Formula AS > Anul 2018 > Numarul 1308 > Asul de inima

Oprește-te și iubește
Redactia
- Dacă viața te va purta vreodată prin satul Cornu din județul Dolj, un cătun aflat la 50
de kilometri de Craiova, oprește-te puțin. Știi cum se spune: locurile au sufletul lor.
Iar sufletul acestui meleag îți va vorbi nespus de frumos, dacă vei ști să-l asculți -

Lubenițe de Caraula

De cum treci de indicatorul de localitate ce-ți arată că ai ajuns, fă câțiva pași pe drum. Poate
n-o să simți sub tălpi decât o șosea ca oricare alta. Dar nu este deloc așa. Ascunsă sub asfalt,
încă respiră vechea ulicioară pe care, în urmă cu aproape 40 de ani, alergam desculță și
fericită, împreună cu verișorii mei și cu prietenii din sat, în fiecare vacanță de vară. Pe-aici
treceau căruțele încărcate cu lubenițe, ce veneau din Caraula și se opreau din poartă-n
poartă, pentru noi, copiii, care abia le așteptam. "Ia bostanul! Ia bostanul dulce ca mierea!
Crapă de copt ce e!" - strigau căruțașii veseli, cu pălăria trasă pe-o parte și, când o luam la
fugă spre ei, cu bunicile lipăind în papuci după noi, grăbindu-se să ne ajungă din urmă și să
ne ferească din fața cailor ce ridicau valuri de colb, ei deja tăiaseră un dop roșu și parfumat
și ni-l întindeau să gustăm. Și tot pe aici treceau, la lăsatul serii, de la CAP către casă, femeile
satului, cocoșate sub saci plini cu fructe, grâu sau porumb. Cu cât mai multe erau
kilogramele ce le îndoiau cobilița pe umeri, cu atât mai ușoară le era inima: aveau ce pune
pe masă la copii și aveau cu ce potoli animalele. Iar noi, cei mici și fără griji, le priveam de
pe băncuța de la drum, așa cum trec, nădușite și arse de soare, și le răspundeam la vorbele
de binețe. Uneori se opreau doar o clipă și ne-ntrebau pe câte unul: "Tu al cui ești, maică?" -
fiindcă noi stăteam adunați ciorchine prin câte-o poartă și nu-și dădeau seama din ce casă
am apărut. "Ptiu, da' mare te făcuși!".
Dacă pășești, așadar, pe fosta uliță și te uiți de jur împrejur, îți dai seama că micul sat este
prins pentru veșnicie într-o horă de dealuri - de unde, spun bătrânii, se trage și denumirea
comunei, Orodel, cuibărită, de veacuri, cu cele cinci cătune ale sale, într-o vale împrejmuită
de coline, de peste care soarele răsare și azi la fel ca la începutul lumii, falnic și ocrotitor. Și,
strânse, așa, în căușul dealurilor mângâiate de raze, Cornu și celelalte patru sate din Orodel
își înșiră, de-a lungul și de-a latul drumului, scheletele caselor pline de viață cândva. Acum -
doar ruine, din sufletul cărora vei auzi șuierând geamătul prelung al paraginii. Dincolo de
gardurile strâmbe sau prăbușite, cu lemnul mâncat de timp, sau de porțile legate cu lanțuri,
pe care rugina le-a înnegrit în strânsoarea rece și grea, se ridică păduri de buruieni, ca o
răbufnire sălbatică a naturii rămasă de capul ei după plecarea oamenilor. Pentru că astăzi,
în toate cele cinci sate din Orodel la un loc mai trăiesc doar câțiva bătrâni fără vlagă, uitați
de copii și de nepoți și de toată lumea. Și chiar dacă pare că ai ajuns pe un tărâm părăsit,
din care ultimul strop de viață s-a scurs demult, tu stai și ascultă. Aici, undeva, în locul
acum pustiu, încă se mai aud râsetele vieții de odinioară! Mergi mai întâi până în mijlocul
satului, unde, pe partea dreaptă cum vii dinspre Craiova, este ruina primei școli din
comună, la care a învățat, în clasele primare, Ilie Murgulescu, născut în Cornu, ce avea să
ajungă chimist renumit, ministru al Învățământului și președinte al Academiei Române în
anii '60. Tu du-te însă mai departe. Lasă, pe stânga, alte vreo cinci, șase gospodării surpate,
cu zidurile înghițite de licheni. În una dintre ele a crescut fotbalistul Sorin Cîrțu, de la
Universitatea Craiova. Mai mergi alte câteva sute de metri, tot înainte, până dai de o
fântână mică. "Fântâna Mircii" i se spune, pentru că, zice-se, ar fi fost săpată de oamenii lui
Mircea cel Bătrân, pe când domnitorul și-a făcut tabără în sat, în timpul unei campanii.
Lângă fântâna asta sunt două case gemene, așternute chiar la drum și întoarse una spre
alta, de parcă s-ar privi în oglindă. Eu aici am vrut să te aduc și aici o să te rog să zăbovești
câteva clipe cu mine. Și cred că nu vei regreta.
Mamaie Tanța și Moșica Jana
Într-una din case a trăit, toată viața ei de femeie măritată, după ce a plecat de la părinți și
de lângă cei opt frați, mamaie Tanța. În casa geamănă, aflată la o aruncătură de băț, a stat,
de când mi-aduc aminte, moșica Jana, mătușa tatei. Între casele acestea două, cu pridvor și
geamlâc, despărțite doar de-un gard de sârmă, s-a împărțit toată copilăria mea din
vacanțele petrecute la țară. Se uneau undeva tare departe, în vale, unde cele două curți se
topeau împreună, în lanurile infinite de porumb. Și amândouă mai aveau câte un gard de
lemn, cu portiță, înspre deal, la stradă. Te priveau șui, cumva. Într-un fel arătau privite din
uliță - ca două străine ce nu vor să-și arunce o privire măcar. Și altfel, de pe pridvorul uneia
sau alteia - de parcă se priveau drept și adânc în ochi. Și cam așa, dacă mă gândesc mai
bine, erau și mamaie și moșica. Ba se iubeau și se sprijineau în toate, ba te pomeneai că nu-
și vorbesc cu zilele. Se supărau din te miri ce, din lucruri mărunte și trecătoare. Supărări is-
cate de fapt din firile lor foarte diferite. Pe scurt, aș spune că mamaie Tanța n-a făcut
altceva toată viața decât să muncească. A ținut casa de una singură de tare devreme, pentru
că tataie a murit tânăr și ea a rămas văduvă cu doi băieți. Și nu obosea niciodată, căci eu tot
robotind la colectiv sau prin odăi și prin ogradă o știu, de când era tânără și până a-nchis
ochii, la adânci bătrâneți. Nici când venea la noi, la oraș, peste iarnă, nu avea liniște să stea.
"Ce-or face orătăniile mele? Că le lăsai în grija lu' alde Mariana a lu' Ion. Și-acu', dacă nu se
duse la ele de câte ori fu nevoie? Ce-oi găsi eu acasă la mine când mă duc?". Și după două,
trei zile, își lua bocceluța și pleca. O văd și acum în ușă, cum își potrivea baticul peste părul
sur, își îmbrăca șuba ce mirosea a pâine proaspăt scoasă din țest și a lapte de capră, și
atunci părea desprinsă dintr-o lume diferită și străveche, printre noi, ceilalți, cu haine și
alură de oraș. Și se-ntorcea pe tărâmul ei, ca să facă treburile gospodăriei mai departe, de
unde le lăsase. Moșica Jana, în schimb, ar fi stat degeaba toată ziua, de-ar fi putut. Ea doar
cosea rochii, cânta, râdea și povestea. Dar nici ea, e drept, niciodată nu ostenea de voie
bună. "Dă-i cu castronul de pământ!" - mi-a zis, după ce m-a lăsat să fac plăcintă din ouă și
nisip și nu mi-a plăcut ce-a ieșit. M-am uitat lung la ea, să văd dacă vorbește serios. Râdea
din toată inima. Și-atunci, zdranc! Am făcut țăndări castronul și s-a prelins plăcinta mea pe
trepte de sus până jos, chiar sub pridvorul Janei. De peste gardul de sârmă, mamaie Tanța,
care abia venise de la câmp și deja așternuse masa pentru noi toți - tata, unchiul, mama,
mătușa, fratele meu și verișorii mei - ne striga să venim la cină. Nici nu mi-am dat seama
când se făcuse iarăși seară! Trecuse și ziua asta pe negândite! Fusesem cu Jana în deal, la
livada de prune. Mă plânsesem tot drumul că mor de cald și o întrebasem, din 5 în 5
minute, dacă mai e mult până ajungem. În timp ce ea, zveltă și în putere, la 60 și ceva de
ani, mergea vioaie înaintea mea și fredona romanțe. După ce am lenevit puțin la umbra
pomilor și am mâncat câte prune am putut, am pornit-o înapoi spre sat. Ne-am oprit la coo-
perativă, singurul magazin din cătun, în care găseai toate mărunțișurile. De la mosoare de
ață la rulouri de pânză și ștechere sau becuri. M-a pus Jana să-mi aleg un material înflorat
pentru o fustă nouă, pe care mi-a și făcut-o, chiar în ora următoare. Apoi ieșisem pe
băncuță, la stradă. După ce mă întrecusem cu Jana la fugă până la deal și-napoi. Și-apoi m-a
învățat să fac plăcinta din nisip. Cu mamaie Tanța, altfel treceau zilele la Cornu. Mă lua
câteodată cu ea la colectiv și mă învăța să aleg coriandrul și o ajutam să-l pună în saci. Apoi,
mâncam roșii cu brânză, direct pe pământul fierbinte, peste care așterneam doar un
ștergar, ascunse la umbra pomilor, înainte să o pornim spre casă. Dar, de cele mai multe
ori, o urmăream din pridvor cum aleargă de la găini la capre și de la capre în grădină, unde
avea răsadurile de roșii și castraveți. Sau cum iese din curte și se întoarce cu gălețile de la
fântână. Beam direct din căldare și era cea mai bună apă din lume. Ne spălam în hol, într-
un fel de chiuvetă improvizată dintr-un lighean din tablă, iar mamaie Tanța stătea
răbdătoare lângă noi, nepoții, și ne turna cu cana. Nopțile, înainte să adorm în patul meu cu
saltea înaltă, din paie, și cearșaf ce mirosea a săpun de casă, auzeam câinii ce urlau pe
drum. Era glasul de odinioară al satului, la apus. Și astăzi, când aud un lătrat în noapte,
zâmbesc. Fiindcă-mi reînvie bucuria și liniștea vremurilor minunate ale copilăriei la țară.
Când zilele treceau precum clipele, însă știam că mi-au mai rămas o grămadă, încât am tot
timpul din lume pentru orice! Iar somnul îmi era fericit și neîntors. Și mai erau greierii! Cu
concertele lor, ca un murmur printre constelații. Seara târziu, la portiță, mă rezemam de
zidul casei, închideam ochii, iar stelele dispăreau și ascultam țârâitul micilor ființe nevă-
zute, ce-mi părea melodia infinitului. Fără cântecul greierilor nu plecam niciodată să mă
culc. Iar diminețile, când mă trezeam în cântatul cocoșilor și cotcodăcitul găinilor, alergam
din așternutul cald direct în curte, desculță. O strigam pe Jana peste gardul de sârmă. În
timp ce mamaie venea de la fântână cu două găleți pline-ochi, din care cădeau stropi de
apă, ca o trenă vie ce se desena în urma ei, moșica Jana își bea cafeluța în pridvor. Și râdea.
Fără vreun motiv anume. Doar pentru că trăia. Mă spălam în grabă și mă duceam repede la
ea. Dacă Tanța era iubirea serioasă și sigură, Jana era iubirea fără de grijă, veselă și pusă pe
șotii. Iar eu, după ce dormeam și mâncam bine, numai la joacă mă gândeam. Iar joacă
însemna Jana. De altfel, mamaie și moșica chiar așa și arătau - cum iubeau. Una era micuță
și uscată, dar vânjoasă, cu un chip ca săpat în stâncă, cu pleoapele și linia gurii plecate spre
pământ, aproape fără urmă de zâmbet. Surâdea doar cu ochii, care i se luminau atunci când
noi, nepoții, veneam pe la ea. Și se mai bucura, dar cu un altfel de licăr în privire, atunci
când avea pătulul plin și animalele sătule și recoltele bogate. Cealaltă era mai înaltă și bine
făcută, cu un chip ce părea sculptat într-un zâmbet ce nu se stingea niciodată. Cu părul
negru și la 60 de ani și chiar mai târziu, purta mereu câte o basma înflorată, ce părea o
coroană de regină, și nu un batic de țărancă!

Fântâna Mircii

De altfel, cele mai multe sătence din Cornu arătau mai degrabă ca Tanța. Muncite și aspre.
Trudeau mai mult ca bărbații. Ele și țâncii, puși la treabă de mici. În timp ce bărbații erau,
unii - să ducă animalele la păscut, iar alții - la un păhărel la bufetul de lângă cooperativă.
Femeile săpau pământul, frământau pâinea, hrăneau păsările, creșteau copiii. Iar treaba lor
nu se termina parcă niciodată. Și era atât de mult de făcut, încât nu mai pridideau și, tocmai
de aceea, satul începuse să se topească încă de atunci, când eram eu mică, chiar sub ochii
mei. Tot mai sărac de la un an la altul, cu recolte tot mai proaste, cu case tot mai
dărăpănate. Fiindcă nu erau destule mâini pricepute și vrednice de bărbat care să le facă să
stea, cum se cuvine, în picioare. Și, din cătunul ce se ruina, încet-încet, vară după vară, tot
mai mulți tineri au plecat să-și caute norocul în lume și tot mai multe case au fost lăsate în
paragină. S-a închis mai întâi dispensarul, fiindcă nici măcar moașă nu mai era în sat. Apoi,
s-a pus lacăt pe școală și pe căminul cultural. Într-un târziu, până și bufetul și-a tras
obloanele. Și tot așa, până într-o zi, când în cătun n-au mai rămas decât biserica, cimitirul și
Fântâna Mircii. Și câteva case mai arătoase. În rest, lăcașuri părăsite, cu ziduri scorojite,
despuiate până la cărămidă, cu găurile geamurilor ca niște hăuri deschise spre altă lume,
prin care doar șuierul vântului se mai auzea. Și cum să nu rămână pustii, dacă oamenii pe
care îi știam sunt duși de mult? Cei de vârsta mea, împrăștiați prin țări străine. Iar cei de-un
leat cu mamaie și moșica, la Dumnezeu. În urma lor a rămas satul de acum aproape gol. Gol
de tineri în putere și de case vii, însă plin de amintiri. Casele gemene de lângă Fântâna
Mircii, în care am învățat să fiu fericită, au acum fiecare alt stăpân. Una, a moșicăi Jana, este
aproape neschimbată. Pentru că omul care a cumpărat-o a vrut-o așa cum era, iar timpul
pare să nu fi avut nici el vreo putere asupra ei. Cealaltă, a bunicii Tanța, în schimb, a fost
renovată de noul proprietar și este de nerecunoscut. Un fel de cazemată fără personalitate,
din beton cenușiu, fără pridvor și fără geamlâc. Iar lângă casele gemene, proaspăt refăcută
de Primărie, cu țiglă nou-nouță și portiță din fier forjat, este bătrâna Fântână a Mircii,
întinerită. Cu o ciutură din lemn - atârnată deasupra vechiului puț din piatră dat cu var alb -
ce parcă te îmbie să o umpli și să bei.

Hora inimii

Cum spuneam, dacă ai ajuns în satul Cornu, Dolj, oprește-te câteva clipe. Bea o cană cu apă
proaspătă de la fântână, apoi mai mergi doi pași, până la căsuța Janei, puțin înclinată și cu
flori portocalii la poartă. Așază-te pe băncuță, reazămă-te de gardul din lemn. Privește și
ascultă. Știi cum se spune, locurile au sufletul lor. Iar sufletul acestor meleaguri tare frumos
mai vorbește! Și cum ar putea el oare să tacă? Fiindcă, deși oamenii care îi dădeau viață
cândva acum nu mai sunt, poveștile lor sunt încă vii și se aud limpede dintre pereții în-
vechiți, de printre copaci și de pe drum. Nu-i așa că auzi căruțele cu bostani cum se apropie
pe bătrâna uliță? Sau râsetele noastre de copii fericiți? Și vezi toate femeile satului de
altădată, bunici și moșici, care-și bucură nepoții cum numai ele știu, cu harul rar al iubirii
nemăsurate? Simți pretutindeni mirosul pâinii făcute în țest? Și, dacă ai zăbovit până te-a
prins seara, auzi lătratul câinilor din alte vremuri și concertele greierilor neobosiți? Și-
acum, înainte să pleci, un singur lucru îți mai spun: dacă-ți vei mai face și altădată drum pe
aici, să știi că pe mine mă vei găsi tot aici. În poarta moșicăi Jana, sprijinită de gard. Deși am
trăit la Cornu doar în îndepărtatele vacanțe ale copilăriei, cu inima nu l-am părăsit
niciodată. Mi-e prinsă și ea, la fel ca și satul, în hora de dealuri care se rotesc pe sub cer.

ALINA DINCĂ

Reproducerea, difuzarea sau folosirea partiala sau in intregime a materialelor prezentate este
interzisa fara acordul nostru scris. Copyright © 1998-2018 Formula AS. Toate drepturile
rezervate.