Povesti Copii Antologie Texte Literare 2018

CONSILIUL JUDEȚEAN ALBA
BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ „LUCIAN BLAGA” ALBA
ANTOLOGIE DE TEXTE LITERARE PENTRU COPII

CONSILIUL JUDEȚEAN ALBA
BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ „LUCIAN BLAGA” ALBA
ANTOLOGIE
de texte literare
pentru copii
Director editorial: Dana Anghelescu
Ediție îngrijită de: Felicia Colda și Daniela Floroian
Prefață de: Daniela Floroian
Corectura: Mihaela Hura
Grafică: Irinel Merlușcă
© Libris Editorial, 2017
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Antologie de texte literare pentru copii. - Braşov:
Libris Editorial, 2017
ISBN 978-606-8814-93-3
82
Libris Editorial
Str. Mureşenilor, Nr. 14, Braşov, România
Tel: 0268 477 799
E–mail: editura@libris.ro
Libris Distribuție – Librăria Șt. O. Iosif

Tel: 0268 477 799
E–mail: office@libris.ro
Respect pentru oameni și cărți

P RE FAÞÃ
P
ornind de la realitatea că literatura pentru copii este
primul pas înspre formarea gustului pentru lectură și
că lumea minunată a poveștilor este o filă importantă
din cartea minunată a civilizației omenirii și, de asemenea, ținând
cont de faptul că educația se formează în primii șapte ani de viață
și că tot atunci se acumulează primele valori cultural-educative,
Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba și-a luat în serios rolul
de instituție ce are ca principal scop formarea, la copii și la tineri,
a gustului pentru lectură și pentru cultura de bună calitate și a
introdus în planul editorial propriu pentru anul 2017 tipărirea
unei antologii cu texte adecvate pentru copiii cu vârste cuprinse
între 7 și 14 ani, texte scrise de autori care s-au inspirat fie din
necesitățile literare generate de creșterea și educarea propriului
copil sau nepot, fie din nevoia de a veni mereu cu povești noi la
cererea micuților care le-au făcut viața mai frumoasă și mai plină
de bucurie. Adunând la un loc aceste povești, a rezultat prezenta
antologie de literatură pentru copii, care răspunde multor
preferințe și în care copii, părinți și bunici regăsesc plăcerea de a
citi, de a asculta și de a visa la lumea minunată a copilăriei.
Antologia de față se adresează elevilor din ciclurile primare și
gimnaziale, cadrelor didactice, părinților și bunicilor, precum și
celor care îndrăgesc lumea minunată a poveștilor și a copilăriei.
Ea cuprinde un număr de 26 de texte literare pentru copii, scrise
A N TO LO G I E D E T E X T E L I T E R A R E P E N T R U CO P I I
C O N S I L I U L J U D E Ț E A N A L B A – B I B L I OT E C A J U D E Ț E A N Ă „ LU C I A N B L A G A” A L B A 5
într-un limbaj accesibil și purtând titluri dintre cele mai atractive,
cum ar fi: Povestea lui Vuvu, Vacanța cu pitici, Cristalinda și Vrăjitorul
cel malefic, Copilul florilor, Spânul cel Frumos și Făt Spânos, Povestea
lui Țiriboc-Soc.
De-a lungul lecturii, veți face cunoștință cu personaje ca Vuvu,
Țiriboc, Sofia, Dalinușa, Cristalinda, Nerone, toate participând
la cele mai diverse și năstrușnice întâmplări, lupte între bine și
rău în care întotdeauna binele învinge, frământări și nedumeriri,
toate rezolvate în final de nimeni altul decât personajul pozitiv ce
se întrupează fie în Făt Frumos, fie în zâna bună, fie în personajul
înțelept, fie chiar în părintele personajului principal. Ceea ce
rămâne important în urma lecturii este imensa stare de bine a
copilului, care învață primele norme de conduită și de viață luând
exemplul personajelor ce li se perindă prin fața ochilor în timpul
lecturii, pentru că, dincolo de subiectele deosebit de interesante
și minunat prezentate, poveștile rămân și o inepuizabilă sursă de
înțelepciune, prezentată într-o formă accesibilă pentru această
vârstă.
Fiind o culegere de texte cu autor colectiv, antologia cuprinde o
varietate de stiluri și teme, expuse în cele mai neașteptate moduri,
în așa fel încât fiecare text pune în evidență personalitatea autorului
și preferința lui pentru un anumit tip de acțiune sau de personaj.
În această bogăție de personaje și întâmplări este imposibil să nu
găsești măcar o poveste care să fie pe gustul propriilor copii sau
nepoți sau care să nu trezească în fiecare dintre noi, adulții, copilul
care eram cândva. Personaje care vin din lumea reală sau din
lumea imaginară se perindă prin fața noastră într-un carusel vesel
și colorat, făcându-ne părtași la întâmplări imaginare sau aparent
reale de o frumusețe aparte. Fiecare cititor se regăsește în măcar o
întâmplare dintre cele relatate, fiecare părinte retrăiește măcar un
crâmpei de copilărie lecturându-i copilului său aceste întâmplări și
6 C O N S I L I U L J U D E Ț E A N A L B A – B I B L I OT E C A J U D E Ț E A N Ă „ LU C I A N B L A G A” A L B A
fiecare bunic își reamintește pagini din copilăria propriului copil,
acum adult, lecturând pentru nepoții săi. Este aproape ireal câtă
bucurie poate aduce un text scris de autori ce au trăit experiența
de a fi părinți și mai ales bunici! Este minunat că aceste texte
își găsesc locul într-o antologie realizată de o instituție publică
de cultură, capabilă să o aducă la lumina ochilor celor care cu
siguranță o vor citi pe nerăsuflate și vor îndrăgi fiecare personaj.
De ce această antologie? Pentru că Biblioteca Județeană
„Lucian Blaga” Alba a pornit de la realitatea de necontestat că
poveștile reprezintă o filă importantă în „cartea” educației omenirii
și că gustul pentru lectură trebuie să înceapă de la cele mai fragede
vârste. Prin textele acestor povești, spuse la vârsta potrivită, copilul
poate învăța să discearnă binele de rău, adevărul de minciună,
va înțelege că întotdeauna personajele pozitive le înving pe cele
negative și că visele pot deveni realitate. Prin textele prezentate,
această antologie va contribui, sperăm, la formarea unei imaginații
bogate a copiilor, a unor deprinderi sănătoase, a unui vocabular
bogat, care mai apoi se va lărgi cu acele cunoștințe temeinice,
ce-l vor transforma într-un intelectual desăvârșit. Povestirile
prezentate propun copiilor cele mai diverse teme începând de
la cele legate de natură, animale și om și până la cele legate de
mersul anotimpurilor și de fenomenele ce se petrec în natură.
Prin publicarea acestei antologii, Biblioteca Județeană „Lucian
Blaga” Alba își îndeplinește și un al doilea rol important, acela
de a susține cultura scrisă, mai cu seamă cultura scrisă de autori
locali. Prezenta antologie însumează o serie de povești semnate
de scriitori din județul Alba, membri ai Uniunii Scriitorilor din
România, cum ar fi Ion Mărgineanu, Cornel Nistea, Ioan Popa,
Daniela Ghigeanu sau autori aflați la început de drum. Toți aceștia
însă au avut un singur scop – acela de a aduce în sufletul copiilor
o fărâmă de bucurie, un dram de imaginație și o lume minunată
despre care cu siguranță vor povesti mult timp și pe care vor dori
să o împărtășească altor copii de vârsta lor.
Nu putem să încheiem decât cu mulțumiri adresate Consiliului
Județean Alba și Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba, care,
prin tipărirea acestei lucrări, nu numai că îmbogățește patrimoniul
cultural al județului Alba, dar contribuie în mod semnificativ la
protejarea uneia dintre cele mai vulnerabile creații din sfera literară
– literatura pentru copii. Prezenta antologie de literatură pentru
copii va produce cu siguranță bucurie în mijlocul copiilor care
frecventează deja biblioteca, dar va forma gustul pentru lectură și
va contribui semnificativ și la atragerea înspre lectură și bibliotecă
a copiilor care încă nu sunt utilizatorii bibliotecii. De asemenea,
în încheiere, se cuvin mulțumiri tuturor autorilor care au semnat
textele și care au contribuit în acest fel la realizarea unei lucrări ce
cu siguranță va stârni mult interes.
Prof. Daniela Floroian,

bibliotecar
POVE STE A REG E LU I A N
Daniela Barb Floroian
O
dată, demult, tare demult, undeva în lumea asta largă
exista o împărăție ce se întindea de la arcul munților,
trecea peste dealuri și cîmpii și își închidea hotarele la
marea cea mare. Era atât de bogată această împărăție încât, munții
ei aveau pântecele umflate de bogății ce au fost înghițite cu mii
și mii de ani în urmă. Creștetul lor purta cu mândrie coame de
păduri de brazi, în timp ce pantele erau împovărate de pășuni pe
care pășteau, stând parcă atârnate, turmele de animale ce rumegau
liniștite iarba proaspătă și grasă. Odată coborâte pantele munților,
dădeai nas în nas cu dealuri acoperite de păduri de foioase ce
alunecau tumultuos la vale asemenea unor oștiri gata de atac. De
sub poalele lor îmbrăcate în livezi de pomi fructiferi și podgorii de
viță de vie, își ițeau capetele câmpiile mănoase acoperite cu covoare
de holde și cu lanuri de floarea-soarelui. În fiecare zi la prânz aceste
flori îi surâdeau vesele astrului galben atârnat de pânza albastră a
cerului. Și toate acestea, munți, dealuri și câmpii, se rostogoleau
însetate spre mare, sorbindu-i cu nesaț apele înspumate.
În mijlocul acestui ținut binecuvântat de Dumnezeu se ridică
cu fruntea semeață, îndreptându-se ca o săgeată spre cer, palatul
Regelui An. Domnia familiei Regelui An în această împărăție se
întindea pe mulți ani, pentru că era o familie iubită de poporul
său. Împărăția a cunoscut sub domnia lor cea mai lungă perioadă
de liniște, pace, înflorire și prosperitate. Peste tot pe unde-l duceau
treburile împărăției, regele era primit de poporul său cu prietenie
și cu multă dragoste. Dar nu numai regele era iubit de popor, ci și
Domnia Sa își iubea poporul pe care îl păstorea. Ce s-ar fi făcut
el, Regele An, pe vremuri tulburi de război fără vitejia și eroismul
oamenilor săi? Cum ar fi ajuns să domnească atât de mulți ani
familia sa dacă supușii săi nu ar fi iubit-o? Datorită lor el este în
viață, datorită lor familia sa a rămas pe tronul țării mulți ani și tot
datorită acestui popor de viteji niciun dușman nu a îndrăznit de
ani și ani să mai calce în picioare hotarele țării.
Ei bine, așa cum spuneam, viața curgea liniștită în ținutul
Regelui An și s-ar putea spune că niciun nor nu întuneca viața
molcomă de aici. Dar nu era chiar așa. Din păcate, de ceva vreme
încoace regele era mai tot timpul îngândurat și abătut, căci purta
în suflet povara unei mari neîmpliniri. Anii treceau, treburile
împărăției mergeau bine și venise vremea să se gândească
să-și găsească o soție care să-i dăruiască urmași la vremea când,
împovărat de ani, urma să se retragă de pe tron. Erau din ce în
ce mai multe zilele în care avea nevoie de cineva cu care să se
sfătuiască de câte ori avea îndoieli sau neliniști, care să-i fie alături
la bine și la greu, în vremuri de pace, dar și în cele de război, când
țara era liniștită și prosperă, dar și, Doamne ferește, dacă țara ar
sărăci și bogățiile i-ar secătui. Căci nu știi niciodată soarta omului
iar boierii sunt cum sunt: la plăcinte, înainte și la război, înapoi.
Roata vieții se învârtea iar la durere și la nevoi puțini mai sunt cei
ce rămân în preajmă. Asta era marea lui durere – nu găsise încă
pe aleasa inimii lui, care să-i curme singurătatea și să-i aducă pe
lume urmași, căci la un moment dat pleoapa vieții se închide peste
fiecare dintre noi și ca semn al trecerii noastre pe acest pământ
rămân doar copiii. Nimic nu poate fi mai minunat decât zâmbetul
unui copil venit pe lume din dragostea părinților, un copil care
să-ți încălzească inima și să-ți bucure zilele în cel mai frumos
anotimp al vieții, atunci când tinerețea își dă mâna strâns cu
maturitatea. Nu poți prinde în priviri icoana unei familii fericite
și împlinite nici atunci când unul dintre părinți lipsește, dar nici
când din ea lipsește imaginea blândă și veselă a copiilor.
În desele lui plimbări prin pădure sau în serile liniștite din
iatacul domnesc, la acestea toate se gândea Regele An și, în plus,
era conștient că va veni vremea când va avea nevoie să lase la
cârma țării pe fiul său, căci povara anilor nu iartă pe nimeni și
nu-i va permite să conducă regatul de unul singur până târziu
în negura anilor ce-i mai avea de trăit. Și gândul acesta venea
și revenea mai ales seara, când sta la gura sobei în care trosneau
buștenii și simțea durerea liniștii ce se așternea peste palatul lui,
în care nu se auzea încă clinchetul niciunui glas de copil. Și așa
azi, așa mâine, zilele se depănau ușor pe ghemul vieții, până când
regele, într-o seară ploioasă de vară, a fost trezit deodată de o idee
cam năstrușnică. Ce ar fi să anunțe toate fetele de măritat din
regat despre intenția lui de a se căsători și dintre ele să o aleagă
pe cea mai potrivită pentru a-i alunga singurătatea și pentru a-i
asigura urmași la tron? Simțea că numai așa destinul îi va scoate
în cale o fată frumoasă, deșteaptă, modestă, sănătoasă la minte
și la trup, așa cum a visat întotdeauna că va fi regina lui. Iată că
după multe frământări și neliniști, o geană de lumină s-a ivit în
gândurile sale. Fără să mai piardă timpul, i-a chemat la el pe Solii
Pețitori și le-a spus la ce s-a gândit, cum trebuie să arate mireasa
lui și ce au aceștia de făcut. Solii trebuiau să dea de veste în tot
regatul că Regele An își caută Regină și să le caute pe acele fete
care se potriveau gusturilor lui. Imediat au plecat la drum iar
vestea s-a răspândit ca vântul și ca gândul. Fiecare fecioară din
regat spera ca Solii Pețitori să se oprească la ușa ei, dar rând pe
rând fetele erau respinse de aceștia, pentru că nu îndeplineau fie
una, fie mai multe dintre cerințele Regelui An. Cu fiecare zi care
trecea și cu fiecare scrisoare de la Solii Pețitori, regele devenea
din ce în ce mai îngândurat iar speranța că-și va găsi perechea
potrivită scădea văzând cu ochii. Dar Solii Pețitori continuau să
caute cu râvnă, până când într-o bună zi au aflat că la marginea
regatului trăiau patru surori orfane. Și-au zis să încerce și acolo,
că cine știe? Și când colo, ce să vezi? Cele patru orfane erau de
o frumusețe ireală și, deși erau surori, nu semănau deloc una cu
cealaltă. Solii Pețitori nu se puteau hotărî pe care să o aducă
Regelui An, pentru că nimeni din lumea asta nu putea spune
care dintre cele patru era mai frumoasă și mai isteață. Au anunțat
imediat la curte iar când a primit de știre, Regele An a decis să
fie toate patru invitate la palat. Visul său prindea în sfârșit contur.
Una dintre cele patru minunate fete despre care Solii Pețitori
vorbeau atât de frumos avea să devină soția sa și regina poporului
său. Imediat le-a dat de veste Solilor Pețitori ca toate cele patru
surori să se pregătească de o lungă călătorie. Cele patru surori
erau de fapt cele patru anotimpuri: Toamna, cea mai mare dintre
ele, urmată de Iarna, Primăvara și de mezina Vara.
Când au văzut alaiul regal la poarta lor, gata să le ducă înspre
cel ce pentru una dintre ele avea să devină soțul ei, nu le venea să
creadă că un asemenea noroc dăduse peste ele. Timp de trei zile
și trei nopți a durat călătoria celor patru anotimpuri surori până
la curtea regală. Bucuroase peste măsură, au fost primite ca niște
regine la palat, unde au fost ospătate, cum se cuvine, cu cele mai
alese bunătăți. După ce s-au ospătat au fost conduse fiecare de
câte o doamnă de companie în cele mai frumoase odăi pregătite
special pentru ele. La ceasurile înserării, au fost invitate în Sala
de Bal a palatului regal, unde unul dintre Solii Pețitori a dat citire
mesajului de la Regele An, gazda lor, care le cerea să se decidă
care dintre ele dorește să-și părăsească ținutul natal și să-i devină
soție. Cele patru anotimpuri surori au ascultat cu mare atenție și
apoi Toamna, cea mai mare dintre ele, a spus:
– Suntem onorate de atenția pe care ne-o acordă regele nostru,
dar noi nu ne-am despărțit niciodată și ne va fi foarte greu să o
facem acum. De aceea, l-am ruga pe bunul rege să-și aleagă singur
soția iar noi, fiecare dintre noi, ne vom strădui să o ajutăm pe
cea aleasă să devină o regină demnă a acestei împărății. Așadar,
transmiteți Regelui An să ne dea timp să ne pregătim, să ne
primească apoi pe fiecare dintre noi, să ne asculte și apoi să o
aleagă singur pe cea care se potrivește cel mai bine dorințelor sale.
Și al cui va fi norocul, aceea să-i fie mireasa!
Auzind aceste cuvinte pline de înțelepciune, Solii Pețitori s-au
întors în iatacul domnesc și au transmis Regelui An mesajul celor
patru anotimpuri surori. Ba chiar s-au gândit că nu ar fi rău ca
cele patru anotimpuri să se prezinte nu numai în fața regelui, ci și
în fața întregului Mare Sfat de la curte și împreună să hotărască
cine dintre cele patru este cea mai potrivită pentru a deveni regină
și pentru a-i fi alături regelui până la adânci bătrâneți.
– S-au gândit foarte bine, a spus regele la auzul celor transmise.
Atunci de mâine dimineață începeți pregătirile pentru că sunt
nerăbdător să le cunosc.
Toată noaptea fetele nu au putut dormi, fiecare dintre ele trăind
sentimente diferite. Una era curioasă, cealaltă tristă, alta speriată
iar cea din urmă veselă. Și fiecare dintre ele se întreba care va fi
cea preferată de rege și fiecare nutrea în străfundul sufletului ca ea
să fie aleasa. La rândul său, Regele An era nerăbdător să le vadă,
să le cunoască și să le asculte. El va avea cea mai grea misiune – să
aleagă dintre cele patru anotimpuri surori pe cea mai potrivită
pentru a deveni regină și mama copiilor săi.
A doua zi dimineața, fetele au intrat în programul de pregătire
pentru marea întâlnire. Pentru început, au fost duse în Sala de Aur
pentru a fi instruite să se adreseze, să vorbească, să se comporte
așa cum cerea eticheta la palat. În această sală totul era poleit în
aur și îmbrăcat în mătase, de-ți lua ochii atâta bogăție. Văzând
atâta frumusețe și bogăție, parcă între cele patru anotimpuri
a încolțit un sâmbure de invidie și au început să se gândească
mai serios la ceea ce le aștepta – un concurs pentru a cuceri inima
Regelui An. Fiecare începuse să-și dorească să fie ea cea aleasă și să
trăiască pentru tot restul zilelor în acel minunat palat. Aceasta le-a
determinat să ia foarte în serios toate lecțiile de pregătire: dicție,
dans, bune maniere, conversație etc. Fiecare s-a pregătit în mare
taină pentru a-l impresiona pe rege și pentru a-l determina să o
prefere celeilalte. Fiecare își dorea să fie cea care îi va sta alături și îi
va dărui urmași. Prima zi s-a scurs repede, apoi au mai trecut încă
una și încă una, până când a sosit și clipa mult așteptată.
– Mâine veți fi prezentate Măriei Sale Regele An. Eu am făcut
tot ce am putut. De acum încolo depinde doar de fiecare dintre
voi ce impresie îi veți face atât regelui, cât și boierilor din Marele
Sfat care vor avea un cuvânt greu în alegerea aceasta, le spuse
Învățătorul care s-a ocupat de ele.
– Ne vom strădui să nu te facem de rușine, Mărite Învățat! au
strigat fetele în cor.
Cuprinse de febra așteptării și de emoțiile întâlnirii cu regele,
noaptea a trecut foarte greu pentru cele patru anotimpuri surori.
A doua zi s-au trezit cu noaptea în cap și au început pregătirile
pentru marea întâlnire ce avea să-i schimbe uneia dintre ele viața
pentru totdeauna. La ora anunțată, la ușa lor a sosit Învățătorul,
care le-a mai spus o dată ce au de făcut:
– Regele An vă va primi pe rând în Sala Tronului, unde veți
fi ascultate și întrebate diverse lucruri atât de Domnia Sa, cât
și de boierii din Marele Sfat. Voi decideți în ce ordine doriți să
intrați. Să nu uitați, prin tot ceea ce spuneți și faceți va trebui
să-l convingeți nu numai pe rege, ci și pe boierii Marelui Sfat că
sunteți potrivite pentru a fi regine. Părerea boierilor din Marele
Sfat este foarte importantă, pentru că reprezintă la palat vocea
poporului condus de rege iar regele trebuie să se supună dorinței
poporului său. Așa cere protocolul și respectarea protocolului
trebuie să fie și pentru voi lege. De voi și numai de voi depinde
soarta fiecăreia din acest moment.
Cele patru anotimpuri surori au ascultat cu atenție, s-au gândit,
s-au răzgândit și în cele din urmă au decis:
– Prima care se va prezenta în fața Regelui An voi fi eu, pentru
că eu sunt cea mai mare, a spus Toamna, dornică să scape cât mai
repede de emoții. Sunteți de acord, suratelor?
– De acord, au răspuns toate într-un glas.
– E chiar potrivită alegerea. Sora Toamna va ști cum să ne
încurajeze, a rostit timida și blânda Iarnă, cea de-a doua născută.
– Așa e cel mai bine. Vom intra în ordinea în care măicuța
noastră ne-a adus pe lume, a completat cu vocea ei cristalină cea
de-a treia născută, Primăvara.
– Și o să ne spui dacă avem voie să cântăm și să dansăm, s-a
gândit să adauge și cea mai veselă dintre ele, Vara.
Cu mult calm și cu multă grijă, așa cum îi șade bine unei
surori mai mari, Toamna a pășit înspre Sala Tronului sub privirile
agere ale Învățătorului. Alesese să îmbrace o minunată rochie din
frunze ruginii iar în părul castaniu și-a așezat cu grijă câteva flori
parfumate de crizantemă. Toate podoabele pe care le purta, de la
cercei la mărgele și inele, erau din boabe de struguri de culoarea
chihlimbarului. Ajunsă la ușă, a mai tras o dată aer în piept iar
când ușa a fost deschisă de cei doi valeți, a pășit cu pași hotărâți
înăuntru. În Sala Tronului toată lumea era numai ochi și urechi.
Toamna a intrat semeață și fără emoții s-a îndreptat înspre tronul
în care se afla Regele An și a făcut o adâncă plecăciune. Deodată,
în jurul Toamnei s-a risipit un miros de aer umed, parfumat
cu miresme de crizanteme, de mustul strugurilor și al prunelor
coapte. Ochii tuturor erau ațintiți asupra ei iar camera a fost
brusc inundată de o lumină blândă, aurie. Mirosea a proaspăt
și a pământ udat de stropii plânși din ochii nourii ai cerului.
La fiecare mișcare a Toamnei, frunzele ruginii din poala și din
corsajul rochiei tremurau și foșneau melodios, ca și când cu toții
s-ar fi aflat pe cărările răcoroase ale pădurii.
Odată ajunsă în fața tronului, Regele An i-a zâmbit larg
Toamnei. Rumoarea din sală a dispărut ca prin farmec la vederea
fetei ce pășise cu un aer sigur și distins. Regele a privit-o insistent
și apoi s-a întors înspre boierii din Marele Sfat și, cu un semn
discret ce însemna că îi place fata, a spus:
– Cred că putem începe prezentarea tinerei. Sunteți de acord,
Măriți Boieri?
– De acord Măria Ta. De acord.
În tot ceea ce avea să se întâmple conta mult părerea celor
doisprezece boieri ce alcătuiau Marele Sfat al Regelui An.
Ianuarie, Februarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie, Iulie, August,
Septembrie, Octombrie, Noiembrie și Decembrie erau numele lor
iar Toamna își amintea că despre fiecare le vorbise Marele Învățat
desemnat să le pregătească pentru această întâlnire. Dintre toți,
cel mai puternic au impresionat-o boierii Septembrie, Octombrie
și Noiembrie, pe care îi știa, căci erau vecini și primii înspre care
s-a întors privirea ei limpede au fost aceștia. Toamna știa că de
bunăvoința lor depindea viitorul ei.
– Prezintă-te, fată frumoasă, a spus boierul Septembrie, cel
care o cunoștea cel mai bine pe frumoasa Toamnă.
Cu o voce calmă asemenea unei adieri de vânt, Toamna și-a
început povestea ei:
– Numele meu este Toamna și sunt cea mai mare dintre cele
patru surori anotimpuri. Eu am venit prima pe lume în casa
părinților noștri și am fost ursită de ursitoare să aduc peste tot pe
unde pașii mă vor purta rodnicie pământului și belșug de legume,
fructe și cereale.
Fata s-a oprit o clipă și a privit din nou înspre cei trei boieri pe
care îi îndrăgea cel mai mult, cerând parcă îngăduința să continue.
A primit din priviri încurajarea lor și a continuat, de data aceasta
ridicând capul semeață înspre rege și fiind conștientă de efectul
vorbelor ei:
– Ce ar putea simți omul dacă nu s-ar bucura de dulceața
fructelor din livezi, sau de aroma strugurilor proaspăt culeși din
vii? Cum ați trăi dumneavoastră, mărite rege, și dumneavoastră,
stimați boieri, dacă hambarele ar fi goale, fără grâne, iar cămările
nu ar adăposti în rafturile lor coșuri cu legume și fructe, dulcețuri
sau conserve, compoturi sau fructe uscate numai bune de preparat
peste iarnă?
Toamna a mai făcut o pauză înainte de a-și îndrepta privirea
de data aceasta direct înspre Regele An:
– Eu aduc oamenilor veselie și împlinire după un an de trudă
la muncile câmpului. Eu îi ajut să aducă acasă roadele muncii lor
și în aroma fructelor bine coapte și a mustului proaspăt îi răsfăț cu
bucate alese la toate serile de poveste și de petrecere până ce vine
primul mare post – Postul Crăciunului. Umplerea cămărilor și a
hambarelor cu provizii este întotdeauna un motiv de bucurie și de
mulțumire pe care noi cu toții îl serbăm cu muzică, dans și bucate
dintre cele mai alese.
– Cu aceste lucruri binefăcătoare ne-am lămurit. Acum spune-
ne ce ai putea să ne mai oferi? a spus boierul Noiembrie.
– Tot eu sunt cea care, după o vară caniculară, readuce în viața
oamenilor plăcerea unor zile și nopți călduțe și apoi din ce în ce
mai răcoroase, astfel încât sora mea, Iarna, să nu dea buzna în
viețile lor pe nepusă masă.
La auzul acestor vorbe, boierii Decembrie, Ianuarie și Februarie,
complet înveșmântați în alb și albastru, au mustăcit și Decembrie
chiar a pus o întrebare:
– Totuși nu trebuie să uiți că Iarna vine cu o plapumă groasă de
nea ca să încălzească tot pământul.
– Nu uit, Mărite Boier, dar și eu aduc o pătură groasă de
frunze care țin la fel de cald pământului. Și mai aduc și ploile
binefăcătoare de toamnă ce răcoresc și dau viață pământului și
culturilor de toamnă. Și mai aduc și o ploaie de belșug și de liniște
după o vară caldă și agitată.
– Asta-i tot ce ne poți oferi? a întrebat-o Ianuarie, cunoscut ca
fiind cel mai dur și cel mai cârcotaș dintre boieri.
– Noi nu dorim să ne hrănim doar trupul. Noi avem nevoie și
de hrană sufletească, a completat Regele An.
Atunci Toamna a făcut din nou o reverență în fața regelui și a
continuat:
– Eu îmbrac natura cu cele mai frumoase și mai liniștitoare
culori. Scald privirile voastre în toate tonurile de maro, ruginiu,
arămiu ce se estompează încet, încet în tonuri de galben,
stingându-se apoi sub lumina palidă a înserării. E drept că eu
aduc înserarea mai devreme, dar odată cu ea aduc și seri pline de
poezie și cântec. Iar ceea ce auziți în versuri și ceea ce simțiți în
muzica mea veți redescoperi a doua zi în culorile cu care îmbrac
natura. Altele, mereu altele, dar la fel de frumoase.
– Dar tu alungi cu fiecare zi Soarele și căldura lui! a strigat
boierul Iulie vizibil nemulțumit de acest lucru.
– Nu-l alung, Mărite Boier, ci doar îl îmblânzesc pentru ca
dinții lui de foc să nu mai ardă totul în cale. Toamna, soarele este
mai blând și mai îngăduitor iar naturii îi oferă un plus de strălucire
și vouă, stimați boieri, un plus de bucurie admirând-o.
A făcut din nou o pauză, simțind că povestea ei a avut efectul
dorit, și-a scuturat părul și a mai foșnit o dată frunzele din rochia
ei minunată, și profitând de uimirea și curiozitatea boierilor, a
continuat îndrăzneață:
– Vorbeați Măriile Voastre de suflet. Peisajele feerice și culorile
minunate cu care îmbrac natura, lumina blândă, arămie, vă aduc
tuturor în suflet liniște. Numai Toamna copacii stau candele
aprinse de veghe pământului trudit după un an în care și-a dat
rodul lui oamenilor ce l-au lucrat. Aceste lucruri minunate numai
eu pot să vi le ofer.
După ce și-a încheiat povestea, Toamna a mai salutat o dată
onorata adunare și a părăsit încăperea. Nici nu se îndepărtase bine
de Sala Tronului, că au și început discuțiile:
– O, da. Este frumoasă Toamna. De cum a intrat aici, încăperea
s-a umplut de frumusețea ei, a spus boierul Octombrie.
– Are în ea ceva de floare rară, de păsări în zbor și de vânt cu
arome de fructe, a comentat boierul Noiembrie, mult mai visător.
– Stați puțin, a spus boierul August. Voi ați uitat că Toamna
lasă întotdeauna ușa deschisă în urma ei pentru a-și primi cu
brațele deschise pe sora ei mai mică, Iarna? Toamna trece repede
ca un vis și imediat o urmează Iarna lungă și geroasă și toată vraja
celor oferite de ea se stinge într-o clipă.
– Și dacă stăm bine și ne gândim, când se înfurie Toamna
răstoarnă în vânt tot ce îi iese în cale, de la frunzele îngălbenite
ale copacilor până la penele zgribulite ale păsărilor. Culcă totul la
pământ dintr-o singură suflate, a spus și boierul August, mult prea
familiar cu capriciile Toamnei.
– Așa este. Eu am văzut și cât de tare se supără când sora ei,
Iarna, îi calcă pe urme prea curând. Atunci nu mai e deloc blândă
iar vocea ei răsună ca o vijelie, alungând vietățile pădurii în cele
mai îndepărtate cotloane, a adăugat boierul Martie.
– Da, este foarte frumoasă Toamna, dar credeți-mă că eu îi
știu cel mai bine puterea, a vorbit și boierul Decembrie. Abia se
dezlipește de natură și șuieră și jelește și suflă cu vânturi puternice
peste păduri până când frunzele copacilor cad toate, lăsându-i triști
și dezgoliți, cu crengile întinse spre cerul plumburiu, rugând-o
parcă să-i ierte.
De undeva din spatele sălii s-a auzit și vocea boierului Mai,
care până atunci a ascultat tăcut:
– Deși nu o cunosc prea bine pentru că eu locuiesc în cealaltă
parte a regatului, în peregrinările mele am auzit că Toamna ar fi
cea care aduce ploile acelea plumburii și reci ce biciuiesc pământul
și-l lovesc cu putere atunci când cad din nori, stârnind spaimă
între oameni. Și tot Toamna, deși spunea că este veselă, alungă
păsările care ne încântau cu trilurile lor, trimițându-le peste mări
și țări. Iar acestea își întind aripile și pleacă pentru a nu da nas în
nas cu amorțeala vremurilor reci. Eu cred că nu merită să fie ea
regina acestui regat. Are mai multe defecte decât calități.
Regele An s-a ridicat din tron și a ridicat mâna în semn de
tăcere, apoi a rostit calm:
– Am promis că nu vom trage o concluzie decât după ce le
ascultăm pe toate cele patru surori anotimpuri. Vreau să ne ținem
promisiunea. Toți ați rostit cuvinte adevărate, pe toți v-am ascultat
cu mare atenție, dar ultimul cuvânt e corect să îl rostim doar după
ce le ascultăm pe toate patru. Și când vom trage concluzia finală,
să nu uităm că nimeni pe lumea aceasta nu este perfect. Fiecare
dintre noi avem și are calități, dar și defecte. Important este să
ne străduim să avem mai multe calități decât defecte iar Toamna
sunt convins că se străduiește.
– Adevărat ai cuvântat, Rege An. Așa este, au rostit boierii.
În tot acest timp, frumoasa Toamnă, cu ochii umezi de lacrimile
emoțiilor prin care a trecut, s-a întors alături de surorile ei, însoțită
fiind de Marele Învățat. Odată ajunsă, surorile au năvălit pe ea cu
întrebări:
– Cum a fost? Ce ai fost întrebată? De ce a durat atât de mult?
Ți-a dat vreo speranță Regele?
– Gata, gata. Lăsați-o să se liniștească. Întâlnirea cu curtea nu
este un pas ușor de trecut. O să vedeți și voi la rândul vostru. Cine
urmează? a întrebat Învățătorul grăbit.
Iarna, cea de a doua soră, a pășit sfioasă alături de Învățător.
Pentru întâlnirea cu Regele An ea a ales o rochie albă de voal,
foarte simplă, tivită la gât și la umeri cu o blăniță fină de vulpe
polară.
– Eu sunt cea de-a doua născută. Eu urmez.
– Atunci să nu mai pierdem timpul. Vino alături de mine, că
Măria Sa ne așteaptă.
Iarna a început să tremure de frică și aproape ar fi vrut să
renunțe dacă nu ar fi încurajat-o Învățătorul:
– Nu te teme. După cum ai văzut, cel mai rău lucru care ți se
poate întâmpla este să nu fii pe placul regelui sau al boierilor și să
te întorci acasă. Altceva nimic.
– Hai, surioară. Trebuie să-ți încerci și tu norocul, au încurajat-o
celelalte trei surori.
Împreună cu Învățătorul, a traversat coridorul lung și odată
ajunsă în fața ușii de la Sala Tronului s-a oprit pentru o clipă și
apoi, sfioasă și temătoare, cu pași șovăielnici, a pătruns în încăpere.
După foșnetul uscat al Toamnei, intrarea Iernii cu pași ușori, abia
simțiți, cu prezența ei imaculată, aproape a trecut neobservată
de către boierii ce încă discutau aprins. Totul în făptura ei era
puritate, vis alb și armonie. Nu purta nicio podoabă în afară de
diadema micuță din steluțe de gheață, care la fiecare mișcare a
capului arunca în încăpere clinchete cristaline. Văzând că prezența
ei a trecut neobservată, de emoții a strănutat ușor în palme și apoi
rușinată a privit în jur. Discuțiile au încetat și ochii tuturor erau
ațintiți asupra ei. S-a înroșit toată, obrajii îi ardeau de rușine și
aproape se topea sub privirile lor curioase. Cu mare efort a ridicat
privirea și abia șoptit i s-a adresat Regelui An:
– Eu sunt Iarna, al doilea anotimp care a văzut lumina zilei
dintre cele patru anotimpuri surori.
A mai tras o dată aer în piept și, cu vocea stinsă și tremurătoare,
a continuat:
– Eu aduc bucurii nesfârșite tuturor celor ce iubesc liniștea
serilor de iarnă și tuturor celor cu suflet sensibil. Aștern în fața
privirilor domniilor voastre peisaje feerice. Îmbrac pământul cu
zăpadă și gheață, dându-i astfel multă strălucire și frumusețe.
A mai privit o dată sfioasă înspre rege și apoi a spus pe un ton
șoptit:
– Iubesc mult copiii, Înălțimea Ta, și pentru ei, pentru bucuria
lor aduc zăpada și pictez ferestrele caselor cu flori de gheață de o
frumusețe rar întâlnită. În sufletul meu am rămas și eu un copil
și-mi place și mie să mă joc cu fulgii de nea și să fac oameni de
zăpadă. Copiii la rândul lor mă iubesc, pentru că an de an le aduc
bucuria de a se juca în zăpadă, de a merge la săniuș și de a se da
pe derdeluș. Niciunul dintre anotimpuri nu le oferă atîta bucurie.
– Dar pentru noi, pentru cei mari, ce poți să faci, frumoasă
Iarnă? Te întreb pentru că eu nu te cunosc deloc, se auzi o voce
din apropierea regelui. Era vocea boierului Aprilie.
Boierul Aprilie, fiind mai în vârstă și deplasându-se mai greu,
era cam rupt de noutățile din regat și nu auzise de cele patru
surori până la venirea lor la curte.
– Pentru că aduc serile mai devreme decât surorile mele, mă
străduiesc să le înveselesc cu șezători, cu clăci, cu cântece și cu
povești spuse la gura sobei. Dacă nu eram eu, rareori se iveau
ocazii în care familiile să se întâlnească și să pună țara la cale. În
celelalte anotimpuri aveți timp să petreceți seri liniștite în familie?
Eu vă dau prilejul să petreceți sărbătorile cu bucurie, să colindați
și să vă bucurați alături de cei dragi de nașterea lui Iisus. Eu vă
reamintesc tuturor de casa părintească, de serile de Crăciun când
abia așteptați să gustați sarmalele și cozonacii proaspăt scoși din
cuptor. Fără mine nu ați avea bucuria, copii sau adulți, să primiți
cadouri de la Moș Nicolae sau de la Moș Crăciun.
– La asta, sincer, nu m-am gândit. Se vede că a trecut ceva
timp de la Crăciun, dar e adevărat că mereu l-am primit cu multă
bucurie, a spus boierul Februarie de sub căciula brumărie ce-i
venea pe ochi.
– Ei, lasă, că o să vorbesc eu cu Moș Crăciun, căci suntem buni
prieteni, să te uite și el anul acesta, a spus țâfnos boierul Decembrie
zâmbind șăgalnic pe sub mustața lui albă ca spuma laptelui.
Boierii au izbucnit toți în hohote de râs, în timp ce Iarna
zâmbea ușor ca o adiere. Regele An a ridicat mâna și a spus:
– Frumoasă Iarnă, mai ai ceva a ne spune?
Iarna l-a privit adânc în ochi și, cu vocea mult mai liniștită, dar
la fel de clară și emoționată, și-a încheiat povestea vieții astfel:
– Pentru că îmi mai acordați câteva clipe, aș dori să vă spun
că dintre toate cele patru surori anotimpuri doar eu aduc naturii
odihna binemeritată după un an de trudă și tot eu las natura să
se odihnească la căldura plăpumii de zăpadă pe care o aștern cu
drag peste ea.
Imediat ce a terminat de rostit aceste cuvinte, a făcut o
plecăciune și aproape a alergat înspre ieșire, fără a arunca nicio
privire boierilor cârcotași. Boierii i-au urmărit pașii și nici nu s-a
închis bine ușa, că au și început discuțiile contradictorii. Pentru
unii Iarna a făcut o puternică impresie bună, pe care însă ceilalți
au combătut-o deîndată.
Primul care a luat cuvântul a fost boierul Ianuarie:
– Să recunoaștem! Toată lumea se bucură când ninge afară.
Toți urmărim spectacolul fulgilor de nea care aleragă, se joacă
neîntrerupt având senzația că sunt un roi de gâze sau petale de
flori. Și totul în jur este alb, curat și pur. Ce îți poate încânta mai
mult privirea decât un astfel de spectacol?
– Să fim serioși! Viața nu-i un spectacol. Știm cu toții că Iarna
deși înconjurată de vrajă și mister, așa cum am văzut cu toții, dacă
se înfurie devine întunecată, stârnește furtuni de zăpadă, pâclă
deasă, nori negri și amenințători și viscole ce mătură totul în calea
lor. Și atunci, adio veselie și bucurie.
Cel care a vorbit era boierul Iunie, cunoscut și el ca un mare
iubitor al copiilor, ca boierul cel mai darnic cu aceștia din tot
regatul.
Toată lumea l-a ascultat cu atenție și a dat din cap cu subînțeles.
– Acum vă revoltați toți iar mai înainte, când Iarna cea gingașă
v-a vorbit îi sorbeați de pe buze cuvintele abia șoptite. Toți ați
fost vrăjiți de cumințenia și de bunul ei simț. Și asta în ciuda
faptului că avea buzele reci ca gheața, i-a atenționat boierul Iulie
nemulțumit că balanța înclina înspre Iarnă, pe care el personal
nu o putea suferi. De când intrase Iarna în Sala Tronului a simțit
că este cuprins de frig și că îi tremură toate încheieturile. Iar
boierului Iulie nu-i plăcea deloc frigul, poate de aceea curtea îl
poreclise „Luna lui Cuptor”.
Din nou Regele An s-a văzut nevoit să reinstaureze ordinea,
dar de data aceasta nu a reușit decât cu ajutorul clopoțelului.
– Boieri dumneavoastră, puțină liniște, vă rog. Fiecare dintre
domniile voastre aveți are dreptate. Aveți dreptate și cei care vă
plângeți de zilele geroase, de aerul înghețat, de lumina tăioasă și
de faptul că ne îngheață și oasele uneori când mușcă gerul, câinele
preferat al Iernii, dar aveți dreptate și cei care vă bucurați de
micile bucurii pe care ni le oferă Iarna. Să recunoaștem că toți ne
bucurăm de sărbătorile ei, de cadouri și de brazii de Crăciun, de
Moș Nicolae și de Moș Crăciun. Cel ce vorbise atât de calm era
boierul Mai.
– Dar fulgii? Fulgii despre care spune Iarna că sunt atât
de frumoși uneori se transformă în nămeți cât casa. Era vocea
boierului August
– Și aerul? Aerul e rece ca gheața iar printre norii întunecați
abia pătrunde câte o rază timidă de soare, dar și aceea nu întârzie
mult în frigul de afară, a adaugat și boierul Iunie supărat.
Regele a ridicat din nou mâna și a cerut tăcere.
– Dragii mei, a spus regele. Desigur, toți aveți dreptate în
felul vostru. Voi, cei ce iubiți soarele și ați cunoscut mai puțin
binefacerile Iernii, sunteți nemulțumiți. Cei ce vă asemănați
oarecum cu ea îi luați apărarea. Eu nu vreau să vă influențez,
dar eu îi port un adânc respect, pentru că este anotimpul în care
m-am născut.
– Așa este, așa este, au spus într-un glas boierii. Iarna este
singura care îți serbează ziua de naștere, Rege An! Dar pe noi ne
ignoră total. Nici măcar azi nu a catadicsit să ne arunce măcar o
privire.
– Eh, totuși să nu uităm că și eu te sărbătoresc, Rege An, a
rostit morocănos boierul Decembrie.
– Dar și eu, Mărite Rege, a strigat și boierul Ianuarie.
– Aveți dreptate și vă mulțumesc. Dar mai sunt două surori
anotimpuri și corect este să le ascultăm și lor povestea vieții, a mai
spus regele.
Rușinată, Iarna a pășit abia simțit în urma Învățătorului
și înainte ca ultimele dispute să se stingă în Sala Tronului era
deja în brațele surorilor ei, abia stăpânindu-și lacrimile ce îi
împăienjeniseră ochii. Simțea că ceva nu era pe placul boierilor
și că pentru ea totul era pierdut. Simțea că inima ei de gheață nu
a putut încălzi inima frumosului Rege An. Simțea asta pentru că,
deși i s-a adresat numai lui, el nici măcar nu i-a zâmbit. Văzând-o
atât de supărată, surorile ei au încercat să o încurajeze spunându-i
că și tăcerea poate fi un semn de prețuire și de respect din partea
regelui.
– Surioară, nu te necăji! Alegerea va fi făcută abia după ce ne
prezentăm și noi în fața regelui și a Marelui Sfat. Până atunci
fiecare dintre noi trebuie să spere, a rostit Vara.
Între timp, Învățătorul o conducea deja pe cea de-a treia soră
anotimp înspre Sala Tronului. Semeața Primăvară era proaspătă
și înfloritoare în rochița ei albă, brodată cu fire verzi de iarbă și cu
gingașe flori de ghiocei. Fără să stea prea mult pe gânduri, căci se
știe cât este Primăvara de nerăbdătoare, a intrat în Sala Tronului
și, fără a face măcar o reverență scurtă, s-a adresat direct regelui,
neținând cont de protocolul învățat de la Marele Învățător.
– Iubite Rege An, eu sunt Primăvara, cel de-al treilea anotimp
născut în casa părinților mei. Numele meu a fost foarte bine ales,
căci este vesel și plin de viață ca și mine. Cu veselia mea alung
vânturile reci de iarnă ce se dezleagă în crucea cerului aruncându-
se rostogolit peste obrazul pământului, îngropându-l în frig. Sora
mea Iarna nu le poate stăpâni, căci este mai sfioasă, însă eu le alerg
de colo-colo până când, vlăguite, dispar în depărtări. Eu aduc în
poala rochiei mele primele flori, gingașii ghiocei, și tot eu dau
deșteptarea întregii naturi după lungul somn așternut odată cu
plapuma Iernii. Încet, încet ridic pătura de nea iar ea se topește
sub blândețea primelor raze de soare. Cu bagheta mea magică
fac izvoarele să susure și păsările să cânte odată cu revenirea lor
pe aceste meleaguri călare pe primele raze de soare. Și bagheta
mea magică mai face și alte minuni. Pe măsură ce atinge copacii
din păduri și livezi, aceștia se îmbracă în muguri cruzi ce stau să
explodeze în flori și frunze iar plantele tinere înțeapă pământul
scoțând capul în aerul umed și călduț de afară. Copacii înmuguriți,
colțul ierbii ce abia a scos nasul de sub pămînt și primii ghiocei
visează odată cu venirea mea la zboruri de gâze și triluri de păsărele.
Tot eu cu bagheta mea magică ating ușor obrazul soarelui iar el
își deschide ochii adormiți și se întinde cu primele raze înspre voi,
pământenii. Odată cu venirea mea intră în viața voastră lumina și
veselia, Mărite Rege An.
În timp ce rostea toate acestea, Primăvara i-a dăruit Regelui
An un buchet mare de ghiocei din coșulețul pe care îl ținea pe
braț. Apoi și-a mintit de boieri și le-a dăruit și lor căteva, flori.
După ce a terminat de împărțit flori, a mai făcut o reverență în
fața regelui și a continuat povestea:
– Am alergat la chemarea ta, Mărite Rege, cu brațele încărcate
de flori, cu soarele cuibărit în privire și cu bucuria înflorindu-mi
în inimă. Mi-am prins în piept un mărțișor, simbolul iubirii și al
revenirii naturii la viață. Nădăjduiesc că pentru toate acestea eu
voi fi cea aleasă pentru a-ți fi soață.
Văzând atâta îndrăzneală la invitata sa, Regele An i-a răspuns
în același mod:
– Îți mulțumesc pentru vorbele frumoase pe care mi le spui.
Mi-ai adus în suflet multă bucurie, m-ai făcut pentru o clipă să
mă plimb cu gândul prin livezi năpădite de flori și parfumuri,
m-ai făcut să mă las doborât de melancolie, dar și de farmecul
și veselia ta, dar nu pot lua o decizie acum. Mai întâi trebuie să
o ascult și pe sora ta cea mai mică, Vara, și apoi trebuie să mă
consult cu Marele Sfat aici de față, boieri ce nu se lasă prea ușor
impresionați de farmecul niciuneia dintre voi.
– Așa este, Mărite Rege, i-au răspuns boierii
Primăvara a mai făcut o plecăciune adâncă, a mai risipit cu
bagheta magică parfum de flori și zumzet de gâze în încăpere și
apoi, mândră și fericită, a pășit înspre ieșire, unde era așteptată
de Învățător pentru a fi condusă la surorile ei. În Sala Tronului
discuțiile nu mai încetau.
– O fi Primăvara veselă și plină de viață, dar pe noi ne-a cam
ignorat și a încălcat încă de la început protocolul acestei înalte
curți domnești, de unde trag concluzia că este o rebelă, s-a auzit
glasul plin de venin al boierului Februarie, cel mai scund dintre
cei doisprezece boieri, dar cu limba cea mai ascuțită.
– Ei, și tu, boier Februarie. Mai bine te-ai gândi la ce a spus
Primăvara și nu ai mai fi atât de întunecat și rece, i-a răspuns
Martie
– Că este veselă și că trezește natura la viață e adevărat, a
completat și boierul Aprilie.
– E adevărat, eu nu zic nu, dar natura este ca o cupă pe care nu
o poate deschide decât Dumnezeu și tot Dumnezeu este cel care
răstoarnă în natură flori, gâze, soare și multă, multă viață.
– Ei, acum și dumneata, boier Octombrie. Dacă e s-o luăm
așa, asta este valabil pentru toate patru. Numai cu ajutorul lui
Dumnezeu se întâmplă toate pe pământ, dar toate au un rost iar
rostul acestor anotimpuri surori este să vină fiecare cu ceea ce a
învățat mai bine să facă.
– Și dumneata ai dreptate, boier Aprilie, însă pe lângă faptele
lor bune pe care le-au enumerat aici, mai fac și răutăți, a intrat în
discuție iar boierul Februarie, necăjit că Primăvara s-a descurcat
mai bine decât favorita lui, Iarna.
Boierului Februarie i-a dat dreptate imediat boierul Ianuarie.
– Primăvara este cea mai imprevizibilă dintre toate surorile și
pe deasupra este și foarte îndrăzneață și lăudăroasă. Nu ați văzut
cum s-a comportat și aici?
– Am văzut, cum să nu, au rostit unii boieri.
– Nu respectă protocolul de la curte, au strigat alții.
– Nu trebuia, Rege An, să-i permiteți să vă vorbească cu atâta
îndrăzneală, a spus Noiembrie.
– Dar e bine că e îndrăzneață. Oare nu așa trebuie să fie o regină?
Nu trebuie să fie îndrăzneață cu soțul ei și veselă cu poporul său?
a intervenit imediat boierul Martie, cel care a plăcut-o de cum a
făcut primii pași în odaie. Și e singura care ne-a împărțit daruri.
– Ne-a dat flori ca să ne îmbuneze, a strigat boier Septembrie.
Din nou regele a trebuit să intervină împăciuitor:
– Nu vă mai certați. Mai este o soră anotimp care poate are
mai multe calități decât toate celelalte la un loc. Până când nu
o ascultăm și pe ea nu ne putem decide. Să vină și Vara, cea mai
tânără dintre cele patru anotimpuri surori.
Dar Vara era deja la ușă frângându-și mâinile de emoții. Era
nerăbdătoare să-l vadă pe Regele An, despre care toate cele trei
surori au spus că era mai frumos ca soarele și mai înțelept decât
orice pământean. La chemarea regelui, cei doi valeți de la ușă au
deschis-o larg, făcându-i loc unei copile de o frumusețe ce-ți tăia
respirația. Pe dată regele s-a îndrăgostit de ea, dar nu a suflat o
vorbă nimănui. Voia să cunoască și părerea Marelui Sfat înainte
de a le spune cât de vrăjit era de frumusețea Verii.
Vara, pe măsură ce înainta în încăpere, aducea de afară odată
cu ea muzica dulce a susurului de izvor amestecat cu zumzet de
albine și cu triluri vesele de păsărele. Sala tronului s-a umplut de
lumină și căldură, căci din înaltul cerului prietenul ei cel mai bun,
Soarele de Vară, o însoțea pretutindeni. Toți boierii au amuțit
brusc vrăjiți de efectul acestei apariții de basm. Regelui nu-i venea
să creadă că frumusețea aceasta de fată a reușit să-i aducă pe toți
la tăcere.
Vara era îmbrăcată cu o rochie roșie ca focul, confecționată
din petale catifelate de mac. În jurul gâtului purta o eșarfă din
flori de trandafir ce răspândea în jur un parfum îmbătător. În
contrast cu eșarfa a ales să-și prindă în păr o floare mare, galbenă,
primită în dar de la Soarele de Vară. Pielea ei mirosea a miresme
de flori proaspete, parfumate. Avea un mers grațios ca o balerină.
Picioarele ei abia atingeau pământul. Toți cei prezenți aveau
impresia că această apariție nu putea fi reală, că trăiau într-un vis.
Din acest vis i-a trezit o voce cristalină ce s-a adresat mai întâi
regelui, și apoi boierilor, așa cum cerea eticheta de la palat.
– Mărite Rege An, dragi boieri ai Marelui Sfat. Eu sunt Vara,
cea mai mică dintre anotimpuri. V-am adus tuturor cel mai
frumos dar din lume, pe prietenul meu nedespărțit, Soarele de
Vară. El mă însoțește pretutindeni, pentru că este ceasornicul ce
ne măsoară viața și care de mii de ani ne păzește de pe cupola
albastră și infinită a cerului. Nu a făcut niciodată nimănui niciun
rău și atât cât i-a stat în putință a ajutat întreg pământul iar mie
mi-a îndrumat pașii în așa fel încât să nu dau greș. M-am gândit
că și pentru dumneavoastră este cel mai potrivit dar. Pentru a
face bine oamenilor, eu i-am cucerit taina luminii și a căldurii și
am adus-o pe pământ încă din primele zile ale existenței mele.
Odată cu lumina și căldura au venit toate culorile curcubeului,
toate parfumurile florilor, aroma fructelor, trilurile melodioase
ale păsărilor, zumzetul albinelor cu mierea lor delicioasă și tot ce
poate fi mai frumos și mai bun pe acest pământ. Toate acestea
vi le dăruiesc vouă și tuturor oamenilor de pe acest pământ. Am
mai adus cu mine și nopțile scurte, calde și senine, cu stele de
diamant spuzite pe catifeaua neagră a cerului. În nopțile de vară,
Luna, o altă prietenă bună a mea, deschide ochii mari și zâmbește
îngăduitor călăuzindu-le pașii tuturor celor ce au întârziat pe
aleile pline de miresme ale parcurilor și ale grădinilor. Apoi prin
puzderia de stele calde și blânde risipite pe cer ne spune noapte
bună, mângâindu-ne somnul liniștit.
În timp ce vorbea, se adresa când unuia, când altuia dintre
boieri, așa încât le-a făcut o impresie bună tuturor. S-a întors apoi
către rege și, cu o plecăciune adâncă, a continuat povestea:
– Dacă eu voi avea fericirea, Mărite Rege An, să fiu aleasa ta,
mă voi ruga mereu lui Dumnezeu ca viața noastră să fie numai vis
și armonie iar între începutul și sfârșitul ei să fie numai căldură,
dragoste și o casă plină de copii. Și știu că Dumnezeu îmi va
asculta ruga și ne va dărui toate acestea iar eu voi alerga cu brațele
încărcate de darurile Domnului și ți le voi dărui Măriei Tale, iar
poporului tău îi voi dărui tot ce este mai bun și mai frumos în
această lume. Iar la bătrânețe ne vom bucura de amintirile vieții
noastre pline de dragoste și înțelegere și de sublima bucurie de a
ne fi fost încununată cu copii și nepoți.
La auzul atâtor vorbe frumoase, mai că se credea că zarurile au
fost aruncate și nimeni nu avea nimic să-i reproșeze Verii. Dar nu
a fost chiar așa. Vocea puternică a boierului Octombrie a bubuit
ca un tunet în încăpere, trezindu-i pe toți din visare:
– Spui că ne dăruiești căldura prietenului tău, Soarele de Vară.
Foarte frumos. Dar cum putem noi să fim siguri că îmbrățișarea
lui nu va fi atât de fierbinte încât să ne pârjolească și pe noi și tot
ce îi iese în cale?
Țâfnosul boier Februarie a avut și el ceva de adăugat:
– Are dreptate boierul Octombrie. De atâta căldură s-ar putea
să sece apele și să ne lași fără hrană.
– Se poate întâmpla și altceva. De prietenia ta cu Soarele
de Vară a fost întotdeauna nemulțumit prietenul lui, Norul de
Furtună. Cum ne poți asigura că de data aceasta nu va tuna și nu
va fulgera iar? a întrebat boierul Mai, cel care îi cunoștea cel mai
bine pe toți, pentru că erau vecini destul de apropiați.
La auzul acestor vorbe, Vara a făcut din nou o plecăciune, a
ridicat ochii spre cer și a cerut să i se acorde din nou cuvântul.
Regele a făcut un semn discret cu mâna către boieri iar aceștia au
tăcut pe dată:
– Nu mă judecați greșit, Mărite Rege și Mari Boieri. Dacă
îngăduiți, chiar Soarele de Vară și Norul de Furtună, prietenii
mei, pot zbura într-o clipită pe aripile cerului și vă pot asigura de
bunele mele intenții.
– Dacă pot sosi într-o clipită, așa cum spui, sunt bineveniți, a
răspuns Regele An.
Vara a mai ridicat o dată privirea spre cer și gândul ei bun a
ajuns până la Soarele de Vară și la Norul de Furtună, care degrabă
au coborât din înaltul cerului prin fereastra deschisă de lângă
intrarea în Sala Tronului. Valeții de la ușă au intrat în sală și au
anunțat sosirea celor doi:
– Măria Ta, Soarele de Vară și Norul de Furtună au sosit deja.
– Să intre mai întâi Soarele de Vară.
Complet îmbrăcat în galben și cu o bonetă în culorile
curcubeului, cu un penel în mîna dreaptă și cu o paletă de culori
în mâna stângă, Soarele de Vară a intrat dansând și s-a îndreptat
direct către rege și boieri, i-a salutat cu o plecăciune adâncă, după
care s-a dus lângă prietena lui, Vara, și sărutând-o pe obraz a făcut
cu ea câteva piruete prin odaie. Toată lumea a zâmbit veselă la
apariția acestei făpturi atât de ciudate.
– Am înțeles că m-ați chemat, Măria Ta?
– Te-am chemat, Soare de Vară, să ne lămurești cum stăm cu
căldura pe care ne-o vei dărui nouă dacă prietena ta, Vara, va fi
aleasa mea.
– Oooooo, Mărite Rege și stimați boieri. Eu vă iubesc nespus
de mult pe toți, pe toți, pe toți și recunosc că uneori din prea
multă dragoste poate vă dau cam multă căldură. Dar promit că pe
viitor voi fi mult mai atent. Chiar nu m-am gândit că uneori vă
fac rău cu căldura mea. Eu credeam că vă bucurați. Am văzut că
în zilele călduroase toți copiii voștri se bălăcesc din zori și până-n
seară în apă și m-am bucurat pentru ei și pentru voi. Știți, afară e
Norul de Furtună, care ar putea să vă spună că atunci când mi se
părea mie că vă este prea cald îl rugam să mă ajute să vă răcoresc.
– Să intre și Norul de Furtună, să auzim dacă flușturaticul
acesta spune adevărul, a spus boierul Iulie, prieten și el la cataramă
cu Soare de Vară.
– Să intre, să intre, au mai spus câțiva boieri.
– Dacă-i bal, să fie bal. Să intre, a adăugat Regele An.
La deschiderea ușilor s-a auzit un tunet și a fulgerat o lumină
puternică, după care înăuntru a năvălit Norul de Furtună,
întunecat la față și supărat.
– Cine a îndrăznit să-mi tulbure somnul? Apoi, schimbându-și
glasul dur cu unul mieros, a adăugat:
-Aaaa, Mărite Rege An. Îmi cer scuze. La ordinele Măriei
Tale! Cu ce vă pot fi de folos?
– Soarele de Vară aici de față a spus că de multe ori când sare
calul cu căldura și cam pârjolește pământul tu îl ajuți să aline
suferința oamenilor și îi răcorești în așa fel încât să le fie iar bine.
E adevărat?
– Deh, uneori e atât de distrat, încât într-adevăr cam sare calul
cu căldura. Și atunci ce să-i fac? Suntem prieteni vechi și trebuie
să-l ajut. Și pe el, și pe prietena noastră, Vara. Sărut mânușițele,
buna noastră prietenă, a mai spus îmbrățișând-o și sărutându-i
mâna fetei.
– Asta când nu sunteți supărați. Știu eu că atunci când aveți
ceva de împărțit te răzbuni pe el și imediat ne îneci în ploi
torențiale, a spus Iunie.
– Ei, nici chiar așa, boier dumneavoastră. Doar ne cunoaștem.
Nu fac asta cu intenție. Mă mai necăjesc și eu și, negru de supărare,
îmi vărs năduful prin stropii de ploaie pe care-i vărs pe pământ.
Ei, și se mai întâmplă să ne mai certăm uneori și atunci îmi sar
în ajutor tunetele și fulgerele, dar le potolesc repede, pentru că
mie îmi trece repede supărarea. Și când îmi trece iar dau mâna cu
Soarele de Vară și împreună îi zâmbim pământului și vă bucurăm
pe toți cu veselia noastră. Căci vorba aceea, după furtună iar se-
arată soarele.
– Acestea fiind zise, sper că ne-am lămurit cu toții că nimic
din ceea ce se întâmplă pe pământ nu e întâmplător. Toate își
au rostul lor. Vară, Soare de Vară și Nor de Furtună, vă puteți
întoarce la treburile voastre în timp ce noi vom hotărî ce este mai
bine pentru rege și regat. Drum bun! le-a spus regele arătându-le
drumul spre ieșire.
Cei trei s-au plecat în fața regelui și a boierilor, au făcut o
piruetă largă, moment în care din faldurile rochiei Verii au zburat
în încăpere mii de fluturi și petale multicolore și au ieșit lăsând
în urma lor parfum, lumină și zâmbete. Efectul a fost atât de
puternic, încât toți au rămas muți de uimire.
De acum pentru cele patru anotimpuri trecuse ce fusese mai
greu. Urma ca boierii și regele să cadă de acord asupra uneia dintre
ele iar cea aleasă avea să devină regină. Cei din Sala Tronului
despicau deja firul în patru. Se creaseră patru tabere, fiecare având
preferata ei. Decembrie, Ianuarie și Februarie îi țineau parte Iernii,
Martie, Aprilie și Mai ar fi dorit ca aleasa regelui să fie Primăvara,
Iunie, Iulie și August o preferau pe mezina Vara iar Septembrie,
Octombrie și Noiembrie se simțeau mai apropiați de Toamnă.
Concluzia era una singură – toate cele patru surori anotimpuri
erau frumoase și înțelepte. Cu toate acestea, numai una a reușit să
intre în grațiile Regelui An din prima clipă în care a văzut-o, iar
el era cel care avea ultimul cuvânt, căci el urma să se căsătorească.
După ce i-a lăsat pe boieri să întoarcă spusele fetelor pe față și pe
dos, Regele An s-a ridicat din tron și a rostit:
– Boieri dumneavoastră! Toate cele patru anotimpuri surori au
povești de viață foarte frumoase. Toate sunt înțelepte, sincere și
deosebit de frumoase. Dar doar una dintre ele m-a vrăjit de cum
a pășit în această odaie și ea este aleasa inimii mele. De cum a
trecut pragul acestei încăperi totul în jur s-a luminat. Am tresărit
și parcă timpul s-a oprit în loc. Pentru o clipă, și eu, și domniile
voastre am uitat pentru ce ne-am adunat aici și am devenit mai
îngăduitori și mai veseli. Da! Ați ghicit. Cea care mi-a cucerit
inima este Vara. Vorbele ei înțelepte, rostite fără trufie și foarte
sincere ne-au mișcat pe toți. Și trebuie să recunoaștem că toți
ne simțim bine alături de ea. Numai ea ne poate dărui bucuria
trilurilor din pădure, mireasma florilor și căldura binefăcătoare
a soarelui. Prin felul ei de a fi cred că este cea mai potrivită
pentru a deveni regina acestui ținut, soția mea și mama copiilor
mei.
După cuvântul regelui toți cei prezenți au decis că este o
alegere înțeleaptă iar boierul Decembrie, cel mai vârstnic dintre
boierii Marelui Sfat, a ieșit în balconul palatului și a anunțat
mulțimea adunată în curte că hotărârea a fost luată iar regele
An se căsătorește cu cea mai tânără dintre cele patru anotimpuri
surori. De acum regatul are o regină și ea se numește Regina Vară.
La auzul veștii, clopotele au început să sune, trompetele au
început să cânte, tunurile au tras salve, poporul a aplaudat și curtea
palatului a răsunat de uralele mulțimii. O fericire nemăsurată
a pus stăpânire pe întreg regatul, pentru că veștile bune circulă
repede ca vântul și ca gândul.
Nunta Regelui An cu Regina Vară a ținut trei zile și trei nopți
și a fost celebrată cu un fast deosebit. Totul a fost împodobit cu
o revărsare de verdeață și flori viu colorate. Peste tot se revărsau
valuri de petale de trandafiri, floarea preferată a reginei. Aerul era
parfumat cu mirosul lor îmbătător. Muzica a inundat grădinile,
aleile, dumbrăvile și în orice loc te purtau pașii, acordurile ei divine
te însoțeau. Oamenii mâncau, dansau și se bucurau. O beție de
arome, culori și ritmuri muzicale se revărsa de pretutindeni. În
tot acest noian de veselie cele trei anotimpuri, surorile miresei,
stăteau singure și triste, retrase într-un ungher al grădinii de la
palat. Deși și-au promis că vor rămâne nedespărțite indiferent de
decizia regelui, Toamna, Primăvara și Iarna erau roase de viermele
geloziei și al invidiei. În loc să stea alături de sora lor mai mică,
Vara, ele se gândeau cum să facă să-i strice bucuria nunții și să
o umbrească cu norii grei ai tristeții. Soarele de Vară, care citea
toate gândurile, a ghicit imediat ce se întâmplă cu ele și le-a
mustrat foarte. Văzând că vorbele lui de ocară nu alungă șarpele
invidiei, le-a trimis în lumea largă și le-a blestemat să nu se mai
întâlnească niciodată. De atunci cele patru anotimpuri surori nu
s-au mai întâlnit niciodată și, oricât s-au străduit să se ajungă una
pe alta din urmă, nu au reușit. Regele An și Regina Vară au trăit
fericiți până la adânci bătrâneți și, așa cum și-au promis la nunta
lor, au avut în viață parte de multe bucurii, dar cea mai mare a fost
aceea de a se împlini cu copii și nepoți. Și am încălecat pe-o șa și
v-am spus o frumoasă și lungă poveste așa.
Î N C ÃUTA RE A LUN II - B A N A N Ã
Lucian-Dragoș Bogdan
L
a marginea unui oraş mare se întindea un parc şi mai
mare. Odată, demult, acolo fuseseră doar lacuri şi
mlaştini. Mai apoi, păsările aduseseră în cioc seminţe
de pomi, iar albinele polen cules din cupa florilor.
Şi uite-aşa, încetul cu încetul, s-a născut un mic colţ de paradis.
Seminţele au dat rod, iar pomii au crescut şi-au devenit pădure.
Printre mlaştini şi lacuri au răsărit flori neasemuit de frumoase, cu
parfumuri minunate.
Aşa cum toată lumea ştie, unde sunt pomi şi flori vin îndată
animale şi păsări să-şi ridice căsuţe din crengi sau din pământ.
Nu peste multă vreme, parcul cu pricina s-a umplut de ciripitul şi
glasul lor, iar larma maşinilor din oraş nici că se mai auzea.
Ei, iar în parcul cu pricina, trăia o maimuţă. Că scăpase de
la grădina zoologică, ori că se pierduse de suratele ei de la circ
– nimeni nu mai ştia. Nici măcar ea. Căci, veselă şi zglobie, avea
puţină ţinere de minte. Ştia doar că o chema Cuţa şi tare-i mai
plăcea să se dea huţa pe crengile pomilor şi să mănânce mere!
Odată, găsise pe jos un fruct lung şi galben, care i se păruse
cel mai bun din lume. Domnul Ţestoasă îi spusese că se numea
banană şi că, dacă voia să mai guste aşa ceva, atunci era musai să
meargă în oraşul cel zgomotos.
Maimuţa Cuţa s-ar fi dus şi nu s-ar fi dus. Auzise multe poveşti
despre oraş şi se cam temea. Dar văzuse în unele nopţi că luna
de pe cer arăta exact ca o banană. Şi-aşa se face că, într-o bună
dimineaţă, o-ntrebă pe surata Privighetoare:
– Tu eşti tare înţeleaptă şi mergi peste tot în lumea asta. N-ai
văzut unde se duce luna când se sfârşeşte noaptea?
Privighetoarea îşi lăsă capul într-o parte şi clipi din ochii ei ca
două mărgele.
– E-adevărat că merg peste tot, căci am concerte-n fiecare colţ
al parcului. Dar nu ştiu unde se duce luna. Mai multe aş putea să-
ţi spun despre soare, căci eu cânt ziua, nu noaptea.
– Tot acolo unde merge şi luna, se băgă în vorbă Veveriţa-cu-
Moț-Roș.
Zi de zi, ţopăia în sus şi-n jos pe trunchiurile copacilor, ducând
alune în scorbura ei.
– Te pomeneşti că merg să se-ntâlnească!? se miră Maimuţa
Cuţa
Dar Veveriţa-cu-Moț-Roș plecase mai departe la treaba ei.
– Nu ştiu, răspunse Privighetoarea în locul ei. Dar, înainte să
merg la concert, voi trece pe la Domnul Ţestoasă. Dacă ştie cineva
ce fac luna şi soarele, el e acela!
– Mulţumesc! se entuziasmă Cuţa. Abia aştept să te întorci ca
să-mi spui!
Domnul Ţestoasă locuia la marginea unui pârâu. Deasupra
uşii avea o pancartă pe care el spunea că scria numele lui întreg,
anume Domnul M. Ţestoasă.
– De la ce vine M? îl întrebase într-o zi Cumătra Vulpe.
– Este în onoarea unui străbunic de-al meu, explicase Domnul
Ţestoasă. A călătorit pe mări alături de un căpitan renumit, numit
James cu C.
– Dar James nu are C! spusese Cumătra Vulpe.
– Exact! Şi, de aceea, nici Ţestoasă n-are M! îi trăsese el cu
ochiul. Înţelegi?
Cumătra Vulpe nu-nţelesese, dar se mirase de înţelepciunea
Domnului Ţestoasă. De atunci, acestuia îi mersese vestea că ştia
multe lucruri. Mai ales că, adesea, folosea un cuvânt despre care
nimeni nu ştia ce-nsemna, dar suna tare important:
– Indubitabil!
Când îl zicea, Domnul Ţestoasă privea grav pe deasupra
ochelarilor săi rotunzi. La fel o privi şi pe Privighetoare când îl
întrebă dacă ştia unde se duceau soarele şi luna.
– Indubitabil, spuse el. Se duc în iazul de colo!
Şi arătă în direcţia în care curgea pârâul.
– Mulţumesc! strigă Privighetoarea şi-şi luă zborul, ca să-i
ducă vestea maimuţei.
Tare se mai bucură Cuţa când află! Începu să chiuie şi să se dea
huţa pe creangă.
– Hai să mergem la iaz! îi propuse Privighetorii. Să vedem
dacă găsim vreo lună-banană, că tare mi-e poftă!
– Eu n-am vreme, răspunse pasărea. Trebuie să merg la concert.
Vezi dacă nu poate altcineva să vină cu tine.
– Hmmm, căzu pe gânduri Maimuța Cuța. Cugetă o vreme,
apoi se lumină la față: Am găsit! Îl voi ruga pe Rilă.
Bucuroasă nevoie mare, porni spre vizuina lui Rilă, sărind din
creangă-n creangă.
Rilă era un iepure foarte gospodar. Numele lui adevărat era
Iepurilă-cel-cu-Picioare-Lungi-şi-Codiţa-Pămătuf, căci toată
lumea ştia că iepurilor le plăcea să vorbească mult, vrute şi nevrute.
Dar Rilă nu era ca alţi iepuri. Lui îi plăcea vorba puţină, aşa că, ori
de câte ori îl întreba cineva cum îl cheamă, răspundea scurt:
– Rrrilă.
Şi Rilă i-a rămas numele.
În ziua aceea, Rilă plivea buruienile. Avea nişte morcovi mari,
cum rar se vedeau prin acele locuri, iar Rilă era tare mândru de ei.
După cum spunea el:
– Cu morrrcovii trrrebuie să ai rrrăbdarrre. Dacă îi zorrreşti
prrrea tarrre, rrrămân pitici.
Maimuţa Cuţa ajunse la vizuina lui, îi dădu ocol şi intră în
grădină. Acolo, Rilă stătea aplecat şi tocmai termina de plivit al
şaselea rând.
– Salutare! spuse Cuţa, veselă. Ce morcovi frumoşi!
– Aşa e! Uite, dacă vrrrei să mă ajuţi, e o grrreblă rrrezemată
de garrrd!
Maimuţa Cuţa era tare bucuroasă să poată fi de folos. Pe dată,
uită pentru ce venise acolo şi se apucă de treabă. Abia la amiază,
obosiţi, se aşezară amândoi pe iarba verde ca să-şi tragă sufletul.
– N-aş fi rrreuşit să lucrrrez atâta fărrră tine! spuse Rilă.
Mulţumesc mult! Ce zici de un paharrr de suc de morrrcovi?
Cuţa se gândi că ar fi preferat suc de banane. Și uite-aşa îşi
aminti pentru ce venise la prietenul ei. Îi povesti şi lui, rugându-l
s-o însoţească până la iaz.
Rilă îşi mângâie gânditor mustăţile lungi.
– Hmmm... Eşti sigurrră că nu sunt doarrr un singurrr soarrre
şi o singurrră lună?
Cuţa începu să râdă de naivitatea prietenului ei.
– Cum să fie doar câte unul, Rilă? Vin mereu din aceeaşi parte
şi merg în aceeaşi direcţie. Nu i-am văzut niciodată să se-ntoarcă!
– Ce-i drrrept, nici eu! recunoscu iepurele.
– Vezi? Asta-nseamnă că, în fiecare dimineaţă, un alt soare
porneşte după cel de dinainte. Iar noaptea, altă lună. Sorii arată
toţi la fel, dar unele luni sunt grase, altele arată ca nişte banane.
Pe-astea aş vrea eu să le găsesc.
– Şi crrrezi că-n iaz e cineva carrre prrrinde toţi sorrrii şi toate
lunile?
– Se prea poate. Şi le pune la păstrare, aşa cum faci tu cu
morcovii, iar Veveriţa-cu-Moț-Roș cu alunele.
– Hai să merrrgem să vedem! se-nvoi Rilă.
Dar drumul spre iaz era lung. Una era să-l străbaţi în zbor,
ca Privighetoarea, alta pe jos, ca ei doi. Când ajunseră acolo, se
înserase. Văzând o broască pe o frunză de nufăr, Maimuţa Cuţa se
apropie, salută politicos, apoi întrebă:
– Acesta este iazul tău?
Broasca o privi mirată.
– Acesta este un iaz iaz. Tăul e mult mai adânc!
Maimuţa Cuţa se scărpină în creştet. Tare ciudat mai vorbea
broasca aceea! Se uită încurcată la Rilă, iar acesta întrebă, la rândul
lui:
– Aveţi, cumva, în iaz un soarrre şi o lună?
– Sigur că da! se mândri broasca, umflându-şi guşa. Mama face
nişte prăjituri grozave cu unsoare!
Cei doi prieteni nu înţelegeau nimic. Căutând o întrebare
potrivită, Rilă ridică privirea spre cer şi văzu că luna tocmai îşi
făcuse apariţia. Când dădu să vorbească iar cu broasca, ia-o de unde
nu-i! Pesemne, se plictisise de asemenea musafiri grei de cap şi
sărise înapoi în iaz.
Căutând-o cu privirea în apă, Rilă văzu altceva.
– Prrriveşte, Cuţa!
– Ce e, ce e?
– Uite: luna de pe cerrr e în apă!
Maimuţa Cuţa se întristă.
– Înseamnă că broaștele prind sorii şi lunile...
– Ei, ei, nu fi aşa de supărrrată! o mângâie Rilă. Ai auzit
ce a spus brrroasca: fac prrrăjituri cu ele! Aşa cum eu mănânc
morrrcovii, tot aşa mănâncă şi ele sorrrii şi lunile!
Maimuţica dădu din cap. Ar fi vrut să le ceară măcar o lună-
banană, să mănânce şi ea. Că tare-i mai era poftă! Aşa că le aşteptă
cuminte să iasă iar afară. Rilă se scuză că se făcea prea întuneric şi
nu se cădea să stea pe-afară la ora aceea. Plecă spre casă, lăsând-o
pe Cuţa singură.
Aşteptă ea cât aşteptă, apoi i se făcu somn şi adormi.
O trezi o mare hărmălaie. Toate broaştele din iaz se adunaseră
pe nuferi şi cântau de zor.
– O! se minună Cuţa. Deci broaştele sunt un fel de privighetori!
Cu siguranţă că nu puteau fi rele dacă era aşa! Rilă avusese
dreptate. Fericită, Maimuţa Cuţa le ascultă întreaga noapte, ba
chiar şi dansă pe cântecele lor. Plecă spre casă, obosită, abia când
se pregătea să răsară soarele.
Sus, pe creangă, Privighetoarea tocmai îşi curăţa penele, așa
cum făcea în fiecare dimineață.
– Ei, Cuţa, ai găsit iazul?
– Da!
– Şi ai mâncat o lună-banană?
– Ăăăă...
Abia atunci îşi dădu seama maimuţica de faptul că, vrăjită de
cântecul broaştelor, uitase să le ceară luna cu pricina!
– Am uitat, recunoscu ea.
Apoi se întinse pe un culcuş de frunze şi adormi buştean.
POVE STE A B Ã IATU LU I ªI A
F LUT URELUI- H A RTÃ
B
ăiatul stătea îmbufnat în sala de lectură. Se balansa
pe scaun, plictisit. Răsfoise cartea din fața lui, apoi o
aruncase pe masă. Era plină de discursuri interminabile.
Primul dialog îl găsise abia la pagina a treia. O prostie. Măcar
scaunul făcea ceva. Scârțâia, dacă știa cum să se miște pe el. Dacă
ar fi avut telefonul... Dar mama i-l luase.
– Te-am adus aici să citești, îi spusese. Să mai scoți nasul din
netul ăla.
Apoi plecase, după ce discutase cu bătrânelul ce-l iscodea de
după un raft pe care se prefăcea că aranjează cărți.
– Nu-ți place cartea? se auzi o voce hârâită.
Tresări. Privi buimac în jur. Bătrânelul se afla acum la un pas
de el. Parcă zburase într-o clipă dintr-un loc în altul.
– Ăăăă... eu...
– Știu, știu, nu-ți place să citești, așa-i?
– Nu prea.
– Ți se pare că o carte e doar o plictiseală imensă, nu?
– Mda...
– Da-da-da... Bătrânelul dădu din cap cu înțelegere, apoi se
duse cu pași târșiți spre o masă veche. Am mai întâlnit și alți copii
ca tine.
– Și? Ce-ați făcut?
– Le-am spus povestea băiatului și a fluturelui-hartă.
– Povestea... cum?!
– Și știi ceva? ignoră întrebarea bătrânul. După ce au ascultat-o,
toți au început să citească.
– Da?
– Ai vrea s-o auzi?
Părea mai interesant decât orice altceva se putea întâmpla în
acel moment.
– Da.
– Demult, pe vremea când biblioteca asta abia se-nfiripase, a
venit aici un copil care, la fel ca tine, se plictisea de moarte. Ar fi
vrut să stea afară, să alerge după păsări, să lege tinichele de cozile
câinilor, să pescuiască în pârâul de lângă moară... Dar n-avea de
ales. Trebuia să stea, în fiecare zi, o oră în încăperea asta mohorâtă.
Câteva zile doar a frunzărit cărțile de pe rafturi. La un moment
dat, a găsit o poveste despre un balon. S-a suit în el și acesta l-a
purtat deasupra Africii Centrale. I-a plăcut atât de mult, încât
imediat s-a îmbarcat pe o corabie, alături de doi copii ce plecaseră
în căutarea tatălui lor. S-a dus cu ei până hăt! departe, în Oceanul
Pacific! Apoi s-a-ndreptat spre Țara de Foc după un prieten vechi,
ba chiar a zburat și printre stele, către o planetă micuță pe care se
afla o floare. Și uite-așa, an după an, în sufletul lui s-au desenat
locuri de poveste, rute de călătorie, s-au zidit orașe minunate, au
fost îngropate comori ale piraților și câte și mai câte! Iar când a
venit sorocul, sufletul i s-a deschis și din el și-a luat zborul un
fluture uriaș, ce avea hărți pictate pe aripi. De atunci, ori de câte
ori dorește să evadeze, deschide o carte, iar fluturele își deschide
aripile și-l duce departe, în alte lumi...
Băiatul se uită lung la volumul din fața lui.
– Chestia asta poate face așa ceva?
– Știi ce zic? Nu mă crede pe cuvânt. Încearcă și spune-mi tu
dacă e așa sau nu.
– Oookaaay, acceptă băiatul cu jumătate de gură. Rămase o
clipă pe gânduri, apoi întrebă: Dar trebuie neapărat să fie fluture?
– O, sigur că nu! La mine a fost fluture. La tine poate fi orice
altceva.
S PÂ N UL CE L F RUM O S ª I
FÃT SPÂ N O S
Mircea Borcan
O
rice fetiță, ori că-i mare, ori că-i mică, are-un tătic și
o mămică! Dar nu, orice fetiță mică, ce are un tătic și
„ o mămică, adoarme chiar la oră fixă (așa ceva, nu se
există!), fără ca cineva, din casă, să nu-mi spună că sunt frumoasă,
că am păpat ce-a fost în farfurie, fără ca noaptea ce-o să vie să nu
se-ncheie, omenește: s-aud un basm sau o poveste!”
Așa gândea ea, Dalinușa, ce-o mai strigau copiii „corcodușa”,
de-așa rotundă fețișoară și vorba dulce-acrișoară. Stă cu buzuța-
mbufnată, pe-o perină cocoțată, mormăind un cântecel – că, așa,
numai cu el, putea seara Dalinușa ca să-și adoarmă păpușa. Cu
mânuțe-ncrucișate și ocheade-nlăcrimate, privea cu-așteptare ușa,
„corcodușa” Dalinușa, ca o ființă să apară, mama, tata, bunăoară, și
să-nceapă a povesti, câte-n lună și în stele, până când, încet, încet,
genele devin mai grele. Ușa se deschise larg, și zâmbind tocmai
din prag, apăru tăticul, ce putea face din orice o poveste pentru
țânci (ce umblau numai pe brânci) sau un basm, la domnișoare, cu
prinți și cu prințișoare (aia sunt și eu, se pare, că demult merg pe
picioare) se mândri ea, Dalinușa, mângâind încet păpușa, căreia
ceva nu-i plăcea... Trase plapuma pe ea, o luă cu legănatul, c-așa-s
păpușile, când le-apucă sughițatul.
Și, cum spuneam, intră tăticul, închise ușa-ncet apoi (înseamnă
că mama este schimbul doi! gândi Dalinușa „corcodușa”) și zâmbi
așa-deodată: ce frumos doarme, păpușa!
– Ce-mi spui tată, astă-seară: un basm sau povestioară?
El se-așează lângă pat, pe un scaun demodat, o sărută-ncet
pe-obraz, apoi pe mânuța dreaptă, și o-mbrăcă într-un surâs, de
la frunte, pân’ la talpă. Dalinușa-l cunoștea, știa șmecheria sa și-
nciudată, țuști! Din pătuț îndată:
– Eu mă duc până la baie, dar, când vin, să nu-mi spui iarăși o
trăsnaie!
– Într-o pădure foarte verde – zise tatăl – că pom cu pom nu se
mai vede, într-un luminiș, pe-o coastă, lângă doi cai ce păreau să
pască, stăteau toropiți de soare, sătui de-atâta-nverșunare, ca doi
amici (care nicicând n-au fost): Spânul și cu Făt-Frumos.
– Tată, întrebă fetița, ce caută Spânul, aici, lângă Făt-Frumos?
El e-n povești cu Harap-Alb, și călare și pe jos!
– Dalinușa „corcodușa” – zise tatăl – omul foarte rău, hapsân,
care se numește Spân, căutând pe Harap-Alb, s-a-ntâlnit cu Făt-
Frumos, și, să știi, că-n țara lor, din hotară până-n hăt, răul era
peste tot!
Sătui să-și facă pocinoage și în necazuri să se bage, tot căutau
de-o vreme bună, un izvoraș sau o fântână, să-și potolească setea,
care sleiește de putere orice-arătare.
După o stâncă, ascunzându-și a sa hârcă, vrăjitoarea, cea mai
rea, care de mult aștepta să-l prindă pe fiecare, să le-arate ce putere
are, se transformă într-o băbuță, cu haine vechi și ponosite, suită
într-un fel de căruță și strigă în gura mare c-are apă în ulcioare.
– Dalinușa „corcodușa”, crezi c-avea apă mătușa? mă-ntrebă
tata deodată și-i răspund, așa, hai-hui:
– Nu știu, dar aștept să-mi spui!
Îmi trase plapuma mai lângă nas și, după acest scurt popas, îl
văd pe tata oftând discret, și-ncepe-a se uita la bec.
– Tată, să nu-mi stingi lumina, că uite, mă trece un fior: ce-
avea vrăjitoarea în apa din ulcior?
– În apa limpede și rece, cea mai hapsână vrăjitoare punea la
cei ce-i pedepsea, o picătură de licoare (secretul ei de veșnicie,
cum că a fost și o să fie, printre basme povestită, cea mai, cea mai
renumită). Dar, ce făcea ea cu licoarea, pe care-o beau toți însetații,
nu făcea nimeni pe lume: nici doctorii și nici vracii! Făcea ariciul
ca să aibă pene, urșii nu umblau alene, aveau picior de iepuraș,
când vedeau un lup ce urla pe un imaș. Căprițele făceau ouă, din
soare începea să plouă, rața avea cap de oaie. Trântorii făceau toți
miere, și fugeau din floare-n zbor, în timp ce albinele bârfeau,
stând picior peste picior, boul nu trăgea la jug, să are la plug în
zori, era numai premiant printre vacile din școli, leul era șoricel,
elefantul: puricel, pisica era un tigru, n-o puteai chema cu pâsss!
Mai încolo, în pădure, râsul era mult mai trist ca plânsul, gâsca
făcea ouă pătrate, doi cu cinci nu făcea șapte, câinii, cu covrigi în
coadă, plângeau că n-ajung să-i roadă.
Stăteam așa, eu, cu mirarea de câte putea face vrăjitoarea,
și-ntreb, să fie într-o doară:
– Așa-i, că-n povestioară, se întâmplă că și porcul zboară?
– Nu era porc, era purcel, cu avioane după el, și guița așa de
tare, gândeai că zboară reactoare.
„Toate erau cu fundul întors” zice liliacul împăiat și cam sfătos,
ce stătea pe-un ram, cu capu-n jos. Cele multe se-ntâmplau, când
cei doi apa își beau. Cum, care, mă rog frumos? Spânul și cu Făt-
Frumos!
Au băut ei din ulcioare, apa cu stropi de licoare, adusă de
vrăjitoare, și-n timp ce stăteau într-un cot, pe covorul cel de iarbă,
celei slute și urâte începea să-i curgă-n barbă spumă de cuvinte
vechi, ce n-au ajuns mai niciodată, la muritori, la urechi: zalanga-
strumba, talanga-tulumba, cârmâz-anama și bla-bla-bla și bla-
bla-bla. Atunci, pe loc, și dintr-odată, minunea se ivi pe dată:
Spânul și cu Făt-Frumos nu mai erau cei ce au fost: Făt-ul avea
cap de spân, iar capul lui Făt cel frumos stătea pe trupul spânului
grețos.
– Acum, zice vrăjitoarea – mi-am văzut visul măcar: Spân
Frumos pe-un cal măreț, Făt Spânos, pe-un măgar nătăfleț.
Plecară-n grabă, pe-nserat, s-ajungă la Roș Împărat, care, de atâta
soare, era cam decolorat.
Spân Frumos, pe cal măreț, copitat, cu părul creț, bate-n ușă
să-i deschidă c-a venit la el, în tindă, nu în săbii să se bată, ci
să-i dea frumoasa fată, ce-o chema, nu Mărioara, ci, pur și simplu
Roșioara.
– Păi, Roș Împărat Decolorat, am plecat de-aici îndat’, eu și
sluga mea de pe măgar, de ne-ai asculta măcar! Noi am venit hăt
de departe – n-am vrut să-ți trimitem carte – eu, pe cal, și doi
măgari. Am avut și doi ogari, dar s-au prăpădit pe drum, deci
ascultă ce îți spun: vreau s-o duc la mine-acasă pe Roșioara, cea
frumoasă, să mi-o fac împărăteasă! Și cum n-am timp ca să mă
plimb, spune-mi, ce vrei de la mine-n schimb?
– Vă pun, la amândoi, o întrebare și aceluia ce habar n-are,
capul îi va sta la picioare!
– Ha, ha, ha! – începe Spânul a râde cu gândul mereu la gâde,
mă-ncumet, zi-i întrebarea, ca să pot să-ți văd mirarea, când voi
pleca din a ta casă, cu Roșioara mireasă.
– Întrebarea-i numai una: „Cât fac unu și cu una?”
Se întoarce Spân Frumos deoparte și începe-a număra, că
n-avea degete de-ajuns, de la mâna sa, transpirând, lovit de boală
(cât a fost elev avea numai nota 2 la școală).
– Doi ai zis? își ridică nasul (cred că-mi auzise glasul!) și
se-ntoarce spre-mpărat: „unu și cu una” fac doi, dintotdeauna, și
haide, Roș Împărat, odată, dă-mi în grabă a ta fată!
– Încă nu, stai, să vedem pe cel ce stă pe măgar și vorbește-așa
de rar, poate că el știe cât fac „unu și cu una” și-i dau fata de soție.
– Îl omor pe derbedeu! Ăsta este sclavul meu! și nu văd ca el
să știe și să-mi ia a mea soție! rosti Spânul cel Frumos, și sări de
pe cal, jos.
– Ia, zi, măi, tu, cel urât – zice Spânul cel Frumos, coborând de
pe cal jos, către Fătul cel Spânos – cât mai face „unu și cu una”, că
cifra doi e numai una și să nu-mi umbli cu minciuna!
– Prea slăvite Împărate – zise Făt Spânos – după cum scrie la
carte (aici Spânul se roși, că știa ce poate ști!) „unu și cu una” au
făcut dintotdeauna, după datina străveche ...o pereche!
– Îl îmbrățișă-mpăratul, Spân Frumos își vedea la picioare
capul, iar Roșioara începu a plânge, simțea că inima i se frânge,
ceva îi stătea în gât: cum să trăiască, ea, cu așa bărbat urât? Nu știa
deloc, sărmana, și nici Roșul Împărat de soare decolorat, că luna,
când iese din nori, se întâmplă deseori, să se desfacă orice vrajă –
portocală fără coajă – și acel cu capul slut și frumos la trup, lângă
cel cu trup grețos și la cap frumos, să aibă destinul său: unul bun
și altul rău. Căzu leșinată jos, Roșioara, când văzu ce Făt-Frumos
o s-o ia de nevastă, s-o ducă spre a lui casă. Că, sub luna lucitoare,
niciun adevăr nu moare: când vezi cum stă drept, călare pe-un cal
alb, în păr stufos omul bun, deci Făt-Frumos și, pe-un măgăruș
călare, cea mai urâtă arătare, pus pe rele cu duiumul, omul rău,
adică Spânul.
Cu moș Ene pe la gene, Dalinușa „corcodușa” deschise un ochi
cornut (celălalt dormea, de mult) și cu ultima sforțare, îi mai puse
la tătic o întrebare:
– Ce s-a întâmplat cu Spânul, săracul, i-a tăiat capu-mpăratul?
– Nu, fiind nunta prea aproape, n-ar fi vrut alte păcate, așa
că l-a lăsat la drum întins și pe ploaie și pe nins, și i-a spus, clar,
răspicat, să nu mai treacă niciodat’, pe la curte de-mpărat!
– Ce bine că n-a văzut moartea, aveam albă toată noaptea!
zise Dalinușa „corcodușa” auzind cum se-nchide ușa, după tatăl ce
plecase și pe frunte-o sărutase. Își luă păpușa-n brațe, o sărută pe
obraz și închise ochișorul (ăla, ce-i rămase treaz).
Se sculă de dimineață, păpă tot din farfurie și cu pliuri la
rochiță, numai cocardă, fundiță, ajunse la grădiniță. Doamna
lor educatoare le punea, pe fiecare, să spună ceva: o vorbă, un
basm ce-l avea în tolbă. Bineînțeles că Dalinușa „corcodușa” le
spuse povestea toată și văzu educatoarea, încruntată, supărată.
M-a-ntrebat:
– Povestioara, cine ți-a șoptit-o, seara?
Mă uit la ea cam înciudată: doamna asta nu prea știe că am
mamă și am tată?
– Doamna educatoare, să știți că povestioara asta mi-a spus-o,
azi-noapte, tata!
S-a uitat în ochii mei, și, fără dram de vreun temei, m-a dus
într-o altă clasă, m-a pus lângă ea, la masă, și după ce a închis ușa
mi-a vorbit!
– Măi, Dalinușa! Tu știi cât îi păcatul de mare ca să dai lui Făt-
Frumos, o altă înfățișare? Să n-aibă dinți, să aibă gura cât o șură,
să aibă nasu-ncovoiat, de rinocer, din bălți scăpat? Să aibă limba
ascuțită, cu negru gura ceruită, ochii sașii și pinteni de curcan pe
la călcâi, obrazul supt și capul mare, cu mintea dusă pe răzoare,
sperietoare și nu altceva, s-alungi ciorile cu ea? Cine ți-a spus
povestea, să știi că este un om rău, și te-ntreb: ăla, sigur, era tatăl
tău?
– Tata este, doamnă-educatoare, că merge cu mama la plimbare,
îmi dă bani de ciocolată, nu scap, când dorm, de el nesărutată! El
îmi spunea mereu că, sub fundiță ar vrea să-mi crească o rotiță, să
văd lucruri mari, spre mai departe și nu atât cât scrie-n carte. Iar
lucruri negre – îmi spunea – să le colorez cu mintea mea.
Eram așa de supărată că-l făcea rău pe al meu tată, că, atunci,
la ora mesei, farfuria cea de felul doi, întinsă, am udat-o cu trei
lacrimi, și-am lăsat mâncarea neatinsă.
Până la urmă mi-a dat dreptate, m-a lăsat, dar ce mă fac în
astă seară, cine-mi spune o povestioară? Tata e plecat departe (se
pare își lansează-o carte!) cu mama, nu pot adormi, că știe numai
poezii. Și, după ce că turuie la poezii întruna, întâi de toate, îmi
stinge lumina. Să-i spui copilului o poezie, cu becul stins, este o
mare nerozie! și, ce să zic, mămica mea, atunci când îmi recita, îmi
alegea doar versuri lungi. O știu eu ce urmărea! De-aia, stând și
așteptând, așa, să vină versul celălalt, cu rima între mine și păpușă,
eu eram cea care adormise prima. De era tata, era mult mai bine,
știam ce greu somnul îmi vine, nu îmi cădea geană pe geană, de
câte întâmplări ciudate fugeau din pagină de carte. Simt că-n
seara asta mi-ar fi povestit ceva, cu „ce-a mai fost” și „ce va fi”, ceva
de râs, de plâns, și-apoi să mă cuprindă teama, că, sigur, Muma
Mumelor pădurii era... Ileana Cosânzeana.
POVESTE A LUI Þ IRIBO C - S O C
Viorica Cazan
U
ndeva, nu prea departe și nu prea demult, pe Colina
Verde unde nimeni nu se pierde a așezat Dumnezeu
o tufă deasă și verde de soc.
Pe lujere îndrăznețe buchețele de floare se legănau în adieri
molcome de vânt, care se asemănau cu niște umbreluțe cu miros
delicat și puteri tămăduitoare. Soarele își trimitea raze călduțe și
săruta cu vraja lui florile micuțe. În tufa aceasta își avea căsuța
ei minunată o familie de spiriduși, familia Țiribocilor. Mama îi
îngrijea și îi creștea cu drag pe Țiriboc și pe Țiribica.
Într-o seară, după ce a terminat cu roboteala și cu masa de
seară, mama a pus-o pe Țiribica să citească de pe o frunză mare,
verde, o poveste. Țiriboc era cu mintea departe, visa să vadă
lumea, să cunoască tainele ei, ai casei nici nu bănuiau că-l apucase
dorul de ducă. Dimineața, îmbrăcat în pantalonii lui verzi croiți
din frunzele unei flori și cu o cămășuță dintr-o petală galbenă,
desculț, după ce mâncă repede, a dispăru cât ai clipi.
– Țiriboc, nu pleca departe de casă! se auzi dojana mamei.
Țiriboc-Soc, cel născut în flori de soc, nu mai auzi îndemnul.

Își desfăcu aripile, ciuli urechile amândouă, antena radar crescută
dintre firele de păr în mijlocul podoabei capilare îl conduse înspre
nemărginirea din fața tufei părintești până a ajuns la balta unde
a coborât parașutându-se deasupra apei: nu mai văzuse așa ceva.
– Încet, încet, tinere! orăcăi cineva, vezi să nu te îneci, mai
spuse aceeași broscuță.
Țiriboc privi cu atenție la arătarea cu patru picioare scurte,
ciudată și cu o gură mare din care ieșise o limbă teribil de urâtă și
la apa limpede care era aidoma unei oglinzi; se privi curios: două
urechi, una lungă și ascuțită, cealaltă mai bleagă, mică și aproape
rotundă, dar nu clăpăugă, înfrumusețau chipul lui de spiriduș,
părul îi era galben, strălucitor, brațele îi erau de folos pentru a
prinde cu ele, pe spate își văzu două aripi fine care îl ajutau la zbor,
picioarele nu îi erau lungi, le simțea sănătoase, zâmbetul chipului
arăta că e un copil fericit.
– Acesta sunt eu! Formidabil!
Apa se văluri dintr-odată, pentru o clipă a tresări și Țiriboc-
Soc își pierdu chipul…
– Unde ai plecat, cine te-a furat… îmi plăcea chipul meu, spuse
trist.
În apă apăru înotând un peștișor care îi răspuns:
– Copilule, aici locuim eu și alți peștișori și ne grăbim la treburi
importante.
Țiriboc-Soc își luă la revedere.
– Drum bun, orăcăi broasca sărind în apă după un stufăriș.
Își deschise larg aripile și zbură înspre verdele pădurii. Abia a

avut timp să vadă pe cărare, mergând spre baltă, pe Nucu-Bursucu
despre care îi povestea mereu mama cum că ar trăi prin apropiere
și îl recunoscu imediat.
– Încotro te-ai pornitm tinere? Să ai o zi bună! și plecă fără să
aștepte răspunsul. Pesemne că era foarte grăbit.
Zbură spiridușul ce zbură și se așeză obosit pe o creangă. Nu se
gândea la ai săi, nu știa ce va urma, nu s-a odihnit prea mult când
ramul a început să se zbată, tocmai a sărit cineva și creanga unde
el poposise se legăna:
– Cine-i acolo, cine ești?
– Sunt Rița, o veveriță, căsuța de aici este a mea, ai venit în
vizită, mititelule? M-am întors de la muncă, am adus alunele la
cămară, am nevoie de provizii, acum că am terminat treaba vreau
să îmi aranjez puțin fața.
Rița scoase o oglinjoară, își perie urechiușele cu smocurile de
pe ele, apoi se privi ca să își vadă zâmbetul, dacă îi este frumos și
la urmă își puse în codiță o fundă roz. Apoi îl întrebă:
– De unde vii, unde mergi?
– Vin de pe Colina Verde, sunt Țiriboc și m-am pornit să
cunosc lumea…
– Ha! Ha! Lumea este mare, tare întinsă, e viață, nu o poți
vedea pe toată, dar vei vedea multe. După ce mai rătăcești prin
pădure poți să dormi pe ramul meu, până în zori.
Gândindu-se la tot ce va urma să i se întâmple spiridușul se
întrebă:
– Oare unde duce cărarea aceasta?
Neașteptat i-a răspuns un urecheat, căci Țiriboc -Soc poposise,
fără să știe, pe urechea acestuia, care s-a speriat.
– Ce cauți pe urechea mea?
– Scuze, scuze, m-am rătăcit, eu sunt un spiriduș, dar tu cine
ești?
– Sunt Aș-Iepuraș, sperios și poznaș. M-ai speriat, eu stau
ascuns în tufa aceasta, nu vreau să fiu hrană pentru dușmani….
– Ai dușmani, Aș-Iepuraș?
– Am câțiva: o Vulpe șireată mă pândește de mult, iar un Lup
mă aleargă, noroc că sunt iute de picior și așa reușesc să mai fiu
în viață…
– Înseamnă că trebuie să mă feresc și eu!
– Nu îți fie teamă, ei vor ceva mai consistent, ești prea mic
pentru ei, eu am plecat, se apropie Cumătra, trebuie să dispar.
Țiriboc-Soc nu putea înțelege de ce Cumătra avea coada
așa mare și ce fel de veveriță portocalie era, cum de nu locuia în
crengile copacului ca Rița?
– Netotule, eu sunt terestră, nu îmi plac ramurile copacilor și
nu sunt vegetarian, eu prefer carnea gustoasă de iepure și peștii,
acum lasă-mă, am plecat, am pierdut pe Aș-Iepuraș care ar fi fost
bun de friptură, mi-e foame, mi-e foame!
– Și mie, și mie, șopti Țiriboc.
– Mititelule, poți să mănânci din bobițele mele parfumate și
zemoase a spuse impresionată o zmeură.
– Ce frumoasă ești, se miră spiridușul.
– E și dulce și zemoasă, parfumată, gustoasă, a completat rugul
ce o susținea.
După ce s-a hrănit Țiriboc i-a mărturisit rugului:
– Lângă tufa de soc, de acasă, nu departe, este un rug cu zmeură
neagră.
– Nu e zmeură, băiete, zâmbi rugul, și nu e chiar neagră, acela
e fratele meu, murul, care are mura aproape neagră, dar cu gust
diferit de al nostru.
– Te cred, voi gusta din oacheșele bobițe la întoarcere, îți
mulțumesc pentru hrană, la revedere.
Pentru că se însera, se așeză pe un ram, adăpostindu-se.Când
să adoarmă a văzut printre frunze lămpașul cerului dăruindu-și
lumina care îi amintea de acasă, nu pricepea cum călătorise cu
el; acasă se aprindea vrăjit pe cer, rar norii nu îi dădeau voie să
privească spre pământ și să își arate chipul. Micuțul a adormit.
Deodată, nu știe de ce, s-a deșteptat fără să vrea și a privit în josul
crengii, luna argintase o mică poieniță în care o arătare așezată pe
patru picioare își ocrotea un pui aflat lângă ea.
– Încet, să nu le sperii, spuse o pasăre din ram, sunt obosite de
mult drum! Ea e Mama Căprioara și cel mic e un pui de cerb, se
odihnesc, sunt cu urechile ciulite, atente să nu le atace lupii.Toată
ziua au alergat, acum au nevoie de odihnă.
Țiriboc oftă din greu, mulțumi cerului că lupii nu mănâncă și
spiriduși, le-ar fi ajutat pe sărmanele animale, dar nu vedea cum.
Totuși, el va fi atent, le va alerta dacă va fi nevoie.Îl apucă un dor
nebun de mama sa, doamna Țiriboca, dar se calmă și se gândi că
mai sunt multe de văzut.
Dimineața și-a deschis ferestrele albastre ale cerului, soarele

s-a ivit vesel, nu era soarele din baltă, era o floare imensă, aurită și
fierbinte și înfrumuseța cerul.
– Haide la drum, i-a șoptit o rază de soare, trece vremea,
deschide ochii bine să poți admira priveliștea.
Spiridușul era fermecat de tot ce vedea.Pădurea se termina pe
un fel de tăpșan care apoi continua cu un ogor plin de minunății,
o parcelă de pământ avea pe ea tot felul de flori pictate din soare
și soldați stând drepți, iar mai încolo grădini verzi.
– Bine ai venit, i se adresă o vrăbiuță gureșă, florile-soarelui sunt
minunat de frumoase, soldații nu sunt decât tulpini de porumb
încărcate de știuleți galbeni ca aurul, grădinile de zarzavat sunt
pline de legume, mai încolo, privește, sunt viile și livezile satului.
Pe araci vița-de-vie și-a întins strugurii la soare, dulci și îmbietori,
în livezi sunt pe crengi mere, pere, gutui, prune….
– Ce mari sunt!
– Nu sunt mari, ești tu mititel, vei gusta și te vei convinge de
bogățiile plaiurilor pe care le colinzi. Acolo, în fața ta, e satul unde
trăiesc oamenii.
– Ce arătări caraghioase! Aceia cine sunt?
– E o ceată de copii care se joacă.
– Uite și un lup…
– Da’ de unde, acolo e Grivei, câinele cel jucăuș.
– Mă va mânca…
– Nicio grijă.
Spiridușul își luă avânt și se așeză pe umărul unui băiețel care

pe lângă el părea un uriaș.
– Nu da cu palma, să nu mă omori, sunt un băiețel liliputan,
mă cheamă Țiriboc-Soc, sunt de pe Colina Verde unde nimeni
nu se pierde.
– Mă bucur să te cunosc, eu sunt Ionică, așază-te pe arătătorul
meu să te văd mai bine! Vrei să fim prieteni?
– Te văd însoțit… cine sunt ei?
– Sunt colegii mei de școală, învățăm să scriem, să citim,
să socotim, iar arătările acestea două sunt Grivei, cățelul meu
credincios și Tarcățica, pisica mea. Nu te speria, nu îți fac rău!
– Eu credeam că sunt un lup alb și o veveriță tărcată. Mă bucur
că i-am cunoscut.
– În curând va începe școala, a continuat Ionică, frunzele s-au
ruginit și vor cădea, va veni mai apoi iarna.
– Cine e iarna?
Ionică îi explică despre anotimpul alb, îi spuse că iarna este o
vreme rece, albă și înghețată, îi vorbi despre zăpadă, sănii, fulgi.
Tare se miră spiridușul de câte auzise.
– Mă grăbesc să nu mă apuce pe aici iarna, mama cred că este
foarte îngrijorată, voi reveni, la revedere, mi-a părut bine că v-am
cunoscut!
Cum, necum, Țiriboc nimeri pe o frunză galbenă ce s-a
scuturat de pe o creangă și nici nu mai avea nevoie să își desfacă
aripile, ajunse ușor până la căsuța Riței.
– Salut, prietene, te-ai întors, te grăbești? Bate vântul tăios
semn că se schimbă vremea, grăbește-te, vin ploile!
Nu mai putea zăbovi și porni radarul, antena îi indică direcția și
drumul cel mai scurt. În fața căsuței, Țiribica, surioara, a lăcrimat
văzându-l venind.
– În sfârșit ai venit, frățioare, eram îngrijorată, mama a suspinat
și a plâns mereu, cred că vei fi pedepsit pentru neascultare.
– Mamă!
Mama îl primi în brațele ei calde și ocrotitoare, îl sărută
iertându-l, îl puse la masă, îl hrăni, îi mângâie claia bălaie și îi
deșurubă antena radarului, apoi îl așeză în fața ei:
– Ai nevoie de un paltonaș și de o pereche de cizmulițe, mă voi
ocupa de ținuta ta de iarnă.
– Ce bine e lângă voi, nu e niciunde mai bine ca acasă…
După mai multă vreme, Țiriboc, cumințit, a cerut voie să iasă
din casă. S-a repezit la baltă, însă supriza a fost mare, nu a regăsit
broasca, nici peștii.
– Unde e balta mea, ce s-a întâmplat cu ea? plângea trist
spiridușul.
– Țiribocel, balta e la locul ei, i-a răspuns Nucu-Bursucu, atâta
doar că a înghețat, sub gheață, în apa adâncului sunt peștii, la
primăvară balta își va recăpăta apa toată.
– La primăvară eu îmi voi recăpăta chipul, până atunci mă voi
oglindi în ciobul din casă.
– Țiriboc, Țiriboc, vino acasă, se lasă frigul!
– Îndată, mamă, îndată…
Colina nu mai era atât de verde, începea să albească, flori de
gheață s-au pornit să danseze prin văzduh, noroc că spiridușii
erau deja la adăpost.
…Iar eu am încălecat pe un gând, ca să vă scriu ultimul rând…
BROTÃ CE L ÎN UR EC H E
CU UN CERC E L
Viorica Cazan
B
alta era înconjurată de iarbă verde, de un păpuriș falnic
și de sfătosul stufăriș. Sub o frunză verde și grasă locuia
de multă vreme un brotac mare, urât, bătrân, care
orăcăia gros, rar și neplăcut. Îmbătrânise singur, vremea s-a scurs
repede și el a uitat să se însoare. Acum îi intrase în cap că își
dorește o soție… Știa multe broscuțe, dar pe Ocheșica o voia cel
mai mult și mai mult. Voia o familie.
Ocheșica era tare drăguță și cochetă, prindea muște, curăța
apa, muncea toată ziulica, se dusese vestea despre frumusețea și
hărnicia ei. Prietena ei bună era Verzulica, îi spunea toate secretele
ei. Avea Verzulica mulți frați, dar cel mai grozav și mai isteț era
Brotăcel în ureche cu un cercel. Ocheșica, sfioasă din fire, nu îi
spusese prietenei ei că acest frate îi era drag, că îi mersese la inimă.
Într-o zi înnorată, Brotăcelul cel bătrân, urât, râios îi ieși în
cale din unde albăstrii și, încercând să o prindă, îi spuse:
– Vei fi soția mea! Haide cu mine sub frunza de nufăr.
Broscuța se sperie tare, îi bătea inima cu putere. Înotă cât putu
de repede și fugi spre Verzulica.
– De ce plângi, Ocheșica?
– Brotăcelul cel urât, râios și bătrân vrea să îi fiu nevastă, să mă
ducă la casa lui, să îi fiu slugă. Oac, oac, oac! Nu îl iubesc și tare e
urât broscoiul acesta. Ce mă fac? Ce mă fac?
– Uite ce este, spuse Verzulica, ne ducem să ne sfătuim cu
Broasca cea bătrână cu ochelari, de pe fundul bălții. Pe ea o ascultă
toți.
S-au pornit cele două prietene și, cu teamă, au ajuns pe fundul
bălții unde erau ascunse comorile și toate tainele.
– Sărut mâna, Broască sfătoasă, bătrână și înțeleaptă!
Privind de după ochelari, bătrâna a întrebat:
– Ce val vă aduce la mine?
Lăcrimând, Ocheșica se destăinui:
– Nu pot să fiu soția unui broscoi bătrân, urât și râios. Nu îl
iubesc! E tare puturos, nu a realizat nimic în toată viața sa. Nici să
orăcăie nu poate… Înțeleapto, ce pot să fac?
– Draga mea, du-te liniștită, îl chem eu pe vinovatul verde, tu
să nu ai nicio grijă. Cine ți-e drag să îți fie alesul!
După două zile înțeleapta bălții îl chemă la ea pe broscoiul cel
urât, râios, leneș.
– Ce îți trece prin cap? Ai feciorit prea mult și acum ai pus
ochii pe tânăra cea frumoasă. Ți-a trecut vremea, vezi-ți de treaba
ta și lasă copila în pace să iubească pe cine îi place… Timpul a
trecut pe lângă tine, ești sărac, nu ai prea muncit… ce să îți fac?
Recuperează din ce mai poți, recuperează din timpul pierdut prin
hărnicie și bunătate, să ți se ducă vestea până departe.
– Ce-o să mă fac? Ce o să mă fac? Vin bătrânețile și s-au dus
bunețile… voi fi tot singur!
Plângea, plângea de ți se rupea inima ascultându-l.
În vremea aceasta Ocheșica și Verzulica au început să cânte
vesele și să facă ordine prin căsuța apelor. Broscoiul cel tânăr,
tinerel în ureche cu un cercel li se alătură bucuros și apoi și cânta
cu foc, orăcăitul lui se auzea de departe. Era o mândrețe de fecior
verde și arătos.
– Ocheșica, ți-a venit vremea de măritat, ești harnică și
frumoasă. Vrei să fii soția mea? Eu te iubesc foarte mult și îmi
doresc să fii toată viața lângă mine. Ce zici?
Verzulica era înlemnită, iar Ocheșica rușinată, modestă și
hotărâtă i-a răspuns:
– Daaaa! Oac, oac, oac!
Se porniră înotând să înconjoare balta și să dea tuturor de știre
despre bucuria lor, erau foarte fericiți. A început toată broscărimea
să orăcăie de îți spărgeau timpanul, erau toți bucuroși că va fi
nuntă în baltă, în stufăriș.
– Feriți-vă de rățuște, că au plecat la vânătoare, vor să vă
mănânce, a șoptit Brotăcel tinerel, frumușel în ureche cu un cercel.
Eu vreau să fiți toate prezente la nuntă.
Numai Brotacul cel Bătrân, urât și râios sta singur sub frunza
lui de nufăr și plângea, plângea.
– Sunt un broscoi fără noroc…
Nici să orăcăie nu mai avea glas, lacrimile lui au umplut balta
ce dădea acum și mai tare cu valul ei în iarba verde de pe mal.
… Dar nunta și întâmplările ei sunt o poveste nouă, pe care v-o
povestesc data viitoare. Pe curând!
J O CUL A N OTIM P U R I LO R
Elena Cristea
E
ra toamna târziu. Picuri de ploaie, mari şi grei alunecau
pe fereastră. Era rece şi aerul părea că mirosea a zăpadă.
Anca privea prin geam afară şi era tristă. Ar fi vrut să
ningă, să se joace cu fulgii mari de zăpadă, dar toamna era lungă
şi iarna se lăsa aşteptată.
Mama intră în cameră şi, văzându-i ochii trişti, o întrebă:
– Ce ai, puişorul meu?
– Of, mamă, aş vrea să vină odată iarna, să fie totul alb şi lucios,
să patinez, să merg cu sania…
– O să vină şi iarna, draga mea, dar încă nu s-a trezit.
Anca rămase o clipă tăcută, apoi uitându-se în ochii mamei zise:
– Cum nu s-a trezit? Doarme? Cum doarme?
– Da, draga mea, toate anotimpurile dorm. Fiecare anotimp
se odihneşte cel puţin trei-patru luni pe an. Când un anotimp îşi
termină treaba îl trezeşte pe următorul. Iarna doarme acum iar
când toamna o să-şi termine cântecul, o trezeşte.
– De ce cântă, mamă?
– Prin cântec toate cele patru anotimpuri: Toamna, Iarna,
Primăvara şi Vara aduc asupra pământului toată frumuseţea lor.
– Mamă, dar cum arată anotimpurile?
– Draga mea, ele sunt patru fete frumoase; Vara are părul
galben şi ochii albaştri, Toamna are părul arămiu şi ochii căprui,
iarna are părul alb şi ochii negri iar primăvara este cu părul negru
şi ochii verzi. Ele sunt patru surori, tatăl lor este vântul iar mama
lor este ploaia.
Fetiţa se cuibări mai tare în braţele mamei sale, tăcu un timp
şi iar zise:
– Mamă, ele au o casă?
– Sigur, draga mea. Ele locuiesc într-o casă mare, ca un palat,
fiecare are camera ei aşa ca tine. Mama Ploaia şi tata Vânt au grijă
ca fetelor să nu le lipsească nimic. Dar, ştii ceva? Este timpul să
te culci.
Anca îi dădu un sărut mamei şi se cuibări în aşternutul cald cu
gândul la cele patru fete frumoase şi adormi…
…deodată camera se umplu de lumină. Anca se ridică din pat
şi merse spre uşă, o deschise, dar…în loc de holul apartamentului
văzu o poiană frumoasă, plină de flori în mijlocul cărei se jucau
sprinţare trei fete. Toate erau frumoase şi aveau părul lung. Încet,
încet, se apropie de ele şi văzu că erau chiar aşa cum îi povestise
mama sa. Fetele o văzură şi începură să joace în jurul ei, apoi o
luară de mâini, zburară cu ea pe deasupra poieniţei şi o coborâră
din nou pe iarba poienii. Fiecare avea un parfum deosebit: Vara
mirosea a flori, Primăvara a iarbă verde, Iarna mirosea a zăpadă.
Se jucau de ceva timp când, deodată, un vânt uşor le umflă
pletele.
– Trebuie să mergem acasă, zise Primăvara şi o luă de mână pe
Anca.
Zburară peste ape şi păduri până au zărit un palat ce strălucea
în culori vesele. O prezentară pe fetiţă părinţilor şi îi rugară să
o lase împreună cu ele la masă. Mama Ploaie încuviinţă cu un
zâmbet fermecător, mai aduse o farfurie la masă şi o aşeză pe
Anca lângă Iarnă.
Din joacă, Iarna scutură deasupra capului Ancuţei mâna şi
deodată au început să cadă asupra ei fulgii mari şi moi de zăpadă.
Atunci Primăvara suflă peste ei şi-i topi. Vara îi dărui Ancuţei o
ramură cu frunze verzi. Atentă la jocul lor fetiţa nici nu observă
când s-a aşezat la masă tatăl lor, Vântul. Acesta le spuse fetelor să
fie cuminţi. Îi ceru Primăverii să spună rugăciunea şi începură să
mănânce în linişte.
– Ei, acum, zise tata Vânt, după ce terminară de mâncat, Iarna
o să meargă să-şi facă datoria.
Iarna îşi luă rămas-bun de la toţi şi zbură într-o clipă.
– Unde a plecat? întrebă Anca uimită că a dispărut aşa repede.
– A plecat să ducă iarna pe pământ. Acum şi noi o să mergem
la culcare
– Dar eu nu mai ştiu drumul spre casă, spuse Anca îngrijorată.
Atunci cele trei fete o luară în zbor şi într-o clipită a ajuns în
camera ei. O aşezară în pat şi îi cântară până când adormi
O lumină jucăuşă se plimba pe faţa Ancuţei. Fata deschise
ochii şi văzu camera plină de lumină. Alergă la fereastră şi văzu că
totul era alb iar fulgii de zăpadă dansau în roiuri dese.
Mama intră în cameră şi fetiţa îi sări în braţe:
– Uite, mamă! Iarna s-a pus pe treabă.
STÃ PÂ N A RÂ U LU I
Elena Cristea
Î
ntr-o căsuţă frumoasă la marginea unui râu trăia o familie
cu doi copilaşi frumoși ca soarele de dimineaţă: o fetiţă şi
un băiat. Toată ziulica erau puşi pe şotii. Fetiţa avea părul
negru, ochii verzi ca smaraldele iar glasul ei cristalin se auzea toată
ziua cântând. Băiatul, cu părul blond, ochii albaștri ca safirul, mai
tot timpul desena. Desena casa, râul, pe bunicul şi bunica, părinţii,
păsările şi orice îi cădea înaintea ochilor. Copiii erau cuminţi şi
veseli, iar părinții şi bunicul lor îi iubeau foarte mult. Singura lor
rugăminte era să nu se apropie de marginea râului.
Râul era foarte mare şi adânc, şi se spunea că în apele sale trăia

o zână frumoasă, dar dacă te privea rămâneai împietrit. Zâna nu
se arăta decât atunci când era deranjată de ceva. De aceea copiilor
nu li se dădea voie să se apropie de râu, ca nu cumva să facă gălăgie
şi să stârnească furia ei. De multe ori apa râului era tulbure şi
învolburată şi scotea un vuiet ameninţător. Atunci bunicul spunea:
– E supărată, e supărată, veniţi, copilaşi, în casă. Nu le spunea
mai mult, simțeau în vocea bunicului o mâhnire şi nu mai întrebau
nimic, dar erau totuşi curioşi.
Într-o zi, băiatul se plimba pe marginea râului şi la un moment
dat văzu o arătare, făcută parcă din sticlă. Semăna cu o femeie
înaltă cu părul lung ce intra în apele râului. Băiatul rămase locului
privind-o, dar ea se contopi într-o clipă cu suprafaţa apei.
– Oare am văzut sau doar mi s-a părut? se întrebă băieţelul şi
plecă către casă. Seara, înainte de culcare, desenă femeia din ape
pe o foaie de hârtie şi o arătă fetiţei.
– Uite ce am văzut astăzi. Era în râu şi se uita la mine.
– Eşti sigur că ai văzut asta? Oare e femeia din râu de care ne
spune bunicul?
Auzind cum se şuşoteau copiii, bunicul veni către ei. Băieţelul
ascunse repede desenul, dar bunicul tot îl văzu.
– Arată-mi şi mie ce ai desenat acolo, dragul meu nepoţel.
– Nu e nimic, bunicule, nu mi-a ieşit foarte bine desenul ăsta.
Bunicul insistă iar băieţelul nu mai avu ce să facă şi îi arătă
desenul. Ochii bunicului priviră desenul şi întrebă:
– Unde ai văzut asta?
– În râu, dar crede-mă, bunicule, că nu am făcut nimic rău,
era în mijlocul râului şi mă privea, apoi a intrat în apă mai repede
decât am clipit.
– Te-a privit în ochi? Cum de nu ai rămas împietrit? Ai avut
noroc, spuse bunicul şi în colţul ochiului îi apăru o lacrimă. Au
fost mulţi oameni împietriţi pe pajiştea noastră.
– Unde sunt acum? întrebară copiii într-un glas.
– I-am dus undeva departe şi i-am ascuns. Ce ştiu e doar că e
mai bine să nu deranjăm apele.
– Dar, bunicule, noi de multă vreme mâncăm peşte, de unde
îl aduci?
– Păi, dragii mei, Zâna ne dă partea în fiecare zi. În fiecare
dimineaţă, înainte de ivirea soarelui merg la marginea râului şi pe
o tavă de argint găsesc şase peşti.
– Tavă de argint? întrebă fetiţa. Bunicule, noi nu avem nicio
tavă de argint.
– Nu, draga mea, după ce iau peştii, tava dispare în adâncuri.
– Deci, Zâna e bună, nu e rea. Nu-i aşa, bunicule?
Bunicul zâmbi şi spuse:
– Așa este, nu este o Zână rea, este o Zână bună, e Stăpâna
acestui râu. Ea are grijă de acesta şi de vietăţile din el. Nu departe
de casa noastră, în apă, este casa ei. Când ne-am mutat aici ne-a
rugat să avem grijă de râu şi să nu lăsăm pe nimeni să se apropie
de el. Aşa că noi respectăm dorinţa ei şi nu o supărăm cu nimic.
Voi trebuie să faceţi acelaşi lucru.
Copiii îl ascultară şi peste puţin timp adormiră cu gândul la
Zâna din ape.
A doua zi dimineaţa toată familia văzuse deja desenul

băiatului şi discuţiile erau în toi. Toţi erau miraţi cum de Zâna nu
îl pietrificase pe băiat. Nu avea voie nimeni să o privească.
– Sunt îngrijorată, spuse mama, dacă se mai întâmplă şi copiii
mei se vor transforma în pietre.
– Staţi liniştiţi, spuse bunicul. Am vorbit cu ei şi vor sta departe
de râu, băiatul mi-a spus că nu a făcut gălăgie şi îl cred, poate a
ieşit şi ea din apă să îi vadă. Copiii sunt atât de frumoşi împreună,
încât nu te poţi abţine să nu îi privesti. Nu vă speriaţi, atâta vreme
cât nu o deranjăm nu ne va face rău. Azi dimineaţă peştii erau la
locul lor, aşa că nu e semn de supărare.
– Da… spuse tatăl copiilor, totdeauna m-am întrebat ce mister
ascunde această femeie şi tu odată cu ea.
Zilele treceau şi copiii se jucau, dar se ţineau departe de râu.

Din când în când, Stăpâna râului ieşea să îi privească o clipă, apoi
se contopea din nou cu apele râului. Bunicul o văzuse de mai multe
ori cum privea copiii, dar nu era îngrijorat, ştia că Zâna nu le făcea
rău. Băieţelul o văzu de mai multe ori cu coada ochiului, dar nu
se întoarse să o privească în faţă. Îi era frică să nu pornească furia
Zânei. De multe ori Zâna se apropia de ţărm foarte mult. O dată
băieţelul o desenă din nou, foaia de hârtie fu luată de vânt, Zâna o
prinse, se uită lung la ea, apoi dispăru în ape cu desen cu tot.
Într-o zi însorită, prin locurile acelea liniştite apăru un pescar,
mergea pe malul apei şi arunca undiţa ici şi colo. Apele începură
să clocotească şi cerul parcă se înnoură dintr-o dată. Copiii, care
se jucau pe marginea apei, fugiră în casă strigând după ajutor.
– Bunicule, bunicule, ce ne facem, nu am apucat să îi spunem
omului să nu supere apele, acum el a aruncat undiţa şi credem că
Zâna s-a supărat.
Bunicul privi afară, nu mai era nimic de făcut, apele erau gata
tulburate.
– Plecaţi din faţa ferestrelor! spuse el şi acoperi ferestrele cu
perdelele groase. Vom sta aici până apele se vor linişti.
Mama îşi luă în braţe cei doi copilaşi şi aşteptară toţi liniştea.
După un timp apele nu se mai auzeau, cerul se deschise şi liniştea
se aşternu peste tot.
– Staţi aici până vin! spuse bunicul. Merg să văd ce este afară.
Ieşi şi închise uşa. Afară era totul liniştit, doar că săracul pescar
se făcuse stană de piatră.
– Of, bietul de tine, o să te mutăm de aici. Cine ştie de pe

unde eşti… măcar de te vedeam mai repede. Bunicul privi piatra
o vreme, după care se întoarse în casă.
– Gata, putem ieşi. Dragi copilaşi, să nu vă speriaţi, dar pescarul
e prefăcut în piatră. Mâine o să îl ducem acolo unde am mai dus
și celelalte statui.
– Putem să ne apropiem de el? întrebă băieţelul
– Nu. E mai bine să nu vă apropiaţi, astăzi jucaţi-vă doar în
spatele casei.
Copiii ieşiră din casă şi puţin speriaţi trecură în spatele casei.
– Hei, oare ce face zâna acum? spuse fetiţa în timp ce privea
râul. Tare aş vrea să pot sta de vorbă cu ea.
– Nu e voie, ai văzut ce a spus bunicul.
– Dar măcar tu ai văzut-o, eu nu am văzut-o şi tare aş vrea să
o văd. E frumoasă?
– E foarte frumoasă, are o rochie strălucitoare, din voaluri
de apă în care se joacă peşti mici de toate culorile. Ochii îi sunt
verzi, iar părul e negru şi pielea albă ca laptele. E frumoasă şi nu
îmi pare o fiinţă rea, atunci când m-a privit nu am simţit deloc
răutate, dimpotrivă, parcă mă privea cu drag.
– Oare de ce bunicul e aşa secretos ?
– Nu ştiu, dar trebuie să îl ascultăm, zise băiatul şi începură să
se joace.
Din râu, zâna îi privea şi pe buze i se aşternu un zîmbet. Îi
iubea mult pe copii, dar nu voia să se apropie de ei mai mult. Era
mai bine ca ea să stea în lumea ei şi ei în lumea lor. Ar fi ieşit de
multe ori să vorbească cu ei, dar se limita doar să îi privească.
A doua zi, bunicul şi părinţii copiilor se pregăteau să ducă

pescarul într-un loc ferit de lume şi ştiut doar de ei. Era un drum
lung și anevoios, era nevoie de toţi pentru că piatra era foarte grea.
Copiii trebuiau să rămână acasă, dar bunicul avea încredere în ei.
– Ei, dragii bunicului, noi plecăm, să nu cumva să faceţi altceva
decât ceea ce v-am spus eu, mâncare aveţi. Noi o să venim seara
târziu, aşa că atunci când soarele este după dealul din spatele
casei intraţi în casă, încuiaţi uşa şi nu o deschideţi până nu auziţi
semnalul meu.
– Bine, bunicule, aşa vom face. O să fim cuminţi, spuseră copiii
într-un glas.
Zâna era foarte atentă şi văzu cum căruţa pleacă iar copiii
rămân singuri. „Astăzi nu o să ies prea mult deasupra apei să nu
sperii copiii”, îşi spuse ea şi dispăru în ape, dar era cu urechile
ciulite să audă ce fac dragii ei copilaşi. Trebuia să aibă grijă de ei
cât erau singuri.
Copiii se jucau şi glasul lor suav se auzea până în adâncuri.
Atunci când copiii nu se mai auzeau, zâna ieşea la suprafaţă şi
se asigura că erau bine. Ziua trecu repede, copiii strânseră flori,
cântară toate cântecele pe care le ştiau şi mai şi inventară pe
deasupra. Stăpâna râului îi observa discret de după un ciot mare
de copac ce ieşea din apă. Razele soarelui se jucau fericite pe
suprafaţa apei aruncând în jur conuri de lumină. Era o zi foarte
frumoasă şi fericită pentru toată lumea.
Din depărtare se auziră tropote de cai. Copiii se opriră din joc
şi priviră zarea.
– Oare cine o fi? Hai repede în casă, spuse băiatul.
Speriați fugiră în casă, încuiară uşa pe dinăuntru, traseră
perdelele şi se pitiră sub pat. Din depărtare veneau cinci bărbaţi
călare, aveau pistoale şi strigau ceva neînţeles. Copiii se uitară
unul la altul cu spaimă. Cei cinci călăreţi ajunseră în faţa casei.
– Hei, este cineva aici ? strigă unul dintre ei.
– Nu cred că este locuită casa aceasta, hai să intrăm, spargem
uşa, trebuie să ne ascundem undeva.
Zis şi făcut. Bărbaţii sparseră uşa şi intrară în casă. Copiii de
sub pat erau îngheţaţi de frică. Zâna, care nu dormea niciodată,
ieşi din apă într-un vârtej înfricoşător. Învălui toată casa într-un
şuvoi rotitor de apă. Copiii stăteau liniştiţi.
– Ce este asta? întrebară înfricoșați bărbaţii.
– Nu ştiu, cred că am intrat în casa unei vrăjitoare, hai să fugim,
aici nu e de stat, strigară în cor și deschiseră uşa. În faţa lor se ivi
Stăpâna râului care îi fixă cu privirea, dar stătu o clipă pe gânduri,
apoi îi întrebă furioasă:
– Ce căutaţi aici ?
– Nu ne face rău, fugim de un boier, am furat de la el şi am
dat la săraci iar acum este pe urmele noastre, noi trăim în pădurea
de după deal, nu vrem să facem rău nimănui, dar acum suntem
nevoiţi să ne ascundem, spuse unul dintre bărbaţi.
Zâna cugetă o vreme, apoi spuse:
– Bine, simt că spuneţi adevărul, vă las în casă, aici sunt doi
copilaşi care se ascund de frica voastră, vă voi scăpa de oamenii
boierului dacă nu le faceţi rău copiilor. După ce termin treaba veţi
pleca de aici şi veţi uita pentru totdeauna de locul acesta.
– Aşa vom face, Zână bună, spuseră bărbaţii şi închiseră uşa.
Copiii ieşiră de sub pat fără frică, deoarece ştiau ca Zâna îi va
apăra la nevoie. Nu dură mult şi oamenii boierului se apropiară
nervoşi de casă. Zâna, care cunoştea răutatea boierului de care
vorbiseră bărbaţii, nu aşteptă mult şi se năpusti asupra lor cu
atâta putere, încât stanele de piatră în care îi transformă se făcură
ţăndări.
– Acum puteţi ieşi, spuse ea bărbaţilor.
Aceștia plecară aşa cum le fu învoiala. Copiii ieşiră din casă
liniştiţi.
– Stăpână a râului, de ce nu ai transformat bărbaţii în stane
de piatră? Bunicul ne-a spus că atunci când priveşti pe cineva se
transformă pe loc în stană de piatră. Pe noi nu ne-a lăsat să te
privim niciodată.
Zâna se întoarse către copii şi zâmbi cald.
– Dragul meu, pot să transform pe cineva în stană de piatră
atunci cînd vreau eu. În sufletul bărbaţilor am simţit bunătate
şi teamă, din cauza asta nu le-am făcut rău. Ceea ce v-a învăţat
bunicul vostru este foarte bine, fiecare trebuie să îşi ştie locul. Nu
trebuie să ne deranjăm unii pe alţii inutil. La revedere, dragii mei,
să fiţi cuminţi până se întorc ai voştri... sunt cu ochii pe voi, spuse
zâna şi se făcu nevăzută în ape.
Mai târziu, când părinţii şi bunicii se întoarseră acasă, copiii
povestiră tot ce se întâmplase. Spre seară, bunicul merse la
marginea râului.
– Mulţumesc, draga mea, spuse el cu zâmbetul pe buze.
– Eh, doar sunt şi nepoţii mei, ai uitat?
– Nu... cum aş putea uita, doar nu sunt chiar aşa bătrân, spuse
bunicul zâmbind.
– Oh, dragul meu, pentru mine vei fi mereu acelaşi tânăr de
care m-am îndrăgostit, iar copiii şi tot neamul lor vor fi mereu în
grija mea, spuse ea şi cu braţele cristaline îl îmbrăţişă cu drag pe
soţul ei.
Î N G E RII D IN G RÃ D I N A C U
CIUL IN I
Daniela Ghigeanu
Î
ntr-o grădină din cel mai frumos oraș al patriei noastre trăiau
33 de îngeri. Erau diferiți atât prin înfățișarea exterioră,
cât și prin felul lor de a gândi ori prin comportament. Unii
erau muți, alții surzi, câțiva erau chiar surdo-muți, vreo doi-trei
nevăzători, alții nu puteau să meargă, se târau de-a dreptul, iar cei
mai mulți aveau o minte de bebeluș, tot timpul trebuia ca cineva
să-i supravegheze, să nu se piardă cumva, ori să nu-și vatăme vreo
parte a corpului ori aripile...
În comun, însă, toți acești îngeri aveau un lucru – nu puteau să

zboare, aveau aripile bolnave. Unii dintre ei scoteau niște vaiete
ciudate când îi durea capul, atunci își băteau cu pumnișorii lor
fruntea. Fețele lor erau palide și mohorâte, cu toții păreau niște
copii bătrâni. Nu știau să se joace, nu știau să râdă, le era teamă
tot timpul să nu greșească ceva, să nu strice vreun bun al grădinii.
Și totuși, îngerii se împăcau perfect între ei, aveau propriul lor
mecanism de comunicare, prin semne, emoții și gânduri. Când
unul dintre îngeri era pedepsit sufereau cu toții, iar când unul era
fericit, toți îi împărtășeau fericirea, fie ea și de o secundă... Orice
lucru mic și neînsemnat putea fi un motiv de bucurie pentru ei.
Ploaia, ninsoarea, vântul, mieunatul unui pisoi rătăcit în grădină
sau cârâitul unei ciori. Împărțeau totul și erau nedespărțiți.
Cândva au fost mai mulți îngeri în grădină, dar câțiva dintre ei au
fost chemați înapoi, în lumea adevărată a îngerilor.
Îngerii viețuiau dintotdeauna printre ciulinii cu două picioare,

cu frunțile lor veșnic încruntate, cu armurile țepoase și vocile ca
niște șuierături de șopârle bătrâne. Nimic nu era bine, în viziunea
ciulinilor, orice ar fi făcut sărmanii îngeri diformi... Ce păcat de
toate acele flori gingașe care îi înconjurau cu iubirea lor suavă
pe micii locatari ai grădinii! Cine avea timp de ele? Ciulinii le
zdrobeau, le sufocau imediat ce le observau. Iar îngerii oftau,
cu nasurile lor turtite, lipite de gemulețele obscure ale colibei
aflate în mijlocul grădinii. Ciulinii aceștia erau de ambele sexe și
formau un front comun al disprețului față de tot ce este sensibil și
neajutorat, nu admiteau nicio lacrimă în grădina pe care o păzeau
ca niște cerberi, erau ca niște stânci nepăsătoare în fața cărora se
frângeau niște suflete.
Lacrimile îngerilor stăteau ascunse și nevăzute, atârnate în

niște săculeți prinși sub aripi, iar când ciulinii luau o pauză de
relaxare, săculeții plesneau și inundau grădina, florile se bucurau,
iar îngerii se îmbrățișau pe furiș, nu-i vedea nimeni, decât florile
și Dumnezeu din cer.
Unele dintre femeile-ciulin aveau misiunea de a-i disciplina

cu asprime pe îngerii din grădină. Ele ar fi fost frumoase dacă
ar fi zâmbit puțin, dacă ar fi ținut o clipă în palmele lor aripile
îngerilor, dar erau prea speriate și împietrite în starea lor firească
de ciulin, care nu știe decât să înțepe ori să incomodeze pe oricine
ar fi vrut să viziteze grădina. Le era teamă să iubească, fiindcă
nu se iubeau nici pe ele, tot timpul erau stresate de nevoia de a-i
controla pe cei mai neajutorați și neputincioși.
Dar într-o dimineață, Dumnezeu a trimis o rază de lumină

rozalie care a scăldat întreaga grădină, iar atunci toți ciulinii s-au
transformat în crini albi, iar îngerilor li s-au vindecat aripile rănite
și au pornit cu toții în zbor spre cer. Ca un roi în formă de inimă
ce a urcat ușor, ușor în înălțimi... Ca prin minune, fiecare înger era
acum frumos, complet și perfect.
Crinii au strigat disperați după îngerii lor, dar îi pierduseră

pentru totdeauna. Grădina era acum pustie fără îngeri. Crinii
plângeau cu capetele plecate, dar era prea târziu...
POVE STE A LUI V U V U
Daniela Ghigeanu
1. Familia lui Vuvu
Î
ntr-o pădure bătrână de stejari locuia o familie de veverițe:
Mama Veveriță, Tata Veverițoi și trei pui de veveriță, care
se numeau Vivi, Veve și Vuvu. Vivi și Veve erau fetițe, iar
Vuvu era băiețel, mezinul familiei.
Toată ziulica cei trei pui se jucau printre crengile copacilor,
zburdau nestingheriți, se alintau, dându-se huța și lovindu-se
în joacă ușor, cu lăbuțele, iar părinții lor nu mai puteau de drag,
îi priveau cu bucurie și cu mândrie. Timpul trecea repede, iar
frățiorii creșteau și aveau din ce în ce mai multe treburi de făcut, pe
măsura puterilor lor, desigur. De pildă, Vivi și Veve adunau alune
și le depozitau în cămara de sus a stejarului. Mai făceau curățenie
în dormitorul lor, aflat în cea mai frumoasă scorbură, scuturau
așternutul de pat și ștergeau zilnic praful. Vuvu, în schimb, era
cam distrat, leneș și neascultător. Când mama îi cerea să facă un
anumit lucru, el spunea calm: „Bine, mamă!” Dar pe o ureche îi
intra, pe cealaltă îi ieșea vorba mamei. Azi așa, mâine așa, Vuvu
tot mai nepăsător se făcea! Ce-i de făcut? se plângeau părinții,
clătinând din cap, nemulțumiți.
Dar într-o dimineață de toamnă, pe când frunzele se
îngălbeneau și începeau să pice una câte una printre copaci, la
familia de veverițe sosi în vizită Bunicul Veverițoi de Soi, un
venerabil bunic, respectat de toate neamurile veverițești din
lungul și latul pădurii. Le aduse în dar un săculeț plin cu nuci
numai bune de ronțăit seara, în jurul mesei.
– Bine ai venit, tată! Ne-ai făcut o mare bucurie! Te-am
așteptat toată vara!
– Dragii mei copii și nepoți, de-ați ști voi câte treburi am avut
de rezolvat… Am reparat căsuța cea veche, am vopsit pereții și
am construit un foișor pentru voi, când veniți, să aveți unde să vă
jucați! spuse bătrânul veverițoi, mângâindu-și pe cap nepoții. Dar
te văd tristă, fata mea! Ce ai pe suflet?
– Of, tată! Nu știm ce să ne mai facem cu Vuvu, nepotul
dumitale! Nu ne ascultă deloc, este leneș și mincinos, dezordonat,
lipsește de la școală, se ceartă întruna cu surorile lui! răspunse
Mama Veveriță cu lacrimi în ochi, în timp ce „împricinatul”, Vuvu
cel neastâmpărat, le arunca priviri furioase surorilor. Degeaba Tata
Veverițoi îi făcea semne discrete nevestei să aibă grijă ce spune în
prezența fiului, Mama Veveriță se pornise și nu o mai puteai opri
din văicăreala ei. Fetele își dădeau coate pe sub masă și-l priveau
cu un aer triumfător pe Vuvu, care se strâmba la ele și le arăta
amenințător pumnul.
– Stop, opriți-vă! strigă bătrânul. Am înțeles situația. Am o
idee, dacă sunteți și voi de acord. Cunosc un profesor în pădurea
de brazi de dincolo de pădurea noastră. Se numește Vraciul
Bufniță, numele i se trage de la leacurile preparate de el după
rețete secrete, dar am auzit că este și un iscusit profesor, cine
învață carte cu el ajunge bine în viață. Are o mulțime de elevi
pe care-i învață tot felul de lucruri de folos, cum ar fi: Curajul,
Cinstea, Responsabilitatea. Școala durează trei luni, iar zilele
acestea tocmai a început să lucreze cu o nouă grupă de școlari, dar
cred că mai este vreun loc liber și pentru Vuvu al nostru, ce ziceți?
– Ce idee bună, tată! Uite unde era salvarea noastră! zise Mama
Veveriță hotărâtă, fără să se consulte cu soțul ei. Mâine îl trimitem
cu dumneata pe Vuvu la școală. Dar cu taxa școlară cum facem?
mai întrebă ea.
– Nu e treaba voastră, copii! Mă descurc eu cu banii. Important
este ca Vuvu să învețe carte! spuse bunicul.
– Nu știu ce să spun, eu aș zice să nu ne grăbim. Vuvu e prea
mic să meargă la școală, departe, printre străini! replică tata. Voi
ce părere aveți, fetelor?
– Să plece imediat! Ne-am săturat de el, am avea mai mult
spațiu în dormitor, nu ne-ar mai necăji nimeni, n-ar mai trebui
să facem curat după el ori să-i rezolvăm temele! răspunseră fetele.
Dar avură grijă să exagereze un pic lucrurile, astfel încât Vuvu să
pară și mai vinovat în ochii celor mari.
Vuvu, în tot acest timp, se simțea ca la un proces, de parcă

întreaga familie îl judeca acum, nici măcar nu-i dădură dreptul să
se apere. Privea speriat când la unul, când la altul și nu-i venea să
creadă. Chiar așa? Mama mă gonește de acasă, surorile nu mă mai
suportă? Dar ce am făcut așa de grav? Se simțea din ce în ce mai
mic, aproape invizibil, iar inima îi bătea puternic. Era, totuși, un
pui de veveriță, ca toți puii de veveriță, poate un pic mai jucăuș,
mai distrat ca alții, dar își iubea familia. Cum să plece departe de
casă la acel vraci? În mod sigur, acel vraci-profesor este un bătrân
morocănos și taciturn, care vânează orice greșeală, și pe deasupra,
îi va da o mulțime de teme de scris... gândea Vuvu, trăgând cu
gheruțele de puful codiței sale roșcate. Nu e corect! Eu să plec, iar
moțatele astea de surori să rămână acasă stăpâne, să primească ce
e mai bun! Se îmbufnă, încleștându-și lăbuțele și aruncând scântei
din priviri spre bunicul lui, „marele salvator” al familiei... Auzi ce
idee stupidă i-a venit! Urăsc școala, urăsc profesorii și pe tocilari!
În cele din urmă, cei mari căzură de acord cu toții să-l dea pe
Vuvu la învățătură la acel vraci, urmând ca dis-de-dimineață să
plece cu bunicul.
2. Școala din pădurea de brazi
Adio, hoinăreală prin pădure, adio, somn dulce cu burta la

soare, cocoțat pe cea mai zdravănă creangă, adio, legănat! Vai și
amar de capul meu! se tânguia micul veverițoi, cu capul afundat
în perna moale, pe pătucul lui confortabil cu vedere spre poiana
verde. Dormi foarte rău în acea noapte. Avu un coșmar în care
se visă închis într-o cușcă de oțel, striga, dar glasul îi era stins,
nimeni nu-l auzea, nimeni nu-l vedea...
Dimineața, întreaga familie se afla la micul dejun în salonul

de zi. Tata spărgea alune, mama prepara ceaiul, bunicul verifica
valijoara nepotului, iar surorile țopăiau în jurul mamei, fiind
mai vioaie decât de obicei. Vuvu coborî din două-trei sărituri
din dormitorul lui în salonul ce ținea loc și de bucătărie, aflat pe
la mijlocul stejarului. Coțofana, vecina lor, anunță că vremea se
strică, aflase de la ciocănitoare, care locuia tocmai la marginea
pădurii.
– Deci, nu mai e timp de stat! spuse bunicul, pe un ton grav.
Își încheie nasturii la vesta lui verde de catifea, își potrivi ochelarii,
iar apoi îi îmbrățișă pe toți ai casei, ținându-l pe nepot strâns de
lăbuță, nu cumva să fugă... Nimeni nu se gândi că Vuvu nu apucase
să-și ia micul dejun, bietul de el se simțea ca un străin, ieși din casă
cu pașii grei, cu privirea în pământ, sperase ca măcar în ultimul
moment să se răzgândească părinții, să-l ierte... În zadar. Mama
privea în lături, îl evita, iar tata îl îmbrățișă cu răceală, ca pe un
oarecare. Surorile îl urmăriră cu privirea de la balcon și cam atât.
Drumul prin pădure i se păru lui Vuvu foarte lung și obositor.
Bunicul nu scoase o vorbă, se dovedi a fi un tovarăș ursuz. Era,
de fapt, un individ singuratic, se simțea bine cu el însuși, nu avea
prieteni, nu mergea în vizite și nu primea pe alții. De când îi
murise soția se retrăsese într-o scorbură sărăcăcioasă, iar casa cea
bună o păstra intactă până la vară, când îi veneau rudele în vacanță.
Dar acum avea o problemă serioasă, își luase angajamentul de a
educa un copil, lucru nu tocmai simplu... Nu mai era tânăr, nici
cu răbdarea nu stătea chiar bine, va trebui să renunțe la anumite
obiceiuri, mici plăceri nevinovate, cum ar fi lenevitul în pat până la
amiază sau pipa lui nelipsită, dar cum să fumezi în fața nepotului,
ce exemplu îi va da? Ce bine era dacă soția lui ar mai fi fost în
viață... Ea știa să se descurce admirabil cu nepoții, era harnică,
veselă, pricepută în gospodărie, găsea soluții la orice problemă, ce
mai, a fost o soață veveriță de toată isprava!
Vuvu era și el frământat de gânduri. Oare de ce a ales bunicul
cărarea cea mai lungă, de ce să meargă pe jos, când ar putea să
sară dintr-un copac în altul, așa cum este normal pentru veverițe?
Bunicul, însă, prefera acest mod de deplasare de când avea dureri
la lăbuțele din spate, picioarele nu-l mai ajutau, putea să se cațere
în copaci, dar nu se mai punea problema să și sară. Acum drumul
începu să urce, se zăreau pâlcuri de brazi, se aflau aproape de
destinație. Aproape că se înnopta când ajunseră la casa Vraciului
Bufniță. Era mult spus o casă, aducea mai degrabă cu o cocioabă cu
pereții strâmbi din scânduri, iar printre crăpăturile ei urca iedera.
Ce loc sinistru! Brrr! șopti Vuvu, tremurând din încheieturi. Cine
știe ce mă așteaptă aici! O fi vreun vrăjitor și vraciul acesta, unul
dintre cei care mănâncă puii animalelor.
Bunicul bătu de două ori în poartă. Dinăuntru se auzi un fâlfâit

greu de aripi. Ușa se deschise și în prag se ivi un cap ciufulit, cu
niște ochelari afumați, de după care priveau doi ochi ageri. Avea
un plisc turtit și un glas pițigăiat.
– Ai venit? Bine, lasă-l aici, tu poți să pleci! Vii peste trei luni
după el, tot atunci îmi plătești 10 galbeni, pentru studii, cazare și
masă. Dacă trece cu bine examenul pleacă, dacă nu, repetă școala
și îmi plătești dublu! spuse vraciul-profesor repezit, apoi îi trânti
bunicului ușa în nas.
Bunicul apucă doar să-i dea valijoara nepotului. „Ei, dar tot
e bine, l-am aranjat pe nepot și am scăpat de o grijă, oricum era
greu pentru el să facă naveta prin pădurea de brazi, nu cunoaște
locurile, și casa mea e cam departe de școală... Iar eu îmi pot vedea
liniștit de tabieturile mele”.
Vuvu, de cum se văzu înăuntrul „cocioabei”, avu o surpriză…
O mulțime de animăluțe mici și mari se adunară în jurul lui și-l
priviră cu atenție. Doi bursuci, un jder, trei arici, un pui de vupe și
altul de lup, deci, se pare că el era singurul reprezentant al speciei
veverițelor. Cei mai curioși se dovediră Vulpița și Lupișor, care
începură numaidecât să-l miroasă pe Vuvu, să-l rostogolească pe
podea cu labele, mârâind care de care mai fioros. Vuvu se strânse
ca un ghem și se cuibări după o mătură. Inima îi bătea nebunește,
ar fi strigat după ajutor, dar i se încleștase botul. Dintr-odată, cei
doi se potoliră la apariția Profesorului Bufniță, care tocmai își
pusese pălăria din postav verde cu boruri largi și o haină lungă,
din catifea neagră, cu care mătura podeaua. Sub aripă ținea o
nuia cu care putea să ajungă în orice colț al camerei pentru a-și
disciplina școlarii… Avea și un „catalog”, un registru prăfuit, cu
file zdrențuite, unde trecuse de-a valma școlari din mai multe
generații, îi ținea minte pe toți învățăceii săi de-a lungul carierei
sale de profesor emerit, cu studii urmate în Țara Soarelui-Răsare.
Ce să mai vorbim…de când ieșise la pensie se ocupa și cu leacurile,
era vraciul pădurii, la el veneau toate neamurile de zburătoare,
târâtoare și umblătoare… cu tot felul de probleme, unele de trup,
altele de suflet. La prima meserie nu voia să renunțe nicidecum,
cu toată împotrivirea nevesti-sii, coana Bufniță Sură, care se cam
săturase de îngrijit atâția școlari. Dar școala se sfârșea peste trei
luni, apoi veneau alții, mereu avea de lucru, de concediu nici nu se
putea vorbi. Cei doi soți nu aveau urmași, astfel își puteau dedica
tot timpul pentru școală.
Școlarii învățau în acea cocioabă și tot acolo locuiau cu toții.
Erau numai două fete în grup, Vulpița și Bursucica, restul erau
băieți. Fetele o ajutau pe Coana Bufniță la treburile casnice:
găteau, spălau, curățau prin casă.
Vraciul avea niște obiceiuri neschimbate din tinerețe. Se trezea
fix la ora cinci dimineața și făcea gimnastică pe terasă, apoi zbura
în rotocoale mici și mari pe deasupra pădurii, iar pe la ora șapte se
apuca de tăiat lemne. E drept că-l mai ajuta uneori Lupișor, care
profita de ocazie pentru a face mușchi. Era un sportiv talentat, îi
plăcea să alerge zilnic câte zece kilometri, după ce-și termina temele,
totdeauna în grabă, mai bine zis le copia de la Vulpița ori de la
Jder, cel mai tocilar școlar, și totodată cel mai sedentar. Nu-l puteai
urni din loc, toată ziulica ședea pe scaunul lui din răchită împletită,
înfofolit într-un șal vechi, de la bunica lui, iar pe cap purta mereu
un fes cu moț. Toți colegii îl necăjeau, dar el nu se supăra, își păstra
calmul, știa că tot la el vor veni să-i ceară ajutorul la teme sau la
teste. Jderul lua numai nota zece, știa răspunsul la orice întrebare
pusă de profesor, lua notițe, avea cele mai ordonate caiete.
Din prima zi de școală, Vuvu fu așezat în bancă cu Jderul. Nu

se potriveau deloc. Vuvu era împrăștiat, neatent și neastâmpărat,
iar Jderul, dimpotrivă, era liniștit, muncitor și dornic de învățătură.
Vuvu îl disprețuia pe colegul său de bancă, mai ales când acesta
se apuca de spus lecția pe de rost cu voce tare… Nici cu Bursucul
nu se împăca Vuvu, fiindcă era pârâciosul clasei, iar el nu suporta
asemenea personaje, de când cu surorile lui, care-l pârau la părinți
pentru orice boroboață, fiind aspru pedepsit apoi. E drept, că
nu-i plăcea să facă nimic, nici acasă, nici la școală, ocupația lui
preferată era somnul, în timpul iernii, sau hoinăreala prin pădure
în celelalte anotimpuri. Mințea cu atâta pricepere, încât și părinții
îl credeau, dar trebuia să fie atent să nu se încurce în minciuni,
încât nici el nu mai știa deosebirea dintre adevăr și minciună.
Bursucica era de treabă, dar nu prea aveau subiecte de discuție, iar
cu Lupișor și Vulpița nu-și făcea de lucru, nu mai voia ca aceștia
să-și mai încerce ghearele pe spinarea lui de veverițoi. Doar cu
aricii, micuți ca și el, putea fi prieten, deși erau cam morocănoși,
dormeau mult și scurmau toată ziua prin pământ după râme și
viermi…. ce ocupație dezagreabilă! Astfel, micul Vuvu se trezi
dintr-o dată într-o lume străină, unde nu găsea nimic familiar. Îi
era dor de mirosul casei sale, de țopăitul prin pădure, alături de
alte veverițe, de mireasma de alune coapte… așa adormea cu toate
acestea în gând, în timp ce lacrimile îi alunecau pe botic ca niște
mărgele.
Profesorul era sever cu micii școlari, nu le prea dădea pauze

de la învățat, doar pauze pentru muncă– atunci îi punea pe toți la
treabă, să lustruiască podeaua și mobilele, să taie lemne, iar apoi să
le care înăuntru, să umple crăpăturile casei cu lut preparat tot de
ei, nici vorbă de joacă sau de relaxare. Seara se adunau cu toții în
jurul mesei rotunde din salon, iar Coana Bufniță le împărțea supa
în porții mici, să ajungă la toată lumea. Era aceași supă, din licheni
sau din coajă de mesteacăn, câteodată arunca în oală și mușchi de
copac, pentru culoare. La felul doi se serveau în unele zile lăcuste
sau greieri fripți, cu sos de arțar, o delicatesă, ce mai! Toți școlarii
erau fără vlagă, mai puțin Vulpița și Lupișor, care se descurcau pe
cont propriu, plecau la vânătoare când uita profesorul fereastra
deschisă.
Vuvu începu să țină socoteala zilelor rămase până la sfârșitul
școlii. Fiecare școlar avea, însă, locșorul lui, unde scrijelea zilele
cu liniuțe… Câteodată, la școală mai veneau părinții unora dintre
școlari și le aduceau câte ceva bun de acasă– vreo tartă cu afine, o
ulcică cu smântână, copănele de pui, atunci era sărbătoare! Dar nu
se arătau cu toții generoși, numai Bursucica și Jderul împărțeau
din bunătățile lor cu ceilalți. Vuvu nu primi pachet de acasă în
toată această perioadă, iar bunicul uită de el cu desăvârșire.
Zilele de școală erau lungi și plictisitoare. Făceau doar câteva
materii: cititul, scrisul, socotitul, bunele maniere, istoria și geografia
pădurii. Cam atât, strictul necesar, după socoteala vraciului, care
se potrivea și cu a părinților. Munca era mai importantă decât
lecțiile în sine, respectul pentru ceilalți conta în acea școală și
puterea de a te descurca de unul singur cu ce ai la îndemână, să
știi să te porți în lume, să ai o meserie bună, să nu ajungi o povară
pentru nimeni.
Vraciul Bufniță avea o concepție tradițională despre viață,
valorile lui fiind cinstea, corectitudinea, adevărul și dreptatea.
Fiecare școlar trebuia să deprindă o meserie. În prima lună, vraciul
începu să-i testeze pe școlari, să vadă cam ce înclinații are fiecare.
Fetele se arătară interesate de gospodărie, iar băieții, majoritatea
lor, de muncile din jurul casei– tăiatul lemnelor, confecționatul
micilor piese de mobilier, reparațiile. Numai Jderul voia să învețe,
să ajungă doctor. El își petrecea aproape tot timpul într-o mică
anexă din curte, unde făcea experiențe cu plante de leac pe oricine
se arăta interesat. Dar „pacienții” lipseau, arătându-se neîncrezători
în manoperele sale.
Vuvu, care între timp devenise prieten cu Jderul, era „cobaiul”
acestuia, dar și asistent farmacist. Fiecare avea ceva de învățat
de la celălalt: Vuvu învăță cum să muncească, și încă să lucreze
cu plăcere, să fie serios și disciplinat, iar Jderul învăță să se
relaxeze din când în când, pur și simplu să se joace, să se bucure
de viață. Astfel, cei doi prieteni descoperiră lumea fascinantă a
plantelor medicinale și aromatice. Dar Vraciul nu se arăta dispus,
deocamdată, să le dezvăluie tainele leacurilor sale.
Lupișor se antrena serios pentru olimpiada din pădure de la
primăvară, Bursucul făcea calcule aritmetice interminabile, voia să
devină funcționar la poștă sau la bancă, oricum, avea nevoie să-și
antreneze mintea. Aricii erau prea mici pentru a-și alege meserii,
de aceea Vraciul le acordă mai mult timp pentru recreații.
3. Examenul
Se apropia cu pași repezi sfârșitul școlii. Peste câteva zile

era examenul de absolvire. Școlarii aveau emoții, de nota luată
la examen depindea viitorul lor. Cine nu obținea minim nota 7
rămânea încă trei luni la școală. De aceea, cu toții se străduiau să
învețe. Erau două probe de examen: proba scrisă, din toate materiile
învățate și proba practică, unde fiecare trebuia să demonstreze că
a învățat o meserie, ceva util în viață. La proba practică băieții
aveau de confecționat un obiect din lemn– un scăunel, o măsuță
sau un cuier, iar fetele aveau de cusut un șervețel sau de tricotat
un fular din fire de lână. Cine dorea putea să participe la proba de
artă culinară, unde trebuia să prepare ceva dulce, o prăjitură după
rețetele Coanei Bufniță.
Jderul și Vuvu pregătiră împreună ceva special pentru examen:
un sirop pentru răceală din conuri de brad și o alifie pentru
reumatism, din ferigi și flori de arnică, la care lucrară în mare
secret în micul lor laborator. Tocmai răcise Vulpița și stătea
înfofolită în pat, iar Coana Bufniță era îngrijorată, pentru că nu
știa ce să-i mai dea pentru tuse. Astfel, cei doi prieteni își dădură
mai înainte examenul practic cu siropul lor. Vulpița se întremă
rapid și deveni cea mai bună prietenă a celor doi farmaciști în
devenire. Iar Coana Bufniță, care se plângea de dureri de aripi, avu
ocazia să testeze alifia lor de reumatism, fiind încântată că putea
și ea, după mulți ani de suferință, să zboare măcar în jurul casei.
Toți școlarii trecură examenul, unii cu note mai bune, alții cu
note mai puțin bune, dar erau mulțumiți și fericiți că se încheiase
cu succes o etapă importantă din viața lor. Primiră cu emoții
mari diplomele de absolvire. Vuvu și prietenul au dobândit,
astfel, calificare de ucenic de farmacist. Iată, aveau de acum o
meserie, mai departe aveau de studiat cu un alt vraci, Maestru
în ale farmaciei, pentru obținerea titlului de Farmacist Specialist.
Desigur, profesorul se îngrijise din timp să-i scrie venerabilului
său confrate de breaslă, Farmacistul Huhurez Alb din pădurea
de mesteceni, aflată mai la șes, nu departe de pădurea de brazi.
Acesta își dădu acordul și deja îi aștepta, după vacanța de vară, pe
cei doi discipoli, la studiu și practică. Excelentă potrivire, maestrul
căuta urmași în profesia nobilă de farmacist, ucenicii căutau un
nou profesor! Erau fericiți atât cei doi elevi, cât și profesorii!
După examen, profesorul îi strânse pe absolvenți în sufragerie,
unde îi aștepta o masă încărcată cu bunătăți, și le spuse:
– Dragi copii, vă spun sincer că sunt emoționat în aceste clipe!
Vă felicit și vă dezvălui că sunteți cea mai bună clasă pe care am
avut-o vreodată, singura clasă fără corigenți, fără repetenți, unde
fiecare a învățat să facă ceva folositor pentru el și pentru ceilalți. Azi
e ziua despărțirii noastre, dar să știți că eu vă aștept oricând aveți
drum pe aici și vă este dor de școală să veniți, să mai povestim…
Apoi își șterse lacrimile și îi pofti pe toți la masă. Coana Bufniță,
la rândul ei, era foarte marcată de acest eveniment. Acum stătea
după perdea și își sufla nasul cu zgomot. Tare mândră era de acești
copilași!
Parcă erau mai cuminți, mai serioși, școala îi schimbase,
crescuseră cu toții în aceste trei luni cât alții în trei ani. Toate
eforturile au avut un scop – de a-i ajuta să devină mai buni, mai
responsabili. Deși adesea se supăraseră pe profesor, acum au
înțeles valoarea acestuia și a muncii sale de educator de viață. El
le-a schimbat modul de a gândi, i-a pregătit pentru greutățile ce
vor urma. Fiecare a avut ceva de învățat. Dar pentru Vuvu a fost,
într-adevăr, o schimbare uriașă.
4. La Farmacia lui Vuvu
Anul de studiu aprofundat cu Maestrul Farmacist Huhurez

Alb trecu repede, și iată-l pe Vuvu pe picioarele lui, farmacist cu
acte în regulă, întors printre ai săi, schimbat, maturizat și hotărât
să-și practice cu râvnă profesia. Familia sa era uimită, nu-l mai
recunoștea, era un alt Vuvu, nici vorbă de năzdrăvănii, pozne și
încăpățânarea lui de altădată. Era, spre surprinderea tuturor celor
care-l cunoscuseră înainte, un veverițoi amabil, harnic și manierat
cu toată lumea. Mama veveriță se mândrea peste tot cu el, îl
plimba prin societatea înaltă a pădurii de stejari ca pe un trofeu.
Vuvu îi ținea mamei coșul cu alimente, îi deschidea elegant poarta
casei, își saluta de departe toți vecinii.
Mama îi comandase imediat un costum verde de catifea,
demn de un farmacist, iar pe borul pălăriei din fetru îi brodase cu
lăbuțele ei mititele și îndemânatice denumirea: La Farmacia lui
Vuvu. Surorile lui, se pare că trecură pe locul doi, nu străluceau
la școală, nici la treburile casnice, erau acum și mai invidioase pe
succesul lui bine meritat. Dar Vuvu le ignora, avea de-acum o
nouă sarcină, să-și amenajeze o farmacie în inima pădurii, să fie
la vedere, să aibă un vad comercial bun, iar pentru aceasta trebuia
să-și pună mintea la lucru, ajutat, desigur, de isteața sa mamă.
În scurt timp, Vuvu găsi la un preț bun o trăsurică din lemn, pe
care o vopsi în culori vesele, atractive, iar înăuntru aranjă cu mare
grijă sticluțele cu leacuri, doctorii, alifii, diverse prafuri, fiecare
sticluță cu denumirea și descrierea ei. Avea toate intrumentele cu
care un farmacist își prepară singur leacurile. Ținea un registru
în care își nota foarte riguros orice operațiune. Era în stare să și
doarmă în micul său laborator. Încet, încet, lumea începu să afle
de farmacia din pădurea de stejari, aproape de cascada cu apă ca
gheața. Când nu lucra, Vuvu colinda prin pădure cu rucsacul lui
de plante în spate, se oprea din loc în loc și privea atent cu o lupă
mare o anumită floare, inspirând cu încântare parfumul acesteia.
Învățase de la Farmacistul Huhurez Alb să prepare parfumuri
din flori sălbatice, iar doamnele și domnișoarele din pădure îi
comandau lunar câte un parfum. Deci, Vuvu era din ce în ce mai
priceput și se dedica trup și suflet profesiei sale. Când avea un caz
mai complicat studia toată noaptea din tratatele sale de medicină
naturistă până găsea soluția. Dar se consulta și cu bătrânul doctor
Broască Țestoasă, căruia îi arăta un deosebit respect. Doctorul își
trimitea pacienții la Vuvu, iar Vuvu îi trimitea la doctor, astfel își
făceau servicii reciproce. Bunicul îi aducea clienți noi din pădurea
de brazi, iar vechii lui colegi de școală adesea îi călcau pragul,
atunci farmacia devenea un loc de întâlnire și de relaxare pentru
mulți locatari ai pădurii.
5. Vuvu îndrăgostit
Anii trecură cu repeziciune. Vuvu era acum un cetățean

respectabil al pădurii, cunoscut și în pădurile învecinate. Toate
îi mergeau de minune. Avea căsuța lui nou-nouță în apropiere
de farmacie. Trăsura cea veche devenise neîncăpătoare pentru
activitatea lui, de aceea construi o căbănuță cu trei încăperi și
angajă un asistent farmacist, pregătit chiar de Profesorul Bufniță.
Vuvu își ajuta familia, avea grijă îndeosebi de mama lui și de bunic,
pe care-l aduse aproape de el. Cu toate acestea, i se întâmpla
adesea să se simtă singur, avea un gol în suflet. Colegii lui aveau
deja familie, copii, îi trimiteau invitații la nunți, la petreceri, iar
el era nevoit să le refuze politicos din același motiv, nu voia să
meargă singur. Mama își dădu seama în curând de starea lui Vuvu
și începu să-i căute o soție printre cunoștințe, fără a-i împărtăși
acest lucru.
Într-o seară, Vuvu tocmai se întorcea de la farmacie, obosit și

preocupat de noua doctorie la care lucra. În fața porții era așteptat
de o familie de veverițe, mamă și tată, cu doi puișori în brațe.
Micuții erau foarte slăbiți, cu pulsul slab.
– Ce s-a întâmplat? Ați fost la doctor? întrebă Vuvu, îngrijorat.
– Domnule farmacist, vă rugăm să ne ajutați, doctorul e plecat
la băi, în concediu, nu știm ce să facem, suntem disperați! strigară
bietele veverițe.
– Intrați, să văd ce e de făcut! răspunse Vuvu, punându-și
repede halatul alb și mănușile. După o scurtă examinare a micilor
pacienți, constată că este vorba de gripă, o boală periculoasă
pentru micuți. Le dădu micuților să bea un sirop special pentru
gripă, iar părinților le pregăti câteva punguțe cu doctorii pe care
le avea în casă și îi informă cu privire la ce aveau de făcut acasă
pentru continuarea tratamentului. Deși nu era medic, Vuvu avea
multe cunoștințe de medicină. Puii de veveriță deveniră mai vioi
și începură să țipe după mâncare, semn bun, după cunoștințele lui
Vuvu. Veverițele îi mulțumiră și plecară liniștite acasă. Apoi, Vuvu
se apucă să-i scrie doctorului Țestoasă o mică scrisoare în care îi
relată acest caz, cerându-i sfatul cu politețe.
A doua zi, de dimineață, Vuvu se hotărî să le facă o vizită
micilor săi pacienți, luând cu el și trusa de farmacist, cu tot felul de
siropuri, tincturi, alifii și prafuri. Toate acestea erau preparate de el
însuși într-una dintre cămăruțele farmaciei, în timp ce asistentul
său servea clienții în camera principală. Ajunse pe la prânz la
locuința veverițelor, undeva la marginea pădurii.
– Intrați, domnule farmacist! Bine ați venit, vă mulțumim
pentru doctorii, priviți copilașii! spuseră părinții, entuziasmați.
Vuvu fu surprins să-i găsească pe micuții pacienți zbenguindu-
se prin casă, și nu în pat, așa cum se așteptase. Dar surpriza cea mai
mare veni la scurt timp, când intră în casă domnișoara învățătoare,
Veverița Fulguța, o veveriță micuță și ageră. Cum o văzu, Vuvu
se și îndrăgosti fulgerător de ea. Dar se pare că și Fulguța de el.
Venise să se intereseze de sănătatea elevilor ei, le aducea zilnic
lecțiile, iar copiii o adorau.
Într-o zi Vuvu își luă inima în dinți și merse la școala veveriței,

cu pretextul de a vedea cum se mai simt elevii. Aduse un mic
coșuleț cu flori delicate de munte și alune învelite în ciocolată.
Fulguța era să leșine de emoție, se rușină în fața copiilor, care
chicoteau prin bănci, privind stângăcia domnului farmacist, care
ținea florile prea sus și era să scape coșulețul.
– O, vai, domnule farmacist, chiar nu trebuia să vă deranjați.
Sunteți foarte amabil. Noi ne simțim cu toții bine, leacurile au fost
foarte bune și vă mulțumim! spuse Fulguța, cu vocea tremurată.
Vuvu o sorbea din priviri. Ce frumos îi stă cu rochița ei roz
cu buline albe și ce pălăriuță drăguță are, totul este perfect la ea!
O ador! gândea el în aceste clipe. Uită să-i dea cadoul și florile,
dar copiii îi făceau semne, încurajându-l din priviri, astfel că-și mai
reveni un pic și i le dădu apoi veveriței, uitând să spună micul
discurs pe care-l pregătise de acasă. Fulguța nici nu sesiză acest
aspect, luă imediat darurile scumpe ale lui Vuvu și-l pofti în
cancelarie, iar pe copii îi pofti în curte, să se joace. Îl servi cu sirop
de arțar și tartă cu afine, pregătite chiar de ea, fiind o veveriță
gospodină. Vuvu nu mai putea să rostească niciun cuvințel, vorbele
i se opreau undeva în gât. Noroc cu ea, era mai curajoasă și discuția
se purta natural. Vuvu află despre Fulguța că este orfană de ambii
părinți, se gospodărește singură, școala a deschis-o nu de mult,
după terminarea studiilor, cunoștea arta cântului, pictura, broderia
și arta culinară, pe lângă matematici, literatură și gramatică. Deci,
o veveriță instruită, cu un caracter frumos, sensibilă la nevoile
celorlalți, semănau în multe privințe!
Vuvu o prezentă în scurt timp pe Fulguța familiei sale, cu toții

se arătară foarte încântați de ea, o îndrăgiră pe loc și o răsfățau
deja. Mama lui Vuvu se comporta cu ea ca și cum era fiica ei, iar
Fulguța era ascultătoare și harnică, visul oricărei soacre. Astfel, cei
doi își întemeiară o frumoasă familie, fiind fericiți și mulțumiți
atât în viața de familie, cât și în profesiile lor, ajutându-se mereu
și respectându-se unul pe celălalt!
ªORICE II
Daniela Ghigeanu
Î
ntr-o seară, Sofia auzi un zgomot ce venea de sub patul ei,
ca un râcâit continuu. Deodată zgomotul încetă, apoi se
auzi clar un chiţăit scurt şi ascuţit. O mogâldeaţă cenuşie
traversă camera pe diagonală, urmată aproape imediat de alte
două mogâldeţe mai mici. Era o şoricioaică împreună cu puii săi.
Tocmai îi scotea din culcuşul lor aflat sub podeaua de scânduri.
Fetiţa tresări speriată, era prima dată când vedea şoareci…. Ce
drăguţi sunt, nu seamănă cu cei din desenele animate!
– Vai, dacă vă vede bunica vă pune pe fugă! spuse ea, îngrijorată.
Apoi se ridică din pat şi căută în dulap căsuţa păpuşilor, o cutie
din lemn pictată chiar de ea cu flori şi fluturi multicolori.
– Şoriceilor, vreţi să staţi în căsuţă? E caldă şi încăpătoare, aveţi
pătuţ şi măsuţă, o să vă fac şi un dulăpior! Imediat vă aduc ceva
bun din bucătărie, numai să nu afle bunica sau tata!... zise fetiţa,
punându-şi papucii în picioare şi pornind apoi tiptil spre cămara
cu bunătăţi. Să fiţi cuminţi, să nu scoateţi un sunet!
Şoriceii nu erau din cei obişnuiţi, ca toate neamurile şoriceşti,
ei înţelegeau graiul omului, străstrăbunicul lor fusese un mare
general al şoarecilor şi şobolanilor, el umblase mult timp prin
lume, la războaie grele, departe, departe, tocmai prin ţările cu
palmieri, unde nu ninge niciodată... Porniră degrabă după mama
lor, spre noua locuinţă.
– Cenuşică, Albişor, Negrişor! Haideţi, dragii mamei, repejor!
strigă mama emoţionată, după ce-şi umpluse buzunarele şorţului cu
lucruşoare din vechea locuinţă, tot felul de nimicuri, dar care aveau
pentru familia sa o mare valoare sentimentală– un dop de plută,
bun şi în caz de naufragiu, un nasture de catifea, pe post de scăunel,
o fâşie de dantelă numai bună ca plăpumioară... Vai, am uitat să-
mi pun bigudiurile! oftă ea. Unde-or fi scobitorile? Şoricioaica era
foarte inventivă, pentru fiecare obiect ea găsea repede o mulţime
de întrebuinţări. Şoriceii ţopăiau în jurul ei încântaţi, adunând
şi ei ce puteau din modesta lor căsuţă subpământeană. Şoarecele
tată era plecat la muncă prin străinătate, nu mai dăduse niciun
semn de viaţă de vreun an. E greu să-ţi creşti singură copiii! se
gândi şoricioaica. Tot timpul să stai cu ochii aţintiţi în cele patru
zări, să nu vină vreo pisică ori vreun câine peste tine! Am obosit,
ce bine mi-ar prinde un concediu… Adunase deja o bocceluţă
pe care şi-o legă la spate, ca pe un rucsac, apoi îşi chemă din nou
copiii, care o urmară ascultători, mai puţin Negrişor. Rămăsese să
roadă la un elastic vechi.
Noua căsuţă era foarte frumoasă, cu pereţi moi din stofă roz,
cu perdeluţe de mătase la ferestre şi un pătuc din pluş, în care
încăpeau de minune cu toţii.
– Superb! spuse mama. Ce noroc pe capul nostru! Să fiţi
cuminţi, să nu faceţi zgomot, copilaşi!
– Chiţ, chiţ! ţopăiau şoriceii, ţinându-se veseli de lăbuţe. Avem
o căsuţă la lumină, nu mai trebuie să ne ascundem sub scânduri…
Sofia le aduse într-o ceşcuţă lapte dulce şi câţiva biscuiţi săraţi
pe o farfurioară. Scoase trusa de bucătărie pentru păpuşi, avea
acolo fel de fel de ustensile folositoare, chiar şi un aragaz minuscul,
servicii de cafea şi de tort, toate pentru o fetiţă gospodină care are
invitaţi la masă. Cu ce să vă mai servesc? Ştiu, vă fac nişte clătite
cu dulceaţă de mure. Mă duc să-mi iau făina şi laptele, cred că pun
şi un ou, o să iasă grozave! zise fetiţa. Îşi pusese şorţul bunicii, care
îi ajungea până la glezne.
Şoriceii aveau încredere în Sofia. Şedeau acum cu toţii în jurul
bunătăţilor aduse de fetiţă, cu ochişorii lor mici şi vii, ca nişte
biluţe de foc. De la atâta emoţie începură să îngâne un cântecel:
Sofia, scumpă copilă

Cu ochişori de cicoare,
Tu ai totdeauna milă,
Ca o zână iubitoare!
Se legănau dintr-o parte în alta ţinând strâns în lăbuţe câte

un biscuite. „Ce frumoasă e viaţa!” spuseră ei în cor, cu încântare.
Fetiţa le aducea în fiecare zi de mâncare în dulap şi se juca cu

ei, le făcuse hăinuţe mititele şi nostime, iar mamei lor îi făcuse
chiar o rochiţă de stofă albastră, bună pentru iarnă. Luau ceaiul
împreună dimineaţa, iar înainte de culcare mâncau chec cu lapte
dulce din serviciul de porţelan de jucărie şi conversau până când
cei mici picau de somn, iar Sofiei i se lipeau pleoapele. O prietenie
adevărată cu nişte tovarăşi de joacă adorabili! Şoriceii nu mai
rodeau lucrurile din casă, se mulţumeau cu ce le dădea fetiţa şi
trăiau fericiţi. Dar fericirea se sfârşi într-o dimineaţă, când bunica
avu neinspirata idee de a face curat în camera nepoatei... Se putea
întâmpla o mare tragedie dacă şoriceii nu ar fi reuşit să fugă la
timp din calea măturii furioase a bunicii.
– Incredibil! Chiar în dulapul tău, Sofia! Cum au ajuns aici?
Cine i-a îmbrăcat aşa de caraghios? Uite unde au îndrăznit să-şi
facă cuib rozătoarele astea! striga bunica indignată. Dar fetiţa
privea spre tavan, ridicând din umeri, făcând pe neştiutoarea.
„Numai de-ar scăpa prietenii mei! Vai, dar afară aşteaptă Haiduc
la pândă, să nu le facă vreun rău! Mă duc să-i avertizez!” Şi ieşi
imediat din cameră, alergând în curte, speriată.
Dar şoriceii erau vigilenţi şi puteau simţi foarte bine pericolul.
Aşa că se ascunseră sub un morman de lemne din spatele casei,
unde aşteptau, tremurând de teamă, să se înnopteze, pentru a
căuta un nou adăpost, mai sigur. În zadar dădea Haiduc târcoale
lemnelor, mârâind şi râcâind cu ghearele. Locul era inaccesibil
pentru el. Îi era necaz că nu-i putea prinde.
– V-arăt eu, creaturi mărunte şi nesuferite ce sunteţi! striga el,
arătându-şi colţii ameninţători.
– Nu vă fie frică, dragii mamei! îi încuraja şoricioaica, spălându-i
pe rând. Asta e viaţa noastră, tot pe fugă, pe drumuri… Poate
într-o zi vom avea şi noi linişte şi siguranţă…
Între timp câinele obosi şi se trânti pe iarbă, la soare, unde
adormi imediat, visând cum prinde şoareci cu o capcană ingenioasă.
Numai Sofia era tristă că-şi pierduse prietenii mititei. Seara

îi învelea cu batista ei cu pătrăţele, iar ei adormeau câteşitrei cu
burţile în sus, sătui şi fericiţi. Câteodată le spunea poveşti sau le
cânta cântecele învăţate la grădiniţă, mai ales cele de adormit
copiii, pardon, şoriceii! Ce păcat! Cu cine avea să-şi mai bea ceaiul,
cu cine să se mai joace, cui să-i mai coasă costumaşe, cine o va mai
face să râdă? Nicio jucărie nu aduce atâta bucurie ca un animal de
companie, un şoricel, o pisicuţă, un căţeluş! se gândea ea.
– Nici nu mă mai joc cu tine, Haiduc! spuse ea îmbufnată.
Câinele tot se gudura pe lângă ea, îi lingea mâinile, nu înţelegea
de ce-l respinge stăpâna. Credea că e de datoria lui să izgonească
orice musafir nepoftit din curte – pisoi sau şoarece.
– Nici pe bunica n-o mai iubesc! Nu mai vorbesc cu ea!
Intră în casă şi îşi lipi năsucul de geamul rece. Luna cea aurie
ca o gutuie o privea cu duioşie şi îi trimise două raze mătăsoase
care să-i aline tristeţea.
– Noapte bună, Sofia! Nu fi tristă! Vei găsi alţi prieteni! Hai,
pune-te în pat! Eu te voi legăna şi îţi voi trimite vise frumoase!
(povestire publicată în volumul

„Întâmplări minunate cu Sofia” la Editura
Contrafort, Craiova, în 2015)
ZÂ N EL E
DIN PÃ D UREA D E STE J A R I
Daniela Ghigeanu
C
e frumoasă este vara! Câte culori strânse la un loc, ce de
mirosuri! se minuna fetiţa, legănându-se în scrânciob.
N-am nicio grijă! De nu s-ar sfârşi vacanţa niciodată!
Să fie vară tot timpul! Chiar atunci o trezi tata din visare:
– Bună dimineaţa, rază de soare! Cum ai dormit?
– Bine, tăticule!
– Ce-ai spune dacă noi doi am merge astăzi într-o excursie la
pădure? Îţi arăt pe unde colindam când eram copil!
– Ura, să mergem imediat! răspunse Sofia, sărind în braţele
tatei.
Pădurea de stejari din apropiere îi aştepta zâmbitoare şi tainică.
Dinăuntrul ei răzbăteau zeci de glasuri diferite, unele mai duioase,
altele mai ascuţite, şi mai rar puteai auzi voci grave. Sofiei toate
acestea i se păreau încântătoare, fiind pentru prima dată într-o
pădure. „Dar pădurea este un loc magic, ca în poveşti!” îşi spunea
ea în gând, păşind sfios şi ţinându-l strâns de mână pe tata. Aici
este sălaşul zânelor, acele fiinţe mititele, ca nişte prinţese cu aripi
care îngrijesc pădurea şi pe cei care locuiesc în pădure.
– Ce bine ar fi dacă aş vedea chiar acum o zână! rosti fetiţa cu
voce tare.
– O zână? Ce idee năstruşnică! De unde ţi-o fi venit? Zânele
nu există în realitate, au fost inventate de unii scriitori pentru
copii! zise tata.
– Nu-i adevărat! strigă fetiţa. Există, există! Eu cred că există, şi
ca să-ţi dovedesc o să chem chiar acum o zână! Hei, zână, zânuţă!
Vino la mine îndată!
Sofia nici nu termină bine propoziţia, că în jurul capului ei se
formă un mic nor roz-argintiu care roia şi scotea un zumzet ca
de albine: Zzzz! Zzzz! Deodată, roiul se opri, iar din interiorul
lui se contură o creatură micuţă şi drăgălaşă, care semăna cu un
fluturaş cu corp de fetiţă, într-o rochiţă dintr-o ţesătură foarte
fină şi uşoară, verde ca smaraldul. Avea părul lung, auriu, aşa cum
vezi la televizor, la reclamele pentru păpuşi, dar această fiinţă era
mult mai frumoasă decât oricare dintre acele păpuşi!
– Zână, zânuţă! Ce frumoasă eşti! spuse fetiţa, cu emoţie în
glas. Vezi, tati? Am avut dreptate, zânele există cu adevărat!
Dar tata nu vedea nimic, în zadar se uita în aceeaşi direcţie cu
fetiţa, nici vorbă de zână! Însă avea o stare ciudată, inexplicabilă,
ca o bucurie, ca un sentiment nou, de surpriză... În inima lui
simţea că Sofia spune adevărul. Ce mult şi-ar dori şi el să o vadă
pe această zână... „Poate că nu am sufletul atât de curat, încât să
pot vedea!” îşi spuse el în gând. Copiii sunt deschişi la asemenea
minuni, ei cred în zâne, îngeri, pitici şi alte creaturi cu puteri
miraculoase.
Sofia începu să alerge prin pădure, ţinând-o pe degetul

arătător pe micuţa zână, care se învârtea ca o balerină şi făcea
salturi graţioase de pe un umăr al fetiţei pe celălalt, spre încântarea
acesteia.
Pădurea de stejari era, de fapt, o rămăşiţă a unui codru secular,
faimos odinioară, un adăpost pentru românii plecaţi în pribegie
în timpul năvălirii tătarilor sau turcilor. Fiecare colţişor părea
fermecat, umbrele lungi ale arborilor se profilau pe muşchiul
verde închis aşternut pe jos, iar din loc în loc se zăreau ciuperci
de diferite mărimi, forme şi culori. Rădăcinile copacilor bătrâni
şerpuiau la suprafaţa solului şi se înlănţuiau unele cu altele. Era
răcoare şi puteai auzi zvonurile vesele ale păsărilor ce duceau
hrană puilor aflaţi în cuiburile din desişuri.
Tata mergea în urma fetiţei, care ţopăia fericită ca un ied ce
vede pentru prima dată iarba verde. Vorbea cu prietena ei, dar mai
mult se înţelegeau prin priviri şi prin gânduri. Şi zânele vorbesc,
dar fiind atât de micuţe este greu pentru oameni să le audă, parcă
gânguresc, iar zumzetul acela al roiului este creat de vocile lor.
– Ce minunat, am aflat secretul zânelor! spuse Sofia.
Zâna cu care se întâlnise Sofia era din familia zânelor care

ocrotesc ferigile din pădure şi se numea chiar Feriguţa. Fetiţa
află că ferigile sunt nişte plante deosebite care cresc în pădure şi
aduc o mulţime de binefaceri oamenilor, având o culoare verde
intensă şi puteri vindecătoare, mai ales rizomii lor, acele tulpini
subpământene. Feriguţa şi surorile ei lucrau de dimineaţa până
seara la curăţarea ferigilor din pădurea de stejari cu nişte perii
minuscule cu dinţii deşi, strângeau gângăniile care atacă plantele
ori spălau frunzele cu un lapte special, creat de zânele mai
bătrâne într-un laborator din inima pădurii. Era o reţetă veche,
cu lăptişor de matcă, dăruit de albinele sălbatice zânelor, pentru
a ajuta plăntuţele din pădure. Din această lucrare de curăţare a
plantelor aveau şi albinele de câştigat – puteau să culeagă mult
mai uşor polenul, dar şi florile erau mulţumite şi recunoscătoare
că cineva se îngrijeşte de sănătatea lor. În natură există fel de fel
de legături surprinzătoare între vietăţi, se ajută unele pe altele să
supravieţuiască şi chiar trăiesc în bună înţelegere şi pace. Sofia se
minuna de toate aceste lucruri pe care zâna i le descoperea treptat,
odată cu plimbarea lor pe aleile pădurii. Apoi i le spunea şi tatălui
ei, acesta fiind din ce în ce mai surprins, nu înţelegea cum e posibil
ca un copil de 5 ani să cunoască atâtea lucruri! Dar o asculta cu
mare interes, aprobând-o din cap.
O mulţime de păsări le ţinea companie, zburând în cercuri

deasupra luminişurilor şi anunţând trecerea lor altor zburătoare,
care se iveau din frunzişuri şi îi priveau curioase.
– Uite, tati, zmeura! Zâna spune că din florile de zmeură se
face o miere delicioasă, care te scapă de tristeţe şi te ajută să ţii
minte lucruri complicate! Vreau şi eu miere de zmeură!
Imediat apărură două zâne cu şorţuleţe albe şi cu nişte ulcioraşe
din care începură să toarne un lichid auriu în palma fetiţei. Era
miere de zmeură! „Ce gust extraordinar!” se minună Sofia. Îi dădu
şi tatei, care era de-a dreptul uimit, într-adevăr, în palma fiicei lui
văzu mierea. Era foarte aromată, fină, aşa cum niciodată nu mai
gustase el!
Zâna îi arătă fetiţei locuinţa ei, o căsuţă zidită într-o scorbură
bătrână de stejar, în adâncul pădurii. Ieşi să-i întâmpine o mulţime
de zâne mari şi mici, o familie încântătoare care începu să cânte
de bucurie...
– Ce păcat că eu nu văd toate aceste fiinţe, ca tine! spuse tata.
Întreabă-le pe zâne, cum aş putea să le văd?
Sofia îi transmise Feriguţei dorinţa tatălui ei. Atunci, ca la un
semnal nevăzut, toate zânele din familia ei se strânseră laolaltă
şi zburară în dreptul frunţii tatei, formând un roi alungit, ca o
baghetă. Îl loviră uşor în frunte, chiar între sprâncene, iar această
mişcare îl ameţi, îşi pierdu câteva secunde echilibrul, dar când îşi
reveni începu să audă pocnituri în urechi şi să vadă nişte steluţe de
toate culorile, unele fosforescente, care se mişcau cu repeziciune
prin aer. Erau zânele!
– Incredibil, parcă sunt într-un film fantastic! spuse tata,
fascinat de această privelişte. Întinse braţul drept şi imediat veniră
în zbor spre el trei creaturi drăgălaşe: o fetiţă şi doi băieţei, cu toţii
costumaţi în verde, în nişte ţesături de fineţea pânzei de păianjen.
Erau rudele Feriguţei. O altă zână îl atinse uşor pe obraz, lăsând
în urma ei un parfum plăcut, de salvie. Veniră multe zâne în roiuri,
toate îşi exprimau bucuria şi le transmiteau bunătate, linişte şi
iubire.
– Ce lume fascinantă! Dacă aş povesti cuiva nu m-ar crede, ar
spune că am halucinaţii! În niciun caz nu le voi spune colegilor
psihologi, ar fi chiar nepotrivit! gândi tata.
În plimbarea lor prin pădure descoperiră că zânele sunt

vindecătoare iscusite, bune cunoscătoare ale plantelor de leac,
ştiind să deosebească plantele bune de cele toxice pentru sănătatea
oamenilor şi a zânelor, desigur. Hrana lor este „Praful zânelor”, un
amestec lipicios pe care îl prepară zânele mai înţelepte, asemănător
cu mana cerească, acea hrană picată din cer, cu care a fost hrănit
poporul evreu în timpul cât s-a aflat în deşert. Reţeta e secretă, nu
se poate dezvălui oamenilor, nici măcar tuturor zânelor! află Sofia
de la Feriguţă.
Zânele le-au spus apoi care era marea lor nemulţumire în ceea
ce priveşte omul. Pădurea se micşorează pe zi ce trece, oamenii răi
vin cu topoare şi cu drujbe să doboare copacii, iar păsările îşi pierd
cuiburile şi celelalte vieţuitoare rămân fără adăposturi. Pădurea
plânge amarnic!
– Ce trist! zise tata, mergând agale.
Sofia simţea durerea zânelor şi a tuturor creaturilor, ar fi vrut
să facă ceva pentru a opri distrugerea pădurii, dar era numai un
copil...
– Tati, să facem repede ceva, să ajutăm animalele, te rog! Să
adunăm toţi copiii din sat şi din oraş şi să facem un lanţ în jurul
pădurii, să ne ţinem cu toţii de mâini, aşa vom apărea la televizor
şi poate se va întâmpla ceva care va salva pădurea!
– Da, e o idee bună, Sofia! Copiii au puterea de a salva lumea
prin iubire, credinţă şi bunătate, ei înţeleg multe lucruri mai bine
decât cei mari...
De la un timp se făcu răcoare şi începu să adie un vânticel

dinspre munte. Zânele se strânseră la un loc, apoi începură să-şi
fâlfâie aripioarele în semn de avertisment pentru vietăţile pădurii:
– Vine furtuna, adăpostiţi-vă cât mai repede! anunţară ele, apoi
îşi luară cu toate zborul spre o destinaţie necunoscută, formând
acelaşi roi, ca o pudră strălucitoare. În urma lor plutea un parfum
delicat de flori de pădure – izmă, salvie şi violete. Sofia văzu ieşind
din tufişuri câţiva iepuraşi cu blăniţa cenuşie, aceştia erau grăbiţi şi
păreau să nu-i observe pe cei doi drumeţi, apoi căprioarele şi puii
lor adulmecau aerul cu boturile umede şi căutau un adăpost mai
sigur. Era o agitaţie în pădure, păsări care treceau în zbor chiar pe
deasupra capetelor lor, veveriţe care se strigau una pe alta printre
copacii înalţi, şoricei, bursuci şi arici ieşiţi de prin cotloanele lor
confortabile... Ce de animale! se mira fetiţa. De ce nu le-am văzut
până acum?
Sofia de-abia se dezmeticise după întâlnirea incredibilă
cu zânele şi se tot freca la ochi, privind nedumerită în jurul ei,
încercând să distingă vreo urmă de fiinţă minusculă. Cerul era de
un cenuşiu apăsător, norii formau o pâclă deasă, care se coborâse
chiar deasupra pădurii.
– Să căutăm un loc mai ferit! strigă tata, apucând-o pe fetiţă
de mână. Începură să alerge prin pădurea care se întunecase deja
şi avea un aspect ameninţător. Deasupra lor se auzeau bubuituri
asurzitoare, iar din loc în loc cerul era brăzdat de fulgere. Sofia
îşi simţea inima ca de purice. În cele din urmă găsiră un fel de
vizuină mai înaltă, formată dintr-un trunchi de copac trăsnit,
acoperit cu muşchi. Intrară acolo. Imediat începu o ploaie rece
şi pătrunzătoare, şiroaie lungi care spălau frunzişul, iar vântul
zgâlţâia pădurea cu putere, puteai vedea cum rupe crengile şi le
aruncă prin aer ca pe nişte beţe de chibrituri.
– Nu-ţi fie teamă, eşti cu mine! încercă tata s-o încurajeze pe
fetiţă. Îndată se opreşte ploaia şi ne întoarcem acasă.
Tata avu dreptate. După 30-40 de minute ploaia se opri brusc,
iar deasupra pădurii se înfăţişă un curcubeu imens, pe care Sofia
îl fotografie cu telefonul mobil al tatei. Culcuşul îi ferise de apă,
dar acum simţeau o poftă de mâncare grozavă. Uitându-se pe
jos Sofia găsi alune, pe care se apucară să le sfărâme. Erau foarte
gustoase!
Drumul spre casă li se păru frumos şi uşor. Ce zi extraordinară!
– Dar suntem aşa de obosiţi, bunico! spuse Sofia, de cum intră
pe poartă.
„Întâmplări minunate cu Sofia”la
Editura Contrafort, Craiova, în 2015)
CO P ILUL F LO R I LO R
Ion Mărgineanu
A
veau o grădină de flori. Se scula mereu dis-de-
dimineață să fie primul ce intra în acea lume mirifică,
să mai surprindă cu ochii lui albaștri ce floare a mai
înflorit. Se apropia de ea, o mângâia de mai multe ori, apoi apleca
buzele și-o săruta adânc, adânc, și din nou își trecea degete subțiri
ca un clipocit de violoncel peste fața ei, și-n cele din urmă, foarte
fericit, își spunea cu voce tare: „Uite, această floare i-o trimitem
Maicii Preacurate pentru nașterea Pruncului Mântuitor”. Stăpânit
de o bucurie aparte ridică mâinile ca un semn al crucii și imploră
cerul s-o ducă, s-o urce cât mai repede adoratei. Dar în aceeași
clipă o voce lăuntrică se auzea șoptindu-i: „Mulțumesc pentru dar,
însă buchetul de flori din grădina ta i-a fost trimis de altcineva
înainte, cu mult înainte, la crăpatul zorilor. Mulțumim frumos,
preaiubitule fiu”. El se retrăgea mâhnit, căzând într-o profundă
apatie, mereu întrebându-se: „Cine să fi fost în grădină înaintea
mea, nu avea pe unde să intre, vocea dinăuntrul meu mă păcălește
doar, minte, vrea să mă supere”.
Și a trecut multă vreme și copilul i-a trimis în gând Maicii
Preacurate zeci de buchete de flori, rugând Cerul să caute să i le
aștearnă chiar el în brațele Ei, dar de fiecare dată auzea aceeași
voce: „A fost altul înaintea ta. Mulțumim frumos pentru flori”.
Într-un târziu, hotărî să stea la pândă, invocând acasă verzi și
uscate părinților. Venise vremea trandafirilor și dorea cu orice preț
să-i trimită primul trandafir alb Maicii Preacurate, întrebându-se:
„Ce-o să mă fac dacă vor înflori mai mulți deodată, cum o să mă
descurc, pe care să-l aleg primul? Trebuie să fie unul mai aparte,
să mă ardă la degete, și-atunci o să-i strâng pe toți ceilalți într-un
buchet nemaivăzut de nimeni, îl dau cerului să i-l ducă acolo, la
Casa Mântuitorului”.
Și făcu întocmai așa cum ochii lui mirați îl sfătuiseră, și-apoi

își zise la fel ca pentru sine: „Uite, Bună Maică, am pândit toată
noaptea trandafirii aceștia și am așteptat să înflorească și acum
ți-i trimit primul. Nimeni nu i-a atins în afară de mine. Sunt
nespus de fericit să ți-i dăruiesc”. Și se bucura, se bucura și alerga
printre tufele de trandafiri presărând fiecăruia rouă din genele
sale. După câteva minute auzi aceeași voce. Împietri. Parcă cineva
l-a cufundat în pământ până la glezne. Și vocea se multiplică:
„Mulțumesc frumos, copile bun, dar cineva i-a trimis înaintea ta,
chiar pe aceia aleși și de tine”. Și copilul izbucni într-un plâns
sfâșietor și dezamăgit strigă: „Voce, voce, a cui ești? Exiști cu
adevărat? Ești o umbră? O minciună? De unde știu eu că tot ce
spui este adevărat? Nu te-am văzut la față, și până când nu te văd
nu o să cred nimic. Nimic! Așa să știi! Te rog, spune-mi! Nu vreau
să fiu mereu al doilea, nici al treilea. Vreau să fiu primul care îi
trimite flori Maicii. N-o să dau înapoi. Nu ești adevărată, doar o
stafie!”. „Să nu te îndoiești niciodată de mine. Eu exist. Să te aud
este o mare bucurie. Nu te lăsa păgubaș. Ceea ce faci tu e cel mai
frumos lucru. O să fii răsplătit. Acum nu pot să-ți spun cine sunt,
va trebui să mai aștepți puțin. Ai grijă de grădină. Târziu va înflori
Regina Nopții. Fii primul care îi culege bucuria”.
Copilul se îmbujoră, hotărî să facă din nou o noapte albă.
Numai că de data aceasta nu mică-i fu mirarea când desluși în
grădină, printre straturi, o lumină sub forma unei steluțe, alergând
din floare în floare, parcă sărutând-o pe fiecare, mângâindu-le,
multiplicându-le înflorirea lor minunată. Era aproape imposibil
de urmărit. Pe cum o privea stăpânit de o dulce mirare, pe așa
strălucirea ei părea un joc între mai multe raze, apoi lua forma
unui buchet de flori, ce devenea el însuși un pumn de flacără
ce se urca la cer într-o clipă, numai că florile rămâneau mereu
întregi. Rămăsese hipnotizat de ceea ce se derula în fața ochilor
săi. Își frecă ochii de câteva ori. Ar fi vrut să pună mâna pe acea
strălucire, dar era imposibil de ajuns, de urmărit în întregime. Ba
nu, se înșelase. Încă deslușea în înaltul cerului pâlpâirea buchetului
de flori ca un incendiu. Vru să strige, să... dar toate florile păreau a
șușoti între ele ca niște albinuțe. Și-n clipa în care se arătă în toată
splendoarea ei desferecată Regina Nopții, auzi:
– Ai văzut? Ești singurul care a fost martor la o minune.
Orice floare care urmează să înflorească va fi atinsă mai întâi
de-o lumină nevăzută și ea trăiește într-o înflorire fără sfârșit. Și
această înflorire este trimisă în aceeași clipă Maicii Preacurate.
Desigur, dragul meu, te întrebi de către cine? Nu-i așa? Parcă ai
amuțit, nu mai ai cuvinte, dar sufletul tău e numai lumină!
– Nu, nu am amuțit, m-am fâstâcit. Nu știu de unde, ca
din pământ, a apărut jocul acela al unei steluțe de neatins. Am
văzut-o cu ochii mei plimbându-se printre flori, atingându-le,
parcă vorbindu-le într-o limbă aparte, parcă iertându-le durerile,
bucuriile. Și-apoi a devenit un incendiu. Nu, nu m-am înșelat și
el s-a urcat la cer sub forma unui buchet de flori. Este minunat ce
se întâmplă. Nemaivăzut.
– Da, da, dragul meu, steluța aceea, și ți-o spun numai ție
pentru că meriți din plin, este chiar mâna domnului Iisus Hristos,
fiul lui Dumnezeu, Pruncul Mântuitor. Nu te-ai înșelat. Nu
oricine poate s-o vadă.
– Cum așa? Chiar mâna lui Iisus? Dar ce are el cu florile, unde
mă duc, unde stau și veghez sunt mereu al doilea!
– De când s-a născut și-a început să umble, Iisus atinge toate
florile lumii, le ajută să înflorească, fiind primul care le vede
înflorirea încă din interior și le trimite Maicii Sale, Născătoare de
Dumnezeu, fără să rupă o creangă măcar, un lujer, o floare. Așa că
tu le găsești mereu întregi. Dar faptul că tu le culegi și le trimiți
Maicii Domnului, așa întregi, înseamnă că ești primul. Bucură-te!
Ești cel mai minunat copil din lume...
– Dar vocea, vocea aceea, vocea aceasta a cui este?
– Este chiar a mea! A Maicii Preacurate, dragul meu! și tu ești
pruncul meu drag. De aceea ai părut mereu al doilea. În realitate
și tu ești primul, dar puterile tale sunt altele. Bucuria ta este și a
mea. Fii binecuvântat!
Vocea dispăru ca prin minune. Copilul urmări jocul acela
de lumini, atingerile acelea florale și începu să alerge spre casă
strigând cât îl ținea respirația:
– Mamă, mamă, sunt primul, da, sunt primul! Florile mele sunt
chiar în brațele Maicii Preacurate ca niște ferestre neîntrerupte
spre bucuria pământului, nopțile mele albe de veghe.
Se opri, își făcu semnul crucii zicând: „Sărut mâna, maică
Preacurată”.
– Du-te cu bucurie. Trăiește în ea, fă-te mare. Ești una dintre
florile preferate, îi răspunse vocea. Aștept mereu buchetul tău de
flori!
A RICIUL ªI CÃÞE LU L
Cornel Nistea
E
ra o minunăţie de arici, pe care îl vedeam adeseori în
preajma casei. Într-o vreme era însoţit de doi puişori
simpatici, cu ţepi încă cruzi. Copiii mai ales îl studiau
cu interes şi curiozitate. Îi sfătuisem să-l lase în pace, în niciun caz
să nu-l agreseze. Cum ne apropiam mai mult de el, ariciul se făcea
de îndată un ghemotoc cu ţepi, dintre care scotea uneori căpşorul
şi ne privea cu atenţie şi circumspecţie. Se întreba probabil dacă
nu cumva reprezentăm pentru el un pericol, măcar că ştia că
pericolul numărul unu era vulpea, singura în stare să-l determine
să se desfacă din ghemotocul de ţepi. Copiii au înţeles şi ei asta şi
începuseră să-l îndrăgească, mai ales de când învăţaseră că ariciul
este folositor pe lângă casă şi se hrăneşte cu vietăţi dăunătoare
gospodăriei noastre, cu şoareci, cu diferite animale mici, ba uneori
e în stare să facă inofensiv un şarpe şi să-l mănânce.
Într-o zi a dat de el în grădină căţelul Felix. Lătra supărat la
intrus. Când am ajuns eu acolo, cred că deja dăduse cu botul în
ţepii ariciului şi devenise nervos. Eram curios să văd ce avea să
iasă din această întâlnire neaşteptată. Îl mai văzusem în asemenea
stare de agitaţie pe Felix doar o dată, când intrase în ograda
noastră vulpea, pe care, cât era el de mic, a alungat-o de lângă
coteţul găinilor. Felix m-a privit, neştiind ce să facă. Eu am ridicat
din umeri, apoi m-am dus la el, l-am mângâiat şi l-am îndemnat
să-l lase pe arici în pace. De altfel, în vreme ce încercam să-l
liniştesc pe Felix, ariciul se şi furişase printre ierburi şi buruieni
spre periferia grădinii, ba acum ieşise printr-o gaură din gard,
exact prin locul prin care intrase duşmanul ariciului, vulpea, ce
sta la pândă nu departe de gard. În zadar am încercat eu să-l
iau cu mine pe căţel, că el a fugit înspre acolo. Şireata tocmai se
bucura de întâlnirea cu ariciul pe care urinase pentru a determina
ghemotocul să se desfacă. Felix a sosit acolo exact când ariciul,
nemaiputând suporta urina vulpii, încerca să fugă, or tocmai asta
aştepta şireata, ariciul să iasă din ghemotocul de ţepi şi să-l prindă
de căpşor. S-a repezit spre el, dar, din apropiere, Felix a săltat spre
vulpe, a lătrat cumplit şi-a făcut-o să fugă. Habar n-avea el că
salvase ariciul de la pieire. Şi totuşi, nu mai era supărat pe arici,
ba dimpotrivă, ariciul îi devenise simpatic, dar, ciudat lucru, nici
ariciul nu se mai temea de Felix. Se priveau unul pe celălalt cu
amiciţie.
În timpul acesta a trecut pe acolo şarpele. Reptila n-a stat mult
pe gânduri şi l-a atacat pe căţelul care lătra de acum la şarpe. Asta
fac şerpii, atacă pe cei ostili lor, în niciun caz n-ar putea ataca un
arici. S-ar nenoroci în ţepii lui ascuţiţi. Vedeam toată scena de
peste gard. Mi-am propus să nu intervin, să văd până la urmă ce se
va întâmpla. Şarpele mai-mai să-l muşte pe căţel de un picior, dar
Felix se apăra cu străşnicie. Totuşi şarpele îl întrecea în putere şi
şiretenie. Mi-ar fi părut foarte rău să-mi ucidă minunăţie de căţel.
Am rupt din preajmă un arbust şi eram gata să lovesc şarpele, dacă
nu mi-ar fi luat-o înainte ariciul, care îl prinsese cu botişorul său
pe şarpe de cap. Nu-mi venea să cred ce văd, cum ariciul a lichidat
un duşman al grădinii prin care alergau copiii. Felix privea şi el
năucit scena, nevenindu-i nici lui să creadă de ce e în stare ariciul,
care îi salvase viaţa.
Să fi fost oare vorba de vreo recunoştinţă, de vreo reciprocitate?
ne-am întrebat noi mai târziu, când cineva aducea în discuţie
întâmplarea.
ME LCUL ªI M Ã G Ã RU ªU L
Cornel Nistea
T
ocmai plouase, iar razele soarelui de primăvară făceau
dimineaţa superbă. Melcul, cu cochilia lui ciudată
în spate, îşi luase micul dejun şi ieşise la plimbare.
Cerceta cu antenele lui de mare precizie preajma, care i se înfăţişa
miraculoasă, mai ales acum, când stropii de apă de pe ierburi se
transformau în mii de curcubeie. Se ducea aiurea, fără să aibă un
scop anume, decât să se bucure de frumuseţea zilei. Instinctul îi
spunea însă să se ţină la adăpost de prea multă strălucire a soarelui,
aşa că se ducea agale printre ierburile umezite de stropii de ploaie.
Acum însă îşi zise că nu i-ar strica puţină căldură solară şi alese
să iasă în marginea unui drumeag, din apropierea unui ocol în
care fermierul îşi ţinea măgăruşii pe care îi antrena în vederea
unor expediţii montane. Ei bine, nu se ştie prin ce împrejurare,
un măgăruş, să tot fi avut trei-patru luni de viaţă, scăpase din ocol
şi, la rândul lui, se plimba pe drumeagul în marginea căruia ieşise
melcul. A dat de el cu privirea. Nu mai văzuse în viaţa lui o vietate
mai interesantă, care îşi ducea casa în spinare. Se opri în faţa lui.
Îi păru deosebit de simpatic. Melcul îl privea şi el pe măgăruş cu
destul de multă curiozitate. Părea un uriaş de-o ciudăţenie aparte.
La început se temu de el, dar cum măgăruşul se arăta inofensiv,
zăbovi acolo să-l privească. Era călduţ şi natura toată pulsa, după
ploicica din zori, de viaţă. O, ce urât a fost îngheţul de săptămâna
trecută, când plantele şi animalele au suferit de frig, acum însă
totul se asemăna cu o poveste frumoasă, iar melcul şi măgăruşul
erau fericiţi.
Melcul s-a mişcat primul din încremenirea lui contemplativă.
Razele soarelui erau prea puternice de acum pentru el şi a căutat
adăpost printre ierburi şi buruieni tocmai când măgăruşul
începuse să salte, să se zbenguie, să-şi arate virtuţile.
– I-ha, i-ha, ii-haa, iii-haaa! Asta voia să însemne: Vezi,
melcule, ce grozav sunt!?…
Nu-i convenea deloc măgăruşului că melcul plecase din drum,
că se ascunsese printre ierburi, tocmai acum când el avea chef de
joacă. Dorea măgăruşul să aibă un admirator. Sălta pe drumeag
tot mai sus, cu gândul că doar-doar melcul îl va vedea şi-i va
admira acrobaţiile.
– I-ha, i-ha, ii-haa, iii-haaaaa!, striga măgăruşul.
Şi cum melcul nu reveni în drumeag să-i admire acrobaţiile, pe
măgăruş îl cuprinse un ciudat sentiment de gelozie, se înfurie tot
mai tare de nepăsarea melcului. Era de acum atât de furios, încât,
dacă melcul ar fi ieşit în drumeag, negreşit l-ar fi călcat şi zdrobit
în picioare.
Alerga bezmetic de furie, când deodată descoperi pe marginea
drumeagului o mulţime de melci care întârziaseră să se ascundă
de razele tot mai puternice şi mai usturătoare ale soarelui.
– I-ha, i-ha, ii-haaa!, izbucni cu o bucurie stranie măgăruşul şi
deodată se năpusti asupra melcilor şi pe cei mai mulţi îi zdrobi sub
copitele sale. Era atât de furios, că ar fi zdrobit toţi melcii de acolo
sub copite în galopul său dacă nu i-ar fi venit de hac o muscă rea,
care mai întâi îi intră într-o nară, mai apoi găsi adăpost de căldura
soarelui niciunde în altă parte decât sub coada măgăruşului şi-l
înţepă în acea parte sensibilă cu trompa ei ascuţită. O, ce s-ar fi
răzbunat pe ea măgăruşul, dar musca zbura atât de repede, nu se
mişca agale precum melcul. Cum musca continuă să-l bâzâie şi
să-l înţepe pe măgăruş necontenit în acele locuri sensibile, fără
păr, măgăruşul o zbughi spre ocol, dar găsi poarta închisă, fugi
mai departe săltând tot mai sus, dând din picioare şi din coada
stufoasă, dar musca se ţinea după el. Măgăruşul alergă, alergă cu
speranţă. Se vârî într-un tufiş, dar musca îl găsi şi acolo. O luă
peste câmp. Nu se putea o greşeală mai mare, căci pe acolo musca
îl prigoni şi mai tare. Reveni spre ocolul părinţilor şi se prăbuşi
acolo, răpus de oboseală. Gemea. I se părea că-şi va da sufletul.
A trecut timpul, dar de la acea nenorocire, melcii n-au mai ieşit
în drumeagul măgarilor.
PIS CE L N Ã ZD RÃ VA N
Cornel Nistea
P
e vremea copilăriei mele, era la noi în sat un gospodar
înstărit şi deosebit de vrednic, ale cărui inteligenţă şi
hărnicie erau mult preţuite de locuitorii din acel sat de
munte. Pentru însuşirile lui alese, sătenii au intenţionat în câteva
rânduri să-l pună primar, dar badea Vasile a refuzat de fiecare
dată, motivând că preferă să-şi vadă de gospodărie decât să-şi
risipească timpul cu problemele sătenilor. Avea vecinul ăsta al
nostru pământ mult şi vite numeroase, iar oamenii au fost nevoiţi
să-i accepte refuzul de a fi primar. Era destul exemplul lui de bun
gospodar pentru obşte. Toată lumea cunoştea cât de mult iubea
badea Vasile animalele, cum ştia să le îngrijească şi să le hrănească.
Cel mai greu era pentru acest gospodar să se despartă de o vită
sau de o mioară în târgurile din toamnă, când era nevoit să vândă
din animale pentru a face rost de bani pentru diferite nevoi ale
familiei. Nu o dată, Vasile a ţinut la preţ numai ca să nu înstrăineze
o pereche de boi sau pe mânzocul Pintea.
Ei bine, mă duceam uneori cu mama la ei în casă cu vreo treabă
de-a ei la nana Sabina, soţia lui Vasile, şi nu încetam să le cercetez
cu privirea camera mare în care locuiau ei pe timp de iarnă. Mi-
aduc aminte de parcă s-ar fi întâmplat ieri. Era iarnă, iar mama
se dusese la Găndreşti cu caierul de lână în furcă, la care obişnuia
să toarcă nu doar în casă, ci şi în vreme ce mergea pe drum. Era
mult de lucru atunci la noi. Am intrat la Vasile. Erau toţi în casă.
Tocmai prânziseră, aşa cum făcuserăm şi noi cu o oră mai devreme.
Era la ei în odaie o pace grozavă. Se auzea focul duduind în sobă,
iar feţele gospodarilor semănau atât de mult cu cele ale sfinţilor
din icoanele de pe pereţi, aceasta poate şi datorită ferestrelor şi
geamurilor ceva mai mici, făcute aşa ca să se păstreze căldura în
locuinţă. Femeile au început să povestească de una, de alta, iar
badea Vasile a închis Cartea Sfântă în care tocmai citise. A fost
momentul în care s-a produs dezastrul. Motanul cel galben cu alb
doborâse de pe parsec oala cu smântână în care tocmai îşi vârâse
botul. Zgomotul cu care s-a izbit oala de lut de duşumea ne-a
făcut pe toţi să tresărim. Lui badea Vasile i se întâmplaseră multe
ticăloşii în viaţă şi-şi păstra de obicei calmul, acum însă izbucnise:
– Măi Pis, netrebnicule! da' nu ţi-am dat în blid mâncare bună,
n-ai mâncat ca şi noi lăptic cu mămăligă şi-o bucată de şunculiţă
pe deasupra, mai te dai şi la oala cu smântână? A luat joarda din
blidar şi-a vrut să-l lovească, dar Pis se ascunsese undeva sub o
laviţă, încât joardele stăpânului nu-l ajungeau.
– Până mai anii trecuţi, a zis Vasile, Pis ăsta mi-a fost de mare
folos în gospodărie. N-aveam grijă că sunt şoareci în hambar sau în
podul şurii să-mi prade grâul. De-o vreme s-a lenevit, dormitează
cât e ziua de mare sub sobă, nici vorbă să mai vegheze în hambar
la şoareci. Ba să vedeţi, săptămâna trecută a intrat în cămară şi-a
mâncat un sfert din cârnaţii ce tocmai îi coborâsem din pod de la
afumat…
– Da' de ce nu-l prăpădeşti, măi Vasile, dacă a devenit atât de
prădător? Iacă, acum s-a suit pe masă şi caută sub merindeaţă…
Cheţ!, l-a hâşâit mama şi-a lovit mâţul peste coadă cu fusul de tors.
– M-am gândit şi eu la asta, tu Victorie, dar îmi pare rău de el,
prea mi-a fost drag şi m-am obişnuit cu el.
– Atunci lasă-l să-ţi prade bucatele de pe masă, s-a căinat
nevasta lui Vasile, că nu mai poţi ţine nimic de-ale gurii pe masă
să nu poftească şi el…
– Îi fac eu felul în alt chip. La primăvară, când mă duc la arat
în Faţa Natului, îl bag pe Pis în traistă şi-l duc acolo să-mi ţie de
urât seara în colibuţă…
N-am înţeles prea bine ce punea la cale vecinul în ceea ce
privea soarta lui Pis. Am aflat povestea asta mult mai târziu. Cred
că trecuseră doi-trei ani după ce badea Vasile îi pusese gând rău
lui Pis cel leneş şi neobrăzat.
Într-adevăr, gospodarul s-a ţinut de cuvânt, cum negreşit o
făcea de fiecare dată. Primăvara, când a venit vremea să urce în
munte la plugărit, la vreo zece kilometri depărtare de casă, în Faţa
Natului, unde Găndreştii aveau o mare suprafaţă de teren pe care
cultivau cereale şi unde îşi iernau o parte din vitele mari, Vasile
l-a băgat pe Pis într-o traistă şi l-a dus să-i ţină de urât alături
de câinele său pe durata celor două săptămâni cât ţinea aratul.
Acolo, stăpânul dacă îi dădea lui Pis câte o bucăţică de slană şi
câteva fărâme de brânză, tot cam aşa omenindu-şi şi câinele. În
zadar a încercat în câteva rânduri Pis să ajungă la merindele din
traistă, căci gura acesteia era legată cu o sfoară groasă de cânepă.
Unde mai pui că gospodarul nu mai găsea timp să-l mângâie pe
Pis, cum o făcea altădată în gospodăria de acasă. Acum, Vasile
îşi mângâia mai mult câinele şi avea grijă să-şi hrănească boii cu
care ara, să-i adape şi să-i ţesale. Cum primăvara aceea a fost şi
foarte răcoroasă – pete mari de zăpadă se aflau încă pe câmp –,
Pis prefera să stea mai toată ziua în preajma vetrei în care ardea
necontenit un butuc zdravăn, cu care badea Vasile întreţinea în
colibuţă focul.
Au trecut cele două săptămâni de muncă, gospodarul a
terminat de arat şi semănat ogorul şi se pregătea să revină în sat.
Nu i-a fost uşor. A pus un ultim butuc pe focul din vatră, a tras uşa
şi-a închis-o după el, a înjugat boii la car şi-a pornit-o spre casă.
Pe Pis l-a făcut uitat în colibuţă. De aici încolo, cum i-a fi soarta,
şi-a zis gospodarul, dezvinovăţindu-se de fapta lui nu tocmai de
laudă. Nicio vorbă despre mâţ la întoarcerea acasă, măcar că uneori
badea Vasile se gândea cu îngrijorare la netrebnicul abandonat
în colibuţa din munte. Va veni el acasă, n-ai grijă, îşi spunea
gospodarul, dar Pis n-a mai venit în sat vreodată. Ai casei l-au dat
curând uitării, mai ales că în vara care a urmat în gospodărie a fost
mult de lucru. Oamenii trudeau din zori şi până în seară în imaş,
în ţarină, în grădini.
S-a petrecut curând vara, s-au copt grânele în munte, iar
Găndreştii au urcat cu alai mare în Faţa Natului să secere grâul.
Badea Vasile şi-a adus acum aminte de Pis şi-a început să regrete
că abandonase minunăţie de motan în colibuţa din munte. A
deschis cu sfială uşa colibuţei. Se aştepta să găsească acolo mâţul,
iar acesta să-i sară în braţe. Nici vorbă însă de mâţ, colibuţa era
pustie. O săptămână încheiată cât a durat secerişul a cercetat
Vasile preajma, doar-doar va apărea de undeva pisoiul.
Secerişul era pe sfârşite. Ceterile, clarinetele şi taragoatele au
animat munca şi petrecerea oamenilor. S-a făcut cununa de spice,
pe care a purtat-o spre casa gospodarului o fată frumoasă. În zadar
ducătoarea cununii s-a dus pe cărări ascunse, că flăcăii i-au ţinut
calea cu doniţe cu apă şi-au udat fata şi cununa pentru a fi belşug
de grâne şi în următorul an. A fost mare petrecere în munte, un
om însă încerca în zadar să fie vesel, acela era badea Vasile. Nu-şi
putea ierta fapta sa nelegiuită de a-l fi abandonat pe Pis în munte.
Îl credea de acum pierit. Cu siguranţă mâţul lui devenise victima
vreunei jivine flămânde, cum se aflau atâtea prin pădurea bătrână.
Peste câteva săptămâni, după ce gospodarul a socotit că paiele
din snopii făcuţi clăi s-au uscat, badea Vasile a urcat la proprietatea
lui din munte însoţit de doi argaţi, să adăpostească grâul încă în
paie în podurile şi căpriorii din şură, ca să vină iarna acolo să-i
îmblătească, adică să scuture boabele de grâu din paie. Urcaseră în
ţarina din munte şi alţi gospodari cu acelaşi scop. Nu puţini dintre
ei se plângeau că le-au făcut mare pagubă şoarecii şi păsările. Spre
mirarea lui, Vasile avea cele mai mici pierderi.
– Măi, ce să fie? Cum de nu-s şoareci pe mirişte, nici sub clăile
de snopi…
O zi sau două mai târziu l-au zărit pe Pis lângă o claie de snopi
la pândă, gata să înhaţe şoricelul prădător.
– Dragul de el!, a exclamat gospodarul, şi eu îl credeam prăpădit
de vreo jivină…
Badea Vasile a privit spre motan, care era cam departe. S-a dus
înspre el.
– Hai, măi Pis, vino la mine! Vocea lui, emoţionată, semăna
atât de puţin cu cea de altădată. A încercat să-l ademenească cu
bucăţele de slană, apoi cu smântânică, dar Pis nu mai reacţiona la
chemările stăpânului. Se înstrăinase de stăpân, dacă nu cumva se
sălbăticise. Dar dacă se sălbăticise, de ce avea grijă de miriştea şi
grâul lui? Taina asta nu şi-o putea explica Vasile.
Gospodarul şi ajutoarele lui au muncit din greu câteva zile
până ce au pus snopii de grâu la adăpost. Mai la urmă au tăiat din
marginea pădurii un fag dintre cei mai mari pentru a face lemne
de foc pentru iernare, căci gospodarii din satele din această parte
de ţară iernau o parte din vitele mari în adăposturile pastorale din
munte, în jurul cărora adunau căpiţe de fân şi în urma îmblătirii
snopilor rezultau multe paie, cu care hrăneau peste iarnă vitele
mari. Terminaseră munca şi se pregăteau să plece acasă.
Vasile le-a spus celor doi argaţi, spre mirarea acestora:
– Prieteni, am un mâţ vrednic, la plecare îl iau cu mine acasă.
Mă va scăpa şi acolo de prăpădul de şoareci…
– Numai de s-ar lăsa prins, i-a zis cel mai vârstnic dintre argaţi.
– Ei, să se lase prins. Cum să nu se lase!…
La plecare, ia motanul de unde nu-i. L-au căutat zadarnic prin
preajmă, prin colibuţă, prin poieţi şi prin şură. N-a fost niciunde
de găsit, şi Vasile a fost nevoit să se întoarcă acasă cu traista goală.
N-a fost zi şi mai ales seară să nu vorbească în familie sau cu
vecinii de vrednicia lui Pis al său.
A urmat o iarnă năprasnică. Badea Vasile avea şase vite mari
în munte îngrijite de unul dintre argaţi, care avea şi datoria de-a
îmblăti din snopi. Gospodarul a urcat cu mare greutate printr-o
zăpadă nămeţită la adăposturile sale pentru vite din munte, ducând
în spate desagii cu mâncare, pâine, slană, brânză, făină de mălai
pentru mămăligă şi altele. Peste tot numai urme de jivine, mai
mici sau mai mari. L-a găsit pe argat în colibuţă în faţa focului.
Nu prea era vesel, şi, ca să-i alunge tristeţea, Vasile a scos dintr-o
desagă o sticluţă cu vinars şi l-a îndemnat să bea.
– Ce eşti aşa amărât, măi băiete?, l-a întrebat gospodarul.
– Uite ce e, bade Vasile, cred că s-a terminat cu Pis al tău.
L-a atacat vulpea… Am văzut cu ochii mei cum l-a atacat. S-a
întâmplat ieri sub poala pădurii…
Au băut amândoi din vinarsul din sticluţă. Se făcuse seară.
Vasile a pus pe focul din vatră un butuc dintre cei mai mari.
Aşa i-au găsit zorile, dormind în bunzile miţoase pe cele două
pătucene, din când în când veghind focul.
Au dat de mâncare vitelor, le-au adăpat şi-au muncit cu spor
la îmblătitul snopilor, la felezuit şi la vânturat grâul. Se făcuse
vremea prânzului când Vasile a privit ca din întâmplare spre
poala pădurii. Se vedea acolo ceva mişcare. Pis al său descoperise
probabil o galerie de şoareci. Deodată, dintr-un fag bătrân a sărit
asupra lui jderul, dar Pis îi simţise prezenţa, s-a întors ca purtat de
un arc şi-a primit jderul în gheare. A fost o luptă grozavă, din care
nu puteai şti cine dintre cei doi va ieşi învingător. Vasile şi argatul
au alergat înspre poala pădurii unde avusese loc bătălia. L-au găsit
pe Pis rănit şi plin de sânge. Zăcea ca o cârpă sub cetina unui
brad. Vasile l-a luat în braţe, l-a dus în colibuţă, l-a doftorit cu
comprese din ceai de plante. Nu prea mai erau şanse să scape Pis
al său cu viaţă. Îi părea tare rău să se prăpădească minunăţie de
pisoi, care era atât de vrednic şi care bolea lângă vatră, iar cei doi
oameni lucrau de acum cu mai puţin spor. Cel mai mâhnit dintre
ei era, desigur, Vasile. A căutat în traistă sticluţa cu vinars să bea,
dar a găsit-o goală.
– Ce zici, măi Tinuț, mai e vreo speranţă să scape cu viaţă
mâţul meu?
– Da' ce zici, bade Vasile! Iată mâţul tău acolo sus, pe bârnă. Ne
priveşte de un ceas şi mai bine lucrarea…
– Bată-l binele să-l bată! Şi se va lăsa el prins şi dus acasă?
– Ei, bade Vasile, întrebi şi dumneata lucruri la care nu ştiu
să-ţi răspund.
RAÞ E L E, P UII ª I ER E TE L E
Cornel Nistea
Î
n stufărişul unei bălţi strălucitoare de sub dealurile carpatice
din vecinătatea câmpiei îşi aveau cuibul de mulţi ani două
raţe surate care avuseseră mai multe rânduri de pui. Acolo
trăiseră ele fericite, aceasta şi pentru că balta era plină de peşte, de
broaşte şi mormoloci, dar şi de alte vietăţi acvatice care le asigurau
o hrană bogată. Desigur, fericirea lor cea mai mare era să-şi vadă
generaţiile de pui crescând şi învăţând să zboare, să pescuiască şi să
se bucure de jocurile puilor, în care nu de puţine ori se lăsau şi ele
antrenate, măcar că de acum erau mai vârstnice. O, cât de mult se
minunau ele de ingeniozitatea cu care puii descopereau jocuri noi,
cufundându-se cu repeziciune în apă, şi ieşind undeva hăt departe
pe luciul bălţii sau ascunzându-se în păpuriş, dând dovadă de o
mare fantezie. Aceasta până ce într-o zi a apărut deasupra bălţii
eretele, de care puişorii nici nu aveau habar că există. Mamele
au simţit primele pericolul, şi-au chemat puii şi le-au explicat că
eretele e o pasăre prădătoare cu un văz dezvoltat, ce zboară în
văzduh la mare înălţime, de unde se năpusteşte fulgerător asupra
prăzii sale, nu de puţine ori răpind puii neatenţi din zbor. În vecini
tocmai fuseseră semnalate câteva victime, aşa că raţele-mame au
hotărât să interzică, pentru o vreme, puilor zborurile departe de
cuib. Ei trebuiau să zboare prin preajmă şi să fie atenţi la apariţia
eretelui.
– Măi copii, vedeţi câte nenorociri se întâmplă pe baltă, să fiţi
precauţi. Duşmanul nostru cel mai de temut este eretele, abia apoi
vânătorul şi câinele lui. Nu vă aventuraţi prea departe pe baltă, iar
când simţiţi primejdia, plonjaţi cât puteţi de repede în apă, apoi
vâsliţi spre cuib. Eretele e periculos mai ales când e flămând.
– Şi de unde să ştim noi când eretele e flămând?, a întrebat
unul dintre pui.
– Asta nimeni nu poate şti, de aceea să aveţi mare grijă.
Câteva zile eretele n-a mai fost văzut prin preajmă, iar puii
dornici de cunoaştere şi aventură se ridicau tot mai mult în
văzduh, până la înălţimi ameţitoare, de unde lumea îşi descoperea
miracolele. În zadar îşi certau raţele-mame puii prea cutezători,
că ei protestau că mamele îi lipsesc de libertate, or cum se pot
pregăti ei pentru viaţă stând mereu ascunşi în păpuriş. Astfel,
cuprinse de dragoste pentru puii lor, raţele-mame nu-şi puneau
în aplicare pedepsele promise puilor când încălcau interdicţiile
şi erau nevoite să trăiască cu teama în suflete şi cu speranţa că
eretele va ataca în altă parte ca să-şi potolească foamea. Nu-şi
puteau opri puii de la plăcerea de a se înălţa în văzduh, de a
plana sus de tot şi de a-şi da drumul în picaj şi de a străpunge
cu trupuşorul lor oglinda strălucitoare a apei. Raţele au devenit
totuşi mai autoritare cu puii lor când au aflat că unii dintre ei se
aventurau departe de baltă, spre dealurile împădurite, ori tocmai
acolo îşi aveau teritoriul lor ereţii. Ba au aflat că unii dintre pui
îşi făcuseră prieteni pe alte bălţi, iar în timpul zborului deasupra
uscatului, eretele i-ar fi putut ataca şi răpi mult mai uşor. Acolo,
pe celelalte bălţi, prietenii le-ar fi spus că eretele nu doar că nu e
atât de periculos precum spune lumea, ci el nici măcar nu există.
Aşa că puii aventurieri au întârziat tot mai mult pe bălţile vecine
şi, luaţi de joacă, se întorceau pe balta lor abia spre seară.
Era aproape de asfinţit când într-o astfel de escapadă puii celor
două raţe surori au pornit-o spre casă, unde mamele îi aşteptau cu
înfrigurare. N-au apucat să se ridice puii în văzduh, când unul
dintre ei a văzut eretele rotindu-se deasupra stolului. Au plonjat
cu toţii spre oglinda bălţii, s-au cufundat în apă şi-au stat ascunşi
acolo cât au putut de mult. Într-un târziu şi-au scos cu teamă
capetele din apă, au înotat spre păpuriş, s-au înţeles cum să facă
să ajungă pe balta lor. Au aşteptat o vreme, apoi au decis să-şi ia
zborul. Ultimele raze ale soarelui le orbeau vederea. Au zburat
vrednic şi curând s-au văzut deasupra bălţii în care îşi aveau cuibul.
Atunci au văzut pentru a doua oară eretele, apoi a mai apărut unul.
Într-o clipă stolul a fost spintecat în două sub privirile îngrozite
ale mamelor, care asistau neputincioase la o nenorocire. Zăpăciţi
şi îngroziţi de spaimă, puii au plonjat, mai degrabă au căzut în
apă ca nişte bolovani. Raţele au alergat acolo în întâmpinarea lor.
Ce fericiţi erau puii că scăpaseră cu viaţă, doar raţele-mame erau
speriate, neavând curajul să-şi numere puii, presimţind că eretele
răpise pe unii dintre copiii aventurieri. Ce n-ar fi dat fiecare dintre
cele două raţe-mame ca eretele să nu fi răpit pe vreunul dintre puii
săi, să fi răpit puiul suratei…
Când s-au mai liniştit şi şi-au chemat puişorii în cuib, raţele
au constatat cu durere că lipsea din fiecare familie câte un pui.
Durerea, sfâşietoare, o resimţeau puii scăpaţi cu viaţă. Era probabil
jertfa necesară vieţii viitoare.
Un lucru nu înţelegeau puii şi bietele raţe: de ce eretele răpise
din tot stolul nu pe cei mai curajoşi, ci pe cei mai cuminţi şi mai
puţin dornici de aventură dintre pui.
CRISTA L IN DA ª I
V RÃ JITO RUL CEL M A L E F I C
Lorena Oprean
A fost odată ca niciodată o vrăjitoare tânără și frumoasă,

numită Cristalinda, care trăia într-o pădure fermecată, departe
de ochii curioși ai lumii. Cristalinda cunoștea o mulțime de vrăji
și incantații, poțiuni și ierburi, dar, mai presus de toate acestea,
era frumusețea ei nemaiîntâlnită, care făcea pe oricine o privea să
se îndrăgostească de ea fără speranță. Legendele despre părul ei
lung și negru cu milioane de cristale strălucitoare și despre ochii ei
strălucitori de un albastru intens au insuflat curaj multor vrăjitori
și spiriduși, regi și prinți, vânători și aventurieri, pirați și goblini,
în a cutreiera lumea în căutarea Cristalindei.
După atâta timp, nimeni nu reușise să se bucure nici măcar
o secundă de nemaipomenita ei frumusețe, pentru că mai întâi
trebuia străbătută o pădure deasă și întunecoasă, lucru care se
dovedise cu adevărat dificil, deoarece Cristalinda era protejată
de un Șarpe-Diavol lung, cu patru aripi, al cărui venin adormea
pe oricine într-un somn atât de profund, încât nimeni nu se mai
trezea niciodată. Cristalinda era apărată și de niște vulturi uriași
și flămânzi, care așteptau răbdători să devoreze orice aventurier
nechibzuit, care se apropia de ea prea mult. Și, ca și cum toate
acestea nu ar fi fost de ajuns, această pădure fermecată era
imposibil de văzut cu ochiul liber, fiind protejată de o antică și
necunoscută vrajă.
Puteai vedea doar un lac adânc și neobișnuit, unde trăiau
dragoni de mare și alte creaturi marine înspăimântătoare, pe
care trebuia să îl traversezi pentru a ajunge în pădurea fermecată.
Orice temerar, care ar fi putut ajunge până aici ca prin minune,
trebuia să-și măsoare puterile, nici mai mult, nici mai puțin, cu
însăși vrăjitoarea cea puternică, deoarece aceasta fusese destul
de prevăzătoare să folosească asupra ei o vrajă care să ajute să
vegheze neîncetat. Cel mai curios lucru despre Cristalinda era un
dar minunat pe care îl păzea cu propria-i viață. Toată lumea auzise
de vrăjitoarea care locuia la capătul lumii și despre frumusețea
ei demnă de venerație, dar nimeni nu știa că sursa acestei puteri
nebănuite era magnifica amuletă de cristal pe care o purta în jurul
gâtului, și că această putere nebănuită ascundea un secret temut:
persoana care deținea amuleta ei îi putea lua toate puterile magice.
Conștientă de acest pericol permanent, Cristalinda hotărî să-și
trăiască viața în izolare.
Între timp, într-un splendid castel construit în adâncul unui
vulcan, trăia un alt vrăjitor puternic, care era atât de malefic și de
bogat, încât nu îți puteai nici măcar imagina. Acest vrăjitor avea
mulți slujitori, care într-o bună zi i-au adus vești despre vrăjitoarea
noastră cea tânără și frumoasă. Aceasta ordonă supușilor săi să o
răpească pe Cristalinda, dar se dovedi a fi o sarcină de-a dreptul
imposibilă. Atunci îi veni vicleana idee de a-i trimite un fluture
gingaș, care descoperi, într-un final, secretul Cristalindei. Încântat
peste măsură de acest succes neașteptat, răul vrăjitor transformă
pe unul din supușii săi într-un ghiocel plăpând, care înflori în
pădurea fermecată.
Inocența înșelătoare a ghiocelului o încurajă pe Cristalinda să
se bucure de încântătorul lui parfum și adormi. Astfel, vrăjitorul
cel malefic fură amuleta de la gâtul Cristalindei cu gândul că
puterile magice care o protejau vor dispărea. Toate puterile magice
ale Cristalindei, mai puțin frumusețea sa nemaiîntâlnită, fură
absorbite de vrăjitorul cel malefic, lăsând-o pe biata Cristalinda
complet neajutorată. Posedând acum puteri nebănuite, atot
puternicul vrăjitor deveni acum de neoprit. Bucurându-se enorm
de cea mai importantă reușită a lui, acesta purtă pe Cristalinda
spre castelul său, o închise în odăile sale, privind-o zi și noapte
până când realiză că era îndrăgostit iremediabil de frumoasa
Cristalinda.
În zadar îi promisese el Cristalindei rochii de mătase și
bijuterii scumpe, flori și plante încântătoare, cristale și diamante
nedescoperite încă, animale și slugi nenumărate, păduri fermecate
și creaturi magice, pulbere de soare și de stele și, chiar însăși,
nemurirea, nimic nu o impresiona pe tânăra Cristalinda. Ultima
lui speranță era ajutorul unui slujitor foarte bătrân și înțelept, dar
chiar și el păru neputincios în acest caz. Vrăjitorul cel malefic
trebuia să returneze amuleta de cristal chiar dacă aceasta însemna
propria-i suferință eternă și o singurătate înspăimântătoare. Cu
toate că era deplin conștient de enormul preț pe care trebuia să
îl plătească, vrăjitorul îi înapoie Cristalindei amuleta de cristal
pe care o furase în mod atât de necugetat. Recăpătându-și
toate puterile magice, Cristalinda folosi pe dată o vrajă numai
de ea știută și zbură înapoi în pădurea fermecată, lăsându-l pe
vrăjitorul cel malefic lipsit de puterile sale și într-o suferință atât
de profundă, încât îi cauză, în scurt timp, o boală incurabilă.
Fugi în pădurea fermecată și culese o rășină galbenă dintr-un
copac cu spini imenși, care îi răniră degetele până când începură
să sângereze. Într-o clipită, se întoarse la castel și începu să
pregătească, cu multă migală, o baie fierbinte în care adăugă rășină,
un mic cristal din părul său și o picătură din propriul ei sânge.
Fostul vrăjitor făcu baie în această apă fierbinte și se vindecă în
mod miraculos. După toate acestea, Cristalinda luă amuleta de
cristal de la gâtul său și o distruse, chiar dacă acest lucru însemna
să își piardă toate puterile magice din nou și, de această dată,
pentru totdeauna.
În mod straniu, acum erau amândoi fericți, chiar dacă toată
magia dispăruse. Dar nu este nimic mai minunat și mai magic
decât puterea iubirii. Astfel, deciseră să se căsătorească și avură
o nuntă ca-n povești. Regi și regine, prinți și prințese, zâne și
vrăjitori, împreună cu toate creaturile lumii, sărbătoriră uniunea
lor și le urară mulți ani fericiți împreună. Și poate că mai trăiesc
încă și astăzi să ne povestească despre uimitoarea lor poveste și
despre miracolul iubirii adevărate.
VE VERIÞ E L E
Veronica Oşorheian
N
e-a împărţit tata moşia. Pe unceşu Macidon l-a chemat
ca martor, iar pe Ştefan – fratele mai mare, l-a chemat
să-l întrebe dacă are pretenţii. El a fost înfiat de
bunicul adoptiv – Ştefan şi a renunţat la zestrea părinţilor. Ne-am
rânduit câte doi fraţi, pe un loc. Feciorilor le-am dat dreptul să
aleagă. Pentru că ei au dus greul gospodăriei, până am fost laolaltă.
Noi, fetele, am stat mai mult pe lângă caier, pe lângă oale şi alte
lucruri, considerate mai puţin importante, dar tot existenţiale.
Împreună cu sora cea mică, Elisabeta, am primit zestre în
Dealul Drăgotenilor. Vreo şapte iugăre de pământ. O limbă de
loc aşezată pe o pantă în faţa soarelui. Pe la capătul de la vale, trece
Pârâul Drăgotenilor care desparte Dealul, de Dosul lui Boloacă.
Mai demult, stră-stră-străbunicii aveau acolo o casă de câmp.
Aşa stă scris pe harta comunei, întocmită de austrieci. N-a mai
actualizat-o nimeni. Din vremea copilăriei, ţin minte acolo un cort
meşterit de tata. L-a făcut într-o zi de vară însorită. Pe un schelet
din lemn, a bătut rânduri, rânduri de şindrile. Ne învârteam în
jurul tatei şi ne minunam cu câtă uşurinţă mânuia ciocanul. Pe
frunte i s-au adunat broboane de sudoare pe care le ştergea cu
mâneca aspră a cămăşii de in. Pe o pală de polog, un roi de lăcuste
se înfrupta din pălăria tatei, lăsându-i marginea zdrenţuită. Câtă
bucurie pe noi, când a fost gata adăpostul. Pe timp de vară, când
mergeam să facem fânul ori toamna – când mergeam la secerat,
dormeam în cort câţi încăpeam. Ceilalţi dormeau în podul cu
fân al unceşului Ion – fratele cel mare al mamei. Pe la mijlocul
locului, erau doi meri de vară care-şi scuturau rodul, pe vremea
fânului. Dimineaţa, mergeam pe rând şi adunam merele rourate.
Când venea rândul meu, le adunam în poală. Pe cele mai coapte
le împărţeam bunicilor. Ei aveau dinţi mai rari. Tot aşteptam să
le crească alţii, să ne mai vină şi nouă rândul la mere moi, dar nu
s-a mai întâmplat. Atunci am învăţat să batem merele unul de
altul, până le făceam mălăieţe. Când muşcam, zeama acrişoară ne
răcorea gura şi cîţiva stropi mărunţi se împrăştiau, umezindu-ne
bărbia.
În vârful locului, era un pâlc de aluni, pe care-i pândeam cu
interes. Puţine erau alunele care se desprindeau din căluş. Celelalte
se coceau mai târziu. Iar noi trebuia să plecăm în alte locuri, unde
aveam de făcut fân. În duminica de după Sfânta Mărie Mare,
mergeam în Deal, să culegem alune. Nişte veveriţe jucăuşe se
întreceau cu noi. Am auzit că ele îşi fac depozite în scorburi.
Într-o toamnă, am vrut să scotocim într-o scorbură. Să vedem
câte alune au adunat acolo. Dar ne-a oprit unceşu Ion:
– Nu faceţi asta, că-i păcat. Iarna e lungă. Ele cu ce să trăiască?
– Păi, da... Ele n-au părinţi, ca noi. Toate-s pui. Ori e altfel?
Am intrat în încurcătură. Dar am înţeles ce trebuia.

„Traista în pătrăţele”, Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2013)
P OVE STE ÎN N O DATÃ
Veronica Oşorheian
A
fost odată un scriitor. El era înalt şi înţelept şi iubea
foarte mult poveştile. Într-o zi, a ieşit în oraş să se
plimbe. Deodată, i-a ieşit în cale un câine vorbitor.
Câinele s-a apropiat de el şi i-a zis: Salut! ...”
– Salut! – i-a răspuns scriitorul, zâmbind. Nu-ţi dezminţi
specia. Eşti inteligent şi tu. Eu merg spre parc. Am acolo o bancă,
unde mă întâlnesc cu muzele. Vii cu mine? Unde ţi-e stăpânul?
– A plecat în lumea largă. S-a săturat de „toţi şi de toate”. Atâta
mi-a spus, când a plecat. N-am prea înţeles ce-a vrut să zică, dar...
asta e. Mă întreb de ce mi-a făcut ceea ce mi-a făcut? Credincios
i-am fost, casa i-am păzit-o, l-am însoţit pe unde m-a purtat, l-am
aşteptat întotdeauna la uşa magazinului, fără să-mi pierd răbdarea,
până cerceta compoziţia şi termenul de valabilitate al alimentelor
pe care urma să le cumpere, năzbâtii prea mari n-am făcut... Nu-s
în stare să găsesc o explicaţie pentru gestul stăpânului meu. Poate
era mai bine dacă m-ar fi lăsat în Ţaradedincolodeneguri, lângă
fratele meu, Moroş. Mi-a împuiat capul cu poveşti de adormit
căţeii: că face din mine câine domnesc, că mă plimbă pe trotuar,
că mă scoate la plimbare şi mă lasă să stau de vorbă şi să mă joc cu
alţi câini de teapa mea. Şi eu l-am crezut. Iar acuma, fără să mă ia
şi pe mine în calcul, a dat bir cu fugiţii.
– Dar cum e Ţaradedincolodeneguri? – întrebă scriitorul.
Acolo, ce fac cei de teapa ta? Stăpânii sunt mai altfel?
– Păi... cum să-ţi spun, scriitorule? Şi acolo, stăpânii sunt
stăpâni, au şi ei destule griji, iar cei de teapa mea le sunt de mare
folos şi de încredere. În locurile acelea, umblă jivinele pădurii.
Jivinelor n-are cine le da de mâncare, trebuie să şi-o procure de
unde pot şi cum pot.
Cumătra Vulpe se mai ospătează şi cu găini de curte. Un obicei
învăţat, se pare, de la tuciuriii cu dare de mână, dar şi de la cei
care s-au dedat la ciordeală, din pruncie, şi nu s-au mai debarasat
de obicei, nici după ce popa din Ţaradedincolodeneguri i-a jurat,
în nu ştiu câte rânduri. A ajuns, săracul popă, de-i jura, apoi, îi
desjura, ca să-i jure din nou. Urma, apoi, desjurarea desjurării, ca,
în cele din urmă, să-i afurisească cu totul, concluzionând: „Ăştia-s
fără leac”. Baiul se ştie. Şi afurisiţii sunt din „pădurea” noastră.
Lupii, ca oricare lupi, sătui de alergat după insecte şi rozătoare,
se adună în haite şi înhaţă, din imaşul omului ori din cioporul
dus la păşune, ba un miel, ba un ied, dar mai ademenitori rămân
cârlanii cei tomnatici, buni, cum nu se poate mai buni, de făcut
vestitul „sloi ciobănesc”, acea „mâncare veche cât Sarmisegetuza”,
făcută după o reţetă păstrată numai de ciobăniţe, nu reţeta pusă pe
internet, că aia e „varză”. E „varză” cu sensul cel mai nou pe care
l-a căpătat curechiul, în draga noastră limbă românească.
Moş Martin are apucăturile lui. Se hrăneşte el cu fructe de
pădure, îi plac şi mierea, ovăzul, dar carnea îi asigură stratul de
grăsime necesar pe timpul iernii, până la Stretenie. Atunci, la
Întâmpinarea Domnului, Moş Martin iese din bârlog şi dacă
afară e soare şi îşi vede umbra, se întoarce repejor în bârlog, pentru
că primăvara mai întârzie o vreme.
Doamne, măi scriitorule, dar ce-ţi înşir eu atâtea poveşti ? Că
tu ştii mai multe decât mine! Şi, cu siguranţă, le rânduieşti, prin
cărţi, mult mai frumos. Eu am auzit poveştile astea demult, când
eram împreună cu fratele meu mai mare, Moroş. Rămas acolo,
lângă stăpânul lui şi lângă copiii stăpânului. Moroş e norocosul,
nu eu! Eu, ai văzut ce am ajuns. Pe când el..., oho! A făcut isprăvi
admirabile. Şi a ajuns erou, într-o poveste spusă de o fată, într-o
carte pentru copii. E povestea ei, de când nu începuse şcoala,
iar fratele meu, Moroş, era prietenul cel mai apropiat al copiilor
stăpânului. Povestea asta se întâmpla într-o iarnă. Şi fata spune aşa:
„... Mi-am pus o sticlă pentru lapte în trăistuţă, l-am luat
pe Moroş cu mine şi, uşurel, am început să urc dealul... Cam la
jumătate calea dintre casa noastră şi cea spre care mă îndreptam,
străjuia un pâlc de fagi. Căpătasem ceva siguranţă în pas, câinele
alergă spre mine – probabil dorea să mă joc cu el. Am făcut o
rotire pe după un fag, apoi încă una şi … zdup într-un nămete
rezemat de trunchiul fagului. Cât eram de amărâtă, nămetelui nu
i-a fost milă şi m-a înşfăcat până la umeri. Moroş se uita la mine,
cu capul aplecat niţel într-o parte, rotindu-şi coada, slobozind din
când în când un mârâit care, probabil, ar fi vrut să fie întrebarea:
– Tu, prostuţo, nu ştii că sub copaci omătul nu îngheaţă tun,
cât ar fi gerul de straşnic?
– Moroş, Moroş… De unde să ştiu? Eu nu-s bătrână ca tine.
Abia acum descopăr lumea. Pe când tu … şi cu ursul te-ai luat la
trântă. Mi-a spus mie moşu' ce isprăvi ai făcut…
Înţelept cum era, moşu' a socotit cam câtă vreme îmi trebuia
să urc şi să cobor dealul şi a bănuit că ceva nu-i în regulă. A venit
după noi şi, când m-a văzut înzăpezită, a îngăimat:
– Am uitat să-ţi spun, să ocoleşti pâlcul de fagi.
– Vezi, moşule, cum era s-o buctez? Mă găseai sloi, de nu te
gândeai la mine. Şi eu m-am rugat aseară, aşa cum m-ai învăţat:
fereşte-mă, Doamne, de ruşine, de foc, de apă, de năpastă, de omul
cu zilele-amână şi de toate relele.”
Povestea fetei e mai lungă – zise câinele vorbitor. Şi merită
atenţie şi întâmplarea petrecută într-o vară, întâmplare la care a
fost părtaş acelaşi Moroş: „...O teamă teribilă s-a cuibărit atunci
în sufletele noastre. Frică. Părinţii ne spuneau să nu ne adăpostim
sub copaci. Dar unde să te adăposteşti, într-o pădure cât vezi cu
ochii? Numai Dumnezeu a avut grijă de noi. Odată, am coborât cu
vacile spre Valea Măgurii, pe plaiul de la Morminte. Pe la mijlocul
plaiului, un urs cât o namilă era tolănit cât era plaiul. Ne-au îngheţat
inimile, iar genunchii ni s-au înmuiat. Nu mai aveam putere nici
să înaintăm, dar nici să ne întoarcem. Moroş lătra, dar ursul nici
gând să se urnească. Măi, dar greu mai doarme namila asta, îmi
zise Ştefan. Animalele se împingeau unele în altele şi se afundau
în desişul pădurii. Parcă a dat strechea în ele. Tălăngi purtau numai
Steiana şi Lunaia. Ce ne facem, Doamne? Cum le mai adunăm
laolaltă? În ajutorul lui Moroş, a venit şi câinele lui Costan.
– Să nu vă temeţi, măi băiéţ, că-i moort! – răsună o voce
tunătoare.
– E moort! – se auzi ecoul, peste pădure.
– E puşcaat! – răsună clar vocea bărbatului care urca agale.
Ne-a venit inima la loc. Mai facem câţiva paşi spre fiară.
Muştele roiau în jurul ochilor înceţoşaţi. În zona coastelor, blana
era năclăită. Cu o seară înainte, intrase în grajdul lui Niculai Ţarcă.
I-a stricat o junincă şi omul l-a puşcat. Dar uite că nu l-a nimerit
în inimă. «Abia aici şi-a găsit fiara sfârşitul» – ne precizase badea
Costan.”
Pe aleea din faţa băncii, trece un băiat însoţit de o căţeluşă
roşcată.
– Salut!, prietene, eram îngrijorată, că n-am să te-ntâlnesc. Ai
stăpân nou? – întreabă căţeluşa.
– Salut!, salut!... Ce să-ţi răspund?...
Frecându-şi genele, ca după un somn tihnit, scriitorul zâmbi
enigmatic.
„Căţelul pământului”, Editura GRINTA, Cluj-Napoca, 2014)
CO CO STÂ RCII LU I I L I U Þ
Ioan Popa
M
ai pe toate șurile din sat, acoperite cu paie, erau
cuiburi de cocostârci. Unele mai vechi, mari cât
roata carului și cât mine de înalte, altele mai noi,
după cât era și șura de veche sau de nouă. Că-n fiecare an, de cum
bărbătușul se-ntorcea la cuib, începea să și-l refacă. Mai adăuga
bețișoare, pământ și paie, astfel ca până la venirea consoartei, totul
să fie gata. Nu conta dacă asta, consoarta, era cea de anul trecut
ori alta, cea care i se lipea prima, cu aceea făcea casă întreaga vară.
O interesa pe consoartă mai mult cuibul decât perechea. Cloceau
ouăle pe rând, creșteau laolaltă puii, hrănindu-i când unul, când
celălalt, îi învățau să zboare, astfel că pe la sfârșitul verii fiecare se
făcea stăpân pe sine.
Pe șura lui Iliuț mi se părea c-ar fi mereu aceiași. Soseau cu
ceva mai devreme ca cei de pe șura lui Ștefan, ca nimeni să nu
le ia locul. De altfel aici, pe șura lui Iliuț, cuibul părea puțin mai
ferit, șura noastră cu țiglă închizând oarecum priveliștea dinspre
sat. Ce rău îmi părea că șura noastră nu avea paie! Să avem și noi
cocostârci!
Iliuț îi primea cu drag de fiecare dată când se întorceau la cuib.
Că mereu zicea el că te apără de foc și-ți aduc noroc la casă. Și
barza părea că-l recunoaște. Căci prindea a clămpăni, de cum se
lăsa în cuib, de răsuna tot jurul. Ăsta-i pentru mine!, zicea el celor
din preajmă, mai mult văzându-i clămpănitul decât auzindu-l.
Căci, cu cât se afunda în ani, auzul îl părăsea tot mai tare. În
schimb, mama Maria zicea că își făcu rugăciunea, și și-o face de
fiecare dată când ajunge acasă. Că vine de departe, nu știa ea de pe
unde vine an de an, la început de primăvară!, că vine de aproape,
face același lucru: mulțumește Domnului! Și-și făcea și ea cruce
aducând mulțumire Domnului ca și cum și ea ar fi sosit atunci
de undeva. Fă și tu cruce, dragu' mamii, c-apăi te crește Dumnezău
mare! Și eu mă închinam întruna în credința că voi fi poate mare
mai iute decât ceilalți.
Clociseră câteva săptămâni, când unul, când altul. Îi cunoșteam
bine, că unul era mai mare cu ceva. Timpul trecu și făcură pui.
Ieșiseră din ouă tot pe rând, tot cam la două zile, nu ca puii noștri
de găină toți odată. Că de azi până mâine tot lua muma câte doi,
trei și-i punea într-o căciulă veche la căldură până ce mama lor
va veni să și-i ia pe toți în primire. Să le poarte de grijă și să și-i
crească.
Pe când crescuseră puțin și-și ridicară capetele din cuib, văzui
că sunt mai mulți. Chiar mulți de tot. Erau cinci. Mă miram de
numărul acesta mare. Cu puf alb și ciocurile negrii. Îi număram ori
de câte ori ai lor le aduceau mâncarea că ridicau atunci ciocurile
către ei, așezați roată în jurul celui venit. Clămpăneau și ei cât erau
de mici de mă minunam întruna de gălăgia lor. Le aduceau ce
găseau, mai ales prin lunci: de la greieri, lăcuste și râme, la broaște,
șopârle și șerpi. Se trudeau s-adune cât mai multe, din de toate, că
parcă nu-i vedeau niciodată sătui, mereu cu ciocurile ridicate în
așteptarea hranei. Cât fuseseră mici, fuseseră tot timpul păziți de
unul dintre părinți. După ce crescură cât de cât, când ciocurile și
picioarele prinseseră a se roși, îi vedeam mai mult singuri. Hrana
n-o mai putea asigura doar unul și atunci trebuia să pornească
amândoi, încă din faptul zilei, după mâncare. Luncile din Zăvoi,
Luncuță, Râtul Popii, Lunca din Sus și Lunca din Jos, se făceau
albe de albul cocostârcilor. Pășeau rar, dar cu ochii ațintiți în iarbă.
Venea unul, pleca celălalt părinte. Aproape că nu se mai întâlneau
unul cu celălalt la cuib. Era mult de lucru! Dar asta le era ținta de
căpătâi și pentru asta se zbăteau mereu. Părinți vrednici de toată
lauda! Când simțeau că le era puilor prea cald, aduceau apă și le-o
presăra peste ciocurile lor larg deschise să se răcorească.
În vara aceea se părea că ploile, destul de dese, le pot
asigura hrană din belșug. Căci prin iarba râului, mereu umedă,
se-nmulțiseră tot felul de vietăți, și mari, și mici, încât puii ar
putea crește în voie. Și totuși…
Într-una dintre dimineți, în fața șurii lui Iliuț, apăru un pui de
cocostârc. Mare ca și cei din cuib, mai-mai gata de zbor. Umbla
bezmetic prin troscățălul încă umed de roua dimineții, căzând
mereu cu ciocul în iarbă. De cum se ridica, făcea doi, trei pași
și îndată dădea cu pieptul și ciocul de pământ. Dădea din aripi
atunci și prindea ceva putere să se ridice. Dar asta dura puțină
vreme. După mai multe aventuri de acest fel, se lăsă pe picioarele
ostenite pe iarbă. Rămăsese în așteptare. În așteptarea cui? Privea
către cei de sus, din cuib, și clămpănea la răstimpuri. Ca și cum
le-ar fi cerut să-i sară într-ajutor. Nimeni nu făcea însă niciun
gest. Așa cum făceau ciorile când tata le lua puii din horn, că una,
două se adunau grămadă să vadă ce să facă cu puii aruncați în
cucuruzul lui Golea de peste drum. Și cârâiau, și se agitau, de se
luau ai noștri de gând. La ăsta însă nimic. Nu venea nimeni. Nu-i
sărea nimeni să-l ajute. Nici că le păsa alor lui. Celor mari, desigur.
Trecui gardul la Iliuț să vedem ce să facem. Îi arăt, cu mâna
întinsă către pui, vietatea ce zăcea pe iarbă. Pricepu despre ce-i
vorba. Crezuserăm și unul, și celălalt că, din neatenție, făcuse un
pas greșit și căzuse din cuib și acum n-avea cine să-l pună înapoi.
Pornirăm amândoi către șură. Iliuț luă scara de la pod și-o priponi
în capătul din jos al șurii. Sub cuibul cocostârcilor. Să pună puiul
la loc.
Luă puiul în brațe, îl mângâie ușor pe creștet și, hai cu el sus
pe scară. Ajuns în vârf, îl ridică deasupra capului și-l duse către
cuib. Îl așeză între ceilalți și coborî. Tare mulțumit. Făcuse o faptă
mare. Ce bucurie o să fie pe părinții lui regăsindu-l în cuib când or
veni cu mâncarea! Își făcu câteva cruci peste cămeșoiul larg, încins
c-o sfoară peste brâu. Pe chelia largă apărură câteva broboane de
sudoare. Semn că nu-i fusese deloc ușor.
Puse scara la loc și ne văzurăm de ale noastre. El la lucru, eu
la joc.
De cum se întoarse la cuib, mama?!, tata?!, aruncă îndată o
privire peste cuib. Rânduiala le fusese deranjată, părea a spune. De
cine oare și de ce?! Îi numărase la plecare și acum…
A doua zi Iliuț îl află cu gâtul întins pe iarba umedă dinaintea
șurii sale. Fără suflare. Ne-am făcut fel și fel de gânduri. Oare de
ce? Poate o fi fost bolnav, dar atunci de ce mama lui nu l-a îngrijit?
De ce nu i-a dat lui mâncare mai multă să-și revină?!
De ce a trebuit să-l alunge de la cuib?Priveam cu durere puiul
de pe iarbă. Truda ne-a fost în zadar. De la moșu' și de la mama
primii același răspuns: Așa o vrut Dumnezău, măi copile!
POVE STE A F E T IÞE I C A R E S E
TEMEA D E ÎN T U N E R I C
Silvan Stâncel
A
fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar
fi povestit, o fetiță care se temea de întuneric. Nu
știm de ce, însă de fiecare dată cum venea seara, fetița
pur și simplu se temea să intre singură în orice cameră care avea
becul stins. Tot timpul cineva trebuia să meargă înainte pentru a
aprinde becul, iar apoi intra și ea fără nicio problemă. Oricât de
multe explicații îi dădeau mama și tata, cum că nu ar avea de ce
să-i fie frică, cum că nu e nimeni acolo, cum că... cum că... și cum
că... situația rămânea neschimbată, fetița se temea de întuneric.
Părinții s-au gândit că poate o fi din cauza desenelor animate de
la televizor și hotărâră să nu o mai lase să se uite atât de mult...
sau cel puțin să nu se mai uite la toate desenele animate. Apoi
se gândiră că poate cineva de la grădiniță i-ar fi spus ceva despre
întuneric, ceva desigur total neadevărat și fals, care a făcut-o să îi
fie frică. Sau poate a văzut ea ceva urât pe telefonul bunicului... Sau
pe tabletă. Părinții s-au tot gândit și s-au tot întrebat oare de ce
se temea acum fetița de întuneric. Își aminteau că nu întotdeauna
a fost așa. Când era mai micuță mergea singură în toate camerele,
fie că era lumină, fie că era întuneric și nu avea nici cea mai mică
problemă. Oare ce s-o fi schimbat... ?
Într-o seară, pe când fiecare era cu treaba lui, tata spăla vasele,
mama se spăla pe cap, sora mai mare citea o carte nouă iar
televizorul mergea pe un canal de muzică, fetița care se temea de
întuneric observă mișcându-se ceva pe ușa de la intrare în camera
ei... „Hmmm... oare ce o fi ?” se gândi. Se apropie încet și văzu că
acel ceva nu era decât un fluture cu două aripi mari și frumoase
care aveau desenate pe ele niște forme foarte interesante. Era un
fluture de noapte. Fetița se apropie și mai tare și vru să pună mâna
pe el, însă exact în acel moment fluturele începu să vorbească...
– Stop! Nu mă atinge! Nu vezi că tocmai ce m-am dat pe aripi
cu un nou praf de zburat? Cine ești și ce vrei? spuse fluturele de
noapte.
Fetița rămase mută de uimire, pentru că niciodată nu mai
întâlnise vreun fluture care să vorbească.
– Ăaaaa... eu sunt... Katia! se bâlbâi fetița.
– Și dacă te cheamă Katia crezi că poți pune mâna pe mine
și să-mi strici astfel tot praful de zburat de pe aripi...? Îmi strici
costumul! Hmmm! replică fluturele de noapte.
– Dar pe tine cum te cheamă? întrebă fetița puțin speriată.
– Eu sunt Saturnia Pyri, fluturele de noapte ochi de păun și
sunt foarte mândru de asta! răspunse el cam nervos și încrezut. Și
pe deasupra am un simț al mirosului foarte dezvoltat. De exemplu,
acum simt că nu te-ai mai spălat pe dinți de azi dimineață și că ai
mâncat prea multă ciocolată! E adevărat? Spune repede! continuă
fluturele.
Fetița se rușină și lăsă capul în pământ.
– Ha, ha, ha! Nu ești singura fetiță pe ziua de azi care a mâncat
atât de multă ciocolată! spuse fluturele râzând cu poftă, dând din
cap și mișcându-și antenele. Am întâlnit copii care nu s-au mai
spălat pe dinți de trei zile... nu vrei să știi câte mirosuri se adună
după atâta vreme. Îți piere orice chef să mai fii fluture. Cred că de
asta și avem noi aripi, ca să putem zbura imediat când se apropie
un astfel de copil. N-ai cumva puțin nectar? Parcă mi s-a făcut
foame de la atâta poveste.
Fetița răspunse imediat:
– Ba da! Cred că a mai rămas puțin pe floarea de la mine din
cameră... însă... mi-e frică să merg singură acolo, pentru că e becul
stins și e întuneric...
– Cum?! Ți-e frică de întuneric? De ce oare? întrebă fluturele.
– Păăăi, pentru că..... nu știu. Mi-e frică... mi-e frică de...
fantome! spuse fetița.
– Fantoooome!!! Așa ceva nu există decât în cărți, la televizor
în filme sau la desene animate, nicidecum în realitate. Cine a mai
pomenit
„ să dea nas în nas cu fantomele?! În viața mea de fluture
de noapte n-am întâlnit așa ceva, și crede-mă, zbor noapte de
noapte peste tot! Fantome nu există! Și apoi... chiar dacă ar exista,
ce-ar fi așa de rău? N-am mai distra și noi puțin cu ele. Hai, vino
cu mine până în camera ta să căutăm floarea cu nectar. Mor deja
de foame!!! Mă voi așeza pe nasul tău și îți voi spune încotro să o
iei până ajungem la ea. Bine?
Fetița spuse da și plecară pe întuneric împreună până în partea
opusă ușii, pentru că acolo se afla și floarea mult dorită.
– Stai, am ajuns! spuse fluturele sărind de pe nasul fetiței direct
pe floarea din cameră pentru a se înfrupta cu poftă din nectar. Să
nu cumva să aprinzi becul, căci mie nu-mi prea place lumina... Și
apoi nu vreau deloc să fiu vedetă! continuă el.
– Vedetă...?! Ce înseamnă asta? întrebă fetița.
– Păi, cum să-ți spun... e cineva pe care îl vede multă lume.
Iar eu, atunci când e lumină, mereu sunt aplaudat... Am întâlnit
fluturi de noapte care din această cauză au avut mici accidente...
uneori fatale... înțelegi ce-ți spun?! Nouă nu ne place să fim
aplaudați! termină fluturele de noapte, ridicând puțin dintr-o
sprânceană.
Fetița îi respectă dorința și stătură pe întuneric la povești
minute în șir, timp în care fluturele mâncă pe săturate tot nectarul
florii. Râgâi apoi scurt, spuse: „Scuze!” și își luă zborul prin cameră
pentru a face puțină mișcare. Părinții o auzeau pe fetiță vorbind
în cameră, iar becul era stins. „Oare ce s-o fi întâmplat cu fetița
noastră de stă singură pe întuneric?” gândiră ei.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea mea. Mai
departe spune tu! Somn uşor! Noapte bună, te iubesc!
POVESTE A B Ã IEÞ E LU LU I C U
CEA SUL VE R D E
Silvan Stâncel
A
fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar
fi povestit, un băiețel care voia și el să aibă un ceas.
Un ceas de mână. Văzuse el că foarte mulți copii
aveau ceas și se gândi că și-ar dori și el să aibă unul. Astfel, merse
într-o zi la mama lui și îi spuse: „Mamă, mamă, vreau și eu să
am un ceas!”. Iar mama lui, pentru că îl iubea tare mult, îi spuse:
„Bine, am să-ți cumpăr și ție un ceas!”. Și merseră împreună la un
magazin mare unde se găseau de toate. Acolo copilul văzu un ceas
verde și frumos, cu niște ace de culoare albă care indicau ora și
minutele la perfecție. Era exact ceasul de care avea nevoie și care i
se potrivea. L-a luat repede, l-a pus pe mână, l-a legat cu o curea
verde, un verde precum verdele șopârlei de pământ, și, bucuros
peste măsură, ieși țopăind din magazin. Mama plăti ceasul și,
bucuroasă că băiatul ei era fericit, plecă apoi și ea spre casă.
Băiețelul cu ceasul verde nu-și mai putea încăpea în piele
de bucurie. Ieși la joacă în parc alături de ceilalți copii, cărora le
arăta mereu ceasul său verde și frumos. Totul era minunat! Dar
într-o zi, din neatenție... ceasul căzu pe asfaltul dur al străzii și
ecranul ceasului verde se sparse în mii de bucăți... iar cele două
ace indicatoare ale orelor și minutelor se împrăștiară și ele care pe
unde, încât era imposibil să le mai găsești. O tragedie! O adevărată
tragedie! Băiețelul întâi înmărmuri, nu reuși să mai spună niciun
cuvânt, nu putu să creadă că se întâmplase așa ceva. Nu-și credea
ochilor că în fața lui, pe asfaltul dur, se afla împrăștiat ceasul cel
verde și frumos, cu ecranul spart în mii de bucăți și fără cele două
manoșe. Se puse pe un plâns de neoprit, cu lacrimi de crocodil.
Toți copiii de acolo s-au strâns repede în jurul lui să vadă ce s-a
întâmplat, însă băiețelul cu ceas verde nu putea să spună nimic,
plângea încontinuu cu sughițuri...
Până la urmă, ceilalți copii și-au dat seama despre ce era vorba,
pentru că au văzut pe jos ceasul cel verde și frumos care acum
nu mai avea nici ecran și nici acele care să indice ora. O fetiță cu
codițe a dat fuga repede acasă la mama băiețelului care nu se mai
putea opri din plâns, și i-a spus pe nerăsuflate întreaga întâmplare.
Mama, care tocmai ștergea cu o cârpă uscată picurii de apă de pe
o farfurie, lăsă de îndată farfuria jos și alergă în stradă. Băiețelul
plângea în hohote. Încontinuu. Nimeni și nimic nu-l mai putea
opri. Atunci mama i-a spus: „Nu mai plânge, Ionică! Vom merge
chiar acum cu ceasul la un ceasornicar care ne va ajuta să-l
reparăm!”
Zis și făcut. Printre lacrimi și ținut de mână, băiețelul și
mama lui ajunseră la un ceasornicar, care află de îndată întreaga
întâmplare. Luă ceasul cel verde în mână, se uită îndelung la el
cu mare atenție și îi spuse băiețelului: „Îți voi face un ceas care
va fi de două ori mai frumos decât ceasul pe care l-ai avut până
acum!” Și exact așa și făcu. Reuși să repare ceasul cel verde, îi puse
un ecran nou și frumos, îi montă alte ace albe, și mai frumoase,
care indicau ora și minutele, și îi schimbă cureaua cu una mai
rezistentă, dar la fel de verde și de frumoasă. Ceasul reparat era
minunat! Când îl văzu, băiețelul se opri brusc din plâns. Nu-și
putea crede ochilor că în fața lui se afla ceasul cel verde și frumos.
Îl luă cu atenție și îl puse pe mână. Dintr-odată se transformă și
pe cât de trist și plin de lacrimi era acum câteva secunde, pe atât
de vesel și zâmbitor deveni acum. Totul era minunat, lumea era
din nou frumoasă, acum că ceasul cel verde era reparat. Dădu să
plece, însă ceasornicarul îl apucă de mânecă și îi șopti la ureche:
„Ai mare grijă! Fii foarte atent cu lucrurile pe care le ai, pentru că,
dacă nu vei mai avea grijă de ele, le vei pierde sau se vor strica! Iar
tu vei fi mereu nefericit! Azi ai avut mare noroc cu ceasul cel verde
pentru că l-am putut repara!”.
Băiețelul cu ceasul cel verde și frumos băgă bine la cap ceea ce
îi spusese ceasornicarul și acum era mereu atent cu toate lucrurile
lui, pentru ca nu cumva să se strice sau să le piardă. Reveni în parc
alături de ceilalți copii, cărora le arătă zâmbind ceasul cel verde.
Era iarăși fericit...!
departe spune tu! Somn ușor! Noapte bună, te iubesc!
POV ESTEA F ULGULUI D E Z Ã PA D Ã
C ARE N U VOIA SÃ M A I C A D Ã
Silvan Stâncel
A
fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost nu s-ar fi
povestit, un fulg de zăpadă mic, alb și pufos care nu
mai voia să cadă pe pământ. Era o iarnă foarte rece și
cu multă, multă zăpadă. Toți fulgii cădeau din cer, unul câte unul
desprinzându-se din norii încărcați. Cu excepția unuia. Era un
fulg de zăpadă mic, pufos și alb care nicidecum nu voia să se mai
desprindă de nor și să cadă pe pământ. Se încăpățâna să rămână
acolo, în cer, agățat de nor, uitându-se la ceilalți fulgi de zăpadă
cum cădeau alene. „Eu nu vreau să cobor! Nu vreau și nu vreau!”
spunea mereu fulgul de zăpadă atunci când era întrebat de ce nu
vrea și el să coboare așa cum făceau și ceilalți fulgi de zăpadă.
Iarna era în toi. Frigul îngheța toate apele iar casele erau pline
de țurțuri pe la streșini. Iar fulgul nostru de zăpadă nicicum nu voia
să se desprindă și să cadă. Însă iarna nu ținu nici ea foarte mult.
Încet, încet deveni tot mai blândă, soarele începea să strălucească
tot mai tare, topind puțin câte puțin zăpada depusă pe jos. Fugii
de zăpadă se transformau și ei, unul câte unul, în picuri mici
de ploaie. Însă fulgul nostru de zăpadă mic, alb și pufos se tot
încăpățâna să rămână agățat de nor și se tot ascundea ba în stânga,
ba în dreapta pe sub colțurile norului, pentru ca nu cumva razele
de soare să ajungă la el și astfel să-l topească. Însă iarna, oricât
de puternică ar fi ea, până la urmă tot pleacă pentru a lăsa locul
primăverii frumoase care ne aduce multe flori, soare și voie bună.
Astfel că soarele devenea pe zi ce trece tot mai puternic... tot mai
puternic. Iar într-o bună zi, într-un moment de neatenție, în timp
ce fulgul nostru de zăpadă mic, alb și pufos se gândea oare cum
să facă să intre direct într-un frigider și să ajungă astfel la Polul
Nord, acolo unde e mereu iarnă... fulgul nostru de zăpadă fu atins
la piciorul stâng de o rază puternică de soare care-l transformă pe
loc într-un picur de ploaie rotund și gras. Iar acest picur de ploaie
rotund și gras abia mai stătea atârnat de un colț al norului... însă,
fiind prea greu, nu reuși să stea agățat prea mult timp acolo. Până
la urmă, din cauza propriei greutăți, se desprinse și cu cea mai
mare viteză căzu în gol spre pământ, alături de ceilalți picuri de
apă care inundau cerul. Iar toți ceilalți picuri, și ei altădată niște
fulgi de zăpadă care nu refuzaseră nicidecum să cadă, se uitau
cu tristețe, înțelegere și resemnare la acest fulg de zăpadă care
odinioară fusese mic, alb și pufos, însă acum devenise și el un
picur de ploaie ca toți ceilalți. Și îi spuseră: „Ei vezi?! Degeaba
te-ai tot chinuit și te-ai tot încăpățânat să nu cazi pe pământ și să
rămâi acolo sus agățat de nor. Până la urmă ai devenit și tu ceea
ce suntem noi toți. Noi suntem picuri de ploaie, iar iarna fulgi
de zăpadă. Menirea noastră este să cădem pe pământ. Nu te poți
opune menirii tale. Trebuie doar să descoperi încetul cu încetul
ceea ce tu ești și astfel să-ți accepți misiunea. Nu poți scăpa de
ceea ce tu ești. Iar noi... noi suntem fulgii de zăpadă care trebuie
să cadă pe pământ pentru a face iarna albă și frumoasă...”.
Picurul nostru de ploaie gras și rotund auzi toate aceste vorbe
și vru nervos să spună și el ceva, însă exact în acel moment se lovi
cu viteză de pământ și singurul lucru care se mai auzi în urma
impactului fu: „Pleosc!”. Nimeri tocmai într-o baltă mare, mare
de apă și acolo nu mai avu niciun cuvânt de spus...
departe spune tu! Somn uşor! Noapte bună, te iubesc!
VAC A NÞ A CU PI TI C I
Angela Târziu
E
ra târziu, valurile se auzeau de departe, frământând
liniștea de pe plaja pustie. Marea era întunecată, deși
încă nu apăruse Miezul-Nopții. Abia se târa în larg,
abia se târa spre țărm, îi venea să zacă, așa, în apele ei, cu nasul
înfundat în palmele străvezii. Nimic n-o mulțumea; nici vietățile
preferate din imperiul de ape peste care stăpânea n-o puteau
mângâia, n-o puteau îndulci, nu-i puteau fi pe plac.
Din înaltul cerului clipesc Pallas, Asklepios și Athena. Nu-și
mai pot admira în oglinzile verzi-albastre lumina tremurată și nici
Marea nu se mai tulbură la salutul lor. Briza o auzi respirând greu
și se întristă și ea, deși cunoștea mai bine decât oricine pulsul
Mării, ea, Briza jucăușă, îi masa spinarea uriașă și o înveselea. Pe
unde nu însoțea ea Valurile Mari și valurile mici, vârându-și nasul
subțire și umed peste tot, ca un cățel?!..
Degeaba! Numai Cerul știa că inima Mării, care măsura timpul
de atâta amar de vreme, se îmbolnăvise.
Pallas era un asteroid foarte cochet. În fiecare noapte se
oglindea în Mare. Asklepios și Athena râdeau adesea pe seama
acestui obicei. Cum râdeau? Așaa... se auzeau niște clinchete
murmurate. Ca și acum, de exemplu.
Roasă de curiozitate, Briza se năpusti peste tot. Voia să știe și
ea de ce râd stelele. În grabă, își agăță veșmântul sărat de crengile
unei Sălcii Adormite și plecă în Largul Mării, nerăbdătoare cum
e, fără să bănuiască cum dumnealor, piticii năzdrăvani, ieșeau
rând pe rând din castelele de nisip dărăpănate (... când e cerul de
faianță, vin piticii în vacanță... uff... oftă Nerone, poetul, îmi cade
nisipul de pe scufie în ochi și iar mi se stinge nenorocitul ăsta de
felinar).
Miezul-Nopții încă nu se trezi. Dormea răspândit și întunecat
la față, pe întreaga nemărginire a Mării, fără să viseze nici el că
plaja era invadată de omuleți agitați, cu scufiile puse în dezordine,
cu sandalele fără apărătoare, care se împiedicau unii de alții.
Cei mai mulți se descălțară ca să-i gâdile pe tălpi nisipul abia
răcorit. (Muza asta-și bate joc de mine, pufni Nerone, iar a fugit!
Crede că dacă sunt pitic nu pot fi un mare poet. Asta-i bună! gândi
el, gata să facă un purcel de cerneală pe jurnalul abia început – nu
pot face două lucruri deodată: să scriu și jurnalul de vacanță și să
scriu și poezii. Ia să scriu eu jurnalul, în secret, și să închidem noi
paranteza. Cum să închidem „noi” paranteza, căci sunt singur!?).
Primul care a simțit Miezul-Nopții înfiorând aerul din jur a
fost Mufulin electronistul. Trase aerul Nopții răcoroase pe nările
fine, până i se înroși vârful nasului și apoi urechile. Era clar! Prin
apropiere, Întunecimea Sa, cum îi mai spuneau piticii, în semn
de mică simpatie, se trezea morocănos, cu ochii întredeschiși
și băgați în orbite, înconjurați de ditamai cearcăne, tras la față,
negru, deșirat și lung cât o zi de post, ursuz, mofluz...
Piticii nici nu apucaseră să-și pieptene bărbile (și cu bărbile lor
nu erau niciodată neglijenți).
– E culmea culmilor! țipa Totpeloc, sportivul. Alergând de
colo-colo, obligând tot neamul piticesc să-și învârtă capetele după
el... gaura uriașă din tavanul dormitorului nu poate fi decât de la
o directă de dreapta! Am nisip și-n urechi.
Dintr-o grămadă de nisip ieși Talpasan cu o grămadă de nisip
în spate.
– M-am învârtit toată noaptea să-i găsesc intrarea și când mă
pun în pat, a strigat Spok deșteptarea și abia am găsit ieșirea. În
schimb, Talpasan avea o talpă mai mare și una nu prea. Dar asta
nu conta
– Cine a mai pomenit asemenea cazare?! zise Moșgulie, poate
copiii au vrut să ne facă o farsă.
Moșgulie râdea. Era singurul. Își pierduse scufia și i se vedea
frumusețea de chelie, cu un singur fir de păr, chiar în vârful capului.
Nu putea să-și scoată nisipul de pe lângă el și asta-l amuza. Numai
el avea darul să-i înveselească pe toți și numai pe el nu-l putea
nimeni înveseli.
O mare supărare îi pricinui lui Mufulin distrugerea parțială a
aparatelor sale extrem de fine. Aducerea aparatelor la Mare era
secretul lui.
În vacanță, piticii nu aveau voie să muncească. Ar fi plâns cu
sughițuri, dar erau prea mulți pitici în jur și iar îl întrebau de ce
plânge, și el ar fi început să plângă și mai tare. Mai bine își șterse
nasul cu dosul mânecii, deși avea o batistă cât un cearșaf și ar fi
vrut, în semn de protest, să-și șteargă nasul cu zgomot mare.
Lui Maifun, marinarul, nu-i era teamă de nimeni și de nimic.
În afară doar de orice fel de căpcăuni. Păpălici, în schimb, nu se
mai putea trezi.
– Să-i punem două scobitori între pleoape, zise Maifun, am
mai întâlnit eu cazuri când hoinăream pe Mare din lat în lung.
– Nu se molipsește? întrebă Pomoc, speriat de starea prietenului
său cel mai bun.
Pomoc era cel mai tânăr dintre pitici și era pentru prima dată
la Mare.
– Bineînțeles că e molipsitoare, răspunse Maifun serios, de
boala asta nu poți să te cureți!
– Cum să te cureți dacă nu ești murdar? întrebă Pomoc, vădit
uimit.
Moșgulie își găsi în sfârșit scufia plină de nisip! Le zise pe un
ton plin de mister:
– Păpălici e mort de somn, asta e boala lui! Îi place să doarmă,
nu se curăță cu nimic, pitici!
Răzbunătorul Pic, dintre toți e cel mai mic
Împiedicându-se de propriile sandale, obosit, transpirat,

supărat, împins în toate părțile de rucsacul său uriaș pe care-l
purta în spate, apăru printre pitici, stârnind valuri de aer în jur,
Pic, în persoană.Pur și simplu, nu-l trecuseră piticii în tabel! Să
fie piticii atât de uituci?!
– Hmm, gândi Pic, au vrut să scape de mine pentru că fac
încurcături fără să vreau și toți mă ocolesc, fără să bănuiască
nimeni că eu sufăr cel mai mult!
Își trânti scufia în nisip și încercă să-și dea rucsacul jos, să
respire câteva molecule de aer din tărâmul pământenilor. Foarte
rar veneau piticii în tărâmul oamenilor. Numai atunci când copiii
erau în pericol, când oamenii n-aveau grijă de ei, de educația lor,
când îi asupreau, când nu-i lăsau să fie copii. Mai exact, când nu-i
iubeau. Bine, bine, Pic știa asta! Înseamnă că se întâmpla ceva
grav pe Pământ.
– Și eu cu ce sunt vinovat? Îmi bat joc de copii? De ce m-au
pedepsit și nu m-au ales și pe mine? Ce?! Sunt eu un pitic atât de
slab și nu merit să dau și eu o mână de ajutor? Nu iubesc eu copiii
ca toți piticii, nu mi-aș da chiar inima pentru ei?
Piticii de pe plajă vorbeau atât de tare, încât nu se auzeau nici
valurile care se izbeau cu zgomot de țărm. Pic nu reușea nicicum
să-și dea rucsacul jos din spate. Îl legase cu prea multe curele ca
să nu-l piardă pe drum. Nu mai știa pe care s-o desfacă prima. Își
pusese chiar și o centură de siguranță, pentru orice eventualitate,
cu toate că venise pe jos. Îi strigă pe piticii năzdrăvani să-l ajute,
dar niciunul nu-l auzi și nu-l observă.
– Terminați odată cu gălăgia asta, că înnebunesc, țipă Pic, cu
mâinile la urechi.
Era el mic, Pic, dar nici chiar așa.
– Nici nu vă dați seama c-am venit și mă ocoliți, țipă el
disperat că nu se poate descurca singur. Se răsuci furios pe un
picior, dar rucsacul i-o luă înainte și-l învârti ca pe un titirez , până
în mijlocul piticilor. Abia atunci îl observară îngroziți. Era prea
târziu. Pic, care nu se mai putu opri, îi adună pe toți la un loc și le
înnodă bărbile într-un singur nod. Pe Pic numai încurcăturile îl
mai scoteau în evidență.
– Mii de taifunuri, răcni Maifun. Mi-ați turtit nasul! Cu ce
mai miros eu acum Briza și Alizeele?
Cine putea să-i turtească în așa hal nasul neînfricatului Maifun,
dacă nu talpa greoaie a lui Talpasan, pe a cărui spinare erau
îngrămădiți ceilalți bravi pitici? Cu cât se enervau și se munceau
mai mult, cu atât nodul se strângea mai tare. Cel mai chinuit era
Totpeloc. Un mare sportiv ca el nu era obișnuit să stea într-un
singur loc atâta amar de timp.
Cel mai furios era Spok. Era o pedeapsă pentru el să nu poată
vorbi. Pur și simplu nici nu mai știa unde îi este gura. În încurcătura
de bărbi căzu și Nerone, poetul, care nu prea stătea cu picioarele
pe pământ. Zicea că are tălpile fine și-i era teamă să nu răcească,
de aceea se ridica cum putea, cu un cot deasupra pământului, cu
un cot de pitic, bineînțeles. Uitase că acum intrase cu picioarele
în nisip, pentru că grija lui cea mai mare erau ochelarii! Nu vedea
fără ochelari nici la doi pași. Așa că și-i ținea în mâna dreaptă, ca
o spadă deasupra bravilor luptători.
Păpălici se trezi bine dispus și râdea împreună cu Pomoc. Cum
să nu râdă, dacă scăpaseră de înghesuială.
– Ce înculcătulă înculcălită, râse Păpălici cu sughițuri, așa
ceva nici n-am mai văzut. Dispale un cap, apale un piciol, ce mai
balamuc....!
– Și mie îmi place mult, Păpălici, zise Pomoc entuziasmat, e ca
la spectacol! și se pregăti să bată din palme.
– Fii selios, îl întrerupse Păpălici, clipind des, vlei s-o pățești?!
Nu vezi ce fulioși sunt toți?
Deoparte, Pic reușise să scape de rucsac. Acum se odihnea cu
capul pe el, gândindu-se în ce parte să-și întindă cortul ca să fie
cu fața spre Lună. Își luase cu el un cort mic și un ventilator cu
baterie, așa... ca să se apere de căldură.
– Râzi, grasule, nici nu-ți pasă că noi ne rupem bărbile, urlă
Spok, care, în sfârșit, își nimeri gura. Era atât de furios, că nici nu
putea vorbi mai mult.
– Și normal că vă încurc, dacă voi nu mă băgați în seamă, zise
Pic.
De fapt, Spok nici nu se referise la el, ci la Păpălici, care era
cam grăsuț.
– Uite ce pățiți dacă vreți să vă faceți dușmani cu mine, continuă
Pic calm, stând cu capul pe rucsac, mâinile sub cap, picior peste
picior!...
– Ești neserios, strigă anemic Nerone, ținându-și mâna țeapănă
deasupra capului, unde i se înțepeniseră și ochelarii.
– Nici nu-mi pasă, i-o întoarse Pic, care simțea că nu s-a
răzbunat destul, apoi adăugă visător... o să-mi așez cortul cu fața
spre Lună, cât mai departe de voi. Vreau să fiu singur, să visez în
liniște, să nu mă deranjeze nici Briza Mării.
Dar nu era așa, lui Pic îi păsa.
– Ești lău, îl întrerupse Păpălici, tu te lăzbuni pe noi și oamenilol
nu le pasă nici de copii, nici de noi.
– Probabil, îi răspunse Pic, însă acum noi suntem pe plajă,
oamenii sunt numai în închipuirea noastră.
Vrăjitorul Cambizar ce descântă cu mult har
– Se vede ceva pe Mare! țipă Pomoc ținând mâna streașină la

ochi.
– O fi vleo stea cale se uită în oglindă! răspunse Păpălici.
– Nu-i o stea, e o luminiță. Păpălici, dă-mi, te rog, ocheanul să
văd mai bine!
– Ți se pale...
– Dă-te la o parte, că-mi faci umbră!
– Vezi ceva intelesant? clipi Păpălici.
– Pitic la apăăăăăă... Păpălici, e un pitic!
Până își nimeri Păpălici ocheanul peste ochi să vadă și el, obosi
atât de tare, că ațipi.
– Cine eeești...?! strigă Pomoc, cu mâinile făcute pâlnie.
Evident, o pâlnie mică, mică.
– Pitic buuunn... răspunseră de pe Mare un ecou umed și unul
sărat.
Cambizar sări sprinten pe plajă, își trase barca din cauciuc de
tricicletă la mal, o legă cu ață de papiotă, își strânse cele două
batiste care țineau loc de pânze și care erau strâns legate de
catargul format dintr-un creion. Făcu toate astea fără să-l bage pe
Pomoc în seamă.
– Ce briză te-a bătut la fund până la noi?! întrebă Pomoc, fiind
singurul pitic în stare să-l întâmpine și bineînțeles că-și dădu
multă importanță.
Cambizar avea pregătit de mult răspunsul, deoarece era sigur
că prima întrebare așa trebuia să fie.
– Din toate brizele din lume, pe care le-am suportat pe Mare,
una singură este insuportabilă, și anume cea care m-a bătut până
aici, zise el scuturându-se.
– Aaau... m-ai stlopit în ochi cu sale, nu știi că sufăl de
conjunctivită? se smiorcăi Păpălici, trezit brusc din ațipeală.
– Oo, scuză-mă, am uitat că ești conjunctivist, răspunse
Cambizar, cu părere de rău.
Observă îngrămădeala de pe plajă și-și îndulci glasul:
– Mai nou faceți rugby, băieți?
Păpălici și Pomoc se grăbiră să-i povestească cu amănunte, tot
ce se întâmplase de la început.
– Lasă că îi descurcă imediat băiatul! zise Cambizar, răsfoind
în cartea sa veche cu descântece, carte de care nu se despărțea
niciodată.
– Ți-e gleu să-i desculci? întrebă Păpălici, clipind des.
– Pentru mine e un fleac, zise Cambizar, apoi se adresă piticilor:
ar trebui să vă las așa până la venirea Zorilor, să vă învățați minte
să nu mă mai ștergeți de pe tabel, și adăugă: „Iubesc trădarea, dar
urăsc trădătorii” și se depărtă cu pași apăsați, cu o mână la spate,
iar în cealaltă își învârti bagheta fermecată printre degete.
– Ce face? întrebă Pomoc, care nu-l mai văzuse niciodată pe
Cambizar-vrăjitorul descântând.
– Ce să facă? răspunse Pic atent, descântă bărbile să se dezlege.
Cambizar începu să-și învârtă bagheta în jurul piticilor. Îi
ocolea, apoi se oprea la intervale scurte, murmurând un descântec
destul de complicat. Nicio încercare nu dădu rezultate. Neliniștit,
Cambizar repetă descântecul cu glas poruncitor, apoi îl țipă, și
dacă văzu că nu se întâmplă nimic, îl urlă în așa hal, încât piticii se
speriară, uitară de bărbi și de vacanță și o luară care încotro.
În câteva clipe, pe plajă se lăsă liniștea, iar piticii, trântiți peste
tot, obosiți și transpirați, nu-și mai doreau nimic.
Nerone își ștergea ochelarii cu drag, burta lui Talpasan se vedea
de departe ca o mare pitică și agitată, Maifun șuiera printre dinți
ca o furtună...
Toți erau atât de vlăguiți, că abia își numărau firele de barbă
lipsă și abia le mângâiau pe cele care fuseseră fidele în așa clipe
grele. Numai Pomoc și Păpălici alergau cu gălețile de scoici de la
un pitic la altul, să-i răcorească cu apă.
Deoparte, singur, cu nasul pe genunchi, Pic plângea.
– De ce plângi, Picuțule? îl întrebă Păpălici, respirând greu,
fericit că poate să-și mai tragă sufletul sprijinindu-se pe umărul
lui Pic.
– Cum să nu plâng, când voi m-ați iertat și eu nu mă pot ierta?
Dar așa erau piticii, nu se supărau pe termen lung.
Cel mai mare vis al lui Păpălici
Briza cea neastâmpărată nu suporta atâta liniște. Se rostogoli

pe muchiile albastre ale valurilor, se jucă cu frunzele adormite ale
Tufelor Sălbatice și se plictisi.
Deodată auzi un clinchet de clopoțel. Ce să fie, ce să fie? își zise.
Nu văzu decât fața posomorâtă a Mării, peste care nu mai treceau
nici Vânturile, căci totul încremenea. Marea-și închise oglinzile
de smarald cu un zgomot greu. Din când în când ofta din sufletul
ei uriaș, întristând toate vietățile care trăiau în ea. Briza se înălță
în văzduh. Asklepios și Athena, din înaltul Cerului, se străduiau
să lumineze mai tare o parte din plajă, ca să urmărească mai bine
mogâldețele cu scufii, ce alergau de colo-colo ca licuricii.
– Aaa! țipă Briza când văzu felinarele piticilor pe plajă, unde
trebuie să fie piticii, au venit piticii.
Se repezi către plajă încurcându-și straiele în pletele Salciei
Adormite, care-și ridica în aer crengile, să-și prindă visele verzi.
– Pardon! se fâstâci Briza, iar mi-am încurcat vălul de aer
în crengile tale. Soro, ia mai trezește-te, nu vezi că au venit
piticii?!...
Ochindu-l pe Moșgulie, piticul ei preferat, se și repezi
nerăbdătoare să-l alinte. Numai atunci când, tot de drag, voia să-l
supere, îl pupa pe chelie de trei ori.
– Pleacă de aici, nebunico! țipa el ofensat. Să nu te mai prind
că mă tamponezi cu sare umedă pe chelie, că nu știu ce-ți fac! Ce,
chelia mea e nesărată? Te fâlfâi de colo-colo, fâlfâitooo...!
Asta nu suporta Moșgulie! Să fie pupat pe chelie de trei ori. O
dată, de două ori, mai mergea, dar de trei ori era prea mult. Nu, de
data asta fâlfâita nu-l supără pe dragul ei pitic, ci îl mângâie și-l
răcori în barbă. Era roșu la față ca un rac. Nu-i prea ardea de râs.
Păpălici se ridică de lângă Pomoc și-i arse un pumn primului
castel de nisip, că-l făcu una cu plaja.
– M-am sătulat!
– Ce-a pățit Păpălici? întrebă Spok, căruia îi reveni graiul.
– De cine? întrebă Pomoc, căruia vacanța asta începea să i se
pară misterioasă.
– De copii, de oameni și de vacanță.
– Cum, așa, dintr-odată, Păpălici dragă? și Pomoc îl prinse de
mână să-l liniștească.
– Am ajuns să ne smulgem bălbile din cauza lol! Să ne celtăm!
Să ne jignim! Asta-i hal de vacanță?
– Liniștește-te, Păpălici! Nu copiii sunt de vină! încercă Pomoc
să-l îndulcească.
– Adică noi, piticii, îi iubim, și ei nimic?
– Ai dreptate într-un fel, suspină Mufulin, privindu-și
aparatele, însă încurcătura din bărbi nu-i din cauza copiilor.
– ... Adică noi, piticii, îi înțelegem, le desclețim flunțile, le
ținem pumnii când lăspund la școală, le tlimitem vise flumoase,
și ei nimic?! continuă el, numărând pe degete ce făceau piticii
pentru copii.
Păpălici deja obosise. Era recomandabil să se oprească, deoarece
toți nasturii de la cămașă se desfăcuseră, iar el vorbea ridicat,
din cauza avântului, în vârfurile degetelor de la picioare, ochii-i
străluceau ca două felinare, luminând chipurile înmărmurite ale
bieților pitici, iar el, Păpălici, se bătea cu pumnii moi peste pieptul
alb ca spuma laptelui, minunându-se de propriile lui cuvinte.
– Ești mare! exclamă Pomoc, cu lacrimi în ochi.
Era cel mai curajos pitic din câți văzuse el. Pomoc era cel mai
tânăr și nu mai văzuse în viața lui pe cineva ca Păpălici – cu veșnica
lui conjunctivită, cu ușurința cu care cădea în brațele Somnului și,
pe deasupra, mai era și peltic – să fie atât de hotărât.
Piticii nu îndrăzniseră să spună ceva împotriva copiilor. Nu
erau ei apărătorii lor, de când e lumea? Asta era meseria lor: să-i
apere pe copii. Fiecare pitic avea copilul lui, la care se gândea și de
care trebuia să aibă mare grijă.
Pomoc scoase din buzunarul de la piept poza copilului pe care
îl veghea. Era un bebeluș care începea încet-încet să-și observe
mâinile. Îl chema Alexei. Întoarse fotografia copilului, pe spatele
căreia era lipit un aliaj de argint prin care îl vedeai, când doreai, ca
într-o oglindă, iar pe marginile fotografiei, o mulțime de sârmulițe
minuscule, care transmiteau impulsuri diferite piticului păzitor.
De aceea, Pomoc și orice pitic știa când copilul de care trebuia
să aibă grijă plângea, râdea, era în pericol, era trist, suferea, își
dorea ceva, avea nevoie de ajutor. Piticii simțeau totul pe propria
piele. „Niciun copil nu este singur pe pământ”, își zise Pomoc,
strângând poza la piept.
Păpălici, încurajat de aplauze, continuă:
– ... Că am ajuns să ne dușmănim ca dușmanii, lușine nouă...!
Simțea cum crește în fața piticilor și nu se mai putea opri.
– ... Să le alătăm că noi suntem cei mai impoltanți plieteni...
Îi venea să amețească. Avea rău de înălțime, deoarece era înalt
cam de 99 de coți. Nu-i venea să creadă cât de uimitor poți să
crești când ești înfierbântat și ai admiratori.
Pe Mare se apropia Furtuna. După cum se zbătea cu furie, ai fi
zis că înghite plaja cu pitici cu tot.
– Stooop! strigă Păpălici cu hotărâre.
Furtuna trimise câteva fulgere scurte ca să-i lumineze fața celui
ce îndrăznește s-o oprească din prăpăd. Gestul acesta îl enervă pe
Păpălici la culme.
– Vlei să mă intimidezi, dal nu-ți ține figula. Atâta știi: să
distlugi tot! Stlicăcioasooo...!
Cuvintele lui Păpălici alungară norii în altă parte a Mării, cu
Furtună cu tot.
– Ne mai întâlnim noi! îi răspunse Furtuna bombănind și
fulgerând.
Pe cer, printre nori, apăru Luna, plictisită.
– Aaa! țipă ea descoperită, trăgându-și pe fața palidă un nor
rătăcitor.
Păpălici roși. Cum, el, piticul somnoros, care nu putea sta treaz
nici măcar o oră întreagă, îndrăznise să intre în intimitățile Lunii,
s-o surprindă fără chef ?!
Dintr-o dată se trezi că descrește uimitor. Simți în gură aerul,
buimăcit, și, din cauza vitezei, leșină.
– Mă doale capătul, mă doale capătul, bâigui el în somn.
– O fi având vreun coșmar, șopti Pomoc, deoarece ar fi vrut să
aibă și el unul, cât de mic.
– Poate visează căpcăuni, zise Moșgulie, ridicând o sprânceană,
în timp ce-l privea pe Maifun, cel neînfricat pe uscat.
Pic vru să-și repare greșeala, deoarece, în sfârșit se iertase
pentru ultima încurcătură și apăru cu o bucată de gheață de după
care nu se mai vedea, dar nici nu mai vedea.
Se împiedică de o scoică și ateriză peste Păpălici, ce zăcea cu
ochii dați peste cap. Păpălici se trezi speriat și palid.
– Ce-i... ce s-a întâmplat? clipi el, mirat că atâtea fețe stau
aplecate peste el.
– Ael! Lăsați-mă să lespil, aeeeel...!
– Ai leșinat în somn, Păpăliciule! îi zise Pomoc, fericit că
prietenul lui deschisese ochii în sfârșit.
– Nu știu ce aveai cu Furtuna și copiii, vorbi pe nerăsuflate
Spok. E un caz interesant, poate are rău de mare pe uscat...
– Numărai ceva pe degete, interveni Moșgulie. Învățai tabla
înmulțirii, dragul moșului?
Păpălici se trezise dintr-un vis frumos. Înfruntase Furtuna. În
vis, în nevis, dar o înfruntase. Cel mai fericit era că visase Luna. Se
hotărî să fie secretul lui. De ce să le spună piticilor? Să râdă de el?
Botezul Mării care nu te dă uitării
– Nu mai vine Barbănod, comandantul taberei! Pe unde o

fi umblând? Poate cercetează împrejurimile? își ziceau piticii
nerăbdători.
Oricum, unui comandant ca Barbănod i se simțea lipsa.
Barbănod era grijuliu. Păzea liniștea piticilor și-i plăceau purtările
alese. Era Cineva Barbănod pentru pitici. Erau tare mândri de el.
Mândria oricărui pitic era barba. Cu cât aveau barba mai lungă,
cu atât erau mai respectați. Pomoc era nepotul lui Barbănod. În
fiecare seară, când se așeza în pat, Pomoc își scotea o oglindă care
mărea imaginea și-și admira bărbuța. Era secretul lui. Nu-l spusese
nimănui, nici măcar lui Păpălici. De aceea, în fiecare Dimineață,
înainte de Răsăritul Soarelui adormea zâmbind, iar la Miezul-
Nopții, când se trezeau piticii din somn, prima lui grijă era să-și
dea smoculețul blond cu gel sau cu apretol, să-l pieptene cu grijă
și să mai zâmbească o dată în oglindă. Își îngrijea barba cu atâta
răbdare deoarece voia să ajungă ca și bunicul lui, Barbănod.
În căutarea comandantului, piticii păreau niște scântei, cu
felinarele lor aurite. Erau din același metal rar și special ca și
felinarul Lunii. De sub Salcia Adormită, Barbănod îi urmărea
cu drag (vorba lui Potomoc: lui Barbănod îi plac surprizuțele).
Aranjându-și barba încolăcită de trei ori în jurul mijlocului ca să
poată umbla mai lejer, cu mâinile la spate, pășind apăsat, apăru
printre pitici. Tuși de trei ori și zise:
– Ei, cum vă simțiți în vacanță?
– Cum să ne simțim, explodă Spok, n-avem unde locui,
nu ne-am așezat tabăra, avem niște grămezi de nisip în loc de
castele și ne-am înnodat bărbile, Păpălici și-a dat ochii peste cap,
ne împiedicăm unii de alții fiindcă suntem supărați, nu ne-am
pieptănat bărbile, nu-mi mai găsesc scufia...
– ... Toate acestea pentru că ați uitat ceva, îl întrerupse
Barbănod, care știa de fapt tot, dar nu era frumos să-l întrerupă
pe Spok.
Ce să-și mai amintească dumnealor, după tot ce li s-a întâmplat
și după ce au făcut atâta drum numai ca să fie pe Pământ, pe
aceeași plajă cu copiii. Cea mai mare durere pentru un pitic era să
nu fie iubit de copii.
– Știu ce trebuie să facă un pitic când se trezește din somn,
zise Pomoc ținând în mână carnețelul în care-și trecuse toate
drepturile și îndatoririle piticului. Voise să-i imite pe copiii de la
școală.
– Spune, îl încurajă Barbănod cu blândețe, bucuros că Pomoc
începe să facă progrese. Voia să-l pregătească de pe acum să devină
comandant în locul lui. Nu-i spusese nimic Pomocului. Avea și
Barbănod un secret.
– Se spală pe față! exclamă Pomoc, așteptând aplauzele piticilor,
dar mai ales mângâierea lui Barbănod, care nu se compara cu nicio
bucurie.
Barbănod îi observă cioculețul bălai cu o sclipire scurtă de
mulțumire în ochi.
– Și ce mai așteptați? întrebă Barbănod, arătându-le Marea.
Piticii se spălară cu apa Mării. Mai târziu observară că mâinile
și mustățile s-au albit de la sare. S-au uitat unii la alții și s-au
aruncat în Mare, îmbrăcați. În timpul acesta, Barbănod, în afară
de faptul că păzea liniștea piticilor cu calmul său de invidiat, mai
păzea și focul. Cu o scânteie specială de la felinarul lui, aprinse un
foc mare de tabără.
În Mare, piticii îmbrățișau Valurile Mari și valurile mici ce
veniră din cele mai neașteptate depărtări ale Mării ca să-i salute
și să le facă botezul Mării, cum le făceau tuturor piticilor veniți în
vacanță. Inima Mării începu să bată cu putere. Valurile se spărgeau
de Stâncile Albe, unde aveau Stelele Scăldătoare Tainică. Aici
veneau ele, când toată suflarea Pământului dormea, și numai Luna
știa taina lor, când coborau în Mare, iar după ce plecau, Valurile
se încărcau cu o iubire fără margini și toate deveneau aurite. Era
ca un descântec cu care curățau apele, de care unii oameni își bat
joc fără regrete. Nerone știa că Marea de aceea era bolnavă și că
veniseră toți cu o misiune destul de grea: să sporească iubirea. Îl
văzu pe Barbănod cum făcea semne Mării, cu felinarul. Ea, ca
răspuns la salutul lui, își deschise oglinzile străvezii. Era primul
semn de însănătoșire. Trebuia sărbătorit.
Din care se vedea foarte clar că Nerone nu se supăra în zadar
Doisprezece pitici, toți cu spatele spre foc, își uscau pantalonașii

direct pe ei, de aceea Barbănod făcu un foc atât de mare. Nu-i mai
putea deosebi decât după voce și înălțime. Nerone avea ochelarii
încărcați de sare.
– Uitați-vă la el! strigă Spok.
Îl pișcau ochii atât de tare, încât căuta să tachineze pe cineva.
Era fericit că poate să vorbească, dar cum pe el nu se putea vedea
cum arată, îl recunoscu pe Nerone după ochelari.
Toți piticii își întoarseră capetele spre Nerone, care nu putea
vedea bine pe nimeni.
– Află că numai ochelarii sunt de tine, poet de zăpadă ce ești,
poate cel mai mic! pufui Spok, știind că Nerone se va supăra
cumplit, deoarece era singurul poet și se credea și cel mai mare.
– Barbănod... pârî Nerone, nesuportând o jignire așa uriașă...
Spok mă atacă!
– Află că eu glumesc și tu chiar crezi și află că nici nu mai
vorbesc cu tine!
– Nici n-am nevoie! răspunse Nerone, agitându-și ochelarii
prin care nu se mai vedea nimic. Iar tu ai un tic verbal, află, și pe
deasupra ești cel mai guraliv din lume!
– Află că sunt guraliv, dar nu flecar, și cu tine am terminat-o!
făcu Spok, care adora să se contrazică.
Lui Spok îi plăceau discuțiile în contradictoriu, însă fără ură.
– Ce faci, Spokule, interveni Moșgulie, ridicând din sprânceană,
nu se mai aud valurile de gura ta!
– Tu să-ți vezi de treabă, stafie cu chelie! răspunse Spok,
bucuros că a găsit cu cine să-și măsoare puterile.
Barbănod mai puse lemne pe focul uriaș, cu ale cărui scântei
Briza cea neastâmpărată se juca în văzduh. Luna apăru pe cer
cu felinarul în mână și rămase pironită locului când își văzu
năzdrăvanii albi.
– Ooo... de-acum o să răsar mai devreme! își zise, punând
felinarul jos, felinar cu care lumina Pământul, după cum scria în
cărțile Cerului. Îl văzu pe Totpeloc alergând în jurul focului, care,
atât era de fericit că primise botezul Mării că, tot alergând în jurul
piticilor, deveni o sfârlează albă.
Talpasan se balansa de pe o talpă pe alta, ca un urs polar. Pic
abia se mai vedea. Stătea lângă foc, ca nu cumva să încurce pe
cineva.
Îi veni să râdă când își aminti de încurcătura de bărbi. Ăsta era
primul semn că începuse să se ierte, în sfârșit, cu toate că piticii
uitaseră de toate supărările.
– Hai, Pic, mai aproape! zise Spok. Află, dragă, că noi nu
purtăm pică nimănui.
Lui Maifun marinarul, stând așa și scărpinându-se în barba
stufoasă ca o tufă de chiciură, i se păru că limbile focului seamănă
cu niște limbi de căpcăun.
Se trase trei pași înapoi, încet-încet, ca să nu i se vadă la lumina
focului neliniștea de pe fața albă ca varul. Apoi, privind mai atent
în jur, observă că toți piticii aveau niște fețe de parcă erau desenate
cu creta. Îi veni inima la loc și începu chiar să râdă de spaima lui
copilărească.
La căldura focului, Păpălici adormise buștean. Moșgulie îi făcu
mustăți negre de motan, cu cremă de ghete. Păpălici zâmbea în
somn, cine știe pe cine visa că-l gâdila la nas (poate Luna, bat-o
bruma, că îmi umezește guma, nu mai pot să șterg întruna). Vai
de mine, exclamă Nerone încet, am gândit trei versuri, înseamnă
că a venit Muza).
Lui Pomoc i se înțepeni cioculețul. Vru să și-l pieptene, dar
când se uită în oglinjoara lui și-l văzu mai mare decât era, ca un
țurțur, nici nu-l mai atinse, nu cumva să se strice.
Nerone își ștergea cu cămașa de noapte ochelarii, stând pe
un butuc de răchită, lângă foc. Își desfăcuse pe bâjbâite săculețul
unde-și ascunsese cu grijă jurnalul. Nu voia să afle nimeni că avea
de gând să scrie în jurnal tot ce se întâmpla la Mare, în vacanță.
Se simțea tare jignit că Spok îl făcuse cel mai mic poet și, când-
colo, el era cel mai mare. Se uită în jur și se liniști când văzu că, în
afară de el, nu mai era niciun poet. Se hotărî să nu mai vorbească
cu nimeni niciodată.
– Hai la Moșgulie, zise piticul, apropiindu-se în vârful câtorva
degete de la picioare, la care n-avea bătături, că el nu râde de
nimeni, el râde în general.
– Toată lumea mă jignește aici! răspunse Nerone, având grijă
să-și ascundă jurnalul în poală. Spune, Moșgulie, cum mai pot eu
să scriu dacă n-am liniște, suspină el aplecat peste ochelari.
Moșgulie îl luă de după cap și-i spuse pe un ton grav:
– Hai să ne prindem de bărbi!
– Mulțumesc, Moșgulie, ești tare bun! îi răspunse Nerone,
ștergându-și nasul cu poalele cămășii de noapte.
La pitici era obiceiul străvechi ca, atunci când făceau un
legământ de prietenie, să se tragă de bărbi. Legământul se făcea
pe viață, dar de bărbi se trăgeau numai o clipă.
Centurălată avea o centură de prelată nichelată
Furată de siluetele albe ale piticilor dragi, Luna uită că deja

trebuie să apună. Niciodată, nimeni nu putea s-o înlocuiască, să
apună măcar o dată în locul ei.
– Dar, ce să-i faci, oftă ea, asta e soarta Lunilor din toate
Galaxiile.
Își luă felinarul și se pregăti să sară peste bolta cerească, fiind
drumul cel mai scurt spre Apus.
– Heei, Lună! Mai stai puțin! strigă Mufulin, cu glasul subțirel.
Stai o clipă, să mai fac o poză cu blitz.
– Aha, te-ai înțeles cu Luna! se dumiri Talpasan (căci dumerirea
cam rar, frunzuliță de mărar, gândi Nerone și-și notă repede în
jurnal versurile).
– Luna este colaboratoarea mea, dacă vreți să știți! răspunse
Mufulin mândru.
Îmbrăcat de paradă, cu toate decorațiile în piept, furios, apăru
pe neașteptate, așa cum numai dumnealor apar, Centurălată în
persoană, militarul piticilor.
– Detașament, 'repți! La stââân-ga! La 'reapta 'arș!
Moșgulie nu se mai putu abține. I se păru atât de caraghios
Centurălată, încât izbucni în râs.
– Liniște-n formații-ie! porunci Centurălată.
– Hi, hi! se hlizi Moșgulie. Fugi de-aici, Briză nemernică și
zăbăucă... hi, hi, ce mă mai ciupești!
Centurălată, cu glas răgușit, repetă comanda.
– Ce te-a apucat, militarule, nu vezi că suntem în vacanță? mai
apucă să zică Moșgulie printre sughițuri, că zăbăuca se și porni
să-l smotocească din toate părțile.
– Detașament, de voo-ie!
La comanda aceasta piticii aveau voie să râdă până la loc
comanda.
– Fără mine nu se poate face o vacanță la Mare! Înțelegeți?
Nici un centimetru de vacanță! Se poate să rămâneți fără apărare
pe teren străin?
– Hai, militarule, ia și tu poziție de repaus! îl îmbie Moșgulie.
– Acum, că m-am răzbunat, îmi dau ordin să râd împreună cu
voi.
În sfârșit, zâmbi și Barbănod și chiar râse de-i sări nasturele de
la pantaloni. Noroc cu barba. Își făcu un nod de toată frumusețea,
ca să nu-i cadă pantalonii treisferturi.
Dacă folosiți praf de pic, vă face de nimic
Erau tare fericiți când erau împreună. Nu lipsea niciun pitic din
echipa lui Barbănod. Fu adus tabelul pe care erau trecuți cei care
trebuiau să vină de urgență pe tărâmul pământenilor. Centurălată
își luă lupa militară de care nu se despărțea niciodată și cercetă
hârtia, numele piticilor, ștampila și semnătura lui Barbănod.
Nerone a scris numele piticilor. Toți îl priveau.
– Eu sunt sigur că v-am trecut pe toți! se enervă Nerone.
– Nu mai spune! tună Cambizar, supărat pentru cartea sa cu
descântece, carte pe care valurile o stropiră cu apă și sare. Vreau
să știu cine-i vinovatul, să-i descânte Cambizar vreo câteva cu
bagheta fermecată...
– După câte îmi aduc aminte, zise Nerone, după ce-a semnat
Barbănod, când să-mi închid stiloul cu cerneală de sepie, a căzut o
picătură de cerneală și l-am rugat pe Pic s-o șteargă cu praf de pic.
– E clar, zise Cambizar, dacă l-ai rugat pe Pic, e clar.
Pic, care rămăsese pe burtica lui Păpălici și se simțea lejer, se
apără.
– Am luat praf de pic să șterg purcelul de cerneală, dar îmi
curgea nasul îngrozitor... l-am rugat pe Nerone să-mi dea ochelarii
ca să văd mai bine... dar cu ochelarii chiar nu mai vedeam nimic.
– Păi, atunci, de ce i-ai mai cerut? tună Centurălată, care era un
pitic cu o logică de fier.
– Ce te-a apucat să-i ceri ochelarii lui Nerone dacă îți curgea
nasul? izbucni Spok, care nu venise singur la Mare.
Moșgulie luă lupa militară din mâinile lui Centurălată.
– Petele astea nu sunt de pic! observă el, ridicând o sprânceană.
– Păi de ce să fie, deștepților? țipă Pic, de atâta gălăgie.
– Păi aici sunt urmele nasului tău, deșteptule! Te-ai șters chiar
pe tine!
– Numai atât regret, oftă Cambizar, că va trebui să caut foarte
mult să-mi completez o grămadă de descântece pe care Valurile
Mari și valurile mici, curioase, le-au răsfoit în cartea mea, cu
mâinile ude. Au lăsat apă sărată pe ele și le-au distrus.
– Te ajut eu, sări Pic, te ajut eu chiar în momentul ăsta!
– Ia mai dă-le încolo de descântece, că le voi recupera eu! Bine
că nu știu mai bine de trei care sunt pentru Pământ, problema e că
nu-mi pot închide cartea, și Briza se joacă cu paginile ei.
Cambizar îl luă pe Pic de după cap și se traseră de bărbi.
Zorile inamice aveau cai și aveau bice
Zorile Friguroase țâșniră peste Mare cu Răcoarea Dimineții,

dușmancele numărul unu ale piticilor, pe tărâmul pământenilor.
Toți se pregăteau de culcare, stingând focul, aliniați în fața
caselor de nisip, așa ruinate cum erau.
Tabăra fu înconjurată de cai de aburi, călăriți de Zorile
Friguroase care aveau bice cu plesnă subțire și care duceau piticii
prizonieri în Împărăția Roșie a Soarelui.
– Păpălici! Hei, Păpălici, au venit inamicele! strigă Pomoc, care
nu-și putu lăsa prietenul dormind în mijlocul plajei.
Dar nu mai putu continua fraza începută, deoarece Zorile
Friguroase îi îmbrățișaseră deja, iar Pomoc și Păpălici s-ar fi risipit
ca o ceață, dacă Barbănod nu i-ar fi tras rapid în castelul său.
A DO UA N OA P TE L A M A R E
Pe cine a surprins Mufulin cu părul lins?
Miezul-Nopții apăru pe aleea principală cu aceeași față

mohorâtă și întunecată, ca de obicei. Se învârti pe podiumul de
nisip bătucit cu scoici și melcișori colorați.
Cu ochii întredeschiși observă că în jurul podiumului erau
treisprezece castele de nisip, fiecare cu aleea lui marcată de
scoici sidefii. Se rostogoli peste castelele cu vârfuri încă umede,
foșni printre turnulețele țuguiate, se revărsă apoi peste zidul
înalt de nisip care încercuia tabăra piticilor ca un dig. Își trase
trena întunecată prin poarta străjuită de doi stâlpi cu mușchi
verzi, poartă ce dădea înspre Mare. Văzu Valurile Mari, roase de
curiozitate, apropiindu-se de tabăra piticilor, aruncând în joacă
când o algă, când o spumă...
I se păru ciudată Marea, copilăroasă chiar, însă nu-i prea păsa,
ba chiar îi era cam lene să gândească. Își privi fața plictisită și
privirea indiferentă. Nu-i plăcu imaginea sa în oglinzile deschise
peste poate ale Mării, mai ales când alături de chipul său văzu
trei capete buclate de stele aruncând praf argintat în Mare,
murmurând un descântec: „Să te aprinzi în oglinzi”.
O schimbare în tremurul tufelor sălbatice și chiar al Salciei
Adormite îl puse pe gânduri. Parcă era mai multă lumină. Ceva se
schimbase. În loc să întunece tot ce-i ieșea în cale, totul se lumina.
„Poate din pricina mea”, gândi el, întunecându-se la față.
Se ridică în văzduh, învăluindu-și fața în trena sa imensă. Din
înaltul Cerului văzu tabăra piticilor, care semăna cu un ceas cu
treisprezece limbi fosforescente.
Greu îl putea scoate pe Întunecimea Sa cineva din veșnica
stare de somnolență, dar așa ceva nu mai văzuse. Curios, coborî
aproape de vârfurile ascuțite ale castelelor. Niciunul nu semăna cu
celălalt. Privi prin fereastra cu aripi de fluturi a lui Talpasan, căci
tare mai sforăia. Din când în când își scărpina o talpă cu cealaltă.
– Ce mai obicei! pufni Miezul-Nopții, ieșind ușor, să nu-l
trezească.
Mufulin îl simți și se trezi. Căscă lung și ieși la fereastră, dar
dădu nas în nas cu Miezul-Nopții, care-i privea aparatele secrete.
Se speriară amândoi.
Întunecimea Sa fu surprins că nimeri chiar fereastra lui
Mufulin și nu-i mai putea pândi când dorm, iar Mufulin, când îl
văzu cu părul vâlvoi, atât de aproape, crezu că se vede în oglindă,
că este el. Vru să iasă afară, să-l trezească pe Spok, dar nu mai
nimeri ușa.
Când ajunse în sfârșit afară, se zăpăci de tot. Treisprezece
castele, cu alei, cu melcișori, cu scoici fosforescente, mușchi verde
și flori, atâta lumină... crezu că visează.
– Te pomenești că nu mă mai pot trezi din vis. Se ciupi, își
trase palme, dar degeaba. Își luă felinarul și porni în căutarea lui
Spok.
O cercetare militară cu lupă, pentru siguranța piticilor după
Mufulin avea nasul fin, așa că începu să-l caute pe Spok, după
miros. Intră într-un castel cu trei dale de piatră și dădu cu ochii
de Spok care dormea dus. Îl strigă o dată, dar nici vorbă să se
trezească. Îl trase de picior. Degeaba.
– Hai, Spok, trezește-te că se schimbă peisajul!
Îl gâdilă pe la nas, îl trase de urechi. Nimic.
– Hai, trezește-te să vezi, Spokulețule, ce n-ai mai văzut!
– Ia mai lasă minciunile... și nu mai vorbi cu mine, că mă
trezești!
– S-ar putea să visez, nu sunt sigur.
– Atunci, dacă visăm...! Hai să mai dormim un pic! îi răspunse
Spok, adormind din nou.
De fiecare dacă când trebuia să dea deșteptarea piticilor,
Mufulin avea probleme cu Spok. Se trezea foarte greu, și el,
Mufulin, avea o voce subțirică și atât de anemică încât, uneori,
nici el nu și-o prea auzea. Îl târî pe Spok la fereastră și-l scutură
de câteva ori. Degeaba. Spok își puse capul pe fereastră și adormi
din nou. Atunci îl mușcă de degetul mic. Spok țipă atât de tare, că
începu să-i cadă nisipul de pe pereți.
Buimaci de somn, piticii crezură că sunt atacați. Centurălată își
aranjă decorațiile, își luă lupa militară, făcu semn piticilor să stea
liniștiți și ieși afară. Era obligat să fie curajos. Toți piticii îl priveau
din dosul ferestrelor. Barbănod își strânse nodul de la pantalon
și-l urmă cu calm pe Centurălată, mângâind în treacăt puii de
tufă sălbatică, amestecați între puii de Regina-Nopții, aranjați la
distanțe egale pe marginea aleilor.
Gâdilați la nas, ei își tremurară frunzele a alint. Asta-l liniști
pe Centurălată care trebuia, din pricina funcției sale, să fie
întotdeauna calm și sigur pe el. Tuși de două ori, pentru că de
trei ori tușea numai Barbănod când avea ceva greu de rezolvat,
și începu să cerceteze castelele, clanțele de la uși, tufele de flori,
micșunelele, aleile și podiumul prin care, ritmic, Marea arunca
câte o ocheadă umedă.
Nu găsiră nicio urmă de moleculă inamică, doar câteva alge
vlăguite, rostogolite pe nisip. Centurălată ocoli tabăra de câteva
ori.
– Mai plimbă-te puțin cu nasul prin lupă, poate dai de vreo
ventuză de Caracatiță Căpcăună! zise Moșgulie, ieșind primul.
– Iarăși faci pe deșteptul! Acum ești curajos, când vezi că nu e
niciun pericol, pufni Spok, înciudat că nu alergase el primul după
Centurălată, să le spună el piticilor despre fiecare gest, fiecare
obiect cercetat, fiecare șovăire...
– Zici că s-ar putea să fie vreo ventuză de caracatiță? întrebă
sincer Maifun, scărpinându-se în barbă.
– O fi vreuna ascunsă sub vreo algă, zise Spok.
Maifun făcu un pas înapoi... „poate sunt mai multe”, gândi el
și îl cuprinse panica imaginându-și o caracatiță cu treisprezece
tentacule luminoase, chiar în mijlocul taberei. Ghicindu-i gândul,
Miezul-Nopții, în sfârșit, molfăi și el un zâmbet. Maifun se uită
cu grijă în jurul lui. La început, piticii au făcut un pas timid, apoi
unul mai curajos, abia apoi și-au aruncat scufiile în aer, râzând
ușurați. Maifun răsuflă adânc. Bine că nu râdeau de el.
Versuri cu adresă exactă și intactă
Nerone îi ceru lui Centurălată lupa și se apropie de primul

castel. Părea mai înalt decât celelalte. Pe ușă era lipită o barbă
falsă, sub care scria cu litere de tipar:
COMANDIRUL TABEREI
CE-I DE-UN COT
CU CAP CU TOT
Nu-i veni lui Nerone să creadă că mai scria cineva versuri în

afară de el. Barbănod își tot făcea un nod zdravăn la pantaloni,
mototolindu-și frumusețe de barbă, și nu se mai termina. Voia
să-și ascundă emoția, căci avea. Auzi, gândi el mândru, să mă facă
cineva Comandir, asta da onoare!
CINE SE ÎNVÂRTEȘTE AȘA

CÂND PE-O TALPĂ, CÂND NU PREA?
Talpasan nici nu mai era atent când văzu atâtea scoici colorate.
Avea buzunarele pline. Era un mare colecționar de scoici rare.
Cu buzunarele zornăind se apropie neîncrezător. Dădu cu ochii
de talpa tot atât de falsă ca și barba lui Barbănod, pusă pe ușa
castelului său.
– Hmm, zise el, învârtindu-se de pe o talpă pe alta. E destul
de reușită. Problema este că seamănă cu una dintre tălpile mele.
Îi veni să râdă, dar se abținu.
– Râzi, Moșgulie, începu Spok, care simți că trebuie să
vorbească, să-și ascundă uimirea și emoția.
– Sunt tare curios să văd ce stă lipit de ușa ta, îi răspunse
Moșgulie, probabil vreun fermoar!
– Află, se supără Spok, că abia aștept să văd ce perucă ai tu.
Barbănod îi privi cu multă dragoste. Numai așa îi putea pune
la punct. Pe toți îi iubea la fel. Mai ales în noaptea asta în care
Luna, cu fața ca o turtă rumenită, abia se mai putea abține să nu-și
reverse toată lumina din felinar peste ei.
CÂND PE JOS ȘI CÂND PE CAL

LUPTĂ BRAVUL GENERAL.
Nerone își șterse lupa cu poalele cămășii de noapte.

– Poate când vine din luptă are nevoie de cal, adăugă Moșgulie,
ridicând din sprânceană.
Centurălată îi aruncă o privire de general în rezervă, adică
îngăduitoare, apoi înaintă militărește, salută piticii, apoi castelul.
Își luă lupa minusculă de pe ușă și o prinse printre decorații, apoi
dădu onorul lui Barbănod.
– Vai de capul meu, făcu Pomoc, ce milităros e Centurălată și
cu ce decorații grele umblă.
Centurălată se bucură că cineva îl făcuse „bravul general”. Era
singurul militar și avea toate gradele. Îi păru rău că, de emoție,
nu-și mai amintea nicio glumă.
Nerone își drese vocea și citi mai departe:
BĂTÂND MAREA-N LUNG ȘI-N LAT,

LUPUL MĂRII NEÎNFRICAT
CHIAR AICI A ANCORAT.
„Neînfricat, ia auzi”, gândi Maifun. „Ia mai dă-le încolo de
caracatițe căpcăune. Poate nici nu există”. Trase o chiuitură
marinărească de căzu vârful turnulețului de pe castelul său chiar
pe chelia lui Moșgulie. Auzi, domnule, să se sperie el de niște
nenorocite de caracatițe... ha, ha, ha! și când colo el era un lup
neînfricat. Las` că le va spune el povești, la focul de tabără, cu
lupul neînfricat.
Miezul-Nopții, care citea din ce în ce mai bine gândurile
piticilor, învăța să zâmbească și chiar îi plăcu; de aceea învioră
aeru din jur și trezi florile somnoroase, mângâie Luna și ținu
Noaptea-n loc cât putu de tare.
MII ȘI MII DE POEZII

AI PUTEA ACUM SĂ SCRII
FĂRĂ SĂ TE POȚI OPRI, DACĂ MUZA N-AR FUGI.
Aha, gândi Nerone, va să zică – dacă Muza n-ar fugi. Îi veni o

idee genială. Ce-ar fi să captureze Muza?
Următorul castel avea pe ușă o oglindă. Se uită în oglindă și-și
văzu ochelarii măriți.
URMAȘUL MOCILOR DE CIOC

SEAMĂN NU ARE DELOC
ÎN PANTALONII LUI DE DOC.
Pomoc păli. Cine mai știa că el avea o oglindă sub pernă? Cine
le cunoștea secretele? Era culmea!
Nerone răguși. Le făcu un semn piticilor, arătându-le gâtul.
Centurălată luă lupa, îi deschise gura și se uită cu atenție.
– A răgușit Nerone, dragii mei.
Cambizar frecă un gălbenuș de ou de pițigoi cu zahăr și îl dădu
poetului.
Unirea bravilor pitici l-a salvat pe Păpălici
Păpălici adormise de atâtea emoții. Ce oboseală! Ce epuizare!

Se trezi speriat când Nerone se urcă pe el să citească următoarele
versuri:
RĂPIT DE SOMN E ADORMICI

CE LOCUIEȘTE CHIAR AICI,
MEREU ABSENT DINTRE PITICI.
– Să-l smulgem pe Păpălici din brațele Somnului! zise Pomoc,

disperat că era prea de tot. Somnul e prea egoist, și-l răpește pe
prietenul meu tot timpul.
Asta avea Somnul în comun cu oamenii. Erau la fel de egoiști.
– Ce-i prea mult nu-i sănătos! adăugă Totpeloc. Sunt gata să
te ajut să-l recuperăm pe Păpălici.
– Află că, de când Somnul ăsta nenorocit a pus ochii pe Păpălici,
mai mult e cu el, zise Spok serios. Să știți, pitici, că sunt cam gelos.
– Vai de capul meu! se miră Pomoc. Spok, ăsta e un sentiment
bolnav. Ești bolnav, te-ai molipsit de la oameni, vai de capul meu!
continuă Pomoc. O să ne îmbolnăvim cu toții.
– Sunt pregătit de luptă! tună Centurălată, deja răbdarea
noastră a luat sfârșit.
Cambizar își scoase bagheta fermecată, îl înconjură pe Păpălici
învârtind între degete bagheta, într-un mod amenințător. Era
foarte furios. Nu-i reușeau descântecele pe Pământ. Aerul era
poluat, gândurile negre zburau prin aer în cârduri uriașe. Cum
scotea un cuvânt magic din gură, o grămadă de gânduri maro,
negre, rele și proaste, se năpusteau peste el. Scoase din buzunar un
praf de plante antisomn, îl aruncă peste Păpălici și începu să cânte
calm și ușor un descântec pe care nu-l mai auziseră niciodată.
Păpălici sări în picioare și se uită mirat în jur.
– Gleu am scăpat, dlagii mei, de Somnul acesta, clipi el făcând
ochii mici, și tale mi-e flică să nu vină altul.
POATE STRÂNGE 12 BĂRBI

DINTR-O SINGURĂ MIȘCARE,
E ȘI MIC, DAR E ȘI MARE.
– Sunt mare, pitici, țipă Pic, care se iertă de tot, arătându-și

firavii bicepși și tricepși și-și mai trase și un pumn zdravăn peste
piept, pumn pentru care regretă mult mai mult decât își închipuiră
piticii.
ÎN INVENȚII ESTE CEAS

ȘI-N APARATURĂ – AS.
CU MIROSUL CEL MAI FIN
ESTE NUMAI MUFULIN.
Mufulin filmă tot, era un moment istoric. Numai la aparatele

lui secrete se gândea și se temea ca nu cumva să se dea de gol. Pe
ușa castelului găsi o mufă. Chiar asta-i lipsea.
Nerone își simțea gura uscată până în stomac, de aceea mai
ceru un gălbenuș de ou frecat cu zahăr.
NICI NU POARTĂ PĂLĂRIE,

CI, DIN CÂND ÎN CÂND, SCUFIE,
CU TOATE CĂ PE CHELIE
BRIZA IUTE ȘI ZURLIE
ÎL PUPĂ CU VESELIE.
Moșgulie își scoase scufia și așteptă să vină zurlia. Briza nu

veni. Se simți jignită că cineva o făcuse zurlie. Și, când colo, ea
era jucăușă și iubitoare de pitici. Nerecunoscătorii! Agățată de
clanța ușii, o pălărie de paie, adevărată, stătea pentru mustăciosul
de Moșgulie.
ÎN HAMACUL CU UMBRAR
DOARME SINGUR CAMBIZAR,
CU BAGHETA-N BUZUNAR,
CE DESCÂNTĂ CU MULT HAR,
DE-ȚI SAR FULGII ÎN MĂRAR.
Harul lui Cambizar fu simțit cam de toți piticii, pe pielea lor.

Pe ușa castelului său, cu hamac pe balcon, era o creangă de alun.
– Acum să vedeți ce mai descânt eu, zâmbi Cambizar. Are
putere pe Pământ, nu glumă.
TOT UN „OF” ȘI TOT UN FOC

POATE ALERGA PE LOC,
POATE ALERGA PE ROATE, CU PICIOARELE ÎN
SPATE.
De clanța ușii era agățată o plăsuță cu ochiuri, în care se vedea

o minge de ping-pong.
Luna îi urmărea distrată. Era tare aeriană câteodată. Aeriană,
aeriană, dar nu-și lăsa niciodată felinarul magic și nici ceasul
cosmic care era foarte modern și care măsura timpul foarte exact.
Timpul alerga parcă mai repede acum. Așa i se păru ei, din
pricina piticilor. Ridică felinarul și dădu flacăra mai mare, pentru
ca Nerone, care obosise, să poată citi mai bine.
COMENTEAZĂ ȘTIRI PE LOC,

DOMNIȘORUL NOSTRU SPOK.
TOT CE NE SPUNE MAREA CÂND VUIEȘTE.
CHIAR ȘI CÂND TUȘEȘTE,
POATE TRADUCE ȘI NICI NU GREȘEȘTE.
– Ia te uită! De unde știe, mă rog, că sunt domnișor? Află că e

prea de tot, se rățoi domnișorul Spok, orgolios.
Ce credeți că-l aștepta pe dumnealui la ușă, un fermoar? Nuuu,
ci un reportofon și o pișcătoare de prins rufe.
– Uite, dragul moșului, cu pișcătoarea poți să-ți prinzi buzele
când vrei să taci și nu poți.
O lucrare delicată cu terapia de șoc a lui Spok
– Dați-mi o pastilă! ceru Nerone răgușit.

– Pentru ce? întrebă Cambizar, care trebuia să știe tot ce ține
de sănătatea piticilor, deoarece era și un fel de doctorici.
Nerone îi arătă lui Cambizar gâtul, ba chiar căscă și-i dădu
lupa militară care putea mări orice atom ce mișca pe lumea asta.
– Să-i scoatem amigdalele, zise Spok.
– Mai bine îi scoatem răgușeala, zise Cambizar.
Nemaiavând descântecele întregi, piticii nu fură de acord, dar
căzură de acord să-l opereze.
– Cum să mă operați? șopti cu greu Nerone.
– Cu cleștele acesta! zise Totpeloc, care făcuse rost de un clește
patent.
Nerone clătină din cap, din mâini și din picioare, semn că-i era
tare frică și că nu-i de acord sub nicio formă. Piticii nu se dădură
bătuți așa ușor și-l legară fedeleș de trunchiul Salciei Adormite.
Nerone nu mai putea să dea decât din ochi, așa că piticii se
pregătiră de operație.
– Nu-i greu, explică Spok, Centurălată îi ține gura căscată și
Moșgulie acționează.
– Eu nu! sări Moșgulie ca ars. N-am făcut operații în viața
mea.
– Mare lucru! zise Spok, neclintit și senin. Te uiți cu lupa în
fundul gurii și dacă vezi ceva roșu și umflat, iei cleștele și tragi
zdravăn.
Barbănod refuză cu delicatețe, spunând că un pitic ca el,
înzestrat cu atâtea intenții bune, nu poate fi brutal. Într-adevăr,
chiar și Spok observă că era prea mare cleștele. Abia îl mai putea
ține în mână, dar voia neapărat să-și salveze prietenul.
– Eu zic să-l salveze Talpasan, el e calm și răbdător! zise Spok,
care nu voia să renunțe la salvarea poetului nici în ruptul capului.
Talpasan, la început se codi, dar până la urmă acceptă, după
ce se mai învârti de pe o talpă pe cealaltă. Centurălată își suflecă
mânecile cămășii, se dădu cu pudră pe mâini și zise:
– Ar trebui să-mi iau mănuși de cauciuc, poate mă mușcă, și cu
mâinile astea trebuie să comand când fac instrucție cu voi.
Piticii dădură din capete că sunt de acord. Talpasan își pregăti
cleștele și aștepta. În momentul în care Centurălată descleștă gura
înțepenită de spaimă a lui Nerone și când poetul văzu cleștele
cum se îndreaptă spre gură, țipă din toate încheieturile, încât
căzură frunzele tufelor de răchită de spaimă.
– Mi-am revenit, Talpasan...., aaa...., lasă instrumentul jos....
ajutooor! țipă Nerone disperat.
Piticii se codiră la început, dar când le mai trase Nerone un
răcnet mai lung, se lăsară convinși și-l dezlegară.
– Vaaai, ce spaimă am tras! Dați-mi voie să-mi revin.
– Dacă-i scoteai mărul lui Adam, nu mai avea voce deloc,
chicoti Moșgulie, arătând gâtul subțire al poetului, peste care
trăgea o linie imaginară cu degetul. Kaput!
– Îmi cer mii de scuze, zise Cambizar, apropiindu-se de
Nerone, n-am știut c-o să te sperii așa tare.
Nerone avea lacrimi în ochi. Cambizar îi șterse lacrimile cu
propria-i batistă, pe care și-o puse spre păstrare în buzunar, lângă
poza copilului său, și-i oferi lui Nerone un ceai special contra
răgușelii și unul pentru calmare. Cu multă părere de rău, îi spuse
lui Nerone:
– Te ajutam cu ceaiurile mele, dar m-a rugat Spok să-l las să-ți
facă o terapie șoc.
Nerone oftă. Cambizar îl luă de după cap, îl mângâie pe creștet
și-i propuse să se tragă de bărbi.
– Lasă că îi descânt eu vreo câteva lui Spok, ceva mai târziu.
Uite! vezi? Cu bagheta mea.
Nerone se însenină. Vorbea în secret cu vrăjitorul pentru prima
oară și tot pentru prima oară legară o prietenie pe viață.
Maifun marinarul știe la povești cu carul
Luna își aminti că avea un drum lung de făcut, dar mai sărise
o dată peste Bolta Cerească, așa că nici nu se mai uită la ceasul
cosmic. N-avea rost să-și facă sânge albastru. Dimpotrivă, deveni
mai luminoasă, pentru ca lui Maifun să i se vadă ochii strălucitori
când povestea.
– Dromaderii, începu el, sunt niște animale cu boturi uriaaașe
și au în spate niște cocoașe... pline ochi de apă... și, continuă
Maifun urmărind uimirea crescândă din ochii piticilor care nu
mai văzuseră dromaderi în viața lor și nici nu auziseră de ei, și,
continuă Maifun, ...au niște copite aproape ca de elefant, de se
scutură tot pământul când merg.
– Dromaderii mănâncă pitici? întrebă Pomoc, cu glas stins.
– Nuuu! răspunse Maifun, neașteptându-se la asemenea
întrebare.
– ... Dar, după cum i-ai descris tu, seamănă cu căpcăunii!
– ... Da, dar sunt niște căpcăuni blajini, care sunt supuși omului
și chiar piticului. Ei sunt folosiți la muncă.
– Și omul ce le dă la schimb? întrebă nedumerit Pomoc.
– Câte un braț de fân și câte o găleată de apă pe zi.
– Vaaai, ce monștri cumsecade! oftă Pomoc, urmărind visător
borurile largi ale Lunii, care asculta cu un zâmbet în colțul gurii.
– Se vede treaba că ai întâlnit dromaderi când te plimbai cu
barca prin deșert! adăugă Moșgulie, ridicând o sprânceană spre
Lună.
– Până povestește Maifun, ia să facem noi plajă la lună!
continuă Păpălici, pe care îl prinse o moleșeală dulce.
Așa și făcură. Maifun începu altă poveste, în timp ce toți îl
ascultau trântiți împrejurul povestitorului cu burțile la Luna plină.
– Știți povestea cu rechinul știrb? Dar cu cucuveaua pe care
o chema Țivica? întrebă Maifun, mirat că nimeni nu-l mai
întrerupe din povestit. Spusese deja vreo trei povești și aștepta
reacțiile ascultătorilor. Neprimind niciun răspuns, se îndepărtă de
tabără, o luă pe malul Mării, așteptând să alerge vreun pitic după
el, să-l roage, să-l implore să mai spună povești.
Tot privind Marea și Cerul, i se păru că împreună se unesc la
linia orizontului și formează o scoică uriașă, deschisă spre el.
„Poate Marea și Cerul cred că sunt un mărgăritar”, gândi
Maifun emoționat, privindu-și sandalele fără apărătoare, pline de
nisip umed. I se făcu un dor de apă și de corăbioara lui răsturnată
de tentaculele unei caracatițe și de toți mateloții, prietenii lui
care înfruntaseră valurile aici, pe Pământ, căci numai pe Pământ
erau pericole mari. Pe planeta lor, fiecare vietate era respectată și
apărată, dar, mai ales, iubită. Se aruncă în Mare și înotă o bucată
de vreme. Se îndepărtă cam mult de tabără, așa că ieși din apă,
se întoarse pe călcâie și o luă la sănătoasa înapoi spre ascultătorii
lui, care parcă amuțiseră. Deodată se împiedică de ceva moale
și cald. Căzu cu fața la pământ și rămase cu ochii închiși. De
spaimă nici nu îndrăzni să se gândească ce este. Întinse palma și
pipăi cu precauție. Un cartof mare și pufos îl făcu să-și retragă
mâna. Așteptă să-l muște ceva. Vru să se ridice, dar dădu cu mâna
de barba imensă a lui Barbănod. Sări în picioare speriat. Era
Barbănod. Răsuflă ușurat.
Cu deochiul de lună nu este de glumă
Piticii zăceau peste tot cu ochii larg deschiși. Probabil admirau

Luna și toate stelele de pe cer.
– Vă prefaceți că nu mă auziți și nu mă vedeți! tună Maifun
înfuriat că din nou s-a speriat degeaba și nu-i plăcea deloc să se
sperie. Ce fel de marinar era?Avea și el mândria lui.
– ... Mă lăsați să vorbesc singur...!
Nu se sinchisi nimeni. Briza începu să se joace cu firul de păr
de pe chelia lui Moșgulie. Îl pupă de nenumărate ori. Degeaba.
Era o liniște de mormânt.
– Parcă sunteți drogați! se înciudă Maifun. Ați făcut inselenație.
Vedeți, dacă faceți plajă prea mult pe Lună?
Își trase o palmă peste frunte.
– Mii de taifunuri! răcni el cu o voce groasă. Ați făcut
inselenație, nenorociților! Ce mă fac acum cu voi?
Ridică ochii spre cer și văzu Luna înmărmurită.
– Vezi ce-ai făcut? Acum, descântă-le dacă n-ai avut ce face!
– I-am deocheat, pufni Luna. Vaaai, săracii!
Piticii erau argintați, aveau colb de Lună și-n urechi.
– Și-n nări! adăugă mariniciul amărât. Luna ceru ajutor
spiridușului Hyp.
– Aha, zâmbi subțire Hyp când dădu cu ochii de Maifun... s-a
speriat de-un spiriduș piticul ...hi, hi, hi... ce picioare scurte are!
Un fulger albastru brăzdă fețele înmărmurite ale piticilor, care
se treziră ca din vis, însă cu dureri de cap.
– Vai de capul meu, zise Pomoc, am fost pe Lună și aveam un
bărbooooi, până pe Pământ!
– Iar eu scriam întruna numai poezii cu Luna... murmură
Nerone.
– ...și cum mergeam eu pe o cărare aurită, mă întâlesc cu o
muscă bătută în pietre nestemate... unde, dacă nu chiar pe chelia
lui Moșgulie. Și când mă uit în oglinda retrovizoare ce face ea
acolo, ce credeți că făcea?... se dădea cu patinele pe chelia moșului!
povestea Spok.
Era cam grav, toți aveau privirile fixe. Deodată, visele selenale
au fost brutal întrerupte de un jet de apă rece, unul cald, unul rece,
unul cald...
Maifun îi trezi la realitate. Erau uzi leoarcă.
– Dacă făceam eu inselenație, sigur mă întâlneam cu vreun
căpcăun lunatic rău! făcu Maifun, fericit că i-a scăpat pe bieții
pitici. Mii de taifunuri! strigă el fericit că n-a făcut inselenație.
Am tras o spaimă pe cinste!
Hyp trimise din ochii lui mari și albaștri o rază de lumină
care-i înconjură pe toți, își dădu ochii peste cap și dispăru.
– E clar că ne simpatizează! țipă Pic, bucuros că și Luna face
încurcături.
Hipopotamul Popică a transpirat peste tot de frică
– Nu vă scuturați atâta, că-mi faceți umezeală și nu mai aud

valurile! țipă Spok.
– Lasă, lasă, îl întărâtă Moșgulie, că auzi întotdeauna ce nu
trebuie.
Spok, care avea nevoie de un subiect pentru focul de tabără, se
înfurie atât de rău, că se îndepărtă de-a lungul Mării, boscorodind
singur. Se întoarse o singură dată să-i zică vreo două lui Moșgulie,
care nu-l lăsa în pace tocmai când era mai concentrat.
– Vezi-ți de chelia ta, țipă el, bună de patinat muște! Află că nu
te iubește nimeni, deșteptule, nici părul de pe cap!
Apoi, peste țipetele lui Spok, se auziră valurile și peste ele
pescărușii, apoi iar țipetele lui Spok.
– Marea vrea să ne spună ceva! strigă Spok mai departe.
– Dar de unde știe Marea limba piticească? întrebă Moșgulie.
– Dă-mi ocheanul tău, Nerone, țipă Spok, parcă se vede ceva
la orizont!
Piticii năvăliră pe plajă. Pe neașteptate apăru foarte aproape de
ei, trăgându-și barca de bambus pe nisip... un pui de hipopotam.
Făcu câteva genuflexiuni și căscă tare o dată, de-i pocniră urechile.
Piticii, care nu mai văzuseră în viața lor un hipopotam, când îi mai
văzură gura și colții lungi, încremeniră.
– Sunteți mai frumoși în realitate decât în poze, zise
hipopotamul, vrând să-i îmbrățișeze.
Centurălată înaintă hotărât.
– Hai, nu vă fie frică, dragii mei, că nu mănânc pitici și, pe
deasupra, am transpirat peste tot de frică. Facu un pas către
Centurălată.
– Mă numesc Popică și sunt reporter la revista „Pitic în aspic”.
– Cum să nu ne fie frică? de unde să știm noi că nu ești
mâncător de pitici? țipă Spok neîncrezător. Află că „pitic în aspic”
este un fel de mâncare pentru căpcăuni.
– Sigur ești trimis de vreun căpcăun nenorocit! tună Maifun.
Mii de taifunuri! poate ai șefi căpcăuni. Maifun o pățise o singură
dată în viață și de atunci se lecuise.
– Lucrez la articolul „Țânțarii fac scandal mondial”, așa că,
sunt un hipopotam inteligent. Mai repede se mănâncă oamenii
între ei.
Piticii se liniștiră și acceptară să-i cerceteze mai întâi
Centurălată, cu lupa militară, legitimația, documentele, revista
etc... Centurălată îl cercetă pe toate părțile pe Popică și chiar și
pantalonii de doc, cu buzunarele mari.
– Într-adevăr, vorbi în sfârșit Centurălată, nu minte Popică. A
transpirat și în pantaloni.
Dovada aceasta îl ridică pe Popică în ochii piticilor și se
apropiară cu grijă de el, să-l întâmpine piticește.
– Află că ești un hipopotam pe cinste, vreau să spun cinstit,
până acum! îi zise Spok puțin îndoit de musafirul cu botul mare
și ochii mici.
Popică le povesti piticilor de ce sunt țânțarii atât de supărați.
Țânțarii mici se cred voinici și mari inamici, dar nu de pitici
– Țânțăresc întruna că nu mai pot suporta poluarea și

alimentele care sunt tare stricate! începuse Popică.
– Cum adică sunt stricate? se miră Spok.
– Păi au în sânge tutun, alcool, droguri și niște mirosuri
groaznice.
– Poate mănâncă numai prostii! interveni Totpeloc care mânca
corect și rațional, dormea numai cât trebuia etc.
– Alimentele stricate sunt cei pe care-i numiți voi „oameni”!
zise Popică.
– Adică foștii copii, zise Barbănod...
– Vasăzică țânțarii se hrănesc cu oameni? se miră Pomoc.
– Poate și cu pitici, tună Maifun. Mii de taifunuri! Sunt niște
căpcăuni minusculi.
– De fapt, se hrănesc cu sânge de om, de animal, dar puțin și se
satură repede, îi liniști Popică. Uite, și pe mine m-au pișcat.
Piticii se mirară foarte, deoarece pe tărâmul lor nu existau
țânțari. Popică le spusese piticilor că de aceea natura a aranjat ca
țânțarii să rămână mici, deoarece sunt niște războinici.
– Dacă erau oamenii cât țânțarii și țânțarii cât oamenii, cum
era? gândi Nerone cu voce tare.
– Rămâneam pe planeta noastră, îi răspunse Cambizar. Nu știu
ce vietăți mai rămâneau pe Pământ.
– Nu era bine, zâmbi Barbănod. N-ar fi avut de unde să se
hrănească cu sânge și ar fi murit și ei.
– Și noi, pe cine mai iubeam, se tângui ușor Păpălici, ela desigul
o planetă pustie, nu mai aveam ce să căutăm aici.
Popică le spuse piticilor să nu se sperie, că și țânțarii sunt
civilizați, se poate discuta cu ei, sunt lucruri pe care le pot înțelege
și lucruri pe care nu le pot, pentru că au creierii mici și că a adus
cu el o delegație ca să discute. Dintr-o cutie scoase cinci țânțari.
Bâzâilă, șeful delegației, doi subalterni și două victime. Piticii erau
foarte curioși, dar cel mai curios era Miezul-Nopții. O asemenea
întâlnire, în timpul serviciului său, nu mai avusese loc niciodată.
Se întorseseră în tabără cu toții, la lumina focului și a Lunii care
asculta cu atenție. Pe podiumul de nisip bătucit, avu loc prima
discuție serioasă între pitici și niște ființe atât de mici.
Prima dată fu arătat Trompici, care era o victimă a degradării
naturii, a climei, a organismelor.
– Mi-am rupt trompa, țâțâi el, într-o piele degenerată.
Într-adevăr, avea trompa îndoită și bandajată. Îl chemă pe
Cambizar să-l cerceteze mai bine, deoarece era domeniul lui.
– Ai paraziți intestinali, zise Cambizar. Lasă că îți îndrept eu
trompa și îți dau niște ceaiuri.
– Și eu sunt o victimă, bâzâi Țânțărone. Am mâncat sânge
stricat și am făcut ulcer duodenal. Nici nu știți ce frică mi-e de
operație.
– Și pe tine te tratez! îi zise Cambizar cu simpatie.
– Nu-i descânți cu bagheta câteva? întrebă Moșgulie.
– Nu-i de vină Cambizar. Am cercetat aerul cu minuțiozitate,
îi răspunse Centurălată, și am văzut atâtea gânduri negre, rele și
grele care se adună în cârduri peste descântecele lui Cambizar.
– Vai de capul meu, se văită Pomoc, toată lumea e în pericol.
– Noi am hotărât, zise militarul țânțarilor, Țanțaros, să-i
alungăm pe oamenii aceștia care au distrus ce a fost frumos și
armonios, să locuiască unde e urât!
– Cerem să fim protejați, țipă Bizaron, care era un fel de doctor
și era expert în protecția naturii.
– Numai la voi vă gândiți! se trezi Păpălici, care nu suporta să-i
zică nimeni, nimic rău, nici de copii, dar nici de unii oameni.
– Trebuie să protejăm specia, zise Țanțaros. Cine, mă rog, să se
gândească la noi toți?
– Vă hrăniți cu sânge, țipă Maifun, nu e corect! și pe noi ne
puteți mânca.
– Pișcă și ei acolo un pic de sânge să-i facă analize, și, după
ce-i fac analize, ce să facă cu el, să-l arunce? Mai bine îl mănâncă!
explică Moșgulie. Ce-i așa de greu de înțeles, Spok?
– Tot timpul mă contrazici! Mai bine gândește-te ce hotărâre
să luăm! zise Spok, oftând.
După cum îți așterni, așa dormi
– Nici nu ne putem pune problema că nu noi vom fi stăpânele

Pământului, zise Gazolina, o goangă de gaz, de fapt, șefa lor. N-o
adusese nimeni, dar se strecura și ea peste tot.
– Cine mai ești și tu? întrebă Spok, privindu-l pe Popică.
– Nu știu! eu n-am invitat-o și nici n-am adus-o. Ia să-i iau
un interviu!
Gazolina se umflă în pene.
– Noi învățăm din prostia oamenilor. Fac războaie, noi profităm
și ne pregătim. Ne înmulțim prima dată și, deja, eu am un plan de
schimbare a planetei.
Atât țânțarii, cât și piticii înmărmuriră.
– Nu toți oamenii sunt periculoși pentru noi! zise Țanțaros,
care știa că fără oameni și animale cu sânge, țânțarii ar dispărea.
– Pe noi nu ne interesează, nu sunt de același neam cu noi. Nu
i-am obligat să distrugă nimic, nu le-am pus pistolul în spate, cum
fac ei, nu i-am obligat să fie lacomi, să supună natura, auzi?! pufni
ea, ce creieri mici au, nici nu-și dau seama că, dacă te amesteci în
treburile naturii, e ca și cum ți-ai da singur în cap!
– Cum adică? întrebă Spok.
– Adică, continuă Gazolina, natura se răzbună pe tine pentru
că are inteligență.
– Ce mici sunt oamenii mari, conchise Bâzâilă, care o urmărea
cu mare interes pe Gazolina, și-și dădu seama că, în mare, are
dreptate, dar era prea băgăcioasă.
– Deșert au vrut, în deșert să stea! răspunse ea, hotărâtă. Eu am
să lupt până la capăt. Specia noastră e foarte puternică.
Deodată, Mufulin se ridică în picioare și adulmecă aerul din
jur. Adierea Dimineții înaintă încet spre ei, o văzu și Nerone. Îi
pregătiră lui Popică un loc în castelul lui Barbănod, pentru că și
Popică era un hipopotam pitic.
Luna mai trimise un mănunchi de raze, să mai țină în loc Zorile
Friguroase. Când Zorile iuți năvăliră peste tabăra de pitici, ei erau
deja în tărâmurile alunecoase ale Somnului, așa că nu reușiseră să
ia niciun ostatic.
A TREIA N OA P TE L A M A R E
Prin trena spartă parcă se vedea o poartă
Miezul-Nopții adoptă altă tehnică, să nu mai fie surprins de

pitici. În viața lui nu fusese atât de curios și atât de ambițios.
– Ocolesc geamurile lui Mufulin și-mi leg trena cu sârmă, apoi
mă strecor tiptil ca să-i pot pândi în liniște.
Intră pe aleea lui Pomoc, liniști florile, care-l recunoscură și
căscară lung, ba chiar le mângâie distrat și se cățără ca o pisicuță
vinovată, la fereastra lui Pomoc. Lângă noptieră, Pomoc își uitase
oglinda așezată pe o carte, în așa fel încât să-și vadă barba și în
somn. Se trezea din somn, se uita în oglinda care mărea imaginea,
zâmbea, adormea, se trezea, se uita și tot așa...
Miezul-Nopții se uită în oglindă și-și văzu ochii mai
strălucitori. „Hmm, făcu el, poate nu sunt eu!”
Spok avea în fața patului ușa, iar pe ușă se balansau trei săgeți
cu peniță în vârf, împlântate în nasul caricaturii lui Moșgulie,
lipită cu pastă de dinți.
Miezul-Nopții se abținu să râdă, dar îl apucă un strănut și
strănută o dată de trezi toată tabăra, și asta chiar la fereastra lui
Spok, care se sperie și țipă până când Centurălată năvăli în cameră.
– L-am prins, țopăi Totpeloc, agitându-și binoclul în toate
părțile, am pus praf de strănutat pe toate ferestrele!
Nimeni nu se aștepta ca Totpeloc să fie atât de plin de idei.
– Ce păcat că visam atât de frumos și n-am putut să mă trezesc
înaintea lui! zise Moșgulie cu părere de rău. M-aș fi îmbrăcat
în stafie, cu antene pe chelie și-un borcan peste scufie, să fiu
ExtraMoșgulie, dintr-o altă galaxie.
Își trânti ciucurele mare de la scufia sa portocalie pe cap, ca
toți piticii să-și dea seama că s-a trezit binedispus și face numai
pe deșteptul. Așa și era. Îi plăcea ca, din când în când, să-l mai
chinuie pe Spok, așaaaa... din simpatie.
Prins la mijloc, Miezul-Nopții fu obligat să recunoască iuțimea
piticilor năzdrăvani și-i veni să rămână cu ei pe vecie, dar era de
neînlocuit, nu putea lipsi de la serviciul lui. Dădu să se înalțe,
dar își aminti că avea Trena Nopții legată cu sârmă și, cu toate
încercările lor de a o desface la timp, piticii nu reușiră. Atunci,
Totpeloc încercă, în ultima clipă, cu cleștele patent. După ce
Miezul-Nopții se răspândi rapid peste tot, piticii văzură deasupra
lor o spărtură (opera lui Totpeloc, care nu prea era îndemânatic),
iar prin ea se vedea o poartă luminoasă.
Nerone își luă ocheanul și se uită îndelung. Văzu Înaltul
Cerului, unde locuiau ființe minunate. Știa că îi urmăresc și pe ei
și tot ce se petrece pe Pământ. Apoi, poarta se închise ușor. Erau
lucruri pe care nici piticii nu aveau voie să le știe.
Miezul-Nopții râse pentru prima oară în viață. Era stângaci ca
un copil care face primii pași.
Cine-i Muza, bat-o spuza!
Pomoc își puse un butuc de răchită mai înalt și, curios foarte,
se ridică pe vârfuri să mai citească o dată cuvintele: „Urmașul
mocilor cu cioc”. Scria doar atât: „Pomoc”. Nu-i veni să creadă.
Mai citi de câteva ori și prin lupa militară. Scria clar „Pomoc”.
– Ne-a mințit! urlă Pomoc. Nu scrie niciun vers pe nicio ușă,
scrie simplu, numai numele noastre și atât!
După câteva clipe de tăcere, au cercetat toate ușile și au ajuns
la concluzia că Pomoc spune adevărul și Nerone a mințit.
Pentru minciună, piticii chemau Sfatul Bărbilor Drepte, care
erau cei mai bătrâni, adică cei cu bărbile cele mai lungi: Barbănod,
Moșgulie, Centurălată și Talpasan. Improvizară o masă, și Nerone
fu adus în față, să se apere spunând adevărul.
– Eu am știut de la început, zise Mufulin, am văzut-o!
– Și de ce nu ne-ai spus, mă rog? țipă Spok, care trebuia să știe
tot ce se întâmplă înaintea tuturor.
– De ce? Pentru că lui Nerone i-a venit, în sfârșit, Muza, vreau
să zic, Muza lui Nerone a devenit mai serioasă.
– Cine i-a venit, întrebă Centurălată, și nu m-a anunțat și pe
mine?
– Punem noi mâna pe ea, continuă Maifun, cine știe ce
obiceiuri are!
– Are o complice! strigă Pomoc, care nu suporta să fie dus de
nas chiar așa.
– Află că ești un trădător! îi trânti în nas Spok.
– Mai tăceți odată și nu vă mai văicăriți! Nu prea mai aveți
minte, ce s-a întâmplat cu voi? Lui Nerone, în sfârșit, i-a venit
inspirația, fraților! spuse Moșgulie, punând un deget pe frunte.
– Aha...! se dumiri Păpălici. Se vede tleaba că Nelone a început
să fie un male poet!
– Nu a început! A fost, este și va fi un mare-mare poet!
interveni Spok, nerăbdător și fericit că are ce vorbi în jurul focului
de tabără, de unde piticii își luau foarte multă putere.
– Vino încoace, Popică, să-i pregătim poetului o masă
sărbătorească și să-l ungem ca poet.
Talpasan pregăti o masă festivă, ajutat de Totpeloc, specialist
în mâncăruri delicioase. În capul mesei stătea Nerone, fericit.
În sfârșit, după atâtea surprize, plăcute și neplăcute, puteau să
se odihnească la un pahar de nectar din fructe, adus special de
pe tărâmurile lor. Pe planeta lor erau fructe foarte multe, unele
diferite de ale pământenilor. Talpasan îl servi pe Nerone cu
specialitatea lui, și apoi pe Maifun, lângă care se și așeză, să-l
urmărească îndeaproape.
– Aaa, ce miros, făcu Maifun plescăind de plăcere, și ce gust,
adăugă el uitându-se la Talpasan cu recunoștință. Ce aspectuoasă
e, continuă el, gustând puțin câte puțin, ca să nu se termine repede
bunătatea din farfurie.
– Ei, ți-a plăcut? întrebă Talpasan.
– Carne cu legume și peștișori crocanți, puțin mărar, puțin
pătrunjel, prinse într-un clopot perfect de aspic, ca un tablou de
frumos aranjate. Ce să-ți spun, nu țin minte să fi mâncat asemenea
specialitate.
– Ei bine, zise Talpasan, să știi, dragă Maifun, că ai mâncat
tentacul de caracatiță în aspic.
Maifun păli, apoi îl cuprinse un fel de amețeală și apoi își reveni
repede, să nu trezească bănuieli. Se ținu cu amândouă mâinile
de masă, își îndreptă spatele, lăsă barba jos, ridică o mână către
Talpasan care stătea în piciore, în fața lui, și se legăna când pe o
talpă, când nu prea, și apoi tună cu o voce cât putu de groasă și cât
putu de tare:
– Să mai vină două porții!
Moșgulie scoase din buzunar uleiul de iasomie, cu care își mai
ungea din când în când chelia. Începu, împreună cu Cambizar,
să-l ungă pe Nerone pe moțul cârlionțat, pe nas, pe urechi, pe
mâini, pe frunte, și apoi îl lăsară să se plimbe singur pe plajă. De
fapt nu era singur, era împreună cu Marea și Luna. Trecu o bună
bucată de vreme, și Spok se gândi să meargă după Nerone. Voi să
fie el primul care-l întreabă cum se simte, ce gânduri are pe mai
departe. Îl găsi pe Nerone vorbind cu Marea:
Cu plesnituri subțiri de bici

Marea-i o turmă de urzici,
Cu Valuri Mari și valuri mici,
Pentru oricine face baie,
Dar mai ales pentru pitici.
– Vai, dragă Nerone, exclamă Spok entuziasmat, sunt fericit că
te aud, în sfârșit, recitându-ți poeziile!
– Aș mânca ceva spanac,

Dar mă doare un stomac.
Nu știu ce să mă mai fac,
Găsiți-mi, vă rog, un leac
Că îmi vine să tot zac,
Să-mi trag în cap un capac,
C-am prins Muza într-un sac.
Nerone se opri când văzu uimirea de pe fața lui Spok, o uimire

amestecată cu respect. Nerone spunea adevărul. Prinsese Muza,
care era foarte capricioasă, și o ținea închisă într-o colivie.
– Cum să o ții închisă într-o colivie, pentru că Muza este ca
o dâră de ceață subțire?!
– L-am ajutat eu! zise Mufulin pe neașteptate. Stai să-ți
povestesc cum a fost: pe acoperișul castelului său, Nerone își
instalase un fotoliu de scoici, cu puf de păpădie. Avea lângă el
toate instrumentele necesare de scris: pix, stilou, pană, creion
și ochelari de văzut aproape și departe lumea mai clar... numai
atât aștepta: să-i vină Muza. Era slab și palid la față, dovadă
că-l frământau mii de probleme serioase, printre care cum să
scrie o carte de versuri pentru pitici și despre pitici. Deoarece, în
repetate rânduri a refuzat să mai coboare de pe acoperiș, a refuzat
să mănânce și să vorbească, până nu vine Muza, m-am înțeles cu
Cambizar să-l ajutăm. Am inventat un aparat de capturat muze,
iar Cambizar a ademenit-o cu un descântec special, care, în sfârșit,
i-a reușit. Am închis-o într-o mică colivie, și acum o poate duce
cu el unde vrea.
În pantalonași de doc
Trece singurel Pomoc,
Cu oglinda-n buzunar,
Și de noi n-are habar.
Spok își notă ceva pe carnețel și era încântat că poate să scrie

despre Nerone în revista hipopotamilor, „Pitic în aspic”:
Hipopotam pitic,
Cum îi ziceți lui Popic,
Poate mă mănâncă-un pic.
Cambizar, care veni pe plajă lângă el, își dădu seama că Nerone
nu mai putea vorbi decât în versuri. Disperat, Nerone deschise
colivia să zboare Muza unde va voi, dar Muza, nu și nu. Îi spuse că
drept pedeapsă, nu-l va mai părăsi niciodată, și el va fi obligat, toată
viața, să vorbească în versuri. Degeaba Sfatul Bărbilor Drepte îi
ceru Muzei să plece unde-i poftește inima, și dacă piticii o rugară
și insistară, Muza își puse mâinile la urechi și nici nu voi să audă.
Un taxi cu spate lat, te plimbă cam legănat
Talpasan avea o burtică respectabilă și era destul de mândru de

ea, dar îl cam deranja când culegea scoici și melcișori. Moșgulie îi
dădu ideea să îi care în spate pe pitici, de la o tufă sălbatică la alta.
O scoică – dus, un melcișor – întors.
– Talpasan-taxi. Nerone, urcă pe spinarea mea să te duc o tură!
Nerone nu culegea scoici, dar, în loc de plată, îi făcu pe loc o
strofă întreagă, deoarece se simpatizau reciproc:
Când se apleacă Talpasan

Cade ca un bolovan,
De nu-l mai ridici un an.
Talpasan fu mulțumit de versuri și-l rugă pe Nerone să le scrie
pe trunchiul Salciei Adormite, iar dedesubt, un anunț:
Ca să nu vă aplecați
Și de jos să-l ridicați,
Scoici și melci să-i adunați
Și aici să le donați.
Iar sub anunț, Talpasan își puse scufia. Era cam mare și se
umplea cam greu, deoarece Talpasan avea capul cel mai mare
dintre toți.
– Talpasan-taxi. Haide, Moșgulie, să te duc pe gratis.
Moșgulie avea barba destul de lungă, așa că lui Talpasan îi era
jenă să-i ceară plata.
– Pentru că m-ai adus pe gratis, dragul moșului, te învăț ceva.
Când te doare spatele și nu-i mai poți căra în spate pe pitici,
folosește regula de trei simplă.
– Cum s-o folosesc?
– Obligatoriu trebuie să fie trei persoane: tu, eu și Totpeloc. Tu
îmi ceri mie scoici, eu mă prefac puțin surd, și Totpeloc, care este
foarte activ, va vedea că nu aud o dată, de două ori, și se va duce
el să îți aducă.
– Ești foarte înțelept, zise Talpasan, nu-mi pare rău că te-am
adus în spate două ture.
Zis și făcut. Se așezară lângă Totpeloc, care-și pregătea ibricul
cu nămol, ibric pe care scria „Minte sănătoasă în corp sănătos” și
în care Totpeloc punea nămol și-și ținea picioarele ca să nu facă
varice și contra reumatismului, dar voia să fie și un exemplu viu
pentru pitici. Mai ales pentru bărbile lungi.
Înainte ca Totpeloc să-și dea săndăluțele jos, Talpasan începu:
– Moșgulie, te rog frumos, dacă ai drum de-a lungul Mării sau
de-a latul, când te întorci, dacă vezi vreo scoică interesantă, mai
ales alea sub formă de evantai, adu-mi și mie una sau două. Sau
de vezi vreun melcișor negru complet sau alte culori interesante,
să nu le lași acolo să le îngroape nisipul. Nici nu începu să-și
repete rugămintea, că Totpeloc era deja de-a lungul Mării, se lua la
întrecere cu Valurile și se întoarse cât ai zice „pește”, cu scufia plină.
„Frumoasă mișcare”, își zise Talpasan, arătându-i lui Totpeloc
spinarea.
Curiozitatea florilor, beția piticilor
Mai avea Luna vreo bucurie în afară de pitici? Nu cred nici

eu, dar nici ea. Barbănod era gânditor. Se plimba printre pitici cu
gândul departe.
Îi lăsa în pace, să se simtă în vacanță. Voia să-i vadă fericiți,
dar în ultimele momente ale minivacanței trebuia să ia o hotărâre
bună. Cea mai bună pentru copii.
Se plimba cu mâinile la spate, tușind în răstimpuri. Vru să iasă
pe poarta ce dădea înspre plajă. Un miros puternic de caprifoi îl
făcu aproape să-și piardă echilibrul. Deodată, dinspre tufe, apăru
Moșgulie. Aproape la fiecare pas se clătina. Nu-și putea închipui
Barbănod de unde apărură tufele de caprifoi, cu florile albe care
păreau niște palme deschise.
Moșgulie căzu cât era de scurt. Își pierdu scufia pe drum, și
când să se aplece, se dezechilibră. Spok observă incidentul și veni
și el la fața locului. Văzu fața galbenă a moșului și nu se putu
abține:
– Vai, ce piele galbenă ai, Moșgulie, parcă ești pechinez. Află că
în seara asta ești simpatic.
– Tuu... să taci... cu gura aia ca o peșteră! îngâimă Moșgulie.
Piticii se priviră scurt, nimeni nu înțelegea nimic.
– Suntem niște cocoloașe colorate, li se adresă Moșgulie,
credem că ne iubesc copiii? Ai?
– Ce-i cu tine, Moșgulie?
– ... suntem niște naivi... poate nu ne iubește nimeni, hâc... oare
de ce au devenit oamenii așa...fără minte...fără inimă? continuă
Moșgulie, arătându-și fruntea și inima.
Piticii oftară toți deodată.
– Chial așa! interveni Păpălici, galben ca păpădia. Te pomenești
că... eee... beat. Tiii, se lăstoalnă totul cu mine, palcă aș fi întl-un
vapol...
– Am putea să nu-i lăsăm pe copii să devină oameni! sări
Pomoc, care suferea foarte mult pentru copii.
– Cine, noi?! întrebă Moșgulie, făcând un semn cu mâna. Noi
fără căldură suntem ca florile, ne ofilim!
– Mii de taifunuuuuuri! strigă Maifun, împodobit de flori. Nici
eu nu știu ce se întâmplă aici, fraților! Toată... lumea... e beată
criță... chiar și eu... temutul lup de mare!
Abia atunci, Cambizar își dădu seama că piticii se îmbătaseră
de mirosul florilor de caprifoi, de regina-nopții, de crini galbeni,
de bujori.
– Chiar așa, observă Barbănod, de unde au apărut atâtea
castele, atâtea alei, atâtea flori?
– Ne iubește cineva în taină! zise anemic Pic, salutând Luna,
care parcă era un medalion auriu agățat pe Cer.
O luară toți de-a lungul plajei, în frunte cu Centurălată care,
împreună cu Totpeloc, îi conducea pe toți, până la unul, și, fără
să mai comenteze, făcură exerciții de înviorare, ca să-și revină
din amețeala provocată de puterea florilor curioase, care se
înghesuiseră prea tare în jurul dumnealor.
Luna i-ar fi urmat cu dragă inimă, dar, dacă cobora, pe Pământ
ar fi provocat un dezastru, așa că rămase la locul ei și păstră cu
sfințenie distanța regulamentară față de Pământ. Prima oară în
viața ei, îi păru rău că era Lună și nu pitic.
Neînfricat Maifun era, mai ales când povestea
– Hai, începe odată povestea aia, Maifun, că mă înnebunești cu

focul ăsta! țipă Spok, nerăbdător.
– Nicio poveste nu are farmec fără foc! răspunse Maifun
agitând jarul cu o creangă uscată. Eram tânăr, începu Maifun cu
vocea lui răgușită, și aveam glasul pițigăiat când m-am îmbarcat
pentru prima oară pe o corabie... și, într-o dimineață înnorată iau
ocheanul, ochesc orizontul și... ce credeți că văd?
– Ce? întrebară în cor Pomoc și Totpeloc în cor, cărora nu le
putea trece prin minte cam cum ar fi arătat un orizont ochit.
– ... Oooo... caracatiță... uriașă. Își admira cele douăzeci-treizeci
de tentacule gigantice nu departe de corabia noastră! continuă
Maifun privind sclipirea din ochii piticilor, dar și cu o oarecare
neliniște, Marea.
– De unde avea caracatița atâtea tentacule? Poate erau vreo
trei-patru caracatițe! făcu Moșgulie ridicând când o sprânceană,
când alta.
– Chiar așa, se trezi Spok, poate era vreo turmă de caracatițe.
– ... Dau alarma marinicilor prin semnale morse, ca să nu ne
audă căpcăuna, ne pregătim tunurile, mă avânt până în vârful
catargului... cobor... preiau comanda corabiei... șii... înainte spre
caracatițăăă...!
– ... Șiiii... până la urmă? murmură Pomoc cu mâinile la ochi.
– Păi, ce să se întâmple? răspunse Maifun. Caracatița, când
a văzut că suntem așa nervoși și scuipăm flăcări pe nări, ba mai
dăduserăm drumul și la sirene și mai țipam și noi ca să intimidăm
adversarul, când să ne luptăm cu ea... a dispărut în ceață.
– Dar n-ai zis că era ceață! țipă Spok.
– La început nu era, dar până am ajuns noi aproape de
Caracatiță... s-a lăsat o ceață de puteai s-o tai cu cuțitul.
– Află că nu era niciun pic de ceață și cred că v-a mâncat pe
toți! izbucni Spok, nemulțumit de sfârșitul fericit al poveștii.
– Poate i-a murdărit Caracatița cu ceva cerneală pe la nas!
chicoti Moșgulie.
– Poate ai dreptate, cred că de aia are Maifun nasul mare,
fiindcă l-a pupat caracatița! râse până și Cambizar, care se scărpina
pe spate cu bagheta fermecată.
Fermecată, fermecată,
Dar ce mai pișca pe spinare
Când o descânta Cambizar mai tare.
„Muza asta își bate joc de mine, nu mai pot gândi decât în
rime, nu mai pot vorbi decât în poezii, fără să mă mai pot opri!”
gândi Nerone, scriind mai departe în jurnalul său.
Nerone se hotărî să nu mai vorbească deloc, poate-poate Muza
se va plictisi și-l va lăsa în pace. Era disperat: orice scotea din
gură era poezie cu rime. Abia acum își dădu seama că nu e voie
să forțezi nimic. A supărat Muza, și acum se răzbuna pe el. Poate
voia numai să-i dea o lecție poetului.
Maifun îi făcu pe pitici să râdă. Era în stare să povestească
orice, numai să-i vadă râzând. Era foarte fericit.
Miezul-Nopții ațipi. Era înnebunit de poveștile lui Maifun.
Ațipi cu gura căscată, gură prin care Nerone mai văzu o dată
Poarta Cerului deschizându-se ușor și două ființe de lumină îi
priviră câteva clipite, doar atât, pentru că Miezul-Nopții sforăi
atât de tare, că se sperie de sforăitura lui și se trezi.
Cu un prânz copios te saturi de cazi pe jos
Păpălici, sătul de somn, se hotărî să alerge pe plajă și să facă

orice efort numai și numai să scape de el. Îl rugă pe Totpeloc să
nu-l mai lase singur nicio clipă și îl rugă și pe Centurălată să-l
salveze ori de câte ori Somnul se învârtea în jurul lui. De când
venise la Mare, pe tărâmul oamenilor, Somnul pusese stăpânire pe
el. El era peltic, dar de conjunctivită îl scăpase Cambizar, cu alge
preparate special. Acum voia să scape de ațipeală și mai dorea și
să slăbească.
Totpeloc ajunsese să-l convingă că nu-i sănătos să mănânci
mult, să dormi mult, să plângi mult și așa mai departe.
Păpălici ieși din tabără, își scoase din buzunar rețetele de cură
de slăbire și începu să le citească din mers. Îl întâlni pe Talpasan,
care făcea o inspecție a plajei. Voia să vadă ce a mai adus Marea
din larg. Tot povestind amândoi câte în Stele și în Lună, au ajuns
la concluzia că ar fi cazul să țină amândoi o cură serioasă de slăbire.
Fericiți că se pot ajuta reciproc, s-au așezat pe plajă și,
din vorbă în vorbă au ales vreo trei-patru rețete pentru slăbire
treptată. Bineînțeles că Totpeloc era mândru că poate să facă ceva
pentru amândoi și le aduse tot ce trebuia pentru prima rețetă:
andive stropite cu ulei și zeamă de lămâie, ton în suc propriu cu
măsline și castraveți, alge cu sos dietetic. Și, după ce au mâncat
pe nerăsuflate, Totpeloc le-a adus tot ce scria pe a doua rețetă:
iaurt, prepeliță la cuptor, salată verde, mere, și după ce au înfulecat
toate bunătățile aduse de inimosul Totpeloc, s-a înfruptat cu ceea
ce scria pe a treia rețetă: morcovi gratinați, brânză proaspătă,
tentacule de caracatiță în aspic, praz murat, căpșuni, etc.... încât
Păpălici și Talpasan refuzară, sătui peste măsură, sucurile de fructe,
deoarece nu se mai puteau ridica de jos.
– Vai de mine, se smiorcăi Păpălici, nu cled că mă mai pot
lidica de jos, nu-mi mai tlebuie mâncale toată viața!
– Zici acum, fiindcă ești sătul, râse Talpasan. Eu, de fiecare
dată când mă satur zic așa, dar să știi că de data asta chiar
pocnesc.
Asta și voia să audă Totpeloc. Voi să-i facă să se sature atât de
tare, încât vreme îndelungată nici să nu se mai uite la mâncare.
Acum trebuia să cheme toată trupa să-l ajute să-i ridice în picioare,
deoarece aveau burțile atât de pline, încât îi trăgeau în jos.
După câteva încercări, Păpălici căzu pe burtă și rămase așa,
hotărât să lupte cu somnul. Pomoc îi făcea galerie:
– Hai Păpălici, nu te lăsa! Trage-ți două palme, ciupește-te,
trage-te de barbă!
Disperat, Pomoc își luă batistuța, o udă cu apă și-l spălă pe
Păpălici pe față și pe ochi fără întrerupere. Știa că, dacă Păpălici
rezistă să rămână treaz cât mai mult, Somnul s-ar plictisi și și-ar
găsi pe altcineva.
Babui era întors pe dos, fiindcă a venit pe jos
Poate după lumini sau din întâmplare, apăru Babui, un

monstrulică furios din fire. Țipă atât de tare, că Talpasan, care
abia reușise să se ridice în picioare, căzu pe el cu toată greutatea.
Lui Babui, care avea ochii și așa prea mari din naștere, acum i se
făcură cât cepele. Abia, abia îl traseră piticii de sub Talpasan.
Drept mulțumire, Babui începu să țipe și mai tare, să le
poruncească piticilor, să facă instrucție cu ei. Era mic și rău.
– Treceți imediat la mine! Hei, tu, care alergi întruna, vino în
stânga și tu, cu barba țepoasă, treci aici, și tu... care ai căzut pe
mine, treci în genunchi și cere-ți iertare!
– Hei, hei, ce faci atâta gălăgie? Unde te crezi? Nu vezi că ești
într-o tabără de pitici? izbucni Spok.
– Dar și eu sunt pitic. Și, mă rog, cine sunteți voi să-mi
porunciți? Merg unde vreau, fac ce vreau, eu nu dau nimănui
socoteală, ați înțeles?
– Uite ce e, interveni Moșgulie, l-am pune pe Cambizar să te
scarpine pe spate cu nuielușa fermecată, de-or să-ți sară fulgii!
– Află că aici e interzis să țipi!
– Daaa? Nu mai spune! țip unde vreau, cât vreau! Vino tu,
gură-spartă, și îndrăznește să mă scoți afară de aici!
– Ba te voi scoate eu, de nu te vezi! tună Centurălată,
aranjându-și toate decorațiile pe piept.
– Tu ia-ți tinichelele alea de pe piept și stai drept când vorbești
cu mine! porunci Babui, de parcă fusese comandant de-o viață în
tabăra piticilor. La un semn al lui Barbănod, piticii îl înconjurară
pe Babui și-l legară fedeleș. Imediat se formă Sfatul Bărbilor
Drepte și Babui fu adus în fața lor.
– Cum îndrăzniți să mă legați? țipă el din toate puterile.
– Ia ascultă! se înfurie Pic, care, câteodată, era și el nervos, dar
nu țipa, mai bine își mușca micuțul său pumn, nu se răzbuna pe
nimeni țipând. Nu mai țipa ca o fiară, că mă înnebunești de cap!
Babui amuți. Așa o neobrăzare din partea unui pitic atât de
mic nici nu-i mai fusese dat să audă.
– De acum înainte, piticanie nenorocită, o să-mi zici „Înălțimea
Voastră” și-mi vei pupa mâna de vreo douăzeci de ori, iar tu,
Tinichel, treci și dezleagă-mă.
De dezlegat, nu-l dezlegă Centurălată nicicând. Iar Babui se
prefăcu că-i zisese Pic „fiară”. Pic avu voie să-i spună „fier”.
– Atunci, am voie să-i zic „Fierăria Voastră”? întrebă Pic serios.
Cum nu era nicio lege care să interzică așa ceva, Sfatul Bărbilor
Drepte fu de acord.
– Află, Babui, că te-ai făcut de râs în fața piticilor, cum să
te mai ia cineva în serios dacă: unu la mână (și Spok începu să
numere pe degete) („foaie verde cremene numără pe degete și
se ia la întrecere”, gândi Nerone), ai pretenții foarte mari de la
alții, iar tu nu faci pentru nimeni, nimic; doi la mână, țipi de
ne surzești, nu-ți pasă că ne deranjezi pentru că ești egoist; trei
la mână, vorbești extraordinar de urât și chiar îți face plăcere să
jignești; patru la mână, cine se crede deștept, ăla nu e; cinci la
mână, dacă nu îți schimbi purtarea urâtă, așa te vom lăsa, legat, și
după ce vom pleca pe planeta noastră. Punct!
– Ce vreți de la mine? începu Babui să plângă. M-am născut
în halul ăsta din cauza gândurilor negre și proaste ale oamenilor
răi și fără judecată întreagă. Toate gândurile lor ajung pe planeta
noastră și distrug tot, dar absolut toooot! M-am săturat de ei!
Babui făcea parte din marele neam al Babuilor și, după cum își
amintea Moșgulie, babuii nu fuseseră fioroși și nici așa de furioși.
Piticii se uitară mai cu atenție la Babui. Avea ochii bulbucați.
– Află că ai ochii bulbucați! zise Spok.
– Cum să nu-i am, dacă am țipat de când m-am născut? Nu
mă mai suportă nimeni! Sunt eu vinovat că m-am născut așa?
– Dacă o să mai stai mult pe aici o să ne spargi timpanele! i se
adresă Pic, ținându-și mâinile pe urechi. Vru să-i zică „Fierăria
Voastră”, dar se abținu, deoarece începuse să-i fie milă de Babui.
– Pleacă de aici, doctoriciule, ce te uiți așa la mine, ca la urs?
– Păi, ce să zic, cam ești o minune....
– ... A naturii! făcu Moșgulie.
– ... Ai ajuns așa, continuă Cambizar, cercetându-l pe toate
părțile, și din pricina aerului.
– Așa este, zise Barbănod. Dacă poluarea a ajuns până pe
tărâmurile Babuilor, atunci va ajunge și la noi.
De aceea era Barbănod atât de supărat. Oamenii egoiști și
lacomi și cu mintea îngustă, adică mică, erau foarte periculoși
când erau mulți și mai ales când stăpâneau peste alții.
– Vedeți, țipă Babui, otrăvesc tot, distrug tot, pentru că au
bolovani în loc de cap și piatră în loc de inimă. De aceea am venit,
ca să mă răzbun și să țip până le sparg timpanele, să mai fie și surzi
pe deasupra.
– Ești ca ei, semeni cu ei, monstrulică! Află că noi te vom ajuta!
– Mă ajutați să le sparg timpanele? Foarte bine, făcu Babui
fericit, eu am o armă foarte puternică și nimeni nu va mai putea
scăpa de surzenie.
Nu numai Spok știa, toți piticii știau că Babui putea fi salvat
cu leacurile de plante și descântecele lui Cambizar, care ruga
cuvintele vindecătoare să-l facă bine pe Babui.
Dar cel mai puternic leac din lume contra tuturor bolilor este
iubirea fără margini.
Bine ați venit la plăcinta cu caș nărăvaș
Îl dezlegară pe Babui și acesta, drept mulțumire, nu mai țipă, ci

le zise piticilor două secrete:
– Unu la mână, zise el, răutatea de pe Pământ urcă din inimile
oamenilor deasupra Pământului, unde atrage niște monstruleți
mult mai mici decât mine și mult mai răi. Doi la mână: știu unde
este ascunsă Scăldătoarea Stelelor de la Stâncile Albe.
O porniră toți, fără să mai zică nimic, de-a lungul plajei, însoțiți
de Briză și bineînțeles că nici Muza nu lipsea. Miezul-Nopții îl
surprinse pe Babui zâmbind: „ce-i mai sclipesc ochii lui Babui
ăsta!” gândi Miezul-Nopții. Îi văzu gândurile monstrulețului și
văzu că gândurile negre începuseră să se mai decoloreze.
Cum trecură de primele stânci, simțiră un miros straniu.
Păpălici, așa moale cum era, ca un ursuleț, o luă înaintea tuturor,
după miros, deoarece simțea mirosul mâncării de la kilometri
depărtare.
Sub o cupolă albastră erau agățate de jur-împrejur baghete din
sticlă, de diferite mărimi, ca Briza să se joace în pace. Se afla în
mijloc o masă ovală, cu paisprezece scăunele și paisprezece farfurii,
din care abureau paisprezece plăcinte.
Centurălată nu dădu voie nimănui să se atingă de plăcinte
până nu cercetă cu lupa fiecare colțișor.
-Mirosiți plăcint`! tună Centurălată.
Păpălici nu mai avu răbdare și mușcă primul. Nici nu apucă să
mestece bine plăcinta, că simți ceva în gură, ceva care avea un gust
ciudat. Îi rămase plăcinta în gât de spaimă.
– Sunt otrăvit! bâigui el și leșină.
Se trezi într-o hărmălaie fără pereche. Piticii scoseseră din
gura lui Păpălici un bilețel pe care-l citiră cu greu, deoarece era
uns cu caș. Bineînțeles că Nerone citea:
Nu pleca, Păpălici,
locul tău este aici.
Și eu sunt peltic – Alic –
iar tu ești foarte simpatic.
Păpălici era foarte fericit și se hotărî să rămână cu Alic.

Aici aș vrea să stai
lângă mine scai,
dragă Moșgulie,
al tău umorist,
– Ilie –
Nerone nici nu mai putea respira, deoarece toți piticii stăteau

buluc pe el și nu voiau să-și mănânce plăcintele până nu citeau
bilețelele.
Nimeni nu-i cunoștea pe cei ce le scriseseră. Nu erau copiii lor.
Curajos și fălos,
Centurălată e frumos,
spre tine am pornit pe jos.
– Marta Domokos –
Centurălată se miră. Nu se gândise niciodată că era frumos. Își
umflă pieptul tare, de zornăiră decorațiile.
– De la decorațiile din piept ai așa pectorali! îi trânti ușor, peste
umăr, Moșgulie.
Ce-ar mai fi făcut Centurălată puțină instrucție cu Moșgulie,
dar era încântat de bilețel și-i zâmbi în colțul gurii chelului care
mirosea de departe a ulei de iasomie, și ce-i mai sclipea chelia!
Cu înțelepciunea ta
nu te bate nimenea
și o spun destul de rar:
ești un gentleman.
– Edgar –
Piticii îl priviră cu mare admirație pe Barbănod, care tușea din

când în când.
Ce țanțoș stă pe loc

Cioculețul lui Pomoc,
Ca al vărului Momoc.
„Au revoire” de la – Pierrot –
P.S.: Vreau să rămâi pe loc.
Pomoc era în al nouălea cer. Păcat că nu erau mai multe ceruri,

că niciunul nu i-ar fi stat în cale.
Îmi plac mult tălpile șui

și cam tot ce spui.
Cu taxiul sau cu barca
te-aș plimba prin Danemarca.
– Hanna –
P.S.: Poate fi și arca!
– Auzi, să mă plimb cu barca și cu taxiul! Hmm, mi-ar cam
conveni!
În Harlem ești invitat,

maestru foarte onorat.
Oricui vrei să-i faci un bine,
poți să te bazezi pe mine!
– Patricia –
P.S.: Cambizar, rămâi cu noi!
La o asemenea invitație nici nu putea exista refuz.
Tocmai am pornit spre tine

fiindcă alergi rapid ca mine.
Sunt Falpela, neagră tare
și de mine n-ai scăpare.
Totpeloc se învârti ca un titirez în jurul piticilor, dovadă că era

foarte fericit.
Și tu ai temperament,
ca și mine, pe moment.
La revedere – Angelina –
Vin la tine cu mașina.
Spok era foarte mândru că mai semăna cineva cu el, o fetiță.

Draga de ea!
– Află că și pe mine mă iubește cineva, nu ca unii dintre voi!
Cu vaporul te voi duce,

să-mi spui vrute și nevrute
și pe punte vom dansa
Sirtakis până-o crăpa
Baba Caracatița.
– Kostas –
– Află că ți-e cam frică de apă! zise Spok. Unde să te plimbi
cu vaporul?
– Nu-i e frică marinarului, că odată pune hotărât mâna pe
lopată și se apără de valuri, dând cu ele peste punte, cât colo!
adăugă Moșgulie, căruia începuse să-i curgă uleiul de iasomie pe
mustăți și pe barbă.
Maifun trase o chiuitură marinărească, încât Babui se sperie,
neobișnuit cu chiuiturile, și se ascunse sub masă.
Rămâi cu mine, drag poet,

vom face amândoi duet,
scrii „ocen harașo”
ca și Taras Sevcenko.
– Alioșa Cazimir –
N-ai idee cât te-admir!
– Nu-mi pasă că gândesc în versuri și nu mă opresc, fiindcă
fără să clipesc, pe Alioșa-l iubesc.
Ca și mine ești de mic,
încurcătorule Pic,
eu știu cel mai bine
că nu vrei să-ncurci
pe nimeni.
Nu te las să pleci așa,
fără să-ncurcăm ceva!
Șiai-șiai te roagă să mai stai.
Abia aștepta Pic să mai facă o încurcătură, deoarece se cam

plictisise. Dacă erau doi, aveau mai multe idei și făceau încurcături
mai mari. Și apoi, se puteau ierta reciproc.
Un electronist ca tine
nu s-a mai născut pe lume.
Sunt atât de fericit eu,
că vorbesc tot trei de-un leu,
liebe Mufulin du bist,
un uriaș electronist pentru Frits!
Bine că nu-l dădu de gol Frits ăsta, deși era mândru că un copil
îl vede uriaș.
Un fulger albastru brăzdă cerul din jurul cupolei. Spiridușul
Hyp salută cu fulgere albastre piticii, râse de se prăpădi, își dădu
ochii lui mari și albaștri peste cap și dispăru împreună cu Muza.
– Află că nici n-a vrut să vorbească un cuvânt cu noi! zise Spok,
supărat pe spiridușul Hyp.
– Mie nu mi-a scris nimeni, nimic! țipă Babui. V-am spus că
nu mă iubește nimeni! Acum mă credeți?!
Babui se așeză pe o piatră. Își puse fruntea în palme și se pregăti
să tragă o porție de plâns. Piticii îl lăsară în pace. E un semn bun
că Babui putea să plângă. Pe masă rămăsese o farfurie mai mică:
Monstrulică fără frică,
să n-ai inima pitică,
că-s destui ce stau la coadă
binele de tot să-l radă.
– Rada – din Bombay
Te aștept, dacă vrei!

Babui începu să plângă cu sughițuri, de se scutura tot. Toți
piticii îl înconjurară și se pregătiră să-l mângâie, dar nu știau
cum reacționează Babui la mângâieri. Îl lăsară în pace până când
se făcu tăcere. Pic se apropie de Babui și, fără să zică nimic, îl
îmbrățișă strâns și se legănară amândoi, până când Babui își puse
capul pe umărul lui și plânse încet-încet. Din când în când mai
ofta, mai scâncea, și la urmă adormi.
Barbănod își împături biletul cu grijă și-l puse în buzunarul de
la inimă, lângă fotografia copilului pe care-l veghea.
Un secret bine păstrat s-a aflat
– Toate câte s-au întâmplat de la venirea noastră nu prea au

sens! sparse tăcerea Centurălată, cu logica lui de fier.
– În prima noapte la Mare, începu Mufulin, când mi s-au
distrus aparatele la care am muncit foarte mult, am crezut că mor.
Nu voiam să spun nimic, deoarece construirea aparatelor mele
ultraperformante era secretul meu. Apoi a urmat încurcătura
de bărbi și nu altul decât Pic s-a împiedicat de ele. Supărat,
le-am trântit de pământ și le-am lăsat acolo, pentru că Zorile
Războinice au năvălit peste tabără. În a doua noapte, înainte de
ivirea Miezului-Nopții, m-a trezit un sunet strident. Ce să fie? mă
întreb. Apăs din întâmplare, un buton, nici acum nu știu care, și ce
credeți că văd? Imagini, la început neclare, cu copii care dormeau.
Apoi am început să apăs butoanele mari, pe rând, și ne-am văzut
pe noi, pe plajă, plimbându-ne agitați, dar fericiți că putem vedea
Luna. Și ea, dacă ați ști cum arăta?!
– Cum putea Luna alăta, dacă nu așa cum o știm noi, ca o
plăcintă lumenită cu caș? se auzi Păpălici, care nu se prea săturase,
deoarece în timp ce leșinase, cineva îi mâncă plăcinta.
– ... Arăta cu o față mirată, cu ochii mari ațintiți numai și
numai asupra noastră.
– Află că nu te cred, zise Spok. Eu nu te-am văzut cu niciun
aparat și nu știu când ai muncit la el, pentru că ai fost tot printre
noi.
– Greșit, greșit! sări Pic. Eu tot timpul l-am urmărit, pentru
că m-am simțit vinovat. Înainte să audă Mufulin sunetul acela
strident, m-am trezit eu și am curățat cele două aparate ce
zăceau răsturnate. Înainte de a le întoarce în picioare, am văzut o
grămadă de sârmulițe colorate care se desfăcuseră. M-am gândit:
vai, săracul Mufulin, cât o fi muuncit la ele, ia să-l ajute Pic un
pic. Am început să le leg cu grijă, exact așa cum le-am văzut pe
celelalte, dar au rămas două care aveau culori diferite și mi-am
zis: ce-o fi, o fi! și le-am legat. Dar când au început să țiuie atât
de tare, am crezut că înnebunesc și am fugit cu mâinile la urechi,
direct la cortul meu care, ce să vă zic, se transformase într-un
castel serios, cu patru turnuri și un coridor atât de întortocheat, că
nici n-am mai ajuns în dormitor, așa că m-am uitat pe fereastră și
i-am pândit toate mișcările lui Mufulin.
– Și....continuă Mufulin, ca să fiu sincer, am vrut să vă fac
o surpriză. Am vrut să prind imagini din Univers și mai ales să
văd ce fac ființele de lumină care apar din când în când, când se
deschide Poarta Cerului. Știu că ne păzesc pe noi, dar voiam să
văd, pe ele cine le păzește.
– Aha, făcu Nerone, voiai să prinzi imagini cu ființele aurii care
au grijă de noi, cum avem noi grijă de copii.
– Poate n-ai avut voie să știi! îi zise Barbănod.
– Îți mai lipsea mufa aia, zise Moșgulie. Crezi că nu mi-am dat
seama că pui ceva la cale?
– Puneam eu ceva la cale, dar nu mi-a ieșit ce-am vrut. Și tot
încercând să prind semnale, ce credeți că am reușit?
– Să ne faci nevăzuți! pufni Moșgulie.
– Să transmit tot ce făceam noi pe plajă, în visele copiilor, care
ne-au scris bilețelele!
– Poate n-au pitici, se trezi Păpălici, poate n-au pălinți. Dacă
sunt singuli și neiubiți? continuă el, luptându-se cu un pui de
somn.
Piticii se priviră cu subînțeles. Au hotărât să-i păzească și pe
ei. Trebuiau să muncească mai mult. Toate imaginile văzute arătau
că sunt părăsiți.
– Deci acești minunați copii, zise Talpasan, ne-au făcut aceste
minunate castele. Dacă nu eram pitic, i-aș fi cărat în spate până
dimineața, de la o tufă sălbatică la alta.
Ritualul cel mai respectat va începe imediat
Barbănod începu să-și dezlege barba lungă, să o pieptene cu

grijă, să o mângâie. Cambizar îi aduse în jumătăți de scoici fel de
fel de alifii, uleiuri și arome preparate din plante.
Urma ritualul îngrijirii bărbii. Întotdeauna când Barbănod
trebuia să țină un discurs, trebuia să urmeze ritualul acesta într-o
tăcere desăvârșită. Centurălată era responsabil cu liniștea. Își puse
degetul arătător pe buze și le făcu semn din ochi piticilor, să nu
facă niciun zgomot.
Cambizar era singurul care avea voie să stea în preajma
comandantului. Cu bagheta sa de alun tânăr, descântată la foc și
unsă cu esență de busuioc, netezi barba lui Barbănod, o descântă
în șoaptă, apoi făcu un cerc imaginar în jurul lui Barbănod.
Barba lungă a comandantului era unsă cu șapte esențe de
plante de pădure, șapte uleiuri de plante de pe tărâmul lor și praf
din corn de cerb. În barba fiecărui pitic stătea puterea lui.
Barbănod vorbea foarte puțin tocmai de aceea, să nu-i piară
puterea prin cuvintele vorbite, ca gândurile lui să aibă putere.
Marea se liniști, Briza își ținu până și răsuflarea, iar tufele de
răchită se întristară. Simțeau că piticii se pregăteau să plece. Și ce
să facă ele, singure pe lume? Cine să le mai mângâie, cine să le mai
ciufulească frunzele?
Barbănod se urcă pe un pietroi alb, așteptă ca piticii să-și
găsească locurile și începu calm:
– Oamenii greșesc. Trebuie să-i ajutăm să nu încalce legile
Universului, altfel copiii nu vor mai avea viitor. Să știți că oamenii
nu pot.
– Ai dleptate, Balbănod! oftă Păpălici. Cine să-i apele pe copii?
Oamenii cale au fost și ei copii? Așa lepede au uitat de copilălie?
Lușine, lușine și ial lușine!
– Sunt grav bolnavi. Pofta mare de a-i supune pe alții, invidia,
banii, mânia, ura. Au mințile întunecate și inimile împietrite. Și ei
sunt în pericol din cauza lor. A unora dintre ei.
Barbănod tăcu.
– Fac războaie pentru că nu le place să facă sport! interveni
Totpeloc, care nu suporta războaiele.
Se făcu din nou tăcere. Hotărârea care trebuia luată de toți nu
mai putea fi schimbată. În timp ce se plimbau pe plajă, se gândeau
ce să facă, deoarece nu era o joacă grija pentru copii, deși piticii
erau jucăuși din fire.
O prietenie pe veci
La lumina Lunii văzură pe plajă niște umbre uriașe. Centurălată

îi trimise pe toți piticii, printr-un gest scurt, în tabără și, împreună
cu Barbănod, cu pași apăsați, se apropie hotărât de umbre.
– Cine sunteți și ce căutați aici?
Umbrele se aplecară ușor. Erau paisprezece copii care
îngenunchiară încet, iar unul mai curajos, care-și zicea Edgar, îl
luă în palmă cu grijă.
– Ne-ați făcut o vacanță de vis! zise el. Sunteți atât de mici!
– Atât de mici și cu inimi atât de mari! zise Angelina. Mi-ar
plăcea să locuiți cu mine în casă, dar nu am casă.
– Niciunul dintre noi nu are casă, dar, dacă punem mână de la
mână, putem face una, zise Ilie.
– Putem locui în pălăria lui Ilie! râse Angelina.
– Ne-ați făcut castelele așa cum ne-am dorit! zise Barbăod.
– Sigur că da! răspunse Frits. Știam tot ce faceți!
– Și florile, eu le-am pus! continuă Patricia. Vă rog, dacă se
poate, să vină Cambizar.
Centurălată îi cercetă cu atenție. Erau niște copii frumoși și
timizi. După un moment de tăcere, Centurălată le făcu semn
piticilor să vină. Deși piticii se puteau face nevăzuți, puteau zbura
cu viteza gândului, puteau apărea și dispărea, după cum doreau,
nu făcură demonstrații cu puterile și talentele lor.
Spiridușul Hyp le făcu semnale luminoase de plecare de pe
Pământ. Așa-zisa lor vacanță se apropia de sfârșit.
Împreună cu copiii, Popică și Babui se îndreptară spre
Scăldătoarea Stelelor.
– Dlagi pitici, zise Alic, să știți că tale îmi place să dolm.
Semănăm, dlagă Păpălici.
Păpălici râse. Stătea ciuciulete în palma umedă de emoție a lui
Alic. Fiecare copil își ținea piticul în palmă. Atât erau de mici!
Marta era din fire cam milităroasă, Pierrot era cel mai tânăr copil,
Hanna era cam solidă și avea tălpile cam mari pentru vârsta ei,
Patricia știa să lecuiască cu plante și cu mâinile și zicea că trebuie
să iubești oamenii ca să-i poți lecui. Falpela era o negresă care
putea alerga o zi întreagă, fără să se oprească, Kostas iubea Marea
din toată inima și, în afară de faptul că era un bun înotător, știa
să facă bărci cu pânze, mai bine zis, bărcuțe. Alioșa se născuse
în stepa rusească, iubea literatura și scria poezii, iar Șiai-Șiai era
foarte mic în comparație cu Hanna, dar și foarte iute.
Maifun era foarte fericit. Îl întrebă pe Kostas dacă știe povești.
– Nu prea știu, răspunse Kostas, dar te-aș ruga frumos să-mi
spui: de ce ți-e frică de caracatițe? Sper că nu te superi!
– Nu mă supăr, îi răspunse Maifun. Când am mai fost pe
Pământ, bucuria mea cea mai mare era să fac baie în Mare și să
înot în larg foarte mult. Și cum înotam așa, pe sub apă, ca un
pește, dau nas în nas cu o caracatiță. De frică, de sperietură, nu
știu ce-o fi fost în capul ei, dar a pus ciocul pe mine. Cu mare
greutate am scăpat nevătămat.
– Ca de obicei! făcu Moșgulie, ridicând o sprânceană.
– ... Ei, ce să-ți zic, de atunci mi-e tare frică de caracatițe.
O lumină aurită coborî din Cer până în Mare. Stâncile Albe
erau așezate într-un cerc mare, iar aici apa era așa de limpede, că
se vedea cel mai mic fir de nisip. Lumina neîntreruptă ce cobora
din Cer făcu un vârtej uriaș în apă și se roti așa, ridicând apa până
la înălțimea Stâncilor, care erau destul de înalte. Vârtejul acela
își schimbă forma într-o sferă luminoasă, cu o lumină puternică,
atât de puternică încât, de teamă de a nu orbi, toți privitorii se
ascunseseră după stânci.
O perioadă de timp, nimeni nu mai văzu nimic. Crezură că au
orbit.
– Află că, de aceea nu avem voie să vedem Scăldătoarea
Stelelor! țipă Spok disperat. Nimeni nu rezistă să se uite mai mult
de-o clipă.
Stătură după stânci și auziră un murmur, sau, mai exact, ecoul
unui murmur care se lovea de stânci. După un timp se lăsă liniștea.
Urcară pe cea mai înaltă stâncă, la baza căreia descoperiră niște
trepte cu semne ciudate. Ajunși în vârf, văzură cercul de apă dintre
stânci ca o oglindă din care valurile se încărcau cu galbenul acela
auriu.
Acum Marea se încarcă cu iubirea fără de margini a stelelor.
Unde vor merge Valurile Mari și valurile mici, vor curăța tot răul
făcut de unii oameni.
Mufulin filmă tot. Îi tremurau mâinile pe aparatul de filmat.
Multă vreme nu putură să scoată un cuvânt, nici după ce se
îndepărtară de Stâncile Albe, nici după ce trecură de cupola
albastră. Briza abia adia. Era o tăcere deosebită, care-ți umplea
inima și nu-ți mai puteai dori nimic.
O carte confiscată de Centurălată
– Ce mult ne-am schimbat! se auzi Nerone, care simțea cel

mai bine schimbările.
– Află că nu mai vorbești în rime!
– Te-ai lecuit, poetule! îi zâmbi cu simpatie Moșgulie,
punându-i cu grijă mâna pe umeri.
Spiridușul Hyp se învârti printre pitici și copii, cercetându-i
mai ales pe copii, cu multă curiozitate. Se jucă cu ei. Nu-l puteau
prinde. Cu spiridușii nu te poți juca așa ușor, pentru că sunt foarte
iuți.
Kostas îi făcu lui Maifun o corabie de nisip cu catargul înalt,
să poată vedea până departe, îi făcu pânzele albe, așa, ca dar de
despărțire.
Nu puteau să-și ia rămas-bun. De aceea nici nu prea vorbeau.
Căzu ceva greu. Se scutură plaja atât de tare, că piticii crezură că-i
cutremur.
– Toată lumea pe burtă 'arș! tună Centurălată, care se trânti
primul.
– Vai de capul meu, a început să cadă Cerul, de părere de rău
că plecăm! zise Pomoc.
După ce se liniști plaja, Moșgulie începu să râdă.
– După atâtea peripeții, ni s-au cutremurat mințile.
– Află că e cutremur adevărat! i-o întoarse Spok.
Alioșa îi liniști și se scuză:
– Eu sunt de vină. Am vrut să vă fac o surpriză, dar și un cadou.
Pe jos, mare și groasă, era o carte.
Spiridușul Hyp o lumină, ca Nerone, luat în palmă de Alioșa,
să poată citi de departe. Era scris cu litere uriașe pe ultima pagină:
„STOP. VACANȚA S-A SFÂRȘIT!”
– Nuuu! țipă Spok. Nici nu vreau să aud! și-și puse mâinile la
urechi, împreună cu Pic.
Asta le lipsi piticilor ca să ia hotărârea cea mare.
– Hotărârea mea este, zise Barbănod, care de obicei aștepta să-și
spună toți părerea și numai la urmă o spunea pe a lui. Hotărârea
mea este: să lupt alături de stele, de țânțari, de copii, alături de
neamul babuilor în frunte cu Babui cel curajos, alături de Popică...
Atâta le trebui piticilor. Le era greu până se porneau.
– Eu nu mă mai despart de Mare și de Kostas! strigă Maifun
cu o voce foarte răgușită, ceea ce însemna că are niște emoții
cumplite. Și dacă în momentul acesta pun mâna pe o caracatiță,
dau cu ea de Cer și de Mare, de o fac una cu plaja...
– Nu ne mai putem despărți de copii, pentru că ne-am întâlnit
față în față. Ne-am văzut în aceeași lume! strigă Pic cât putu de
tare.
Pic stătea în genunchi și se ținea cu amândouă mâinile de
degetele lui Șiai-Șiai, care plângea. Popică scria de zor. Umpluse
carnețele întregi. Se opri ca să le zică piticilor și copiilor ce gândea:
– Am colindat lumea în lung și-n lat și am văzut cimitire
întregi de copaci, animale vânate fără rost.
– Nu pot înțelege de ce s-au schimbat oamenii așa, că doal și ei
au fost copiii noștli! zise Păpălică, clătinând din cap.
– Tocmai de aceea vom rămâne, să îndreptăm răul! zise
Centurălată, care luă o poziție milităroasă și salută piticii și pe
Barbănod cu hotărâre. Se întoarse pe călcâie și salută Marea,
Luna, tabăra. Era o onoare pentru el să rămână pe Pământ, pentru
salvarea lui, cu tot ce există pe suprafață, sub Pământ și deasupra.
– Aveți nevoie de mine să facem planuri de luptă, dar nu așa,
cu violență, ci cu inteligență! zise Moșgulie.
– Află că abia aștept să le zic vreo două nemernicilor care
distrug tot, să le zic adevărul, așa, în față!
– Să-i bați cu adevărul peste față! făcu Moșgulie, care știa prea
multe despre oamenii cu pielea groasă pe obraz. Nu le pasă de
adevăr!
– Lasă, lasă că-i descântă Cambizar cu bagheta lui preferată!
Centurălată făcu o linie și toți cei care voiau să rămână pe
Pământ treceau de partea cealaltă. Copiii trecură toți, țânțarii
trecură pe spinarea lor.
– Puteți să-mi luați mie sânge de analize, zâmbi Hanna, pentru
că sunt mai mare.
Totuși, țânțarii erau foarte-foarte pretențioși. Îi aleseră pe
Angelina, pe Kostas și pe Falpela.
Babui se văzu într-un nasture argintiu care era prins de sariul
Radei.
– Nu-i așa că nu mai am ochii așa bulbucați? o întrebă Babui.
– Așa e! zâmbi Rada și-l mângâie pe părul ciufulit.
Mai rămaseră Alioșa și Pomoc.
– Ești drăguț, Alioșa, să închizi cartea?
Alioșa făcu întocmai. Pomoc îl mai rugă pe Alioșa să-l lase să
citească ce scrie pe carte. Alioșa, din nou, îi făcu pe plac lui Pomoc.
Pe coperta cărții scria tot cu litere uriașe. Pomoc silabisi:
„VACANȚA CU PITICI, de Angela...”.
Pomoc păli. Nu mai văzu nimic în fața ochilor de furie.
– Ea e de vină! țipă el, văzând titlul cărții.
– Da, eu sunt de vină! răspunse Autoarea, care trecuse de partea
cealaltă a liniei. Piticii și copiii o priviră uimiți.
– Deci tu ne treci dintr-o lume în alta, cum vrei. Nu?! țipă
Mufulin subțire și ascuțit.
– Cine-i Autoalea asta? întrebă Păpălici somnoros.
– Cum cine-i? urlă Spok. Cea care ne-a făcut așa, pe mine
guraliv...
– ... Pe mine cu chelie! făcu Moșgulie. Ia auzi ce nume mi-a
pus, de legumă.
– Și mie mi-a făcut o talpă mai mare și una nu prea și burtă și
capul mare!
– Pe mine m-a nenolocit, m-a făcut cu conjunctivită, glăsuț,
somnolos, peltic! O nenolocesc! și Păpălici îl strigă pe spiridușul
Hyp.
– Pune mâna pe ea! strigară Păpălici și Spok în cor.
Autoarea nu zicea nimic. Hyp o înconjură de câteva ori, și
începu să-i trimită fulgere scurte care, în tot cazul, pișcau destul
de tare.
– Așteptați un pic, să spun ceva! Sunt de partea voastră, am
vrut să vin...
– N-avem nevoie! tună Centurălată, și din momentul acesta
cartea este confiscată, iar ție îți ordon să pleci unde vezi cu doi
ochi!
Urmărită de Spok, Păpălici, Moșgulie, Pomoc, Talpasan,
Cambizar, Totpeloc, Pic, Babui, de Miezul-Nopții, de Lună și
chiar de Briză, Autoarea fugea mâncând plaja.
– Și-a bătut joc de descântecele mele, de bagheta mea, de
cartea mea, m-a făcut de râs în fața piticilor și a întregii lumi! țipă
Cambizar.
– Și de mine și-a bătut joc: mic și prost! țipă Pic, cu pumnul
în aer.
– Eu ce să mai zic, urlă Babui, uitați-vă ce ochi bulbucați am
când zbier!
Totpeloc nu zise nimic. Îi plăcea cum era, era mulțumit de cum
era. Se întoarse spre copiii care-i făceau semne. Talpasan puse o
frână pe nisip, cu talpa mai mare, de ieșiră scântei.
– Ce să am cu o femeie?! zise el, trântindu-și scufia de nisip.
Nu sunt eu cel mai mare pitic și cel mai tare?!
Se aplecă după scufie și-și văzu umbra mărită, o umbră mare,
cu spate lat. Renunță la fugă, mai ales că avea scoici și melci foarte
interesanți. Nu voia să și-i strice pentru o Autoare.
– Nu sunt eu atât de important și temut între pitici? Cine are
nevoie de mine tot timpul? Ia mai dă-le încolo de răzbunări!
I se păru destul de nedrept ca atâtea persoane să fugă după una
singură, și Cambizar renunță și el.
– Ia te uită ce prost sunt!
Nu prea era obișnuit să fugă și nici nu-l interesa persoana.
Avea alte treburi de făcut. De exemplu, avea de gând să mai stea
pe Pământ. Pic se împiedică de Moșgulie. Pic se împiedică de
Moșgulie și căzură amândoi cu nasurile în nisip. Lui Pic îi veni
să-și muște pumnii de ciudă, dar când îl auzi pe Moșgulie râzând
în hohote îl pufni și pe el râsul și rămaseră așa, pe nisip, o bună
bucată de vreme.
Păpălici respira greu. Se întoarse și se trânti lângă Moșgulie și
Pic, care râdeau mai departe. Rămase lângă ei și Pomoc, care-și
pierdu oglinda și îi păru rău că se luase după alții.
„Ce!?” se gândi el. „Am și eu părerea mea și, mai ales, am și eu
mândria mea!” Atât îi reproșa, că era mic și nu avea barba mare.
Babui mai venise o dată pe jos și i se făcuse o bătătură în talpă.
Se trânti jos și-și aminti că Autoarea le zisese că este de partea lor.
De ce să fugă după ea?
– Pitici, oama asta ține cu noi! le zise el.
– Nu-i „oamă”, dragă Babui, îi răspunse Moșgulie. Este o
femeie.
– Da, femeia asta, se corectă Babui, este de partea noastră. De
ce s-o dușmănim?
Se întoarseră bine dispuși în tabără și-l văzură pe Maifun
cocoțat pe catargul corabiei de nisip, cu ocheanul la ochi.
– Cine a mai rămas? întrebă Barbănod îngrijorat.
– Spok! răspunse cam nervos Centurălată.
– Nu e ea de vină! le zise Nerone. Autoarea numai a scris ce-a
văzut. Ce!? Eu văd multe lucruri, dar nu vi le spun pe toate!
– Nu-i civilizat și nici frumos s-o acuzăm, zise Barbănod.
Autoarea vrea să îi ajute pe toți. Suntem bine așa.
Era cam supărat Barbănod.
– De fapt, am venit să salvăm pe toată lumea, zise Centurălată.
Nu lăsăm noi răul să pună stăpânire pe nimeni.
– Vai de capul meu, ce m-am speriat că o să ne luptăm cu
oamenii, zise Pomoc.
– Acum, ea e cât o scândură, iar Spok, care bolborosește
întruna, este cât un cui! anunță Maifun.
– Acum pe unde sunt? întrebă Moșgulie, căruia îi păru rău că
nu-l oprise pe Spok.
– Și mie-mi pare rău, zise Popic, că nu l-am tras înapoi.
– Era prea nervos, răspunse Angelina.
– Nu-i nimic. Odată ce cartea este confiscată, le zise
Centurălată, Autoarea va veni înapoi, cu Spok după ea.
– Acum, ea e cât o jumătate de scândură, și el e cât un punct
mare! zise Maifun.
Se auzi un sunet înfundat. Se uitară în jos – nimic. Era Miezul-
Nopții, care nu știa vorbi și care nu voia să mai plece piticii, în
ruptul capului. Nu mai putea trăi fără ei.
– Ce mai vezi? strigă Pomoc.
– Ea e cât un punct mare!
– Și el?
– Atât.
CUP RIN S
PR E FAÞÃ de Daniela Floroian. ........... . . . . . . . . . . . . . . . 5
POV E STE A RE GE LU I A N . ....... . . . . . . . . . . . . . . . 9

Daniela Barb Floroian
Î N C ÃU TA RE A LU N II- B A N A N Ã .. . . . . . . . . . . . 37
POV E STE A B Ã IATU LU I ª I A

F LU TU R E LUI- H A RTÃ . ............... . . . . . . . . . . . . . . . 43
SPÂNU L C E L F RU M O S ª I
FÃT S PÂN O S . ......................... . . . . . . . . . . . . . . 47
Mircea Borcan
POV E STE A LU I ÞIRIBO C- S O C . . . . . . . . . . . . . . . 55

Viorica Cazan
BROTÃC E L ÎN U RECH E
C U U N C E RCE L . .................... . . . . . . . . . . . . . . . 63
Viorica Cazan
J O C U L AN OTI M P U RILO R....... . . . . . . . . . . . . . . . 67

Elena Cristea
STÃPÂNA RÂ U LU I. ................. . . . . . . . . . . . . . . . 71
Elena Cristea
Î NG E R I I D I N GRÃ D I N A CU CIULIN I . . . . 79
Daniela Ghigeanu
POV E STE A LU I V U V U . ........... . . . . . . . . . . . . . . . . 83

Daniela Ghigeanu
ª O R I C E I I. .............................. . . . . . . . . . . . . . . . 99
Daniela Ghigeanu
Z ÂNE L E D IN PÃ D U RE A D E STEJ A RI.. . . . . 105

Daniela Ghigeanu
CO PI LU L F LO RILO R. ............... . . . . . . . . . . . . . . . 113

Ion Mărgineanu
AR I C I U L ª I C ÃÞE LU L............... . . . . . . . . . . . . . . . 117

Cornel Nistea
ME LC U L ª I M Ã GÃ RU ª U L ....... . . . . . . . . . . . . . . . 119
Cornel Nistea
PI S C E L N Ã ZD RÃ VA N ........... . . . . . . . . . . . . . . . . 123
Cornel Nistea
R AÞE L E , P U II ª I E RE TE L E ........ . . . . . . . . . . . . . . . . 131

Cornel Nistea
C R I STAL IN DA ª I
V R ÃJ I TO RU L C E L M A L E F I C ..... . . . . . . . . . . . . . . . 135
Lorena Oprean
V E V E R I ÞE LE . ............................ . . . . . . . . . . . . . . 139
Veronica Oşorheian
POV E STE ÎN N O DATÃ . ............ . . . . . . . . . . . . . . 141

Veronica Oşorheian
CO CO STÂ RCII LU I IL IU Þ........ . . . . . . . . . . . . . . . 145

Ioan Popa
POV E STE A F E T I ÞE I C A RE
SE TE M E A D E ÎN T U N E RI C ...... . . . . . . . . . . . . . . 149
Silvan Stâncel
POV E STE A B Ã IE ÞE LU LU I
C U C E AS U L V E RD E ................ . . . . . . . . . . . . . . . 153
Silvan Stâncel
POV E STE A F U LGU LU I D E ZÃ PA D Ã

C AR E NU VO IA S Ã M A I C A D Ã .. . . . . . . . . . . 157
Silvan Stâncel
VAC ANÞA CU P I TICI. ............. . . . . . . . . . . . . . . 161

Angela Târziu
Pentru comenzi și detalii:
SC LIBRIS EDITORIAL SRL
str. Mureșenilor nr. 14, Brașov, cod 500030
tel.: 0268.477.799
e-mail: editura@libris.ro
www.libris.ro

Povesti Copii Antologie Texte Literare 2018

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Povesti Copii Antologie Texte Literare 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CONSILIUL JUDEȚEAN ALBA

BIBLIOTECA JUDEȚEANĂ „LUCIAN BLAGA” ALBA

ANTOLOGIE DE TEXTE LITERARE PENTRU COPII

© Libris Editorial, 2017

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Libris Distribuție – Librăria Șt. O. Iosif

Respect pentru oameni și cărți

Prof. Daniela Floroian,

Țiriboc-Soc, cel născut în flori de soc, nu mai auzi îndemnul.

Își deschise larg aripile și zbură înspre verdele pădurii. Abia a

Dimineața și-a deschis ferestrele albastre ale cerului, soarele

Spiridușul își luă avânt și se așeză pe umărul unui băiețel care

Râul era foarte mare şi adânc, şi se spunea că în apele sale trăia

A doua zi dimineaţa toată familia văzuse deja desenul

Zilele treceau şi copiii se jucau, dar se ţineau departe de râu.

– Of, bietul de tine, o să te mutăm de aici. Cine ştie de pe

A doua zi, bunicul şi părinţii copiilor se pregăteau să ducă

În comun, însă, toți acești îngeri aveau un lucru – nu puteau să

Îngerii viețuiau dintotdeauna printre ciulinii cu două picioare,

Lacrimile îngerilor stăteau ascunse și nevăzute, atârnate în

Unele dintre femeile-ciulin aveau misiunea de a-i disciplina

Dar într-o dimineață, Dumnezeu a trimis o rază de lumină

Crinii au strigat disperați după îngerii lor, dar îi pierduseră

1. Familia lui Vuvu

Vuvu, în tot acest timp, se simțea ca la un proces, de parcă

2. Școala din pădurea de brazi

Adio, hoinăreală prin pădure, adio, somn dulce cu burta la

Dimineața, întreaga familie se afla la micul dejun în salonul

Bunicul bătu de două ori în poartă. Dinăuntru se auzi un fâlfâit

Din prima zi de școală, Vuvu fu așezat în bancă cu Jderul. Nu

Profesorul era sever cu micii școlari, nu le prea dădea pauze

Se apropia cu pași repezi sfârșitul școlii. Peste câteva zile

4. La Farmacia lui Vuvu

Anul de studiu aprofundat cu Maestrul Farmacist Huhurez

Anii trecură cu repeziciune. Vuvu era acum un cetățean

Într-o seară, Vuvu tocmai se întorcea de la farmacie, obosit și

Într-o zi Vuvu își luă inima în dinți și merse la școala veveriței,

Vuvu o prezentă în scurt timp pe Fulguța familiei sale, cu toții

Sofia, scumpă copilă

Se legănau dintr-o parte în alta ţinând strâns în lăbuţe câte

Fetiţa le aducea în fiecare zi de mâncare în dulap şi se juca cu

Numai Sofia era tristă că-şi pierduse prietenii mititei. Seara

(povestire publicată în volumul

Sofia începu să alerge prin pădure, ţinând-o pe degetul

Zâna cu care se întâlnise Sofia era din familia zânelor care

O mulţime de păsări le ţinea companie, zburând în cercuri

În plimbarea lor prin pădure descoperiră că zânele sunt

De la un timp se făcu răcoare şi începu să adie un vânticel

Și făcu întocmai așa cum ochii lui mirați îl sfătuiseră, și-apoi

A fost odată ca niciodată o vrăjitoare tânără și frumoasă,

(povestire publicată în volumul

Răzbunătorul Pic, dintre toți e cel mai mic

Împiedicându-se de propriile sandale, obosit, transpirat,

Vrăjitorul Cambizar ce descântă cu mult har

– Se vede ceva pe Mare! țipă Pomoc ținând mâna streașină la

Cel mai mare vis al lui Păpălici

Briza cea neastâmpărată nu suporta atâta liniște. Se rostogoli

Botezul Mării care nu te dă uitării

– Nu mai vine Barbănod, comandantul taberei! Pe unde o

Din care se vedea foarte clar că Nerone nu se supăra în zadar

Doisprezece pitici, toți cu spatele spre foc, își uscau pantalonașii

Centurălată avea o centură de prelată nichelată

Furată de siluetele albe ale piticilor dragi, Luna uită că deja

Dacă folosiți praf de pic, vă face de nimic