Povestea nucii lăudăroase

de Vladimir Colin

          A fost odată o nucă , o nucă … ei , ca toate nucile ! Şi nuca asta creştea într-un nuc .
Dar nucul nu mai era ca toţi nucii … Şi ştiţi de ce ? Pentru că nucul ăsta se pomenise
crescând în pădure . Nu ştiu cum ajunsese acolo , printre stejari şi fagi , dar ce ştiu e că acolo
trăia de ani şi ani de zile . Şi uite că printre nucile pe care le făcuse era şi nuca noastră .
          Ei , şi într-o bună zi vine un urs mare , mai mare chiar decât nenea Niţă , şi se întinde
sub nuc să tragă un pui de somn .
         -Ah , ce bine o să dorm ! spuse ursul şi se puse cu burta în sus , cu labele pe după ceafă
şi începu să sforăie : Sfârrrr-mârrr ! Sfârrr-mârrr !
          Tocmai atunci , creanga pe care tocmai stătea spânzurată nuca noastră strigă veselă :
          -Ei , nucă-nucuşoară ! Gata , poţi să-ţi dai drumul , că eşti coaptă bine …
          Fireşte , nuca nu aşteptă să i se spună de două ori . Se aruncă de pe creanga ei , fără
umbrelă sau paraşută , se aruncă vitejeşte , aşa cum se aruncă nucile şi … drept pe nasul
ursului se opri .
          -Văleu ! răcni ursul , deşteptat fără veste , dar nepricepând ce-l izbise tocmai de nas
( care e partea lui cea mai simţitoare ), se ridică degrabă şi-o luă la sănătoasa .
         -Ehei , aţi văzut cine sunt eu ? strigă atunci nuca . Sunt pesemne nespus de puternică
dacă până şi ursul se teme de mine !
          Iepurele , care văzuse tot ce se petrecuse , se apropie tremurând de nucă şi o rugă cu
glas stins :
-         Puternică nucă , milostiveşte-te de un biet iepure ! … Să nu mă mănânci !
          -Bine , îi răspunse nuca . De astă dată te iert , dar vezi să nu mă superi prea tare şi să
nu-mi mai ieşi înainte că de ! nu ştiu , zău …
          Veveriţa se rugă şi ea , plângând :
          -Of şi of , puternică nucă ! Îndură-te şi de o biată veveriţă … N-o mânca nici pe ea !
-         Ia ascultaţi , făpturi neroade ! se supără de astă dată nuca . Ce , vreţi să mă lăsaţi să
mor de foame ? … Păi , mâine o să vină lupul să mă roage să-l cruţ , apoi mistreţul , apoi cine
mai ştie care alt neisprăvit … Şi eu ? V-aţi gândit că şi eu trebuie să mă hrănesc ? Doar sunt o
nucă adevărată , o nucă puternică , o nucă … Ehei , ce ştiţi voi !
          Iepurele şi veveriţa o luară la fugă şi vestiră înspăimântaţi că s-a sfârşit cu pacea
pădurii . S-a ivit o dihanie cumplită , una care pare mică şi neînsemnată , dar care mănâncă
urşi , lupi şi mistreţi , cum ai înghiţi un fir de iarbă ! Toate sălbăticiunile se zăvorâră în
vizuinile lor , aşteptând cu inima strânsă ca dihania cea cumplită să li se ivească înaintea
porţilor . În pădure se lăsase o tăcere grea şi nici măcar păsările nu se mai încumetau să
cânte . Iar în tăcerea aceea se auzeau când şi când nişte ţipete grozave :
          -Unde-s lupii , urşii şi mistreţii ? Unde-s leii , zmeii şi balaurii ? … Vreau să le trag o
mamă de bătaie şi să-i înghit pe nemestecate ! Aşa striga nuca de răsuna pădurea şi nici lupii ,
nici urşii , nici mistreţii , ba nici chiar leii , zmeii şi balaurii nu cutezau să crâcnească .
          Dar într-o zi veni un băieţel , se plimbă prin pădure , găsi nuca şi , după ce-i sparse
coaja, o mâncă .

Piticii din pădure, de Constanța Buzea

Piticii din pădure

Au case în ciuperci,

Mănâncă fragi și mure

Și-ncalecă pe melci.
 

Piticii nu știu carte,

Nu știu nici poezii

Și melcii-i duc departe

În lungi călătorii!

Și melcii îi duc la școală,

La școala de pitici,

În zori de zi îi scoală

Ceasornicul arici.

Ariciul are ace

Mai multe ca un ceas

Și le dă bobârnace

Piticilor în nas.

Povestea celor trei fluturași

          Fluturașul Albăstrel, Albișor și Roșioara sunt nedespărțiți. Toată ziulica zboară și se

joacă printre flori.
         Odată, o ploaie puternică le-a întrerupt jocul. erau atât de speriați! Dar au rămas
împreună.

          Au plecat să caute găzduire la margaretă, dar floarea cea albă n-a vrut s-o primnească
decât pe Albișoara  deoarece aripile acesteia aveau culorile petalelor sale. Fluturașul alb a
refuzat și au plecat mai departe

          În cale au întâlnit o cicoare, dar aceasta nu-l acceptă decât pe Albăstrelș așa că cei trei
au plecat mai departe.

          Nici macul nu a fost mai înțelegător, așa că cei trei prieteni au plecat dezamăgiți, dar
împreună au hotărât să suporte încercările vremii. Deoarece florile ofereau adăpost doar
fluturașilor care aveau aripile de culoarea petalelor lor, aceștia au plecat și nu s-au supărat.

          Sleiți de puteri și cu aripile îngreunate, au întâlnit un stejar plin cu ghinde care le-a
oferit găzduire. Sub crengile lui și-au uscat aripioarele și s-au odihnit.

          Când ploaia a încetat fluturașii au plecat fericiți spre casă pentru că au găsit cel mai de
preț lucru: PRIETENIA ADEVĂRATĂ.    

Povestea curcubeului

          Cu mult timp în urmă, la începutul timpurilor, culorile lumii s-au certat. Fiecare dintre
ele pretindea că era cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai importantă, cea mai folositoare,
cea mai iubită.
          Verdele spuse: “Uitati-vă la iarbă, frunze şi copaci. În mod evident vedeti şi voi că sunt
cea mai importantă culoare. Sunt culoarea vietii şi a speranţei. Uitaţi-vă în jur şi o să vedeţi
că sunt peste tot”.
          Albastrul l-a întrerupt şi exclamă: “Gândiţi-vă la cer şi la mare. Apa stă la baza vieţii şi
fără mine nu ar exista cerul albastru. Fără mine nu ar exista nimic!”
          Galbenul râse: “Eu sunt luminos şi cald, iar tu eşti atât de serios. De fiecare dată când
te uiţi la o narcisă galbenă sau la o floarea-soarelui zâmbeşti. Soarele, luna şi stelele sunt
galbene, frumuseţea mea este atât de evidentă încât oricine mă vede rămâne uimit.”
           Portocaliul începu să se laude: ” Eu sunt culoarea mâncărurilor sănătoase ce dau
putere. Morcovul, portocala şi dovleacul au multe vitamine. Şi atunci cănd portocaliul umple
cerul, la răsărit sau la apus, frumuseţea mea este atât de evidentă încât toţi cei ce mă văd se
opresc să mă privească cu admiraţie şi uimire.”
           Ei bine, Rosul începu să strige: “Eu sunt conducătorul întregii vieţi. Sângele este roşu
şi sângele înseamnă viaţă. Eu sunt culoarea pasiunii şi a iubirii.”
           Violetul se ridică în picioare şi era foarte înalt. El vorbi dând foarte multă importanţă
spuselor sale: “Eu sunt culoarea imperiala şi a regilor. Oamenii puternici întotdeauna m-au
ales pe mine deoarece eu sunt culoarea puterii şi a înţelepciunii.”
           La sfârşit, cu o voce joasă şi timidă, Indigoul spuse: “Cu greu mă observaţi, însă deşi
sunt tăcut, fără mine nu aţi fi nimic. Aveţi nevoie de mine pentru echilibru şi contrast şi
pentru linişte interioară.”
          Argumentarile au continuat, fiecare culoare în parte lăudându-se, ridicându-se în slăvi
şi certându-se. Fiecare în parte considera că este perfecţiunea întruchipată. În timp ce se
certau din ce in ce mai tare, un fulger puternic lumina cerul. Începu să tune şi să plouă cu
găleata. Culorile tremurară de frica şi se strânseră în braţe pentru a se linişti şi proteja una pe
alta.
           Apoi ploaia începu să vorbească: “Voi, culorilor, sunteţi atât de nesăbuite. Vă certaţi
care este cea mai bună, fiecare încercând să fie deasupra celorlate. Nu înţelegeţi că fiecare în
parte aţi fost făcute cu un scop special, fiecare este unică şi diferită? Luaţi-vă de mâini şi
urmaţi-mă!”
            Făcând ce le spuse ploaia, culorile se apropiară şi se luară de mâini. “De acum
încolo”, zise ploaia, “când plouă, fiecare dintre voi se va întinde de-a lungul cerului într-un
superb semicerc colorat. Curcubeul va fi un semn al păcii şi al speranţei.”
           Astfel, oameni buni, de fiecare dată când ploaia curaţă pământul, căutaţi un curcubeu
pe întinsul cerului.
          Când apare, ţineţi minte că fiecare dintre voi este special.
          Lăsaţi culorile curcubeului să vă reamintească să vă apreciaţi pe voi înşivă şi pe cei din
jur!

Casa cu o mie de oglinzi

          Cu mult timp în urmă, într-un orăşel din Dacialand, există o casă cunoscută sub numele
de "Casă cu o mie de oglinzi".

          Într-o zi, un căţeluş mititel, vesel din fire, aflând de această casă, s-a hotărât să o
viziteze. Bucuros că a ajuns la destinaţie, sărind fericit pe scări, a intrat în casă. S-a uitat pe
hol dând din coadă, cu urechiuşele ciulite de emoţie, când ce să vezi! Surpriză! S-a trezit că
era privit de alţi o mie de căţeluşi fericiţi şi prietenoşi care dădeau din coadă că şi el. A
zâmbit şi a primit înapoi o mie de zâmbete, la fel de calde şi prietenoase. Era normal, doar era
casă celor o mie de oglinzi. Când a plecat, s-a gândit: "Este un loc minunat. Mă voi întoarce
să-l vizitez şi altădată!"
          În acelaşi orăşel, alt câine, care nu era la fel de fericit şi prietenos că primul, s-a hotărât
şi el să viziteze casa. A urcat cu teamă scările, apoi cu coada între picioare şi cu capul plecat
a intrat în casă. Când a văzut o mie de câini neprietenoşi uitându-se la el, s-a speriat de i s-a
zbârlit părul pe spate, mârâind şi arătându-şi colţii. Când ceilalţi o mie de câini din oglinzi şi-
au arătat şi ei colţii, a fugit speriat. Odată ieşit afară, s-a gândit: "E un loc îngrozitor, nu mă
mai întorc acolo niciodată!"

          Morală: Toate chipurile sunt oglinzi. Lumea este că o oglindă. Dacă vei arată lumii o
faţă acră, lumea îţi va arată, la fel, o faţă acră. Dacă vei zâmbi, lumea îţi va zâmbi şi ea. Mai
mult, dacă vei arată lumii întotdeauna caracterul tău frumos, lumea şi viaţă îţi vor arată partea
frumoasă.

Povestea puiului de arici

Lucia Muntean(adaptare) 

         Neştiind la ce îi folosesc ţepişorii, un pui de arici hotărăşte să caute răspunsul mergând

în pădure. Era sigur că şi celelalte animăluţe seamănă cu el.

          Prima dată se întâlneşte cu un iepure. Îl întreabă:

          – Tu nu ai ţepişori ?

          – Nu, eu am o blană moale şi pufoasă şi picioare mari care mă ajută la alergat.

          Supărat, ariciul şi-ar fi dorit să fi avut şi el blăniţă şi picioruşe ca ale iepuraşului în loc
de ţepişorii care nu-l ajută la nimic.

           Mergând mai departe, se întâlneşte cu o broască. Îi puse aceeaşi întrebare. Ea îi

răspunde că nu are ţepi, dar are o piele verde şi lucioasă şi picioare care o ajută să înoate.
Ariciul devine şi mai supărat.
          Când i-a apărut în cale o vrabie, a aflat că nici ea nu are ţepişori, ci nişte aripioare care
o ajută să zboare.

          Necăjit că el nu poate zbura, porni mai departe. În cale îi apărură nişte copii şi un câine
alb, cu pete cafenii. Curioşi, aceştia se apropiară de el, dorind să-l vadă mai bine, iar căţelul îl
atinse cu boticul. În acel moment ariciul se făcu ghem.

          Aşa a aflat că, atunci când este în pericol, ţepişorii îl apără. Tot ei îl ajută să se
rostogolească, iar asta i s-a părut foarte distractiv.

Poveste cu tâlc : “Elefănţelul curios”

A fost odată, demult, un elefanţel foarte curios. Într-o zi s-a trezit cu o nouă întrebare: “ce
mănâncă crocodilul seara?”
Aşa că a plecat prin pădure să întrebe animalele şi s-a întâlnit cu ursuleţul şi-l întreabă:
– Ursuletule, ce mănâncă crocodilul seara?
– Nu ştiu, a răspuns ursuleţul, dar du-te la lac şi vei afla.
Şi a plecat mai departe elefanţelul să caute lacul. Pe drum s-a întâlnit cu o broscută:
– Broscuţo, ce mănâncă crocodilul seara?
– Nu ştiu, a răspuns broscuţa, dar du-te la lac şi vei afla.
În apropiere de lac, elefanţelul s-a întâlnit cu şarpele boa:
– Şarpe, ce mănâncă crocodilul seara?
– Nu ştiu, a răspuns şi şarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur că vei afla răspunsul.
Tocmai atunci ieşea din apă crocodilul. Elefanţelul s-a apropiat de el, dar nu ştia că vorbeşte
chiar cu crocodilul:
– Scuză-mă te rog, ştii cumva ce mănâncă crocodilul seara? Crocodilul şiret îi spune:
– Vino mai aproape să-ţi spun la ureche să nu ne audă nimeni.
Elefanţelul s-a apropiat şi crocodilul -hăţ!, l-a apucat de nas, că pe vremea aia elefanţelul
avea un nas ca toate nasurile, micuț ca al celor mai micuți și mai drăguți copilași.
Şi cum se chinuia bietul elefănţel să scape din gura crocodilului a venit repede, repede şarpele
boa, care se afla în apropiere, căci nu plecase foarte departe după ce s-au întâlnit, şi a început
să-l tragă pe elefanţel de coadă. Şi atâta a tras crocodilul de nas şi şarpele boa de coadă , că
până la urmă şarpele a reuşit să-l salveze pe elefanţel, dar nasul i se întinsese atât de tare că
aproape îi atârna pe jos. Şi uite aşa, de atunci, are elefanţelul trompă în loc de nas.
Morala: Nu asculta întotdeuna de ceilalți și fii mai precaut!

Călătoria picăturii de ploaie

          Într-o dimineaţă toropitoare de vară, Picătura de ploaie, care locuia împreună cu

surorile ei în Căsuţa Ploii din cer, porni într-o mică plimbare pe cer.
          - Vai, ce cald este, spuse picătura de ploaie, către una dintre surorile sale, pe măsură ce
privea pământul aproape uscat din cauza secetei. Ochii trişti ai Picăturii de ploaie se
îndreptară apoi şi spre oamenii care trudeau la munca câmpului, încercând cu greu să reziste
arşiţei.
          - Ai, ai, ai!, aş vrea atât de mult să-i ajut pe oameni!, spuse încet Picătura de ploaie.
Cred că, dacă oamenii ar avea ploaie, atunci ar putea munci mai bine, n-ar mai fi flămânzi şi
nici însetaţi!
          - Dar tu eşti numai o picătură, spuse una dintre suratele ei. Cu o singură picătură nu vei
reuşi să potoleşti setea atâtor oameni şi nici nu vei ajuta legumele şi fructele să crească!
          - Şi atunci ce să fac?, întrebă Picătura de ploaie, simţindu-se neputincioasă.
          - Te voi ajuta eu, se auzi dintr-odată un glas puternic.
          Picătura de ploaie se uită speriată şi văzu cum un nor alb, mare şi pufos se apropie cu
repeziciune de ea.
          - Uite, dă-mi mâna, îi spuse Norul Alb, vom călători împreună spre pământ.
          - Dar eu nu am voie să mă apropii de pământ, zise speriată Picătura de ploaie. Surorile
mele mi-au spus că mă pot îneca.
          - Dar, dacă ai ştii că picătura ta de ploaie va potoli setea unui copil, nu ai renunţa la
tine, pentru a oferi bucurie şi speranţă celor în suferinţă?, întrebă Norul Alb.
          - Ai dreptate, Norule, încuviinţă Picătura de ploaie, am fost egoistă, m-am gândit doar
la mine.
          Şi atunci Norul Alb porni cu Picătura de ploaie în călătoria ce avea să fie cea mai
frumoasă, dar şi ultima călătorie a sa. În drumul său vijelios spre pământ, Norul Alb şi-a
adunat toţi prietenii nori şi în curând cerul s-a întunecat, şi tunete şi fulgere s-au auzit pe
pământ. Picătura de ploaie s-a simţit împinsă de celelalte picături spre pământ şi s-a rostogolit
cu repeziciune, ajungând la rădăcina unei Roşii.
          - Mulţumesc tare mult, Picătură de ploaie, că mă ajuţi să cresc, îi răspunse
recunoscătoare Roşia.
Picătura de ploaie se uită cu bucurie spre Roşie, înainte să se topească în pământul cald, care
o absorbi cu repeziciune în braţele sale uscate de secetă.
 Prietenul crocodilului

         O fetiță de vreo nouă ani, pe nume Irina avea o pasiune specială pentru animale. Și
despre fiecare în parte știa câte ceva, ba adunase poze cu ele pe care le ținea într-un bloc de
desen. Când si când, fătuca deschidea blocul de desen și desena animalul uitându-se la pozele
pe care le avea colecționate. După ce desena animalul respectiv scria într-un colt ceva, asa ca
o scurtă caracterizare. Ea scrisese la animalele mici și blânde cuvintele: ,,bun” și ,,foarte
bun”, la animalele un pic mai mari: ,,bun”; ,,și bun și rău” sau ,,rău”, numai la crocodil
scrisese: ,,cel mai rău”.
          Mama sa văzu aceasta si râse un pic în sinea ei, dar apoi dori să vorbească cu fetișa:
         - Irinuca, mamă, de ce ai scris tu la celelalte animale ,,bun”, ,,rău” și numai la crocodil
ai scris ,,cel mai rău”?
          - Păi mami, cum să-ti zic, am citit despre crocodil că nu are milă de niciun animal, că
sfâsie cu colții săi chiar și fiintele neajutorate și oamenii.... Este lacom si mănânca orice
animal se apropie de el...
          - Irina mamă, să știi că tot ce este pe pământ este creat de Dumnezeu. Și să mai știi că
după ce Dumnezeu a făcut lumea, a privit și a spus că sunt bune toate, deci și crocodilul este
bun...
          - Cum adică sa fie crocodilul bun, dacă e cel mai rău?
          - Oare tu nu știi fata mea, că toata lucrarea lui Dumnezeu este minunată și că poți vedea
puterea Lui  și-n punctulețele de pe spatele unei gărgărițe. Hai să-ți povestesc ceva ce tu nu
știi! O să-ți povestesc despre prietenul crocodilului.
          - Cum adică...prietenul crocodilului!? se miră fata.
          - Da! Cum auzi! Înca din cele mai vechi timpuri crocodilul a avut un prieten de care
este nedespărțit. Iar pe acest prieten îl cheamă pluvianul egiptean, o pasăre neînfricată, care
atunci când crocodilul stă tolănit la soare,cu fălcile larg deschise, pe malul unui lac sau al
unui râu, intră în gura lui și-i curăță dinții de toate resturile de carne, așa, ca cel mai priceput
dentist. Și să vezi minune, căci în burta crocodilului se găsesc și pene ale păsărilor, dar el
niciodată nu se atinge de acest prieten al lui – pluvianul. Și ca minunea să fie deplină,
pluvianul nu se ospătează și apoi pleacă, el este cel mai bun păzitor al vieții crocodilului, căci
dacă vede sau simte vreo primejdie, începe să scoată țipete ascuțite. Crocodilului îi este destul
să audă aceste țipete că dintr-o zvâcnitură se ți aruncă în apă, pentru a nu cădea prada altor
animale sau omului. Iar dacă pâna și crocodilul se teme, înseamna că nu el este cel mai rău.
          - Eu mamă, am înteles din asta că și crocodilul este capabil de dragoste, căci dacă nu ar
ține la această pasăre ar mânca-o...
          - Foarte bine ai înțeles! Dumnezeu a lăsat legi în natură care noua oamenilor ne scapa
uneori, tocmai fiindcă sunt legi puse după negraita lui Întelepciune.
 Povestea creionului, de Paulo Coelho

          Copilul își privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat întrebă:

           -Scrii o poveste care ni s-a întâmplat nouă? Sau poate o poveste despre mine?

           Bunicul se opri din scris, zâmbi și-i spuse nepotului:

           -E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care
scriu. Mi-ar plăcea să fii ca el, când vei fii mare.

           Copilul privi creionul intrigat, fiindcă nu văzuse nimic special la el.

           -Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am văzut în viața mea!

           -Totul depinde de felul cum privești lucrurile. Există cinci calități pe care, dacă reușim
să le menținem, vom fi întotdeauna un om care trăiește în bună pace cu lumea.

           Prima calitate: poți să faci lucruri mari, dar să nu uiți niciodată că există o mână care
ne conduce pașii. Pe această mână o numim Dumnezeu și el ne conduce totdeauna conform
dorinței lui.

           A doua calitate: din când în când trebuie să mă opresc din scris și să folosesc
ascuțitoarea. Asta înseamnă un pic de suferință pentru creion, dar până la urmă va fi mai
ascuțit. Deci, să știi să suporți unele dureri pentru că ele te vor face mai bun.

           A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim radiera pentru a șterge ceea ce era
greșit. Trebuie să înțelegi că a corecta un lucru nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este
neapărat e necesitatea de a ne menține pe drumul drept.

           A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de
grafit din interior. Tot așa, îngrijește-te de ceea ce se întâmplă înlăuntrul tău.

           Și în sfârșit,  a cincea calitate a creionului : lasă întotdeauna o urmă. Tot așa, să știi, că
tot ce faci în viață va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conștient de fiecare faptă a
ta. 
 

Povestea literelor prietenoase

          Se auzi clopoţelul şi Ionuţ răsuflă uşurat. Nu-i venea să creadă că şi de data aceasta
scăpase ca prin urechile acului. Doamna învăţătoare nu apucase să treacă pe la banca lui să-i
verifice caietul. Dacă s-ar fi întâmplat asta, cu siguranţă l-ar fi mustrat grozav. Şi n-ar fi
suportat una ca asta...
          Toţi copiii o zbughiră gălăgioşi şi veseli pe uşă, afară în recreaţie. Numai Ionuţ
rămăsese pironit în bancă., spijinindu-şi capul în palme şi încruntându-se uşor.
          Încă îşi mai amintea cum se simţise în urmă cu două săptămâni, când doamna le
aduseseră testele. Al lui era plin de linii roşii şi un mare semn de exclamare trona chiar în
mijlocul foii. La început, se simţise ruşinat, apoi temător, gândindu-se la ce va spune mama,
iar în cele din urmă simţi că explodează.
          Acum, uitându-se în caiet, aceeaşi furie îl cuprinse din nou. Simţea că tot trupul său
devine un arc. Îi venea să rupă caietul şi să fugă departe, departe de şcoală. De fapt, îşi spuse,
şcoala îmi place. Şi doamna învăţătoare mi-e dragă şi colegii, orele de matematică şi cele de
sport... Dar scrisul şi cititul îmi sunt imposibile. Literele astea!...Nu le suport şi ele trebuie să
dispară!
          Era atât de furios, încât îl podidi plânsul. O lacrimă i se scurse lin pe obraz şi căzu pe
foaia plină de semne.
          - Hei, noi nu ştim să înotăm ! strigă în glumă cineva.
          - Of, mi s-au lăbărţat bastonaşele, se plângea altcineva.
          Ionuţ făcu ochii mari şi văzu o literă ce părea că se scutură, ca un căţeluş după ploaie.
          - Cum, tu poţi vorbi? întrebă mirat Ionuţ.
          - Bineînţeles! Aici, în lumea literelor, se poate orice. Vino şi tu să te joci cu noi!
          - Cu voi nu mă joc! Sunteţi rele şi complicate. Mereu vă încurc şi din cauza voastră
sunt pedepsit.     Trebuie să dispăreţi! Nu suport să vă văd şi nu vă înţeleg! Pentru mine
scrisul şi cititul sunt cele mai imposibile lucruri din viaţa mea! Dacă voi aţi dispărea, pur şi
simplu, viaţa mea ar fi frumoasă!
          În semn de protest, Ionuţ îşi strănse pumnişorii şi-şi încruntă sprâncenele. Ba mai mult,
îşi încrucişă şi mâinile pe piept.
           Di,di,di,di,di; le,le,le,le,le, se auzi ca un fel de râset copilăresc. Pesemne că literele
râdeau pe limba literelor.
          - Acum eşti prea furios ca să-ţi dai seama că nu e deloc aşa. Dacă ai lăsa furia deoparte,
ai vedea şi tu ce frumoasă e lumea noastră şi ce prietenii legăm una cu alta, noi literele. Ceea
ce gândeşti tu acuma, te face să spui că tu n-o să reuşeşti niciodată să scrii sau să citeşti. Tu ai
vrea să dispărem cu totul, în loc să te gândeşti că ai putea să te împrieteneşti cu noi.
          - Dar cum să fac asta ? întrebă neîncrezător Ionuţ. Voi cum v-aţi împrietenit unele cu
altele?
          - Simplu! Uite: eu, litera O, mă împrietenesc cu litera M. Ionuţ văzu că O se lipeşte de
M. Împreună avem ”prietenia” « OM ». M se poate lega şi de A şi împreună fac prietenia «
MA ». Doi de « MA » vor face un cuvânt frumos « MAMA ». Şi tot aşa... Toate cuvintele
sunt formate din prieteniile literelor. Tu erai prea nerăbdător să le scrii şi apoi prea furios că
greşesti ca să vezi farmecul jocului. Literă cu literă ne luăm de mânuţe - sau de bastonaşe - şi
formăm cuvinte. Cuvintele se aşează într-o anumită ordine şi formează propoziţii. Mai apoi,
jocul se complică şi aşa apar textele, poveştile… Nu e greu! Furia nu te ajută la nimic.
Perseverenţa, da!
           - Pare distractiv, recunoscu cu jumătate de gură Ionuţ. Dar, dacă încurc jocul? Doamna
învăţătoare va corecta cu roşu în caiet şi asta mă va înfuria iar.
           -Toţi copiii au emoţii când ajung la şcoală şi învaţă să scrie, îi spuse o literă mai
elegantă. Unora le vine uşor, altora mai greu. Alţii mai greşesc şi ne şterg cu radiera, dar noi
nu ne supărăm. Important e să nu se dea bătuţi şi să înţeleagă că noi, literele, vrem să fim
prietene cu toţi copiii. Şi tu te poţi împrieteni, pe rând, cu toate literele. Iar dacă greşeşti, nu-i
o catastrofă, gândeşte-te că o poţi lua de la capăt şi că te poţi strădui mai mult.
          Lui Ionuţ i se lumină faţa. Carevasazică, nu e chiar aşa de greu, îşi spuse în sinea lui.
Iar dacă voi mai greşi pe ici pe colo, mă pot supăra niţel, dar important e să nu mă infurii şi să
merg mai departe. Mă pot corecta, mă pot strădui mai mult! E mai bine să mă împrietenesc cu
literele, decât sa fiu furios pe ele, gândi el.
          Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, literele săltăreţe se grupară într-un zâmbet larg şi
ghiduş. Ştiau că de acum încolo Ionuţ le va fi un prieten drag. Văzându-le, Ionuţ nu se putu
abţine să nu zâmbească la rându-i. Se simţea senin şi încrezător. Şi-i plăcea asta.
          Pauza se terminase, iar copiii năvăliră nerăbdători în clasă. Începea ora de matematică,
preferata lui. Dar Ionuţ ştia că şi dacă ar fi avut citire s-ar fi descurcat. Doar avea prieteni de
nădejde ! Înţelegea acum că nu greşelile ne definesc, ci modul în care ne gândim și
reacţionăm la ele. Acum am alte gânduri, îşi spuse, iar el era hotărât să nu mai lase gândurile
acelea urâte să-i dea târcoale.
          - Vă mulţumesc, litere dragi! M-aţi ajutat enorm, şopti el, înainte ca doamna
învăţătoare să scrie primul exerciţiu pe tablă.
 Ulcicuta casuta de Luiza Vladescu

Intr-o zi cand afara se starnise un vant puternic o broscuta "Hop-Hop" se salta intr-o ulcica
aruncata langa un maracine.
- Oac-oac! ce grozava casuta o sa-mi fac din ulcica asta ciobita, spuse ea. Si se puse pe treaba
cantand:
"Oac, oac, oac, Draga broscuta, Nu e vreme de pierdut Ai de acuma o casuta Si perdele de
cusut. Si podelele sunt luna . Frec de zor si limpezesc. Gospodina cand e buna Toate-n casa
stralucesc..."
In scurta vreme de ulcica pe care ghimpii maracinului de pe camp o strangeau bine, ca nu
cumva vantul sa o rostogoleasca mai departe, se apropie o vrabiuta:

- Cirip-cirip, draga broscuta, ia-ma si pe mine in casuta, ca mi-e frig!

- Vino, i-a raspuns broscuta cu prietenie. Lasa-ti in prag papuceii, ca am asternut scoarte
colorate pe podele. Iti place casuta noastra?
- Cirip-cirip, de cand sunt n-am mai vazut o casuta asa de frumoasa. Indata am sa-i fac si o
usita, ca-s priceputa.
Pe-nserat s-a abatut pe acolo si un arici:
- Ma primiti si pe mine?
- Cu bucurie, i-au strigat deodata amandoua.
Ariciul intra aducand in spinare si un saculet cu mere, castane si alte bunatati. Fericit ca a fost
primit, incepu sa zideasca o sobita cu cuptor si horn.
Broscuta incepu sa framante aluatul pentru placintele cu mere, vrabiuta a adunat vreascuri sa-
ncinga cuptorul, castanele trozneau pe foc si-n casuta drag si voie buna!
Afara vantul suiera inversunat, iar din hornul casutei urca vesel un fuioras de fum albastrui.
Prima data in viata lui, batranul maracine era fericit ca poate fi de folos cuiva.

Dar vantul se-nvartosa din toate puterile si... reusi sa smulga casuta din ramurile maracinului.
Casuta se dadu de-a rostogolul catre apa santului. Atunci maracinele chema in ajutor toti
maracinii campului sa se napusteasca asupra vantului sfasiindu-i hainele si zgariindu-l.
Vantul incoltit si stavilit din drumu-i vartejit, intelese pricina apararii maracinelui batran.
Ulcica adapostea inlauntrul ei prietenia si bucuria celor trei locuitori ai sai: broscuta, vrabiuta
si ariciul.
Domolit si intelept, vantul a inturnat casuta in adapostul tufisului de maracine.
Curand, voia buna rasuna din nou in casuta.
 Povestea cireșelor la urechi

după Lidia Novac

Iepurică abia a scos capul din căsuța aflată în scorbura unei rădăcini uriașe și a rămas uimit.
Pădurea era de nerecunoscut. O pulbere albă, strălucitoare, cădea de sus și se așeza împrejur
acoperind iarba, tufele uscate, fagii înalți, alunii și chiar firul zglobiu al izvorului jucăuș.

„Ce se întâmplase?” se întreba iepurașul cu ochii mirați, cu urechile ridicate de uimire.

- A venit iarna! îi spuse mama. Tu n-ai mai văzut-o până acum, ești încă mic. Astăzi însă, ai
să faci cunoștință cu zăpada, cu gheața.

Și grăbită, îl trase de lăbuță și închise ușa căsuței, căci Iepurică o uitase deschisă și frigul
năprasnic năvălea înăuntru.

Nerăbdător să vadă zăpada, s-o pipăie, s-o miroase și chiar s-o guste, iepurașul o zbughi din
căsuță și se trezi pe spate cu lăbuțele în sus. Extraordinar! Așa ceva nu i se mai întâmplase.
Era gata să se pornească pe un plâns amar, dar își dădu seama că nu-l doare nimic. Atunci
înțelesese că zăpada moale era ca un puf de păpădie care umple câmpul în timpul verii și tot
atunci mai înțelese că dacă vrei să o guști și să o atingi cu vârful limbii, ea dispare.