N O S TA L G I A

ADUCERILOR AMINTE
Fiecare povestire e o perlă. O amintire nostalgică,
cu independenţa sa, rotundă, împlinită. Adunate, formează un
şirag. Un şirag decent, elegant, pus la gâtul unei ţărăncuţe pure,
înveştmântată într-un străbun, nepreţuit costum popular.
Şiragul se constituie într-o frescă a satului românesc încă
purtător al vechilor tradiţii şi obiceiuri.
Oameni, locuri, atitudini venite de departe, care încearcă, în fel
şi chip, să se opună acţiunilor şi ideilor ce nu li se potrivesc.
Este perioada de după război, iar întâmplările sunt trăite sau
auzite de un copil care nu ştie dacă-şi trăieşte copilăria
sau s-a născut matur.
Limbajul este simplu, pe înţelesul celor care “încă” îl vorbesc,
aproape literar – chiar vorbitorii şi străbunii lor au lăsat o limbă
curată, ca sufletul lor – presărat cu puţine arhaisme şi
regionalisme sau câteva fanatisme, unele dintre ele neputând fi
transpuse grafic.
Oameni, limbă, natură au suferit împreună, ei, oamenii, făcând,
în vorba lor, “haz de necaz”, înfruntând ciuma ce avea să le
sfârtece trupul şi sufletul, să le plece grumazul.
Copilul de atunci şi le-a amintit azi, cu nostalgie, parcă aşteptând
o “altă copilărie” ce n-a mai venit.
A rămas cu „nostalgia aducerii aminte”.

Autorul

- POVESTIRI -
Prof. Gligor Dumitru
 Motto :
“Ţăranul care cântă dimineaţa face muzică pură. Lui nu-i pasă de nimic, nici de text,
nici de note. Îi pasă doar de frumuseţea dimineţii. Aici găsim adevărata profunzime a artei”
Sergiu Celibidache

O cugetare, un gând, două, trei .... o pălire de inspiraţie....istorioare recitite, „reculese”

din Vatra Saschizană şi câteva rânduri aşternute, nu spre comparaţie, ci spre apreciere.
Profesor, director de şcoală, consilier local, colaborator la Vatra Saschizană. Aşa îl
cunoaştem, cei mai mulţi dintre saschizeni, pe domnul Gligor Dumitru. Citindu-i poveştile şi
povestirile, ar mai fi un apelativ de adăugat, unul care-i cinsteşte originile : ţăran. Un ţăran din
Zoltan, care nu cântă – ca în cugetarea din motto-ul acestei pagini - ci scrie poveşti, povestiri “în”
şi “despre” graiul zoltărean. Studiile şi anii la catedra de limba şi literatura română au adus harului
uşurinţa condeiului şi grija pentru poveşti bine spuse.
‹‹Figurile centrale ale cărţii “Nostalgia aducerilor aminte” sunt: părinţii autorului,
învăţătoarea Victoria Bologa, preotul satului...... Autorul descrie portul popular, îndeletnicirile
oamenilor, cartea putând fi considerată o monografie a primei jumătăţi de secol XX a satului
Zoltan, azi Mihai Viteazu››….. Așa ar începe probabil comentariul dacă am fi în clasa a VIII-a şi
ne-ar asculta la română. Informaţiile sunt corecte, însă “Nostalgia aducerilor aminte” e mai mult
de atât: e un îndemn la răscolit prin sertarele propriilor amintiri şi, de ce nu, la exemplul de a le
pune pe hârtie şi publica, o promisiune de dragoste făcută locurilor natale, casei părinteşti.
....Acestea sunt poveştile fără de-nceput şi fără de sfârşit.
Ne bucură tare când scrieri din Vatra Saschizană ajung între coperţi cartonate. Născută
dintr-un proiect al bibliotecii comunale Saschiz, care-i poartă numele, rubrica “Poveşti
Saschizene”, pe care ne-am îndărătnicit s-o tot “umplem” de 55 de ediţii, a devenit cunoscută prin
poveştile, poeziile şi autorii ei. Domnul profesor Gligor Dumitru a fost şi, cu siguranţă, va mai fi
dintre cei harnici cu scrisul.
Mulţumim fundaţiei ADEPT Transilvania pentru sprijinul fără de care această culegere
de poveşti şi poezii n-ar fi văzut lumina tiparului.

Biblioteca comunală Saschiz

Iulie 2015

1
 Îţi poartă chipul

I Ţi-au nins anii părul? III Ţi-e veştejită faţa?

O, nu-i adevărat!... O, nu-i adevărat!
Din minunatu-ţi păr Din frăgezimea ei
Copiilor le-ai dat. Copiilor le-ai dat.
Le-ai dat să-l poarte-n lume, Le-ai dat-o ca s-o poarte
Pe spate ori buclat, Prin lume, luminată,
Să-l ineleze-n deget, Păstrându-ţi pentru tine,
Să-l lase inelat, Cea tristă şi ridată.
Să-l mângâie-n tăcere, Pe faţa ta se vede
Cu dragoste, cu dor... Etern, şi faţa lor....
Te bucură iubirea Iar tu o duci, măicuţă,
Din sufletele lor. Mereu, numai în dor.

II Ţi-e searbădă privirea? IV Şi toate ţi le poartă

O, nu-i adevărat!... Cu ei, măicuţă sfântă,
Din strălucirea ei Şi ţi se-apleacă-n faţă,
Copiilor le-ai dat; Cu pioşenie-adâncă.
Le-ai dat privirea gravă
A ochilor căprui
Făcându-i să înfrunte
Minciuna orişicui,
Le-ai dat-o pe cea blândă,
A ochilor albaştri,
Ca să privească, liber,
În zare, pân' la aştri,
Le-ai dat-o acelor negri
Ce scânteie-n plăcere....
Iar tu rămâi sub gene
Cu-a lacrimii durere.

2 3
 Onomastica la Mihai Viteazul (Maria)
Maria: Numele Sfânt al Maicii Domnului, al Maicii lui Iisus, Mântuitorul.
Numele mamei mele şi al uneia dintre surorile mele. Numele majorităţii femeilor
din Mihai Viteazul, pe vremea copilăriei mele. Nu exista, aproape, casă, în care să
nu existe o Marie.
Numele e sfânt, şi copilăria mea şi a celor de vârsta mea, a fost sfântă.
Ne duceam la biserică duminică de duminică şi în zilele de sărbătoare.
Băieţii stăteam lângă strană, în faţa altarului, şi cântam. Cânta toată lumea. Şi ce
înălţător, ce frumos e când biserica e plină şi cântă toată lumea!
E înălţare, credinţă, lumină, eliberare. Venea şi pomelnicul, când preotul
se închidea în altar şi în sine, pomenindu-i în faţa lui D-zeu pe credincioşii săi.
Ascultam: Maria, Maria, Maria, Ion, Ion, Maria, Maria…
Mă gândeam: Oare care o fi muma, oare care o fi soru-mea?! Apoi,
cugetam că o fi ştiind el, Cel de Sus, că numai El le ştie pe toate.
Mai târziu, mi-am dat seama că şi aici lucrurile erau aranjate pe case şi
familii şi când auzeam că este vorba de : Dumitru, Elena, Maria, Ion, Elena,
Maria, Dumitru, eram noi.
Dar cum se descurcau oamenii în sat cu atâtea Marii? Cu ajutorul lui D-zeu,
au găsit soluţii şi pentru asta.
În general, cea mai mare, mai în vârstă, în familie, se numea Marea. Iar
apoi, pe familii, devenea Marea lui Petrucă, Marea lui Miron, Marea
Biţului….Dacă Marea avea o fiică, ea trebuia să se numească Mărioara sau
Măriuca: Mărioara lui Miron, Măriuca Biţului…
În cazul în care în familia în care exista o Maria se aducea o noră Marie,
ea, cel mai adesea, primea şi numele bărbatului: Mărioara lui Filucu, Măriuca lui
Nica Mălanii.
Au mai rămas, în viaţă, câteva Mării şi Mărioare. Biserica e tot mai goală.
Cimitirul e plin de Mării. Numele lor e pomenit la morţi.
Cinste vouă, celor care aţi purtat şi purtaţi Numele Sfânt, de Maria!
4 5
Onomastica în Mihai Viteazul (Ioan, Ion)
Ioan; Sfântul Ioan Botezătorul; Sfântul Ioan Evanghelistul; Sfântul Ioan
Gură de Aur.
Zoltărenii şi-au pus numele băieţilor, Ioan, nume sfânt, pentru că şi ei au
fost şi sunt credincioşi, au trăit şi trăiesc încă în cultul credinţei şi al fricii de
Dumnezeu, în cultul sărbătorilor religioase. Şi ce sărbătoare mare e Sf. Ioan! Mai
ales că nu exista casă în care să nu fie un sfânt şi dacă într-una nu exista un Ion, în
cealaltă existau trei: bunicul, tatăl şi fiul.
Şi atunci ce te făceai?! Cum îi strigai când întorceai oala cu mămăligă pe
cârpător? Asta în curte! Darmite în sat!
Mi-aduc aminte de frumoasele versuri ale regretatului poet basarabean,
Grigore Vieru:
„Iese tata în balcon
Şi mă strigă: Mă Ion!
Poate am făcut ceva
De mă strigă tata-aşa!
Dacă nu făceam nimică
Mă strigă, mă Ionică!”
Aşa şi cu zoltărenii noştri. De la Ion, au format ei fel de fel de nume.
Printre cele mai vechi şi dispărute azi, cu totul, sunt Nonu, Nonuţu şi apoi Nuţu
(Ionuţ): Nonu lu Matei; Nonu lu Ghionisie (Dionisie); Nuţu lu Avram; Nuţu
Biţulii (Biţului). S-au dus, săracii, cu nume cu tot. S-a dus cu ei şi cel care purta
ambele nume, Nuţu Nonulii Popii.
Mai aproape de noi, de la Ion, au format Ionică, nume predestinat parcă
pentru cei mai înstăriţi. Ionică al lui Zosim; Ionică al Filului; mai scurt, Ionica lu
Zosim; Ionica Filului.
De la Ionică s-a ajuns la Nică, cel mai des folosit „Nică dragu mumii!”
Numai că fiind prea mulţi Nică, unul era al mumii, Nica Florii ( Nică al Florii);
Nica Dienii sau chiar Nica Vădui (Văduvei); unul al tatălui, al străbunicului, etc,
Nica lu Toader; Nica Ciungului, iar unul chiar al soţiei, Nica Milichii. Mulţimea
lor a dus şi la combinaţii ca Nica lu Chimu lu Gheorghe.
 De la Nică s-a ajuns la Nicuţă: Nicuţa Mălanii, Nicuţa Ciungului ( Nicuţă al…) jucam duminica şi în zile de sărbătoare. Văd pâlcurile de mălin alb şi liliachiu din
Tot de la Ion este şi Ionel, foarte rar folosit în Zoltan, acest nume fiiind colţurile grădinii, castanii care îşi etalau, primăvara, albele policandre între verdele
destinat „domnilor”: Ionelu Vădui. crud, străjuind aleile din faţa castelului şi ale găbănaşelor. Pe marginea grădinii,
De la Ionel s-a format însă Nelu, destul de des folosit, după Nică: Nelu lu nucii, bătrânii, a căror frunză o răvăşeam în fiecare toamnă. Iar în mijloc, aşezaţi
Zaharie, Nelu Milii, Nelu lu Zosim. S-a ajuns până la Neluţu. în ordine ostăşească, meri de toate soiurile şi de toate gusturile, dormitând în
A existat de la Neluţu şi un format foarte interesant „Nieluţă”, e vorba de veşmântul ierbii şi-n zumzetul nestingherit al gâzelor şi-n trilul păsărilor.
Nieluţa lu Avram, fost crâşmar, dus şi el prin lume şi, de curând, dincolo. Acolo, într-o primăvară, adolescent fiind, sub merii înfloriţi, mi-a rămas
Sculaţi-vă, Ionilor! Încingeţi o ficiorească în Rai, să se rupă podeaua gândul şi inima în mijlocul fetelor, aşezate în cerc, în inegalabilele lor costume
Raiului, că pe pământ, în Zoltan, au mai rămas puţini Ioni s-o mai încingă! populare. Una dintre ele şi-a dat, sfios, crătinţa la o parte şi m-a invitat, din privire,
să mă aşez cu capul în poala ei, pe rochierul alb ca spuma laptelui. Acolo am trăit
o clipă, fermecat de un chip îngeresc, cu privirea galeşă a ochilor ei migdalaţi sub
arcuire de sprâncene şi sub un zâmbet tainic, dezvelind un şirag de perle. Părul ei,
împletit în cosiţe, îi încorona chipul, sub o altă coroană - a merilor înfloriţi.
Grădină a Grofoaii, leagăn al copilăriei mele!
Grădina Grofoaii
Aşa i-a rămas numele; desigur, de la "grof".
Un nuc singuratic, bătrân şi schilod de vreme şi de chinuri, într-un colţ;
un castan ruginit şi el, în alt colţ. Un castel dărăpănat, uitat de lume, şi un grajd,
asemenea. Un teren părăginit, fosta grădină, uitat de Dumnezeu, batjocorit şi
murdar. Şi, Doamne, ce-a fost! Un rai! Un rai al copilăriei mele! Un leagăn al
copilăriei mele!
Mi-a rămas în minte, scrijelat ca într-o piatră, monumentul, trei morminte
înconjurate cu un zid de beton, cam de un metru înălţime, în care era înfipt un
gard de fier forjat şi o poartă, tot de fier forjat, cu un lacăt greu. Totul îţi dădea
fiorii solemnităţii şi ai respectului faţă de morţi.
Apoi, gardul tăiat, poarta furată, pentru potcoavele cailor, şi doar brâul de
beton pe care fugeam desculţi noi, copiii, la început cu teamă, iar apoi fără
teamă, de găurile negre apărute în formele de morminte, în care n-am ştiut
niciodată cine îşi doarme somnul de veci. Mai târziu s-a distrus şi brâul de beton
ca să treacă plugurile.
Grădină a Grofoaii, raiul copilăriei mele, ce s-a ales din tine!
Văd şi acum aleile de brazi ce înconjurau castelul, pe taluzul de pământ
ce îndiguia apa, pe care sigur va fi plutit şi o luntre cu îndrăgostiţi. Văd aleea de
brazi ce ducea de la castel "la mormânt", alee pe care ne plimbam şi ne mai şi

6 7
 Blidul
Eram copil....eu şi cu soru-mea, mai mică...pentru că eram patru fraţi. Ne
duceam la seceră, în Corniş.
Corniş, pentru că era o ţarină cu mulţi corni. Mergeam pe o cărăruie
îngustă, pe costişa dealului, printre ierburi înalte şi mărăcini, eu, soru-mea şi
bunica, săraca, Dumnezeu s-o hodinească!
Eu, cu damigeana cu apă, soru-mea, cu oala de pământ, cu zama, iar
bunica, cu secerile legate cu o cârpă şi cu traista în schinare – în rând, pe cărăruie.
Deodată se aude buf! Şi tulai, Doamne!
Bunica călcase greşit şi scăpase traista cu merinde, blide şi ce-o mai fi fost!
Începe să pipăie...No, că s-o spart! Mai pipăie...Ba, nu s-o spart. Şi iar pipăie: Ba,
zoaia, s-o spart. Şi tot aşa, cu mâna pipăind, ba zoaia s-o spart, ba zoaia nu s-o
spart, am ajuns la loc. Deşartă bunica traista. Ridică blidu. În soare, blidu de
pământ, cu flori, zâmbea vesel. Scăpase.
Puteam începe!
8 9
Ştilul
Era un creionaş, probabil din grafit, un instrument de scris cu care se
zgâria pe tăbliţă. Tăbliţa era tabla de şcoală în miniatură, la purtător, de mărimea
unei coli de hârtie.
Şi ştilul şi tăbliţa erau după cum era şi purtătorul, şcolarul. Unele ştile erau
de mărimea unui creion (cele noi), puţin mai subţiri, învelite frumos în hârtie. Nu
oricine se putea mândri cu ele. Erau apanajul celor înstăriţi. Cei mulţi aveau nişte
chiştoace, trecute prin multe mâini, făcute din te miri ce, numai să zgârâie.
Dar nu şi elevul era după cum era ştilul. Unii chiar şi cu un chiştoc de ştil
au ajuns oameni. Alţii s-au grozăvit doar cu ştilul.
Aşa erau şi tăbliţele. Unele noi, frumos înrămate, cu burete de şters, legat
cu şnur elegant, altele nişte ştirbături, trecute din generaţie în generaţie, unsuroase
de sudoare. Unele liniate şi pentru aritmetică şi pentru scriere, cu pătrăţele şi linii,
altele subţiate, încât, dacă apăsai cu ştilul, treceai pe partea cealaltă.
Cu asemenea instrumente au făcut şcoala părinţii noştri şi am început şi noi.
Bunica a avut trei copii. A fost văduvă de război şi i-a crescut cum a putut.
Tata, fiind cel mai mare, a plecat în Bucureşti să-şi câştige existenţa şi să-i ajute
pe ceilalţi. Fraţii lui, tuşa Mare şi nenea Lucuţă, erau şcolari la înalta „academie”
din Zoltan. Lucrau „modern” cu instrumentele amintite.
Trimiţându-le un pachet, printre altele, tata le-a trimis şi o cutiuţă frumos
cartonată în care se aflau două ştile pe măsură.
Bucuria a fost nemăsurată! Marea şi Lucuţă nu ştiau ce să mai facă de
fericire. Copiii îşi şi imaginau ştilele zburdând singure pe tăbliţă.
Lucuţă, fiind mai mic, a ţinut să-şi exprime entuziasmul şi verbal, zicând:
-Mumă (către bunica), eu aşa-l grijesc, aşa-l grijesc!….şi-şi ţinea ştilul
între mâini, la piept….dar Marea, proasta, uite-aşa-l face !
Şi zicând „aşa”, nenea Lucuţă face şi gestul necugetat….şi dintr-un ştil
face, pe loc, două.
Prin cele patru capete, ştilul privea şi el, buimac, la nenea Lucuţă, care a
izbucnit în plâns.
-Lasă, dragu'mumii, că o să-ţi trimită Mitrea altul!
 În vale “să...”!
Corect ar fi „se” nu „să”, dar cine ştia pe vremea aceea, mai ales la sate, să
facă diferenţa între „se” şi „să”… probabil, doar, învăţătoarea.
Auzeai expresii ca “să să ducă la fenea” sau “ să să ducă ....” ştiţi d-voastră unde.
Eram prin clasa a III-a sau a IV-a. O aveam învăţătoare pe doamna Victoria
Bologa, soţia preotului Eugen Bologa, preot ce a păstorit Mihai Viteazul vreo 50
de ani.
Era primăvară târziu.
Doamna învăţătoare ne ducea unoeri în grădină, pe un loc neted în faţa
ferestrei de la bucătăria casei parohiale şi ne dădea de lucru, ceva socoteli, adunări
şi scăderi sau “număruşu”, ea făcându-se că ne supraveghează, dar văzându-şi de
treburile gospodăreşti.
Ne dăduse o pauză şi toţi ne-am împrăştiat prin vale şi prin coastă, lăsând
creioanele sau “ştilele” să dialogheze cu firele de iarbă.
După un timp, ne strigă la lecţii şi încep să strige şi copiii mai ascultători,
cu ea, dar unii nu vin, neauzind sau făcându-se că nu aud, mai ales băieţii.
- Unde-s băieţii? ne întreabă învăţătoarea.
- În vale, “ să cacă”, răspunde “o înţeleaptă” din clasa I
- O, nu aşa! Nu-i frumos, o apostrofează învăţătoarea.
Noi, cunoscătorii, ruşinoşi din cale-afară, ne ascundem feţele în pumni şi în
iarbă, dând de înţeles învăţătoarei că “noi” ştim să vorbim frumos.
Destinul a făcut să mă fac dascăl şi încă profesor de limba română. La
început, când o vedeam pe colega cu pricina, mă gândeam: ″Uite-o pe doamna “în
vale să”...″!
Acum, după 50-60 de ani, aud aceleaşi cuvinte şi mă gândesc: Oare de ce
şi cuvintele trebuie să fie catalogate în frumoase şi urâte?! Şi paradoxal, cele mai
urâte definesc elemente esenţiale.
Ce ar fi dacă cuvântului ....ştiţi d-voastră care, i s-ar fi zis “floare”, iar
fetiţa să fi strigat: “În vale să floare.”
Ce-am putea zice azi la auzul dialogului:
- Unde- copiii?
- În vale ”să floricesc”!
10
Pieile şi libianu'
Ajun de sărbătoare. Sâmbăta. Geamurile clasei erau deschise iar glasul
învăţătoarei învăluia clasa şi uliţa. Amintindu-şi că avea şi ceva treburi gospodăreşti,
o auzim zicând :
-Du-te, Ionică, şi spune-i părintelui să-ţi dea ligheanul şi cheile !
Părintele era sus, la casa parohială. Jos avea acareturile, grajduri, coteţe,
cuptor, bucătărie de vară, fântâna cu roată ş.a.
Se ridică Ionică, măreţ, mândru că tocmai pe el îl alesese preoteasa. Bocancii
lui se şi auzeau bocănind pe podeţul ce lega, peste Valea Satului, curtea şcolii de
grădina şi casa parohială.
Deschide Ionică portiţa grădinii în care intrai, parcă, în rai. De o parte şi de
alta a cărării, în trepte pietruite, erau numai straturi de flori şi arbuşti fructiferi, de
toate soiurile şi de toate nuanţele. Iar deasupra lor străjuia Casa Parohială cu
balconu' cu trepţi şi coloane ce străluceau în soarele primăvăratic.
Peisajul îl zăpăceşte pe Ionică! Cum să zică el părintelui „chei„ şi „ligheanu”,
mai ales că el ştia doar de „cheile de oaie”?! Ia să-i trântească el părintelui „mai pe
domneşte”, că el e în clasa a VII-a.
Deschide uşa de la coridor, bate în uşa de la intrare şi se trezeşte nas în nas cu
popa…şi o şi trăzneşte, ca să nu uite „domneasca”!
- Dom' părinte, o zâs doamna să-i daţi „libianu şi pieile”!
- Ce să-ţi dau? tună popa.
- Li…li… şi pieile.
-Pieile mă-tii! Marş afară!
Ionică, buimăcit, nu mai ştie pe unde să iasă! Coborând, în mintea lui
luminată mai mult de soare, cugetă: „ce-o mai fi şi cu domneasca asta!”
Fără să mai spună vreo vorbă intră în clasă şi se duce glonţ la banca lui.
Preoteasa n-are timp să-l întrebe ceva, că apare şi părintele. Preoteasa îl întreabă:
- Da' ce-i cu Ionică?
- A cerut „libianu' şi pieile”.
Dumirindu-se, preoteasa izbucneşte într-un râs sănătos, „ţărănesc”:
- O, bată-te norocu' să te bată, mă Ionică!
Clasa şi uliţa întreagă s-au înveselit la râsul învăţătoarei. Până şi crestatele din
geamurile mici ale casei lui Filu Onii chicoteau vesele.
Unde eşti, frumoasă şi neprihănită copilărie?!
11
 Să vie doctoru' de vite
Nenea Manail era unchiul meu. Bărbatul tuşii Mare, sora tatii. Era din
Daneş şi oamenii îi ziceau Dăneşanu. Bun gospodar, harnic şi la casa lui. Se
înţelegea bine cu tata şi cu nenea Lucuţă, fratele tatii. Erau toţi trei ca nişte brazi,
înalţi şi frumoşi.
Veneau la noi cu plăcere. Erau nelipsiţi când tăiam porcul – după cum eram
şi noi la ei – pentru că tata tăia porcul la toate neamurile. La noi, însă, era cel mai
frumos!
După pomana porcului, bărbaţii se dădeau mai la o parte, cu paharele şi
începeau poveştile. Mai ales poveşti cu război. Şi tata şi nenea Lucuţă fuseseră pe
frontul de răsărit, scăpaseră de măcelul de la Cotul Donului. Tata povestea. Mai
povestea şi nenea Lucuţă, dar mai mult îl aproba pe tata, zicând: “Aşa a fost,
Manaile!”
Poveştile se prelungeau, tata povestea cu noduri în gât şi lacrimi în ochi,
nenea Lucuţă cu capul aplecat, ca să nu se vadă că plânge, îl aproba zicând “Aşa a
fost, Manaile”, iar nenea Manail plângea de-a binelea, cu sughiţuri.
Ce lecţie emoţionată de istorie!
M-au dus gândurile prea departe, căci despre altceva doresc să vă
povestesc.
La Saschiz se încheiase colectivizarea. Fiind mulţi oameni săraci, au intrat
mai repede în colectiv. Întreg raionul îşi îndrepta atenţia spre Mihai Viteazul, să le
vie de hac şi zoltărenilor. Comisii peste comisii, folosind ameninţările, minciuna şi
şantajul, umblau să-i lămurească pe gospodari să intre în colectiv.
O astfel de comisie, formată din delegatul raionului, preşedintele Sfatului,
directorul şcolii, doctorul comunei, politruci din sat, “ciucurari” cum le zicea tata,
descind şi la nenea Manail. Intră direct în casa de dinainte, se aşează în jurul
mesei şi intră şi direct la subiect:
- Tovarăşu' Mosora, ştii pentru ce suntem aici! Şi îi pun hârtia şi creionul în
faţă.
- Ştiu...., da' să vedeţi că io...nu ştiu ce şi nu ştiu cum!...
Tuşa le aduce pe masă chita şi slănina iar nenea nişte rachiu de cazan ca
să-i mai domolească. Comisia însă nu-i slăbea deloc.
Face nenea ce face şi iese până afară şi nu se mai întoarce. Tuşa şi
12
politrucul Zoltanului ies după el. Nenea era sub şop, pe capra de lemne,
văitându-se şi ţinându-se de burtă.
- Nu mai pot! Vai, mor! Mă prăpădesc!
- Ce ai, omule?! intervine doctoru'
- Mi-i rău! Mor! Să vie doctoru'!
- Dar eu sunt doctoru'! Ce ai?
- Nu tu! Să vie doctoru' de vite!
Şi tot strigând “să vie doctoru' de vite“, îl duc în casă, îl pun în pat, îl
acoperă cu un lepedeu. Nenea gemea şi striga într-una “Să vie doctoru' de vite!”
Tuşa nu înţelegea nimic şi striga la comisie să-l lase în pace. Comisia,
neştiind ce să facă, crezându-l nebun, văzând că nici cu doctorul nu se înţelege,
n-are ce să facă şi pleacă.
Tuşa încuie poarta după ei şi fuga în casă. De sub lepedeu, nenea râdea în
hohote, iar paharele groase de rachiu se veseleau şi ele, pe masa goală, doar cu
hârtia şi creionul în aşteptare.
- O, bată-te norocul să te bată, măi Manaile, că rău m-ai speriat.
Şi începe şi ea să râdă.
Nenea mai scăpase o dată, dar ciuma colectivizării o să-l prindă şi pe el.
Lanţul şi barosul
La margine de sat, Pe Vale, ultima casă, pe stânga, pe calea ce ducea în
Pârâul Stânii, străjuia pe un dâmb, sub Coastă, parcă ieşită din ea, o căsuţă de
pământ, cu două cămăruţe şi cu o uşă spre cale, care, vara, era veşnic deschisă,
încât soarele intra şi prin uşa dintre ele.
Acolo locuia Romu Florii, cu Frosina lui, el cât un munte, de abia intra pe
uşă, ea, cât o mănuşă de cânepă.
13
 Când ieşa Romu din casă şi cobora panta, parcă era un dac coborât de pe La peşti
Columnă! Înalt, spătos, cu un grumaz de zimbru şi cu nişte pumni cât un cap de
om, altfel un om tare liniştit.
August. Caniculă.
Cobora în sat în opinci şi cioareci, cu cămaşa de pânză albă veşnic
descheiată - nu se găsea cheotoare pentru grumazul lui - încins cu o curea de piele „Canicula” în limba latină înseamnă „căţea” .
cu unele ţinte, dar mai mult cu urme de ţinte şi cu o pălărie fostă neagră, acum, Canicula (căţeaua) muşca cu sete. Soarele parcă se topise şi acoperise
fără culoare, de vreme. uliţele pustii ale satului. Nu se mai auzea nici măcar zumzet de albine sau de
Oameni săraci, ca majoritatea ţăranilor, de care niciodată, ca şi acum, muşte. Pământul încremenise.
nimeni nu a avut grijă. Doar la „Hăi din Cap”, la poartă, pe o bancă putrezită de vreme, moţăia
Şi ca şi alţii, Romu, nu ştiu cum, a plecat în America, ţara făgăduinţei, o bătrânică neputincioasă, la umbra unui nuc, sprijinită cu capul şi cu mâinile
sperând să iasă din sărăcie. pe un toiegel.
Dar Romu s-a întors la boreasă şi la copchii şi la căsuţa lui. O fi adus el Rămăsesem singur acasă, copil de vreo 10 anişori, ca să am grijă de
ceva dulari. S-a auzit însă că-i va veni prin poştă un cufăr cu lucrurile aduse. animale şi, mai ales, de o vacă ce fătase de curând şi pe care trebuia să o scot la
Poştaşul, cu şareta lui, nu i-a putut aduce cufărul aşa că Romu a tocmit un car cu păscut pe răcoare.
boi şi s-a dus după ladă la Criţ. Ce să fac singur pe asemenea vreme?! Ce-ar fi să mă duc la peşti!? Mă şi
Toţi curioşii aşteptau să vadă ”minunea bogăţiei”. Se opinteşte Romu şi scald şi aduc şi peşti pentru cină! Dar cu cine?! Singur?!
deschide lada bine ferecată ….şi…..când colo…..ce să vezi! Mă gândesc că şi Mircea, vărul meu, avea două vaci în grajd, de care
trebuia să aibă grijă, ca şi mine. Numai că el nu le prea avea cu peştii.
Printre câteva lucruşoare, Încerc totuşi.
în ladă se lăfăiau un lanţ gros, Îl conving cumva pe Mircea, luăm o corfă şi o şparlim pe la Marişca şi, de
încolăcit, ca un şarpe la Piciocărie, începem trebuşoara. Eu cu corfa pe sub pietre şi răgălii, el pe
Anaconda şi un baros mare margine, cu cămăşuţa mea şi cu un cârlig făcut ad-hoc, în care punea peştii prinşi.
cât capu' lui Romu. Asta a Şi tot aşa, pe la Grădina Morii, pe sub Coastele Morii, pe vale în sus, cu
adus Romu, ca să ştie tot soarele după noi, sau noi după soare, vreo 3-4 ore, până am umplut două cârlige
satul că el a fost în America. de peşte. Prinşi de muncă, nu ne mai gândeam la treaba de acasă. Aşa am ajuns la
A aşteptat şi el pe râpa de sus de Vinţeleru, unde ne-am gândit să încheiem.
americani, să se laude cu Ei, dar ce să vezi!?
lanţul şi barosul lui, dar Nenea Lucuţă, tatăl lui Mircea, vine acasă cu un car de fân, singur, şi nu-l
degeaba! Pentru el, ca şi găseşte pe Mircea şi, cu cine să-l descarce! Strigă ce strigă, dar peste tot pace. Iese la
pentru mulţi alţii, americanii poartă, fuge în dreapta şi-n stânga…..şi bătrânica îşi aduce aminte că l-a văzut pe
au venit prea târziu. Mircea cu băiatul lui Mitrea cu o corfă. Şi nenea o ia pe urmele noastre pe vale.
Noi ne pregăteam de plecare, eu, în mijlocul bulbocii, spălându-mă, iar
Mircea aranjând peştii, după mărime, pe alte cârlige.
Deodată, deasupra râpei, apare nenea cu faţa schimonosită de oboseală şi
nervi, dar reţinându-se, rânjind:

14 15
 - O, dragi băieţii mei, aici îmi sunteţi! Hai, la nenea!
Nenea coboară pe cărăruia de lângă râpă şi ajunge la Mircea.
- Ia, să văd ce-aţi prins! Şi pune mâna pe un cârlig….N-apucă Mircea să
zică nici pâs, că îl şi fleşcăieşte cu cârligul peste ochi şi până să se şteargă Mircea
pe faţă, îl mai peştuieşte şi cu celălalt cârlig peste gură. Scapă Mircea, cu faţa
plină de solzi şi cu verzeală de peşte, scuipând şi ştergându-se cu mâinile şi tunde-o!
Eu, din mijlocul bulbocii, încremenit, mă uitam la peştişorii mei,
împrăştiaţi prin buruieni, unii zbătându-se încă, gândindu-mă ce bine le-ar fi stat
în tava încinsă pe soba licărind în semiîntunericul de sub şop (bucătăria de vară).
- Hai, dragu nenii, să văd tu ce-ai prins!
- No, n-ai bai, nene Lucuţă, că nu ţi-ai găsit fraierul! Şi stăteam în mijlocul
bulbocii, ca într-o cetate.
Nenea n-are ce face şi mă lasă în plata Domnului, ieşind pe unde a coborât.
Ies, tiptil, pe aceeaşi cărăruie.
Mircea suise deja Dealul Vinţelerului, iar nenea era la o distanţă bună în
urma lui, luând dealul în piept. Câte un solz de peşte mai licărea în bătaia soarelui
când Mircea îndrăznea să mai întoarcă faţa.
Eu am luat-o pe Coastele Morii, fiind atent ca nu cumva să mă aştepte
nenea. Dar dumnealui numai la asta nu se gândea. Mi-am văzut de treburi şi ai
mei n-au ştiut nimic până când….
Duminică, tata, venind de la biserică, intră pe la nenea Lucuţă, la un pahar
de rachiu şi află povestea spusă „aşa cum numai nenea ştia să o spună”.
La masă, după ce terminăm, îl aud glăsuind mucalit şi zâmbind cu înţeles:
- Ce buni ar fi fost nişte peşti prăjiţi!
M-am făcut că nu pricep.
16
Nelu şi păpara
Păpara e cea mai simplă mâncare. De aceea i se spune mâncarea
bărbaţilor. O poate face oricine. Numai o nepoată de-a mea a încercat şi nu i-a
reuşit! A venit de la şcoală, a pus tigaia pe sobă, a bătut ouăle şi le-a turnat în
tigaie. Dar păpara nu apărea. Nu apărea nici sfara, care trebuia să fie mai mare
decât păpara. Nu apărea fiindcă fetiţa, din cls. I, nu făcuse foc. Şi asta era!
- Tu, mamă, la mine de ce nu s-a făcut păpara?
- Hâ!
Nenea lui Zosim era un om înstărit, printre cei mai înstăriţi zoltăreni.
Moştenise de la părinţi aproape totul, rămase în casa părintească şi lucrase cu tuşa
Mărioara, nevasta lui, prin Bucureşti. Înstăriţi, ce mai! Avuseseră şi ei un băiat,
dar le murise de mic.
Trăiau amândoi, numai cu bunica, pe bunicul nu l-am cunoscut, după cum
n-am avut parte să-l cunosc nici pe celălalt bunic, căzut în primul război.
Era vară. Plouase sănătos, oamenii au fugit din câmp uzi leoarcă, s-au
schimbat şi se pregăteau să mănânce.
Trântise bunica o mămăligă cu păpară cu cârnaţ şi cu carne de pe şold
afumată şi o gâscă sănătoasă. Mămăliga rămasă se odihnea aburind pe cărpător, pe
colţul mesei.
Nenea şi tuşa stăteau la masa din faţă pe lăiţile înflorate aşezate pe două
laturi ale camerei. Nenea scosese din dulăpiorul din perete, cu o uşă înflorată şi
ea, rachiuţul şi se omeneau. Ei doi la masa lor, iar bunica, la măsuţa ei de lângă
sobă.
Păpara rumenă, galben maronie, înfoiată aştepta să-şi arate deliciul.
Tocmai atunci, cobora fâscâind o melodie numai de el ştiută, Nelu, un
nepot de-al lor. Intră în curte şi se aşează în uşa deschisă, răzimându-se, fără să
zică nimic.
Nici mesenii, deranjaţi, nu ziceau nimic şi mâncau cu poftă. Nelu se uita cu
jind la bucate, înghiţind în sec, frământându-se când pe-un picior, când pe altul.
Deodată se aude vorbind:
- Mie nu-mi trăbe păpară!
- Da' cine-ţi dă, glăsuieşte nenea mucalit, înţelegând ce gândea Nelu.
17
 Timpul se scurgea, păpara dispărea. Mai rămăsese o bucată de cârnaţ Pe coama dealului au fost surprinşi de avangarda maghiară. Călări, au coborât, în
învelit în păpară, care parcă îi trăgea cu ochiul. vijelie dealul, urmăriţi pe uliţa satului, lăsând volbura prafului şi a strigătelor de
Fără să mai zică nimic, Nelu se repede la masă, înşfacă păpara şi…tunde-o luptă. Au fost ajunşi la < Fântâna lui Toderel>. Constantin a fost rănit.
pe poartă! La întoarcerea prin sat, ungurii s-au lăudat că pe un soldat l-au hăcuit şi
Până să se dumirească cei de la masă, Nelu urca dealu' lui Lucă, gogâlţând l-au aruncat în pârâu. Sătenii au plecat să-l caute. N-au găsit nimic, probabil că
cârnaţul, cu unsoarea strecurându-i-se printre deşte. ungurii s-au lăudat. Constantin a murit şi a fost înmormântat de ostaşii români, la
Nenea, tuşa şi bunica izbucniră în râs, apoi începură să taie din gâscă. locul ştiut, < după Chisc> punându-i-se la cap o cruce de lemn. În semn de
Doamne, ce ghine-i păpara! glăsuia cineva, dar…nu vă mai spun cine! cinstire, după război, oamenii din sat i-au făcut o cruce de piatră cu înscrisurile
amintite şi i-au îngrădit mormântul.
Totul a fost frumos. Crucea parcă lumina pădurea şi sfinţea locul, până
când...! După Dictatul de la Viena, ungurii, care treceau de dincolo de graniţa
artificială spre Mihai Viteazul, au distrus cu topoarele înscrisul < pentru
întregirea Ardealului>.“
“De Constantin” Au vrut să-l omoare încă o dată pe Constantin!
El însă, a rămas viu în sufletul meu, aşa cum au rămas şi chipul şi cuvintele
Aşa mi-au rămas în minte şi în suflet, imaginea şi cuvintele: “ O îngrăditură dăscăliţei. Azi îşi doarme somnul de veci în curtea bisericii. În crucea lui, ruptă şi
de laţi, o cruce cu înscrisul de jos zdrelit de topoare. Sus pe cruce, literele zdrelită, îl văd pe el, lăcrimând fericit.
străluceau, iar cele de jos plângeau, însângerate de durere”. Ce adâncă e copilăria! Ce înălţător e cuvântul dăscăliţei! Ce luminos e
Acolo, în mijlocul codrului, unde nici cărare nu-i, zăcea eroul meu şi al eroul! “Constantin al meu” e Constantin cel Mare!
nostru: “Constantin Constantinescu, soldat cavalerist, născut în Constanţa, căzut la
1918 în avântul luptei pentru întregirea Ardealului”.
Acolo, în mijlocul codrului, îl cântau păsările şi îl jelea şuierul vântului.
- De Constantin (de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena), ne ducem la
mormânt! glăsuia dăscăliţa mea, preoteasa Victoria Bologa.
Scoteam, din trăistuţa de şcoală, tăbliţa de scris, puneam ceva de îmbucat,
te miri ce...! şi, în ordine, prin sat în sus, plecam cântând; nu-mi aduc aminte ce...!
Odată, parcă, la un popas la ieşirea din sat, ca să nu ne audă nimeni, cu teamă şi
emoţie – “Trăiască Regele, în Pace şi Onor”…Era prin 1952 – 1953, nu apăruseră
cântece noi, iar cele vechi erau interzise. Cineva ne furase istoria!
Ajungeam după vreo 5-6 km de mers, “la Constantin”. Curăţam
mormântul, depuneam florile culese pe drum. Apoi doamna învăţătoare Bologa ne
vorbea, cu lacrimi în ochi, gâtuită de emoţie, despre eroul nostru:
“ Se înfruntau, pe meleagurile noastre, pentru Ardeal, românii noştri,
săracii, cu armata ungară. Povesteau bătrânii că trei ostaşi români au intrat în sat
venind de <sub Dumbravă> şi-au urcat direct <prin vie> să culeagă informaţii.
18 19
 Icu
Un pârâuţ cobora de la Comoară pe lângă calea ce urcă Sub Dumbravă şi
care despărţea casa lu Culiţa lu' Zosim de cea a lu' Ionica Filului. Pârâuţul rupea şi
uliţa la Ăi din Sus în două, despărţind, pe cealaltă parte, două căscioare din lemn,
izbite cu pământ, ale celor două surori, Marea şi Ţica, zise ale lu' Sini.
Peste părău, cele două căsuţe erau legate cu o punte din bârne, pe care
puhoaiele verii le duceau mereu spre Valea Satului.
La cele două căsuţe locuia şi Mutu, fratele lor, un bolovan de om, cu faţă
de leu, care, în loc de cuvinte, scotea doar bolboroseli şi de care ne era tare teamă
nouă, copiilor, deşi nu ne făcea nici un rău. Aşa-i zicea toată lumea, Mutu, puţini
ştiindu-i numele adevărat.
Ţica a trăit până de curând, fiind o vreme bună un fel de guard, anunţând,
cu un clopot de vite şi cu un glas strident şi autoritar, hotărârile „mai marilor
satului”.
Marea, însă, a avut de înfruntat şi a suportat vitregiile dezastruoaselor
evenimente istorice ale vremii, războiul şi urmările lui, sovietizarea.
A avut trei băieţi: Pavel (Paveliţi), Nicolae ( Nicu, Icu) şi Ion (Nică).
Paveliţi a fost luat pe front şi a rămas să-şi doarmă somnul de veci în
pustiurile Rusiei, ca şi alţi tineri din Zoltan. Nu puteau să doarmă liniştiţi lângă
părinţii lor în cimitirul din Vie, să audă dangătul clopotelor bisericii din sat şi
şuierul brazilor din Coastă!
Pentru Marea chinul n-a fost destul!
Icu a fost luat în armată, când se constituia, aşa-zisa, noua armată a ţării.
Era leat cu Nica Ciungului şi Nelu lu' Zosim.
În ţară nu era linişte!
În munţi luptau, împotriva noului regim ce se încropea sub cizma
bolşevică, soldaţi, ţărani şi intelectuali, loviţi brutal în drepturile lor, partizanii.
Aşteptau ajutorul americanilor şi sperau încă!
Noaptea se mai auzea câte un avion şi ţăranii din Mihai Viteazul mai
sperau şi ei. Mi-aduc aminte că, într-o zi, au găsit oamenii manifeste aruncate
dintr-un avion, care, pe o parte aveau îndemnuri de nesupunere faţă de noul regim,
iar pe cealaltă parte era o frumoasă vacă ce păştea în partea românească a Prutului,
iar ugerul uriaş era muls dincolo de Prut.
În aceste condiţii îşi satisfăcea Icu serviciul militar, îndoctrinat, copil
20
sărac, cu ura împotriva celorlalţi şi mai ales a acelora consideraţi exploatatori.
Din regimentul lui s-au ales voluntari care să lupte împotriva partizanilor.
Icu a fost printre primii. Pe cărările munţilor, au ajuns aproape de un cuib de
partizani. A început schimbul de focuri. Erau faţă în faţă la câţiva zeci de metri.
Partizanii erau ascunşi după stânci şi după un trunchi gros de copac şi priveau, cu
teamă dar şi cu milă, la fraţii lor, români ca şi ei, strigându-le să se întoarcă.
Era, se părea, ultimul asalt. La strigătul comandantului „salt înainte!”, Icu,
soldat supus şi destoinic, se ridică să atace dar este secerat de gloanţe.
La Primăria din satul Mihai Viteazul se primeşte un telefon că un soldat
din sat a căzut eroic în luptele împotriva partizanilor. Cine a luat telefonul nu a
reţinut numele, sau cine mai ştie!
Repede s-a dus ştirea în sat şi pe toate hotarele. Oamenii au lăsat lucrul pe
câmp şi au alergat în sat. Jale mare, discuţii. Fiecare familie a celor trei soldaţi şi
rudele se rugau la bunul Dumnezeu să nu fie din neamul lor, cel căzut.
Într-un târziu s-a aflat că este vorba de Icu şi, deşi moartea oricărui tânăr e
destulă jale, cercul celor ce sufereau s-a mai restrâns, mai ales că Icu era dintr-o
familie nevoiaşă, de ţigani. Şi unii mai cred şi azi că cei nevoiaşi nu suferă la fel,
sau că nu sunt egali în faţa lui Dumnezeu.
După vreo două zile a venit o maşină militară cu sicriul lui Icu, cu opt
militari şi cu ordin strict să nu fie deschis.
Oamenii din sat au mai aflat câte ceva şi a început marea filizofie
ţărănească, de atunci ruptă în două. Unii pro şi unii contra.
Preotul nostru, Bologa, a ştiut, ca de multe ori, să treacă peste acest
moment delicat. I-a organizat lui Icu o înmormântare ca unui adevărat erou, fiu al
satului, îmbrăcând tot tineretul în costumele populare şi conducându-l pe Icu la
groapă. I-a găsit şi un loc în cimitir, mai aproape de cel al românilor.
Pentru cinstirea eroului, soldaţii au tras trei salve de armă. Asta ne-a
impresionat pe noi, copiii, şi eram tot pe lângă soldaţi.
Icu îşi doarme, de tânăr, somnul de veci în cimitirul satului. Nu-l mai
jeleşte nimeni, nu-l mai aminteşte nimeni!
Ce este el pentru noi cei de azi? Erou….sau….!?
Cine ne-ar putea spune astăzi de ce s-a jertfit Icu?!
Pentru mine, Icu este un erou. El a murit slujind armata ţării.
Prea repede au trecut evenimente cruciale pentru noi! Prea repede ne-am
schimbat sau a trebuit să ne schimbăm ideile! Oare când vom deveni „noi”!?
21
 Ţighileanu

- Ute, mă, că o apărut şi Ţighileanu, se bucura Nenea Lucuţă, iar tata şi

nenea Manoil zâmbeau şi ei pe sub mustaţă, când, în căsuţa noastră, intra nenea
Nica Florii, văru' lor şi unchiul meu.
- Şăzi, mă vere, zicea tata şi îi punea şi lui pe masă, un pahar de rachiu.
Nenea se aşeză pe laiţa veche de lângă perete, stânjenit la auzul cuvântului
Ţighileanu, dar îşi reveni, când bău paharul cu rachiul arzând ca focul.
- Nene Nică, de ce îţi zic zoltărenii dumitale, Ţighileanu?
- Nu ştiu, dragu nenii, da aşa-s zoltărenii ăştia, ciufi; îşi bat joc de oamenii
năcăjiţi!
Şi ăsta era adevărul, căci o grămadă de oameni, nu dintre cei mai avuţi, erau
porecliţi în fel şi chip. Nu se ştia cine îi poreclea, dar poreclele se potriveau de
minune şi, dacă nu pe faţă, pe ascuns, ele circulau în tot satul.
Aşa că, pe lângă Ţighileanu, unu era Cucu, altul Pupăză, unu' Vântu, altul
Raşpa....Cucu, mic şi singuratic, Pupăză, după figură şi vorbă, Vântu, pentru că prin
curtea şi casa lui bătea vântul, iar Raşpa....! Raşpa le întrecea pe toate. Auzi, Raşpa!
Pentru cine nu ştie, raşpa e pila, raşpa cu care bătrânii noştri îşi ascuţeau
sapa, o răşpăleau şi care era totdeauna veche şi tocită. “Raşpa” era Gheorghea
Vădui de După Garduri. Acum pricep eu că lui i se zicea Raşpa pentru că, ori de
câte ori considera el că cineva minte, îi şi făcea cu mâinile gestul de ascuţit, de
răşpălit, însoţit şi de un râs hârşâit şi mustos, ieşit dintr-o deschizătură de cioburi
de dinţi galbeni, de atâta pipat.
Ţighileanu, porecla, îmi era dragă, pentru că îmi era drag şi nenea Nică, o
fire blândă, paşnică, veşnic parcă mirată, foarte naivă, cu nişte ochişori mici,
stigliţi, ca un ţighilean adevărat.
Locuia pe la Ăi din Sus, într-o căsuţă mică, potrivită lui, cu două cămăruţe,
tinda, lipită cu pământ şi casa de dinainte, podinită. Înspre uliţă avea două
ferestruici mici, cât palma, aproape de pământ, de puteai da pasul peste ele, iar în
curte, un privar din lemn, sprijinit pe stâlpi de stejar. Acolo cuibărea Ţighileanu cu
lelea Ţică, mama lui, şi cu tuşa Valeria, nevesta lui, o femeie voinică şi frumoasă,
dar bolnăvicioasă, veşnic cu picioarele umflate.
Oameni primitori, deşi mai nevoiaşi. Îmi plăcea să mă duc la ei. Acolo, de
fiecare dată, era loc pentru clătite sau plăcinte împăturate. Chiatra de clătite şi

22 23
pămătuful, o cârpă unsă înfiptă într-un beţişor, erau mereu de serviciu.
Îi întâlneam şi vara la lucru, pe Răură, la sapă sau la seceră, tuşa Valeria
mai mult la umbră şi cu apa şi mâncarea, iar nenea, nemaisuportând cioarecii,
săpând sau secerând dezbrăcat în izmene.
Era, nenea, un om de ajutor, săritor la toate. Nenea Manoil, mai ales, îl lua
cu el, când trebuia să ducă cotele de cereale la Archita. Plecau de dimineaţă, cu
două care, fiecare cu al lui, nenea Manoil punând o parte din saci la nenea Nică.
Dealul Archiţii era greu dinspre Zoltan, dar înspre Archita cobora uşor. Acolo şi
pământul era mai bun, holdele erau mai bogate, iar saşii aveau loturi cu luţernă şi
trifoi. La un astfel de loc, cosit, s-au oprit, punându-şi fiecare un braţ de lucernă
pentru vite, până îşi predau cotele.
Nenea Manoil şi-a predat cotele şi i-a dat de înţeles nenii Nică că-l aşteaptă
la locul cu luţerna, gândindu-se să i-o coacă, căci Manoil era cam poznaş. Bagă
carul cu vacile după un lan cu porumb şi-l aşteaptă. Ţighileanu ajunge la lucernă,
trage carul aproape şi începe să încarce fericit.
- Stai că te-am prins! tună un glas din cucuruz.
- Ho, că am stat! şi Ţighileanu înlemneşte cu furcoiul în mână.
Nenea Manoil iese din cucuruz în hohote de râs, de-i tremura burta în
cămaşa albă, deasupra curelei late de piele, cu care era încins. Ţighileanului, însă,
i-a trecut şi pofta de luţernă.
Aşa şi-a dus Ţighileanu o parte din bucurii şi mai multe necazuri, până a
rămas singur. A avut însă parte de o întâmplare mai nefericită, care l-a zdruncinat.
Din Zoltan se trăgea un “hoţişor” zis Culiţă ăl din Fund. Nu l-am văzut
niciodată. Nu locuia în Zoltan. Venea când fura ceva, se ascundea pe aici, mai
petrecea cu prietenii, cunoscuţii. Printre ei era şi Ţighileanu.
Iată că într-o zi apare Culiţă, se duce la Ţighileanu, petrec ei ce petrec şi la
plecare, îi şterpeleşte buletinul acestuia.
După un timp, se trezeşte nenea Nică cu o citaţie de la Tribunalul Braşov,
pe numele Dobre Ion, căci ăsta e numele Ţighileanului. Crezând că e o greşeală,
nu s-a prezentat la prima citaţie, însă după scurt timp primeşte o altă citaţie cu
avertisment.
Se sfătuieşte cu Nica Milichii şi cu Milica şi hotărăsc să se prezinte la
Tribunal. Îl îmbracă frumos Milica în cioareci şi cămaşă albă, îi văcsueşte frumos
ghetele şi-l duce Nică la Braşov.
În ziua programată, pe coridorul rece şi înalt al Tribunalului Braşov apare
24
şi o pasăre rară, “un Ţighilean” din Zoltan, cu ochii miraţi, spărioşi, pentru că el
nu ieşise din cuibuşorul lui. Nu mai ştia dacă el poartă cioarecii, sau cioarecii îl
poartă pe el.
Deodată, pe coridor, apare un grup de puşcăriaşi însoţiţi de poliţişti. La
vederea indivizilor dungaţi, încătuşaţi şi târându-şi picioarele în lanţuri, pe
Ţighileanu îl lăsară puterile şi căzu pe o bancă ce rezemă peretele. Simţi doar
ceva cald în cioarecii albi ca spuma laptelui şi abia îşi mai auzi numele, când Nică
îl luă pe sus şi-l introduse în sala de judecată.
Se trezi în faţa lui cu trei corbi şi simţi că va fi jumulit, dar îşi reveni
auzindu-şi numele:
- Dumneata eşti Dobre Ion?
- Io, domnule dragă!
- Eşti născut la data de....în satul Mihai Viteazul, la nr......din părinţii.....?
- Io-s, dragu nenii, dar de unde mă cunoaşteţi?
Văzându-l îmbrăcat în costum popular şi, crezând că face pe prostul,
încercând să-i păcălească, judecătorul deveni precaut şi-şi continuă serios treaba.
- Dumneata ai fost în Braşov în data de... şi ai sustras de la o doamnă în
troleibuzul 27, o poşetă cu suma de..... şi aşa mai departe.
Ţighileanu de acum nu mai pricepea nimic. Se întoarse spre Nică, buimac,
cu gura căscată, încercând să bâiguie ceva.
Nică, se adresă el judecătorilor, încercând să lămurească cum stau
lucrurile.
- Onorată instanţă, omu' ăsta nici n-o ieşit din Zoltan, cum să fure ăsta din
Braşov, n-ar pune mâna nici pe un ac, nu vedeţi că se prăpădeşte aici de spăriat ce-i!
Se lămuresc şi judecătorii cum e treaba cu buletinul şi “inculpatul” se
întoarce acasă.
De atunci Ţighileanu a devenit mai tăcut şi mai trist. Apărea tot mai rar pe
uliţele satului. Într-o zi s-a stins şi el, în singurătate.
Acum îşi doarme liniştit somnul în ţintirim, alături de ai săi. Poate e la un
păhărel cu verii săi, pe care îi iubea atât de mult. Poate l-a chemat la el şi pe
Culiţă ăl din Fund să-i ceară buletinul, să poată intra pe poarta Raiului.
25
 Ghiţă Ţâganu'
Uliţa la Ăi din Sus se bifurca la ieşirea din sat.
Casa lui Victoru Mălanii rupe uliţa în două. O casă de om gospodar, aşezată
cu faţa spre sat, cu o curte frumos gospodărită, acoperită cu viţă de vie şi cu o
grădină plină de pomi fructiferi.
Pe calea din dreapta, pe partea dreaptă, era casa lui Mitrea Noanii, iar pe
stânga o altă casă de care îmi amintesc cu drag, cu un pridvor din lemn, dar nu-mi
amintesc de cine era locuită.
Cele două căi bifurcate, una spre Calea Archiţii, iar cealaltă spre Fânaţe, se
terminau cu case de ţigani. Singurele familii de ţâgani locuiau Dinsus.
Cea spre Fânaţe se termina cu locunţa lui Dombi, un ţâgan domnesc, iar cea
spre Archita cu locuinţele lui Vona şi Culă. În Luncă nu era niciun ţâgan, Calea
Luncii, spre bătătură, terminându-se cu o pepinieră, unde făceau practică copiii şcolii
sub atenta şi severa supraveghere şi îndrumare a dascălilor Victoria Bologa şi Radu.
O, ce minunăţie! O grădină cu tot felul de pomi fructiferi, de arbuşti, de flori,
de legume, îngrădită, cu poartă cu lacăt, unde nu îndrăznea să intre nimeni. Aş putea
spune, lăsând la o parte subiectivismul şi nostalgia, că n-am mai întâlnit aşa ceva!
Dar mă întorc la Ăi din Sus!
Lângă Valea Satului, la ieşirea spre Calea Archiţii, în groapă, locuia Ghiţă
Ţâganu. Avea o casă din nuiele, izbită cu pământ, o cămăruţă cu uşa spre cale, mereu
în faţa soarelui. Mi-o amintesc doar vara, căci numai vara treceam pe acolo, la stână,
în pădure, la moară în Archita şi la muncile câmpului.
Când venea Valea Satului mare, i-o ştergea, dar Ghiţă şi-o refăcea mereu şi eu
tot aşa mi-o amintesc.
Dar cel mai mult mi-l amintesc pe el. Când am văzut prima dată ţăranul din
Răscoala de la 1907, am crezut că-l văd pe Ghiţă. Mereu îmbrăcat în cioareci albi de
pânză, cu o cămaşă albă, legată cu o brăcină, desculţ şi cu pălărie de paie. Altfel, un
om cu o faţă blândă şi senină, înalt, având însă un defect în vorbire, probabil şi din
cauză că nu auzea bine.
Vara lucra cu ziua la gospodarii din sat, era priceput, harnic şi cinstit. Era un
meşter foarte priceput, făcea cărămidă, dincolo de vale, aproape de căsuţa lui, în faţă.
Zoltărenii comandau cărămidă la el. Scotea lutul, îl mesteca cu apă, îl
frământa cu picioarele şi cu mâinile, îl băga în forma de lemn şi întindea cărămizile
26
pe un loc plat, bine curăţat să se uşte.
Câteodată venea apa mare şi trecea peste ele, sau veneau ploi grele şi îi
distrugeau întreaga muncă. Îmi amintesc cum îl mai necăjeam şi noi, copiii, alergând
desculţi peste cărămizile calde şi moi ca untul, distrugându-le, iar el venea, săracul,
cu pălăria în mână, plângându-se părinţilor.
Fără şcoală, îi venise şi lui rândul să plece în armată. Nu ştiu dacă ieşise
până atunci din sătucul lui. I-a dat şi lui cineva un cufăr, şi-a pus şi el ceva în el,
de bună seamă nu pastă de dinţi şi săpun, şi a plecat şi el, cu alţi tineri, pe Calea
Archiţii, la tren.
“M-am tot dus….., m-am tot dus….., m-am tot dus! până numai iaca “dico
cado” Mediaşu!!” Acolo, se zice, că ar fi făcut Ghiţă Tâganu armata. Ghiţă s-a întors
mai spilcuit şi şcolat nevoie mare. Ştia să-şi scrie numele: Avram Gheorghe.
Îmblătitul
Şura nouă gemea încărcată cu fân, otavă şi mai ales cu snopii de grâu
aşezaţi, cu grijă, în părţâtoare.
De dimineaţă, tata deschidea larg poarta şurii, scotea carul şi toate
uneltele, mătura lună, pregătind şura pentru sărbătoarea îmblătitului. Pământul
bătătorit din şură sclipea de curăţenie.
Apoi cobora, cu sfinţenie, câţiva snopi de grâu, având grijă, parcă, să nu
tulbure chipul Domnului încrustat pe boabele aurite, desfăcea legăturile şi aşeza
snopii spic pe spic. Şi, parcă, uitând de cele sfinte, lua îmblăciul din cui şi lovea
spicele cu îndârjire, până i se părea lui că spicele şi-au lepădat boabele. Se apleca,
lua paiele în mână, le controla de boabe, le mai freca în palmă, le mai îmblătea.
Apoi lua paiele de deasupra, le ducea în grădină şi continua procesul.
Când i se părea lui că s-a adunat o grămăjoară de grâu, punea îmblăciul în
cui, întindea două lepedeauă de pânză în fundul şurii, cu o parte ridicată pe
ziduleţul dinspre grădină, deschidea şi portiţa şurii, să se facă curent, lua
vânturătoarea şi arunca boabele de grâu pe lepedeauă. Era marea întrecere a
boabelor. Cele mai dodoloaţe, fericite de eliberare, ajungeau primele, iar cele mai
gingaşe rămâneau în urmă, unele chiar în pleavă. Pleava, de curent, era dusă în
altă parte. Selecţia era făcută şi, dacă nu în totalitate, procesul se continua.
27
 Punea tata grâul în saci şi, într-o zi anume, când umbla moara, plecam, cu
noaptea-n cap, la moară, la Criţ. Mă aşezam în car, pe saci, mă înveleam într-un
lepedeu, încercând să-mi continui somnul, cu poveştile tatii şi îndemnurile către
animale.
Când ajungeam la podul Criţului de peste Valea Satului, tata ţinea neapărat
să mă avertizeze:
- No, acuma, dacă cumva ai minţit vreodată, o să se rupă podul cu noi şi o
să cădem în vale!
Eu mă foiam sub lepedeu, gândindu-mă la copilăreştile mele minciuni,
aşteptând, cu teamă, până treceam podul. Iar după ce-l treceam, îl vedeam pe tata
râzând şi-l auzeam:
- No, se vede că n-ai minţit, că nu s-a rupt! Şi eu eram fericit!
Ajungând la moară, aşteptam să ne vină rândul şi de acolo, bag seama, că
s-a ajuns la zicerea “La rând ca la moară”.
28
Când băga pe coş, tata mă lua cu el, arătându-mi roţile mari de piatră ce se
frecau, una peste alta, înspăimântându-mă, apoi mă ducea unde curgea făina, mă
ridica în braţe, ca să pot ţine şi eu mâinile în făina caldă care curgea pe coş,
senzaţie ce n-am uitat-o niciodată.
La întoarcere, mă cuibăream fericit printre sacii calzi cu făină şi
adormeam fericit, în sunetul liniştitor al carului, al mersului boilor şi al
îndemnurilor blânde ale tatii.
Apoi, acasă, se ardea cuptorul şi se făcea chită din făină nouă. Şi se făcea
şi buburuză în foi de varză!
DIVAldis, DIVAlda, DIVĂlău, VenişDIVĂn
Nume de locuri şi de oameni. Nume din trecutul, din prezentul, din
apropierea localităţii noastre.
Bătrânii saşi şi alţi bătrâni îşi aminteau de o localitate, dintre cele 7 care au
contribuit la ridicarea Cetăţii. Localitatea se numea DIVAldis, dar nu ştiau să
spună exact unde a fost situată. Unii o situau pe partea stângă a intrării în Păşunea
Daia, dinspre Vânători, alţii, la Gaura de Apă. Indiferent de poziţionarea ei,
localitatea a existat.
Dar „DIVA”lda! Ce nume frumos! Cărei naţii îi va fi aparţinut?! Şi în ce
perioadă a trăit?!
Desigur, înaintea venirii secuilor şi a saşilor.
Dacă satului i s-a zis DIVAldis, atunci DIVAlda a locuit în acel sat, sau
invers, după numele DIVAlda, satului i s-a zis DIVAldis.
O primă explicaţie a celor două nume este că ele conţin, la început,
cuvântul latinesc „DIVE” (diva) care înseamnă „bogat”, „înzestrat”( transmis şi
azi în limbajul artistic : „divă”) iar la sfârşit, cuvântul „valde” care înseamnă, în
limba latină „departe”. Tălmăcit, cuvântul „DIVAlda” înseamnă „bogata de
departe” ( DI {va}+ VALDE = DIVALDE ).
Adevărul este că satul a existat, el a fost situat între satele Saschiz, Daia,
Cloaşterf, dar nu a mai fost consemnat în nici o scriere, pentru că populaţia nu era
adusă, ci era băştinaşă. Iar „bogata de departe”, pe acele timpuri, era departe şi de
Saschiz şi de Cloaşterf, colonizate cu saşi.
29
 DIVĂlău, VenişDIVĂn sunt ţinuturi care au aparţinut DIVAldei, numele
cărora s-a transmis.
Dar iată o poveste!
DIVAlda, doamna, era pe moarte şi a transmis Saschizenilor şi
Cloştorfenilor că cei care au să o găsească moartă şi se vor ocupa de
înmormântarea ei, al acelora să fie ţinutul ce-i aparţinea.
Pe rând, o zi unul, o zi altul, veneau să o îngrijească pe „înzestrata
DIVAlda”, sperând fiecare să-l „pălească norocul”.
În ziua ultimului serviciu, Saschizeanul şi-a dat seama că DIVAlda nu o s-o
mai ducă mult şi s-a gândit să vină şi a doua zi, peste rând.
Cloştorfeanul a venit după rând, a găsit-o pe DIVAlda moartă şi a fugit în
Cloaşterf, fericit, să anunţe evenimentul.
Saschizeanul, isteţ, a pornit şi el de dimineaţă, cu carul, a ajuns după ce
plecase Cloştorfeanul, a găsit-o pe DIVAlda moartă, a aşezat-o în car şi a adus-o
în Saschiz.
Când s-a întors Cloştorfeanul, DIVAlda „se ridicase la cer”, dispăruse. Ce
să mai facă? Dovada îi fusese luată. Cine să-i facă dreptate?!
De atunci, ţinuturile DIVĂlău şi VenişDIVĂn aparţin Saschizului.
Ce să mai zicem acum? Cine au fost primii pe aceste locuri? Noi am rămas
cu Cetatea şi cu Biserica. Dar numele şi limba?!
„Limba e întâiul poem al unui popor!” DIVE – bogat; VALDE – departe;
DIVAlda – nume de legendă. „ Frumoasa Doamnă de departe!”
De Grigori
GRIGORI: nume de legendă.
De GRIGORI – a treia zi de Rusalii la saşii din Saschiz. La GRIGORI –
mijlocul pădurii, pe platoul de lângă cetate, o poeniţă cu stejari seculari, azi, fără
stejari, fără Grigori dar, mai ales, fără saşi.
30
Legenda spune că într-o asemenea zi, poate chiar a treia zi de Rusalii,
acum câteva sute de ani, comunitatea săsească trebuia să dea un tribut
asupritorilor, nu se ştie exact cui, dar se pare că turcilor.
Apropiindu-se sorocul şi oamenii neputând strânge tributul, s-au gândit la
un mijloc de scăpare sau de amânare.
S-au îmbrăcat în portul lor popular, şi-au îmbrăcat şi copiii şi, cu aceştia în
frunte, cu ghirlande de flori, au ieşit în întâmpinare cetei înarmate a strângătorilor
de biruri.
În fruntea acestei cete se spune că ar fi fost un anume GRIGORI.
Acesta, impresionat de primirea făcută, dar mai ales de frumuseţea şi
gingăşia copiilor, i-a iertat. Nu se ştie pentru cât timp, dar se pare că gestul lui a
lăsat urme adânci în sufletul comunităţii.
De atunci, an de an, a treia zi de Rusalii, de Grigori, întreaga comunitate
săsească se duce la Grigori.
Începând de pe la orele 10, părinţi şi copii, toţi care erau în stare să o facă,
unii cu carele, alţii cu coşurile, pe jos, ducând mâncare şi băutură, se îndreptau „la
Grigori”. De obicei, drumul era prin Iopogos, până în pădure existând şi cale şi
cărare. Membrii fanfarei se duceau cu carul lor şi cu mâncarea lor.
Ajunşi pe platou, se aşezau pe locurile lor, parcă lăsate de la părinţi, unii
îşi făceau chiar semne pe tulpina copacilor. Aşterneau feţele de masă şi pe ele
ordonau bucatele. Fanfara începea să cânte iar la un anume cântec începea
banchetul.
Se mânca, se bea, se dansa, se cântau cântece vechi, se organizau jocuri.
În acest timp, educatoarele şi dascălii organizau, ca un moment aparte,
jocurile şi concursurile pentru copii. Totul era întrerupt şi întreaga suflare urmărea
întrecerile. Copiii erau răsplătiţi cu cadouri, spre bucuria şi fericirea tuturora.
Pădurea îmbrăca haina cernută a înserării. Oamenii coborau. În fâneaţa de
la poalele pădurii se mai opreau. Fanfara mai cânta ultimele cântece, se ciocneau
ultimele ulcele cu vin. Apoi, tot prin Iopogos, se întorceau acasă.
Sus, la Grigori, pădurea dormea fericită, visând atingerea drăgălaşă a
gingaşelor picioare de copii. Stejarii îşi trimeteau, prin frunze, note muzicale
rămase în neuitare. Oamenii dormeau fericiţi în casele lor, iar Grigori….acolo
unde o fi fost, dormea fericit şi el că a intrat în nemurire – în legendă.
31
 „Bătaia cocoşului” La obicei şi, mai ales după el, participa toată comunitatea, fanfara cânta şi
dansau în noapte. Apoi coborau pe cărările frumos rânduite pe dealul cu brazi.
Într-un act descoperit în arhiva bisericii se amintea că la „Bătaia
cocoşului” din 1737 a cântat fanfara. Deci acum aproape 300 de ani. Ce va fi fost
„Iar Petru zice: Ome, nu ştiu ce zici. Şi atunci încă grăind el, cântă în cei 700 de ani! Şi ce ne mai trebuie documentele celor care am vieţuit, am
cocoşul… şi-şi aduse Petru aminte de cuvântul Domnului că: mainainte de ce va conlucrat şi i-am cunoscut pe aceşti oameni. S-au dus dar „nu s-au dus”,
cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de mine” (Evanghelia de la Luca). rămânând „aici”, obiceiurile, tradiţiile, construcţiile şi munca lor – spre cinstire
Hristos a fost vândut, răstignit, dar a înviat. Învierea ne-a adus bucuria şi şi frumoasă aducere-aminte.
speranţa. Paştele e cea mai mare sărbătoare. Paştele e lacrimă în lumină, e
începutul lumii, e mugurul speranţei, e împăcare cu sine şi cu alţii.
Şi comunitatea săsească din Saschiz o sărbătorea cu evlavie şi bucurie. La
dangătul clopotelor, biserica fremăta de inimi iar orga umplea sufletele de
înălţătoare şi sfântă bucurie – bucuria învierii.
Trecând însă peste bucuria sfântă, solemnă, Paştele este un prilej de
petrecere şi veselie. Şi această comunitate, deosebit de organizată şi puternică, cu
tradiţii şi obiceiuri inestimabile, petrecea cu demnitate, în limitele buneicuviinţe.
Aproape fiecare petrecere genera un obicei sau obiceiul era prilej de petrecere cu
valori educative pentru generaţiile viitoare.
Aşa, de exemplu, a doua zi de Paşti, era obiceiul „Bătaia cocoşului”.
Cocoşul, care nu trebuia să cânte în noaptea „trădării” lui Iuda şi a
lepădării lui Petru, a cântat şi…..trebuia pedepsit.
Vecinătatea celor tineri din cadrul vecinătăţii celor mai mari (Korngasse,
Breitlei) organiza „Bătaia cocoşului”, în Brazi. Foatărul cel tânăr aducea cocoşul
şi toţi membrii vecinătăţii se aşezau în cerc. Cocoşul era legat în mijlocul cercului
de un ţăruş, cu o aţă, ca să poată să alerge. Începea „pedeapsa”.
Primul membru al vecinătăţii era legat la ochi, era învârtit de câteva ori,
până nu mai ştia unde se află şi i se punea o paliţă în mână şi, fără să se mai
deplaseze din loc, dădea după cocoş. Dacă cocoşul nu scotea nici un sunet, dădeau Străzile Saschizului
şi după bureţi.
Şi tot aşa, pe rând, până cineva era norocosul, dar sigur, până la urmă „Limba e întâiul mare poem al unui popor” – glăsuia marele poet şi filosof
cocoşul era pedepsit şi ajungea unde trebuia. Lucian Blaga.
În tot acest timp, cel mai tânăr membru al vecinătăţii umbla cu cana cu vin Limba e istoria adevărată. Denumirea locurilor şi a oamenilor ne arată ce
şi cinstea competitorii. Din ce căni or fi băut saşii la primul joc?! Când or fi apărut am fost, unde am fost şi cine am fost sau suntem.
oalele smălţuite în albastru şi cu gât dublu şi ce gust o fi avut vinul din ulcelele de Dacă istoria este scrisă de cine deţine puterea, limba este dreptul judecător.
lut făcute de ei?! Limba taie mai rău decât sabia.

32 33
 Lăsând la o parte aceste idei, încerc să abordez, fără a pretinde că ştiinţific,
unele aspecte ale denumirii străzilor din Saschiz, scriindu-le numele aşa cum se
aud pronunţate de majoritatea locuitorilor, făcând traducerea şi unele interpelări.
1. IOPOGOS – Strada Hameiului, în partea stângă a cursului Văii Scroafei şi a
şoselei BRAŞOV – Sighişoara, în germană HOPFENGASSE.
Denumirea străzii dovedeşte că saşii au fost mari cultivatori de hamei iar
cultivarea, în vremurile noastre, a hameiului, a avut un precedent de invidiat.
Oprindu-mă aici, aş aprecia că saşii locuitori ai acestui ţinut înzestrat de bunul
D-zeu, au fost buni agricultori şi meşteşugari, oameni destoinici şi pricepuţi iar
denumirea locurilor o dovedeşte cu prisosinţă.
34
2. ŢECĂLGOS – Strada Secuilor, strada pe şosea, spre Sighişoara, începând
de la Şcoala Generală, în germană SEKLERGASSE. De aici şi numele
SECHEL şi porecla ŢECA. Denumirea dovedeşte că pe aceste locuri au
trăit şi secuii, dar cu timpul ei au fost împinşi spre alte locuri, cum ne
învaţă şi istoria.
3. CALEGOS – Strada gropilor, cea dintre primărie, turn, casa parohială şi
podul acoperit, în germană KUHLENGASSE. Mişcările de teren, apa,
construcţia turnului şi a bisericii fortificate, care a durat aproape 150 de ani
(1396-1525), au dat mult de furcă locuitorilor, care i-au dat un aspect
frumos după ce au pietruit-o cu piatră de râu, împreună cu piaţa (MARKT).
4. FEŞĂLGOS – Strada Peştilor, strada de la pod spre români, până la nr.
187, în germană FISCHERGASSE, strada apropiată de apă şi de peşti,
mai ales că, în altă perioadă, cursul apei era altul, dar din cauza marilor
viituri şi a distrugerilor din KLUISTER, terenul de sub pepinieră, el a
fost schimbat, fiind îndreptat spre şosea. Azi valea face săpături spre a
veni spre vechiul curs.
5. CHIOR(Â)GOS – Strada Grâului (agricultorilor), strada de pe şosea, de la
podul de la grădiniţă, până în capul satului, spre Mihai Viteazul, în
germană KORNGASSE.
6. MELHUM – Strada Morii, între Valea Scroafei şi şosea, în germană
MUHLHAM. Dacă a fost grâu, trebuia să fie şi moară.
7. LAIGAS – Strada lutului, a glodului, în germană LEIGASSE sau
LAIGASSE. Folosirea cuvântului GAS(GASSE) – stradă, în loc de GOS,
de la celelalte cuvinte, dovedeşte că această stradă este dintre cele mai noi,
construite de saşi.
8. BRIGLOA – Dealul lutului, dealul glodului (una din traduceri), în germană
BREITLEI. Încercând să abordez, din punct de vedere lingvistic (al limbii),
ultimele două denumiri LAIGAS şi BREITLAI (LEI) , se observă că
ambele conţin cuvântul „LEI”, unul la început iar altul la sfârşit, cu acelaşi
sens de „lut”, pământ galben, foarte „prietenos”, propice pentru
dezvoltarea meşteşugului de olărit. Şi nu întâmplător, Saschizul a fost
renumit în arta ceramicii.
35
Odă
în metru de şedinţă
Cântă, zeiţă, patima ce-aprinse
pe marii şedinţomani
Şi nu ne lăsa nici pe noi,
muritorii de rând
Să cădem într-un patos
de doi bani!
Lasă, zeiţă, să zboare spre cer
vorbele lor sforăitoare
Că se vor trece şi ei, ca vorbele,
De-a pururi micimi trecătoare.
Lasă, zeiţă, să curgă spre cer
Muget „de vaci” şi muget „de boi”
Că mugetul, astăzi, în fals-armonie
Se scaldă, la noi.
Căci unii, de sus, parşivă zeiţă,
Mugesc – în extaz,
Iar, ceilalţi de jos, blajină zeiţă,
Mugesc –de necaz.
36
Ce bine-ar fi
I Ce bine-ar fi
În lume
Dacă toată lumea
Ar fi ca lumea!
II Şi, oare, de ce n-ar fi,
De vreme ce,
Prea multe
Nu avem a împărţi
III Că de la Eva şi Adam
Am învăţat,
Că, de râvneşti la multe,
Vicleanul şarpe
Te-a şi încercat
Şi mărul roşu, dulce, pârguit
În gât ţi s-a oprit.
IV Şi ţi-a făcut un nod
Ca dracul!
Şi totuşi, n-ai înţeles
Bobârnacul!
V Dar aşa e lumea asta
Veşnic nesătulă;
Ce bine-ar fi...
De n-ar fi-n lume
Atâta hulă!
Despre autor – autobiografie
Gligor Dumitru s-a născut la 23 ianuarie 1942 în satul Mihai Viteazul
(maternitatea Saschiz). A copilărit în Mihai Viteazul, a urmat şcoala primară în sat,
gimnaziul la Saschiz (internat), liceul teoretic de băieţi Sighişoara, subinstitutul
pedagogic de 3 ani în Bucureşti şi Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi (Facultatea de
Filologie).
Repartizat în învăţământ în 1963, ca prof. de limba şi literatura română. Din 1964
(anul căsătoriei) a funcţionat la Şcoala Generală Saschiz, până la pensie (2004), după care
a mai lucrat până în 2009 având o vechime neîntreruptă de 46 de ani în învăţământ, dintre
care 45 la Saschiz.
Şi-a luat, la timp, toate gradele didactice. Gradul I l-a obţinut în 1978, fiind primul
profesor cu gradul I din generaţia nouă din zona Sighişoara, iar lucrarea sa “Compuneri cu
tentă gramaticală” a fost selectată pentru a fi prezentată la simpozionul “Creativitate în
învăţământ” la nivelul judeţului Mureş.
Din 1970 până în 1998, cu o întrerupere de 4 ani, a fost director coordonator al
Şcolii generale din Saschiz (24 de ani).
În întreaga activitate a susţinut asigurarea condiţiilor optime pentru procesul de
instruire şi educaţie, pentru dotarea şi înzestrarea şcolii cu mobilier, cu material didactic,
pentru modernizarea procesului de învăţământ, pentru şcolarizarea tururor elevilor şi
preşcolarilor. A introdus desfăşurarea orelor pe cabinete şi laboratoare şcolare, şcoala
fiind foarte apreciată la nivel judeţean. S-a preocupat pentru încadrarea şcolii cu personal
calificat la toate nivelele. A înfiinţat treapta I de liceu (cld. IX – X), pentru aceasta
construind, cu ajutorul comunităţii locale, o clădire nouă cu două săli de ateliere şi două
clase, şcoala funcţionând în acel timp (1975 – 1980) cu aprox. 35 de cadre didactice şi
personal auxiliar, 400 elevi şi 120 preşcolari. În timpul mandatului său de director s-au
mai realizat: centrala termică, sala de gimnastică, terenurile de sport din Brazi, teren de
sport şi de tenis în curtea şcolii germane.
A organizat sărbătorirea a 270 de ani de la fiinţarea şcolii din Saschiz (în 1970). În
perioada 1968 – 1974 a fost şi director de cămin cultural, contribuind la revitalizarea
întregii activităţi culturale a comunităţii. A organizat sala de cinematograf, s-a reluat
“dansul căluţilor” (televizat), dansul femeilor (germ.), dansul bărbătesc (în Mihai
Viteazul), echipa de fluieraşi (M.V.) participantă la festivalul Cibinium (Sibiu), dansul
căluşarilor (M.V.) participant la Festivalul Căluşarilor (Luduş). A contribuit la televizarea
obiceiului vecinătăţilor (Saschiz). De asemenea, a fost consilier local (2 mandate).
Gligor Dumitru a fost conducătorul cercului de lb. română al profesorilor din
zona Sighişoara şi cooptat în corpul de control al Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş,
efectuând zeci de inspecţii profesorilor înscrişi la examene de grad didactic. A participat
la două congrese ale culturii şi la congresul învăţământului.
În toată această activitate i-a fost alături familia, soţia şi cei trei copii, cărora le
mulţumeşte din inimă.