Sunteți pe pagina 1din 20

N O S TA L G I A

ADUCERILOR AMINTE
Fiecare povestire e o perlă. O amintire nostalgică,
cu independenţa sa, rotundă, împlinită. Adunate, formează un
şirag. Un şirag decent, elegant, pus la gâtul unei ţărăncuţe pure,
înveştmântată într-un străbun, nepreţuit costum popular.
Şiragul se constituie într-o frescă a satului românesc încă
purtător al vechilor tradiţii şi obiceiuri.
Oameni, locuri, atitudini venite de departe, care încearcă, în fel
şi chip, să se opună acţiunilor şi ideilor ce nu li se potrivesc.
Este perioada de după război, iar întâmplările sunt trăite sau
auzite de un copil care nu ştie dacă-şi trăieşte copilăria
sau s-a născut matur.
Limbajul este simplu, pe înţelesul celor care “încă” îl vorbesc,
aproape literar – chiar vorbitorii şi străbunii lor au lăsat o limbă
curată, ca sufletul lor – presărat cu puţine arhaisme şi
regionalisme sau câteva fanatisme, unele dintre ele neputând fi
transpuse grafic.
Oameni, limbă, natură au suferit împreună, ei, oamenii, făcând,
în vorba lor, “haz de necaz”, înfruntând ciuma ce avea să le
sfârtece trupul şi sufletul, să le plece grumazul.
Copilul de atunci şi le-a amintit azi, cu nostalgie, parcă aşteptând
o “altă copilărie” ce n-a mai venit.
A rămas cu „nostalgia aducerii aminte”.

Autorul

- POVESTIRI -
Prof. Gligor Dumitru
Motto :
“Ţăranul care cântă dimineaţa face muzică pură. Lui nu-i pasă de nimic, nici de text,
nici de note. Îi pasă doar de frumuseţea dimineţii. Aici găsim adevărata profunzime a artei”
Sergiu Celibidache

O cugetare, un gând, două, trei .... o pălire de inspiraţie....istorioare recitite, „reculese”


din Vatra Saschizană şi câteva rânduri aşternute, nu spre comparaţie, ci spre apreciere.
Profesor, director de şcoală, consilier local, colaborator la Vatra Saschizană. Aşa îl
cunoaştem, cei mai mulţi dintre saschizeni, pe domnul Gligor Dumitru. Citindu-i poveştile şi
povestirile, ar mai fi un apelativ de adăugat, unul care-i cinsteşte originile : ţăran. Un ţăran din
Zoltan, care nu cântă – ca în cugetarea din motto-ul acestei pagini - ci scrie poveşti, povestiri “în”
şi “despre” graiul zoltărean. Studiile şi anii la catedra de limba şi literatura română au adus harului
uşurinţa condeiului şi grija pentru poveşti bine spuse.
‹‹Figurile centrale ale cărţii “Nostalgia aducerilor aminte” sunt: părinţii autorului,
învăţătoarea Victoria Bologa, preotul satului...... Autorul descrie portul popular, îndeletnicirile
oamenilor, cartea putând fi considerată o monografie a primei jumătăţi de secol XX a satului
Zoltan, azi Mihai Viteazu››….. Așa ar începe probabil comentariul dacă am fi în clasa a VIII-a şi
ne-ar asculta la română. Informaţiile sunt corecte, însă “Nostalgia aducerilor aminte” e mai mult
de atât: e un îndemn la răscolit prin sertarele propriilor amintiri şi, de ce nu, la exemplul de a le
pune pe hârtie şi publica, o promisiune de dragoste făcută locurilor natale, casei părinteşti.
....Acestea sunt poveştile fără de-nceput şi fără de sfârşit.
Ne bucură tare când scrieri din Vatra Saschizană ajung între coperţi cartonate. Născută
dintr-un proiect al bibliotecii comunale Saschiz, care-i poartă numele, rubrica “Poveşti
Saschizene”, pe care ne-am îndărătnicit s-o tot “umplem” de 55 de ediţii, a devenit cunoscută prin
poveştile, poeziile şi autorii ei. Domnul profesor Gligor Dumitru a fost şi, cu siguranţă, va mai fi
dintre cei harnici cu scrisul.
Mulţumim fundaţiei ADEPT Transilvania pentru sprijinul fără de care această culegere
de poveşti şi poezii n-ar fi văzut lumina tiparului.

Biblioteca comunală Saschiz


Iulie 2015

1
Îţi poartă chipul

I Ţi-au nins anii părul? III Ţi-e veştejită faţa?


O, nu-i adevărat!... O, nu-i adevărat!
Din minunatu-ţi păr Din frăgezimea ei
Copiilor le-ai dat. Copiilor le-ai dat.
Le-ai dat să-l poarte-n lume, Le-ai dat-o ca s-o poarte
Pe spate ori buclat, Prin lume, luminată,
Să-l ineleze-n deget, Păstrându-ţi pentru tine,
Să-l lase inelat, Cea tristă şi ridată.
Să-l mângâie-n tăcere, Pe faţa ta se vede
Cu dragoste, cu dor... Etern, şi faţa lor....
Te bucură iubirea Iar tu o duci, măicuţă,
Din sufletele lor. Mereu, numai în dor.

II Ţi-e searbădă privirea? IV Şi toate ţi le poartă


O, nu-i adevărat!... Cu ei, măicuţă sfântă,
Din strălucirea ei Şi ţi se-apleacă-n faţă,
Copiilor le-ai dat; Cu pioşenie-adâncă.
Le-ai dat privirea gravă
A ochilor căprui
Făcându-i să înfrunte
Minciuna orişicui,
Le-ai dat-o pe cea blândă,
A ochilor albaştri,
Ca să privească, liber,
În zare, pân' la aştri,
Le-ai dat-o acelor negri
Ce scânteie-n plăcere....
Iar tu rămâi sub gene
Cu-a lacrimii durere.

2 3
Onomastica la Mihai Viteazul (Maria) Onomastica în Mihai Viteazul (Ioan, Ion)

Maria: Numele Sfânt al Maicii Domnului, al Maicii lui Iisus, Mântuitorul. Ioan; Sfântul Ioan Botezătorul; Sfântul Ioan Evanghelistul; Sfântul Ioan
Numele mamei mele şi al uneia dintre surorile mele. Numele majorităţii femeilor Gură de Aur.
din Mihai Viteazul, pe vremea copilăriei mele. Nu exista, aproape, casă, în care să Zoltărenii şi-au pus numele băieţilor, Ioan, nume sfânt, pentru că şi ei au
nu existe o Marie. fost şi sunt credincioşi, au trăit şi trăiesc încă în cultul credinţei şi al fricii de
Numele e sfânt, şi copilăria mea şi a celor de vârsta mea, a fost sfântă. Dumnezeu, în cultul sărbătorilor religioase. Şi ce sărbătoare mare e Sf. Ioan! Mai
Ne duceam la biserică duminică de duminică şi în zilele de sărbătoare. ales că nu exista casă în care să nu fie un sfânt şi dacă într-una nu exista un Ion, în
Băieţii stăteam lângă strană, în faţa altarului, şi cântam. Cânta toată lumea. Şi ce cealaltă existau trei: bunicul, tatăl şi fiul.
înălţător, ce frumos e când biserica e plină şi cântă toată lumea! Şi atunci ce te făceai?! Cum îi strigai când întorceai oala cu mămăligă pe
E înălţare, credinţă, lumină, eliberare. Venea şi pomelnicul, când preotul cârpător? Asta în curte! Darmite în sat!
se închidea în altar şi în sine, pomenindu-i în faţa lui D-zeu pe credincioşii săi. Mi-aduc aminte de frumoasele versuri ale regretatului poet basarabean,
Ascultam: Maria, Maria, Maria, Ion, Ion, Maria, Maria… Grigore Vieru:
Mă gândeam: Oare care o fi muma, oare care o fi soru-mea?! Apoi, „Iese tata în balcon
cugetam că o fi ştiind el, Cel de Sus, că numai El le ştie pe toate. Şi mă strigă: Mă Ion!
Mai târziu, mi-am dat seama că şi aici lucrurile erau aranjate pe case şi Poate am făcut ceva
familii şi când auzeam că este vorba de : Dumitru, Elena, Maria, Ion, Elena, De mă strigă tata-aşa!
Maria, Dumitru, eram noi. Dacă nu făceam nimică
Dar cum se descurcau oamenii în sat cu atâtea Marii? Cu ajutorul lui D-zeu, Mă strigă, mă Ionică!”
au găsit soluţii şi pentru asta. Aşa şi cu zoltărenii noştri. De la Ion, au format ei fel de fel de nume.
În general, cea mai mare, mai în vârstă, în familie, se numea Marea. Iar Printre cele mai vechi şi dispărute azi, cu totul, sunt Nonu, Nonuţu şi apoi Nuţu
apoi, pe familii, devenea Marea lui Petrucă, Marea lui Miron, Marea (Ionuţ): Nonu lu Matei; Nonu lu Ghionisie (Dionisie); Nuţu lu Avram; Nuţu
Biţului….Dacă Marea avea o fiică, ea trebuia să se numească Mărioara sau Biţulii (Biţului). S-au dus, săracii, cu nume cu tot. S-a dus cu ei şi cel care purta
Măriuca: Mărioara lui Miron, Măriuca Biţului… ambele nume, Nuţu Nonulii Popii.
În cazul în care în familia în care exista o Maria se aducea o noră Marie, Mai aproape de noi, de la Ion, au format Ionică, nume predestinat parcă
ea, cel mai adesea, primea şi numele bărbatului: Mărioara lui Filucu, Măriuca lui pentru cei mai înstăriţi. Ionică al lui Zosim; Ionică al Filului; mai scurt, Ionica lu
Nica Mălanii. Zosim; Ionica Filului.
Au mai rămas, în viaţă, câteva Mării şi Mărioare. Biserica e tot mai goală. De la Ionică s-a ajuns la Nică, cel mai des folosit „Nică dragu mumii!”
Cimitirul e plin de Mării. Numele lor e pomenit la morţi. Numai că fiind prea mulţi Nică, unul era al mumii, Nica Florii ( Nică al Florii);
Cinste vouă, celor care aţi purtat şi purtaţi Numele Sfânt, de Maria! Nica Dienii sau chiar Nica Vădui (Văduvei); unul al tatălui, al străbunicului, etc,
Nica lu Toader; Nica Ciungului, iar unul chiar al soţiei, Nica Milichii. Mulţimea
lor a dus şi la combinaţii ca Nica lu Chimu lu Gheorghe.

4 5
De la Nică s-a ajuns la Nicuţă: Nicuţa Mălanii, Nicuţa Ciungului ( Nicuţă al…) jucam duminica şi în zile de sărbătoare. Văd pâlcurile de mălin alb şi liliachiu din
Tot de la Ion este şi Ionel, foarte rar folosit în Zoltan, acest nume fiiind colţurile grădinii, castanii care îşi etalau, primăvara, albele policandre între verdele
destinat „domnilor”: Ionelu Vădui. crud, străjuind aleile din faţa castelului şi ale găbănaşelor. Pe marginea grădinii,
De la Ionel s-a format însă Nelu, destul de des folosit, după Nică: Nelu lu nucii, bătrânii, a căror frunză o răvăşeam în fiecare toamnă. Iar în mijloc, aşezaţi
Zaharie, Nelu Milii, Nelu lu Zosim. S-a ajuns până la Neluţu. în ordine ostăşească, meri de toate soiurile şi de toate gusturile, dormitând în
A existat de la Neluţu şi un format foarte interesant „Nieluţă”, e vorba de veşmântul ierbii şi-n zumzetul nestingherit al gâzelor şi-n trilul păsărilor.
Nieluţa lu Avram, fost crâşmar, dus şi el prin lume şi, de curând, dincolo. Acolo, într-o primăvară, adolescent fiind, sub merii înfloriţi, mi-a rămas
Sculaţi-vă, Ionilor! Încingeţi o ficiorească în Rai, să se rupă podeaua gândul şi inima în mijlocul fetelor, aşezate în cerc, în inegalabilele lor costume
Raiului, că pe pământ, în Zoltan, au mai rămas puţini Ioni s-o mai încingă! populare. Una dintre ele şi-a dat, sfios, crătinţa la o parte şi m-a invitat, din privire,
să mă aşez cu capul în poala ei, pe rochierul alb ca spuma laptelui. Acolo am trăit
o clipă, fermecat de un chip îngeresc, cu privirea galeşă a ochilor ei migdalaţi sub
arcuire de sprâncene şi sub un zâmbet tainic, dezvelind un şirag de perle. Părul ei,
împletit în cosiţe, îi încorona chipul, sub o altă coroană - a merilor înfloriţi.
Grădină a Grofoaii, leagăn al copilăriei mele!
Grădina Grofoaii
Aşa i-a rămas numele; desigur, de la "grof".
Un nuc singuratic, bătrân şi schilod de vreme şi de chinuri, într-un colţ;
un castan ruginit şi el, în alt colţ. Un castel dărăpănat, uitat de lume, şi un grajd,
asemenea. Un teren părăginit, fosta grădină, uitat de Dumnezeu, batjocorit şi
murdar. Şi, Doamne, ce-a fost! Un rai! Un rai al copilăriei mele! Un leagăn al
copilăriei mele!
Mi-a rămas în minte, scrijelat ca într-o piatră, monumentul, trei morminte
înconjurate cu un zid de beton, cam de un metru înălţime, în care era înfipt un
gard de fier forjat şi o poartă, tot de fier forjat, cu un lacăt greu. Totul îţi dădea
fiorii solemnităţii şi ai respectului faţă de morţi.
Apoi, gardul tăiat, poarta furată, pentru potcoavele cailor, şi doar brâul de
beton pe care fugeam desculţi noi, copiii, la început cu teamă, iar apoi fără
teamă, de găurile negre apărute în formele de morminte, în care n-am ştiut
niciodată cine îşi doarme somnul de veci. Mai târziu s-a distrus şi brâul de beton
ca să treacă plugurile.
Grădină a Grofoaii, raiul copilăriei mele, ce s-a ales din tine!
Văd şi acum aleile de brazi ce înconjurau castelul, pe taluzul de pământ
ce îndiguia apa, pe care sigur va fi plutit şi o luntre cu îndrăgostiţi. Văd aleea de
brazi ce ducea de la castel "la mormânt", alee pe care ne plimbam şi ne mai şi

6 7
Blidul Ştilul

Eram copil....eu şi cu soru-mea, mai mică...pentru că eram patru fraţi. Ne Era un creionaş, probabil din grafit, un instrument de scris cu care se
duceam la seceră, în Corniş. zgâria pe tăbliţă. Tăbliţa era tabla de şcoală în miniatură, la purtător, de mărimea
Corniş, pentru că era o ţarină cu mulţi corni. Mergeam pe o cărăruie unei coli de hârtie.
îngustă, pe costişa dealului, printre ierburi înalte şi mărăcini, eu, soru-mea şi Şi ştilul şi tăbliţa erau după cum era şi purtătorul, şcolarul. Unele ştile erau
bunica, săraca, Dumnezeu s-o hodinească! de mărimea unui creion (cele noi), puţin mai subţiri, învelite frumos în hârtie. Nu
Eu, cu damigeana cu apă, soru-mea, cu oala de pământ, cu zama, iar oricine se putea mândri cu ele. Erau apanajul celor înstăriţi. Cei mulţi aveau nişte
bunica, cu secerile legate cu o cârpă şi cu traista în schinare – în rând, pe cărăruie. chiştoace, trecute prin multe mâini, făcute din te miri ce, numai să zgârâie.
Deodată se aude buf! Şi tulai, Doamne! Dar nu şi elevul era după cum era ştilul. Unii chiar şi cu un chiştoc de ştil
Bunica călcase greşit şi scăpase traista cu merinde, blide şi ce-o mai fi fost! au ajuns oameni. Alţii s-au grozăvit doar cu ştilul.
Începe să pipăie...No, că s-o spart! Mai pipăie...Ba, nu s-o spart. Şi iar pipăie: Ba, Aşa erau şi tăbliţele. Unele noi, frumos înrămate, cu burete de şters, legat
zoaia, s-o spart. Şi tot aşa, cu mâna pipăind, ba zoaia s-o spart, ba zoaia nu s-o cu şnur elegant, altele nişte ştirbături, trecute din generaţie în generaţie, unsuroase
spart, am ajuns la loc. Deşartă bunica traista. Ridică blidu. În soare, blidu de de sudoare. Unele liniate şi pentru aritmetică şi pentru scriere, cu pătrăţele şi linii,
pământ, cu flori, zâmbea vesel. Scăpase. altele subţiate, încât, dacă apăsai cu ştilul, treceai pe partea cealaltă.
Puteam începe! Cu asemenea instrumente au făcut şcoala părinţii noştri şi am început şi noi.
Bunica a avut trei copii. A fost văduvă de război şi i-a crescut cum a putut.
Tata, fiind cel mai mare, a plecat în Bucureşti să-şi câştige existenţa şi să-i ajute
pe ceilalţi. Fraţii lui, tuşa Mare şi nenea Lucuţă, erau şcolari la înalta „academie”
din Zoltan. Lucrau „modern” cu instrumentele amintite.
Trimiţându-le un pachet, printre altele, tata le-a trimis şi o cutiuţă frumos
cartonată în care se aflau două ştile pe măsură.
Bucuria a fost nemăsurată! Marea şi Lucuţă nu ştiau ce să mai facă de
fericire. Copiii îşi şi imaginau ştilele zburdând singure pe tăbliţă.
Lucuţă, fiind mai mic, a ţinut să-şi exprime entuziasmul şi verbal, zicând:
-Mumă (către bunica), eu aşa-l grijesc, aşa-l grijesc!….şi-şi ţinea ştilul
între mâini, la piept….dar Marea, proasta, uite-aşa-l face !
Şi zicând „aşa”, nenea Lucuţă face şi gestul necugetat….şi dintr-un ştil
face, pe loc, două.
Prin cele patru capete, ştilul privea şi el, buimac, la nenea Lucuţă, care a
izbucnit în plâns.
-Lasă, dragu'mumii, că o să-ţi trimită Mitrea altul!

8 9
În vale “să...”! Pieile şi libianu'
Corect ar fi „se” nu „să”, dar cine ştia pe vremea aceea, mai ales la sate, să Ajun de sărbătoare. Sâmbăta. Geamurile clasei erau deschise iar glasul
facă diferenţa între „se” şi „să”… probabil, doar, învăţătoarea. învăţătoarei învăluia clasa şi uliţa. Amintindu-şi că avea şi ceva treburi gospodăreşti,
Auzeai expresii ca “să să ducă la fenea” sau “ să să ducă ....” ştiţi d-voastră unde. o auzim zicând :
Eram prin clasa a III-a sau a IV-a. O aveam învăţătoare pe doamna Victoria -Du-te, Ionică, şi spune-i părintelui să-ţi dea ligheanul şi cheile !
Bologa, soţia preotului Eugen Bologa, preot ce a păstorit Mihai Viteazul vreo 50 Părintele era sus, la casa parohială. Jos avea acareturile, grajduri, coteţe,
de ani. cuptor, bucătărie de vară, fântâna cu roată ş.a.
Era primăvară târziu. Se ridică Ionică, măreţ, mândru că tocmai pe el îl alesese preoteasa. Bocancii
Doamna învăţătoare ne ducea unoeri în grădină, pe un loc neted în faţa lui se şi auzeau bocănind pe podeţul ce lega, peste Valea Satului, curtea şcolii de
grădina şi casa parohială.
ferestrei de la bucătăria casei parohiale şi ne dădea de lucru, ceva socoteli, adunări
şi scăderi sau “număruşu”, ea făcându-se că ne supraveghează, dar văzându-şi de Deschide Ionică portiţa grădinii în care intrai, parcă, în rai. De o parte şi de
treburile gospodăreşti. alta a cărării, în trepte pietruite, erau numai straturi de flori şi arbuşti fructiferi, de
toate soiurile şi de toate nuanţele. Iar deasupra lor străjuia Casa Parohială cu
Ne dăduse o pauză şi toţi ne-am împrăştiat prin vale şi prin coastă, lăsând balconu' cu trepţi şi coloane ce străluceau în soarele primăvăratic.
creioanele sau “ştilele” să dialogheze cu firele de iarbă. Peisajul îl zăpăceşte pe Ionică! Cum să zică el părintelui „chei„ şi „ligheanu”,
După un timp, ne strigă la lecţii şi încep să strige şi copiii mai ascultători, mai ales că el ştia doar de „cheile de oaie”?! Ia să-i trântească el părintelui „mai pe
cu ea, dar unii nu vin, neauzind sau făcându-se că nu aud, mai ales băieţii. domneşte”, că el e în clasa a VII-a.
- Unde-s băieţii? ne întreabă învăţătoarea. Deschide uşa de la coridor, bate în uşa de la intrare şi se trezeşte nas în nas cu
- În vale, “ să cacă”, răspunde “o înţeleaptă” din clasa I popa…şi o şi trăzneşte, ca să nu uite „domneasca”!
- O, nu aşa! Nu-i frumos, o apostrofează învăţătoarea. - Dom' părinte, o zâs doamna să-i daţi „libianu şi pieile”!
Noi, cunoscătorii, ruşinoşi din cale-afară, ne ascundem feţele în pumni şi în - Ce să-ţi dau? tună popa.
iarbă, dând de înţeles învăţătoarei că “noi” ştim să vorbim frumos. - Li…li… şi pieile.
Destinul a făcut să mă fac dascăl şi încă profesor de limba română. La -Pieile mă-tii! Marş afară!
început, când o vedeam pe colega cu pricina, mă gândeam: ″Uite-o pe doamna “în Ionică, buimăcit, nu mai ştie pe unde să iasă! Coborând, în mintea lui
vale să”...″! luminată mai mult de soare, cugetă: „ce-o mai fi şi cu domneasca asta!”
Acum, după 50-60 de ani, aud aceleaşi cuvinte şi mă gândesc: Oare de ce Fără să mai spună vreo vorbă intră în clasă şi se duce glonţ la banca lui.
şi cuvintele trebuie să fie catalogate în frumoase şi urâte?! Şi paradoxal, cele mai Preoteasa n-are timp să-l întrebe ceva, că apare şi părintele. Preoteasa îl întreabă:
urâte definesc elemente esenţiale. - Da' ce-i cu Ionică?
Ce ar fi dacă cuvântului ....ştiţi d-voastră care, i s-ar fi zis “floare”, iar - A cerut „libianu' şi pieile”.
fetiţa să fi strigat: “În vale să floare.” Dumirindu-se, preoteasa izbucneşte într-un râs sănătos, „ţărănesc”:
Ce-am putea zice azi la auzul dialogului: - O, bată-te norocu' să te bată, mă Ionică!
- Unde- copiii? Clasa şi uliţa întreagă s-au înveselit la râsul învăţătoarei. Până şi crestatele din
- În vale ”să floricesc”! geamurile mici ale casei lui Filu Onii chicoteau vesele.
Unde eşti, frumoasă şi neprihănită copilărie?!

10 11
Să vie doctoru' de vite politrucul Zoltanului ies după el. Nenea era sub şop, pe capra de lemne,
văitându-se şi ţinându-se de burtă.
- Nu mai pot! Vai, mor! Mă prăpădesc!
Nenea Manail era unchiul meu. Bărbatul tuşii Mare, sora tatii. Era din - Ce ai, omule?! intervine doctoru'
Daneş şi oamenii îi ziceau Dăneşanu. Bun gospodar, harnic şi la casa lui. Se
- Mi-i rău! Mor! Să vie doctoru'!
înţelegea bine cu tata şi cu nenea Lucuţă, fratele tatii. Erau toţi trei ca nişte brazi,
înalţi şi frumoşi. - Dar eu sunt doctoru'! Ce ai?
Veneau la noi cu plăcere. Erau nelipsiţi când tăiam porcul – după cum eram - Nu tu! Să vie doctoru' de vite!
şi noi la ei – pentru că tata tăia porcul la toate neamurile. La noi, însă, era cel mai Şi tot strigând “să vie doctoru' de vite“, îl duc în casă, îl pun în pat, îl
frumos! acoperă cu un lepedeu. Nenea gemea şi striga într-una “Să vie doctoru' de vite!”
După pomana porcului, bărbaţii se dădeau mai la o parte, cu paharele şi Tuşa nu înţelegea nimic şi striga la comisie să-l lase în pace. Comisia,
începeau poveştile. Mai ales poveşti cu război. Şi tata şi nenea Lucuţă fuseseră pe neştiind ce să facă, crezându-l nebun, văzând că nici cu doctorul nu se înţelege,
frontul de răsărit, scăpaseră de măcelul de la Cotul Donului. Tata povestea. Mai n-are ce să facă şi pleacă.
povestea şi nenea Lucuţă, dar mai mult îl aproba pe tata, zicând: “Aşa a fost, Tuşa încuie poarta după ei şi fuga în casă. De sub lepedeu, nenea râdea în
Manaile!” hohote, iar paharele groase de rachiu se veseleau şi ele, pe masa goală, doar cu
Poveştile se prelungeau, tata povestea cu noduri în gât şi lacrimi în ochi, hârtia şi creionul în aşteptare.
nenea Lucuţă cu capul aplecat, ca să nu se vadă că plânge, îl aproba zicând “Aşa a - O, bată-te norocul să te bată, măi Manaile, că rău m-ai speriat.
fost, Manaile”, iar nenea Manail plângea de-a binelea, cu sughiţuri. Şi începe şi ea să râdă.
Ce lecţie emoţionată de istorie! Nenea mai scăpase o dată, dar ciuma colectivizării o să-l prindă şi pe el.
M-au dus gândurile prea departe, căci despre altceva doresc să vă
povestesc.
La Saschiz se încheiase colectivizarea. Fiind mulţi oameni săraci, au intrat
mai repede în colectiv. Întreg raionul îşi îndrepta atenţia spre Mihai Viteazul, să le
vie de hac şi zoltărenilor. Comisii peste comisii, folosind ameninţările, minciuna şi
şantajul, umblau să-i lămurească pe gospodari să intre în colectiv.
O astfel de comisie, formată din delegatul raionului, preşedintele Sfatului,
directorul şcolii, doctorul comunei, politruci din sat, “ciucurari” cum le zicea tata,
descind şi la nenea Manail. Intră direct în casa de dinainte, se aşează în jurul Lanţul şi barosul
mesei şi intră şi direct la subiect:
- Tovarăşu' Mosora, ştii pentru ce suntem aici! Şi îi pun hârtia şi creionul în La margine de sat, Pe Vale, ultima casă, pe stânga, pe calea ce ducea în
faţă. Pârâul Stânii, străjuia pe un dâmb, sub Coastă, parcă ieşită din ea, o căsuţă de
- Ştiu...., da' să vedeţi că io...nu ştiu ce şi nu ştiu cum!... pământ, cu două cămăruţe şi cu o uşă spre cale, care, vara, era veşnic deschisă,
Tuşa le aduce pe masă chita şi slănina iar nenea nişte rachiu de cazan ca încât soarele intra şi prin uşa dintre ele.
să-i mai domolească. Comisia însă nu-i slăbea deloc. Acolo locuia Romu Florii, cu Frosina lui, el cât un munte, de abia intra pe
Face nenea ce face şi iese până afară şi nu se mai întoarce. Tuşa şi uşă, ea, cât o mănuşă de cânepă.

12 13
Când ieşa Romu din casă şi cobora panta, parcă era un dac coborât de pe La peşti
Columnă! Înalt, spătos, cu un grumaz de zimbru şi cu nişte pumni cât un cap de
om, altfel un om tare liniştit.
August. Caniculă.
Cobora în sat în opinci şi cioareci, cu cămaşa de pânză albă veşnic
descheiată - nu se găsea cheotoare pentru grumazul lui - încins cu o curea de piele „Canicula” în limba latină înseamnă „căţea” .
cu unele ţinte, dar mai mult cu urme de ţinte şi cu o pălărie fostă neagră, acum, Canicula (căţeaua) muşca cu sete. Soarele parcă se topise şi acoperise
fără culoare, de vreme. uliţele pustii ale satului. Nu se mai auzea nici măcar zumzet de albine sau de
Oameni săraci, ca majoritatea ţăranilor, de care niciodată, ca şi acum, muşte. Pământul încremenise.
nimeni nu a avut grijă. Doar la „Hăi din Cap”, la poartă, pe o bancă putrezită de vreme, moţăia
Şi ca şi alţii, Romu, nu ştiu cum, a plecat în America, ţara făgăduinţei, o bătrânică neputincioasă, la umbra unui nuc, sprijinită cu capul şi cu mâinile
sperând să iasă din sărăcie. pe un toiegel.
Dar Romu s-a întors la boreasă şi la copchii şi la căsuţa lui. O fi adus el Rămăsesem singur acasă, copil de vreo 10 anişori, ca să am grijă de
ceva dulari. S-a auzit însă că-i va veni prin poştă un cufăr cu lucrurile aduse. animale şi, mai ales, de o vacă ce fătase de curând şi pe care trebuia să o scot la
Poştaşul, cu şareta lui, nu i-a putut aduce cufărul aşa că Romu a tocmit un car cu păscut pe răcoare.
boi şi s-a dus după ladă la Criţ. Ce să fac singur pe asemenea vreme?! Ce-ar fi să mă duc la peşti!? Mă şi
Toţi curioşii aşteptau să vadă ”minunea bogăţiei”. Se opinteşte Romu şi scald şi aduc şi peşti pentru cină! Dar cu cine?! Singur?!
deschide lada bine ferecată ….şi…..când colo…..ce să vezi! Mă gândesc că şi Mircea, vărul meu, avea două vaci în grajd, de care
trebuia să aibă grijă, ca şi mine. Numai că el nu le prea avea cu peştii.
Printre câteva lucruşoare, Încerc totuşi.
în ladă se lăfăiau un lanţ gros, Îl conving cumva pe Mircea, luăm o corfă şi o şparlim pe la Marişca şi, de
încolăcit, ca un şarpe la Piciocărie, începem trebuşoara. Eu cu corfa pe sub pietre şi răgălii, el pe
Anaconda şi un baros mare margine, cu cămăşuţa mea şi cu un cârlig făcut ad-hoc, în care punea peştii prinşi.
cât capu' lui Romu. Asta a Şi tot aşa, pe la Grădina Morii, pe sub Coastele Morii, pe vale în sus, cu
adus Romu, ca să ştie tot soarele după noi, sau noi după soare, vreo 3-4 ore, până am umplut două cârlige
satul că el a fost în America. de peşte. Prinşi de muncă, nu ne mai gândeam la treaba de acasă. Aşa am ajuns la
A aşteptat şi el pe râpa de sus de Vinţeleru, unde ne-am gândit să încheiem.
americani, să se laude cu Ei, dar ce să vezi!?
lanţul şi barosul lui, dar Nenea Lucuţă, tatăl lui Mircea, vine acasă cu un car de fân, singur, şi nu-l
degeaba! Pentru el, ca şi găseşte pe Mircea şi, cu cine să-l descarce! Strigă ce strigă, dar peste tot pace. Iese la
pentru mulţi alţii, americanii poartă, fuge în dreapta şi-n stânga…..şi bătrânica îşi aduce aminte că l-a văzut pe
au venit prea târziu. Mircea cu băiatul lui Mitrea cu o corfă. Şi nenea o ia pe urmele noastre pe vale.
Noi ne pregăteam de plecare, eu, în mijlocul bulbocii, spălându-mă, iar
Mircea aranjând peştii, după mărime, pe alte cârlige.
Deodată, deasupra râpei, apare nenea cu faţa schimonosită de oboseală şi
nervi, dar reţinându-se, rânjind:

14 15
- O, dragi băieţii mei, aici îmi sunteţi! Hai, la nenea! Nelu şi păpara
Nenea coboară pe cărăruia de lângă râpă şi ajunge la Mircea.
- Ia, să văd ce-aţi prins! Şi pune mâna pe un cârlig….N-apucă Mircea să
zică nici pâs, că îl şi fleşcăieşte cu cârligul peste ochi şi până să se şteargă Mircea Păpara e cea mai simplă mâncare. De aceea i se spune mâncarea
pe faţă, îl mai peştuieşte şi cu celălalt cârlig peste gură. Scapă Mircea, cu faţa bărbaţilor. O poate face oricine. Numai o nepoată de-a mea a încercat şi nu i-a
plină de solzi şi cu verzeală de peşte, scuipând şi ştergându-se cu mâinile şi tunde-o! reuşit! A venit de la şcoală, a pus tigaia pe sobă, a bătut ouăle şi le-a turnat în
Eu, din mijlocul bulbocii, încremenit, mă uitam la peştişorii mei, tigaie. Dar păpara nu apărea. Nu apărea nici sfara, care trebuia să fie mai mare
împrăştiaţi prin buruieni, unii zbătându-se încă, gândindu-mă ce bine le-ar fi stat decât păpara. Nu apărea fiindcă fetiţa, din cls. I, nu făcuse foc. Şi asta era!
în tava încinsă pe soba licărind în semiîntunericul de sub şop (bucătăria de vară). - Tu, mamă, la mine de ce nu s-a făcut păpara?
- Hai, dragu nenii, să văd tu ce-ai prins! - Hâ!
- No, n-ai bai, nene Lucuţă, că nu ţi-ai găsit fraierul! Şi stăteam în mijlocul Nenea lui Zosim era un om înstărit, printre cei mai înstăriţi zoltăreni.
bulbocii, ca într-o cetate. Moştenise de la părinţi aproape totul, rămase în casa părintească şi lucrase cu tuşa
Nenea n-are ce face şi mă lasă în plata Domnului, ieşind pe unde a coborât. Mărioara, nevasta lui, prin Bucureşti. Înstăriţi, ce mai! Avuseseră şi ei un băiat,
Ies, tiptil, pe aceeaşi cărăruie. dar le murise de mic.
Mircea suise deja Dealul Vinţelerului, iar nenea era la o distanţă bună în Trăiau amândoi, numai cu bunica, pe bunicul nu l-am cunoscut, după cum
urma lui, luând dealul în piept. Câte un solz de peşte mai licărea în bătaia soarelui n-am avut parte să-l cunosc nici pe celălalt bunic, căzut în primul război.
când Mircea îndrăznea să mai întoarcă faţa. Era vară. Plouase sănătos, oamenii au fugit din câmp uzi leoarcă, s-au
Eu am luat-o pe Coastele Morii, fiind atent ca nu cumva să mă aştepte schimbat şi se pregăteau să mănânce.
nenea. Dar dumnealui numai la asta nu se gândea. Mi-am văzut de treburi şi ai Trântise bunica o mămăligă cu păpară cu cârnaţ şi cu carne de pe şold
mei n-au ştiut nimic până când…. afumată şi o gâscă sănătoasă. Mămăliga rămasă se odihnea aburind pe cărpător, pe
Duminică, tata, venind de la biserică, intră pe la nenea Lucuţă, la un pahar colţul mesei.
de rachiu şi află povestea spusă „aşa cum numai nenea ştia să o spună”. Nenea şi tuşa stăteau la masa din faţă pe lăiţile înflorate aşezate pe două
La masă, după ce terminăm, îl aud glăsuind mucalit şi zâmbind cu înţeles: laturi ale camerei. Nenea scosese din dulăpiorul din perete, cu o uşă înflorată şi
- Ce buni ar fi fost nişte peşti prăjiţi! ea, rachiuţul şi se omeneau. Ei doi la masa lor, iar bunica, la măsuţa ei de lângă
M-am făcut că nu pricep. sobă.
Păpara rumenă, galben maronie, înfoiată aştepta să-şi arate deliciul.
Tocmai atunci, cobora fâscâind o melodie numai de el ştiută, Nelu, un
nepot de-al lor. Intră în curte şi se aşează în uşa deschisă, răzimându-se, fără să
zică nimic.
Nici mesenii, deranjaţi, nu ziceau nimic şi mâncau cu poftă. Nelu se uita cu
jind la bucate, înghiţind în sec, frământându-se când pe-un picior, când pe altul.
Deodată se aude vorbind:
- Mie nu-mi trăbe păpară!
- Da' cine-ţi dă, glăsuieşte nenea mucalit, înţelegând ce gândea Nelu.

16 17
Timpul se scurgea, păpara dispărea. Mai rămăsese o bucată de cârnaţ Pe coama dealului au fost surprinşi de avangarda maghiară. Călări, au coborât, în
învelit în păpară, care parcă îi trăgea cu ochiul. vijelie dealul, urmăriţi pe uliţa satului, lăsând volbura prafului şi a strigătelor de
Fără să mai zică nimic, Nelu se repede la masă, înşfacă păpara şi…tunde-o luptă. Au fost ajunşi la < Fântâna lui Toderel>. Constantin a fost rănit.
pe poartă! La întoarcerea prin sat, ungurii s-au lăudat că pe un soldat l-au hăcuit şi
Până să se dumirească cei de la masă, Nelu urca dealu' lui Lucă, gogâlţând l-au aruncat în pârâu. Sătenii au plecat să-l caute. N-au găsit nimic, probabil că
cârnaţul, cu unsoarea strecurându-i-se printre deşte. ungurii s-au lăudat. Constantin a murit şi a fost înmormântat de ostaşii români, la
Nenea, tuşa şi bunica izbucniră în râs, apoi începură să taie din gâscă. locul ştiut, < după Chisc> punându-i-se la cap o cruce de lemn. În semn de
Doamne, ce ghine-i păpara! glăsuia cineva, dar…nu vă mai spun cine! cinstire, după război, oamenii din sat i-au făcut o cruce de piatră cu înscrisurile
amintite şi i-au îngrădit mormântul.
Totul a fost frumos. Crucea parcă lumina pădurea şi sfinţea locul, până
când...! După Dictatul de la Viena, ungurii, care treceau de dincolo de graniţa
artificială spre Mihai Viteazul, au distrus cu topoarele înscrisul < pentru
întregirea Ardealului>.“
“De Constantin” Au vrut să-l omoare încă o dată pe Constantin!
El însă, a rămas viu în sufletul meu, aşa cum au rămas şi chipul şi cuvintele
Aşa mi-au rămas în minte şi în suflet, imaginea şi cuvintele: “ O îngrăditură dăscăliţei. Azi îşi doarme somnul de veci în curtea bisericii. În crucea lui, ruptă şi
de laţi, o cruce cu înscrisul de jos zdrelit de topoare. Sus pe cruce, literele zdrelită, îl văd pe el, lăcrimând fericit.
străluceau, iar cele de jos plângeau, însângerate de durere”. Ce adâncă e copilăria! Ce înălţător e cuvântul dăscăliţei! Ce luminos e
Acolo, în mijlocul codrului, unde nici cărare nu-i, zăcea eroul meu şi al eroul! “Constantin al meu” e Constantin cel Mare!
nostru: “Constantin Constantinescu, soldat cavalerist, născut în Constanţa, căzut la
1918 în avântul luptei pentru întregirea Ardealului”.
Acolo, în mijlocul codrului, îl cântau păsările şi îl jelea şuierul vântului.
- De Constantin (de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena), ne ducem la
mormânt! glăsuia dăscăliţa mea, preoteasa Victoria Bologa.
Scoteam, din trăistuţa de şcoală, tăbliţa de scris, puneam ceva de îmbucat,
te miri ce...! şi, în ordine, prin sat în sus, plecam cântând; nu-mi aduc aminte ce...!
Odată, parcă, la un popas la ieşirea din sat, ca să nu ne audă nimeni, cu teamă şi
emoţie – “Trăiască Regele, în Pace şi Onor”…Era prin 1952 – 1953, nu apăruseră
cântece noi, iar cele vechi erau interzise. Cineva ne furase istoria!
Ajungeam după vreo 5-6 km de mers, “la Constantin”. Curăţam
mormântul, depuneam florile culese pe drum. Apoi doamna învăţătoare Bologa ne
vorbea, cu lacrimi în ochi, gâtuită de emoţie, despre eroul nostru:
“ Se înfruntau, pe meleagurile noastre, pentru Ardeal, românii noştri,
săracii, cu armata ungară. Povesteau bătrânii că trei ostaşi români au intrat în sat
venind de <sub Dumbravă> şi-au urcat direct <prin vie> să culeagă informaţii.
18 19
Icu sărac, cu ura împotriva celorlalţi şi mai ales a acelora consideraţi exploatatori.
Din regimentul lui s-au ales voluntari care să lupte împotriva partizanilor.
Icu a fost printre primii. Pe cărările munţilor, au ajuns aproape de un cuib de
Un pârâuţ cobora de la Comoară pe lângă calea ce urcă Sub Dumbravă şi partizani. A început schimbul de focuri. Erau faţă în faţă la câţiva zeci de metri.
care despărţea casa lu Culiţa lu' Zosim de cea a lu' Ionica Filului. Pârâuţul rupea şi Partizanii erau ascunşi după stânci şi după un trunchi gros de copac şi priveau, cu
uliţa la Ăi din Sus în două, despărţind, pe cealaltă parte, două căscioare din lemn,
teamă dar şi cu milă, la fraţii lor, români ca şi ei, strigându-le să se întoarcă.
izbite cu pământ, ale celor două surori, Marea şi Ţica, zise ale lu' Sini.
Era, se părea, ultimul asalt. La strigătul comandantului „salt înainte!”, Icu,
Peste părău, cele două căsuţe erau legate cu o punte din bârne, pe care
soldat supus şi destoinic, se ridică să atace dar este secerat de gloanţe.
puhoaiele verii le duceau mereu spre Valea Satului.
La Primăria din satul Mihai Viteazul se primeşte un telefon că un soldat
La cele două căsuţe locuia şi Mutu, fratele lor, un bolovan de om, cu faţă
din sat a căzut eroic în luptele împotriva partizanilor. Cine a luat telefonul nu a
de leu, care, în loc de cuvinte, scotea doar bolboroseli şi de care ne era tare teamă
nouă, copiilor, deşi nu ne făcea nici un rău. Aşa-i zicea toată lumea, Mutu, puţini reţinut numele, sau cine mai ştie!
ştiindu-i numele adevărat. Repede s-a dus ştirea în sat şi pe toate hotarele. Oamenii au lăsat lucrul pe
Ţica a trăit până de curând, fiind o vreme bună un fel de guard, anunţând, câmp şi au alergat în sat. Jale mare, discuţii. Fiecare familie a celor trei soldaţi şi
cu un clopot de vite şi cu un glas strident şi autoritar, hotărârile „mai marilor rudele se rugau la bunul Dumnezeu să nu fie din neamul lor, cel căzut.
satului”. Într-un târziu s-a aflat că este vorba de Icu şi, deşi moartea oricărui tânăr e
Marea, însă, a avut de înfruntat şi a suportat vitregiile dezastruoaselor destulă jale, cercul celor ce sufereau s-a mai restrâns, mai ales că Icu era dintr-o
evenimente istorice ale vremii, războiul şi urmările lui, sovietizarea. familie nevoiaşă, de ţigani. Şi unii mai cred şi azi că cei nevoiaşi nu suferă la fel,
A avut trei băieţi: Pavel (Paveliţi), Nicolae ( Nicu, Icu) şi Ion (Nică). sau că nu sunt egali în faţa lui Dumnezeu.
Paveliţi a fost luat pe front şi a rămas să-şi doarmă somnul de veci în După vreo două zile a venit o maşină militară cu sicriul lui Icu, cu opt
pustiurile Rusiei, ca şi alţi tineri din Zoltan. Nu puteau să doarmă liniştiţi lângă militari şi cu ordin strict să nu fie deschis.
părinţii lor în cimitirul din Vie, să audă dangătul clopotelor bisericii din sat şi Oamenii din sat au mai aflat câte ceva şi a început marea filizofie
şuierul brazilor din Coastă! ţărănească, de atunci ruptă în două. Unii pro şi unii contra.
Pentru Marea chinul n-a fost destul! Preotul nostru, Bologa, a ştiut, ca de multe ori, să treacă peste acest
Icu a fost luat în armată, când se constituia, aşa-zisa, noua armată a ţării. moment delicat. I-a organizat lui Icu o înmormântare ca unui adevărat erou, fiu al
Era leat cu Nica Ciungului şi Nelu lu' Zosim. satului, îmbrăcând tot tineretul în costumele populare şi conducându-l pe Icu la
În ţară nu era linişte! groapă. I-a găsit şi un loc în cimitir, mai aproape de cel al românilor.
În munţi luptau, împotriva noului regim ce se încropea sub cizma Pentru cinstirea eroului, soldaţii au tras trei salve de armă. Asta ne-a
bolşevică, soldaţi, ţărani şi intelectuali, loviţi brutal în drepturile lor, partizanii. impresionat pe noi, copiii, şi eram tot pe lângă soldaţi.
Aşteptau ajutorul americanilor şi sperau încă! Icu îşi doarme, de tânăr, somnul de veci în cimitirul satului. Nu-l mai
Noaptea se mai auzea câte un avion şi ţăranii din Mihai Viteazul mai jeleşte nimeni, nu-l mai aminteşte nimeni!
sperau şi ei. Mi-aduc aminte că, într-o zi, au găsit oamenii manifeste aruncate Ce este el pentru noi cei de azi? Erou….sau….!?
dintr-un avion, care, pe o parte aveau îndemnuri de nesupunere faţă de noul regim, Cine ne-ar putea spune astăzi de ce s-a jertfit Icu?!
iar pe cealaltă parte era o frumoasă vacă ce păştea în partea românească a Prutului, Pentru mine, Icu este un erou. El a murit slujind armata ţării.
iar ugerul uriaş era muls dincolo de Prut. Prea repede au trecut evenimente cruciale pentru noi! Prea repede ne-am
În aceste condiţii îşi satisfăcea Icu serviciul militar, îndoctrinat, copil schimbat sau a trebuit să ne schimbăm ideile! Oare când vom deveni „noi”!?
20 21
Ţighileanu

- Ute, mă, că o apărut şi Ţighileanu, se bucura Nenea Lucuţă, iar tata şi


nenea Manoil zâmbeau şi ei pe sub mustaţă, când, în căsuţa noastră, intra nenea
Nica Florii, văru' lor şi unchiul meu.
- Şăzi, mă vere, zicea tata şi îi punea şi lui pe masă, un pahar de rachiu.
Nenea se aşeză pe laiţa veche de lângă perete, stânjenit la auzul cuvântului
Ţighileanu, dar îşi reveni, când bău paharul cu rachiul arzând ca focul.
- Nene Nică, de ce îţi zic zoltărenii dumitale, Ţighileanu?
- Nu ştiu, dragu nenii, da aşa-s zoltărenii ăştia, ciufi; îşi bat joc de oamenii
năcăjiţi!
Şi ăsta era adevărul, căci o grămadă de oameni, nu dintre cei mai avuţi, erau
porecliţi în fel şi chip. Nu se ştia cine îi poreclea, dar poreclele se potriveau de
minune şi, dacă nu pe faţă, pe ascuns, ele circulau în tot satul.
Aşa că, pe lângă Ţighileanu, unu era Cucu, altul Pupăză, unu' Vântu, altul
Raşpa....Cucu, mic şi singuratic, Pupăză, după figură şi vorbă, Vântu, pentru că prin
curtea şi casa lui bătea vântul, iar Raşpa....! Raşpa le întrecea pe toate. Auzi, Raşpa!
Pentru cine nu ştie, raşpa e pila, raşpa cu care bătrânii noştri îşi ascuţeau
sapa, o răşpăleau şi care era totdeauna veche şi tocită. “Raşpa” era Gheorghea
Vădui de După Garduri. Acum pricep eu că lui i se zicea Raşpa pentru că, ori de
câte ori considera el că cineva minte, îi şi făcea cu mâinile gestul de ascuţit, de
răşpălit, însoţit şi de un râs hârşâit şi mustos, ieşit dintr-o deschizătură de cioburi
de dinţi galbeni, de atâta pipat.
Ţighileanu, porecla, îmi era dragă, pentru că îmi era drag şi nenea Nică, o
fire blândă, paşnică, veşnic parcă mirată, foarte naivă, cu nişte ochişori mici,
stigliţi, ca un ţighilean adevărat.
Locuia pe la Ăi din Sus, într-o căsuţă mică, potrivită lui, cu două cămăruţe,
tinda, lipită cu pământ şi casa de dinainte, podinită. Înspre uliţă avea două
ferestruici mici, cât palma, aproape de pământ, de puteai da pasul peste ele, iar în
curte, un privar din lemn, sprijinit pe stâlpi de stejar. Acolo cuibărea Ţighileanu cu
lelea Ţică, mama lui, şi cu tuşa Valeria, nevesta lui, o femeie voinică şi frumoasă,
dar bolnăvicioasă, veşnic cu picioarele umflate.
Oameni primitori, deşi mai nevoiaşi. Îmi plăcea să mă duc la ei. Acolo, de
fiecare dată, era loc pentru clătite sau plăcinte împăturate. Chiatra de clătite şi

22 23
pămătuful, o cârpă unsă înfiptă într-un beţişor, erau mereu de serviciu. şi o pasăre rară, “un Ţighilean” din Zoltan, cu ochii miraţi, spărioşi, pentru că el
Îi întâlneam şi vara la lucru, pe Răură, la sapă sau la seceră, tuşa Valeria nu ieşise din cuibuşorul lui. Nu mai ştia dacă el poartă cioarecii, sau cioarecii îl
mai mult la umbră şi cu apa şi mâncarea, iar nenea, nemaisuportând cioarecii, poartă pe el.
săpând sau secerând dezbrăcat în izmene. Deodată, pe coridor, apare un grup de puşcăriaşi însoţiţi de poliţişti. La
Era, nenea, un om de ajutor, săritor la toate. Nenea Manoil, mai ales, îl lua vederea indivizilor dungaţi, încătuşaţi şi târându-şi picioarele în lanţuri, pe
cu el, când trebuia să ducă cotele de cereale la Archita. Plecau de dimineaţă, cu Ţighileanu îl lăsară puterile şi căzu pe o bancă ce rezemă peretele. Simţi doar
două care, fiecare cu al lui, nenea Manoil punând o parte din saci la nenea Nică. ceva cald în cioarecii albi ca spuma laptelui şi abia îşi mai auzi numele, când Nică
Dealul Archiţii era greu dinspre Zoltan, dar înspre Archita cobora uşor. Acolo şi îl luă pe sus şi-l introduse în sala de judecată.
pământul era mai bun, holdele erau mai bogate, iar saşii aveau loturi cu luţernă şi Se trezi în faţa lui cu trei corbi şi simţi că va fi jumulit, dar îşi reveni
trifoi. La un astfel de loc, cosit, s-au oprit, punându-şi fiecare un braţ de lucernă auzindu-şi numele:
pentru vite, până îşi predau cotele. - Dumneata eşti Dobre Ion?
Nenea Manoil şi-a predat cotele şi i-a dat de înţeles nenii Nică că-l aşteaptă - Io, domnule dragă!
la locul cu luţerna, gândindu-se să i-o coacă, căci Manoil era cam poznaş. Bagă - Eşti născut la data de....în satul Mihai Viteazul, la nr......din părinţii.....?
carul cu vacile după un lan cu porumb şi-l aşteaptă. Ţighileanu ajunge la lucernă, - Io-s, dragu nenii, dar de unde mă cunoaşteţi?
trage carul aproape şi începe să încarce fericit.
Văzându-l îmbrăcat în costum popular şi, crezând că face pe prostul,
- Stai că te-am prins! tună un glas din cucuruz. încercând să-i păcălească, judecătorul deveni precaut şi-şi continuă serios treaba.
- Ho, că am stat! şi Ţighileanu înlemneşte cu furcoiul în mână. - Dumneata ai fost în Braşov în data de... şi ai sustras de la o doamnă în
Nenea Manoil iese din cucuruz în hohote de râs, de-i tremura burta în troleibuzul 27, o poşetă cu suma de..... şi aşa mai departe.
cămaşa albă, deasupra curelei late de piele, cu care era încins. Ţighileanului, însă, Ţighileanu de acum nu mai pricepea nimic. Se întoarse spre Nică, buimac,
i-a trecut şi pofta de luţernă. cu gura căscată, încercând să bâiguie ceva.
Aşa şi-a dus Ţighileanu o parte din bucurii şi mai multe necazuri, până a Nică, se adresă el judecătorilor, încercând să lămurească cum stau
rămas singur. A avut însă parte de o întâmplare mai nefericită, care l-a zdruncinat. lucrurile.
Din Zoltan se trăgea un “hoţişor” zis Culiţă ăl din Fund. Nu l-am văzut - Onorată instanţă, omu' ăsta nici n-o ieşit din Zoltan, cum să fure ăsta din
niciodată. Nu locuia în Zoltan. Venea când fura ceva, se ascundea pe aici, mai Braşov, n-ar pune mâna nici pe un ac, nu vedeţi că se prăpădeşte aici de spăriat ce-i!
petrecea cu prietenii, cunoscuţii. Printre ei era şi Ţighileanu.
Se lămuresc şi judecătorii cum e treaba cu buletinul şi “inculpatul” se
Iată că într-o zi apare Culiţă, se duce la Ţighileanu, petrec ei ce petrec şi la întoarce acasă.
plecare, îi şterpeleşte buletinul acestuia.
De atunci Ţighileanu a devenit mai tăcut şi mai trist. Apărea tot mai rar pe
După un timp, se trezeşte nenea Nică cu o citaţie de la Tribunalul Braşov, uliţele satului. Într-o zi s-a stins şi el, în singurătate.
pe numele Dobre Ion, căci ăsta e numele Ţighileanului. Crezând că e o greşeală,
Acum îşi doarme liniştit somnul în ţintirim, alături de ai săi. Poate e la un
nu s-a prezentat la prima citaţie, însă după scurt timp primeşte o altă citaţie cu
păhărel cu verii săi, pe care îi iubea atât de mult. Poate l-a chemat la el şi pe
avertisment.
Culiţă ăl din Fund să-i ceară buletinul, să poată intra pe poarta Raiului.
Se sfătuieşte cu Nica Milichii şi cu Milica şi hotărăsc să se prezinte la
Tribunal. Îl îmbracă frumos Milica în cioareci şi cămaşă albă, îi văcsueşte frumos
ghetele şi-l duce Nică la Braşov.
În ziua programată, pe coridorul rece şi înalt al Tribunalului Braşov apare
24 25
Ghiţă Ţâganu' pe un loc plat, bine curăţat să se uşte.
Câteodată venea apa mare şi trecea peste ele, sau veneau ploi grele şi îi
distrugeau întreaga muncă. Îmi amintesc cum îl mai necăjeam şi noi, copiii, alergând
Uliţa la Ăi din Sus se bifurca la ieşirea din sat.
desculţi peste cărămizile calde şi moi ca untul, distrugându-le, iar el venea, săracul,
Casa lui Victoru Mălanii rupe uliţa în două. O casă de om gospodar, aşezată cu pălăria în mână, plângându-se părinţilor.
cu faţa spre sat, cu o curte frumos gospodărită, acoperită cu viţă de vie şi cu o
Fără şcoală, îi venise şi lui rândul să plece în armată. Nu ştiu dacă ieşise
grădină plină de pomi fructiferi.
până atunci din sătucul lui. I-a dat şi lui cineva un cufăr, şi-a pus şi el ceva în el,
Pe calea din dreapta, pe partea dreaptă, era casa lui Mitrea Noanii, iar pe de bună seamă nu pastă de dinţi şi săpun, şi a plecat şi el, cu alţi tineri, pe Calea
stânga o altă casă de care îmi amintesc cu drag, cu un pridvor din lemn, dar nu-mi Archiţii, la tren.
amintesc de cine era locuită.
“M-am tot dus….., m-am tot dus….., m-am tot dus! până numai iaca “dico
Cele două căi bifurcate, una spre Calea Archiţii, iar cealaltă spre Fânaţe, se cado” Mediaşu!!” Acolo, se zice, că ar fi făcut Ghiţă Tâganu armata. Ghiţă s-a întors
terminau cu case de ţigani. Singurele familii de ţâgani locuiau Dinsus. mai spilcuit şi şcolat nevoie mare. Ştia să-şi scrie numele: Avram Gheorghe.
Cea spre Fânaţe se termina cu locunţa lui Dombi, un ţâgan domnesc, iar cea
spre Archita cu locuinţele lui Vona şi Culă. În Luncă nu era niciun ţâgan, Calea
Luncii, spre bătătură, terminându-se cu o pepinieră, unde făceau practică copiii şcolii
sub atenta şi severa supraveghere şi îndrumare a dascălilor Victoria Bologa şi Radu.
O, ce minunăţie! O grădină cu tot felul de pomi fructiferi, de arbuşti, de flori,
Îmblătitul
de legume, îngrădită, cu poartă cu lacăt, unde nu îndrăznea să intre nimeni. Aş putea Şura nouă gemea încărcată cu fân, otavă şi mai ales cu snopii de grâu
spune, lăsând la o parte subiectivismul şi nostalgia, că n-am mai întâlnit aşa ceva! aşezaţi, cu grijă, în părţâtoare.
Dar mă întorc la Ăi din Sus! De dimineaţă, tata deschidea larg poarta şurii, scotea carul şi toate
Lângă Valea Satului, la ieşirea spre Calea Archiţii, în groapă, locuia Ghiţă uneltele, mătura lună, pregătind şura pentru sărbătoarea îmblătitului. Pământul
Ţâganu. Avea o casă din nuiele, izbită cu pământ, o cămăruţă cu uşa spre cale, mereu bătătorit din şură sclipea de curăţenie.
în faţa soarelui. Mi-o amintesc doar vara, căci numai vara treceam pe acolo, la stână, Apoi cobora, cu sfinţenie, câţiva snopi de grâu, având grijă, parcă, să nu
în pădure, la moară în Archita şi la muncile câmpului. tulbure chipul Domnului încrustat pe boabele aurite, desfăcea legăturile şi aşeza
Când venea Valea Satului mare, i-o ştergea, dar Ghiţă şi-o refăcea mereu şi eu snopii spic pe spic. Şi, parcă, uitând de cele sfinte, lua îmblăciul din cui şi lovea
tot aşa mi-o amintesc. spicele cu îndârjire, până i se părea lui că spicele şi-au lepădat boabele. Se apleca,
Dar cel mai mult mi-l amintesc pe el. Când am văzut prima dată ţăranul din lua paiele în mână, le controla de boabe, le mai freca în palmă, le mai îmblătea.
Răscoala de la 1907, am crezut că-l văd pe Ghiţă. Mereu îmbrăcat în cioareci albi de Apoi lua paiele de deasupra, le ducea în grădină şi continua procesul.
pânză, cu o cămaşă albă, legată cu o brăcină, desculţ şi cu pălărie de paie. Altfel, un Când i se părea lui că s-a adunat o grămăjoară de grâu, punea îmblăciul în
om cu o faţă blândă şi senină, înalt, având însă un defect în vorbire, probabil şi din cui, întindea două lepedeauă de pânză în fundul şurii, cu o parte ridicată pe
cauză că nu auzea bine. ziduleţul dinspre grădină, deschidea şi portiţa şurii, să se facă curent, lua
Vara lucra cu ziua la gospodarii din sat, era priceput, harnic şi cinstit. Era un vânturătoarea şi arunca boabele de grâu pe lepedeauă. Era marea întrecere a
meşter foarte priceput, făcea cărămidă, dincolo de vale, aproape de căsuţa lui, în faţă. boabelor. Cele mai dodoloaţe, fericite de eliberare, ajungeau primele, iar cele mai
Zoltărenii comandau cărămidă la el. Scotea lutul, îl mesteca cu apă, îl gingaşe rămâneau în urmă, unele chiar în pleavă. Pleava, de curent, era dusă în
frământa cu picioarele şi cu mâinile, îl băga în forma de lemn şi întindea cărămizile altă parte. Selecţia era făcută şi, dacă nu în totalitate, procesul se continua.

26 27
Punea tata grâul în saci şi, într-o zi anume, când umbla moara, plecam, cu Când băga pe coş, tata mă lua cu el, arătându-mi roţile mari de piatră ce se
noaptea-n cap, la moară, la Criţ. Mă aşezam în car, pe saci, mă înveleam într-un frecau, una peste alta, înspăimântându-mă, apoi mă ducea unde curgea făina, mă
lepedeu, încercând să-mi continui somnul, cu poveştile tatii şi îndemnurile către ridica în braţe, ca să pot ţine şi eu mâinile în făina caldă care curgea pe coş,
animale. senzaţie ce n-am uitat-o niciodată.
Când ajungeam la podul Criţului de peste Valea Satului, tata ţinea neapărat La întoarcere, mă cuibăream fericit printre sacii calzi cu făină şi
să mă avertizeze: adormeam fericit, în sunetul liniştitor al carului, al mersului boilor şi al
- No, acuma, dacă cumva ai minţit vreodată, o să se rupă podul cu noi şi o îndemnurilor blânde ale tatii.
să cădem în vale! Apoi, acasă, se ardea cuptorul şi se făcea chită din făină nouă. Şi se făcea
Eu mă foiam sub lepedeu, gândindu-mă la copilăreştile mele minciuni, şi buburuză în foi de varză!
aşteptând, cu teamă, până treceam podul. Iar după ce-l treceam, îl vedeam pe tata
râzând şi-l auzeam:
- No, se vede că n-ai minţit, că nu s-a rupt! Şi eu eram fericit!
Ajungând la moară, aşteptam să ne vină rândul şi de acolo, bag seama, că DIVAldis, DIVAlda, DIVĂlău, VenişDIVĂn
s-a ajuns la zicerea “La rând ca la moară”.
Nume de locuri şi de oameni. Nume din trecutul, din prezentul, din
apropierea localităţii noastre.
Bătrânii saşi şi alţi bătrâni îşi aminteau de o localitate, dintre cele 7 care au
contribuit la ridicarea Cetăţii. Localitatea se numea DIVAldis, dar nu ştiau să
spună exact unde a fost situată. Unii o situau pe partea stângă a intrării în Păşunea
Daia, dinspre Vânători, alţii, la Gaura de Apă. Indiferent de poziţionarea ei,
localitatea a existat.
Dar „DIVA”lda! Ce nume frumos! Cărei naţii îi va fi aparţinut?! Şi în ce
perioadă a trăit?!
Desigur, înaintea venirii secuilor şi a saşilor.
Dacă satului i s-a zis DIVAldis, atunci DIVAlda a locuit în acel sat, sau
invers, după numele DIVAlda, satului i s-a zis DIVAldis.
O primă explicaţie a celor două nume este că ele conţin, la început,
cuvântul latinesc „DIVE” (diva) care înseamnă „bogat”, „înzestrat”( transmis şi
azi în limbajul artistic : „divă”) iar la sfârşit, cuvântul „valde” care înseamnă, în
limba latină „departe”. Tălmăcit, cuvântul „DIVAlda” înseamnă „bogata de
departe” ( DI {va}+ VALDE = DIVALDE ).
Adevărul este că satul a existat, el a fost situat între satele Saschiz, Daia,
Cloaşterf, dar nu a mai fost consemnat în nici o scriere, pentru că populaţia nu era
adusă, ci era băştinaşă. Iar „bogata de departe”, pe acele timpuri, era departe şi de
Saschiz şi de Cloaşterf, colonizate cu saşi.
28 29
DIVĂlău, VenişDIVĂn sunt ţinuturi care au aparţinut DIVAldei, numele Legenda spune că într-o asemenea zi, poate chiar a treia zi de Rusalii,
cărora s-a transmis. acum câteva sute de ani, comunitatea săsească trebuia să dea un tribut
Dar iată o poveste! asupritorilor, nu se ştie exact cui, dar se pare că turcilor.
DIVAlda, doamna, era pe moarte şi a transmis Saschizenilor şi Apropiindu-se sorocul şi oamenii neputând strânge tributul, s-au gândit la
Cloştorfenilor că cei care au să o găsească moartă şi se vor ocupa de un mijloc de scăpare sau de amânare.
înmormântarea ei, al acelora să fie ţinutul ce-i aparţinea. S-au îmbrăcat în portul lor popular, şi-au îmbrăcat şi copiii şi, cu aceştia în
Pe rând, o zi unul, o zi altul, veneau să o îngrijească pe „înzestrata frunte, cu ghirlande de flori, au ieşit în întâmpinare cetei înarmate a strângătorilor
DIVAlda”, sperând fiecare să-l „pălească norocul”. de biruri.
În ziua ultimului serviciu, Saschizeanul şi-a dat seama că DIVAlda nu o s-o În fruntea acestei cete se spune că ar fi fost un anume GRIGORI.
mai ducă mult şi s-a gândit să vină şi a doua zi, peste rând. Acesta, impresionat de primirea făcută, dar mai ales de frumuseţea şi
Cloştorfeanul a venit după rând, a găsit-o pe DIVAlda moartă şi a fugit în gingăşia copiilor, i-a iertat. Nu se ştie pentru cât timp, dar se pare că gestul lui a
Cloaşterf, fericit, să anunţe evenimentul. lăsat urme adânci în sufletul comunităţii.
Saschizeanul, isteţ, a pornit şi el de dimineaţă, cu carul, a ajuns după ce De atunci, an de an, a treia zi de Rusalii, de Grigori, întreaga comunitate
plecase Cloştorfeanul, a găsit-o pe DIVAlda moartă, a aşezat-o în car şi a adus-o săsească se duce la Grigori.
în Saschiz. Începând de pe la orele 10, părinţi şi copii, toţi care erau în stare să o facă,
Când s-a întors Cloştorfeanul, DIVAlda „se ridicase la cer”, dispăruse. Ce unii cu carele, alţii cu coşurile, pe jos, ducând mâncare şi băutură, se îndreptau „la
să mai facă? Dovada îi fusese luată. Cine să-i facă dreptate?! Grigori”. De obicei, drumul era prin Iopogos, până în pădure existând şi cale şi
De atunci, ţinuturile DIVĂlău şi VenişDIVĂn aparţin Saschizului. cărare. Membrii fanfarei se duceau cu carul lor şi cu mâncarea lor.
Ce să mai zicem acum? Cine au fost primii pe aceste locuri? Noi am rămas Ajunşi pe platou, se aşezau pe locurile lor, parcă lăsate de la părinţi, unii
cu Cetatea şi cu Biserica. Dar numele şi limba?! îşi făceau chiar semne pe tulpina copacilor. Aşterneau feţele de masă şi pe ele
ordonau bucatele. Fanfara începea să cânte iar la un anume cântec începea
„Limba e întâiul poem al unui popor!” DIVE – bogat; VALDE – departe;
banchetul.
DIVAlda – nume de legendă. „ Frumoasa Doamnă de departe!”
Se mânca, se bea, se dansa, se cântau cântece vechi, se organizau jocuri.
În acest timp, educatoarele şi dascălii organizau, ca un moment aparte,
jocurile şi concursurile pentru copii. Totul era întrerupt şi întreaga suflare urmărea
întrecerile. Copiii erau răsplătiţi cu cadouri, spre bucuria şi fericirea tuturora.
Pădurea îmbrăca haina cernută a înserării. Oamenii coborau. În fâneaţa de
De Grigori la poalele pădurii se mai opreau. Fanfara mai cânta ultimele cântece, se ciocneau
ultimele ulcele cu vin. Apoi, tot prin Iopogos, se întorceau acasă.
GRIGORI: nume de legendă. Sus, la Grigori, pădurea dormea fericită, visând atingerea drăgălaşă a
De GRIGORI – a treia zi de Rusalii la saşii din Saschiz. La GRIGORI – gingaşelor picioare de copii. Stejarii îşi trimeteau, prin frunze, note muzicale
mijlocul pădurii, pe platoul de lângă cetate, o poeniţă cu stejari seculari, azi, fără rămase în neuitare. Oamenii dormeau fericiţi în casele lor, iar Grigori….acolo
stejari, fără Grigori dar, mai ales, fără saşi. unde o fi fost, dormea fericit şi el că a intrat în nemurire – în legendă.

30 31
„Bătaia cocoşului” La obicei şi, mai ales după el, participa toată comunitatea, fanfara cânta şi
dansau în noapte. Apoi coborau pe cărările frumos rânduite pe dealul cu brazi.
Într-un act descoperit în arhiva bisericii se amintea că la „Bătaia
cocoşului” din 1737 a cântat fanfara. Deci acum aproape 300 de ani. Ce va fi fost
„Iar Petru zice: Ome, nu ştiu ce zici. Şi atunci încă grăind el, cântă în cei 700 de ani! Şi ce ne mai trebuie documentele celor care am vieţuit, am
cocoşul… şi-şi aduse Petru aminte de cuvântul Domnului că: mainainte de ce va conlucrat şi i-am cunoscut pe aceşti oameni. S-au dus dar „nu s-au dus”,
cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de mine” (Evanghelia de la Luca). rămânând „aici”, obiceiurile, tradiţiile, construcţiile şi munca lor – spre cinstire
Hristos a fost vândut, răstignit, dar a înviat. Învierea ne-a adus bucuria şi şi frumoasă aducere-aminte.
speranţa. Paştele e cea mai mare sărbătoare. Paştele e lacrimă în lumină, e
începutul lumii, e mugurul speranţei, e împăcare cu sine şi cu alţii.
Şi comunitatea săsească din Saschiz o sărbătorea cu evlavie şi bucurie. La
dangătul clopotelor, biserica fremăta de inimi iar orga umplea sufletele de
înălţătoare şi sfântă bucurie – bucuria învierii.
Trecând însă peste bucuria sfântă, solemnă, Paştele este un prilej de
petrecere şi veselie. Şi această comunitate, deosebit de organizată şi puternică, cu
tradiţii şi obiceiuri inestimabile, petrecea cu demnitate, în limitele buneicuviinţe.
Aproape fiecare petrecere genera un obicei sau obiceiul era prilej de petrecere cu
valori educative pentru generaţiile viitoare.
Aşa, de exemplu, a doua zi de Paşti, era obiceiul „Bătaia cocoşului”.
Cocoşul, care nu trebuia să cânte în noaptea „trădării” lui Iuda şi a
lepădării lui Petru, a cântat şi…..trebuia pedepsit.
Vecinătatea celor tineri din cadrul vecinătăţii celor mai mari (Korngasse,
Breitlei) organiza „Bătaia cocoşului”, în Brazi. Foatărul cel tânăr aducea cocoşul
şi toţi membrii vecinătăţii se aşezau în cerc. Cocoşul era legat în mijlocul cercului
de un ţăruş, cu o aţă, ca să poată să alerge. Începea „pedeapsa”.
Primul membru al vecinătăţii era legat la ochi, era învârtit de câteva ori,
până nu mai ştia unde se află şi i se punea o paliţă în mână şi, fără să se mai
deplaseze din loc, dădea după cocoş. Dacă cocoşul nu scotea nici un sunet, dădeau Străzile Saschizului
şi după bureţi.
Şi tot aşa, pe rând, până cineva era norocosul, dar sigur, până la urmă „Limba e întâiul mare poem al unui popor” – glăsuia marele poet şi filosof
cocoşul era pedepsit şi ajungea unde trebuia. Lucian Blaga.
În tot acest timp, cel mai tânăr membru al vecinătăţii umbla cu cana cu vin Limba e istoria adevărată. Denumirea locurilor şi a oamenilor ne arată ce
şi cinstea competitorii. Din ce căni or fi băut saşii la primul joc?! Când or fi apărut am fost, unde am fost şi cine am fost sau suntem.
oalele smălţuite în albastru şi cu gât dublu şi ce gust o fi avut vinul din ulcelele de Dacă istoria este scrisă de cine deţine puterea, limba este dreptul judecător.
lut făcute de ei?! Limba taie mai rău decât sabia.

32 33
Lăsând la o parte aceste idei, încerc să abordez, fără a pretinde că ştiinţific, 2. ŢECĂLGOS – Strada Secuilor, strada pe şosea, spre Sighişoara, începând
unele aspecte ale denumirii străzilor din Saschiz, scriindu-le numele aşa cum se de la Şcoala Generală, în germană SEKLERGASSE. De aici şi numele
aud pronunţate de majoritatea locuitorilor, făcând traducerea şi unele interpelări. SECHEL şi porecla ŢECA. Denumirea dovedeşte că pe aceste locuri au
trăit şi secuii, dar cu timpul ei au fost împinşi spre alte locuri, cum ne
1. IOPOGOS – Strada Hameiului, în partea stângă a cursului Văii Scroafei şi a învaţă şi istoria.
şoselei BRAŞOV – Sighişoara, în germană HOPFENGASSE. 3. CALEGOS – Strada gropilor, cea dintre primărie, turn, casa parohială şi
Denumirea străzii dovedeşte că saşii au fost mari cultivatori de hamei iar podul acoperit, în germană KUHLENGASSE. Mişcările de teren, apa,
cultivarea, în vremurile noastre, a hameiului, a avut un precedent de invidiat. construcţia turnului şi a bisericii fortificate, care a durat aproape 150 de ani
(1396-1525), au dat mult de furcă locuitorilor, care i-au dat un aspect
frumos după ce au pietruit-o cu piatră de râu, împreună cu piaţa (MARKT).
4. FEŞĂLGOS – Strada Peştilor, strada de la pod spre români, până la nr.
187, în germană FISCHERGASSE, strada apropiată de apă şi de peşti,
mai ales că, în altă perioadă, cursul apei era altul, dar din cauza marilor
viituri şi a distrugerilor din KLUISTER, terenul de sub pepinieră, el a
fost schimbat, fiind îndreptat spre şosea. Azi valea face săpături spre a
veni spre vechiul curs.
5. CHIOR(Â)GOS – Strada Grâului (agricultorilor), strada de pe şosea, de la
podul de la grădiniţă, până în capul satului, spre Mihai Viteazul, în
germană KORNGASSE.
6. MELHUM – Strada Morii, între Valea Scroafei şi şosea, în germană
MUHLHAM. Dacă a fost grâu, trebuia să fie şi moară.
7. LAIGAS – Strada lutului, a glodului, în germană LEIGASSE sau
LAIGASSE. Folosirea cuvântului GAS(GASSE) – stradă, în loc de GOS,
de la celelalte cuvinte, dovedeşte că această stradă este dintre cele mai noi,
construite de saşi.
8. BRIGLOA – Dealul lutului, dealul glodului (una din traduceri), în germană
BREITLEI. Încercând să abordez, din punct de vedere lingvistic (al limbii),
ultimele două denumiri LAIGAS şi BREITLAI (LEI) , se observă că
ambele conţin cuvântul „LEI”, unul la început iar altul la sfârşit, cu acelaşi
sens de „lut”, pământ galben, foarte „prietenos”, propice pentru
dezvoltarea meşteşugului de olărit. Şi nu întâmplător, Saschizul a fost
renumit în arta ceramicii.
Oprindu-mă aici, aş aprecia că saşii locuitori ai acestui ţinut înzestrat de bunul
D-zeu, au fost buni agricultori şi meşteşugari, oameni destoinici şi pricepuţi iar
denumirea locurilor o dovedeşte cu prisosinţă.
34 35
Odă Ce bine-ar fi
în metru de şedinţă Despre autor – autobiografie

Gligor Dumitru s-a născut la 23 ianuarie 1942 în satul Mihai Viteazul


(maternitatea Saschiz). A copilărit în Mihai Viteazul, a urmat şcoala primară în sat,
I Ce bine-ar fi gimnaziul la Saschiz (internat), liceul teoretic de băieţi Sighişoara, subinstitutul
Cântă, zeiţă, patima ce-aprinse În lume pedagogic de 3 ani în Bucureşti şi Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi (Facultatea de
Filologie).
pe marii şedinţomani Dacă toată lumea Repartizat în învăţământ în 1963, ca prof. de limba şi literatura română. Din 1964
Şi nu ne lăsa nici pe noi, Ar fi ca lumea! (anul căsătoriei) a funcţionat la Şcoala Generală Saschiz, până la pensie (2004), după care
muritorii de rând a mai lucrat până în 2009 având o vechime neîntreruptă de 46 de ani în învăţământ, dintre
care 45 la Saschiz.
Să cădem într-un patos II Şi, oare, de ce n-ar fi, Şi-a luat, la timp, toate gradele didactice. Gradul I l-a obţinut în 1978, fiind primul
de doi bani! De vreme ce, profesor cu gradul I din generaţia nouă din zona Sighişoara, iar lucrarea sa “Compuneri cu
tentă gramaticală” a fost selectată pentru a fi prezentată la simpozionul “Creativitate în
Prea multe învăţământ” la nivelul judeţului Mureş.
Lasă, zeiţă, să zboare spre cer Nu avem a împărţi Din 1970 până în 1998, cu o întrerupere de 4 ani, a fost director coordonator al
vorbele lor sforăitoare Şcolii generale din Saschiz (24 de ani).
În întreaga activitate a susţinut asigurarea condiţiilor optime pentru procesul de
Că se vor trece şi ei, ca vorbele, III Că de la Eva şi Adam instruire şi educaţie, pentru dotarea şi înzestrarea şcolii cu mobilier, cu material didactic,
De-a pururi micimi trecătoare. Am învăţat, pentru modernizarea procesului de învăţământ, pentru şcolarizarea tururor elevilor şi
preşcolarilor. A introdus desfăşurarea orelor pe cabinete şi laboratoare şcolare, şcoala
Că, de râvneşti la multe, fiind foarte apreciată la nivel judeţean. S-a preocupat pentru încadrarea şcolii cu personal
Vicleanul şarpe calificat la toate nivelele. A înfiinţat treapta I de liceu (cld. IX – X), pentru aceasta
Lasă, zeiţă, să curgă spre cer construind, cu ajutorul comunităţii locale, o clădire nouă cu două săli de ateliere şi două
Muget „de vaci” şi muget „de boi” Te-a şi încercat clase, şcoala funcţionând în acel timp (1975 – 1980) cu aprox. 35 de cadre didactice şi
Şi mărul roşu, dulce, pârguit personal auxiliar, 400 elevi şi 120 preşcolari. În timpul mandatului său de director s-au
Că mugetul, astăzi, în fals-armonie mai realizat: centrala termică, sala de gimnastică, terenurile de sport din Brazi, teren de
Se scaldă, la noi. În gât ţi s-a oprit. sport şi de tenis în curtea şcolii germane.
A organizat sărbătorirea a 270 de ani de la fiinţarea şcolii din Saschiz (în 1970). În
perioada 1968 – 1974 a fost şi director de cămin cultural, contribuind la revitalizarea
Căci unii, de sus, parşivă zeiţă, IV Şi ţi-a făcut un nod întregii activităţi culturale a comunităţii. A organizat sala de cinematograf, s-a reluat
Mugesc – în extaz, Ca dracul! “dansul căluţilor” (televizat), dansul femeilor (germ.), dansul bărbătesc (în Mihai
Viteazul), echipa de fluieraşi (M.V.) participantă la festivalul Cibinium (Sibiu), dansul
Iar, ceilalţi de jos, blajină zeiţă, Şi totuşi, n-ai înţeles căluşarilor (M.V.) participant la Festivalul Căluşarilor (Luduş). A contribuit la televizarea
Mugesc –de necaz. Bobârnacul! obiceiului vecinătăţilor (Saschiz). De asemenea, a fost consilier local (2 mandate).
Gligor Dumitru a fost conducătorul cercului de lb. română al profesorilor din
zona Sighişoara şi cooptat în corpul de control al Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş,
V Dar aşa e lumea asta efectuând zeci de inspecţii profesorilor înscrişi la examene de grad didactic. A participat
Veşnic nesătulă; la două congrese ale culturii şi la congresul învăţământului.
În toată această activitate i-a fost alături familia, soţia şi cei trei copii, cărora le
Ce bine-ar fi... mulţumeşte din inimă.
De n-ar fi-n lume
Atâta hulă!

36