Dar ce nevoie avem noi de privelişti măreţe şi sălbatice?

De pildă: de
mare? Lăsaţi-o în plata Domnului! Nu face decât s ă umple sufletul de
tristeţe; privind-o, îţi vine să plângi. Inima se înfioară, cuprinsă de
sfială, în faţa întinderii nemărginite a apelor, iar privirea, istovită de
mereu aceeaşi privelişte fără sfâr şit, n-are pe ce se odihni. Vuietul şi
plescăitul sălbatic al valurilor nu desfată slabul nostru auz:mereu
aceiaşi cântec, neschimbat de la facerea lumii, întunecat şi neînţeles,
mereu acelaşi geamăt, acelaşi vaier al unui monstru sortit chinurilor,
mereu aceleaşi urlete lugubre şi sfâ şietoare. Păsările nu ciripesc în
jur: doar pescăruşii tăcuţi, triştica nişte osândi ţi, trec de-a lungul
malului şi se rotesc deasupra apei. În faţa acestui muget al firii, urletul
fiarei n-are putere, nici glasul omului; şi însuşi omul, mic şi slab, se
pierde cu totul printre măruntele amănunte ale nemărginitei privelişt
i! Poate că tocmai din pricina aceasta e cuprins de întristare când
prive şte marea. Să lăsăm dar marea în plata Domnului! Nici chiar
când se î ntinde liniştită şi nemişcată, ea nu trezeşte în suflet un
sentiment de bucurie; în freamătul uşor al masei de apă, omul simte
mereu aceeaşi putere uriaşă, deşi adormită, care uneori îşi bate joc
atât de cumplit de voin ţa lui trufaşă şi-i îngroapă în adânc îndr
ăzneţele sale năzuinţe, osârdia şi truda lui. Nici munţii cu prăpăstiile n-
au fost zidiţi spre veselirea omului. Ameninţători şi crunţi, ca ghearele
şi colţii unei fiare sălbatice care pânde şte să se repeadă la el, ei ne
amintesc prea viu cât de plăpând ă ne este fiinţa şi ne umplu de
teamă şi neîncredere. Chiar şi cerul, de acolo, deasupra stâncilor şi a
prăpăstiilor, pare atât de depărtat, atât de sus, de parcă s-ar fi lepădat
de oameni.

Cu o simplitate şi o voie bună demne de Homer, cu aceeaşi exactitate

în amănunt şi relief puternic al imaginilor, ea întipărea în mintea şi
închipuirea copilului Iliada vieţii ruseşti, creată de homerizii noştri din
neguroasele vremuri trecute, când omul nu ştia încă cum să lupte cu
primejdiile şi tainele naturii şi ale vieţii, când tremura de frica unui
vârcolac sau duh r ău al pădurii şi căuta scăpare pe lâng ă un Alioşa
Popovici, când răsăreau minuni la tot pasul în văzduh, în apă,
în pădure şi în câmpie. Ce plină de spaime şi lipsită de siguranţă era
pe atunci viaţa omului! Primejdia începea pentru el de cum trecea
pragul casei: în orice clipă putea fi sfâ şiat de o fiară, înjunghiat de un
tâlhar, prădat de un tătar hain ori putea să piară fără veste şi fără
urmă. Uneori, se arăta deodată vreun semn ceresc: stâlpi sau bulg ări
de foc, deasupra unui mormânt proasp ăt juca o flacără, iar prin
pădure umbla parcă cineva cu un felinar, hohotind înspăimânt ător şi
scăpărând din ochi prin întuneric. Câte lucruri ciudate i se puteau
întâmpla omului! U neori, un om care trăise pân ă atunci liniştit şi bine,
fără să păţească nimic, începea deodată să vorbească lucruri fără
înţeles, să zbiere ca din gură de şarpe ori să umble noaptea prin
somn; altul cădea jos, nitam-nisam, prins de zvârcoliri. Iar mai înainte
să i se întâmple lucrul acesta, cântase g ăina ca cocoşul, iar pe
acoperiş croncănise un corb. Omul slab şi bicisnic se pierdea cu totul,
privea cu spaimă în jurul lui, căuta cu închipuirea o cheie a tainelor firii
înconjurătoare şi a vieţii sale. Sau poate că lâncezeala, lini ştea
necurmată a vieţii molcome, ca şi lipsa de mişcare şi de întâmplări,
fapte, grozăvii şi primejdii adevărate, îl făceau pe om să-şi
plăsmuiască, în mijlocul lumii reale, o lume a lui, imaginară, în care
să-şi dea frâu liber închipuirii şi în care gândul trândav să găsească o
dezlegare a înlănţuirii de pricini şi desfăşurării fireşti a faptelor şi
lucrurilor vieţii, în afara acestor fapte şi lucruri. Sărmanii noştri străbuni
trăiau orbecăind; ei nu ştiau nici să-şi îmboldească voinţa, nici s-o
strunească, şi apoi se minunau copilăreşte sau se speriau de necazuri
şi de rele, căutând să le afle pricinile, tălmăcind semnele mute şi
misterioase ale firii. Pentru ei, un om murea din pricină că vreun alt
mort fusese scos afară din casă cu capul înainte şi nu cu picioarele;
un foc izbucnea, fiindcă un câine urlase trei nopţi de-a rândul sub
geam. Tocmai de aceea aveau grijă ca mortul să fie scos pe uşă afară
cu picioarele înainte; dar de mâncat mâncau la fel şi tot atât de mult
ca pân ă atunci şi dormeau tot atât de lini ştit, pe iarbă; câinele care
urla era bătut şi alungat în curte, dar scânteile făclioarei care ardea în
casă le lăsau să cadă în voie în crăpăturile podelei putrede.
Şi în ziua de azi omului nostru îi place, în mijlocul realităţii aspre,
lipsită de orice fantezie, să
creadă în ademenitoarele poveşti di
n bătrâni şi poate mult timp va trece încă pân ă să se lase de
aceste credinţe.
Ascultând basmele d ădacei despre
lâna cea de aur
a noastră
–
"Pasărea de foc"
–
despre
capcanele şi tainiţele din castelul fermecat, copilul, când se îmb
ărbăta închipuindu
-
şi
că el este
eroul care săvâr şea acele isprăvi minunate de
-
l treceau fiorii, când suferea de în frângerile îndr
ăzneţului voinic.
Când era vorba de mor ţi care ies în miez de noapte din morminte, de
victime nevinovate,
ţinute în robie de câte un c ăpcăun s
au de ursul cel cu picior de lemn, care rătăceşte din sat în sat,
căutându
-
şi laba tăiată, părul i se făcea măciucă în cap de spaimă, iar
închipuirea lui de copil când
înghe ţa, când fierbea în clocote; în sufletul lui se dădea o luptă
chinuitoare şi dulce
totodată, iar
nervii îi zbârnâiau ca strunele prea întinse.
Când d ădaca rostea cu glas îngroşat cuvintele ursului: "Scâr ţa
-
scâr ţ, picior de tei; eu prin
sate am umblat, prin cătune am umblat; toate femeile dorm, una
singură nu doarme, şade pe
blăniţa m
ea, fierbe cărniţa mea, toarce lânica mea" şi aşa mai departe; când
ursul p ătrundea, în
cele din urmă, în casă, gata să o înhaţe pe cea care
-
i furase piciorul, copilul nu se mai putea stăpâni:
tremurând şi ţipând, se arunca în bra ţele dădacei. Din ochi î
i ţâ şneau lacrimi de spaimă şi, în
acelaşi timp, râdea în hohote de bucurie
că
nu se afla în ghearele fiarei, ci pe laviţă, alături de
dădacă.
Închipuirea lui era plină de vedenii ciudate; teama şi tristeţea i se
cuibăriseră în suflet pe mult
timp, poate
pe toată viaţa. Căta trist în jurul lui şi nu vedea în viaţă decât tot soiul
de n ăpaste şi de
rele; visa într
-
una la ţara aceea fermecată, unde nu sunt nici griji, nici necazuri,
unde trăieşte
Militrisa Kirbitievna, unde poţi să mănânci atât de bine şi să
te îmbraci pe degeaba...
Basmul îi ţinea sub puterea lui nu numai pe copiii din Oblomovka, dar
şi pe oamenii în toată
firea, pân ă la sfâr şitul vieţii lor. Toţi cei din casă şi din sat
–
începând de la însu şi boierul şi soţia
lui şi sfâr şind cu fieraru
l
–
voinicul Taras
–
tremurau de fri
că
în întunericul nopţii, când orice copac se pref ăcea pentru
ei în uriaş, şi orice tufa într
-
o vizuină de tâlhari.
Emelea prostanacul????

Pasiune-capitolul VI

Pg 335

Pg 355 viclenie

Pg 369 cu toate caoblomov