MAXIM GORKI

MOŞ ARHIP ŞI LIONCA

Luaseră învăţătură pentru cântecele lor de la ciori, păsări morocănoase

de felul lor, care ştiu a croncăni mai tare ori mai slab, şi nicidecum a cânta.
Altădată nu le-ar fi luat nimeni în seamă, dar acum, când glasul lor domnea în
crâng, treceau drept nişte cân-tăreţe pline de măiestrie. Văzând asta, ciorile
prinseră a croncăni posac:
Cârr! Cârr! Împotriva năprasnicei soarte Sărmanii de noi nu găsim vreo
scăpare. Oriunde privim, numai chin şi-ntristare, Putreziciune şi moarte. La
lovitura soartei nu-i De loc cuminte să ţii piept Mai bine să i te supui Cum face
orice înţelept.
Cârr! Cârrr! Apăsător cântec!… Nu era nimic de făcut, umplea tot crângul
de urât!
Şi deodată răsunau cântece slobode şi îndrăzneţe…
Crângul, care auzise atâtea cântece până atunci, se scutură cu mirare şi
prinse a fremăta din ramuri. Chiar şi privighetorile, cântăreţe bune, care de
totdeauna şi-au pus meşteşugul în slujba „frumosului”, ascultau cu plăcere şi
spuneau:
— Cântăreţul acesta are o scânteie de har!… Şi, rostind aceasta, se
mândreau în taină de nepărtinirea lor.
Aud şi eu un croncănit de ciori Li-i frică de-ntuneric şi de frig…
Da, văd şi eu că-i beznă şi e frig.
Mă trec fiori Dar nu mă sperii şi nu strig.
Ce-mi pasă mie Cind mintea mi-o ştiu, limpede şi vie…?
Cu mine-acum să cânte cine vrea, Să piară pe veci bezna grea!
Un suflet n-are ce cată în ea.
S-aprindem inima cu-al minţii foc Şi va fi iar lumină-n orice loc.
— Are glas puternic, îşi ziceau privighetorile… Trebuie să fie tânăr şi
încrezut. Poate n-o fi dulce viersul lui, dar puternic este, fără îndoială… Şi,
adânc îngândurate,.' îşi ascuţeau ciocurile, ascultând mai departe cân-teculî:
Cel ce-a căzut luptând cinstit şi drept Poţi spune că a fost învins? Învins
e cel ce-a fost cuprins De frică şi-a fugit cu capu-n piept… Prieteni, e învins cel
ce se teme De muncă şi se tânguie şi geme, Şi judecă destinul bătăliei, Ascuns
în negura filosofiei.
 — Hm!: Părerile lui sunt cu totul neobişnuite… Adăugară privighetorile.
Tare am vrea să ştirii ce pasăre să fie, se întrebau ele foarte stârnite.
Prieteni! Cei care-au căzut să tacă! Fumu-ndoielii i-a orbit. Mândria,
cinstea-n ei a adormit. Acestora să le strigăm: „Afară! Înţelepciunea voastră e o
ceaţă Ce-ngroaşă bezna grea ca o povară Şi otrăveşte mintea şi îngheaţă
Simţirea tineretului. Afară! Afară/Facem zeilor război. Nu ei să aibă-ntâietate,
noii”
— E tare îndrăzneţ! Spuseră privighetorile. Da, da! E un cântec foarte
îndrăzneţ J;
Crânguî asculta cântecul şi-1 năpădea o simţire puternică şi plăcută de
căldură şi lumină. Până şi ramurile copacilor bătrmi, cu pete sure pe scoarţă,
prinseră a şopti despre zilele frumoase de primăvară, când în crâng începeau să
înflorească nădejdile şi florile (când păsările cântau proslăvind, în libertate,
soarele) şi cerul, descătuşat de nori, era nemărginit de adânc şi fmbia
zburătoarele să-şi încerce puterea aripilor, ridicându-se în slava lui. Bune zile
erau acelea care nu cereau să te trudeşti să le trăieşti, căci viaţa era uşoară şi
aveai o nădejde şi un scop, pe care voiai să-1 împlineşti. Şi amintirea aceior zile
trecu deasupra crângului, sclipind ca nişte stele prin ceaţa care învăluia ceru î.
Păsările tresăriră şi se înviorară. Unde era cântăreţul? Să se arate ca să-i
aducem prinosul laudei şi al recunoştinţei noastre, a tuturora. Pasărea aceasta
trebuie să fie, fără îndoială, nespus de frumoasă!
Păsările s-au strâns ca un nor, au zburat într-acolo de unde veneau acele
sunete mân-dre şi voioase…
Dar când au ajuns acolo, au dat cu ochii de un'biet scatiu, cel mai
obişnuit scatiu, mic şi cenuşiu, cu pliscul gălbenea de ceară. Sta cocoţat pe
creanga unui alun, fâstâcit de cinstea care i se făcea. Cu înfăţişarea lui zbârlită
şi pirpirie şi neastâmpărat cum era, trezi nedumerirea tuturor şi mi plăcu
nimănui.
Afară! Facem zeilor război. Nu ei să aibă-ntâietate, noi!
Să fi strigat aste vorbe vulturul, şoimul sau măcar uliul, strigătul ar fi
fost frumos şi puternic. Dar un scatiu, un biet scatiu, să vrea să lupte
împotriva zeilor!… Era oarecum nepotrivit, ciudat şi caraghios, ba chiar jignitor
pentru celelalte păsări. De ce s-ar încumeta numaidecât un scatiu şi nu un sti-
dete, un cintezoi sau un botgros?
Mirate şi jignite, păsările priveau scatiul şi îşi spuneau: „Cum rămâne
acum?”
Şi-şi amintiră de caraghiosul de piţigoi, căruia îi venise în minte odată să
dea foc mării…
Dar, în clipa aceea, un cintezoi descurcăreţ, gazetar de meserie, îl întrebă
pe scatiu:
— Vă rog să-mi spuneţi, dumneavoastră aţi cântat adineauri?
— Da… Răspunse scatiul. Eu am cântat.
— Hm î… Dar cu ce-aţi putea-o dovedi? Desigur că noi nu ne îndoim de
darul dumneavoastră, totuşi…
 Scatiul tresări, îşi zbirii penele şi începu să cânte: în bezna pe care-am
zămislit-o noi, Foşnesc din aripi cucuvele, Se uită aprige şi rele Şi ochii le
lucesc ca la strigoi.
Şi ţipă jalnic sau sinistru râd Şi plânsul lor şi râsul lor, La fel de hâd,
Blestemă soarele strălucitor Şi proslăvesc întunecimea grea…
O, dacă. Dintr-o dată ar cădea Aceste lanţuri ale beznei grele,
Care înăbuşă şi strâng Tânărul crâng, Şi cucuveicile-ar pieri şi ele, Dar în
văzduhul mângâiat de soare Doar şoimii ar zburda din zare-n zare…!
Dar slabi sunt şoimii, slabi fără putere, Ascunşi prin stânci ca-n nişte
vizuine, Şi-s mânioşi doar când vreo adiere Le-aduce-un zvon de bucurii
străine.
Aripile le-atârnă la pământ Şi nu mai au nici cinste, nici ruşine;
Şi ei, odinioară-ndrăgostiţi De libertate, stau acum pitiţi.
Unele dintre păsări au luat acest cântec drept o răfuială cu ele şi l-au
fluierai pe scatiu. Cintezoiul, insă, rosti ceea ce urmează:
— Bine. Ne mulţumim cu atât. Dar v-am ruga să ne spuneţi ceva.
Dumneavoastră, hm… Cum s-ar spune, treziţi conştiinţa obştească… De unde
v-aţi luat acest drept? Adică în numele cui cântaţi?
Scatiul rămase uluit şi privea tăcut adunarea.
— Uitaţi ce este, noi vrem să ne punem, la adăpost de greşeli. De altfel
ştiţi şi dumneavoastră -că, s-au făcut multe greşeli şi tocmai din pricina asta
am dori să cunoaştem, care sunt vederile dumneavoastră, atât cele ce v-au
îndemnat la aceasta cât şi cele privitoare la ţelul pe care-1 urmăriţi, adică
pentru ce şi în ce scop am fost chemaţi, îl întrebă cintezoiul. Şi, mulţumit., de
sine, începu să fluiere un cântecel străin, pentru că, după cuta se ştie, cintezoii
n-au cântecele lor.
Scatiul îşi zbârli iarăşi penele>.
— Pornesc de la credinţa nestrămutată în înalta menire a păsărilor, care
sunt făpturile cele (mai desăvârşite şi înţelepte pe care le-a pasările i-au şi dat
euvântul, atât de tare strigase!
— Cinstiţi domni şi doamne, spuse ciocă-nitoarea, Daţi-mi voie să mă
înfăţişez domniilor voastre: sunt ciocănitearea. Mă hrănesc cu omizi şi-ail place
adevărul, căruia i-am fost întotdeauna credincioasă, şi care mă îndeamnă
acum să vă spun că aţi fost minţiţi în cel mai josnic chip. Cinstiţi domni şi
doamne, toate aceste cântece şi vorbe mari, pe care le-aţi auzit aici, nu sunt
decât nişte minciuni sfruntate, ceea ce voi avea cinstea să vă arăt pe temeiul
dovezilor pe care le arn la îndemână… Da, cinstită adunare, pe temeiul faptelor
cunoscute de mine. Ia întreba-ţ i-1 pe domnul scatiu care sunt faptele pe care
se bizuie ca să ne dovedească nouă adevărul celor spuse de el? Aceste fapte,
pentru care îi trebuiesc mai multe dovezi decât mie pentru ale mele – aceste
fapte nu există! Cinstită adunare, numai faptele sunt hotă-râioare. Iar noi toţi
nu suntem decât nişte fiinţe în carne şi oase care adeveresc puterea măreaţă şi
înţeleaptă a firii – căreia trebuie să ne supunem, întocmai cum se supun copiii
mamei lor.
Să cercetăm fără părtinire ce se află acolo „înainte”.
 — Unde ne cheamă să mergem domnul scatiu. Toţi aţi/burat până la
marginea crângului şi ştiţi cu toţii că dincolo de crâng începe câmpul, vara gol
şi ars de soare, iarna acoperit ele zăpada rece. Acolo, la marginea, câmpului, se
află un sat unde trăieşte un om. Cii numele de Grişca, păsărar de meserie. Iată
eare-i primul popas către acel „înainte” despre care a trăncănit atâta aici
domnul scatiu!… Presupun în d că am fi pbrnit-o înainte, potrivit dorinţei lui,
de a cărui mărinimie îmi veţi da voie să mă cam îndoiesc, deoarece ştiu că
scatiii, ca mulţi alţii, nu se leapădă de popularitate, glorie şi celelalte –
presupu-nând deci că am scăpa de cursele lui Grişca, păsărarul, şi am trece de
satur lui, ne vom găsi, iarăşi, în câmp, şi la capătul acestui câmp vom da de alt
sat şi iar de un câmp şi iar de un sat… Şi cum pământul e rotund, vom ajunge
fără îndoială iar în acelaşi crâng, chiar în crângul acesta în care am marea
cinste să vă vorbesc. Asta-i ţara pe care o vom stăpâni, după spusele domnului
scatiu, drept răsplată pentru strădaniile noastre? Asta e? I.
Cinstiţi domni şi doamne, vă cunosc şi ştiu cit de sus puteţi zbura
fiecare, însă, oricât de crud vi s-ar părea, eu trebuie să vă spun că nimeni
dintre dumneavoastră n-a zburat şi nici nu va putea zbura mai sus decât
zboară de obicei! Încercarea domnului scatiu de a cuceri încrederea domniilor
voastre prin vorbe umflate şi strălucitoare, cu ajutorul cărora a vrut să vă
uimească, arată ioarte limpede în ce măsură preţuieşte isteţimea minţii
domniilor voastre l Cinstiţi domni şi doamne, această încercare trebuie aspru
pedepsită l…
Şi, încredinţată că şi-a împlinit datoria faţă de sobor, înţeleaptă
ciocănitoare aruncă o privire biruitoare asupra ascultătorilor şi începu să
ciocănească scoarţa plopului de pe a cărui creangă îşi rostise cuvântarea.
Păsările se uitau în tăcere la scatiu şi vedeau picurând lacrimi din ochii
lui. Ce putea să-1 facă să plângă, dacă nu conştiinţa vinovăţiei lui faţă de ele?
Un prăpădit de scatiu, o pasăre de nimic, să fie atât de mincinos!
Iar scatiul se uita mâhnit în zare şi ochii lui păreau a-şi lua rămas bun
de la ceva.
Crângul amuţi şi păsările se împrăştiară fără zgomot pe la cuiburile lor.
Plecase şi ciocănitoarea, însoţită de alaiul laudelor cucernice pentru
înţelepciunea ei.
Ziua era tristă, părea şi ea pe pragul lacrimilor.
Şi mincinosul de scatiu rămase singur. Stătea nemişcat şi mâhnit,
cocoţat pe creanga lui de alun şi numai o gaiţă se uita cercetător la el de sub
frunzişul răsfirat şi tremurător al unui plop. Curând i se urî şi gaiţei de a-1 mai
privi şi, fluierând batjocoritor, îşi luă zborul.
Rămas singur, scatiul, cocoţat pe creanga lui de alun, gândea: „Am
minţit. Da, am minţit pentru că nu ştiam ce se află dincolo de crâng. Dar e atât
de bine să crezi în ceva şi să nădăjduieşti!
Arn vrut, numai, să trezesc într-înşii încrederea şi nădejdea. Iată de ce
am minţit… Poate să aibă dreptate ciocănitoarea. Dar cui îi trebuie adevărul ei,
care taie orice avânt?” Şi uitându-se în jurul lui, bietul scatiu se posomori de
tot.
 Asta-i toată povestea… Citind-o, vei vedea de bună seamă, cititorule, că
scatiul are o fire nobilă, dar îi lipseşte credinţa şi de adeea e sărac <xu duhul;
ciocănitoarea e deşteaptă eadar mică la suflet; iar celelalte păsări s-au adunat
numai ca să se afle în treabă. La drept vorbind, au inima de piatră şi sunt şi
mărunte la suflet, ruşinos de mărunte la suflet… Încredinţându-te de acestea
toate, vei gândi poate că n-am povestit cum trebuie această istorioară
caraghioasă până la lacrimi. Dacă aşa ceva te poate mângâia, să-ţi fie de bine,
şi gândeşte înainte sănătos…!
Traducere de. ŞTEl'ANA VELISAR TEODORIiANU şi ADA STEINBERG.-
Versuri de AL, PHTLIPPIDE.
MOŞ ARHIP Şl LIONCA în aşteptarea podului plutitor, s-au culcat la-
umbra ţărmului râpos şi timp îndelungat priviră în tăcere, la picioarele lor,
valurile repezi şi tiilburi ale Cubanului. Lionea aţipi, dar moş Arliip nu putea să
adoarmă, chinuit de-o durere surdă şi apăsătoare îri piept. Făpturile lor.
Zdrenţăroase şi chircite, abia se deosebeau de ţarina mohorâtă, ca două
ghemuleţe prăpădite, unul mai mare, altul mai mititel; feţele lor istovite, arse de
soare şi colbăite erau şi ele de culoarea zdrenţelor ruginii.
Trupul deşirat şi ciolanos' al lui moş Arhip era lungit de-a curmezişul
fâşiei înguste de nisip, care se întindea ca o panglică gălbuie f (i de-a lungul
malului, între râpă şi râu. Lionca aţipise încolăcit lângă bunic. Era mărunţel şi
firav, iar aşa flenduros, părea o crenguţă răsărită din trunchiul bunicului –
copac bătrân şi uscat, adus aici şi a/. Vârlit pe nisip de talazurile fluviului.
Ridicând capul, sprijinit în cot, unchia-şul privea spre malul celălalt
scăldat de soare şi abia tivit pe alocuri cu răzleţe tufe de salcie; dintre bozi se
ivea parapetul negru al podului plutitor. Totul era acolo mâh-nit şi pustiu.
Fâşia cenuşie a drumului pornea dinspre râu spre fundul stepei, parcă
neîndurat de dreaptă şi de uscată, mărind tristeţea pustiului.
Ochii lui de moşneag – stinşi şi tulburi, cu pleoapele roşii şi spuzite –
clipeau cu îngrijorare, iar în cutele care-i brăzdau faţa zăceau încremenite
semnele unui dor fără istov. Tuşea mereu stăpânindu-se şi atunci, aruncând o
privire nepotului, îşi acoperea gura cu palma. Tuşea răguşită şi înecăcioasă îl
silea să se ridice de jos şi-i storcea din ochi picături mari de lacrimi.
În afară de tuşea aceasta şi de clipocitul uşor al valurilor pe nisip, în
stepă pierise orice vuiet… Stepa se întindea de amândouă laturile fluviului,
imensă, vineţie, pârjolită de soare, şi numai acolo departe în zare, mai mult
ghicită de ochiul bătrân, unduia bogat marea de aur a lanurilor de grâu şi
deasupra-i se prăvălea cerul orbitor de învâl-vorat. În 2are se profilau trei
siluete zvelte de plopi depărtaţi; uneori păreau că se micşorează, pe urmă că se
înaltă mai sus, iar cerul şi lanul de sub bolta cerului păreau astfel că palpită
ridicându-se şi lăsându-se lin. Şi deodată totul dispărea după vălul argintiu şi
lucios al mirajului de stepă.
Vălul acesta unduios, sclipind amăgitor, înainta uneori din depărtări
aproape până îa malul râului, iar atunci părea şi el un râu îndeaievea, revărsat
brusc din cer, tot atât de limpede şi senin cum e cerul.
 Atunci moş Arhip, care nu mai văzuse aşa ceva, îşi freca ochii şi gândea
cu amar că stepa şi dogoreala aceasta îi luau vederea °urn îi luaseră rămăşiţele
puterii din picioare.
În ziua aceea se simţea mai Vlăguit ca de obicei-în ultimul timp. Simţea
că va muri în curând şi deşi privea faptul acesta cu nepăsare, fără tulburare, ca
un soroc de ne înlăturat, totuşi ar ii vrut să nu moară aici, ci departe în patria
sa şi, mai mult decât asta, îl frământa îndeosebi soarta nepotului. Ce se va face
Lionca?… Îşi punea întrebarea de clteva ori pezi şi de fiecare dată ceva se
strângea în el, îl îngheţa şi îl cuprindea atâta jale, încât ar fi vrut să se întoarcă
numaidecât acasă, în Rusia., Dar e cale lungă până-n Rusia… Tot nil ţi-e dat să
ajungi, mori undeva pe drum. Aici, în Cuban, pomana se făcea cu dărnicie,
oamenii erau înstăriţi, deşi greoi şi porniţi pe batjocură. Fiindcă erau bogaţi, nu
vedeau cu ochi buni cerşetorii…
Oprindu-şi asupra nepotului privirea umezită de lacrimi, bunicul îi
mângâie uşor cap-şorul cu mâna-i aspră.
Băiatul se mişcă şi ridică spre dânsul ochii albaştri, mari, adinei, prea
îngânduraţi pentru un copil, şi care parcau şi mai mari pe feţişoara lui slăbuţă,
ciupită de vărsat, cu buze palide şi subţiri, şi nas ascuţit.
— Vine? Întrebă el şi, punând mâna streaşină la ochi, privi spre râul care
răsfrângea raze de soare.
— Nu, nu vine încă. Stă. Ce să caute aici? Nu-î cheamă nimeni şi deci
stă… Rosti rar Arhip, mângâind mai departe căpşorul nepotului. Ai aţipit?
Lionca clătină neho. Tărât. Capul şi se „întinse pe nisip. Tăcură amândoi.
— Dacă aş şti să înot, m-aş scălda, spuse Lionca, privind spre râu.
Grozav ele iute-i-râul! La noi nu sunt asemenea ape. Oare de ce se zbate? Fuge,
parcă se terne să nu întinde…
Posomorit, Lionca întoarse privirea de la râu.
— Uite ce facem, grăi unchiaşul după ce se gândi un timp, ne descingem,
înnădim brâu-rile, eu te leg de picior şi tu du-te şi te scaldă…
— Nici pomeneală!… Îngână plin de cuminţenie Lionca. Ce-ţi dă prin
cap?! Crezi poate ca nu te trage şi pe tine? Ne înecăm amândei.
Trage „La gete, P
„C1”: concentrata. Grava., dmat, cu, ii micP
— T s ' m trecut „o,! Grozavi Şi cita tirgUr'- de oamem nnsună pretindem
„^pR. Ndănrulpropr. Ulu. Sau^et.
Bine ai zis – î'it-nl meu cuiuini. V' *-„ „ ticurile şi oamenii, şi noi „^/a,
„ (tm) tn numai ^ Ei.
? I rtică ai învăţa carte…!
T înnra '. Ud-V-ct ai >
Lumea, LwncA'. Să se aleagă de
Ai ajunge departe. Aşa, ce u
^u! Strânse capul nepotului la piept şi-1 igă Lionca, învior! Ndn-se roase
şi pline de tremur aie „- ai spus? Ţarină? Oraşele şi toate
1Unie? Sa a fost orânduit de Dumnezeu, hulu-
— As? A a ÎOSI w.,:„r „ământul însuşi basule. Totul e pammt, iar pamin,
e ţarină, Şi tot ce este pe el moare. Aşaj Şi'de aceea omul trebuie să trăiască
smerit şi din muncă. Iată, nici eu nu mai am multe zile… Se întoarse bunicul la
gândul săuşi adăugă trist/. Ce ai să te faci tu atunci fără mine?
Lionca auzise prea de multe ori această întrebare a bunicului, i se urâse
să tot vorbească despre moarte, încât întoarse tăcut capul, smulse un fir ele
iarbă, îl luă în gură ş î începu să-1 mozolească încet.
Dar tocmai aceasta era rana cea dureroasă a bătrânului.
— De ce taci? Zic, cum ai să ram îi fără mine? Întrebă el încet, plecându-
se spre nepot.
Şi tuşind din nou.
— Am mai spus… Rosti cu lehamite şi posac Lionca, uitându-se pieziş la
bunic.
Asemenea di scutii nu-i plăceau fiindcă adesea se sfârşeau cu gâlceavă.
Unchiaşul vorbea mereu despre apropierea morţii. La început.
— Or dată luare-aminte.
— J-1„; ca îl asculta cu ino”Lnecun08Cttt”hii ^ăin. Înta.
Deamemuţarean^ ^ ^ voia gânduri'
— IO CM M lliA-O*-' -' pe lor. Prinzvnxl de.
Se -tânguia că Lionca nu ţine la dânsul, că nu-i preţuieşte îndestul grija
lui şi, însfârşit, îşi învinuia nepotul că i-ar dori moartea cât mai grabnică.
— Ce-ai; spus? Eşti prostuţ încă, nu poţi să înţelegi viaţa. Câţi ani ai?
Abia de ai împlinit zece ani. Şi aşa, plăpând, cum ţi-e feleşagul, nu eşti bun de
muncă/Unde ai să te duci? Crezi că oamenii milostivi te vor ajuta? Dacă ai
avea. Bani, he-hei, te~ar ajuta ei să-i cheltuieşti, asta da. Dar să ceri de
pomană nu-mi vine uşor nici chiar mie, ora bătrân. Să te ploconeşti fiecăruia,
la fiecare să te milogeşti. Te înjură, nu o dată te lovesc şi te alungă: Crezi tu că
un cerşetor e socotit om? Nimeni nu-1 socoate om. De zece ani umblu prin
lume – ştiu. Pentru dân-şii, când dau de pomană umflu preţul unei bucăţi de
pâine ca la o mie de ruble. Ţi-o dau şi îşi închipuie că îndată au să li se
deschidă porţile raiului! De ce crezi că se îndură oamenii să facă pomană?
Pentru a-şi linişti cugetul; iată de ce, fătul meu, iar nu din milă! Îţi aruncă un
cârmoj şi cu asta nu le l mai este ruşine ca se îndoapă. Omul sătul e o fiară. Şi
niciodată nu-1 căinează pe cel flămând. Sătulul şi flămândul sunt duşmani
unul altuia şi în vecii vecilor vor fi ca un ghimpe unul în ochiul celuilalt. De
aceea nu-i cu putinţă să le pese unul de altul şi nici să se înţeleagă unul pe
altul.
Bunicul se îndârji de mânie şi de chin, Din care pricină buzele lui
tremurau, ochii bătrânului deşi sleiţi se roteau repede în găoacea spuzită a
pleoapelor şi a genelor, iar zbârciturile de pe f aţa-i smeadă se său-ţuiră şi mai
adine.
Lionca se înstrăina de el, când arăta aşa, şi se cam temea, fără să-şi dea
seama de ce.
— De aceea te şi întreb, ce ai să faci tu pe lume? Eşti un copilaş plăpând,
iar lumea este o fiară. Şi te va înghiţi dintr-o dată, iar eu nu vreau asta… Doar
te iubesc, f atu meu! Numai pe tine te am şi tu nu mă ai decât pe mine… Cum
să mor? Nu pot să mă şi să te las aşa… În seama cui?… Doamne! De ce 1-ai
urgisit pe robul tău?! Îmi este pest< putinţă să trăiesc şi nu pot nici să moţ
rămâne copilul, trebuie să-1 ocrotesc. L-am dădăcit şapte ani… În braţele
mele… Bâ-trâne. Ajut ă-mă, Doamne…!
Bunicul se încovrigă şi începu să plângă, vârându-şi capul între
genunchii care-i tremurau.
Râul se rostogolea grăbit spre depărtări, se izbea cu vuiet de mal,
căutând parcă să înăbuşe cu zbuciumul său gemetele bătrânului. Cerul senin
zâmbea radios, revărsând ar-siţa-i dogoritoare şi ascultând nepăsător tumultul
răzvrătit al talazurilor tulburi.
— Ajunge, nu mai plânge, bunicule, vorbi Lionca cu glas aspru, privind
într-o parte. Apoi adăugă, întorcând faţa spre unchiaş: Am mai vorbit noi
despre toate. N-am să pier. Mă voi tocmi undeva, la un birt…
— Te vor stâlci în bătăi… Gemu bătrânul printre lacrimi.
— Poate că nu mă vor bate. Află că n-au să mă stâlcească în bătăi! Strigă
Lionca cu o înfăţişare semeaţă. Ce-or să-mi facă? Nu mă voi lăsa la cheremul
oricui…!
— 1-o-u-v.… Xu.
— Cutremura văzduhul un gâtlej voinic.
Am îndoi A. U sărit în picioare, adunându-şi traistele şi bâtele.
Scârţâind asurzitor, o har aba se oprI. Pe nisip. În haraba stătea în
picioare un cazac şi, dân-du-şi pe spate capul cu căciula m iţoasă împinsă pe o
ureche, se pregătea să chiuie, trăgând aşa de puternic aerul cu gura deschisă,
incit pieptul său, lat şi scos înainte, se încorda şi-mai vârtos. Dinţii albi îi
luceau viu în caietul de mătase neagră al bărbii, care începea chiar sub ochii cu
vinişoare de sânge. De sul cămaşa descheiată şi de sub bunda zvârlita într-o
doară pe umeri, se zărea trupul păros ars de soare, întreaga lui făptură, mare}
temeinic zidită ca şi calul chilos, bălţat, mare – de speriat şi el, ca şi roţile
harabalei, înalte, ferecate cu şine groase – vădea îndestulare, forţă, sănătate.
L Hei! Hei…!
Moşul şi nepotul îşi scoaseră căciulile de pe cap şi se ploconiră adine.
— Bună ziua! Tăie cu glas detunat noul venit şi după ce aruncă o privire
spre malul celălalt, de unde podul, negru se ivea încet şi greoi dintre tufişuri,
începu să cerceteze cu atenţie cerşetorii. Din Rusia?
— De acolo, om milostiv! Răspunse Arhip, plocon indu-se.
— E foamete pe acolo la voi, hai? Întrebă omul, sărind jos din haraba şi
apucându-se să strângă ceva.la hamuri.
— 'ână şi gândacii mor de foame. Ha-ha! Şi gândacii mor? Înseamnă că
nici fărâmituri n-au mai rămas, aţi dumicat tot? Zdravăn mai haliţi! În schimb
prost munciţi, pesemne. Ga dacă munceşti bine n-are cum fi foamete.
— Moş Arhip şi Lionca
— Acolo, om milostiv, vina cea mare o poartă pământul. Nu rodeşte. Am
secătuit noi pământul?
— Pământul? Scutură din cap cazacul. Pământul trebuie să rodească
întotdeauna, de aceea a şi iost dat omului. Zi mai bine: nu pământul, ci braţele.
Braţele sunt păcătoase. Dacă braţele îs vrednice, până şi piatra rodeşte.
Podul sosi.
 Proptindu-se cu picioarele vânjoase în duşumeaua podului, doi cazaci
zdraveni, stacojii la iată, îl izbiră cu trosnet de mal, se clătinară, aruncară
parâma şi, uitându-se unul ^ la altul, răsuflavă din greu. L
— Cald? Rânji noul venit, mânând calul pe i pod şi atingându-şi căciula
cu mâna.
— Ehei! Răspunse unul din podari, vârân-du-şi mâinile adânc în
buzunarele şalvarilor si, apropiindu-se de har aba, se uită înăuntru şi strâmbă
din nas, adulmecând adânc cu nările.
Celălalt se şi aşezase şi se căznea să-şi scoată o cizmă.
Bunicul şi Lionca păşiră pe pod şi se reze-rnară de parapet, cu ochii la
cazaci.
— Hai, mergem! Porunci stăpânulharabalei.
— Nu duci nimic de băut? Îl întrebă cel care cercetase harabaua.
Tovarăşul său izbutise să-şi scoată cizma sit închizând un ochi, se uita la
carâmb.
— Nimic. De ce? Oare în Cuban nu-i destulă apă?
— Apă?… Nu vorbesc de apă.
— Ci de votcă? Nu duc votcă.
— Cum de nu duci? Căzu pe gânduri dezamăgit cel care întrebase, cu
privirea aţintită în duşumeaua podului.
— Hai! Hai să mergem!
Cazacul scuipă în palme şi apucă parâma. Drumeţul se grăbi să-1 ajute.
— Dar tu, moşule, de ce nu dai o mână de ajutor? Îl întrebă pe Arhip,
luntraşul care se îndeletnicea cu cizma.
— Nu-i de mine, dragul meu! Îngăimă un-' chiaşul pe un ton plângăreţ.
— Şi nici nu s-arată nevoia să-i ajuţi. Dovedesc ei şi singuri!
Ţinând parcă să-1 încredinţeze pe unchiaş de temeinicia spuselor sale,
luntraşul de-al doilea se lăsă greoi în genunchi şi se tolăni pe puntea podului.
Tovarăşul lui îl bodogăni de mvntuială şi neprimind nici un răspuns,
tropăi vârtos dui picioare, proptindu-se în punte.
Purtat de şuvoiul apei, c ar E. Izbea cu şuier înfundat în şăici, podul
tremura şi se legăna, înaintând încet.
Privind curgerea apei, Lionca se simţea cuprins de o dulce ameţeală – şi
ochii lui obosiţi de goana săltată a valurilor se închideau într-o toropeală de
somn. Îl legăna şoapta înăbuşită a moşului, scârţâitul parâmei şi' clipocitul
valurilor; era gata să se întindă pe punte doborât de oboseala moleşitoare, câud
deodată o zgâlţâitură puternică îl prăvăli jos. Deschise larg ochii şi se holbă
buimac în jur. Cazacii râdeau ele dânsul, legând podul de un butuc ars. De pe
mal.
— Dormi de-a-npicioarele? Măi, că prăpădit mai eşti! Urcă-te în har aba,
să te duc până în staniţă. Suie-te şi tu, moşule!
Mulţumind ca/acului cu o voce dinadins fonfăită, moşul se caţără
gemând în haraba. Lionca sări şi el, şi plecară într-un nor de pulbere neagră şi
măruntă, care-1 făcea pe moş să se înăbuşe chihăind.
 Cazacul dondănea un cântec. Cânta cu sunete ciudate, întrerupând
notele la mijloc, şi ispră-vindu-le cu fluierături, S-ar fi zis că depăna sunetele
ca un fir dintr-un ghem şi când da de un nod, îl rupea.
Roţile scârţâiau plin gat or, praful se învolbura fără istov; moşul îşi
bălăbănea capul, tuşind necmmat, iar Lionca se gândea că acuşi vor ajunge în
sat şi că va trebui să cânte-cu glas fonf fi i t sub ferestrele caselor: „Doamne
Isuse Hr ist naşe… Băieţii din sat se vor lega 'din nou de dânsu], iar femeile îl
vor cicăli cu întrebări despre Rusia. Nici nu-i vine atunci să se uite la bunicul
care tuşeşte tot mai des şi se gârboveşte tot mai tare, ceea ce poate nici lui nu-i
este la îndemână şi-1 doare; iar apoi vorbeşte cu un glas nemaipomenit de
văică-ros, sughiţ în d de plâns şi povestind lucruri care nu se întâmplaseră
niciodată şi nicăieri…
Spune că în Rusia oamenii mor pe uliţă >i zac unde au căzut, căci nu-i
cine să-i ridice, iiind toţi sfârşiţi de foame… Nimic din toate acestea nu
văzuseră am îndoi nicăieri, însă toate astea erau de trebuinţă pentru ca
oamenii să se îndure a da mai mult. Dar ce să faci aici cu bucatele din pomana
lor? Acasă le-ai putea vinde oricând cu patruzeci, poate chiar cincizeci copeici
pudul, aici însă nu le cumpără nimeni. Pe urmă, în stepă, eşti nevoit să arunci
din traistă prisosul acestor bucate, uneori cât se poate de bune.
— Vă duceţi să cerşiţi? Întrebă cazacul, privind peste umăr cele două
trupuri chircite.
— Taman aşa, preacinstitei îi răspunse suspinând moş Arhip.
— Scoală, moşule, să-ţi arăt unde stan. Veniţi la mine să mâneţi la
noapte.
Moşneagul încercă să se ridice, dar căx. N, lovindu-se de marginea
harabalei şi gemu cu obidă.
— Eh, bătrâneţe!… Mormăi cazacul cu compătimire. E totuna, nu te mai
căzni; când va ii timpul de mas pe noapte întreabă de CâorI nai Andrei Ciorna,
eu îs acela. Şi acum datină jos. Cu bine!
Bunicul şi nepotul se pomeniră în faţa unui pâlc de plopi. Dincolo de
trunchiurile lor se zăreau acoperişuri, garduri: pretutindeni, la dreapta şi la
stingă, se înălţau spre cer alte pilcuri de copaci. Frunzişul lor verde era
căptuşit cu praf cenuşiu, iar scoarţa trunchiu-rilor groase şi drepte se scorojise
de arşiţă.
Drept în faţa cerşetorilor, între două garduri, se întindea o ulicioară
strimtă. Porniră într-acolo cu mersul acela legănat al oamenilor care au umblat
mult pe jos.
— Cum să mergem, Lionca: împreună sau fiecare pe socoteala lui?
Întrebă bunicul şi, fără să aştepte răspunsul, adăugă: Mai bine împi-eunâ, tu
prea puţin capeţi. Nu ştii să ceri…
— La ce ne trebuie mai mult? Şi aşa nu mâncăm tot… Răspunse Lionca
posomorit, privind în jur.
— Cum? Chisnovutic mai eşti!… Şi dacă nimerim peste un om care să
cumpere? Iată pentru ce!… Ne va da bani, iar banii sunt mare lucru: cu bani
nu vei pieri, dacă mor. Eu. Zâmbind bl în d, moşul mângâie căpşorul ne,
potului.
 — Ştii tu cit am strâns de când umblăm?
Ia, zi!
— Cât? Întrebă cu nepăsare Liorica.,:
— Unsprezece şi jumătate!… Vezi?
Dar lui. Lionea nu-i făcu mare impresie -nici suma, nici tonul triumfător
al bătrânului.
— Eh, piciule, piciulel suspină moşul. Atunci, mergem fiecare pe alt
drum, ce zici?
— Fiecare pe alt drum…
— Hai!… Să vii pe urmă la biserică…
— Bine.
Bunicul coti pe ulicioara din stingă, iar Lionea porni drept înainte. După
ce făcu vreo zece paşi, auzi glasul hodorogit strigând: „Oa-” meni buni şi
milostivi…!” Acest strigăt amintea sunetul unei gusle dezacordate peste care o
mână ar fi trecut de la coarda cea mai groasă plnă la cea mai subţire. Lionea
tresări şi grăbi pasul, întotdeauna când auzea milogelile bunicului îl încerca un
sentiment neplăcut şi îl cuprindea un amar; iar când bătrânul em alungat
chiar, îl şi apuca groaza, să nu-1 vadă cum începe de îndată să se căineze.
La auzul lui ajungeau tot mai slab învăluirile tremurate şi tânguitoare
din glasul bunicului, care pluteau peste staniţă în văzduhul toropit şi încins.
Era atâta linişte în jurul lui, parcă s-ar fi lăsat noapte. Lionca se apropie de un
zaplaz şi se aşeză la umbra unor crengi de vişin, care se întindeau până în
uliţa. Zumzetul unei albine se auzea undeva, aproape, sonor…
Lepădând traista de pe umăr, Lionca îşi puse capul deasupra şi, după ce
rămase un timp uitându-se la cer prin ochiurile din frunziş, adormi adânc;
buruienile înalte şi umbra. Gardului îl fereau de privirile trecătorilor…
Abia într-un târziu 1-au trezit nişte sunete ciudate, care tremurau în
aerul răcorit de boarea înserării. Cineva plângea nu departe ele dânsul. Plânsul
era copilăresc, năvalnic, rieogoit. Suspinele se pierdeau pe o notă subţire,
tânguitoare, şi izbucneau deodată din nou cu putere sporită şi se revărsau tot
mai aproape de el. Înălţă capul şi se uită peste vârful buruienilor spre uliţă.
Pe drum, venea o fetiţă de vreo şapte ani j în străiţe curate, cu faţa roşie
şi umflată de < lacrimile pe care le ştergea mereu cu poala fustei albe. Mergea
încet, târsindu-şi picioarele, goale, riclicând un nor des de pulbere şi s-ar fi zis
că nu ştia de ce şi unde merge. Avea ochii mari şi negri, acum îndureraţi, trişti
şi umezi; urechile trandafirii, mici şi fine, se iţeau şăgalnic printre şuviţele
părului castaniu ciufulit, care îi cădeau pe frunte, pe obraji şi pe umeri.
Lui Lionca îi păru foarte hazlie, cu toate lacrimile ei – hazlie şi comică…
— Şi fără îndoială poznaşă…!
— De ce plângi? O întrebă, ridicându-se în picioare, când fata ajunse în
dreptul lui.
Copila tresări şi se opri, curmând totodată şi plânsul, dar tot mai suspina
încetişor. Apoi, după ce-1 privi câteva clipe, buzele îi tresă-riră din nou, faţa i
se zbârci, pieptul i se înălţă şi, izbucnind într-acelaşi plâns zgomotos, porni mai
departe, Lionca simţi cum i se strânge ceva în el şi porni repede după dânsa.
 — Nu mai plânge. Doar nu mai eşti copi-laş de-o şchioapă, mai mare
ruşinea! Începu el înainte de a o fi ajuns, iar atunci când iu alături de dânsa o
privi în faţă şi o întrebă din nou: De ce boceşti, măi fată?
— Da-a!… Îngână fetiţa. Dacă tu…
— Se aşeză deodată în praful drumului, îşi acoperi obrajii cu mâinile şi
scânci cu deznădejde.
— Haide! Făcu Lionca cu un gest dispreţuitor. Muiere!… Muiere, şi atât.
Ptiu!
Dar aceasta nu-i ajută cu nimic nici ei şi nici lui. Uitându-se cum printre
degetele subţiri şi trandafirii ale fetei se prelingeau lacrimile una chipă alta, pe
Lionca îl podidi mâh-nirea şi simţi cum îi vine şi lui să plângă. Se plecă spre
dânsa şi, rididnd încetişor mâna, îi atinse părul, înfricoşat însă de atât a
îndrăzneală o retrase îndată. Fata o ţinea înainte cu scâncitul, fără să scoată o
vorbă.
— Auzi!… Începu Lionca după un timp d*', tăcere, împins de nevoia
poruncitoare de a-t veni în ajutor. De ce plângi? Te-au bătut
JL cumva?… O să-ţi treacă! Sau poate s-a întâm-plat altceva? Spune-mi!
Hai, fetiţoî…
Fără să-şi desprindă mâinile de pe obraz, copila clătină cu obidă capul şi,
în sfârşit, răspunse încet, printre suspinele care-i zgâl-ţâiau umerii:
— Am pierdut,., basmaua!… Tăicuţul a adus-o de la târg… Albastră, cu
floricele, iar eu am pus-o şi arn pierdut-o. Începu să plângă din nou mai tare şi
mai amarnic, sughiţând şi îngânmd cu voce tânguitoare un fel nemaipomenit
de: „O-o-o”.
Lionca nu se simţea în stare s-o ajute cu nimic şi dându-se la o parte
copleşit de sfiiciune, privi mohorât şi îngândurat curn se întuneca cerţii. Era
mâhnit. Şi-i era milă grozav de fetiţă.
— Nu mai plânge!… Poate că se găseşte,., şopti el blând, dar băgând de
seamă că fetiţa nici nu-i putea auzi vorbele de mângâiere se depărta şi mai
mult de dânsa, gândindu-se cât de straşnic o va muştrului, fără doar şi poate,
tăicu-ţul ei, pentru că pierduse basmaua, îşi închipui de îndată cum acest tată,
un cazac negru şi mătăhălos, o ia la bătaie, şi cum dânsa, scăldată în lacrimi şi
tremurând de spaimă şi de durere, se târăşte la picioarele lui…
Se ridică şi porni să plece, dar abia făcu cinci paşi şi se întoarse iarăşi
brusc, se opri în faţa ei şi, lipit de gard, se sili să-şi amintească măcar câteva
cuvinte bune şi blânde…
— Fă bine şi pleacă din drum, fetiţo. Şi sfârşeşte odată cu plânsul. Du-te
acasă şi spune tot cum a fost. Am pierdut-o, spune… Ce mare lucru…?
Începuse să vorbească cu glas scăzut şi înduioşat, şi sfârşind cu o
exclamaţie de revoltă, se bucură văzând că fetiţa se ridică de jos.
— Aşa-i bine! Continuă el zâmbind însufleţit. Du-te acum. Merg eu cu
tine, vrei? Merg şi povestesc tot. Îţi iau apărarea, nu te teme!
Lionca îşi îndreptă viteaz umerii, uitân-du-se de jur împrejur.
— Nu trebuie… Şopti fata, scuturându-şi f încet colbul de pe rochiţă şi
suspinând mereu.
M
 — Nu, zău, vin şi eu! Declară Lionca din toată inima, trăgându-şi şapca
pe urechi.
Stătea acum în faţa ei, cu picioarele larg răşchirate, ceea ce făcea ca
zdrenţele cu care era îmbrăcat să se zbârlească vitejeşte. Bătea hotărât cu bâta
în pământ şi o privea stăruitor, iar ochii lui mari şi trişti erau luminaţi de o
îndârjire mândră şi cutezătoare.
Fetiţa se uită pieziş la d insul, ştergându-şi lacrimile de pe obrăjori şi
oftând, apoi repetă încă o dată:
— Nu trebuie, nu veni!… Mămicăi nu-i plac cerşetorii.
După care cuvinte plecă de lângă dânsul, privind de două ori înapoi.
Lui Lionca îi pierise orice avânt. Pe nesimţite, cu mişcări lâncede, îşi
schimbă atitudinea hotărâtă şi semeaţă, se gârbovi iarăşi, se potoli şi, luându-
şi pe umăr traista atâr-nată până atunci de braţ, strigă în urma fetei, care se
apropia de cotitura uliţei:
— Cu bine!
Copila întoarse capul spre dânsul, fără sa se oprească din mers şi pieri
din văz.
Se însera, iar în văzduh mocnea acea zăpuşeală nespus'de apăsătoare,
care vesteşte furtuna. Soarele eobora spre asfinţit şi vârfurile plopilor se
învăpăiaţi de o rumeneală trandafirie, în umbrele serii care le învăluise crengile,
drepţi şi nemişcaţi cum erau, păreau mai stufoşi şi mai înalţi… Deasupra lor
cerul se întuneca şi el, se catifela şi pogora parcă tot mai jos, spre pământ.
Undeva, departe, vorbeau nişte oameni, iar undeva şi mai departe, dar spre
cealaltă zare – alţii cântau. Aceste zvonuri domoale şi totuşi greoaie, păreau şi
ele năclăite de zăpuşeală.
Liorica se simţi şi mai răpus încă de urî-tul pustiului şi chiar cuprins
parcă de o nelinişte. Ar fi vrut să se afle lingă bunic; se uita în jurul lui şi o
porni grăbit înainte, de-ii lungul ulicioarei. Nu-i venea să cerşească pentru
nimic în lume. Mergea şi simţea cum îi bate inima repede, repede în piept, şi-i
er; i cximplit de lehamite, şi să meargă, şi să gân-dească… Fetiţa nu-i ieşea din
minte. Mereu se gândea: „Oare ce-o fi cu dânsa acum? Dacă-i dintr-o casă de
oameni înstăriţi, de bună seama că o vor bate; toţi bogătaşii sunt zgâr-citi'
dacă-i săracă însă, poate că scapă fără bătaie… În casele sărăcimii, copiii se
bucură de mai multă dragoste, fiindcă de la dânşii se aşteaptă un ajutor la
muncă”. Unul după altul, gândurile se perindau încărcate de plictis în mintea
lui şi, cu fiece clipă, mâhnirea adâncă şi chinuită, care însoţea ca o umbră
aceste gânduri, era tot mai apăsătoare, îl cuprindea tot mai deznădăjduit.
Până şi umbrele serii se lăsau mai înăbuşitoare, m ai nepătrunse, în
drumul lui, Lionca întâlnea cazaci şi femei, care treceau pe lângă el fără să-1
bage în seamă, deprinşi cum erau cu năvala flămânzilor din Rusia. Privirea lui
stinsă luneca şi ea A. Lene peste trupurile lor spătoase şi bine hrănite; îşi urma
întins drumul spre biserică, călăuzit de crucea care strălucea printre pomii din
faţă.
În întâmpinarea lui venea larma unei turme înapoindu-se de la păscut.
Iată şi biserica, scundă şi lată, cu cinci turle vopsite în culoare albastră,
împresurată de plopi. V-îrfurile lor crescuseră mai înalte decât crucile bisericii
scăldate de razele asfinţitului şi lucind prin verdeaţă ca aurul roşcat.
Iată şi bunicul care se apropia de biserică, gârbovit sub povara traistei, şi
privind în jurul lui cu mâna streaşină la ochi.
În urma unchiaşului venea un cazac eu mersul ţanţoş şi legănat,
purtând o şapcă trasă pe frunte şi un băţ în mână.
— Ţi-e goală traista, hai? Întrebă bunicul, apropiindu-se ele nepotul care
se oprise aş-teptându-1 lângă ograda bisericii. Ia te uită cât a strâns
moşneagul…!
— Scoase el de pe umăr, gem în d, sacul de pânză umflat să crape şi
punându-1 jos: Uf!… Bine se mai dă pomană pe aici! Straşnic de bine!… Dar
tu, de ce eşti bosumflat?
— Mă doare capul… Zise Lionca încet, aşe-zându-se pe pământ, alături
de bunic.
— Da?… Ai obosit… Eşti istovit!… Mergem îndată să ne găsim adăpost pe
noapte. Cum îl cheamă pe cazacul acela?
— Andrei Ciornăi.
— Aşa să şi întrebăm: unde stă Andrei Ciornăi? Iată că vine un om spre
noi… Da… Bun popor, sătul! Şi toţi mănâncă pâine de grâu. Sa trăieşti, om
bun!
Cazacul se apropie de dânşii, aţinându-Ie calea, şi glăsui fără grabă,
răspunzând la salutul unchiaşului:
— Să trăiţi' şi voi!
Apoi, crăcănându-şi picioarele şi ţintuind pe cerşetor cu ochii lui mari
care nu exprimau nimic, se scarpină în tăcere.
Lionca îl privea iscoditor, moşul clipea o întrebare din ochii bătrâni,
cazacul tăcea mereu şi, în sfârşit, scoţând pe jumătate limba, încercă să prindă
cu ea vârful mustăţii. Isprăvind cu bine această operaţie, trase mustaţa în
gură, o morfoli, o împinse iar cu Jliniba afară şi, rupând în fine tăcerea care
lăţise apăsătoare, rosti alene:
— Hai, mergem la casa sfatului!
— De ce? Tresări moşul.
/
Ceva zvâcni în pieptul lui Lionca.
— Aşa trebuie… E ordin, haide!
Se
Le întoarse spatele şi dădu să P înd ca nici din nou, de dataşi,.
Uitându-se înapoi şi văzând că nici urnise din loc, strigă răstit:
— Ce mai aşteptaţi?
Atunci bunicul şi Lionca porniră pe dală
Şl, şi „ a ca atunci, fusese mUe^ „'privea stăruitor-pe uncbiaş vă^dcum l
tremură b-lyi^. _ ca* îŞ1vâră repede nună-n ^ ^ ^ ochiul îngrijorat mjurul sau.
Bunicul făcuse iară vreo îs la Taman. Amintindu-şi ia de la Taman, îl cuprinse
ciordise dintr-o curte nişte rufe^ prins cu ele. Oamenii au ris, l au i J liu mai şi
bătut niţel, pe urma, Lau alungat din staniţă. Amândoi trecut noaptea undeva,
pe pe nisip, şi marea vuise tot
 ; ic. Nisipul plescăia purtat se rostogoleau deasupra… ^f^luiDui, c,
^ <s^^^^-
— Lionca…
Primind un ghiont în coastă, Lionca. Tresări şi se uită la bunic. Chipul
unchiaşului se trăsese, se făcuse mai uscat, mai cenuşiu şi era scuturat de
tremur.
Cazacul mergea la vreo cinci paşi înaintea lor, îşi fuma luleaua, reteza cu
băţul capetele ciulinilor, şi nu întorcea capul spre dânşii.
— Haide, ia!… Aruncă în buruieni… Dar de seamă unde arunci… ca să
luăm mai târziu. Şopti moşul abia auzit şi, H-pindu-se sinus de nepot, fără a
se. Opri'din mers, îi vârî în rnână o cârpă mototolită ghem Lionca se dădu la o
parte tresărind de spaima care îi îngheţase toată fiinţa, apoi se apropie de
gardul unde se înălţau pilcuri stufoase de bălării. Cu ochii aţintiţi la spiTV-1! –
'<: >„ l- -1”, ată mina şi în buruieni, urmărin-d-o cu prio clipă_ se desfăcu şi în
ochii lui Lionca basma albastră cu floricele, din se ivi chipul fetiţei zguduită de
ca îndeaievea, ştergând
Chipul cazacului, al bunicului şi totul din jurul lui… Plânsul fetiţei
răsună din nou desluşit în urechile lui Lionca şi i se păru că înaintea sa cad la
păinânt stropi limpezi de lacrimi…
În starea aceasta, aproape bolnav, ajunse în urma bunicului la casa
sfatului. Auzea o larmă învălmăşită, pe care nu putea şi nu voia s-o
desluşească, vedea ca prin ceaţă cum traista bunicului era golită pe o masă
mare.
Rostogolite afară, merindele pomenilor se loveau de tăblia mesei cu
duruit înăbuşit…
Sumedenie de capete cu căciuli înalte se plecară deasupra lor; capetele şi
căciulile erau posomorite şi întunecate şi, prin ceaţa care le învăluia, se
legănau cumplit de ameninţătoare… Apoi, deodată, mormăind ceva răguşit,
bunicul se răsuci ca o sfârlează în mâinile celor doi flăcăi voinici care-1 ţineau.
— Degeaba, creştini pravoslavnici!… M sunt vinovat, martor mi-e
domnul! Strigă bunicul cu glas ascuţit.
Lionca izbucni în plâns şi căzu pe duşumea
Atunci s-au apropiat şi de dânsul, 1-au ridicat, 1-au aşezat pe banca şi i-
au scotocit 'toate zdrenţele care-i acopereau trupuşorul.
— Minte Danilovna, muierea dracului! B”-bui cineva, izbind parcă cu
vocea-i groasă şi scrâşnita urechile lui Liortca.
— Poate că au ascuns-o undeva! Răspunse altul strigând şi mai tare.
Lionca simţea că sunetele acestea îl loveau jân cap şi îl cuprinse o frică
atât de mare încât îşi pierdu cunoştinţa, afundându~se parcă în-tro prăpastie
neagră şi fără fund, care se căscase să-1 înghită.
Când îşi veni în fire, capul îi odihnea pe genunchii bunicului; asupra lui
se apleca chipul imchiaşuluij mai jalnic şi mai zbârcit ca ori-când, iar din ochii
cu sclipiri speriate, picurau pe fruntea lui Lioncalacrimi mici şi tulburi, care-1
gâdilau, rostogolindu-se pe obraji şi pe Lit…
— Ţi-ai venit în fire, drăguţă!… Să plecăm de-aici. Să mergem, ne-au dat
drumul afurisiţii f i
 — Lionea se ridică, simţind parcă o greutate de plumb, turnată în ţeasta
lui, gata să-i cadă de pe umeri… Îşi strânse tâmplelfi î tinderilor, pământ luna
şi 'ntunecate.
Se aşterpalme şi-şi legănă capul dintr-o parte C neau prelins pe pământ
se H „~ cl*lc*”- ' „ ' ' duse Pe gânduri şi se ',. Tlra” agale, ca
±^„A _-? Se raistuian rj”^”, ~.
Tfând parcă deodată, in. Des-Din ucau luminiţe care clip lor aurii.
— Mai stăm! Stele- '„ie să
Lionc 'ibegind tr-alta, gemând încetişor.
— Te doare căpşorul? Copilul meu drag…!
Rău de tot ne-au canonit… Fiare! A dispărut fT^-T- „^ *?! Fe arzătoare,.,.
F J' staniţa, străbăteau Basuri cică, un pumnal, ca sa vezi, şi o fetişcana, Heaji
r – 6Jci”uii cică, a pierdut o basma, şi iată pentru ce au tăbărât asupra
noastră!… Of, doamne!… Pentru ce mă pedepseşti! Vocea scârţâitoare a
moşului părea că-1 zgârie pe Lionea, simţea că aţâţă în el săgeu: p, ^ 'ţările
unei scântei, care-1 sileau să se depărpu] ej ^,. ^c„w -^”lu ^ma de-a Jun-: -ieze
de bunic. Se dădu la o parte şi se uită! Unde bolta) Sa pnveasca înainte acolo
'de jur împrejur… Lat a, _- Cerului se snr, s-;”^, aipa m m tu lui 4
Se aflau la ieşirea din sat, la umbra dfuss oraşe mar' ' (a unui plop negru,
noduros… Se înnop cum înci ' Ulllate, i u u -i iw – c i} n ni a j Vflyjico tase, luna
răsărise şi lumina ei laptos-arciw rievoip * i a^i^e
* ^fi IC („f-*”! T*O T-* ţie scălda întinderea nedetă a stepei, i* şi fgrg sg, c
^ pnne, când-o parcă mai strimta decât fusese ziua – şurându-se t araŞi cinci
stepa, desfâmai strimtă, mai pustie, mai tristă. De elf lăsa deodat„ -” ^ -^ (tm)
^l^a 0°hilor săi parte, din stepa contopită cu cerul, se rid' demult cuno „ -t”&
IVească o staniţă parcă cau nori şi se împânzeau încet deasupra î” meni
seniHr, o, '- d carei sălaşuri şi oa- >nia, ^.,. '
^.
LpUte 'el
Va aidoma cu toate cele câteTe mai văzuse, se simţea trist şi dezamăgit
de înşelăciunea aceasta.
Privea şi acum îngândurat spre zarea de unde se ridicau încet norii, îi
apărea ca fumul a mii de coşuri ale oraşului, pe care atâta dorea să-1 vadă…
Tuşea seacă a bunicului le-a risipit pe toate.
Lionca întoarse ochii şi se uită ţintă Ui faţa udă de lacrimi a moşului,
care înghiţea lacom aerul.
Luminat de lună şi brăzdat de umbrele ciudate, ce dxădeau de sub
zdrenţele şepcii, din sprâncene şi din barbă, chipul acesta, ou gura mişcându-
se convulsiv şi cu ochii larg (s deschişi, luminaţi de un fel de tainică vră-| jire,
era înfricoşător, jalnic şi trezea în Lionca* acel sentiment nou, care-1 silea să se
depărteze acum cât mai mult de bunic…
— Bine! Mai stăm, mai stăm!… Mormăi unchiaşul, zâmbind netot şi
scotocindu-se în sân.
Lionca întoarse capul şi începu să privească din nou zarea.
 — Lionca î… Ia uită-te colea!… Sughiţă deodată moşul plin de încântare,
dar zvâr-colit de tuşea care-1 sugruma, întinzând nepotului ceva lung şi lucios.
E tot în argint! Argint curat!… Face măcar o jumătate de sutar…!
Mâinile şi buzele îi tremurau într-un amestec de lăcomie şi de durere, iar
toată faţa i se schimonosise.
Lionca tresări şi îi împinse mâna.
— Ascunde repede!… Ah, bunicule, ascunde! ^., şopti el rugător, privind
roată împrejur.
— De ce, prostuţule? Ţi-e frică, dragule?… Mă uitam pe fereastră, în
casă, îl văd cum atârnă. Hâşti! ÎJ înhaţ şi-1 bag sub pulpană… Iar pe urmă 1-
am ascuns în tufiş. Când am plecat drn staniţă, mă fac că scap jos şapca, mă
aplec şi-1 iau… Toţi sunt nişte nătărăi!… Am luat şi basmaua – uite-o…!
Cu mâinile tremurătoare, scoase basmaua de sub zdrenţele sale şi o
fLutură în faţa bă<-iatului.
Înaintea ochilor luiLioncase sfâşie o perdea de ceaţă, lăsându-i limpede
vă/Ailui numai această privelişte; el şi bunicul merg cât îi ţin picioarele pe uliţa
staniţei, ocolind privirile celor întâlniţi în cale, merg speriaţi, şi lui Lionca i se
pare că oricine ar pofti e în drept. Să-i bată pe amândoi, să-i scuipe, să-i
batjocorească… Tot ce se afla în jurul lui – gardurile, casele, copacii – se mişcă
într-o ceaţă stranie ca legănate de vânt… Şi aude larma unor voci, aspre,
duşmănoase… Calea aceasta e nesfârşit de lungă şi de grea, iar ieşirea din st
an iţă în câmp nu se zăreşte prin vălmăşagul caselor care se clatină, câml
apropiindu-se de ei şi vrând parcă să-i strivească, când depărtându-se undeva,
hohotin-du-le în obraz cu gurile căscate şi întunecate ale ferestrelor… Deodată,
dintr-o fereastră răsună limpede: „Hoţilor! Hoţilor! Hoţilor! Hoţoman u le…!”
Lionca strecoară pe furiş o privire în acea parte şi zăreşte la fereastră fetiţa pe
care o întâln-ise mai adineauri plângând şi pe care voise el s-o apere… Fetiţa îi
surprinde privirea şi arată limba, iar ochişorii ei lucesc răutate şi-1 împung pe
Lionca, ascuţiţi cu ca nişte ace.
Această imagine răsări în mintea băiatului şi dispăru numaidecât, lăsând
în urma ei un zâmbet neîndurat, pe care nepotul îl aruncă bunicului în obraz.
Moşneagul tot mai îndruga ceva, întrerupt de tuse, dădea mereu din
mâini, îşi bălăbănea capul şi-şi ştergea broboanele mari de sudoare de pe
zbârciturile feţei.
Un nor greu, zdrenţuit şi lăţos, ascunse luna, şi Lionca aproape că nu
mai zărea trăsăturile bunicului… Închipuirea lui însă chemă în cuget şi aşeză
alături de unchiaş pe fetiţa înlăcrimată, iar imaginea ei mereu îl îndemnă să-i
măsoare în gând pe amândoi. Alături de copila oropsită din pricina lui –
înlăcrimată dar sănătoasă, fragedă, frumoasă – moşul neputincios, sâcâitor,
lacom şi zdrenţuit îi apăru şde prisos pe lume şi aproape tot atât de rău |şi de
păcătos ca moş Coşcei din basme. Cum jde-i cu putinţă una ca asta? Pentru ce
obi-jdise copila? Nu-i era doar nici măcar rudă… Iar bunicul scârţâia înainte:
— De-aş strânge o sută de ruble!… Aş iu uri atunci liniştit…!
— Chiar că!… Izbucni deodată ceva în piep- „S tul lui Lionca. Mai bine
taci! Ai muri, ai „^ muri!… Dar, iată, că tot nu mori!… Furi! Strigă Lionca şi,
tremur înd din tot trup ui (sări în picioare. Hoţ bătrân!… U-u! Strângând ~
pumnul mititel îl scutură sub nasul bunicului amuţit şi căzu iar mototol la
pământ continu-înd printre dinţi: Ai furat de la un copil… Ah, ah, ce frumos!…
Bătrân, dar tot acolo tragi… Nici o iertare n-are să fie pentru tânt pe lumea
cealaltă…!
Întreaga stepă se răscoli deodată – învăpăiată de o lumină albastră,
orbitoare – şi se lărgi… Bezna care o învăluia tresaltă şi dispăru pentru o
clipă… Tunetul izbucni ss rostogoli bubuind de-a lungul stepei, cutremurând
pământul şi cerul, unde zbura acum în iureş o grămadă deasă de nori negri,
care în ghiţiseră luna.
Se făcu întuneric. Undeva, departe, tăcu dar ameninţător, scapără un
fulger, şi după” clipă tunetul bubui slab… Apoi se aşternu'
Linişte, care părea că nu va mai avea pământ, suna scurt şi sacadat, şi
murea fără
Lionca îşi făcea semnul crucii. Moşul şede; t efOU. Bubuiturile de tunet
se apropiau mereu, nemişcat şi mut, parcă crescuse laolaltă, – ^ cerui se
învâlvora tot mai des. Trunchiul copacului de care se rezemase cu sp; _ Nu
merg în staniţă! Las' să mă înece tele. Ajcj ploaia… Câine bătrân şi hoţ ce
sunt…
— Bunicule!… Şopti Lionca, chinuit <!” Să mă omoare trăsnetul!…
Spunea' moşul înă-spaimă, în aşteptarea, unei alte răbufneli tfcbuşindu-se. Nu
merg!… Du-te singur… Iat-'o tunet. Mergem în staniţă! Staniţă! Du-te! Nu
vreau să stai aici…
Cerul se cutremură din nou şi, în văpăi npleacă! Du-te, du-te! Du-te! Du-
se, iarăşi de flacăra albastră, aruncă spre Bătrân ui striga acum surd şi răguşit
pământ o detunare puternică şi metalică. S-ar ^ Bunicule!… Lartă-măi… Se
rugă Lionca fi zis că mii de foi de tablă se rostogoleau p (; apropiin du~se de el.
Pământ, lovindu-se. Una de alta… -” Nu merg… Nu te iert… Şapte ani te-
am
— Bunicule! Strigă Lionca. Dădăcit! Totul era pentru tine. Şi nici n-am
Strigătul lui înăbuşit de ecoul tunetului trăit… Decât pentru tine. Parcă
mie-mi tre-' sună ca un dangăt de clopot mic şi dogit, buie ceva!… Doar sunt pe
moarte… Mor
— Ce, ţi-e frică?… Rosti moşul cu glas răiar tu spui – hoţ… Pentru ce
hoţ? Pentru guşit, fără să se mişte. Tine. Totul e pentru tine… Uite, ia!… Ia
toâncepură să cadă stropi mari de ploaie şi tul!… Pentru viaţa ta… Pentru'
toată… Am. Foşnetul lor suna atât de tainic, parcă prevr>- strâns… Am şi
furat, Dumnezeu vede tot… El tind ceva… În depărtare se contopiseră într-un
ştie… A, am furat… Mă va pedepsi. O-o, nu vuiet larg şi uniform, asemeni
hârşâitu lui se va milostivi de mine. Câine bătrân ce sunt. Unei perii uriaşe de
pământul uscat – dar ai< i Pentru hoţie. M-a şi pedepsit… Doamne! M~ai lângă
bunic şi nepot, fiecare strop, că/înd F pedepsit!… Nu m-ai pedepsit?… Cu mina
co-
— Moş Arhip -şi Lionca piluiui rn-ai omorât! Aşa-i, doamne! J drept î…
drept eşti, Dumnezeule! Trimite dupj s-ufletul meu… O, of!… Vocea
moşneagului se ridică până ce dădt, într-un ţipăt ascuţit, care băgă groaza îr,
inima lui Lionca.
 , Cutremurând stepa şi cerul, bubuiturile tu. Netului vuiau acum atât de
tare şi de zorit, în. Cât fiecare din ele parcă ar fi vrut să-i spună pă. Mântului
ceva de neapărata lui trebuinţă şi parcă toate, luându-se la întrecere, urlau
aproape fără întrerupere. Cerul sfâşiat de fulgere tre-ţnura, tremura şi stepa,
când aprinzându-se de focul albastru, când afundându-se în bezna rece grea şi
strâmtă, care o îngusta în chip straniu Uneori fulgerele luminau zarea. Şi părea
câj zarea aceea fuge alungată de ropote şi urlete…
Ploaia se înteţi, iar stropii, lucind ca oţel Iul în sclipirea fulgerelor,
ascunseră luminiţele; staniţei, care clipiseră atât de prietenos pâ'nS atunci.
Lionca încremeni de groază, de frig, de „ amară căinţă la strigătele
bunicului. Pri r” drept înainte, cu ochii larg deschişi, temâofto ge sa clipească,
chiar şi atunci când stropii de apă nimereau în lumina lor, prelingându-se de
pe fruntea udă de ploaie, privea şi asculta vecea bunicului, care se pierdea în
tălăzuirea de năprasnice vuiete.
Lionca simţea că moşul stă nemişcat, dar i se părea că se pregăteşte să
piară, să pâeee undeva şi să-1 lase singur aici. Fără să-şi dea seama, se
apropie puţin câte puţin de bunic şi când îl atinse cu cotul, tresări, aşteptâa-
du-se la ceva înfiorător.,.
Sfâşiind cerul fulgerul îi lumină pe am în doi, unul lângă altul, mici,
chirciţi, udaţi de şiroaie de ape care potopeau de pe crengile oe-pacului…
Moşul clătina mina în aer şi mereu mormăia ceva, istovit şi sugrumător,
Privindu-i chipul, Lionca scoase un ţipăt de spaimă… În strălucirea albastră a
fulgerului, chipul părea ca de mort, doar ochii l”i tulburi, în care dospea
nebunia, se roteau mereu.
— Bunicule!… Mergem!… Ţipă Lionca ascuţit, vârându-şi capul în
genunchii batonului.
Moşul se plecă peste el, îl cuprinse cu b, ţele-i slabe şi osoase,
strângându-1 deznăd^ ^ ^T T'„ bătHni se ^Usurâ- *4 duit la piept, şi începu
deodată să urle tai '-(tm)1 5? Lucruriie> se. Dovedi că nu era
— R~ tocmai aşa Batrfaiul mai trăia. La
°ei din Jur 51 „tot căutau niftlic n
* f> (tm) A m'urr Ş1 I„au -^gropat pe locul şi străpungător ca un lup prins
în capcar- – -” ^^ zcrt”
Scos aproape din minţi de. Urletul acesta l„, oamemiO1' mcercă să se
ridice, dar nu izbuti onca se smulse din braţele. Unchiaşului, 'siin *+L ' ^
parahzase< odl” lui înlăcrimaţi în picioare şi se repezi înainte ca o săgeată
mtreba„ ceva cu ochii larg deschişi, orbit de fulgere, că, ' J^T (tm) /-înd,
ridicându-se şi afundându-se tot mai r adâncân beznă, care, când se risipea la
sclipi * ^ mU” şi rea albastră a fulgerului, când se strângea di„ ^ ^, 1 ', Sub
plopul ne^, întrucât panou şi învăluia băiatul înnebunit de groaxă „T USese că
râu Se Cuvine să-fâe-în-Tar-ploaia. Tălâziiindmereii. Vuiaatâtderece1^. /.„:
°lmitlr' în Primul rând, fiind de stăruitor şi atât de trist! Părea că în stert'rftrt „'
al'^°lleaiind' fiind ^i; în al treilea nu mai fusese niciodată nimic în afară de ră-
^ir? R„ ^ UlUriS6' ^ păitul picurilor, de sclipirea fulgerelor şi deLn” (tm) „Or01'
găsiră i i * j i! „cii>J„i. Î<îlllcl bubuitul furios al tunetului. IaA doua zi
dimineaţă, când au ieşit la mar-Lib^aPeSte Sau trei zile J-au găsit şi pe ginea
satului, băieţii din staniţă se înapoiaţi j) e V într-un suflet, băgară toată lumea
în frăm! *-^., Ta unei n> ^ stepă, nu departe-de-tare, povestind că au văzut sub
plopul neşi'când' „K-epUr: era sa seroteasc^ stoluri de ciori gru pe cerşetorul de
ieri şi că fusese pesemiiegăsiră b„d (tm) e°” S„au' dus acol° să vadă ce'4>
înjunghiat, întrucât, lângă dânsul, se afe >„ f.”, Ul1 care xă^a cu braţele
desfăcute -
^ţa-rn jos, în mâlul cli ^ ^'., npei după ' îmPărtăşanie. Pumnalul'-şi
* aruncat un pumnal.
Oamenii hotărâseră la. Început să-1 înmor mânteze la cimitir, pentru ea
era doar un cO. Pil dar, răzgâhdindu-se, 1-au aşezat lingă b^ nic, sub acelaşi
plop negru. Au înălţat o movilă de pământ şi au înfipt la căpătâi O. Criu-f,
oeciopâită de piatră, Traducere de CEZAR PETRESCl' ş ELENA
CONSTANTINESf'â1
MICA CERŞETOARE
— Ies puţin să mă plimb î rosti cu glas tare Pavel Andree viei, aruncând
condeiul, apoi căscă, se întinse în fotoliu şi începu să fluiere o arie melancolică.
Lucrase cu spor şi se simţea voios şi mulţumit. A doua zi avea sa facă
două rechizitorii neînsemnate, apoi să ia de vreo două ori cuvtntul şi sesiunea
curţii cu juri se încheia. Ar putea atunci să ceară un scurt concediu şi să plece
în Crimeea să vadă marea dulce şi cerul arzător de sud… Reputaţia lui de
orator cu talent şi bun cunoscător al legilor era bine stabilită şi se credea
îndreptăţit să aştepte, în viitorul cel mai apropiat, numirea lui ca Procuror.
Viaţa nu-i părea nici obositoare, nici urâtă; văzută de aproape viaţa pe care o
cea putea fi numită, plictisitoare, dar ee voie era s-p privească chiar aşa de
aproa
O asemenea at itudine faţă de viaţă.
— Acea viaţă pe care în zadar au încercat oamenii înţeleagă, şi nici n-au
s-o înţeleagă vreodată nu putea duce decât la chinuri fără număr…
„în întregime viaţa noastră de soartă estţ hărăzită!” fredona Pa vel Andree
viei, trecâm fără să-şi dea seama la filosofia lui Lambor tucio, şi, fluierând în
ton minor şi jLals cuple tul din operetă, zâmbi, mai căscă o dată şi, ridicându-
se din fotoliu strigă:
— Efim!
Apoi se uită în jurul lui şi mulţumirea se zugrăvi pe faţă.
În odaia lui de lucru mobila era confort; bilă şi, fără să fie de-o eleganţă
bătătoare. * ochi, era plăcută la vedere prin frumuseţea.; trăinicia ei. Plină de
soarele strălucitor şi ti ftăr al ultimelor zile de aprilie, camera cu pf reţii şi
podoabele ei îl privea blând şi lumina* mărindu-i senzaţia plăcută şi plină de
căldu tâe~a trăi.
— Efim! Mai strigă 'el' o dată.
— La poruncă!
De după perdeaua grea, cafenie, care acoperea cu faldurile bogate uşa, se
ivi un cap cu păr des şi cărunt. Doi ochi bătrâni şi blânzi, pierduţi între firele
creţe argintii, ale bărbii şi sprâncenelor, se aţintiră întrebători asupra lui
Pa vel Andree viei.
 — Ies puţin, frate, să mă plimb. Pe la.'şapte vezi să fie pregătit
samovarul. Asta-i 'tot.
— Dar dacă întreabă cineva de dumneavoastră? '„ ' -'„ '
— N-are cine întreba. De altfel mă-ntorc îndată.
— Şi dacă vin musafiri?
— Dar ce oaspeţi vin' la noi, Efim? „
— Ce-i drept, nu prea vin!
— Atunci de ce mă-ntrebi?
— Aşa se cuvine, în casele bune, a feciorii pe c~^ de-acasă.
— Aha! De aceea! Şi Pav^ -mmreevici îşi mantaua, zâmbind cu blândeţe
şi din casă.
Strada, curat măturată, umedă încă de zăpada nu de mult topită, cu
frumuseţea ei po, ţoliţa şi cam greoaie, era pustie. Casele mari şi albe, cu
ciubucele şi locurile dintre ferestre împodobite cu sculpturi, erau scăldate în
lumina trandafirie a soarelui de primăvară care asfinţea, şi păreau a privi
lumea cu seriozitate, adâncite în cugetări filosofice. Zăpada to~ pindu-se, le
spălase de tot praful şi acum stăteau aproape lipite una de alta, curate,
proaspete şi vădind bunăstare. Deasupra lor, cerul strălucea şi părea şi el
neschimbător, mulţumit şi luminos.-
Pa vel Andreevki se plimba, simţindu-se pe deplin împăcat cu lumea
înconjurătoare şi se gândea pe îndelete că oamenii ar fi putut trăi foarte bine,
de n-ar fi cerut prea mult vieţii, şi cât de proşti şi încrezuţi erau aceia care,
având posibilităţi reduse, aveau pretenţia ca micile lor daruri să f ie larg
răspândite deviată. Ciudaţi mai sunt şi oamenii! Viaţa îi învaţă într-una, şi cu
câtă cruzime, totuşi ei îşi fac de cap mai departe şi nu sunt în stare să-şi
găsească un punct de sprijin, nici să-şi împace posibilităţile cu dorinţele., Tot
cugetând astfel, alene şi liniştit, nu-şi mai dădea seama când anume ieşise pe
cheiul râului.
Jos, în faţa lui, pânza imensă de apă lucea rece în razele soarelui care
cobora încet la orizont. Râul, precum şi cerul care se oglindea în el, era
cufundat într-o linişte solemnă. Pe faţa netedă şi rece a râului nu se vedeau
valuri, nici zale de creţuri mărunte. După ce se avântase în larg, se vede că râul
obosise şi acum râul dormea liniştit, Deasupra lui se-destrăma încet fâşia de
catifea de purpură cu aur a asfinţitului, în depărtare, învăluită în ceaţa
înserării, o limbă îngustă de pământ despărţea uscatul de cerul pustiu, fără de
nori, ca şi râul în care se răsfrmgea… Ce bine ar fi să poţi pluti între cer şi
pământ, slobod ca pasărea, şi să despici cu aripi puternice văzduhul albastru
şi răcoros…!
— Boierule dragă, în numele lui Christos, dă-mi o copeică, pentru pâine.
Îs fără de lucru, N-am mâncat nimic, îs sleit de puteri.
Miluieşte-mă, luminăţia. Ta. Fă-ţi milă şi pomană!
Pavel Andreevici tresări şi-ş-i întoarse capul.
Glasurile acestea tânguitoare: unulde tenor cu glasul spart şi celălalt de
bariton dogit, nu mai încetau şi-i sfredeleau urechile, în faţa lui stăteau doi
oameni,; un flăcău de vreo douăzeci de ani, cu un topor într-o mână, şi o
căciulă ruptă în cealaltă, îmbrăcat cu o caţaveică rufoasă femeiască, din care
curgeau mitele de vată murdară. Celălalt era un mut j ic de vreo cincizeci de
ani, cu cojocel şi în opinci. O şapcă ponosită era băgată în brâul cu care era
încins. Faţa pământie, uscăţivă şi suptă de foame a flăcăului, încremenise într-
o schimă plângăreaţă şi lacomă, care izbutea să exprime şi smerita rugăminte
şi aşteptarea plină de nădejde a pomenii. Mujicul, al cărui obra/.
— Era în întregime acoperit de barba încâl-cită şi de părul aspru ce-i
cădea pe frunte, se uita cu îndărătnicie în pământ şi mormăia deznădăjduit,
scbţând vorbele cu un fel de silă. În schimb flăcăul îşi spunea păsul cu glas
cân-tat, tot mai grăbit, ca şi cum s-ar fi temut; să n u He ascultat până la capăt
şi să n-apuee saşi înşire toate pricinile care-1 împingeau să cerşească.
— Ajunge-! Spuse tare şi cu nemulţumire Pa-vel Andreevici, vârându-şi
repede raâna în buzunar.
Dar tocmai atunci se întâroplă ceva care-1 zăpăci peste măsură-
— Boierule dragă,. Nu le da lor. Nu le da! Au strâns până acum treizeci şi
cinci de copeici. Tare-s hrăpăreţi! Mai bine mi-ai da mie, boierule. Dă-mi mai
degrabă mie, pentru pâine, că-s mică. Pentru Dumnezeu 1
Pavel. Andree v ici simţi că cineva i se încleştase de mâna-pe care şi-o
băgase în buzunar şi i-o zgâlţâia, tânguindu-se şi. Miloginduse totodată, într-
tin soi de descântec pe glas asciţţit în care-se îmbulzeau cuvinte pline de
patimă.
Ghemuleţul care se agăţase de el era mic, murdar şi vioi şi îşi îngropase
adine capul în cutele maritalei lui. Şi acest -ghemuleţ. Se în-vârtea şi se
răsucea pe loc ca un şarpe, cu atâta repeziciune, încât îi era cu neputinţă să
vadă l ce era. Glasurile care se întreceau care mai de care în tânguiri
asurzitoare, erau acum trei, şi-1 sâcâiau la culme.
— Ia mai tacă-vă gura! Hai, plecaţi! Le striga
P'avel Andreeviei, Dar strigătul lui aspru nu avu nici o urmare.
— Ehei, boierule! Spuse baritonul cu un oftat prelung, venind parcă din
adâncul fiinţei.
— Îndură-te de noi l îi ţinea isonul tenorul, pe glasul cel mai înalt.
— Mint, boierule! Nu-i crede. Au strâns până acum treizeci şi cinci de
copeici. Iar la vecernie se mai duc să stea în faţa pridvorului bisericii şi mai
storc tot pe atâta. Afurisiţii, nesăţioşii!
— Plecaţi de-aici, vă spun, răcni Pa vel An-dreeviei de răsună strada,
trase o înjurătura zdravănă şi se întoarse în loc, privind ruşi nat în juru-î.
Dar strada era. Pustie şi nu-1 văzuse nimert) cum îşi ieşise din fire.
Smulse atunci cu o mişcare puternică ghemuleţul care i se încle tase de manta
şi-l ridică până la înălţimea *
Chilor. Dar uimit, lăsă tot în aceeaşi clipa mâna în jos, şi mica făptură,
care se zbătea lmâna lui, se rostogoli pe trotuar, fără a înceta, însă, de a-1 ruga
eu acelaşi glas subţire şi răsunător.
Timp de-o clipă; Pavel Andreevici închise ochii, apoi oftă adânc, puse un
ban în una din mâinile întinse spre el, şi, drept răspuns la mulţumirile care
răsunau deosebit de trist, de straniu şi de supărător, făcu semn sa tacă. Apoi
se aplecă deasupra făpturii mici care se încurcase în zdrenţele ei şi care sări pe
loc, de pe trotuar de parc-ar fi fost o minge de gumă. Boarfele murdare care
spânzurau pe ea o făceau să semene cu un fluture de noapte, mare şi urât.
— Boierule dragă, pentru Dumnezeu, dă-mi şi mie o copeică!
Şi făptura mică se răsuci iar la picioarele lui, ca o sfârlează.
— Stai, stai! Mormăi Pavel Andreevici cam zăpăcit, privind-o cercetător.
Era o fetiţă de vreo şase sau şapte ani, cu faţa bălaie, iute ca argintul viu
şi îmbrăcată cu nişte boarfe nemaipomenit de rufoase. Zdrenţele, peste care era
încinsă eu o cârpă roşie, ruptă şi: ea, îi ascundeau tot trupul, şi numai
căpşorul răsărit dintre boarfe, lăsa să se vadă că era o fiinţă omenească. Şi
tocmai căpşorrd acesta îl uimi pe Paveî Andrcevici care ştia să preţuiască
frumosul. Acest cap de copil, în pofida cârpei murdare care-1 acoperea sau
poate tocmai datorită acesteia care făcea să reiasă mai viu culoarea şi gingăşia
feţei, era nespus de frumos. De sub cârpă ieşeau inelele părului mătăsos, care-i
cădeau tremurătoare pe frunte şi pe faţă, lăsând să se zărească roşeaţa vie a
obrazului. Năsucul mic, ca sculptat, cu nările subţiri, trandafirii, umflate de
aţâţare, buzele mici, pline şi roşii, tresărind nervos, bărbia rotundă cu o gropiţă
nurlie şi ocini albaştri, mari, catifelaţi, acestea toate îmbinate cu zdrenţele care-
o acopereau, îi dădeau înfăţişarea ciudată a unei grămăjoare de Lunoi în
mijlocul căreia răsărise q floare neaş-|teptată, fermecător, de frumoasă. Dar
fetiţa e milogea fără încetare cu glasul ei subţire, Îndrugând tânguieli şi
linguşiri de-ţi era mai nlare sila, stricând efectul frumuseţii ei.
— Stai, stai o clipă, spuse Pavel Andree-vici, scos din fire.
Ar fi vrut ca fetiţa să nu se mai sucească aşa ca o zvârluga şi să tacă din
gură, să-i poată vedea mai bine fata. Mergea încet de-a lungul trotuarului, fără
a o slăbi din ochi, şi se gândea cam ce-ar putea face s-o hotărască să tacă., Să-i
dea o copeică? Are să înceapă să-i mulţu mească, S-o ia la el acasă? Ge
absurditate! Şi tot mergând astfel, îngâna cu încântare, în gând: „Ce frumuseţe,
ce frumuseţe. E ca un înger de frumoasă!”
— Boierule, fă-ţi pomană cu mine! Mama e bolnavă acasă şi mai am un
frăţior de ţâţă Zău, miluieşte-mă!
— Taci odată! Aşteaptă. N-avea grijă, că-ţi dau. Îţi dau destul, numai taci
din gură şi aşteaptă. Spune-mi mai întâi ce-i cu tine? A cui eşti tu? Ai tată, ai
mamă? Ce sunt ei? De mult cerşeşti?
I>in feţişoara copilei ridicată spre Pavel Andreevici, doi ochi albaştri plini
de încredere l l în maj
* facă cine copilărească î lămurite cuse încă §i c^eţi
Ştie ce isprăvi se uită în jurul lui se fâsa o învăluia -; T wa P
^„^etitade^^V^^ A J Pasul după mers”; Cautmd să, Şi potri.
— Parat, Dar nu PZ^ ^^ # *^-* schimb^ ^? U*? F1 ^^? I el era pustie şi
strada:
! A, „ r ta „'„' tata. Acun] a -”rit, că tare o „' „5t„? A Nisa. Mi. A „; ai *mi
aduci destu' „ aCatu'Pu^feo, P”! Din cap„ şi „ ^ Ştii ca~ti Sn, „te frăţior
— Aşa ir-a învăţat să spun măt-usa Ca să-i fie lumii mai jale. Spune că
dacă rm 3e-a fi boierilor milă, u-au să-mi dea nimic. „Tu, diavoliţă mică, îmi
spune ea, trage la minciuni cât poţi, numai adărtni câtmaiinulţi piştari… Vezi
să le fie milă. Tare; altfel nu-ţi dau nimica…”
 Glasul subţire şi răsunător al copilului trezea în Pavel Andreevici tot felul
de gânduri ciudate şi rieobiş: uite. Păşea, agaâe, îngându-rat, şi-şi strângea
mantaua ascultând sunetul glasului copilăresc, spunându-şi că fetiţei trebuia
să-i fie rece în seara asta răcoroasă de primăvară. Se uită fără să vrea la
picioarele ei şi simţi o împunsătură neplăcută în inimă. Ghetele scâlciate şi
murdare care-i încălţau picioruşele bocăneau repede şi apăsat pe trotuar şi se
căscau într-un zâmbet larg la fiece pas, descoperind degetele mici, înroşite de
frig. Fetiţa era murdară şi jerpelită…
Pavel Andreevici îşi ridică fruntea şi se uită de-a lungul străzii.
Douăşiruri de case mari şi reci cu ferestrele lor întunecate se uitau
neprietenoase la el şi la însoţitoarea lui. Privilor oarecum batjocoritoare arătau
limpede că erau nemulţumite de Pa vel Andreevici, că lasă pe mica cerşetoare
să vorbească atât de tare.
Pave! Andreevici era ameţit ca de-o vrajă tristă de vorbăria fetiţei, se
simţea zdrobit de oboseală şi-i fulgeră în minte gândul că ar pu-itea să-1
întâlnească vreun cunoscut în această j tovărăşie, şi atunci s-ar simţi cum nu
se poate mai stânjenit. Şi aşa, fără să aibă de ce, lumea Spunea de el că era
mizantrop şi ca râu-i plăcea să aibă prieteni intimi. Dar ri-6 făcea pentru că ar
fi urât oamenii. El socotea că nu trebuie să ai legături prieteneşti aşa-zise
intime, pentru că aceste legături te obligă în chip absurd să asculţi o seamă de
lucruri lipsite de interes, despre intrigi, sănătate, despre firea* consoartelor şi
alte fntâinplări mărunte ale vieţii, din care făceau parte şi indigestiile! Ce rost
are toată vorbăria asta goală? Acestea toate nu au nici o noimă şi sunt cu totul
de prisos. Liniştea, contemplarea, uneori şi curiozitatea, dar o curiozitate
nepătimaşă, care să nu-ţi j întunece judecata, „acestea socotea Pa vel
Andreevici că sunt însuşirile unei vieţi normale. Viaţa interioară a omului
modern e atât de complicată şi plină de contradicţii, încât stn-diind-o îţi poţi
îndestula cu prisosinţă setea plină de trufie a minţii de a şti cât mai multe.
Lumea fenomenelor dinafară e prea zbuciumată însă, ca să nu obosească omul,
dornic să trăiască simplu şi liniştit. Cu cât trăieşte omul mai la o parte de
ceilalţi, cu atât e mai fericit, pentru că fericirea nu-i decât linişte şi nimic
altceva. Atunci ce-i trebuia lui Pavel Andreevici să-şi ia pe cap fetiţa asta de-o
frumuseţe îngerească? Tocmai el, un substitut de procuror, om cu concepţii de
viaţă bine stabilite? Era, pesemne, prologul unei drame adânci şi neroade, la
care nu voia să ia parte. Pavel Andreevici cunoştea îndeajuns dramele acestea
simple şi se plictisise de ele. Îi părea, rău de fetiţă. Dar ce-avea să urmeze? Cu
ce-ar putea-o ajuta? Desigur, nu cu bani, pe care i-ar înghiţi numaidecât
mătuşa Nis; Iar altă soluţie nu vedea… Atunci de ce lai să-i bâzâie ca un ţânţar
jelania ei tânguitoan kâ ce bun toate astea? Ptiu.' Cât de nefireşti şi neghioabe
sunt toate t.
Pavel Andreevici dădu drumul mâinii fetiţei, scoase portofelul şi se gândi
cât să-i dea? O rublă putea să-i uşureze deocamdată situaţia, dar putea
totdeodată să aţâţe pofta mă-tusii Nisa, ca, peste trei zile să i-o înrăutăţească.
— Tare lacomi îs cei doi cerşetori. Au strâns treizeci şi cinci de copeici şi
tot mai cerşesc. Eu de strângeanî atâta, plecam de când acasă! Spuse fetiţa cu
mustrare şi asprime în glas.
 Pavel Andreevici văzu în ochii fetiţei o lucire nefiresc de aspră la un copil.
Trupuşorul ei, zgribulit de frig, se făcuse şi mai mic, iar zdrenţele ce le purta se
zbârliseră parcă în-tr-un fel ciudat, Semăna cu un pui de bufniţă ciufulit şi cu
pene le. Smulse. Şi-o închipuia um-blând noaptea singură pe străzile reci şi
tăcute, printre casele mari şi riepăsătoare. Tabloul pe care şi-1 zugrăvea era cât
se poate de trist. Ce era de făcut cu ea? Şi iarăşi se simţi obligat să facă ceva.
Un filantrop ar fi găsit flumaidecât o soluţie în situaţia asta grea. Un
W
— Om obişnuit nici n-ar fi băgat-o în seamă, pe: CÂnd el se zăpăcise şi
nu ştia ce să facă.
Îl cuprinse mânia împotriva lui însuşi dar, în aceeaşi clipă, îşi dă du-
seama că ajunsese tocmai în faţa casei lui şi se. Gândi că lucruj, cel mai
nimerit era ca fetiţa să rămână peste noapte la Efim, Până dimineaţa poate să-j
vină în minte un gând mai bun.
— Ai să vii la mine – spuse el fetiţei care zgribulită de frig, se lipise de
uşă. Şi Pa vei Andreevici trase de minerul soneriei.
Fetiţa nu se miră, nu spuse nimic şi cun-: se deschise uşa, o zbughi
înăuntru, strecurân-du-se printre picioarele lui Efim.
Pa vel Andreevici zâmbi la întrebarea mută… Din ochii servitorului, îşi
scoase mantaua şi porunci musafirului său: „Dezbracă-te”, iar: lui Efim: „Spal-
o!” Şi, frccându-şi tare mii-nile cam îngheţate, intră la el în odaie şi sf aşeză în
fotoliul -adine -şi moale din faţa mesei.
— Înaintea lui bolborosea şi fâsâia samovarul, iar din ventilul capacului
ieşea, şuierând uşor, un firicel de aburi, în şuieratul acesta îi parii lui Pa vel
Andreevici că aude o uşoară bătaie de joc, iar în bolborositul înăbuşit al apei
un fel de mulţumire.
Îşi puse coatele pe masă, îşi lăsă capul în mâjni şi închise ochii – aşa
cum îi plăcea lui să stea – şi căută să-şi închipuie cum i-ar sta musafirului său,
spălat, pieptănat şi îmbrăcat într-o rochiţă curată,. Şi i se arăta curn nu se
poate mai frumos.
— Unde porunciţi s-o pun? Întrebă Kfim, băgându~şi capul pe uşă.
Pa vel Andreevici se întoarse.
— Da tu, Efini, unde crezi c-ani putea-o pune?
— D-apăi cum? Îi dăm ceai şi-apoi o trimitem acasă. Adică o duc chiar
eu, sptise Kfim cu hotărâre.' r' -
— Hm, făcu Pavel Andreevici dus pe gân-duri. Bine! Fie şi aşa!
Şi începu să-şi toarne ceaiul, îi plăcea vremea ceaiului de seară. Era aşa
de bine să stai în odăiţa scăldată de lumina trandafirie s lămpii, să mai răsufli
puţin şi să glndeşti, legănat de cântecul molcom al samovarului, Totul era
calm, blând şi plăcut… Şi era atâta linişte, o linişte dulce… Dar în seara asta
era în casa lui ceva nou, glasul fetiţei din odaia lui Efim. Îi turuia acolo gura
fără de sfârşit. În răstimpuri, glasul gros şi înăbuşit al lui Efim o întrerupea
scurt. Ce-o aştepta a, doua zi pe această fetiţă? Dar peste zece ani…?
„Ce-i înduioşarea asta? Ce m-a apucat? Ce pot face pentru ea? S-o ajut?
Ar fi o prostie df om cu vederi scurte. Sunt mii de copii vaga bonzi pe lume şi
strădania unui singur om ni; poate schimba cu nimic soarta lor. Asta-i treaba
societăţii, dacă crede de cuviinţă s-o facă, Ş-apoi trebuie să aibă fără îndoială
instincte pe care nu-i uşor să le înfrângi prin educaţie, şi care, cu timpul, s-ar
putea dezvolta. AibăTo Dumnezeu în paza lui. În cel mai bun caz are să ajungă
o cocotă. Şi asta bineînţeJes dacă-i destul de deşteaptă…”
Dar Pavel Andreevici îşi dădea seama că oricât îşi frământa mintea, tot
prost ieşea, atât de răsuflate erau. Gânclurile pe care le depăna azi, printre care
nu era niciunul al lui, original… De ce oare se întâmpla astfel? Ori- „r
— Cunosc povestea! Ei, las-o să doarmă, spuse Pavel Andreevici cu
ghidul aiurea.
— Da-da. Dumnezeu cu ea. Dar, eu, Pavel Andreevici, trebuie să plec,
spuse Efim.
— Ei, şi ce facem cu fetiţa?
— Ce să facem? O lăsăm să doarmă. Doar nu lipsesc mult.
— Aha! Bine. Te poţi duce. Numai vezi de te-ntoarce repede. Că dacă se
trezeşte, nu ştiu ce să fac cu ea.
— Ce să faceţi? N-aveţi nimic de făcut. Vorbesc eu cu bucătăreasa că de-
o fi cumva nevoie… Rosti Efim cam mirat şi plecă.
Pavel Andreevici îşi aprinse o ţigară şi se întinse pe canapea. Samovarul
amuţise, în odaie nu se auzea decât tic-tacul pendulei din sufragerie.
„Ar trebui schimbată pendula. Bate prea tare”… Şi deodată se simţi
cuprins de o simţire ciudată; parcă se temea să gândească, era ceva cu totul
neobişnuit, în adâncul sufletului său se înfiripa un sentiment nedesluşit,
necunoscut şi care cerea stăruitor să prindă viaţă.
„Ce prostie! Astea-s fleacuri!” gândi el. Dar după ce mai stătu o vreme
întins, simţi ea trebuie numaidecât să se scoale, să vadă cum doarme fetiţa.
Se ridică şi trecând pe dinaintea oglindii fşi zări zâmbetul nedumerit,
oarecum fâstâcit. Şi se simţi cam prost.
„Caraghios mai sunt azi!” încercă el să-şi vina în fire. Dar degeaba. I aţă-
1 în picioare JTJ faţa patului lui Efirn, ascuns după o perdea de stambă. De
cealaltă parte a perdelei se auzea o răsuflare uşoară, liniştită şi adâncă. Pa-vel
Andree viei scoase lampa din perete, trase perdeaua la o parte şi se uită la
copil.
Musafirul dormea cu faţa în sus şi cu trupu-şoru.1 întins în voie pe tot
patul. Părul răspân-clit în inele îi înconjura feţişoara, şi buzele pe jumătate
deschise zâmbeau în somn, lăsând să se vadă dinţişorii mici şi albi. Pieptul mic
se ridica şi se lăsa în ritm egal şi toată făptura ei mică şi drăgălaşă părea
nespus de părăsită şi de nenorocită.
Pa vel Andreevici încruntă din sprâncene şi repede din odaie. După ce se
culcă iar pe canapea, simţi că i se stricase cheful pentru multă vreme şi că asta
încă nu era tot… „Poato că începe să-mi pară rău că sunt egoist, spro marea
satisfacţie a domnilor idealişti şi a al tor amatori de sentimentalisme? Îşi puse
o! Întrebarea, cu gând rece şi muşcător. Mai ştii poate că am să ajung să mă
pocăiesc şi să mă îndeletnicesc, cuminte, cu grija aproapelui şi a soartei lui?” Şi
Pavel Andreevici simţi de pe urma acestor gânduri parcă o uşoară nemul
turnire şi amărăciune. Oricât se străduia să-ş; i schimbe gândurile, era în
zadar. Nu putea să uite că în casă, în afară de viaţa lui liniştită şi cumpătată,
mai era acum şi o altă viaţă, o viaţă plăpândă, deocamdată în faşă. Mai târzâu,
această întâmplare se va preface poate într-o poveste urâtă, apăsătoare, şi,
poate, foarte lungă… Ar fi mai bine ca ea să rămână cu o minte mărginită,
animalică. Dar ce arc să se întâmple dacă i se va trezi conştiinţa? Va urma o
luptă chinuitoare şi fără de sfârşil care se va isprăvi cu o cădere… „Cine ştie?
Poate că atunci am să fiu procuror şi voi dovedi domnilor juraţi, foarte limpede,
că de ori doi fac patru, ea e neapărată nevoie ca această fată să fie condamnată
la închisoare. Ce ironie!”
PaveJ Andreevici făcu lampa mai mică, se întinse pe canapea, închise
ochii şi rămase nemişcat.
Capul îi roia de gânduri care se perindau în~ tr-un lanţ nesfârşit, iar
când izbutea o clipă să scape de ele, se simţea neputincios şi trist, ca urmărit
de-o nelămurită vină. Toate impresiile acestea, amestecate, erau nespus de
tulburi şi de încâlcite pentru el. „La ce-am adus aici fetiţa asta? Se întreba el
frământat. Zeci de oameni i-au dat de pomană şi au trecut apoi mai departe,
oameni mai puţin prozaici decât mine şi mai sentimentali. Da, asta fără nici o
îndoială l Atunci de ce să mă frământ tocmai eu din pricina ei?” Şi-n clipa
aceea îi veni să râdă singur de el… Era o întrebare tot atât de caraghioasă ca de
pildă; „de ce a căzut o ţiglă de pe acoperişul unei case în capul unui om şi nu al
altuia?” La urma urmei, fetiţa asta era şi ea o glumă întâmplătoare a soartei…
O sudoare rece îi broboni fruntea şi simţi că-1 apasă ceva în coşul
pieptului, împiedicân-du-1 să răsufle, îşi scoase haina şi vesta, îşi desfăcu
gulerul cămăşii şi închise iar ochii.
În timp ce-şi scotea haina, Payel Andree-viei văzuse perdeaua care
acoperea uşa raişcân, du-se ciudat, dar nu luase în seamă acest lucru. Copleşit
de gânduri şi de penumbra plină de melancolie în care era cufundată odaia,
stătea cu ochii închişi şi îi părea că timpul se târăşte nespus de încet, cu tot
tic-tacul grăbit al. Pen-dulei.
Deodată auzi un foşnet parcă. Deschise ochii pe jumătate şi tresări
văzând că perdeaua, care cădea în falduri slobode acoperind toată uşa se mişcă
încet, trasă de-o mână de copil. Râmase neclintit, ţinându-şi răsuflarea, ca să
nu-1 simtă că era acolo şi urmări ce se petrece în odaie. Pe ţesătura întunecata
a perdelei se ivi căpuşorul bălai al fetiţei, care se mişca încetişor, cercetând
încăperea. Ochii albaştri, larg deschişi, priveau cu o hotărâre care n-avea nimic
copilăresc. Lumina trandafirie a lămpii, deşi scăzută era destul de tare ca.
Gă-i poată urmări expresia fetei, încordarea privirii făcea ca feţişoara să
pară mai puţin frumoasă, dar cu atât rnai fantastică şi mai fascinantă. Câteva
bucle i se ridicaseră întâm-plător deasupra frunţii, închipuind un fel de
coroană de filigran de aur. Feţişoara curat spălată, era palidă, cu toată lumina
trandafirie a lămpii, care se revărsa molcomă şi bâândă asupra ei, şi lui Pavel i
se părea că ochii îi erau mult mai frumoşi ca înainte.
Fetiţa ridică încetişor piciorul drept, desculţ şi murdar, dar gingaş şi
frumos şi făcu un pas către masa pe care erau lampa şi o mulţime de nimicuri.
Apoi, mai făcu un pas şi-şi întoarse capul spre partea unde se afla Pavel
Andreevici; deodată tresări şi se trase iute spre uşă, cu mâinile desfăcute şi
întinse înainte, gata să fugă. Pavel Andreevici se sili să răsufle măsurat şi
destul de tare ca să-şi dea ea seama că el e acolo şi doarme.
Fetiţa rămase nemişcată, cu gura pe jumătate deschisă; o spaimă
copilărească trecu pe faţa ei de înger în timp ce se uita la Pavel Andreevici,
trăgând cu urechea.
— Moş Arhip şl Lionca
Rochiţa-i murdară era strimtă şi scurtă Mânecile erau scurte şi ele, iar
picioarele i s, vedeau până la genunchi. Numai un singur nasture era încheiat
la mijloc lăsând să i ge vadă gâtişorul alb şi subţire şi o parte din piept.
Pavel Andreevici ar fi dorit în acea clipă să se poată face nevăzut, să-i
rămână acolo numai ochii, să vadă ce se întâmplă mai. Departe.
Între timp, fetiţa, încredinţându-se, pesemne, de somnul lui adânc, din
trei mişcări repezi şi mlădioase, ca de pisică, răsări lingă masă; îşi puse coatele
mici pe marginea mesei, îşi sprijini capul în palme şi se lumină toată de zâmbet
strângându-şi nu se ştie pentru ce piciorul stâng sub rochiţă. Uimirea şi
plăcerea se zugrăveau pe faţa ei. Îşi clătina căpşorul într-o parte şi în alta şi
luând cu grijă în mină prespapierul în chip de ursoaică cu doi ursuleţi, îl trase
spre ea, dar nemaiîndrăznind se vede să-1 apuce cu mâna îşi aplecă numai
capul deasupra lui, sucindu-si-1 într-o parte şi alta, plină-de încântare,
zâmbind şi soptirn cu buzele ei roşii ceva nelămurit; iar buclele {j jucau în jurul
frunţii şi cădeau până pe masă. Apoi dădu la o parte cu grijă şi sfinţenie
prespapierul şi luă în cercetare scru-melniţa, împlinind cu de-amănuntul
acelaşi ceremonial. După aceea dădu la o parte şi scrumelniţa şi, pe rând, făcu
la fel cu toate celelalte obiecte. Când isprăvi, oftă, îşi puse iar coatele pe masă
şi rămase cu ochii în gol. Deodată îşi aminti de ceva, se depărta de masă şi
întorcându-se spre Pavel Andreevici, se apropie de el, cu mersul ei uşor şi
nesimţit, de pisică.
Pavel Andreevici încremeni de mirare. Dar uimirea lui era cât pe ce să se
preschimbe într-un ţipăt, când o văzu apropiindu-se de scaunul pe care îşi
pusese haina. Fetiţa începu să scotocească în haină, apoi o aruncă şi se aşeză
jos pe podea, aproape la picioarele lui.
Pavel Andreevici era nedumerit. Acum nu mai putea vedea ce face fetiţa şi
abia îşi stă-pânea dorinţa de a se întoarce, ca s-o poată urmări. Aştepta plin de
curiozitate.
Se auzi un zăngănit de monezi, care cădeau pe covor.
Pavel Andreevici tresări şi pricepu.
Întâi voi să se scoale, s-o împiedice. Dar ceva îl oprea s-o facă. Stătea
întins şi asculta cum zornăiau monezile în mâinile fetiţei.
„Fură! Hoaţa!” îşi spuse Pavel Andreevici şi simţi că era cu neputinţă de
făcut o legătură între aceste două cuvinte şi fetiţa cu buclele de aur, frumoasa
mică cerşetoare de stradă. Asculta cu încordare prinzând orice zgomot, iar
gândurile îl năpădeau împungân-du-i creierul, ca nişte ace. Apoi o auzi şoptind
încetişor, pentru ea:
— Asta-i o grivnă… Şi asta-i tot o grivnă. Şi asta… Şi asta. Numai ăsta-i
mai mare. Aicea-s treizeci şi cinci de copeici, dacă nu şi mai mult. Oho!… Ei
acum, poftim!… Poate că tot ţi-o fi puţin, hârcă lacomă…!
 Pavel Andreevici se simţea apăsat de-o greutate, de nesuferit şi-şi dădea
seama că trebuie cu orice preţ să curme această scenă. Dar cum? Ce să facă?
Să se trezească? Asta putea speria copilul şi să-1 înnebunească…
Deodată, se auzi din odaia lui Efim, un foşnet urmat de zgomot de paşi.
Pa vel Andree-vici răsuflă uşurat.
— Ei, comedie! Răsună exclamaţia uimită a jui Efim.
Fetiţa nu auzise foşnetul, nici paşii, ci numai exclamarea.
Sări în picioare şi se repezi la uşă. În urma ei se rostogoliră cu un
zăngănit care o dădea de gol, monezile de argint şi de aramă, în uşă, stătea
Efim, cu faţa speriată. Şi fetiţa nimeri drept în braţele lui întinse.
— Unchiule dragai… Strigă fetiţa cu glas rugător şi jalnic.
— Scârbă I şopti glasul gros al lui Efim. Eşti o hoaţă!… Las' că-ţi arăt eu!
În clipa aceea' Pavel Andreevici găsi că venise vremea să intre şi el în joc.
— Efim!… Strigă el ridicându-se de pe canapea, si, apropiindu-se de uşă,
întrebă cu asprime: Ce-i zgomotul ăsta?
— Păi, fură, Pavel Andreevici, bâigui Efim zăpăcit, ţinând vârtos de mână
fetiţa şi ui-tându-se nedumerit când la ea, când la Pavel Andreevici. Fură!
De spaimă şi emoţie fetiţa tremura ca varga şi se lipea strâns de Efim,
căutând să se ascundă de boier.
— Noi, cum s-ar zice, am adăpostit-o, iar dânsa, iaca de ce s-a apucat!
Voia să ne fure. Aşa de mititică!… Ei, ce zici? Un copil. Şj când colo, ca una
mare! Ehei, tu… Tu. Fetiţă rea!… Valeu! Aşa de mică şi să furi! S<* poate una
ca asta?
Pavel Andreevici nu mai avea decât o dorinţă: să se isprăvească cât mai
repede toată istoria asta… De aceea spuse cât mai nepăsător şi cu o grabă
ciudată, care-1 uimi pe Efim mai mult decât toate:
— Uite, ţine o rublă, ia o trăsură şi du-o acasă. Şi cât mai repede… Iar
către fetiţă: Hai, pregăteşte-te şi şterge-o! Şi iarăşi lui Efim: Să nu spui acasă la
ea nimic din ce s-a întâmplat aici. Adică, ştii ce? Mai bine ^pune tot! Mai bine
spune toate aşa cum s-au întâmplat. Hai, pleacă odată!
Efim tăcea şi, uitându-se parcă deosebit de îung la stăpânul său, îşi puse
haina şi începu în grabă sa înfăşoare în zdrenţele ei fetiţa, care tăcea şi se lipea
de el speriată.
— Ei, haide ş-om merge, spuse el după ce o îmbrăcă şi ieşi din odaie,
împingând înaintea lui fetiţa.
Pavel Andreevici tot mai stătea în uşă.
— Birjar!… Auzi el răsunând din stradă. Trăsura hurui şi se opri în faţa
scărilor. Peste o clipă, huruitul înăbuşit se auzi iar, ca o protestare…
Pavel Andreevici intră în odaie, făcu lampa mai mare şi se aşeză la masa
cu obiectele la care, cu cinci minute înainte, fetiţa privise cu atâta jind. Şi îi
păru că obiectele acestea căpătaseră o înfăţişare nouă, necunoscută lui.
Rămase întristat, fără să-şi poată lua ochii de la ele.
— Ei, drăcia dracului! Asta n-ani s-o uit multă vreme, spuse el cu glas
scăzut. Da, multă vreme.
 Se ridică din fotoliu şi se apropie tulburat de fereastră. Noaptea era
întunecoasă şi liniştită. Casele din faţa ferestrei, învăluite în întuneric erau
posomorite şi reci.
— Ce întâmplare ciudată! Şi cit de urâtă! Şopti Pavel Andreevici ursuz,
lipindu-şi fruntea de geamul umed şi rece. Se simţea zdrobit… De multă vreme
se ferea să se apropie de viaţă. Şi crezuse chiar că izbutise şi că viaţa nu-1 mai
putea atinge, nici clinti din nepc, sarea lui faţă de ea. Se crezuse la adăpost d;
gândurile apăsătoare şi de emoţiile care 1-ai: frământat cândva şi pe care le
lăsase departe în urmă… Şi iată că vroiau să-i năpădească iarăşi sufletul. Dacă
nu i 1-au şi năpădit…
— Oare nu e cu putinţă să fii liber? Să nu te simţi silit să faci numaidecât
ceva, să nu te frământe nimic? Oare nu e cu putinţă? Bine, dar atunci e curată
robie! Îşi şterse cu mâna fruntea jilavă şi măsură cu paşi mari odaia. Poate că
nervii mei… E oare numai o chestiune de nervi?… Care o să treacă curând?…
Pendula ticăia repede şi tare. În odaie era pustiu, rece şi o linişte adâncă, o
linişte cura nu mai fusese acolo niciodată.
Traducere de
VELISAR TEODOREAK i ADA STEINBERG
Marea nemărginiţii freamătă potolit de-a lungul ţănuuJui. Blmdă,
argintie, a adormit în/. Are în revărsarea a I. Bas trio şi strălucitoare a Junei,
una cu cerul azuriu de miazăzi. Şi aşa cum stă, cufundată în. Somn adânc, se
oglindesc în ea vălurile străvezii, pufoase, ale norilor nemişcaţi, care Insă să se
întrevadă horbota de aur a stelelor. Cerul se lasă parcă tot mai jos. Dornic să
înţeleagă şoapta valurilor neastâmpărate, ce se caţără alene pe ţărm. Munţii, pe
care urcă copaci schilodiţi de crivăţ, îşi reped din loc în Joc vârfurile, în pustiul
albastru de deasupra lor; siltiietele colţuroase Ji s-au rotunjit, în învelişul
pâclei <: i) de şi dezmierdătoare a nopţii sudice.
G Moş, A?'j) ip şi T^ic r°pwrure rg.sn
O -i r.
— VTV. HJ
8^ „P e; rU9A il: ssps
°P? Rnm rP,] T ^. Nauni „, s rrrrrro _ ' inr^s no BâPri; r '
— Îr^uim „-' -fB [r? Qiiri
Marea aciirn întunecata, puternic desfăşurată în avântul ei, se
înseninează pe alocuri acoperindu-se cu ochiuri luminoase, aruncate într-o
doară de lună. Aceasta s-a ivit lin de după vârfurile zimţate ale munţilor şi
acuiri îşi revarsă gin di tor lumina peste apă – care drept întânipinare, oftează
încet -~ peste tarn. Şi peste stânca lingă care stăm.
— Ragiiim!… Spune-mi un basm.,. Îl rog eu pe moşneag.
— De ce? Întreabă Kaghim, fără să-şi întoarcă spre mine capul.
— Aşa! Îmi plac basmele tale.
— Ţi le-am spus pe toate… Altele nu mai ştiu…
Moşneagului îi place să se lase rugat. De aceea îl şi rog.
— Vrei să-ţi spisn un câniee veclii^ se îndu plecă Raghim.
— Da, vreau să aud cânteeul veclti; şi Ra ghim îşi începe povestirea, pe
un ton de reci tativ trist, siâindu-se sa păstreze ritmul er af>t de straniu.
 T, Departe-n munte, pe un prag de râpă, se aciuase fricosul şarpe,
privind spre mare.
„Urca spre ceruri, din munţi dogoarea, iar jos în soare, albastre valuri
loveau în st în că., „Din fundul râpii, ţâşnind în beznă, gonea la vale, purtând
pietrişul, torentul rece…
„Şuvoiul aprig săpase steiul, şi alb de spumă/vâenea în rnare, urlând
sălbatic.
„Deodată însă, cu ţipăt jalnic, căzu din ceruri, rănit de moarte, viteazul
Şoim…
„Izbindu-şi pieptul de colţi de cremeni, se zbătea bietul, plin de mânie
neputincioasă…
„înmărmurise fricosul Şarpe; dar înţelese că zburătoarea trăgea să
moară…
„Târându-şi trupul spre Şoim, îi spuse c-un Şuier rece, privindu-1 ţintă:
„Ce, eşti pe moarte?„ „Da„ mor! Răspunse pasărea mândră su-flând cu trudă.
Dar ştiu ce-i viaţa şi fericirea! Luptat-am straşnic, văzut-am cerul… Tu,
niciodată, sărman de tine, nu~l vei atinge!” „Dar ce e cerni? Un gol, şi atât
doar? Nu mă atrage! Aici mi-e bine… E cald şi jilav!” „Şi-n gând îşi spuse: „Ori
zbori spre ceruri, ori te târăşti. Sfârşitu-i unul: praf şi ţărână”.
„Deodată însă din amorţire se smulse Şoi-nml rotindu-şi ochii prin
văgăună.
„Din st încă sură cădeau broboane şi-n umbra râpii zăduf şi jilav era, şi
muced, „Şi cu mânie strigă, şi jale; „ <O dată încă, măcar o dată în cer să îunec!
Să-mi strâng vrăjmaşul la piept, cu sete… În al meu sânge să se înece! O
fericire…!” „Plin de uimire Şarpele-şi spuse: „ „De bună seamă-i plăcut
văzduhul dacă el, Şoimul, îl tot jeleşte!” „încearcă, zise el zburătoarei, de
muchea râpii să te apropii, şi-n jos te aruncă!” „ „Te-o ţine poate aripa dârză, să
te avânţi iarăşi spre zarea albastră ce-ţi este dragă„, „Cu ţipăt firav, se smulse
Şoimul şi greu se trase pe mâzga pietrei alunecoase.
„Bătu din aripi cu ochii flăcări… Şi de pe muche în hăul negru îşi dete
drumul.
„Dar ca o piatră, căzu viteazul din st în că-R stânca, frângându-şi aripi,
pierzându-şi pene., „Şuvoiul rece-1 spălă de sânge şi-1 duse-n grabă în giulgiu
de spumă spre largul mării…
„Talazuri triste izbeau în stânca cu vuiet jalnic… Şi leşul firav pieri în
zare…
' 'l!
„în văgăună, nătângul Şarpe gândea la moartea semeţei păsări.
, Privi înaltul ce-alintă ochii cu visul veşnic al fericirii.
, „Ce-a văzut Şoimul în golul ăsta fără dk margini? De ce fiinţe atât de
stranii te tulbur încă şi după moarte, cu a lor sete de zboruri mândre? Ce-p fi
acolo? Să. Aflu toate – şi ec putea-voi – cercând spre ceruri să zbor o dată, „Inel
se strânse şi către soare ţâşni năprasnic, cordea îngustă, strălucitoare.
„ „Nu zbori când scris ţi-e târâş să luneci! „…, Uitând de-aceasta, căzu pe
pietre, dar nu se frânse, ci prinse-a râde…
 „ „Deci -iată taina mândre l or zboruri! E doar cădere!… Ciudate păsări!
Pământul ăsta necunoseându-1, străbat văzduhul şi viaţa cată-n pustietatea
dogoritoare. Deşert e cerul şi sterp ca piatra. Lumina multă, dar hrană nu e,
nici trainic reazim. De ce mândrie? De ce dojana? Vor din trufie să-şi facă
mască oarbelor doruri? Vor să-şi ascundă cu vorbe goale netrebnicia în faţa
vieţii? Ciudate păsări!… Nu m-amăgeşte a lor minciună! Vă-z. Ut-arn cerul cel
plin de taine şi-acurn ştiu totul! Prin el zburat-am şi măsurat-arn ale lui
margini, şi-n prăbuşire nu mi-am frânt trupulsânt şi mai tare. Iar cei ce nu pot
iubi pămân-tul îşi mint lor înşişi. Eu adevărul cunosc prea bine. Nu mă mai
mişcă a lor chemare. Fiu al ţărânei, trăiesc prin ea”.
„Semeţul Şarpe pe stânca goală, colac se strânse.
„Sclipea-h văpaia luminii marea şi răzvrătitele valuri grele loveau în mal.
„Un imn de slavă păsării rnândre urca puternic din al lor vuiet; stâncile
sure şi cerul, 'naltul, se-nfiorau: „Slavă, o, slavă celor viteji!
„A lor nebunie e-a vieţii raţiune!
„în crâneenâ lupta cu duşmani puternici, jertfitu-ţi-ai viaţa, o, mândrule
Şoirn! Da? V rom ea veiii-vă când beznele vieţii vor fj sf îşiate; scântei scăpară-
vor din sângele tău Şi-n dârzele inimi atunci s-o aprinde o set* adâncă de
libertate şi de lumină.
„Răpus eşti, sărmane! Dar vei rămâne puru rea pildă celor viteji, mândră
chemare spn? Libertate şi spre lumină.
„Slavă, o, slavă celor viteji!”
Întinderea de opal a mării tace, valurile şuşotesc melodios prin nisip…
Tac şi eu, privind spre zarea sidefie. Pe apă luna aruncă din ce în ce mai multe
pete argintii… Ceau-riaşul nostru începuse să bolborosească încet.
Unul din valuri se rostogoleşte vesel pe mal şi se năpusteşte spre
Raghim, fâsâind obraznic.
— Ce vrei?… Du-te! Îi face Raghim semn cu mâna şi valul alunecă supus
înapoi în mare, îl văd pe Raghim vorbindu-Ie valurilor, ca unor fiinţe şi lucrul
acesta nu mi se pare nici caraghios, nici înfricoşător. Totul în jurul trăieşte,
totul e blând, alintător. Marea răsuflă stăpâttit, şi în adierea proaspătă pe care
o trimite munţilor, încă nerăcoriţi de arşiţa zilei, se simte o putere uriaşă ţinută
strâns în frâu. Pe cerul sineliu, arabescurile de aur ale stelelor vorbesc despre
ceva solemn, ceva ce încântă sufletul şi tulbură mintea cu dulcea făgăduială a
unei revelaţii.
Totul a aţipit, dar din această aţipire se desprinde o încordare uşoară, şi
ţi se pare că în clipa următoare totul se va trezi şi va începe să răsune dintr-o
dată într-o armonie desăvârşită de sunete nespus de dulci. Aceste sunete vor
povesti de tainele lumii, deslu-şindu-le mintii, apoi vor stinge mintea, ca pe un
foc de nălucă, şi vor lua cu ele sufletul, sus în hăul albastru întunecat unde
horbota stelelor îi va ieşi în întâmpinare, vibrând şi ea de melodia minunată a
revelaţiei…
Traducere de ANDA BGLIHJR
Poveste de Crăciun
O tradiţie veche vrea ca în povestirile de Crăciun, un anumit număr de
copii săraci să moară în fiecare an, îngheţaţi. Băieţelul sau fetiţa din orice
istorioară de acest soi, ce se respectă, trebuie neapărat să stea în faţa
ferestrelor unei case bogate, fascinaţi de pomul de Crăciun strălucind într-o
încăpere luxoasă, pentru ca până la urmă să îngheţe, după ce sufletele lor vor fi
trecut printr-un zbucium lung şi amar.
Apreciez intenţiile bune ale autorilor acestor povestiri de. Crăciun, cu
toată cruzimea de care fac dovadă faţă de personagiile lor; ştiu că ei îi fac să
îngheţe numai din dorinţa de a le aminti copiilor bogaţi existenţa celor lipsiţi, în
ceea ce mă priveşte însă, nu m-aş încumeta să las să piară de frig un singur
băieţel sau o singură fetiţă săracă, chiar într-un scop atât de respectabil…
E adevărat că n-am îngheţat niciodată şi nici n-am asistat la îngheţul
vreunui băieţel sau al vreunei fetiţe sărace, şi m-aş teme să spun lucruri
caraghioase descriind o senzaţie pe care nu o cunosc… Unde mai pui că e
neplăcut să ucizi o fiinţă, vie pentru a reaminti de existenţa ei unei alte fiinţe
vii…
Iată de ce îmi place mult-mai mult să vorbesc despre un băieţel şi o fetiţă
care n-au îngheţat.
Era pe la orele şase, într-o seară de Crăciun. Vântul sufla, stârnind ici-
colo nouraşi străvezii'de zăpadă. Ca nişte văluri uşoare, gingaşe ale căror
contururi ochiul anevoie le putea prinde, zburau peste tot prinzând în hora lor
trecătorii grăbiţi şi înţepându-le o-brajii cu mii de ace îngheţate sau încurcân-
du-se în boturile cailor, care sforăiau zgomotos, scoţând pe nări volburi de
aburi calzi… Firele de telegraf presărate cu chiciură păreau nişte şireturi de
pluş alb… Pe cerul sticlos scânteiau puzderie de stele, Sclipirile lor erau atât de
vii încât ai fi zis că în vederea acelei seri, o mână harnică le lustruise cu o perie
şi cu cretă, ceea ce, fireşte, nu se întâmplase.
Pe stradă era larmă şi multă forfotă. Caii mergeau la trap. Pietonii
treceau, unii grăbiţi, alţii alene, şi această deosebire provenea, desigur, din
faptul că primii aveau treburi şi griji de tot soiul, sau erau lipsiţi de paltoane
călduroase, pe când ceilalţi nu aveau nici un fel de treburi.
— Nici griji, şi erau înfofoliţi nu numai în paltoane, dar mulţi chiar în
blănuri, La picioarele unuia din acei domni lipsiţi de griji, dar posedând o blană
cu guler bogat, şi care păşea încet şi grav, se rostogoliră două ghemotoace mici
de zdrenţe şi, sucindu-se în faţa lui, îngânară cu glasuri plângăreţe, pe două
voci:
— Conaşule… Scâncea glasul limpede ai fetiţei.
~ înălţimea-voastră, o îngână glasul răguşit al băiatului.
— Fie-vă milă de nişte copii săraci.
— O copeică pentru o pâinişoară! De sărbătoare! Încheiară amândoi
împreună.
Erau personagiile mele – copiii săraci. Băieţelul se numea Mişca Bubuliţă
şi fetiţa Catca Pistrui…1
Domnul păşea înainte, dar ei se învârteau în jurul picioarelor sale,
tăindu-i într-una drumul. Catca, înnecându-se de emoţia aşteptării, repetă
mereu cu glas aproape şoptit: „Da-ti-neeî”, pe când Mişca făcea tot ce putea ca
să-1 încurce cât mai mult în mers.
 Şi iată că domnul, plictisit se vede, îşi descheie în cele din urmă blana,
scoase punga şi apropiindu-şi-o de nas, începu să sufle greoi. Apoi scoase o
monedă şi o băgă într-una din minutele murdare care se întindeau spre el.
Cele două ghemotoace de zdrenţe se făcură pe loc nevăzute din calea
domnului cu blană, ascunzându-se în umbra unei porţi mari, unde,
1 Nedorind să indispun publicul bine crescut, propan să schimbăm
numele personajelor mele în acelea de Mickel şi Cathe-rine. (n, a.) lipindu-se
unul de altul se uitară un timp tăcuţi într-o -parte, şi într-alta a străzii.
— Nu ne-a văzut împeliţatul!… Şopti cu un ton: triumfător şi răutăcios
micuţul Mişca.
— S-a dus înspre birjari, după colţ… Răspunse fetiţa. Da cât ţi-a dat
boierul?
— Zece copeici! Zise Mişca cu un aer indiferent.
— Şi cât s-a adunat?
— Şaptezeci şi două de copeici!
— Ţii, atât de mult! Când mergem acasă? E frig.
— Las-că ai tot timpul! Zise Mişca nepăsător. Da ia seama, nu te băga
aşa deodată; o să ne vadă gardistul – ne ia banii şi ne mai trage şi o chelfăne-
ală… Uite, pluteşte un şlep! Dă-i!
Şlepul se dovedi a fi o doamnă îmbrăcată cu o capă; se vede că Mişca era
un băiat foarte obraznic, prost crescut şi nerespectuos faţă de oameni mai în
vârstă.
— Milostivă doamnă… Se tânguia el.
— Daţi-ne în numele lui Hristos!… Îi ţinea Catca isonul.
— Ne-a dat trei copeici! Mare scofală! Păpuşa dracului!… Mormăi supărat
Mişca şi dispăru din nou în pragul întunecos al porţii.
Între timp, pe stradă zburau mai departe nouraşi Tişori de zăpadă, iar
vini ui se făcea tot mai rece şi mai pătrunzător. Stâlpii de telegraf vuiau
înfundat, zăpada scârţâia ascuţit sub tălpile săniilor şi de undeva departe porni
un râs proaspăt şi zglobiu de femeie. Ce zici, oare mătuşa Anfisa iar o sa se-
mbete? Întrebă Catca, zgribulii) du-se şi lipindu-se şi mai strâns de tovarăşul
ei.
Ei şi! De ce nu? Las-să se-mbete… Răspunse Mişca cu multă siguranţă.
Spulberând zăpada de pe acoperişuri, vân-tul începu să fluiere încet o
arie de Crăciun şi undeva scârţâi o poartă. Apoi se auzi zăn-gănitul unei uşi cu
geamuri şi un glas sonor strigă:
— Birjar!
— Hai acasă! Propuse Catca.
— Na! Ai şi început să te sclifoseşti… Se supără Mişca cel serios. Şi ce te
aşteaptă acasă?
— E cald., lămuri ea scurt.
— E cald! O maimuţări băiatul. Şi daca se adună cu toţii şi ne pun să
jucăm, îi bine? Sau ne îmbată cu votca., iar vărsăm… Ai nimerit-o şi tu,
acasă…!
 Şi-şi vârî mâinile în mâneci cu aerul unui om care ştie ce spune şi este
ferm convins că priveşte lucrurile cum trebuie. Fetiţa căscă plângăreţ şi se
ghemui în colţul celălalt al porţii.
— Taci din gură… Dacă ţi-e frig mai rabdă şi tu… Nu-i nimic! O să ne
încălzim noi sufleţelul, soro… Ştiu eu ce spun! Eu vreau să…
Se întrerupse pentru a aţâţa curiozitatea tovarăşei sale faţă de ceea ce
voia el. Dar Catca zgribulindu-se tot mai mult, nu manifesta nici un fel de
interes. Atunci Mişca, oarecum alarmat, o preveni:
— Ia vezi. Să nu adormi că îngheţi! Ca-tiuşca?!
— Nu., mai pot. Răspunse ea clănţănind din dinţi.
Dacă Mişca n-ar fi fost cu ea, poate că af fi îngheţat; dar acest ştrengar
încercat era hotar ît s-o împiedice să facă un lucru atât de obişnuit în
povestirile de Crăciun.
— Scoală-te! Dacă stai jos, e mai rău. Cind stai în picioare eşti mai mare,
şi gerului îi e mai greu să te cuprindă. Cu un om mare… N-o scoate la capăt.
Uite, cailor, bunăoară, nu le e frig niciodată. Omul însă e mai mic deeât un
cal… de aceea îi e frig… Hai, scoală-te! Mai adunăm până la o rublă, şi-o
ştergem!
Catca se sculă în picioare, scuturată toată de un tremur mărunt.
— Tare-i frig… Şopti ea încet.
Se lăsa într-adevăr un frig din ce în ce mai aspru. Nouraşâi de zăpadă se
preschimbau treptat în vârtejuri dese. Viscolul le plimba pe străzi, aci
răsucindu-le în coloane albe, aci împânzindu-le în văluri mari, bogate, bătute
în nestemate… Era plăcut să le priveşti încolăcindu-se în jurul felinarelor sau
fluturmd în dreptul vitrinelor puternic luminate. Se aprindeau atunci în
sumedenie de scântei multicolore şi îţi luau ochii cu strălucirea lor rece.
Dar, oricât de frumoasă ar fi fost priveliştea aceasta, ea nu interesa
câtuşi de puţin pe micii eroi ai povestirii mele.
— Ia te uită!… Zise Mişca, scoţându-şi nasul din ascunzişul lui. Vin! O
droaie întreagă!… Nu te lăsa, Catca!
— Fie-vă milă!… Începu fetiţa cu glas tremurând. Şi întretăiat
rostogolindu-se în stradă.
— Faceţi pomană unor… Fugi, Catiuşca! Ţipă ascuţit Mişca.
— Derbedeilor! Am să vă!… Strigă cu glas şuierător un poliţist înalt, ieşit
ca din pământ.
Dar copiii nu mai erau nicăieri. Se rostogoliseră, cât ai clipi din ochi, ca
două mingi mari, zdrenţăroase, şi se făcuseră nevăzuţi.
— Au şterso diavolii! Mormăi pe nas poliţistul, şi, privind de-a lungul
străzii, zâmbi fără răutate.
Iar diavolii fugeau şi râdeau. Catca, în-curcându-se în poala zdrenţe l or
ei, cădea mereu strigând:
— Doamne! Iar… Si, seulându-se, se uita înapoi cu frică şi totuşi râzând.
— Ne prinde…?
Mişca râdea cât îl ţinea gura ţinându-se de coaste şi încurcându-se
mereu în picioarele trecătorilor care îi dădeau bobârnace.
 — Ajunge… Ce dracul… Ia uite. Cum se dă de-a dura!… Proasto! Buf…
Doamne! Buf din nou! Să te prăpădeşti de râs!…
Căzăturile Câtcâi îi stârniseră voia bună.
— De-acu nu ne mai prinde. Hai, mai încet! Ăsta nu-i om rău… Cel de-
atunci – ţi-aduci amintea dat să fluiere… Am fugit şi am nimerit cu capul drept
în burta unui paznic,. M-am şi. Izbit cu fruntea de ciocănaşul cu care loveşte în
scândură…
— Da, da, ştiu. Îţi ieşise chiar un cucui.,., şi Catca se porni din nou pe
un râs vesel.
— Ei, ajunge acum! Zise Mişca serios. Destul. Ascultă…
Mergeau alături unul de altul, cu pasul tacticos al unor oameni serioşi şi
năpădiţi de griji.
— Te-am minţit adineauri… Boierul ne-a dat douăzeci de copeici… Mai-
nainte te-am minţit,., ca să nu zici că e vremea să ne ducem acasă, Azi a fost o
zi tare bună! Ştii cât am adunat? O rublă şi cinci copeici! E mult!
— Da-a! Şopti Catca. Cu asta am putea cumpăra chiar o pereche de
pantofi… Dac-am merge la talcioc…
— Pantofi! Pantofi am să-ţi fur eu… Numai să ai răbdare… De mult am
ochit o pereche… Ai să vezi, am să-i şterpelesc… Da acum, uite ce,. Mergem la
cârciuniă. Înţelegi?
— Mătuşa o să afle iar şi o să ne tragă o mamă de bătaie… ca. Şi atunci!
… Zise Catca gânditoare, dar în tonul ei se simţea totuşi o notă de bucurie la
gânduî căldurii apropiate.
— Bătaie? Nicidecum! O să alegem, soro, o cârciumă în care nu ne ştie
nimeni.
— Poate aşa!… Şopti Catca cu o licărire de speranţă.
— Întâi şi întâi luăm o litră de cârnat – opt copeici; o jumătate de chil de
pâine albă – cinci copeici… Va să zică… Treisprezece! Apoi câte o plăcintă cu
foi, de trei copeici… Două plăcinte – şase copeici; fac nouăsprezece! Apoi pentru
două ceaiuri-şase copeici… Fac douăzeci şi cinci! Asta-i! Şi mai ram în…
Mişca tăcu şi se opri. Catca îl privea întrebător şi serios.
— Parca-i cam mult… Zise ea cu sfială.
— Taci din gură; Aşteaptă., Nu-i de loc prea mult… E chiar prea puţin.
Mai mân-căm opt copeici… Treizeci şi trei! Să ne saturăm! O dată-i Crăciunul!
… Va să zică ne rămân… Dacă-s douăzeci şi cinci de copeici… Optzeci de
copeici… Iar dacă-s treizeci şi trei… Şaptezeci şi ceva! Vezi că e destul? Ce-i mai
trebuie vrăjitoarei?… Hai!… Mişcă mai repede!
Luându-se de mână, începură să alerge pe trotuar. Fulgii li se topeau pe
obraji, orbin-du-i. Câteodată un nor de zăpadă acoperea pe cei doi copii cu un
văl străveziu pe care ei îi şi rupeau în avântarea lor grăbită spre hrană şi
căldură.
— Ştii ce, începu Catca gâfâind, fă cum vrei… Dar daca află mătuşa am
să-i spun că tu ai născocit totul… Cum vrei! Că tu tot fugi şi scapi, dar de
mine-i vai şi amar. Pe mine când pune gheara mă bate rău de tot…
Nu mă are la inimă… Aşa ca să ştii că-i spun, bagă de seamă…!
 — Bine! Spune-i! Se învoi Mişca. Are să mă bată, dar trece şi asta… Nu-i
nimic… Spune-i.
Era cuprins de o mândră nepăsare şi păşea cu capuî dat pe spate,
fluierând. Faţa-i era slabă, cu ochi ştrengăreşti, uscaţi cum nu j prea întâlneşti
la copii şi un nas ascuţit, puţin coroiat.
— Uite o cârciumă… Încă una f Unde intrăm? În cea mai mică. Dar mai
întâi la prăvălie… Hai, ce stai?
Şi, după ce cumpărară în prăvălia vecină tot ce hotărâseră înainte,
intrară în cârciuma cea mică.
Iss într-o cămăruţă plină de abur, fum şi miros acru, ameţitor, în pâcla
deasă, fumurie, şedeau în jurul meselor birjari, soldaţi şi tot soiul de golani, iar
printre mese forfoteau chelnerii de o murdărie respingătoare. Cu toţii cântau,
zbierau şi suduiau”.
Mişca chiti cu ochi ageri o masă liberă, într-un colţ, şi, strecurându-se
îndemânatic, se îndreptă spre ea, apoi se dezbrăcă repede şi se duse la bufet.
Catca începu şi. Ea să se dezbrace privind cu sfială în jurul ei.
— Moşule! Zise Mişca bufetarului. Aş lua două ceaiuri.' şi bătu uşor cu
pumnul pe bufet.
— Ceai vrei? Poftim f Ia-! E singur… Şi du-te după apă clocotită… Bagă
de seamă să nu spargi nimic. Că altfel îţi arăt eu…!
Dar Mişca se şi repezise după apa clocotită.
Câteva clipe după aceea şedea tacticos cu tovarăşa sa la masă, şi,
lăsându-se pe speteaza scaunului cu ifosele unui camionagiu care a avut o zi
bună, îşi răsucea cu băgare de seamă o ţigară de mahorcă, Catca îl pri-
(B^^^^^^ vea cu respectul cuvenit priceperii sale de a se purta într-un
local public. Ea tot nu se putea obişnui cu larma asurzitoare a cârciu-mii şi în
sinea ei tot aştepta mereu să fie „daţi afară” sau să li se întâmple ceva şi mai
rău. Dar nu voia să-şi arate faţa de Mişca toarnă ei ascunsă şi, netezii) du-şi cu
minutele părul de culoarea cânepei, îşi dădea silinţa să privească în jurul ei cu
un aer independent şi firesc. Din cauza acestei sforţări obrajii ci murdari se
înroşiseră, iar ochişorii ei albaştri se închideau pe jumătate într-o privire
tulburată. Mişca o dăscălea tacticos, silindu-se să imite prin felul lui de a vorbi
pe rândaşul Signei, om foarte serios, cu toate c fi era mare beţiv şi că făcuse de
curândtrei luni de închisoare pentru furt.
— Uite, tu bunăoară te miorlâi… Aşaa, fără nici o socoteală. Unde ţi-e
folosul? „Da-ţi-ne, da-ţi-ne”. Ce, aşa se face treabă? Trebuie să te bagi sub
picioarele trecătorului… Să faci aşa fel ca să-i fie frica să nu cadă peşti tine…
— Aşa am să fac… Se învoi smerit Catca
— Aşa-al.,. Dădu din cap cu un aer grav tovarăşul ei. Aşa şi trebuie. Dar
mai e ceva: dacă bunăoară mătuşa Anfisa., Dar mai întâi cine~i mătuşa Anfisa?
… O beţivă! O… Şi Mişca lămuri pe faţă ce mai era cu mătuşa Anfisa.
Catca dădu afirmativ din cap, fiind-cu totul de acord cu definiţia dată de
Mişca.
— Tu să n-o asculţi… Dar uite cum trebuie să faci. Să-i spui de pildă aşa:
eu, mătu-şico, nu fac nimic, eu vreau să-ţi dau ascultare., Să-i închizi
adicătelea gura aia mare, Pe urmă faci ce vrei,. Asta-i…!
 Mişca tăcu şi se scarpină grav pe. Burtă, cum făcea întotdeauna Signei
când termina un logos. Nemaigăsind alt subiect de conversaţie, clătină din cap
şi zise:
— Hai să mâncăm…
— Hai! Se învoi Catca, care măsura de mult cu o privire lacomă pâinea şi
cârnatul.
Şi începură să mănânce în pâcla umedă, rău mirositoare a cârciumii,
prost luminată cu lămpi înnegrite de funingine, în larma sudălmilor cinice şi a
cântecelor. Mâncau am în doi cu pofta,. Aşezaţi, tacticos, ca nişte adevăraţi
gastronomi. Iar când Catca, greşind cadenţa, rupea lacom cu dinţii o bucată
mai mare, ceea ce făcea să i se umfle obrajii şi să i se holbeze caraghios ochii,
Mişca mormăia grav şi batjocoritor:
— Ia uite, maică, parcă se bat turcii la gura ei!
Iar Catca ruşinată de astfel de aprecieri, se silea înecându-se aproape, sa
înghită cit mai repede mâncarea atât de gustoasă.
Şi asta-i tot. Acum pot să-i las liniştit *a-şi termine seara de Crăciun. Ei
mi vor iugheţa, credeţi-mă! Smt la adăpost. De ce i-aş face să îngheţe?
De altfel găsesc că e cu totul lipsit de noimă să f aci să îngheţe nişte copii
care au toate posibilităţile să piară într-un fel mai simplu şi mai natural.

SFÂRŞIT