o iubise în felul lui, era în curgerea firească a firii, așa cum el făcea
parte din frumusețea naturii din jur, așa și ea devenise o parte a lui. Nu era
nevoie să se întrebe ce simte, el își trăia rostul cu împăcare.
“Ai venit, Ană? ”
“ Am venit, Dumitre! ”
“ Oi mere și eu amu, s-a împlinit sorocul.”
La moartea femeii, trecuse pe stâlp și data morții lui. Atât răgaz și-a dat, șapte
ani. Din patru fete cât avusese, trei erau acolo cu Ana.
De atunci, zilele lui s-au scurs la geamul dispre uliță și podeț, în așteptare.
Podețul nu mai era, îl furase apa la inundație, nici pârâul nu mai trecea pe
acolo… și Gurghiul își schimbase matca.
Vara, mai trecea cum trecea, dar în zilele de iarnă, își măcina timpul, acolo, la
geam. Un neavizat ar fi crezut că urmărește forfota uliței. Dar el, el privea în
trecut, aștepta. Prezentul plin de aduceri aminte, viitorul…
O clipă dacă pleacă, rămâne umbra-n noi, printre aceste umbre trăia. Tresărea
doar când auzea rata că vine, atunci, doar atunci, ochii lui prindeau lumină.
Poate că vine și la el cineva.
Mai venea ultima fată rămasă, Fira. Nepoții, răspândiți prin țară, uitaseră de el.
“Poate nu au vreme”, își zise bătrânul, găsindu-le scuză.
“ Lasă, Ană, că or veni la toamnă! ”
I se păru că aude zarva și sfada lor blândă, când se adunau la început de
septembrie să-și împartă alunele și hribii uscați la soare sau alte alea adunate de
ei de prin păduri și livadă. “Am să le dau vorbă să vină. Poate nici la moartea
mea nu vor fi. “
Bătrânul se ridică cu greu. Apăsat de singurătate mai mult decât de ani, trase de
sub pat un cufăr în care își ținea comoara. Privi îndelung la el și apoi, deschise
capacul, ca și cum altcineva îl obliga să facă asta în ciuda voinței lui. Erau
câteva fotografi îngălbenite, câteva monede vechi, două cărți Alexandria și
Esopia, singurele lui cărți din care mai citea puțin în zilele pusti de iarnă și o
medalie ruginită din primul război mondial. Nu-și mai aducea aminte pentru ce
o primise. În al doilea război mondial era la vatră.
Când au trecut nemții, a fost cum a fost, dădeau bani și ciocolată pentru păsări
și ouă. Mai lăsau și prin casele oamenilor una alta, plăteau și… Atunci le-a
murit o pruncă, de vreun an. Moașa le-a zis că de la ciocolată i s-ar fi tras. De
auzit s-a auzit și la ei de relele făcute de hortiști și hitleriști. Dar, pe la ei, prin
sat au fost alții. Cu rușii a fost rău, îți luau porcul din ogradă, tot de prin
curte.Dacă te opuneai, te duceau în câmp și te împușcau. Fetele și femeile tinere
se ascundeau să nu le siluiască. Floarea lui Ion a pațit-o. Pe Ion l-au găsit
oamenii împușcat, în lanul de porumb.Floarea și-a pierdut mințile. Cu timpul,
mai încoace, părea că și-a mai revenit.
”Nu ți-am zis, Ană, dar tu ai știut și m-ai iertat. Am fost pe la Floarea și… Am
adus-o acasa, la o vreme, după ce te-ai dus. Dar, nu a mers, zicea sa-i trec casa.
“
Închise cufărul cu grijă. Acum avea timp să le povestească nepoților, ei nu
aveau timp să-l asculte, să-l cunoască pe Dumitru, cel ce fusese cândva ca ei,
copil, tânăr, bărbat, tată. Acum, nu era decât bunicul, iubit în felul lor, dar
necunoscut omul ascuns în amintiri lui.
Oftă și se îndreptă spre geam. O noapte de marmură neagră cobora în odaie.
Încovoiat în sine, privea cum se destramă luna în apa din cana uitată pe pervaz,
lângă un colț de pâine uscată.
I se paru că…
Ana învârtea în ceaunul cu mămăligă. Sub pâlpâirea obosită a lămpii cu gaz, de
deasupra mesei, cele două fete mai mari arănjau vasele pentru cină. Cele mici
dichiseau păpușile făcute din cârpe. La școlii nu prea au umblat, doar cea de a
treia terminase unșpe clase… S-a dus de tânără, la nici douăzeci și cinci de ani.
Atunci i-a căzut și femeia la boală. A plecat la doi ani și ea, de inimă neagră.
“M-am dus, Dumitre să-i spun de copii, că sunt bine”
“I-ai spus și să mă ierte? Am gândit că fac bine când am dat-o, după un ofițer,
departe de casă.”
“Ei, omule, cât te-am rugat atunci să-mi lași fata să se ducă după cine vrea! ”
Dumitru își șterse ochii cu dosul palmei, ” Iartă-mă, fată! ”
Maria îl privea senină. Era copila de 18 ani, de atunci. Cea mai dragă îi fusese,
poate de asta a dat-o după Vasile, gândind că o scapă de greutăți. În cincizeci
cei din armată o duceau bine.
Nu a fost chiar așa. Nu toți aveau, dar se descurcau. Stăteau într-o cămăruță, cu
un pat, o sobă și un dulap. Copilul cel mare dormea cu ei, celui mic îi
încropiseră un culcuș între lada studioului și perete. Bucătăria și baia le aveau
comune, fiecare la câte un capat de hol. Să o fi mai lăsat acasă, nu se putea. Așa
erau vremurile, erai fată bătrână dacă treceai de optsprezece ani.
Cănd a murit fata, Ana a știut înnainte de a veni vestea de la București. Icoana
Sfintei Maici a căzut de pe peretele camerei din față.
Bătrânul își continuă călătoria prin zilele de ieri, așa cum o făcea mereu când
dorul nu-i dădea pace. Astăzi, era mai altfel.
Ana venise să-i vorbească. Mama nu-l mai vizitase de mult, acum îl privea
tăcută de pe pragul ușii.
”Ai venit și tu, mamă? ” o întrebă bătrânul fără umbră de uimire în glas deși ea
era moartă de mult. “De acu m-oi pregăti de drum.” În minte începură să-i urce
poveștile cu stafii, diavoli și alte alea, povești cu care, mama le domolea avântul
de a pierde noptile pe afară. Adolescenți fiind, ei tot credeau în asta.
După o vreme, simții o mână pe umăr. O căldură blândă și împăciuitoare îi urcă
în suflet. Părea că nu mai era aici, el era acolo cu Ana. Se vedea mergând de-a
lungul apei, până când cărarea urma să părăsească râul și să urce spre coastă,
unde avea o mică livadă împrejmuită, cândva, de tufișuri dese pline de țepi.
Doar ai lui știau locul de intrare, camuflat cu grijă. În fiecare an repara gardul,
să nu intre mistreții și urșii.
“Ce o mai fi pe acolo? Cine o fi cules poamele? ” Greutatea picioarelor nu-l mai
lăsase să ajungă. Toamna trecută s-a dus Ilie, ginerele, de a cules ceva prune, să
facă palincă. “O mai avea și pentru mine? ” Cât a fost tânăr, a băut spirt
medicinal, trecut prin pâine, colorat și îndulcit cu zahăr ars. Ț uica o vindea, să
mai facă un ban. Apoi s-a obișnuit cu spirtul.
Dintr-odată toate amintirile au fugit din ochii lui, lăsându-l într-o stare greu de
descries pentru cei care nu au ajuns la puntea trecerii.
Puteai doar să bănuiești. Drum de întors nu era, și chiar de aflai, nimic nu
aduceai cu tine sau mai deloc din aceea clipă.
Acum, nu-l mai durea nimic. Privea limpezimea apei, uimit. Râul încetase să
mai curgă, se transforma încet într-o întindere limpede. I se păru că se află între
două ceruri. Necuprinsul depărtării era incredibil de evident, copacii își
transformau coroana în rădăcini. Între două premiere ale aceluiași aspect, părea
să se interpună nefiresc, nebănuit o perdea care se confunda cu același azur
diafan pe care oglinda lacului îl reda drept străfunduri.Cunoștea și nu cunoștea
locurile, era și nu era străin de ele.
Ana era cu el, îl privea cu aceea privire pe care nu i-o mai văzuse din tinerețe. O
mare de umbre se desfăcea în față lui.
“Unde mă duci, Ana! ” Ana nu-i răspunse,
continuă să meargă printre umbre și prin umbre. Dumitru o urmă, chemat de o
liniște adâncă. Cu cât înainta, se contura, de undeva de sus, un chip de lumină și
umbrele se pierdeau în el.
El sau ce mâna nevazută i-a scos hainele din ladă și l-a îmbracat? Fata cea mică
l-a găsit întins pe pat cu mâinile pe piept, senin, împacat. Găsise un loc al
tinereții fără bătrânețe, unde sufletul se refugiază până când restitue pământului
împrumutul.
Se spune că murim singuri fie că suntem sau nu vegheați…nici o moarte nu este
moartea unuia singur, ceva se stinge în noi cu fiecare din cei duși, ceva se naște
în noi, ceva face ca râul să-și abată cursul. El plecase însoțit de toți ai lui cei
duși, de toți ai lui cei rămași.
Cumpăna dintre secunde o trecuse cu dorul de ei și așteptarea.
Sătenii se amuzaseră când și-a trecut pe stâlp dată morții… doar ziua a fost
greșită. A plecat în luna când viespiile sărutau aspru strugurii călcați de soare, la
șapte ani după femeie.
Bătrânul s-a dus cu sigurătatea în suflet, nestrăjuit de lacrimi, era prea bătrân să
fie plâns sau murise câte puțin în fiecare clipă alinându-le durerea.
Îl uitase viața, așa credeau ei.
Tinerețea este oarbă, nu vede că în trupul rănit de timp zboară același vultur cu
aripile încărcate de doruri și vise, de iubire.