Genuri și specii populare

în literatura pentru copii

 I. Genuri și specii populare
Genul liric Genul epic Genul dramatic Genul aforistic
• doina a) în versuri: Capra; proverbul;
• colinda (propriu- • balada, Țurca; zicătoarea;
zisă) • legenda, Brezaia; ghicitoarea/cimilitura.
• sorcova • poezia Vicleimul;
• cântecul de obiceiurilor Viflaimul;
leagăn a) în proză: Cerbul;
• cântecul istoric • legenda, Ursul.
• cântecul de joc • basmul,
• strigăturile • snoava,
• povestea.
 1.1. Genul liric
1.1.1. Doina este „cântecul specific al poporului român, exprimând
melancolia nici prea grea, nici prea uşoară a unui suflet care suie şi coboară
pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi...” (Lucian Blaga),
„de o vechime imemorabilă”.
- melancolie profundă;
- înstrăinarea;
- iubirea;
- existența umană;
- dorul de mamă;
- haiducia;
- relația om-natură.
- rimă variată: 5-6, 7-8 silabe; rimă în asonanță, limbaj profund expresiv.
„Amărâtă turturică, (- inversiunea)
O! sărmana, vai de ea! – exclamații retorice (utilizarea interjecțiilor;
caracter confesiv; marcă a subiectivității)
Cât rămâne singurică (diminutiv)
O! sărmana, vai de ea! – latimotivul – amărâta turturea
Zboară tristă prin pustie
O! sărmana, vai de ea!
Mai mult moartă decât vie. – op. viață – moarte (- comparația)
Cât trăieşte tot jeleşte, - existență suferindă – jelește
Cu alta nu se-nsoţeşte.
Trece prin pădurea verde (vitalitatea, natura),
Dar ea pare că n-o vede.” (Doină. Turturica - fragment)
 1.1.2. Cântecul de leagăn
• conţinut limitat ca tematică, exprimat în forme simple, de o forţă emotiv ă impresionant ă,
exprimand aşteptările şi speranţele mamei legate de viitorul copilului
„Cântecul de leagăn a luat naştere din necesitatea practică de a crea o atmosferă de calm, de
monotonie, necesară adormirii copilului mic. Procedeele şi mijloacele de expresie poetico-muzicale,
caracterizate prin simplitate şi muzicalitate, cu bogate valori afective, dovedesc experienţa de
veacuri a poporului, care a observat efectul liniştitor al ritmurilor kinestetice (leg ănatului) şi
muzicale.” (ILR, 1964)

a. „Nani, nani, (cuv. lbj infantil) copiliţă (diminutiv – hipocoristic = alint),

Draga mamii garofiţă,
Că mama te-a legăna
Şi pe faţă te-a spăla
Cu apă de la izvoare
Ca să fii ruptă din soare.” (Cântec de leagăn)
b. „Nu te teme tu de zmei
I-o goni mama pe ei,
Nu te teme de moroaie,
Cârtiţoi şi cârtiţoaie (-oi, -ioaie – s. augmentativ)
Că le dă mama bătaie.” (Cântec de leagăn)

1.1.3. Cântecul istoric = specie hibridă, care oscilează între baladă,

cântecul voinicesc-haiducesc şi cântecul propriu-zis, motivul iniţial
constituindu-l faptul istoric, dar eroii sunt evocaţi, de cele mai multe ori, liric.
- erou din istorie;
- evenimente istorice;
- caracter puternic;
a. „Om ca Iancu n-au mai fost,
C-o pus iobăgia jos
Pân’domnii de seamă-o băgat,
Iobăgia o-ngropat.”

b. „Vlaicule, pui de ţăran,

Dumnezeu ţi-a dat un plan
Ca să-ţi faci aeroplan.
Tu, noaptea, cand te culcai,
Tot aeroplan visai,
Te sculai şi le făceai
Şi peste Carpaţi zburai...”
1.1.6. Cântecul de joc este acel text poetic care se cantă pe melodiile anumitor dansuri
populare.
a. „Joacă-mă, bade, să-mi placă,
Că şi io-s fată săracă, Joacă-mă
să fiu jucată,
Să iţi pomenesc odată. Ori
mă joacă cum ii lumea, Ori
te lasă la minunea.” (alegerea)

b. „ Foaie verde, spic de grâu,

Irindeaua sus la brâu. Şi-o
pană de porumbiţă. Şi la
stânga, fa, fetiţă.”
 1.1.7. Strigăturile (atestate încă din 1780 de Samuil Micu) = obicei al românilor de a
„striga” la joc.
• ţipături, ţipurituri, iuituri, ciote, strigete, chiuituri, descântece (cu sensul de „poezie fără însoţire
muzicală”)
a. „Numai lin şi lin şi lin,
Ca soarele prin senin, Ca
luna prin nourele, Ca
dorul mandruţii mele.”

b. „Nu ştiu, lună-i ori lumină,

Ori mândruţa-i prin grădină?
Nu ştiu-i lumină ori lună,
Ori mândra-i cu voie bună?”
c. „Unde şede urâtul,
Se-nnegreşte pământul;
Unde şede dragostea,
Se-nverzeşte pajiştea.”
2. Genul epic
cf. gr. epikos = povestire
gânduri, idei, sentimente – în mod indirect –

• 2.1. Legenda (cf. lat. lego-, ere = a citi, legenda = care trebuie citit)
Narațiune în proză sau în versuri în care se prezintă (se explică)
geneza unui lucru, unui stat, unei ființe, pe baza îmbinării elementelor de
realia cu cele fantastice sau miraculoase.
a) caracter istoric;
b) caracter mitic;
c) teme diverse – iubirea, natura, istoria, moartea etc.
d) motive literare – variate – patriotismul, eroul, tradițiile etc.
e) simbolistică profundă.
 Legenda rândunicii
• A) Se zice că pe când Iisus era copil, locuind în Nazaret, se juca împreună cu alți copii de vârsta lui,
făcând păsărele din lut. Le așeza pe malul râului, cu aripile întinse, bucurându-se. Un fariseu a trecut pe
acolo și L-a întrebat cu răutate:
• – Ce faci acolo, copil rău ?
• Iar când fariseul a vrut să sfărâme păsările din lut, Iisus le-a atins cu mâinile Sale micuțe, plin de grijă și
dragoste. Păsările au prins viață și au zburat, fără ca fariseul să le poată distruge. Ele s-au transformat în
rândunele, având la început culoarea cenușie. Au zburat pe acoperișul unei case, unde și-au făcut cuib. De
atunci au obișnuit să-și clădească cuib la casele oamenilor.
• Mai târziu, când Iisus a devenit bărbat și a fost dus pe Golgota, pentru răstignire, păsărelele
credincioase L-au urmat cu strigăte de durere. Nu știau cum să-L ajute și au început să-I
smulgă spinii din coroană, care se înfigeau pe fruntea dumnezeiască. Atunci când Iisus a murit
pe cruce, rândunelele au plâns și au îmbrăcat o haină de doliu: culoarea lor s-a schimbat, din
cenușiu în negru.
• Se mai zice că, fiind Iisus pe cruce, Îi era tare sete. Însă un soldat nu i-a oferit decât un
burete înmuiat în oțet, din care Domnul nu a luat. Văzând aceasta, o rândunică a venit la cruce și
i-a dat din cioc o picătură de apă. Soldatul a observat și a încercat să o săgeteze, fără să
reușească. Rândunica a venit încă o dată, cu a doua picătură. Nici atunci nu a fost nimerită, iar
Iisus ar fi vrut s-o oprească. Dar rândunica a venit și a treia oară, când a fost străpunsă de
săgeata soldatului.
• Mântuitorul a plâns pentru biata pasăre, binecuvântând-o. De aceea, rândunica e considerată în
popor o pasăre sfântă și nimeni nu-i strică cuibul.
 B) Era odată un om bogat şi-avea el trei fete, da băieţi ca să-i pas­că vitele n-avea. Într-o zi s-a
sfătuit el cu fetele ca să pască vitele cu rîndul şi aşa a îmbrăcat-o pe cea mai mare în straie bărbăteşti şi
a trimis-o pe imaş cu cireada de vaci, cai, oi şi de ce mai avea gospodarul. Merge ea cît merge, şi, cînd
ajunge la un pod, vede că-i iese înainte un urs fioros, care mormăie şi se repede la ea în două labe. De
spaimă i-a îngheţat sîngele şi ce să facă ea amu? Întoarce vitele şi le mînă, şi tot le mînă spre casă,
tremurînd ca varga. Tata ei, care s-a prefăcut în urs să vadă ce fire are fetica lui, amu o aş­tepta în poartă,
şi, văzînd cum îi clănţăneau dinţii de frică, o şi întreabă:
— Da ce-ai păţit tu, copiliţă, de plîngi că se scutură cămeşa pe tine?
— Inga ce şi inga cum. Era să mă mănînce un urs şi de-amu poţi să-mi dai aur şi mărgăritare că
nu-ţi mai mîn eu vitele la păscătoare.
A doua zi cu fata cea mijlocie se întîmplă aceeaşi poveste.
A venit, însă, şi rîndul celei mezine. Asta, cînd a ajuns la pod, n-a mai încercat să fugă. A strigat de
pe cal:
— Părinte, părinte, nu mă scoate din minte! Părinte de nu mi-ai fi, cu sabia te-aş hăcui!
Tat-su a zvîrlit pielea de urs, a blagoslovit fata şi acolo, la po­dul cela, s-au despărţit. Tat-su s-a întors
acasă, iar fata a mînat vi­tele la păscătoare. Pe imaş. păscînd vitele, s-a întîlnit cu un alt păstor, care nu
era altcineva decît fratele soarelui. Acela era hiclean şi a început să bănuiască el că feciorul ce păştea
vitele alături, pe imaş, nu era fecior cum îi era portul. Şi ca să poată şti ce şi cum, o tot îmbia ei să se
scalde. Azi aşa şi mîine tot aşa, da fata nu se lăsa amăgită nici în ruptul capului. Atunci flăcăul l-a rugat
pe frate-său să deie o căldură mare, ca să se scalde şi ea. Şi soarele într-o amiază aşa de tare frigea, că
se ciuciuleau şi frunzele de pe copaci.
• 2.2. Basmul popular
Specie în proză a epicii (populare), a cărei narațiune are elemente fantastice,
supranaturale care simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva
fericirii omului;
• polarizarea etică;
• tema – lupta dintre bine și rău;
• personaje pozitive – negative;
• timp și spațiu nedeterminate, vagi;
• limbaj popular.

Exemplu:
• A fost odată ca niciodată; că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele;
de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când
se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne
aducea povești.
• Era odată un împărat puternic și mare și avea pe lângă palaturile sale o grădină frumoasă, bogată de flori și
meșteșugită nevoie mare! Așa grădină nu se mai văzuse până atunci, p-acolo. În fundul grădinei avea și un
măr care făcea mere de aur și, de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după
ce le vedea înflorind, crescând și pârguindu-se, venea oarecine noaptea și le fura, tocmai când erau să se
coacă. Toți paznicii din toată împărăția și cei mai aleși ostași, pe care îi pusese împăratul să pândească, n-
au putut să prinză pe hoți. În cele mai de pe urmă, veni fiul cel mai mare al împăratului și-i zise:
 – Tată, am crescut în palaturile tale, m-am plimbat prin astă grădină
de atâtea ori și am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul
grădinei, dar n-am putut gusta niciodată din ele; acum a dat în copt, dă-mi
voie ca nopțile astea să păzesc însumi, și mă prinz că voi pune mâna pe
acel tâlhar care ne jefuiește.
– Dragul meu, zise tată-său, atâția oameni voinici au păzit și n-au
făcut nici o ispravă. Doresc prea mult să văz la masa mea măcar un măr
din acest pom care m-a ținut atâta sumă de bani și de aceea, iată, mă
înduplec și te las ca să pândești, măcar că nu-mi vine a crede că o să
izbutești.
Atunci fiul împăratului se puse la pândă o săptămână întreagă:
noaptea pândea și ziua se odihnea; iară când fu într-o dimineață, se
întoarse trist la tată-său și-i spuse cum priveghease până la miezul nopții,
cum mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe
picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleși și căzu ca un mort, fără să se
poată deștepta decât tocmai când soarele era rădicat de două sulițe, și
atuncea văzu că merele lipsesc.