Scoala Gimnaziala Deleni

Com.deleni,Jud.Iasi

Prof.Nechita Roxana Elena

1
OPIS

Mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului ……........................................................................3

Compunerea narativă – teme ………………………………………………………………………….5
Categorii semantice ……………………………………………………………………………………6
Compunerea descriptivă – teme ……………………………………………………………………….7
Procedee de expresivitate artistică …………………………………………………………………….8
Opera lirică …………………………………………………………………………………………….9
Grupuri de sunete …………………………………………………………………………………….14
Categorii morfologice. Funcții sintactice …………………………………………………………….15
Pastelul ……………………………………………………………………………………………….17
Semne ortografice și de punctuație …………………………………………………………………..18
Opera epică – cerințe ………………………………………………………………………………...21
Opera epică – texte …………………………………………………………………………………...22
Descrierea literară/artistică – Tabloul ………………………………………………………………..34
Descrierea literară/artistică – Portretul ………………………………………………………………36
Caracterizarea personajului …………………………………………………………………………..39
Subiectiva și predicativa ……………………………………………………………………………..44
Atributul şi propoziţia subordonată atributivă ……………………………………………………….45
Propoziții subordonate ……………………………………………………………………………….46
Sintaxa frazei ………………………………………………………………………………………...48
Propoziții subordonate – Teme ………………………………………………………………………53
Schița …………………………………………………………………………………………………54
Basmul ……………………………………………………………………………………………….55
Fabula ………………………………………………………………………………………………...58
Balada ………………………………………………………………………………………………...60
Textul argumentativ …………………………………………………………………………….……62
Texte literare …………………………………………………………………………………………64
Texte nonliterare ……………………………………………………………………………………..65

2
FIŞĂ DE LUCRU - Mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului

Precizează modul de formare a cuvintelor subliniate:

1.
Biruiţi de osteneală, demoralizaţi de atăta nesucces, au intrat încă odată într-o cafeneluţă, unde
gazul apune după ce a răsărit soarele. (I.L. Caragiale).
2.
Râs, vorbă; şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri şi albe ale
cântăreţei. Ce mâini frumoase! Iar la degetul cel mic, o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea
raza: din înalt, ea se coboară, şi-n clipa ceea degetul fetei părea că fulgeră de focuri. Uimită, mândră,
cântăreaţa se opreşte, frânge cântecul şi se uită cu îngâmfare împrejur.
(Emil Gîrleanu, O rază)
3.
Era un copilaş palid şi mărunţel şi târa pe pământul ravăn nişte ciubote grele ale unui frate mai mare
(…) şi-şi scoase cu anevoie din cap pălărioara veche şi pleoştită ca o ciupercă; (…) apoi,
acoperindu-se, ridică deasupra oilor toiegelul alb, îndemnându-le spre crâng. (M. Sadoveanu)
4.
În jur, orga adormitoare îşi pornise viersetul; şi-n zvonul potolit ce răsărea din tot frunzişul
umbrarului întunecat, se rădica în răstimpuri, în pacea bisericească a înserării, rostul cristalin al
mierlelor. Atunci tot frunzişul se cutremura de parcă era un stol nesfârşit de fluturi verzi-roşietici.
Ici, colo, câte-o frunză slăbită de boarea lui gustar, se-ndrepta scânteietoare spre florile din ierburi.
(M. Sadoveanu)
5.
Făt-Frumos este în mitologia românească personajul-erou pozitiv. Făt-Frumos are toate calitățile
necesare unui erou: curajul, dreptatea, tăria fizică și spirituală, inteligența, dragoste neclintită. Făt-
Frumos are, de asemenea, unele abilități magice. El își respectă întotdeauna jurământul dat
împăratului căruia îi servește. În multe povești, Făt- Frumos trebuie să o elibereze pe aleasa inimii
sale, prințesa Ileana Cosânzeana. Făt-Frumos trebuie să depășească încercări și obstacole peste
capacitățile unei persoane normale, dar el este întotdeauna în măsură să treacă prin toate
dificultățile. Se luptă cu diferiți monștri - șerpi, balauri, zmei și vrăjitoare. El călătorește prin lumea
noastră și prin lumea de jos (tărâmul celălalt) cu calul năzdrăvan care îi dă sfaturi salvatoare.
(http://ro.wikipedia.org)
6.
Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiți, osteniți, aduși de șale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia
își duc puștile cu spăngile ascuțite. Raza îi urmăreşte; ar vrea să se înfăşoare ca o sârmă de aur
împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă
răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc, iscoditori şi crunţi,
înainte, scot puştile, şi-ntr-o clipă, dimpotriva lor alţi oameni se arată. O sclipire: duşmanii se aruncă
unii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat
adineoare poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. (Emil Girleanu, O raza)
7.
Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat. Nu prea era vorbăreţ, dar ştia să spuie destul de bine despre
cele ce văzuse. Avea un chimir nou şi-i plăcea, vorbind, să-şi desfacă bondiţa înflorită şi să-şi
cufunde palmele în chimir. Întorcea un zâmbet frumos ca de fată şi abia începea să-i înfiereze
mustăcioara. Vitoria îl admira din cealaltă parte a măsuţei[...] Afară se vedea pădurea uşor ninsă,
sub un cer albastru şi însorit. (M. Sadoveanu, Baltagul)
8.
Prea mic, când a murit, ca s-o ţin minte, imaginea ei mi-am creat-o mai târziu, în copilărie, după o
fotografie rea şi ştearsă, pe care am înviat-o şi am colorat-o cu tot ce am auzit de la alţii şi cu propria
mea fantezie : o fată tăcută, înaltă, cu părul castaniu, cu ochii căprui. Amintire a unei imagini
arbitrare de altădată, aceasta şi atâta este mama. “
( Garabet Ibrăileanu )

3
FIŞĂ DE LUCRU - Mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului

Identifică în textele următoare cuvinte formate prin derivare, compunere şi conversiune.

1.
Urmând drumeagul şerpuitor, trecurăm de Poiana Mărului şi ne apropiam încetişor de masivul
muntos Piatra Craiului. Se profilau limpede culmile pietroase pe un fundal albastru-verzui. Un râuleţ
cu undele-i înspumate cobora harnic, stropind neîncetat pietrişul de pe mal. În acele zile, grupul
nostru de liceeni de la Colegiul Naţional ,,Radu Negru” se aventura cu elan adolescentin într-o
expediţie ecologică de marcare a locurilor de ocrotire pentru una dintre plantele tot mai rar întâlnite,
floarea-de-colţ.

2.
Pe uşa întredeschisă a intrat un băieţel slăbut care ne-a privit binevoitor şi ne-a vorbit despre
verdele viu al câmpiilor desenate de el.

3.
A fost odată un greieruş foarte harnic. Toată ziua muncea. De cântat nu cânta decât seara
târziu, înainte să se culce, şi dimineaţa devreme, înaintea tuturor. Fiindcă trezea furnicile din somn,
acestea îi vorbeau urât şi îi aruncau cu grăunţe în cap. Dar lui nu-i păsa. Pentru el era important să
aibă un program şi să-şi facă bine treaba. Fiindcă doar atunci avea inima împăcată şi putea să cânte.

4.
Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îşi făcuse de cap. Îl mai mângâie însa pe
greier iubirea şi laudele care o multime de maica-domnului – gânganiile cele roşii stropite cu negru –
i-o arătau. Lasă că-l căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul înţelesese că şi ele erau
mirate de îndrazneala unei paseri venetice, care turbura liniştea băştinaşilor de neam. Greierului i se
umflă inima în piept de mândrie, şi, în zori de zi, li se închina cu plecăciune, poftindu-le, în juru-i, să-
l asculte.

5.
Încântată de frumuseţea soarelui, care se prevestea prin mănunchiurile lui de raze, totuşi avu
puterea să se gândească, drumeaţa, că, privind şi minunându-se numai, nu câştiga nimic.

6.
Era Coretti, camaradul meu, acela cu flaneluţa cafenie şi cu căciuliţă de blană de pisică.
Sărăcuţul, era asudat şi obosit de tot, căci ducea în spinare o sarcină de lemne.

7.
Voi sunteţi familia mea! Acum un an trăia încă biata mea mamă: a murit şi ea. Am rămas
singur! Vă am numai pe voi pe lumea aceasta! Nu mai am altă dragoste, alt gând, decât al vostru! Fiţi
voi copiii mei!

8.
Primul, cel mai mare fecior, învăţă meşteşugul potcovitului, îngrijind de caii împăratului. Cel
de-al doilea se făcu bărbier şi ajunse priceput în rasul multor bărbi simandicoase.

9.
-Iată şi norocul meu, spuse potcovarul.
Şi luând repede ciocanul în mâna dreapta şi în cealaltă mâna nişte caiele şi potcoave, se repezi
în fugă spre caii de la caleaşca boierului şi cât ai număra până la trei, smulse potcoavele de la
picioarele lor şi tot în galop bătu şi altele noi. Apoi, tare mulţumit de trebuşoara făcută, veni şi-l
întrebă pe bătrân

4
 COMPUNEREA NARATIVĂ - TEME

1. Redactează o compunere de 10 – 15 rânduri în care să relatezi o întâmplare din timpul unei

călătorii.
2. Redactează o compunere, de 10-15 rânduri, în care să prezinţi o întâmplare (reală sau imaginară)
la care ai fost martor/ă în timpul unei excursii în Europa.
3. Redactează o scurtă naraţiune de 80-150 de cuvinte (10-15 rânduri), în care să prezinţi o
întâmplare reală sau imaginară petrecută într-o zi de Paşte.
4. Redactează o scurtă naraţiune de 80–150 de cuvinte (10–15 rânduri), în care să prezinţi o
întâmplare din timpul vacanţei de iarnă.
5. Redactează un text narativ de 80-150 de cuvinte (10-15 rânduri) în care să relatezi o întâmplare,
reală sau imaginară, petrecută în timpul unei drumeţii la munte.
6. Elaborează o compunere,de 80-100 de cuvinte (10 -15 rânduri), în care să relatezi o experienţă
trăită de tine într-o bibliotecă.
7. Redactează o compunere de 10 – 15 rânduri în care să relatezi o întâmplare din timpul unei
călătorii cu trenul.
8. Redactează o scurtă naraţiune de 80 – 150 de cuvinte (10 – 15 rânduri) în care să prezinţi o
întâmplare din timpul unei vizite la Grădina Botanică.
9. Redactează o scurtă naraţiune de 80 – 150 de cuvinte (10 – 15 rânduri) în care să prezinţi o
întâmplare primăvară, într-o livadă.
10. Redactează o scurtă naraţiune de 80 – 150 de cuvinte (10 – 15 rânduri) în care să prezinţi o
întâmplare petrecuta la scoala impreuna cu colegii tai.
11. Redactează o scurtă naraţiune de 80 – 150 de cuvinte (10 – 15 rânduri) în care să prezinţi o
întâmplare din timpul unei vizite la Grădina Zologică.
12. Redactează o scurtă naraţiune de 80 – 150 de cuvinte (10 – 15 rânduri) în care să prezinţi o
întâmplare petrecută în vizită la bunici.
13. Redactează, în 80-150 de cuvinte, o scurtă naraţiune în care să prezinţi o întâmplare petrecută în
timpul unei vizite reale/imaginare într-o zonă turistică. (simulare 2014)
14. Redactează o compunere de 80-150 de cuvinte (10–15 rânduri), în care să prezinți o întâmplare,
reală sau imaginară, petrecută în timpul unui concurs.(EN 2013, sesiunea iunie)
15. Redactează o scurtă naraţiune de 80-150 de cuvinte (10-15 rânduri), în care să prezinţi o
întâmplare reală sau imaginară petrecută în timpul unei excursii la un obiectiv istoric. (EN 2013,
sesiunea speciala)
16. Redactează o scurtă naraţiune de 80-150 de cuvinte (10-15 rânduri), în care să prezinţi o
întâmplare petrecută la munte. (EN 2013 subiect rezerva)
17. Redactează, în 80-150 de cuvinte, o scurtă narațiune în care să prezinți o întâmplare petrecută în
timpul participării la o întâlnire organizată de școală, cu un scriitor contemporan. (EN 2014,
sesiunea iunie)
18. Redactează o scurtă narațiune de 80-150 de cuvinte în care să prezinți o întâmplare comică
petrecută în timpul unei prezentări de carte (EN 2014, sesiunea speciala)
19. Redactează o scurtă narațiune de 80-150 de cuvinte în care să relatezi o întâmplare imaginară la
care să participe pinguinul Apolodor. (EN 2014, subiect rezerva)
20. Redactează, în 80-150 de cuvinte, o scurtă narațiune în care să prezinți o întâmplare petrecută
într-o librărie. (model Minister 2014)

5
FIŞĂ DE LUCRU - Categorii semantice

1.
Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare adâncit într-o odihnă
neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în depărtări, miriştile
scânteiază singuratice, ca nişte ţesături de fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, până în adânc, din
lumina asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul.
(Emil Gârleanu, Puişorii)

Cerinţe:
1. Dă câte un sinonim cuvintelor: tihnitul, doineşte.
2. Identifică două cuvinte folosite cu sens figurat.
3. Rescrie o pereche de antonime ce apare în text.
4. Alcătuieşte trei enunţuri prin care să demonstrezi polisemia cuvântului fir.
5. Alcătuieşte enunţuri cu omonimele somn şi faţă.
6. Identifică două cuvinte formate prin derivare şi unul prin conversiune.
7. Alcătuiește familia lexicală a cuvântului blând (patru termeni).

2.
Nicio jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe. Copiii, ca şi oamenii mari, sunt mai
simţitori la vorbe decât la fapte, plăcându-le, mai mult decât faptele făcute, faptele povestite. Şi, dacă
povestea miroase a minciună şi minciuna este ticluită bine, povestea şi atunci le place mult; de unde
un scriitor scoate învăţul că închipuirea e mai adevărată decât adevărul şi că viaţa trebuie răscolită, ca
să fie scrisă pe placul cititorului mare şi al ascultătorului mic.
(Tudor Arghezi, Poveste cu oi)

Cerinţe:
1. Dă câte un sinonim cuvintelor: ticluită, învățul.
2. Identifică două cuvinte folosite cu sens figurat.
3. Rescrie o pereche de antonime ce apare în text.
4. Alcătuieşte trei enunţuri prin care să demonstrezi polisemia cuvântului a scoate.
5. Alcătuieşte enunţuri cu omonimele mai şi mare.
6. Identifică în al doilea enunț un cuvânt format prin derivare şi unul format prin
conversiune.
7. Alcătuiește familia lexicală a cuvântului poveste (patru termeni).

3.
Apoi au venit norii în ogradă, şi le-au crescut picioare lungi, din cer până'n pământ, a bubuit
cerul, învineţit în părţi. Au huruit streşinile, au gâlgâit ulucele, şi când tata a venit din nou călare,
despicând ploimea, s'a scuturat de apă şi de abur, şi-a şters musteaţa cu dosul palmei ş'a spus cu glas
şi mai gros:
— Amarnică vreme!
— Amalnică vleme! 1-a îngânat Fănuţă, scuturându-se şi el, ca un greer cărdaş cu ursul, abea
putându-i duce mormăitul în glăsucul lui.
(Ionel Teodoreanu, Pravale-Baba)

Cerinţe:
1. Dă câte un sinonim cuvintelor: ogradă, amarnică.
2. Identifică două cuvinte folosite cu sens figurat.
3. Rescrie două cuvinte aparținând aceluiași câmp lexical și numește-l.
4. Identifică în primul enunț o pereche de antonime.
5. Alcătuieşte trei enunţuri prin care să demonstrezi polisemia cuvântului a duce.
6. Alcătuieşte enunţuri prin care să demonstrezi că cer este cuvânt omonim.
7. Identifică două cuvinte formate prin derivare şi unul format prin conversiune.

6
COMPUNEREA DESCRIPTIVĂ - TEME

Teme pentru compunerea descriptivă de tip portret

1. Alcătuieşte o compunere, de 10-15 rânduri, în care să reliefezi trăsăturile unei prietene

pasionate de shopping.
2. Redactează o compunere de 10-15 rânduri, în care să descrii o pasăre/ un animal.
3. Alcătuiește în 10-15 rânduri portretul unui prieten pasionat de călătorii.
4. Alcătuieşte o compunere, de 10-15 rânduri, în care să reliefezi trăsăturile celui mai bun
prieten/prietene.
5. Alcătuieşte o compunere, de 10-15 rânduri, în care să reliefezi trăsăturile mamei.
6. Alcătuieşte o compunere, de 10-15 rânduri, în care să reliefezi trăsăturile bunicii/bunicului.
7. Alcătuieşte o compunere, de 10-15 rânduri, în care să reliefezi trăsăturile profesorului
îndrăgit.
8. Alcătuieşte o compunere de 80-150 de cuvinte (10-15 rânduri), în care să evidenţiezi
trăsăturile unui coleg/prieten pasionat de lectură. (EN 2012, sesiunea iunie)

Teme pentru compunerea descriptiva de tip tablou

1. În 10-15 rânduri, redactează o compunere în care să descrii un peisaj de câmpie, observat de

tine în timpul unei drumeţii cu prietenii.
2. În 10-15 rânduri, redactează o compunere în care să descrii un peisaj de munte observat de
tine în timpul unei excursii cu prietenii.
3. Redactează o compunere, de 10-15 rânduri, în care să prezinţi un spectacol pe care l-ai
urmărit sau despre care ai citit.
4. Redactează o compunere de 80 – 150 de cuvinte (10 – 15 rânduri), în care să prezinți un
obicei legat de o sărbătoare la careai participat (Paşte, Crăciun, Bobotează etc.) sau de o
împrejurare excepțională (nuntă, botez etc.).
5. Redactează o compunere, de 10-15 rânduri, în care să descrii o bibliotecă.
6. Redactează o compunere, de 10-15 rânduri, în care să descrii un tablou din natură ( o zi
ploioasă de primăvară ) .
7. Redactează o scurtă compunere de 10-15 rânduri (80-150 de cuvinte), în care să descrii un
obiectiv turistic vizitat de tine.
8. Redactează o compunere de 80-150 de cuvinte (10-15 rânduri) în care să descrii un castel, asa
cum ti-l imaginezi.
9. Redactează o compunere de 80-150 de cuvinte (10-15 rânduri), în care să descrii un tablou al
pădurii în decorul iernii.
10. Redactează o compunere de 100-150 de cuvinte (10-15 rânduri), în care să descrii un tablou
de natură surprins în anotimpul primăvara.
11. Redactează o compunere de 10-15 rânduri în care să descrii un tablou impresionant din natură
(real sau imaginar). (EN 2011 sesiunea iunie)
12. Alcătuieste o compunere de 10-15 rânduri în care să descrii o pădure imaginară sau despre
care ai citit. (EN 2011, sesiunea speciala)
13. Alcătuieşte o compunere de 80-150 de cuvinte (10-15 rânduri), în care să descrii un oraş pe
care l-ai vizitat / ţi-l imaginezi. (EN 2012, sesiunea speciala)
14. Alcătuieşte o compunere de 80-150 de cuvinte (10-15 rânduri), în care să descrii un peisaj de
primăvară.(EN 2012, subiect rezerva)
15. Scrie o compunere de 10-15 rânduri în care să prezinţi o activitate ecologica la care ai
participat sau la care ţi-ar plăcea să participi.

7
FIŞĂ DE LUCRU - Procedee de expresivitate artistică

a. Identifică figurile de stil și prezintă-le semnificațiile.

b. Identifică cuvinte folosite cu sens figurat.

1.
Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare adâncit într-o odihnă
neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în depărtări, miriştile
scânteiază singuratice, ca nişte ţesături de fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, până în adânc, din
lumina asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul.
În aer, un popor întreg de rândunele se pregăteşte de plecare; s-au adunat rând pe rând de prin
părţile acestea şi, de bucurie, în zbor nebun, străbat văzduhul ca nişte săgeţi. Atrase de întinsul
sclipitor al iazului, ele se lasă deasupra lui, ca o perdea, apoi, răzleţindu-se în ciripiri ascuţite, se
avântă cu toatele înspre păduricea de sălcii; ascunzându-se, rătăcesc prin frunzişul răcoros, apoi o iau
de-a lungul miriştilor şi iar se întorc în bătaia lină a aripilor.
(Emil Gârleanu, Puişorii)
2.
Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Şi-
n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată
sală de dans. Vieţuitoarele pustietăţii sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul
poposeşte pe labe, în hăţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea stă lângă vizuină şi nu se-ndură să meargă
la vânat; veveriţa pleacă creangă lângă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea-ntreagă.
… Atunci, de la spate, se ridică, albă şi ea, ca de gheaţă, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele
îşi dezbrăcară deodată umbra.
(Emil Gârleanu, Fricosul)

3.
S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de
soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri.
Ziua întâi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se
zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind, până a doua zi, venirea soarelui.
Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou,
şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului.
În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în vârf.
De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici, cu
potirul plin de colbul aurului mirositor.
…Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau, strecurându-
se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe deasupra căruia vântul
alerga grăbit.
(Emil Gârleanu, Frunza)

4.
S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă, a munţilor falnici. Şi doritor de lumină,
în această dimineaţă scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni. S-a
înălţat mai întâi drept în sus, ca o săgeată; a străbătut văzduhul răcoros, apoi a rămas acolo, s-a
legănat in aer, îmbătat de plăcerea să fluture la înălţime uriaşă; a plecat capul şi a privit in jos. Pe
câmpiile lucii, satele împrăştiate, ca grăunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spălat de ape.
(Emil Gârleanu, Vulturul)

8
FIŞĂ DE LUCRU – OPERA LIRICĂ
Cerințe
1.Identifică imagini artistice și
prezintă-le semnificația.
2.Precizează măsura primelor două
versuri pt. fiecare poezie.
3.Precizează care este rima fiecărei
poezii.
4. Identifică figurile de stil și
prezintă-le semnificațiile.
5. Comentează semnificația primei
strofe pentru fiecare din poeziile de
mai jos.
6.Prezintă semnificația titlului
pentru fiecare poezie.
7.Pentru fiecare poezie în parte
exprimă-ți opinia în legătură cu
mesajul acesteia.
1.
Inima mi-i pom împovărat
de rodii sîngerii ;
le-am scuturat, și nu s-au scuturat,
și trebuie să vii.
Ramurile să se-ndrepte vor
către cer și soare ușurate,
tu știi că doare bogăția lor,
culege-le cu mâna ta pe toate.
Belșug trist de Magda Isanos
2.
Bolta şi-a cernit năframa
Ca o mamă întristată,
Floarea-soarelui pe câmpuri
Pleacă fruntea-ngândurată.
Zarea-şi picură argintul
Pe ovezele de aur,
Ostenit, din aripi bate,
Ca un vis pribeag, un graur.
Codrul cântăreţii-şi culcă,
Doarme trestia bolnavă,
Dorm doi pui de nevăstuică
Sub o brazdă de otavă.
S-a oprit trudita moară,
Doarme apa la irugă,
Răzimat pe coate-adoarme
Un cioban întins pe glugă.
Doarme cerul şi pământul
Într-o dulce-mbrăţişare...
Doar izvorul mai tresaltă
Ca un sân de fată mare. O. Goga
3.
Un aer călduț, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul
umflat
aleargă sălbatec și viu.
În zori m-a trezit sărutarea
trimisă
pe-o rază de soare;
Lumina-neca depărtarea -
tot răul murise-n
uitare.
Veni pe aripa de vânt
O veste frumoasă din cer.
Și-acuma
bătrânul pământ
Își lasă cojocul de ger.
E vestea ce-o murmură
seara
zefirul. Pădurea o știe;
Sosește de-acum Primăvara,
să bucure
lumea pustie.
Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care crește
mereu.
Îl spun a pârâului unde
Îl cânta tot sufletul meu.
O floare
albastră și crudă
se-nalță sfioasă spre soare
și cată la loc să
se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.
Tu soare, trimite lumina
în raze
bogate spre noi
si fă să rasara-n gradina
frunzisul, pe arborii
goi.
Magda Isanos, Primăvara
4.
Ieri vedeam pe luncă flori,
Vedeam fluturi zburători
Şi vedeam zburând albine.
Ieri era şi cald şi bine!
Azi e frig, şi nori, şi vânt,
Frunzele cad pe pământ,
Florile stau supărate,
Veştejesc de brumă toate.
Ieri era frumos pe-afară,
Ca-ntr-o caldă zi de vară;
Azi e iarnă pe pământ,
Vreme rea şi bate vânt.
Toamna, de George Cosbuc
5.
Multe flori lucesc în lume,
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lăcrimioare,
N-are-n lume nici o floare
Miros dulce, dulce nume!
Voi sunteţi lacrimi de îngeri
Pe pământ din cer picate,
Când prin stele legănate
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.
Sunteţi fragede şi albe
Ca iubita vieţii mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-şi face salbe.
Dar deodată vântul rece
Fără vreme vă coseşte!
Astfel soarta crunt răpeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte...
Floarea piere, viaţa trece!
Vasile Alecsandri, Lăcrămioare
9
FIŞĂ DE LUCRU – OPERA LIRICĂ – versuri de Mihai Eminescu

Cerințe Când amintirile...

1.Identifică imagini artistice și prezintă-le semnificația.
2.Precizează măsura primelor două versuri pt. fiecare poezie. Când amintirile-n trecut
3.Precizează care este rima fiecărei poezii. Încearcă să mă cheme,
4. Identifică figurile de stil și prezintă-le semnificațiile. Pe drumul lung şi cunoscut
5. Comentează semnificația primei strofe pentru fiecare din
Mai trec din vreme-n vreme.
poeziile de mai jos.
6.Prezintă semnificația titlului pentru fiecare poezie.
7.Pentru fiecare poezie în parte exprimă-ți opinia în legătură cu Deasupra casei tale ies
mesajul acesteia. Şi azi aceleaşi stele,
Departe sunt de tine... Ce-au luminat atât de des
Înduioşării mele.
Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc. Şi peste arbori răsfiraţi
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Răsare blânda lună,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. Ce ne găsea îmbrăţişaţi
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Şoptindu-ne-mpreună.
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti, A noastre inimi îşi jurau
Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti, Credinţă pe toţi vecii,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci, Când pe cărări se scuturau
Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci; De floare liliecii.
Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini... Putut-au oare-atâta dor
Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi, În noapte să se stângă,
În sarutări unim noi sărmanele vieţi... Când valurile de izvor
O! glasul amintirii rămâie pururi mut, N-au încetat să plângă,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult... Când luna trece prin stejari
Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult! Urmând mereu în cale-şi,
Când ochii tăi, tot încă mari,
Se uită dulci şi galeşi?
Freamăt de codru
Povestea codrului
Peste flori, ce cresc în umbră, Tresărind scânteie lacul
Împărat slăvit e codrul, Lângă ape pe potici, Şi se leagănă sub soare;
Vezi bejănii de albine, Eu, privindu-l din pădure,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Armii grele de furnici... Las aleanul să mă fure
Toate înflorind din mila Şi ascult de la răcoare
Codrului, Măriei sale. Pitpalacul.
Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Lună, Soare şi Luceferi Ca norocul şi iubirea Din izvoare şi din gârle
El le poartă-n a lui herb, Să ne pară jucării. Apa sună somnoroasă;
Împrejuru-i are dame Unde soarele pătrunde
Şi curteni din neamul Cerb. Peste albele izvoare Printre ramuri a ei unde,
Luna bate printre ramuri, Ea în valuri sperioase
Crainici, iepurii cei repezi Împrejuru-ne s-adună Se azvârle.
Purtători îi sunt de veşti, Ale Curţii mândre neamuri:
Cucul cântă, mierle, presuri -
Filomele-i ţin orchestrul
Caii mării, albi ca spuma, Cine ştie să le-asculte?
Şi izvoare spun poveşti. Ale păsărilor neamuri
Bouri nalţi cu steme-n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase Ciripesc pitite-n ramuri
Ciute sprintene de munte - Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.

10
FIŞĂ DE LUCRU – OPERA LIRICĂ – versuri de Vasile Alecsandri

Cerințe Pe mare
1.Identifică imagini artistice și prezintă-le semnificația.
2.Precizează măsura primelor două versuri pt. fiecare poezie. Ah! viaţa pentru mine,
3.Precizează care este rima fiecărei poezii. Scump înger! fără tine
4. Identifică figurile de stil și prezintă-le semnificațiile. Nu are nici un bine,
5. Comentează semnificația primei strofe pentru fiecare din
Nu are nici un dar.
poeziile de mai jos.
6.Prezintă semnificația titlului pentru fiecare poezie.
În cer fie lumină,
7.Pentru fiecare poezie în parte exprimă-ți opinia în legătură Sau nori, sau noapte lină,
cu mesajul acesteia. Sufletul meu suspină,
Noaptea Suspină cu amar!

Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă, Acum cerul zâmbeşte,

Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă, Natura-ntinereşte
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori, Şi tot care trăieşte
Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori. Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte Cuprins de-ntunecare;
Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte. Văd lumea-n întristare
Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici? Ca sufletu-mi cernit!
E vro tabără de care sau un rond de tricolici?
Zadarnic cat plăcere,
Zadarnic mângâiere,
Dimineaţa
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Trecuta fericire
Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
Izvor e de jelire,
În curând şi el apare pe-orizontul aurit,
Şi dulcea-i suvenire
Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.
Hrăneşte jalea-n sân!
El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scară Gerul
Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Ce răzbat prin frunze- uscate şi s-arată drăgălaşi. Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.
Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă. Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin vii Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenuşii. El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.
Malul Siretului
Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică. Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Râul luciu se-ncovoiae sub copaci ca un balaur Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur. Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde

Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos.

Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,

Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprinteoară,
Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.

11
FIŞĂ DE LUCRU – OPERA LIRICĂ – versuri de George Topârceanu

Cerințe Noapte de iarnă

1.Identifică imagini artistice și prezintă-le semnificația.
2.Precizează măsura primelor două versuri pt. fiecare poezie. Cad din cer mărgăritare
3.Precizează care este rima fiecărei poezii. Pe oraşul adormit...
4. Identifică figurile de stil și prezintă-le semnificațiile.
5. Comentează semnificația primei strofe pentru fiecare din
Plopii, umbre solitare
poeziile de mai jos.
6.Prezintă semnificația titlului pentru fiecare poezie.
În văzduhul neclintit,
7.Pentru fiecare poezie în parte exprimă-ți opinia în legătură Visători ca amorezii
cu mesajul acesteia. Stau de veghe la fereastră,
Pastel Şi pe marmura zăpezii
Rapsodii de toamnă Culcă umbra lor albastră.
Din asfintit, de peste munte,
Rasfringeri rosii de amurg A trecut întâi o boare Iarna!... Iarna tristă-mbracă
Se sfarma-n licariri marunte Pe deasupra viilor, Streşinile somnoroase,
Si-n Dunarea umbrita curg. Şi-a furat de prin ponoare Pune văl de promoroacă
Puful păpădiilor. Peste pomi şi peste case.
Dar unda tulbure le-ngroapa Scoate-o lume ca din basme
Când, subt rachitele din vale, Cu acorduri lungi de liră În lumini de felinare -
De-abia mai tremura pe apa I-au răspuns fâneţele.
Ca niste coji de portocale. Umple noaptea de fantasme
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele. Neclintite şi bizare.
Acolo jos, peste cununa Din ogeagul de cărbune
Intunecatului boschet, Un salcâm privi spre munte Face albă colonadă
Sclipeste-n aer semiluna Mândru ca o flamură. Şi pe trunchiuri negre pune
Din virful unui minaret. Solzii frunzelor mărunte Capiteluri de zăpadă,
S-au zburlit pe-o ramură. Iar prin crengile cochete
Si parca zugravit anume, Flori de marmură anină, -
Isi culca umbra până-n mal Mai târziu, o coţofană O ghirlandă de buchete
Ostrovul izolat de lume Fără ocupaţie Care tremură-n lumină
Ca un castel medieval. A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie: Noapte de toamnă
El pare-o nava fermecata
Ce-a ancorat aici, subt munte, Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Minune indelung visata Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
De valul Dunarii carunte!
Spun că vine-un vânt de Rareori prin storuri o lumină scapă
iarnă De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Cântec Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă...
Răscolind pădurile.
Frumoasă eşti, pădurea mea, Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Când umbra-i încă rară Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică, Dar treptat, cu larmă potolită scade
Şi printre crengi adie-abia Cântecul acestui tremur de cascade.
Un vânt de primăvară... Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică... Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar
Când de sub frunze moarte ies
În umbră viorele, Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină. Şi-n grămezi de neguri apele se strâng...
Iar eu străbat huceagul des
Cu gândurile mele... S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Când strălucesc sub rouă grea Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Cărări de soare pline, Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie, Lin desface umbra şi de crengi anină
Frumoasă eşti, pădurea mea. Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Şi singură ca mine... C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie! Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac...

Dar când iese luna, streşinile tac.

12
FIŞĂ DE LUCRU – OPERA LIRICĂ – versuri de Magda Isanos
Cerințe
1.Identifică imagini artistice și prezintă-le
semnificația.
2.Precizează măsura primelor două versuri pt.
fiecare poezie.
3.Precizează care este rima fiecărei poezii.
4. Identifică figurile de stil și prezintă-le
semnificațiile.
5. Comentează semnificația primei strofe pentru
fiecare din poeziile de mai jos.
6.Prezintă semnificația titlului pentru fiecare
poezie.
7.Pentru fiecare poezie în parte exprimă-ți opinia în
legătură cu mesajul acesteia.
Toporași
Pe urmă-am dat de toporași lângă-un stejar
erau așa de-albaștri, delicați -
ca niște firmituri lăsate-n dar
de primăvara, printre pomi-ntunecați.
M-am aplecat cu inima bătând,
dar când era să-i rup, nici eu nu știu
de ce și cum, dar mi-a venit în gând
că pentru ei paharu-i un sicriu.
Și m-am întors spre casă mai agale,
c-o oboseală fericită-n pași,
iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,
în schimb aveam în suflet toporași.
Macii
Ardeau ca niște facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îsi înălțau râzând zglobii
obrazul roșu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi brațele de floare
învăpăiată și plăpândă.
Și m-am întors într-un târziu,
departe cîmpul rămânea,
atât de singur și pustiu
în urma mea.
Dar când acasă-am încercat
sa-i strâng într-un aprins buchet,
toti macii mei s-au scuturat
ca niște lacrimi pe parchet.
Murim... ca mâine
E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...
Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
și celălalt - și-mi pare ne-nțeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.
Mai ții minte-ntâia ploaie?
Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,
cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieţei şi-n zarea foşnind,
verde ca un codru lichid,
s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.
Şi noi stăteam ca pomii în picioare.
„Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare...”
Şi plantele creşteau, ne făceau semne,
ca nişte mâini, ca umbre nempăcate,
se străduiau spre viaţă să ne-ndemne
şi iar cădeau în deznădejde toate.
13
FIȘĂ DE LUCRU – Grupuri de sunete

1. Identifică cuvinte care au în componeța lor grupuri de sunete și completează tabelul de mai
jos.

“Chinezoaicele au un adevărat ritual al servirii ceaiului. Fiecare ceaşcă este pusă înaintea
persoanei invitate pe o tavă de aluminiu. Licoarea este turnată dintr-un ceainic de către o gheişă.”

“Acrobaţii aceştia, care se dau peste cap în aer, pot sări aşa fiindcă sorb multă cafea. Eu – las'
că-s şi mai uşor – dacă beau două cafele, zbor! Mă ţine atmosfera ca pe aeroplan şi scriu poezii pe
tavan. Atenţie, urmează un număr interesant: dansează un elefant.”

Cuvânt cu Diftongul Semivocala Cuvânt cu Triftongul Cuvânt cu hiat Hiatul

diftong triftong

2. Precizează numărul de sunete al cuvintelor de mai jos.

Cuvânt Nr. de sunete Cuvânt Nr. de sunete

cerneală frigider
plânge ger
ceas cercei
gherghef cer
ciorbă cizme
ghetuţe cireadă
ceaţă cinematograf
gem ciclop
geografie cimpanzeu
chitară gheorghe
mergem ghem
mergeam ghemotoc
Gina ghinion
corigent ghirlandă

FIȘĂ DE LUCRU – Categorii morfologice. Funcții sintactice

1. Precizează ce părți de vorbire sunt cuvintele subliniate.

2. Precizează funcția sintactică a cuvintelor subliniate.

14
 E călătoare! A ieşit din muşuroi furnica şi-a pornit, cum face în fiecare dimineaţă, a pornit să
vadă lumea... Ea ştia că ochii duc şi mintea întoarce; că, văzând multe, ştii destule şi ai de unde da şi
la alţii. Şi ce fericire să călătoreşti dimineaţa, în revărsatul zorilor, când iarba e proaspătă sub rouă,
aerul jilav de răcoare, şi când pe cer se prelinge lumina ca o undă de aur. Ş-apoi dimineaţa priveşti
altfel lumea, altfel o judeci; gândurile nu-ţi sunt spulberate, ci se limpezesc, tihnite, din prisos. De
aceea furnica se scoală cu noaptea în cap şi porneşte la drum.
În dimineaţa aceasta a luat-o spre răsărit. Încântată de frumuseţea soarelui, care se prevestea prin
mănunchiurile lui de raze, totuşi avu puterea să se gândească, drumeaţa, că, privind şi minunându-se
numai, nu câştiga nimic. De aceea, îndată ce dădu, prin mirişte, de cizma unui vânător, îşi şi puse în
gând să cerceteze, să cunoască mai bine făptura omenească în apucăturile ei.
Îndrâzneaţă şi destoinică, se ridică pe călcâiul pe care câteva fire de nisip se prinseseră, apoi, cu
iscusinţă, o luă încet pe cusătura carâmbului, în sus. Călătoarea îşi dete toată silinţa să se urce mai
repede pe cizmă, căci vederea ei îi amintea, cu groază, priveliştea pe care cizma unui alt vânător i-o
dăduse într-o zi: trei tovarăşe din furnicar strivite, dintr-o dată, sub talpa grea a omului.
„Ciudat, gândi furnica în sine, s-ar zice că numai pentru ca să facă rău îşi învelesc oamenii
picioarele în pielea groasă a încălţămintelor.” Şi tot gândind astfel, furnica ajunse la pânza îmbâcsită
de praf a pantalonilor vânătorului. Îi sui şi pe aceştia, în zigzag, şi, când dădu de cel dintâi buzunar al
surtucului, se opri. Să se coboare, să nu se coboare-n el? Din cele ce învăţase dintr-atâtea călătorii, şi
de la alţii, ştia că pe oameni, mai ales, cu greu îi poţi cunoaşte pe dinafară. Iar în buzunarul unui om,
îi povestise o bunică a ei că picase odată peste un pumn de ouă furate dintr-un furnicar; bunica
dăduse de veste numaidecât, întreg neamul furnicesc venise şi, în vreme ce drumeţul dormea în iarbă,
cât ai clipi, cărăbăniră toate ouăle, ca pe-o pradă de război.
Aşa, furnica îşi luă inima în dinţi şi, uşoară, se coborî în buzunar. Scotoci încolo şi-ncoace; într-
un colţ dădu peste câţiva bani de aramă. Îi pipăi, îi mirosi — întrebuinţare nu le putu găsi! „Ce-o fi
făcând oamenii cu lucruri care, după cât se vede, nu le aduc niciun folos?” judecă ea.
Porni mai departe. Mai în sus, alt buzunar. Hai şi-acolo! De-abia se coborî însă, şi, repede, căută
să fugă înapoi. Buzunarul, îmbâcsit cu foi de tutun, o ameţise. „Iată ce fel de buruieni ştiu culege
oamenii!” îşi zise, dezgustată, furnica. N-avea noroc! O luă mai sus; se urcă până după gâtul
vânătorului. Acesta ridică tocmai atunci mâna. Ispititoare, veni, sprintenă, pe mânecă, până lângă
pumnul încleştat pe gâtul unei puşti.
(Emil Gârleanu, Călătoare)

FIȘĂ DE LUCRU – Categorii morfologice. Funcții sintactice

1. Precizează ce părți de vorbire sunt cuvintele subliniate.

2. Precizează funcția sintactică a cuvintelor subliniate.

15
 Copiii erau prea mici, ca să încerce vreun sentiment de compătimire. Ei erau doar izbiţi de acest
privilegiu al lui Felix de a nu mai veni la şcoală. Când intră institutorul, un om de treabă, stors la faţă,
care-şi ridica mereu pantalonii prea lungi, copiii îl lămuriră neîntrebaţi.
— Domnule, lui Sima i-a murit mama lui! Institutorul îşi împreună mâinile sincer emoţionat şi se
apropie de banca lui Felix, în vreme ce copiii, în loc să se ducă la locul lor, făcuseră cerc în jurul
băncii eroului.
— Ce spui?! Bietul băiat! Ce nenorocire! Şi acum nu mai vii la noi?
— Nu.
— Îmi pare foarte rău. Ce nenorocire!
Lui Sima, privirile acestea respectuoase ale tuturor îi alterară sentimentul de tristeţe, care sta
nelămurit în adânc, şi il prefăcu într-un soi de mândrie de a fi obiectul de atenţie al lumii. Institutorul
îl mângâie.
— Poate că te aşteaptă tatăl tău. Să-i spui domnului doctor Sima că regret foarte mult.
Aşa, drăguţă! Şi institutorul întinse mâna lui Felix şi-l conduse cu atenţie la uşă, cum conduci un
paralitic. Copiii urmăriră pe Felix cu o admiraţie nemaipomenită, fără umbră de durere. Felix însuşi îi
privi mut, atât de cuprins de noutatea situaţiei lui, încât acest sentiment nu avea niciun nume.
Abia cu câţiva ani mai târziu, văzând pe alţi colegi trecând pe drum cu mamele lor, Felix începu
să mediteze asupra sentimentului care nu se născuse, fiind întrerupt la o vârstă nepăsătoare. Cu
fotografia mamei sale înainte, el încercă să reconstruiască un sentiment pierdut, interpretând vechi
amintiri: din păcate, era prea târziu. Fotografia rămânea a unei fiinţe îndepărtate, pe care abia o
cunoscuse.
La internat colegii nu vorbeau despre femei decât cu râsete indecente şi cu mister, iar slugile,
singurele fiinţe de gen feminin pe care le întâlnea pe aproape, aveau vorba muşcătoare şi luătoare în
râs. Pentru întâia oară Felix era prins de braţ cu atâta familiaritate de o fată şi pentru întâia oară,
luând act de izbucnirea unei simţiri până atunci latente, încercă şi acul geloziei, văzând cum Otilia
generalizează tratamentul.
(George Călinescu, Enigma Otiliei)

FIȘĂ DE LUCRU - Pastelul – Versuri de Vasile Alecsandri

Argumentează într-o compunere de 15-20 de rânduri că versurile următoare aparțin
speciei literare pastel.

16
Malul Siretului
Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică
Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.
Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde
Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.
Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,
Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.
Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald
Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.
Sfârșitul iernei
S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării,
S-au dus zilele Babei şi nopţile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.
Lumina e mai caldă şi-n inimă pătrunde;
Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pâraiele umflate curg iute şopotind,
Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde!
În câmpul veşted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,
Şi sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un flutur, un clopoţel în floare,
După o iarnă lungă ş-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
Gerul
Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jălire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre ziori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.
Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.
FIȘĂ DE LUCRU – Semne ortografice și de punctuație
Explică utilizarea semnelor de ortografie și de punctuație din textele de mai jos.
Lunca din Mircesti
Bate vânt de primavară şi pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza creşte, şi voioasă lunca râde.
Sub verdeaţa dragalaşă dispar crengile pe rând.
Şi sub crengile umbroase mierla sare şuierând.
O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ş-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalţă cătră ceruri de pe veselul pământ.
Tot ce simte şi viază, feară, pasere sau plântă
În căldura primaverii naşte, saltă, zboară, cântă.
Omul îşi îndreaptă pasul cătră desul stejăriş,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziş.
El se duce după visuri; inima lui creşte plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în pept suspinuri şi-n ochi lacrimi de
amor.
Dimineața
Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
În curând şi el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.
El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scară
Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi
Ce răzbat prin frunze- uscate şi s-arată drăgălaşi.
Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin
vii
Ard movili buruienoase, scoţând fumuri cenuşii.
Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la păşune;
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,
Şi o blândă copiliţă, torcând lâna din fuior,
Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor.
Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.
Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoţând aburi lungi pe
nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin', îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!
17
1.
— Aurico, nu eşti atentă deloc!
Când Otilia supraveghea pe Felix, Pascalopol aruncase ochii spre ei. Acum îl întrebă, fără să
ridice ochii din cărţi:
— Domnule Felix, am uitat să te-ntreb, ce-ai de gând să urmezi la Universitate?
— Aş vrea să urmez medicina.
— Fireşte, fiu de doctor, te-nţeleg. Foarte frumos. Aglae păru foarte excitată de acest nevinovat
dialog.
— Doctor, meserie nesigură, să umbli după clienţi!
— Un doctor bun, muncitor câştigă foarte bine azi, observă cu voce mângâietoare Pascalopol.
— Nu-i aşa? se interesă deodată Otilia.
— Pentru asta trebuie sa ai cap, nu glumă! adause rece Aglae, ca şi când era vădit că asta lipsea
lui Felix.
— Nu mă-ndoiesc, zise Pascalopol, de inteligenţa domnului Felix.
George Călinescu, Enigma Otiliei

2.
— Dar tu, Victor, cum te gândești s-o transportăm? întrebă Maria.
— Cât se poate de simplu. În rucsacuri.
— Arată-mi-o și pe asta, mamă dragă, și zău că mă fac gâscă, îl înfruntă Dan.
— Vrei să spui gânsac, îl corijă Maria.
— Mă rog, gâscă, gînsac, rață, tot ce vrei. Și coteț de păsări, dacă e nevoie. Ca să ma jumuliți de
scânduri...
— Uite, dragă domnule palmiped, cum se poate transporta pluta, începu Victor să-l lămurească.
Vom lua în rucsac: cuie, ciocane, cherpedine, funii, scoabe...
— Scânduri, leaturi, pari, bârne, adaugă Dan.
— Nu! îl opri Victor. N-avem nevoie să le luăm cu noi. Lemne vom găsi din belșug pe munte, ori
poate ai uitat că munții... Cum se spunea în poezia aia, Maria?
Maria răspunse imediat:
— ... Își potrivesc pe ceafă cușme de păduri...
— Da, zâmbi Victor. Cușme cu lemne...
Dan, Maria, Ursu și chiar Tic, care trăgea fidel cu urechea, înțeleseră planul de compromis al lui
Victor.
— Păi atunci problema e ca și rezolvată, spuse Maria.
— Nu-i chiar așa, chibzui Victor cu voce tare. Pluta are marile ei neajunsuri. Pe un lac, pe un râu
mare, pentru o persoană, două, e de mare folos. Dar acolo...
— Stai! țipă Dan. Am găsit, mamă dragă!
(Constantin Chiriță, Cireșarii)

FIȘĂ DE LUCRU – Semne ortografice și de punctuație

Precizează care este rolul virgulei în exemplele de mai jos.
Observație: virgula îndeplinește mai multe roluri, în funcție de contextul în care apare, și anume:
- desparte cuvântul/structura în vocativ de restul enunțului
- desparte vorbirea directă de vorbirea indirectă
- desparte elementele unei enumerații
18
 - desparte apoziția de restul enunțului
- desparte părți de propoziție de același fel
- desparte propoziții de același fel, aflate în raport de coordonare
- desparte o interjecție de restul enunțului

Nr. Context Rolul virgulei

crt.
1. - Iacă, dragele mele, sunt silit să merg la război.

2. În lipsa mea băgaţi de seamă să fiţi cu minte, să vă

purtaţi bine şi să îngrijiţi de trebile casei.
3. – Mamă, zise fiul de împărat, caut cele trei rodii
aurite (ambele virgule )
4. Aveţi voie să vă preîmblaţi prin grădină, să intraţi
prin toate cămările casei.
5. A fost odată un împărat şi o împărăteasă, amândoi
tineri şi frumoşi, dar nu făceau copii.
6. Noroc că apăru şi Otilia, o fată frumoasă şi subţire.

7. Femeia era tanti Aglae, sora lui moş Costache.

8. - Surioarele mele, zise fata cea mare, câtu-i ziulica

de mare toarcem, coasem, citim.
9. Dădu buzna dintr-un desiș, se repezi, sorbi apa,
tulbură ce mai rămase, apoi se prăbuși în cealaltă
margine a pădurii.
10. — Să trăieşti, luminate împărate!

11. Munți, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume când te-ai

așternut la drum.
12. – Nu ştiu, dragul mamii, nici n-am auzit până acum
de aşa minune.
13. Călătorii se opresc, își îndreaptă trupurile, privesc
inainte.
14. Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulțime de
femei și de bărbați sorb ceaiul aromat.
15. Cǎsuţa lui moş Anania, pǎdurarul satului, era departe.

16. Iar la degetul cel mic, o piatră prețioasă, un diamant,

parcă atrăgea raza.
17. Uimită, mândră, cântăreața se oprește.

18. — Uitați-vă la diamantul meu, zice celor din odaie.

19. — Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei

să intri.
20. Un colț curat, senin și liniștit nu e pe lumea aceasta?

21. Își aminti că se jucase cu Olguța, că se rănise la

genunchi mai adineaori.
22. Începea școala, se apropia plecarea.

23. Să nu te însori, dragul mamii.

19
24. – Tată, să-mi faci trei rânduri de haine de fier.

25. – Da bine, flăcăule, cum ai ajuns p-aici ?

26. Şi într-însul şedea doamna Chiralina, tânără copilă,

floare din grădină, frumoasă ca o zână.
27. – Moş Anania, ia sǎ te vedem!

28. –Ce mai faci, prietine Anania?

29. - Bine, bine, rǎspunse pǎdurarul stând cu spatele la

sobǎ.
30. - ... Da’ pǎdurea ce mai face, prietine Anania?

31. Cǎsuţa lui moş Anania, pǎdurarul satului, era departe.

32. - Cucoane, sǎ ieşim oleacǎ* pe afarǎ...

33. Un glas sec, răgușit și nemărginit îmi înfiora auzul în

răstimpuri...
34. –Dragii mei copii, v-aţi făcut mari

35. – Vorbele tale, tată, sunt pentru noi ca o icoană la

care ne închinăm, răspunseră copiii.
36. Fiul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai
bune, luă oaste cu dânsul şi bănet de ajuns.
37. El avea şapte capete, trăia într-o groapă şi se hrănea
numai cu oameni.
38. Vedem o frunte atât de netedă, albă, corect boltită.

39. Uscăciunea neagră şi sălbatecă a părului contrasta

plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a
băietanului.
40. -Ce atâta bătaie de cap? zise în cele din urmă
Norocul, hai să ne trântim aici
41. Hai mai bine să ne dăm la o parte din drum, să ne
odihnim pe pajiştea cea de alături.
42. -Fă tu cum ştii, zise Norocul, eu unul aici mă culc.

43. — Dumneata, domnule Calistrat, zise munteanca, mi

se pare că nu prea mănânci.
44. — Gheorghiţă, ia vezi şi tu.

45. — Lasă-l să se uite şi să vadă, domnu’ Calistrat, zise

munteanca.
46. —Eu cred aşa, vorbi ea deodată cu alt glas.

FIȘĂ DE LUCRU – OPERA EPICĂ

CERINȚE pentru textele epice

1. Identifică un indice spațial și unul temporal dacă apar.

20
 2. Precizează care sunt modurile de expunere utilizate.
3. Extrage ideile principale.
4. Prezintă momentele subiectului.
5. Alcătuiește rezumatul textului.
6. Alcătuiește un scurt portret al personajului principal.
7. Argumentează apartenența textului la genul epic.
8. Transformă vorbirea directă în vorbire indirectă.
9. Exprimă-ți opinia despre mesajul textului.
10.Explică în 3-5 rânduri semnificația structurii subliniate.

OPERA EPICĂ - Privighetoarea de I. Al. Brătescu Voineşti

— Ce ai, nene Iorgule? Parcă ai fi supărat.
— E!...
— Ba nu zău, ţi s-a întâmplat ceva?

21
 — Mi s-a întâmplat o ticăloşie... Nici nu ştiu cum să-ţi spui... Ştiţi că prin fundul curţii mele
trece iazul morilor. Când n-am ce face, dau cu undiţa la peşte. Am acolo, în stânga scării (c-am facut
o scară pentru scăldat), o adâncătură, în care arunc în toate serile câte o bucată de mămăligă ori câte
un pumn de grâu fiert: nadă la peşte... Şi uneori, când e apa merie, mai ales acuma primăvara, se dă
bine şi prinz... nu cine ştie ce peşti mari, dar în sfârşit: cleni, mrene... Am prins de multe ori şi mai
măricei — aşa, cât un cuţit de masă obişnuit... Tu nu eşti pescar; n-ai dat cu undiţa niciodată... E
păcat...
La mine, acolo, e frumos de tot: o umbră deasă şi răcoroasă, şi apa aia care curge lin printre sălcii
pletoase... Să vii o dată să vezi... Acum, eu am undiţe sistematice, de se strâng, se fac baston; dar aici
în iaz nu le întrebuinţez, că prea sunt lungi... Iau câte o nuia de alun, îi pun aţă, plumb şi cârlig, şi
gata; iar când plec de acolo, înfăşor aţa pe nuia şi o bag într-un tufiș de răchită.
În tufişurile astea şi în sălciile de pe marginea iazului vin privighetori şi cântă toată noaptea...
Foarte de multe ori, când stau liniştit la pescuit, vin săracele până lângă mine, aproape de tot, să le
prinzi cu mâna, parcă ar fi oarbe: umblă după ouă de furnici şi după râme... Ce e azi? Joi. Alaltăseară,
marţi, a venit pe la noi căpitanul Delescu cu nevastă-sa şi am stat cu toţii în pridvor să le ascultăm.
Nu cânta una, cântau zece, cincisprezece; răsuna tot zăvoiul... Şi cum era o lună ca ziua şi
mirosea liliacul... am petrecut o seară... să-l întrebi pe el... Mai ales una, chiar în grădină la mine, într-
o salcie pletoasă, cânta...
Doamne,Dumnezeule!... De câte ori începea, făcea într-un fel nou. Încă Victorita, nevasta
căpitanului, luase un condei să însemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea. Uneori
făcea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!... iar când isprăvea într-o cascadă de
triluri, zău dacă nu-ţi venea s-o aplauzi ca pe-o primadonă... Şi din crină îi răspundeau altele şi
altele...
Frumoasă seară am petrecut, n-am s-o uit niciodată! Şi ne întrebam cu toţii, dacă o fi adevărat că
toate vieţuitoarele de pe pământ se trag dintr-o tulpină şi că s-au deosebit unele de altele numai silite
de împrejurările deosebite prin care au trecut — ce fel de împrejurări au fost alea, care au putut sili
privighetoarea să ajungă să cânte aşa, iar cârsteiul bunăoara să hârâie, ca un ceasornic de buzunar
când îl intorci? Mare taină! E!... Pe la douăsprezece ne-au plecat musafirii, iar nevasta căpitanului,
după ce ne-a zis nouă “Bună-seara”, a făcut bezele înspre salcia pletoasă, strigând: “La revedere,
puică, pe mâne seară!”
Şi au venit şi aseară; dar în salcie nu mai cânta privighetoarea...
Se auzea în zăvoi, dincolo peste iaz, o mulţime; aici însă nu... Ne gândeam că poate şi-a găsit
soţia şi s-o fi dus după ea în zăvoi; şi ne sileam s-o recunoaştem de pe cântec; dar, ori că era prea
departe şi nu puteam deosebi toate sunetele, ori că nu cânta toate la fel; dar lucru hotărât, lipsea un
sunet; n-auzeam pe niciuna făcând: clings!
Nu-l auzeam şi să vezi de ce... Azi-dimineaţă, neavând treabă, mă cobor la gârlă. Lasasem în
ajun undiţa acolo într-un tufiş... O caut: nimic. Zic: să ştii că mi-a furat-o cineva. Când mă uit mai
bine, o văz mai departe pe jos. Dau s-o ridic: aţa deşirată de pe băţ şi încurcată în răchită. Mă iau
după fir şi ce să văz? Parcă şi acuma mi se sfâşie inima... Lăsasem rama în cârligul undiţei; şi biata
privighetoare, umblând după demâncare, a înghiţit cârligul!...
Sărăcuţa! Cât trebuie să se fi zbătut, cât trebuie să se fi chinuit!... Acum stă moartă, cu
aripioarele întinse, iar pe ochişorii ei, ca două mărgele negre, năpădiseră furnicile... Pre legea mea!
Sunt aşa întâmplări absurde care-ţi tulbură mintea, îţi zdruncină credinţa...
Auzi dumneata moartă: cu cârligul înfipt în guşuliţa aia, care scotea sunetele alea dumnezeieşti!
Auzi dumneata cum am răsplătit eu păsărica nevinovată, pentru că ne desfătase cu viersul ei!
Când mă gândesc, îmi vine nebunie; dar ce nebunie!... Ah! ochişorii ăia negri pe care năpădiseră
furnicile!...

OPERA EPICĂ – Puiul de I.AL. Brătescu-Voinești

Într-o după-amiază pe la sfârșitul lui august, pe când puii se jucau frumos în miriște împrejurul prepeliței,
aud o căruță venind și oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toți în sus capetele cu
ochișorii ca niște mărgele negre și ascultau.
22
 „Nero! înapoi!” s-a auzit un glas strigând.
Puii n-au priceput; dar mama lor, care înțelesese că e un vânător, a rămas încremenită.
Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit
să se pituleascâ jos, lipiți cu pământul, și cu nici un preț să nu se miște.
— Eu o să zbor; voi să rămâneți nemișcați; care zboară, e pierdut. Ați înțeles?
Puii au clipit din ochi c-au înțeles și au rămas așteptând în tăcere. Se auzea fâșâitul unui câine care alerga
prin miriște și din când în când glasul omului:
— Unde fugi? înapoi, Nero!
Fâșâitul se apropie — uite câinele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii țintă înspre ei.
— Nu vă mișcați, le șoptește prepelița și se strecoară binișor mai departe.
Câinele pășește încet după ea. Se apropie grăbit și vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum așa de aproape de
ei, încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe prepelița
zboară ras cu pământul, la doi pași de la botul câinelui, care o urmărește; vânătorul se depărtează strigând:
„Înapoi! înapoi!” Nu poate trage, de frică să nu-și împuște câinele; dar prepelița se preface așa de bine că e
rănită, încât câinele vrea cu orice preț s-o prindă; iar când socotește ea că e în afară de bătaia puștii, zboară
repede spre lăstar.
În vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemișcat ca frații lui, după cum le poruncise mă-sa,
zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce și trage. Era cam departe. O singură alică l-a ajuns la
aripă. N-a picat, a putut zbura până în lăstar; dar acolo, de mișcarea aripii, osul—la început numai plesnit—s-a
crăpat de tot, și puiul a căzut cu o aripă moartă.
Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului și văzând că trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul, socotind
că nu face truda de a-l căuta prin lăstar.
Ăilalți pui nu s-au mișcat din locul unde-i lăsase prepelița. Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau
pocnete de pușca și glasul vânătorului strigând „Apporte!”
Mai târziu căruța s-a îndepărtat înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet-încet pocnetele și strigătele
s-au pierdut, s-au stins, și în tăcerea serii care se lăsă nu se mai auzea decât cântecul greierilor; iar când s-a
înnoptat și răsărea luna dinspre Cornățel, au auzit deslușit glasul mamei lor chemându-i din capul miriștii:
„Pitpalac! pitpalac!”
Repede au zburat înspre ea și au găsit-o. Ea i-a numărat: lipsea unul.
— Unde e nenea?
— Nu știm, a zburat.
Atunci prepelița disperată a început să-l strige tare, mai tare, ascultând din toate părțile. Din lăstar i-a
răspuns un glas stins: „Piu! piu!”...
Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înțeles că era pierdut; dar și-a ascuns durerea, ca să nu-l
deznădăjduiască pe el...
D-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânși cum frații lui se învățau la zbor dimineața și
seara; iar noaptea, când ăilalți adormeau sub aripa mamei, el o întreba cu spaimă:
— Mamă, nu e așa că o să mă fac bine? Nu e așa c-o să merg și eu să-mi arăți cetăți mari și râuri, și marea?
— Da, mamă, răspundea prepelița, silindu-se să nu plângă.
Și a trecut vara. …În locul zilelor mari și frumoase au venit zile mici și posomorâte, a început să cadă bruma și să se
răreasca frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în rasul pământului, ori pâlcuri de alte păsări
călătoare, iar în tăcerea nopților friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergând toate în aceeași parte, către miazăzi.
În inima bietei prepelițe era o luptă sfâșietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoși,
care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăța de ea cu disperare.
Suflarea dușmănoasă a crivățului, pornită fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toți puii, mai bine numai
unul—și fără să se uite înapoi, ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni , pe când ăl rănit striga cu
deznădejde:
— Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!
A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, și a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea dinspre
miazăzi.
Peste trei zile, toată preajma era îmbrăcată în haina albă și rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urma un senin ca
sticla, aducând cu dânsul un ger aprig.
La marginea lăstarului, un pui de prepeliță, cu aripa ruptă, sta zgribulit de frig. După durerile grozave de până
adineaori, urmează acum o piroteală plăcută. Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii... miriște... un carâmb de cizmă
pe care se urca o furnică... aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte și într-alta, și pică mort, cu degetele ghearei
împreunate ca pentru închinăciune.

OPERA EPICĂ - De ce au dispărut zmeii ? de Mircea Sântimbreanu

ACEASTA ERA ÎNTREBAREA CARE îl frămâta nu puţin pe Tudorache, elev mulţ ani în
clasa a IV-a (ce-i drept, nu în aceeaşi), acum în clasa a V-a prin mila domnului (de matematică şi ne-
23
băgarea de seamă a dirigintelui (la nota de la purtare). Aşdar, de ce să fi dispărut zmeii? De ce se mai
ivesc doar în basmele de speriat copiii? Din cauza paloşului unor feţi-frumoşi? Poveşti! Or fi fost
cândva prea multe paloşe, de acord. Acum, însă, nu se mai ecxzigstă unul, să dai cu tunu'! Poate doar
la Muzeul Militar, şi acelea sechestrate în sicriul lor de sticlă... Atunci de ce să fi dispărut? Din cauza
unor feţi-frumoşi? Nu ştie, nu cunoaşte, n-a auzit pe strada lui. Ilene Cosânzene se găsesc, ce-i drept,
dar ele au fost totdeauna la discreţia zmeilor.
— Nu-i aşa, micuţo? Nu-i aşa că ţie nu-ţi fac bine chiflele cu sare şi chimen? Ia dă-le 'ncoa!
Zmeul le ronţăie, apoi, cu mâna întinsă, rânjeşte.
— Ce mai papă zmeul?
Fetiţa dă colţul zorită, şi Tudorache se miră sincer: De ce or fi dispărut zmeii? Trebuie să fie o
greşeală, e loc destul pentru ei."
— Nu-i aşa, ţâcă? Tu ce ai pentru nenea în ghiozdănaş?
Copiii sunt proşti. Ai zis o dată „bau-bau!" — şi te alegi cu te miri ce: un sandvici, o prăjitură...
Uite, ăsta mi-a lăsat un ciorap desperecheat... Plin cu caramele şi dungă. Şi astfel prostănacul zmeu se
înfiripă în cartier. N-avea solzi, nici aripi, nu slobozea flăcări pe nas şi nici vorba de mai multe
capete. O, nu, Tudorache avea unul singur, şi de ăla — ce să mai vorbim. Tudorache-zmeul se
bucura. Îşi găsise rostul. Pentru un zmeu timpul trece repede, plin de înfruntări şi satisfacţii. Şi de
neprevăzut. Mai ales de neprevăzut! Căci, într-o bună zi, când vântul scutura ultimii arţari, iar soarele
se căznea să îşi ponteze prezenţa măcar cu câteva raze, iar Tudorache pândea în pragul şcolii ieşirea
cosânzenelor, cugetând ce grozav este să fii singurul zmeu din cartier, se trezi înconjurat de copii.
Zmeul simţi că e ceva în neregulă şi vru să-şi ia tălpăşiţa, dar cercul se strângea în jurul său, aşa încât
clipi din ochi şi zise, zâmbind strâmb:
— Salut, băieţi. Ce mai faceţi?
Băieţii tăceau.
— Ei, la revedere... Eu mă grăbesc.
N-avea însă cum trece din strânsoarea băieţilor, aşa încât, văzându-i ameninţători şi tăcuţi, scânci
speriat:
— Ce-aveţi, bă?
— Nimic, vrem să te săturăm. Atât. Atât ziseră copiii, şi din ghiozdanele lor începură să iasă la
iveală plăcinte şi covrigi, gutui şi dovleac copt, biscuiţi şi salam, gogoşari şi ciocolată. Plus două
franzele şi o halcă de slănină cu boia.
— Le manânci pe toate. Acum, de faţă cu noi.
— Uite, ai şi două sticle de apă minerală, zise cel mai mic dintre băieţi. Poftă bună!
— Manâncă-le pe toate, mâine te căutăm din nou, cu altele.
— Şi poimâine...
Din clipa aceea însă, exact din clipa aceea, zmeului îi pierise pofta de mâncare. Se zice că
ultimele cuvinte pe care le-a rostit în calitate de zmeu ar fi fost: „Băieţi, vă rog, daţ-mi voie până
diseară"... O fi, n-o fi aşa, nu ştiu. Ştiu doar că din ziua aceea de pe strada noastră a dispărut un zmeu.
Aşadar, cum au dispărut zmeii? Pentru mine e clar: exact ca în basme. Nu duc ei casă bună cu
feţi-frumoşii. Oricât de micuţi ar fi aceştia.

OPERA EPICĂ - Jocul culorilor de Mircea Sântimbreanu

NU-L ŞTIŢI? Păcat! Dezvoltă imaginaţia, spiritul de observaţie, simţul culorilor, şi mai ales se
poate juca peste tot. Acasă, în tramvai, la şcoală. Când unul pronunţă o culoare, tu trebuie să-i arăţi
24
un obiect în care se găseşte acea culoare, şi asta rapid, cât numără până la cinci. Altfel, pierzi jocul. E
un joc pasionant. Uiţi de toate, de joc, profesori, de lecţii şi, fără exagerare, chiar de recreaţii.
—Verde!
—Uite! în panglica mea.
—Galben!
—În lănţişorul de la gât.
— Albastru!
—În dunga de la ciorap...
—Violet. Violet o dată, violet de două ori; violet de trei ori...
—În călimară! Uf! De-abia l-am găsit!
Fata răsuflă uşurată. La tablă profesorul desenează harta Africii, iar în clasă nu se aude decât
mersul mărunt al creioanelor pe maculatoare... şi șoptit, spre uşă:
—Maro... Maro unu, maro doi...
—La pantoful meu...
—Nu e maro, dragă, e cafeniu.
—E tot una, dragă. Maroul nu e cafeniu?
—Nu e, dragă. Cafeniul e cum e cafeaua, şi maroul, cum e castana.
La tablă profesorul vorbeşte despre Marea Roşie. Dar dânsul nu joacă jocul culorilor...
—Dragă, dar şiretul nu e cafeniu?
—Da, dar tu mi-ai arătat pantoful.
—Şi n-ai văzut şiretul?
— Bine. Fie cum zici tu. Cărămiziu! Cărămiziu de două ori... de trei ori... de patru ori!...
—În vaca domnului! Uite, s-a urcat pe bancă, mititica de ea. Vai, tu, ce emoţie am avut!... N-
aveam cărămiziu... Lecţia s-a terminat. Cele două prietene s-au întors acasă şi învaţă la geografie.
—Gata cu jocul! Trebuie să învăţăm.
—De ce, tu?
—Pentru că poimâine avem lecţie de control.
—Ei şi? împletim jocul cu învăţătura. Uite: unde se varsă Fluviul... Roşu?
—În lalea...
—Unde e Marea... Albă?
—În faţa de masă!
—Unde trăiesc vulpi... argintii? Argintii o dată... argintii de două ori.
—În ibricul de pe bufet...
—Bravo! Ai văzut ce interesant e? Ce fluviu se varsă în Marea... Galbenă? Galben o dată..
Şi acum, vreţi să ne însoţiţi câteva clipe la lecţia de geografie a clasei a VII-a de la şcoala unde
învaţă cele două prietene?
Iată, la hartă o elevă arată cu beţigaşul în mână marile fluvii siberiene.
Profesorul înclină capul aprobativ şi murmură satisfăcut.
Dar unde sunt prietenele noastre? Au răspuns? Să ne uităm în catalog. Într-adevar, au fost
ascultate... în dreptul numelor lor, în catalogul alb, văd doi de 3 cu cerneală roşie, puşi cu stiloul
albastru al profesorului. Iar ele? Stau amândouă galbene-verzui în banca de culoare cafenie, în timp
ce o gâză cărămizie se urcă pe caietul cu scoarţe cenuşii, tremurându-şi în aer antenele negre...

OPERA EPICĂ - Dărnicie de Mircea Sântimbreanu

25
 VACANŢA DE IARNĂ. Cei doi băieţi stau la taifas, lungiţi pe covoraşul din faţa sobei de
teracotă. Sparg cu vătraiul nuci aurite şi azvârl leneş cojile pe uşiţa deschisă. Pe masă, abandonate,
figurile de şah fraternizează împăcate de ultima remiză. În odaie e cald, iar la ferestrele orbite
aproape de înserare se cern fulgi foşnitori. Ceas de tihnă, de elanuri zvâcnind generos în micile inimi,
ceas de spovedanie.
— Nu ştiu cum sunt alţii, glăsuieşte emoţionată gazda, dar pentru mine prietenia însemnează în
primul rând generozitate, dăruire, nu drămuire. Am un prieten? Ei bine, simt aşa, un imbold, care mă
înaripează, care mă face să-i ofer totul... Caută un cuvânt şi mai cuprinzător, dar se mulţumeşte cu un
gest ce ar indica ecuatorul camerei, şi repetă cu tonul jos, al emoţiilor înalte: TOTUL... Să-ţi dau un
exemplu concret. Sunt prieten cu Vintilă, nu-1 ştii? Băiatul tutungiului din colţ. Ei bine, crede-mă, să
am un tort cât munţii Himalaia, i-aş da lui Everestul... Dacă, uite, cojile astea de nuci ar fi mingii de
fotbal, i-aş spune: „Ia, Vintilă, câte vrei". Dacă toată zăpada asta din curte ar fi halviţă sau frişcă, l-aş
chema întâi pe el: „Ia, băiatule, cară cu lopata... Nu te sfii". Dacă pe Dunăre ar curge nasturi...
Spovedania e brusc curmată de ţârâitul soneriei. Băiatul iese în vestibul şi se uită cercetător prin
ochiul de la uşă. Apoi se întoarce indispus, pe vîrful picioarelor.
—E Vintilă. Du-te şi spune-i că nu sunt acasă. A venit să-i dau patinele mele...
—Păi, nu i le-ai promis? întreabă nedumerit musafirul.
—Ba da, înalţă plictisit din umeri băiatul, dar aşa... în general. I-am spus ieri, într-o doară, că
dacă... ştiu eu, în sfârşit, da, îmi amintesc precis... că dacă din tot oţelul din lume s-ar fi făcut o
singură pereche de patine, lui i le-aş fi împrumutat în primul rând... Dar nu s-au făcut numai patinele
mele din tot oţelul din lume, curmă el brusc discuţia. Se aşază pe covoraşul din faţa sobei şi aşteaptă
ca scârţâitul paşilor musafirului să se piardă de-a binelea. Apoi sparge o nucă aurită cu vătraiul şi,
zvârlind cojile în jarul roşietic, continuă cu seninătate:
—Unde am rămas? A, da, îmi amintesc... Aşadar, dacă pe Dunăre ar curge nasturi, l-aş chema
întâi pe el: „Ia, Vintilă, ia câţi poţi, cu năvodul"...

OPERA EPICĂ – Emil Gârleanu, Frunza

26
 S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de
soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri.
Ziua întâi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se
zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind, până a doua zi, venirea soarelui.
Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din nou,
şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului.
În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai în
vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi, singuratici,
cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
Un ciripit străin o miră. Şi cea dintâi rândunică, venită de departe, tăia albastrul ca o săgeată,
înconjură copacul de câteva ori cu strigăte de bucurie, apoi se aşeză pe streaşina casei, cântând
mereu...
Dar într-o dimineaţă raza de soare nu mai veni. Cerul rămase acoperit de nori. Cea dintâi picătură
de ploaie o izbi rece, greoaie. Câteva zile a plouat. Nici rândunele nu se mai vedeau. Dar mirosul
crinilor, seara, se împrăştia puternic, umed: o ameţea.
După zilele acestea, lipsite de scânteiere, soarele răsări într-o dimineaţă înfocat, vărsând parcă
flăcări, încălzind totul în câteva clipe. Raza o fripse. În după-amiaza zilei acesteia, o păsărică cu pene
verzi şi galbene, un scatiu, veni, moleşit de căldură, de se furişă sub dânsa, la umbră, la adăpost. Şi
frunza se bucură, acoperi cum putu mai bine păsărica; iar aceasta ciripi, întâi înăbuşită, din guşă, apoi
mai prelung, mai dulce, cum nu auzise frunza cântec.
Şi în fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea, şi
seara cântecul se împrăştia vesel.
Cât n-ar fi dat acuma frunza pe o picătură de ploaie! Dar norii fugeau goniţi de vânturile din
înălţimi; cerul de sticlă, înflăcărat, uscase totul. Crinii nu mai miroseau; când şi când, rozeta, care îşi
scutura seminţa coaptă, împrăştia mireasma ei în zorii unora din dimineţi. Prea multă lumină, prea
multă căldură.
Nopţile senine, cu crai nou, cerul spuzit de stele o fermecau. Ar fi vrut să fie veşnic noapte...
Pasărea venea mereu, câteodată şi noaptea rămânea acolo, aţipind, cu căpuşorul sub aripă.Şi
trecu mult până ce, odată, vântul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopţile mai
reci; cerul arareori curat. Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau
şi pământul. Frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate
părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe.
Pasărea îi venea mai rar, nu mai cânta, şi asta o mâhnea cumplit.
Frunza tânjea, se îngălbenea; celelalte, de pe acelaşi copac, parcă se îngălbeniseră şi mai repede.
Începuseră să cadă. Frunza auzea mereu, de acolo, din vârf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o
părăseau, strecurându-se uşor, ca o şoaptă, ca o rugăciune, aşternându-se jos, într-un lăvicer, pe
deasupra căruia vântul alerga grăbit.
De dimineaţă până seara, şi noaptea, frunzele cădeau întruna. Unele mai repezi, altele mai
domoale, legănându-se în aer ca o aripă de fluture, aninându-se de ramuri ca cerând ajutor; numai
într-un târziu, dându-se învinse, cădeau, îngropându-se între celelalte.
Într-o dimineaţă se sperie. În tot copacul rămăsese numai ea! Ramurile goale se loveau unele de
altele, tremurând ca de frig. Deasupra, cerul cu nori greoi ca de bumbac; în largul lui, stoluri întregi
de păsări plecau în şir; atunci băgă de seamă că şi cuiburile rândunelelor rămăseseră goale.
Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când
parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte,
vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor.
Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca
şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să
întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei.

OPERA EPICĂ – Emil Gârleanu, Când stăpânul nu-i acasă!

27
 În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de
caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai îngust colţişor al casei. Şi din gaura
lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară.
Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi,
asta-i asta: caşcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i
proaspătă. Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de
acuma.
Să încerce. Face câţiva paşi mărunţi până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o
fi? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la dânsa? A! uite-o colo, pe farfurie.
Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă...
Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai
bun e să se suie de-a dreptul pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până
la poliţă. Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul.
Dar motanul? E-hei! la dânsul nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât în oase
motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? nu era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vadă, nu
se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ.
Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai
pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca
sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit după perna de pe divan
şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da; aşa, încă un pas, încă
unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi,
repede, îl ia între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe
podele. Şi-l priveşte, gândind: „Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval! Doamne! ce bun o să-mi pară
mie după ce te-oi crănţăni!” Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în
cleştele labelor.
Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din
două sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în
gaura lui. Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna; în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă, lacom, mirosul
de caşcaval, apoi, zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus.
Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace şi, cu
ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de unde brânza
parcă-l ademeneşte. Şi astfel, câteşitrei duşmanii — şoarecele în gaură, motanul în ocniţă şi câinele în
mijlocul odăii — se pândesc, munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci: motanul se-nghesuieşte şi mai în
fund, iar câinele o şterge sub divan; numai şoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră;
obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre
poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de pâine şi, muşcând când dintr-una când dintr-alta, mănâncă
din plin, cu poftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.

OPERA EPICĂ – Grivei, de Emil Gârleanu

28
 E bătrân. Înţelege că-i bătrân, că-i netrebnic, că cele câteva zile ce i-au mai rămas sunt o povară
pe capul tuturora. De când s-a şi îmbolnăvit, nu-l mai strigă nimeni, nu-l mai mângâie nici o mână,
nu se mai întoarce spre el nicio pereche de ochi. A slujit cu credinţă. Douăzeci de ani, vară şi iarnă, în
curtea aceasta a trăit şi a păzit-o; în nopţile de toamnă, cu ploile repezi şi pătrunzătoare, în nopţile de
iarnă, cu viforniţele năprasnice, el nu stătea în cuşca lui; suflând cu greu, încordându-şi muşchii, căci
era vânos, tăia troianul, cutreiera toate colţurile grădinii şi, lătrând, dădea de ştire că nu e chip să te
poţi apropia de casa stăpânului... Dar în seara aceea, când prinsese de pulpa piciorului pe hoţul care
furase mere din pomul de lângă gard! Ani de-a rândul simţise durerile loviturii de ciomag pe care i-o
dăduse atunci în creştetul capului. Şi altă dată... Dar câte nu făcuse, câte nu suferise Grivei, dulăul
credincios al curţii!
Însă vremea trece; viaţa, cu ea. Şi-acuma îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la uşa
bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu
se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, când nu avea
cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câni, când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui,
mai ales nopţile îl chinuia boala.
Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se
desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi gemetele îi ieşeau
mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau
pe bot şi parcă-l ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla
groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de
răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câne care îi plângea de milă. Şi
dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.
Şi toţi ai casei cari treceau pe lângă el îl blestemau. Toţi. Urletele lui le turbura liniştea nopţii, le
curma somnul şi-i făcea să tresară speriaţi în pat. Iar unii credeau că prevesteşte ceva rău, că
prevesteşte moartea cuiva. El îi auzea vorbind, îi auzea şi-i înţelegea. Cu ochii blânzi, şterşi de boală,
îi urmărea până ce se făceau nevăzuţi.
Înţelegea şi aştepta să-i vie ceasul.
Într-o dimineaţă şi-a zărit stăpânul de departe venind spre el, cu mâinile la spate, ţinând ceva ce
sclipi la o întorsătură în bătaia soarelui. Pentru el venea. Atunci, în sufletul lui parcă a-ncercat nu o
durere, ci o jale, o jale grozavă.
O jale adâncă pentru stăpânul pe care-1 văzuse copil, cu care se jucase, cu care mersese pe câmp,
la picioarele căruia se culcase de atâtea ori să primească, supus, vergile ce i se cuveneau. Şi jalea
aceasta parcă-i dădu puteri; se sculă şi, scheunând, plângând, se târî către stăpânul lui, se târî şi, când
ajunse, îi linse picioarele, ca şi cum şi-ar fi luat rămas bun. Apoi închise ochii şi, încolăcit, aşteptă.
Aşteptă mult. I se făcuse milă stăpânului?... Bubuitura nu curmă liniştea ogrăzii.
Şi astăzi simţi că nu mai are mult. Şi parcă-i părea rău să închidă ochii în curtea în care trăise, în
mijlocul lucrurilor de cari n-ar fi vrut niciodată să se despartă, subt privirile cari nu se mai îndreptau
spre el prietenoase. Şi, deodată, o groază, o frică de locul acela în care suferise atâta îl cuprinse. Îşi
adună toate puterile, apoi, ca şi cum cineva l-ar fi gonit din urmă, se depărta cât putu mai repede, ieşi
din curte şi o luă pe drum, înspre pădure. Când ajunse în marginea ei, intră în cel dintâi tufiş şi, acolo,
între crengile cari îi ascundeau vederea, îşi făcu culcuşul. Şi aşteptă. Spre seară, un fior îi zvârcoli
trupul, apoi altul. Şi încă unul, cel de pe urmă. Şi-n clipa în care-şi dete sufletul, se ridică pe
picioarele de dinainte şi, cu capul întors spre curte, urlă, ca şi cum şi-ar fi luat un rămas bun.
Şi urletului lui, scurt, de moarte, îi răspunse ecoul, pentru cea din urmă oară, ca un alt câne care-l
chema din depărtări.

OPERA EPICĂ – Sărăcuțul!... de Emil Gârleanu

29
 S-a iscat un vârtej ca din senin. S-a înşurubat în pământ, apoi a pornit-o, tehui, peste câmp, curţi
şi livezi, luând cu el tot ce găsea mai uşor în cale. Şi dacă de pe jos fura flori, pene şi hârtii, de pe-o
ramură luă un cărăbuş, un cărăbuş mititel, castaniu, cu aripile fragede, cu ochişorii ca două neghiniţi.
Cărăbuş de primăvară. Când l-a luat vârtejul pe sus, şi-a strâns şi el picioruşele şi a văzut că poate
zbura şi fără să dea din aripi.
Vârtejul şi-a făcut gustul, şi-n mijlocul unui drum de ţară, lângă o curte, s-a înţepenit o clipă ca
un sfredel, apoi s-a topit deodată, lăsând tot ce luase, baltă, la pământ. Iar cărăbuşul căzu pe-o
bucăţică de hârtie albă şi rămase acolo, ameţit. Când s-a trezit, privi împrejur: un drum prăfuit. Şi din
capătul drumului, ţanţoş, cu pieptul în platoşă, cu pintenii arcuiţi, venea un cocoş. „Ia! scap de unul şi
dau peste altul, îşi zise cărăbuşul; ăsta mă-nghite!" Cucoşul s-a apropiat, s-a uitat cu un ochi la
cărăbuş şi a trecut mândru înainte.
„Am scăpat!" gândi cu bucurie cărăbuşul, şi se întoarse să privească după cucoş. Atunci
încremeni de spaimă. Din celălalt capăt al drumului sosea un curcan. Cărăbuşul se făcu mai mic decât
era, ţinându-şi sufletul: „Acuma chiar c-am păţit-o!" Când ajunse curcanul în dreptul cucoşului, se
înroti, îşi roşi mărgelele şi îşi dădu capul pe spate; iar cucoşul scoase pieptul şi mai în afară, se înălţă
în picioare şi forfecă aripile de câteva ori în pământ: îşi dădeau bineţe. Cucoşul s-a dus, curcanul se
feri parcă să nu calce cărăbuşul când îl ajunse, şi acesta, bietul, răsuflă: „Bine c-am avut noroc!"
Dar, deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Paserea
se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. „De ăsta nu mai scap!" crezu cărăbuşul.
Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar 1-a întors cum îl găsise şi, lăsându-1, îşi
văzu de drum.
Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el
hârtia, pe dreapta gardul - trăieşte. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo
creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva
decât o nucă, zbură spre el. „Ei! de aşa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie", gândi
cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului „ziua bună". Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de
hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi: hap! hap! mai să se înece, îl înghiţi.

OPERA EPICĂ – Vulturul, de Emil Gârleanu

30
 S-a ridicat, deodată, din prăpastia întunecoasă, umedă, a munţilor falnici. Şi doritor de lumină, în
această dimineaţă scăldată de soare, a întins aripile, ca o flamură, deasupra brazilor bătrâni. S-a
înălţat mai întâi drept în sus, ca o săgeată; a străbătut văzduhul răcoros, apoi a rămas acolo, s-a
legănat in aer, îmbătat de plăcerea să fluture la înălţime uriaşă; a plecat capul şi a privit in jos. Pe
câmpiile lucii, satele împrăştiate, ca grăunţele, scoteau sclipiri repezi ca a prundişului spălat de ape.
Oamenii nu se zăreau; deasupra, dedesuptul lui, primprejur, nicio vietate. I se păru că in lumea
aceasta frumoasă, încântătoare, peste care primăverile se aştern cu spuză de hori, e a lui, a lui singur.
Şi scuturându-şi aripile, făcu un ocol larg, suind şi scoborând prin aer. Apoi i se păru că ceva
flutură mai jos, ceva mic, prea neînsemnat ca să îndrăznească să se suie până la el: se repezi şi, in
ciocul gata să frângă, prinse o pană căzută chiar din aripa lui. Zbură cu dânsa, sus, apoi ii dădu
drumul, şi urmări cu ochi strălucitori lunecarea uşoară, ca pe o apă, a penei, care cândva îl ajutase să
se ridice.
Luă munţii în lung. Nicio boare de vânt, niciun murmur de ape care să străbată atât de sus. Şi aşa
a mers până după-amiază, cu ciocul deschis, înghiţind aerul cu gâlgâiri puternice, privind în toate
părţile cu ochii lui ca două scântei.
Obosi. Se coborî uşor şi se aşeză pe vârful unei stânci ce ţâşnea în sus, goală, din stratul gros de
muşchi al muntelui. Cum sta nemişcat, părea şi el de piatră, părea că-i colţul ascuţit al stâncii
încremenite acolo de veacuri.
Pe urmă îşi plecă în jos capul; în fund, în noaptea deschizăturii adânci, tăiată ca de pala unui
zmeu, şerpuia, sclipind ca argintul, izvorul. Şi i se făcu dor de răcoarea dulce a undei şerpuitoare.
Săltă şi se repezi în fund; se lăsă în voie să cadă în apă; stropii reci îl acoperiră deodată, ca nişte
pietre scumpe, şi, întinzând gâtul gol, bău îndelung, însetat. Apoi îşi luă iarăşi zborul până pe stâncă,
sus, se lăsă pe o coastă, întinse aripile la soare, şi închise ochii. Aţipi...
Adieri de vânt îl înfăşoară în vălul lor. Aproape se trezeşte; prin pleoapa închisă încă parcă
zăreşte un foc grozav, a cărui flacără încinge tot cuprinsul zării. Se ridică. Departe, în nori de sânge,
soarele apune. Munţii parcă-s aprinşi, cerul arde.
Îşi ia zborul, grăbind spre cuib.
Se apropie, se lasă tot mai jos, deasupra muntelui, deasupra pădurii de brazi. Aceeaşi linişte în
tot cuprinsul firii. Mai are puţin; zăreşte prăpastia spre care avea să se scoboare, când, deodată, în
tăcerea neclintită, răzbubuie, până-n depărtări adânci, un tunet, şi aripa, amorţită, îi cade în jos. Se
rostogoleşte de câteva ori prin aer, simte fierbinţeala glonţului, ca a unui cărbune ce-i arde carnea, îşi
încordează puterile, caută să mai plutească sus, dar dedesubtul lui munţii parcă se prăbuşesc. Aripa îi
mai stă puţin întinsă, apoi i se frânge lângă trup, udă de sânge. Lunecă printre brazi. Răcoarea îl mai
înviorează o clipă; iarăşi caută să-şi întindă aripile; se anină de o ramură. Se uită în jos. Drept
dedesubt, la rădăcina bradului, un căprior stă liniştit, privind înainte.
Iar vulturul simte că-i pierdut, că puterile îl părăsesc. O ură straşnică îl cuprinde; parcă ar dori să
se stingă toată lumea odată cu dânsul. Se lăsă să pice drept peste căprior, şi, cu cea din urmă putere, îi
înfige gheara în ochiul curat şi umed.
În vreme ce căpriorul se scutură şi fuge, năuc de spaimă şi durere, paserea cade moartă, cu
ghearele strânse, cu ochii deschişi.

OPERA EPICĂ – Gândăcelul, de Emil Gârleanu

31
 Cum venise pe lume, nici el nu-şi dădea seama. S-a trezit ca dintr-un somn Şi parcă era de când
pământul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gândul: cum răsărise, şi-al cui era?
Mic cât un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, pe de margini, frunzişoara care-l
adăpostise. Într-o zi încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, în
ploaia de lumină. Atunci rămase pe loc, orbit de atâta strălucire. Încetul cu încetul îi veni inima la
loc, şi îndrăzni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfârşit bine-bine şi privi
în sus. Se făcuse parcă mai mititel decât fusese.
Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi,
cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce
căutase dansul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi.
Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur!
Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută
de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna
neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia
să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări
lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar
dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.
În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă şi să meargă,
până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură - sau o vedea el
ce-o face.
Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi scoborî
dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de
pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie
pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou, şi văzu că poate.
Luciu i se păruse lujerul crinului, şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicaturi: văi, dealuri.
Dar ce mireasmă se revărsa de sus!...
Şi-a mers voinicul, a mers. Mult să fi mers. Se uită în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se
cutremură. Ce - nu făcuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slăbiseră, dar nu se lăsa.
Încă vreo câţiva paşi, şi ici, deasupra, parcă se întruchipa o frunzişoară lătăreaţă, ca o prispă. Acolo o
să se odihnească. Şi iar purcese la drum; şi umblă, şi umblă, băiete; şi de-abia ajunse. Iar când a
poposit, ud de sudoare, că părea o picătură de rouă, bulgărele de aur scăpătase de amiază. Şi voinicul
privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, săptămâni, luni avea de umblat. Şi cât era
de hotărât şi de vânjos drumeţul, nu-şi putu opri un oftat:
- Uf! Că mult mai am de suit, Doamne!

OPERA EPICĂ – Versuri de Grigore Alexandrescu

32
Șarlatanul și bolnavul
de Grigore Alexandrescu
La un neguțător mare
Cărui vederea-i slăbise
Fără nicio invitare
Un doctor vestit venise.
Cînd zic vestit, se-nțelege că nimeni nu-l
cunoștea,
Însă avea atestate
Numai în aur legate,
Diplome ce-n academii luase, cum el zicea,
Prin țări care niciodată
Nu au figurat pe hartă,
Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit,
D-ar fi mai avut acolo vrun bolnav de lecuit.
Bunul pătimaț îl crede,
Doctorul vreme nu pierde,
Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat,
Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat
Că are să șază astfel o săptămână deplin
Întinde mîna… pe masă era un frumos rubin,
Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc;
Doctorul îl ia, se duce, și ca să vă povestesc
Mai pe scurt, el vine iară a duoua ș-a treia zi,
Și nencetat, totdauna, la orice vizită nouă,
Lua cîte unul-două
Din lucrurile mai scumpe câte în casă găsi.
Când se-mplini săptămâna, pe bolnav îl deslegă:
„Uite-te, cum ți se pare, și cum vezi?“ îl întrebă.
„Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său
privind,
Și din averile sale nimica nemaizărind.
Cum văz? nu știu, frate, atât numai poci să zic
Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic.“
FIȘĂ DE LUCRU - Descrierea literară/artistică – Tabloul
Uliul și găinile
de Grigore Alexandrescu
Ion prinse un uliu şi, ducându-l acasă,
Îl legă cu o sfoară,
Lângă coteţ afară.
De o vecinătate aşa primejdioasă
Găini, cocoşi şi gâşte întâi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obişnuiră,
Începură să vie cât colea să-l privească,
Încă şi să-i vorbească.
Uliul cu blândeţe le primi pe toate;
Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar îi pare rău foarte căci el însuşi nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.
Mai adăugă însă că dacă dumnealor
Îi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduieşte
- Şi Dumnezeu cunoaşte cum vorba şi-o păzeşte -
Că la orice primejdii va şti a le-ajuta:
Încă din înălţime, el le va da de ştire,
Când asupră-le vulpea va face năvălire.
Astă făgăduială
Nu mai lăsă-ndoială;
Şi găinile proaste, ce doreau să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,
Şi cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.
Uliu-şi luă zborul. Dar se întoarse-ndată
Şi răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă câte vrei.
"Ce pază este asta? strigă una cu jale,
Vorba măriei tale
Era să ne păzeşti,
Iar nu să ne jertfeşti."
- "O! eu ştiu foarte bine cuvântul ce v-am dat,
Şi ce fel m-am jurat.
Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,
Acum însă sunt slobod şi vă vorbesc de sus".
Eu, de-aş fi fost găină, nu l-aş fi slobozit:
Dumnealor au făcut-o şi văz că s-au căit.
Uliii sunt cinstiţi,
Când sunt nenorociţi.
33
 Redactează compuneri de 15-25 de rânduri în care să argumentezi faptul că fragmentele
citate reprezintă descrieri artistice.

1.
Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. Pe malul stâng, căsuţe albe se ivesc dintre copaci.
Turme de vite se scoboară la adăpat. În faţa pichetului Hinova, grănicerul nostru, cu arma la umăr,
pare o statuie de bronz. Livezile satului se oglindesc în valuri. Cumpăna unei fântâni se pleacă şi se
înalţă ca un cocostârc care bea apă. Orizontul se deschide, se lărgeşte din ce în ce. Ochiul străbate
adânc în plaiurile ţării, pe lângă dunga fumurie trasă de "Valul lui Traian", care, pornind din coasta
Hinovii şi tăind spre răsărit dealul Stârminii şi viile Oreviţii, se-nfundă, dincolo de Padina, în inima
Olteniei. Soarele-a asfinţit. Aerul miroase a pământ ars, stropit de-o bură de ploaie. Drumuri albe se
pleacă din sat, legând viaţa de pe pământ cu drumul mişcător al apei. Copacii, casele fug, se şterg ca
nişte năluci în urma noastră. Farmecul nopţii se-ntinde ş-astâmpără toate zgomotele pământului.
Malurile s-apropie, ca şi cum ar vrea să-şi şoptească ceva. Pe marmura vânăt-a apei luna cerne o
pulbere de argint. Toate parcă se pregătesc să treacă din lumea realităţii în lumea basmelor.
(Alexandru Vlahuță, România pitorească)

2.
Din vale de Gruia, în dreptul satului Pristolu, o lamă sclipitoare de oţel se-mplântă-n malul
drept. E râul Timocului. Serbia rămâne la apus. Dunărea de-aci încolo pune în faţa României o nouă
vecină — Bulgaria. Pe-o depărtare de patruzeci de kilometri malurile nisipoase bat spre răsărit, până
la satul Cetatea, pe unde se îndoaie iarăşi un cot mare în ţărmul din stânga, scobit de valuri, până-n
şesul Maglavitului.
E miezul nopţii. Slabe, tremurătoare licăriri clipesc, ca nişte ochi somnoroşi, pe amândouă
malurile. Un muget lung, răsunător, dă ecou dumbrăvilor de pe ostroave: vaporul se opreşte la
Calafat. Oraşul doarme sub straja lunii. Caselenşirate pe costişa prăvălită spre Dunăre îşi aştern
umbrele negre pe uliţile largi, tăcute, pustii. Schelă de grâne în timp de linişte, cetate de apărare-n
război — Calafatul îşi are de mult paginile lui de suferinţi şi de glorie în istoria ţării. În zidurile
caselor vechi se cunosc şi azi urmele bombelor, — aşa rămân pe trupul ostaşilor bătrâni semnele
războaielor în careau dat vitejeşte piept cu moartea. Asupra acestui oraş s-au aruncat cele dintăi
obuze turceşti în primăvara anului 1877, când războiul nu era încă deschis, când România — liniştită
în faţa furtunii ce se pregătea — nu făcea decât să-şi asigure paza graniţelor ei dunărene.
(Alexandru Vlahuță, România pitorească)

3.
Ne-apropiem de Bechet. Căsuţele albe, luminoase, ale satului se ivesc una câte una de după
perdelele de sălcii. Ele par a fugi din marginea apei, gonite de amintirile războaielor, speriate încă de
viforul morţii, care de-atâtea ori şi-a făcut pod de gloanţe între cele două ţărmuri. În faţă, pe malul
drept, e Rahova — port bulgăresc — odineoară cetate turcească, pe zidurile căreia de două ori au
fâlfâit biruitoare steagurile luptătorilor români sub Mihai Viteazul la 1595, şi sub Domnitorul Carol
la 1877.
Razele soarelui bat pieziş, împrăştiind solzi de aur pe-ncreţiturile apei. Vaporul lasă-n urmă o
cărare de spumă verzuie. Malul stâng se culcă, deschizând ochiului privelişti adânci în şesurile
Romanaţilor. Iată întinsa şi strălucitoarea balt-a Potelului, vestită pentru mulţimea şi varietatea
peştilor ei. Iată Celeiul — vechea Malva, capitala Daciei Malvenze.
(Alexandru Vlahuță, România pitorească)

4.

34
 După ce ne oprirăm puțin la o colibă părăsită, cumpănirăm în valea Cracăului. Ajunși la acest
pârâu limpede ca o picătură de rouă, ne stâmpărarăm setea și începurăm iarăși a urca, de-a
curmezișul, un șir de coline lutoase și seci, acoperite cu tufari de aluni, mesteacăni și arini. De pe cea
din urmă colină ce se înalță deasupra Văraticului, o întinsă priveliște se deschise ochilor noștri: sub
noi, Valea-Sacă se răsfăța cu casele ei albe și curate între două dealuri acoperite cu grădini, fânețe și
semănături. Mai departe, între răsărit și miazăzi, Bălțăteștii, cu mărețele-i grădini și așezămintele sale
de băi, păreau că vor să se ascundă după nesfârșitele șiruri de plopi înalți de mesteacăni blonzi și de
brazi posomorâți; cu toate acestea, o rază de soare, căzută din cer peste acest cuib de zână pierdut
între îndoiturile verzi ale dealurilor, răsfrângea până la noi lumina strălucitoare de pe plăcile metalice
cu care e acoperit. În față, orizontul era închis de cele din urmă ramuri ale râpoșilor munți de marnă
cenușie ai Neamțului, care se întindeau ca o fâșie de fum plumburiu pe zarea cerului depărtat... La
picioarele lor, orașul alb cu pârâul său limpede scânteia sub lumina soarelui. Alăturea, în umbra
depărtării, stătea nemișcată și gânditoare pare că vestita Cetate a Neamțului, cetatea lui Ștefan,
martoră nepieritoare a gloriei noastre trecute. Stăturăm deci la umbra unui mesteacăn, spre a ne
odihni și a ne sătura ochii și sufletul de această măreață priveliște și, când soarele aproape scăpătase
după Ciungi, intrarăm în Văratic.
(Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte)

5.
S-ar zice că natura a întipărit aicea o dulce și primăvăratică sărutare pe sânul munților iernatici și
că, sub această sărutare de nesfârșit amor, au răsărit, ca prin farmec, milioanele de flori strălucitoare,
ce acopăr întinderile ondulate și dulci; că sub ea s-a născut acea lină și răcoroasă adiere, ce veșnic
suspină în acest loc, și că pâlcurile de mesteacăni, cu ramuri despletite și cu trunchiuri de argint, nu
sunt semănate ici și colea decât spre a chema pe drumețul obosit să guste, pe un așternut de flori, o
clipă de visuri și de negrăită fericire. Ș-apoi, cine n-a auzit în acest loc pe greierul șuierător și pe
cosașul răgușit, locuitori nevăzuți ai miriștii uscate, cântându-și eternul lor cântec sub miezul zilei
înflăcărat, cine n-a ascultat aicea pe gaița gâlcevitoare certându-se cu alta pe creanga vreunui fag,
acela, desigur, n-a avut prilejul să se îmbete de cel mai dulce și mai dumnezeiesc concert, pe care
cântăreții naturii îl execută pe niște note necunoscute încă din scara muzicii omenești. Aici e, fără
îndoială, paradisul pământesc al vremurilor noastre și... nici un înger cu sabie de foc nu străjuiește la
porțile lui... Adam și Eva pot intra și, după voie, pot ieși fără teamă de strășnicia poruncilor
dumnezeiești...
(Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte)

6.
De jur împrejur, ca și cum s-ar ținea de mână, stau munții cu piscuri înalte, peste care brădișul
negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nici o pasăre nu-și îndreaptă zborul său rătăcitor peste
sălbătăcia și tăcerea de mormânt a locurilor acestora, unde iarba stearpă e fără de sămânță și unde
numai brusturul de munte, cu floarea galbenă și lată cât podul palmei, mai are curajul să se uite, de pe
creasta stâncilor înalte, în prăpăstiile negre și fără fund ce se deschid, ca niște guri de iad, sub
picioarele lui.
Rareori numai, albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct negru, dar trecător:
e un vultur prădalnic care ochește poate din înălțimile văzduhului vreo sprintenă veveriță; glasul
vântului îți strânge inima... atât e de tânguios și de întristător! S-ar zice că iulie se schimbă aici în
fratele mai tânăr al lui decembrie; aceiași ochi, aceeași privire aspră, același glas, aceleași sprâncene
încruntate! Numai căruntețea îi lipsește spre a se îndeplini asemănarea.
(Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte)

35
FIȘĂ DE LUCRU - Descrierea literară/artistică – Portretul

Argumentează într-o compunere de 15-20 rânduri că textul următor reprezintă un portret.

Crescuse ca după o boală, subţiindu-se. Hăinuţele din clasa patra primară nu-i mai veneau. Fără
să fie posomorit, nu mai sclipea ca înainte. Crescuse drept ca un brăduţ din care fugise veveriţa,
lăsând îngândurarea bradului. Nici la liceu nu se despărţise de cei de la Prăvale-Baba. Oacă, Oanţă şi
Chilug erau cu el şi'n jurul băncii lui. Alţii luaseră drum mai umil — al meseriilor —calfe pe la
cizmari, croitori sau lăcătuşi. Dar şi aceia veneau să-1 vadă Duminica şi sărbătorile, căci era
credincios în prietenie. Dar nici cerdacul nici ograda şi nici Foişorul Voiniceilor nu mai răsunau ca
altădată şi de glasul lui. Rareori se aprindea la joacă. Ii însoţea parcă pe ceilalţi din altă vârstă, ca dela
fereastră, astfel fiind cu ei.
Ca şi în clasele primare, şi la liceu era în frunte. Cu toate că acolo nu mai veghea, ferită ca o
Sfânta Sfintelor, cumpăna Doamnei cu dram drept. Acolo, catalogul avea fereastră spre oraş; iar nota
se gândea şi la părinţi. Oricum, nefiind oarbă, faţă'n faţă cu atâţia ochi, nota nu putea să nu vadă
strălucirea lui Damaschin. Era întâiul fiindcă n'aveau încotro. Dar alta era marea schimbare: Fănuţă
nu mai punea mâna nici pe cărbune, nici pe cridă, nici pe creion. Nu mai desena. Numai la şcoală, pe
block, cu creionul şi estompa — pentru lecţie — fără ca profesorul să bănuiască nimic.
La desen avea nota opt, nu fiindcă ar fi meritat-o, ci numai fiindcă era premiant şi nu se cuvenea
săi i. se strice media la o dexteritate. Alţii aveau faimă la desen. Cei dela Prăvale- Baba, numai ei
ştiau, îl întrebau:
— Ce-ai păţit Damaschin? Nu mai vrei?
— Copilării, măi! M'am lăsat, spunea el.
Şi altfel nu-şi descleşta gura. Luase drumul învăţăturii şi al cărţilor. Cetea atât de mult încât
uneori, la lumina zilei, trebuia să-şi acopere ochii. Avea nevoe de umbră. Soarele parcă ţipa prea tare.
De altfel şi timpul lui era măsurat. In afară de şcoală, dădea lecţii la câţiva elevi care vrând-nevrând,
îi mâncau mai mult timp decât cel plătit de părinţii lor. Căci maicuseamă aceştia — pune-te masă,
scoală-te masă — erau trântori şi răsgâiaţi, vrând să li se dea învăţătura gata rumegată în plisc, de
unde o lăsau să cadă neînghiţită: joacă. Astfel de lecţii erau o adevărată luptă. Şi dacă nu învingea,
părinţii — mai ales mamele — spuneau că a luat bani degeaba şi că el nu-i bun de nimic. Şi rămânea
fără lecţii.
… Cărţile îi ţineau mintea închisă în ele. Nu cetea literatură decât pentru şcoală. Cetea cărţi de
ştiinţă. Istorie, fizică, ştiinţe-naturale, anatomie, cărţi de călătorie, cu hărţi. Ii plăcea să vadă adunate
în linii drumurile pământului şi drumurile din om: popoarele şi sângele, cum se adună, pe unde se
duc, unde se opresc, ce fac. Apoi învăţase franţuzeşte, singur şi ajutat de Doamna, căci la liceu
învăţătura se târa ca racul, mai mult pe loc decât înainte.
De la o vreme începuse să cetească aproape fără dicţionar. Se descurca, oarecum ca într'un oraş
străin în care ar fi avut prieteni. II ademenea şi cu urechea limba franceză. Parcă vroiau mereu să
cânte cuvintele ei, ca nişte zurgălăi. Toate sunau mai lung, cuvântul stând pe buze ca între ecouri.
Apoi se îndreptase spre limba germană, intrând între literile ei ţuguiate — toate parcă poartă
lănci şi vor să împungă — şi'n sunetele ei aspre care învârtoşează buzele şi răguşesc glasul.
Apoi... Necontenit venea un „apoi", căci învăţătura nu e un drum, ci o răspântie dela care încep
altele.

36
FIȘĂ DE LUCRU - Descrierea literară/artistică – Portretul

Argumentează în compuneri de 15-20 rânduri că textele următoare reprezintă portrete.

1.
Când a ajuns la Prăvale-Baba — ca din altă lume — faima de peste hotar a pictorului Ştefan
Damaschin, — Fănuţă se mistuise în trecutul târgului, uitat printre copii de odinioară, încâlcit printre
Ştefanii neamului. Plecase de treisprezece ani de acasă, iar de opt ani părăsise ţara, nemaiîntorcându-
se. Dealungul primilor patru ani următori absolvirii liceului, Domnica abea-1 mai văzuse, câte puţin
spre sfârşitul vacanţelor de vară. Venea cu toamna, câte-o săptămână-două, ţinând un geamandan
într'o mână şi zestrea lui de pictor-ucenic în cealaltă. îşi lăsase bărbiţă şi musteţi de muşchetar, purta
cravată moale, păr mai lung, pălărie neagră cu margine lată şi fuma pipă.
Domnica îl cârpea şi-1 hrănea cu ce avea mai bun, adunându-şi sufletul în jurul lui, ştiind
că'ndată va pleca, drumeţ al ursitei lui, ca toţi Ştefanii neamului. Intr'adevăr, mult nu stătea, cu toate
că-i plăcea să fie acasă. Se bucura de toate. Nu cerea nimic. Hoinărea pe dealuri, se dădea în
scrânciob, sta de vorbă, plin de glumă şi de voe bună.
(Ionel Teodoreanu, Prăvale-Baba)

2.
ÎI cunoşteau şi pe tatăl lui Damaschin, pe Damaschin-Puşcaşul care trăia în codru. Împuşcase
uliul sub ochii lor, cum ţi-ai lua cuşma din cui. Dă!... Şi venea de-acolo de unde frunza verde n'a uitat
c'a fost odată un haiduc... Tatăl lui Damaschin îi învăţase să facă zmee mari, praştii-glonţ, catalige,
săniuţe, stele de Crăciun. Grozav îl asculta lemnul. In manile lui dibace lemnul era ca aţa în acul
femeilor. Făcea tot ce vroia. Le clădise un foişor în fundul livezii. „Foişorul Voiniceilor": aşa îl
botezase cu zâmbet subt musteaţă. Nicăeri nu era mai bine decât acolo. Parcă pluteau într'o corabie la
capătul lumii. Nu-i auzea decât frunza, nu-i ştia decât cerul. Erau singuri în miezul tainei.
— Tata-i un năzdrăvan, spunea Damaschin acolo în foişor, şi ei pricepeau şi dau din cap,
încuviinţând, ca nişte cinstite feţe la auzul unei vorbe cu tâlc.
(Ionel Teodoreanu, Prăvale-Baba)

3.
El gospodăreşte gazul şi fitilul tuturor felinarelor. El ştie ceasul când trebue să le aprindă, altul
dela zi la zi, după cer şi anotimp. Ilie Pânişoară n'are nici casă, nici nevastă, nici copii. El are vinul —
în el —, felinarele — afară —, şi măgarul — tot Ilie — după el, cu ale lui patru picioare şi două
urechi. Desigur că Ilie Pânişoară e cel mai netrebnic fiu al oraşului. Oamenii spun că-i atât de beţiv
încât şi gazul — primăriei — ar fi în stare să-1 dea duşcă. Nu fiindcă-i gaz puturos îl lasă'n pace şi
nul bea, ci din pricina felinarelor: i-s dragi aprinse. In tinereţele lui Ilie a fost crâşmar. După ce şi-a
băut crâşma, n'a mai fost nimic. Dacă nu erau felinarele cu inimă de aur, Ilie ajungea cerşetor — la
crâşmă, nu la biserică — până în ceasul iadului. Dar în ochii beţiei lui Ilie s'au ivit felinarele, înaintea
dracilor cornuţi, şi Ilie a rămas cu un rost printre oameni, adică pe lângă ei, în coada lor, cu noaptea şi
cu felinarele, urmat de cel şi mai codaş, Ilie-urechietul. Ilie-omul e ruşinea oraşului.
(Ionel Teodoreanu, Prăvale-Baba)

37
4.
Nepotul lui Ilie avea darul să intre subt pielea oamenilor. II ajuta şi înfăţişarea. Era înalt, cu
umeri laţi şi şold îngust, avea obraji rumeni de ţărăncuţă dela munte, ochi negri cu albul vioriu şi
gene pentru două fete. Când râdea — şi râdea des — se bucurau ochii de atâta albeaţă tânără.
Prospeţimea sănătăţii lui amintea harbuzul despicat în toi de arşiţă. Niciodată nu era posomorit, nu
fiindcă nu i se'ntâmpla şi lui, dar obrajii, cu ochii şi dinţii, spălaţi cu dimineaţă de cireşe, nu-1 lăsau
să pară. E greu de închipuit o înfăţişare mai luminos curată decât a lui Petruţă Dudai. Să-1 duci aşa
cum era, la icoana Maicei Domnului, dându-i-1 printre ulcelele cu miere şi lumânări de ceară.
La Belle-Arte îşi uimise profesorii prin iu ţeala cu care învăţa tot ce ştiau ei. Pricepea tot şi făcea
întocmai. Nu numai atâta, dar pe nesimţite devenise de folos tuturora. Unora le aducea servitoare —
când ei nu găseau — îmbunând pe cele mai năzuroase soţii; altora le cumpăra lemne, cu preţurile cele
mai ieftine, şi lemnele cele mai uscate, fără greşală la cântar; altora le medita copiii pentru şcoală —
indiferent la ce: latină, istorie, matematici, chimie, — fără plată: numai cu masa. Astfel fusese
găzduit: fără plată, numai cu meditaţia şi supravegherea şcolarului nărăvaş.
Apoi Petruţă scria la ziare, găsind laude pentru expoziţiile tuturora: şi ale profesorilor şi ale
elevilor. Tot el se'nsărcina, ducând la capăt bun, cu campaniile prin presă pentru nevoile instituţiei.
Devenise intimul profesorilor, umblând cu ei pe stradă, însoţindu-i cu geanta la aperitive, aducându-i
acasă, până la uşă, cu salut de ucenic, — poftit la nunţi, la cumătrii, la onomastici, căci ştia să cânte
din gură — bariton — şi să danseze. Apoi intrase şi în cancelaria şcolii, când secretar, când orişice,
după cum era nevoie, făcând socoteli, întocmind scripte: avea o caligrafie desăvârşită, cu ronde şi
cursive.
Simpatic, voios, sănătos, curat, destoinic şi devotat.
— Petruţă-i un băiat de aur!
Mulţi ar fi vrut să-1 aibă ginere. Dar Petruţă se ferea de încurcături. Nici cu nevestele, nici cu
fetele. Frate cu toţi, fiu şi nepot al tuturora — spunea la mulţi: bădiţă — duşman al nimănui; dar
altceva nu. Profesorii vedeau în el un viitor coleg: de pus la rană. Până atunci însă plănuiau să-1
răsplătească printr'o bursă în străinătate. Gândul acesta parcă venise deadreptul din inima lor. In
realitate însă încolţise deadreptul în mintea lui; dar se strecurase atât de binişor în urechea celorlalţi,
cu-atâta untdelemn duhovnicesc, încât nimeni nu-şi aducea aminte cum de-au ajuns cu toţii, într'un
glas, să fie pentru Petruţă. Căci dacă el era alesul lor, la şcoală mai erau şi alţi aleşi, în înţelesul
harului.
(Ionel Teodoreanu, Prăvale-Baba)

FIȘĂ DE LUCRU – Caracterizarea personajului

38
 Alcătuiește o compunere de 15-20 rânduri în care să caracterizezi personajul principal.

Tuns chilug — aşa o învăţase pe Domnica la şcoală, când 1-a înscris, — cu botfori potcoviţi,
surtuc croit dintr'unul al tatei şi pălărie neagră de flăcău. Ghiozdanul prins în spinare cu două
cureluşe, ca o raniţă. In ghiozdan, abecedarul, placa, plumbul, buretele, o bucată de pâne şi nişte perje
afumate. Batistă curată în buzunar; unghiile tăiate; şi limba cusută.
— Ia mai spune odată: cine eşti tu?
— Ştefan Ştefan Damaschin.
— A cui ieşti tu?
— A lui Ştefan şi a Domnicăi.
— Câţi ani ai?
— Şăpti.
— Ce ştii de-acasă?
— A, bâ, câ, dâ, ie, fâ, gâ, hâ, i, jâ, lâ, mâ, nâ, o, pâ, râ, sâ, şî, tî, ţî, u, vâ, zâ.
— Ce-s aiestea?
— Literile alfabetului. Buchile, adăugase el.
— Cine te-o'nvăţat vorba asta?
— Ştiu eu de la oameni.
— Rugăciunea o ştii?
— O ştiu: „Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri..."
— Să-ţi ajute Dumnezeu, Fănuţă.
Fănuţă intrase în ograda şcolii, aşezându-se pe un pietroi de lângă poartă, ca un drumeţ care s'a
oprit la han să-şi răsucească o ţigară şi să răsufle. Privea la toate şi nu spunea nimic.
— Măi, tu eşti guzgan, s'a legat de el unul dintr'a patra, buftac şi roşcovan, văzându-l singur şi
pipernicit.
— Da tu ce eşti? 1-a întrebat iute Fănuţă.
— Eu? Eu?... s'a zăpăcit celălalt ca la lecţie, chemând pe alţii cu privirea într'ajutor, rugându-i
parcă să-i sufle.
— Mă tu, nici nu ştii ce ieşti! Iaca-ţi spun eu: bostan ieşti!
— Porc ieşti tu!
Fănuţă însă nu s'a tulburat. A pus mâna în buzupiar. Celălalt a apucat o piatră,. Băieţii se
adunaseră în jurul lor ca la urs. Dar Fănuţă a scos din buzujnar o cutie şi deschizând-o fără grabă a
luat din ea, ca mare ce, o bucată de mangal.
— Vezi, măi? s'a adresat el celui cu pricina, arătându-i arma lui.
Acela a mormăit ceva nedesluşit, din ce în ce mai roş la faţă.
— Uite, măi, a spus Fănuţă, ridicându-se; eu rup asta în două: juma tu, juma eu.
Nu se mai auzea nici-o vorbă. Numai ochi.
Aşa parascovenie nu mai întâlniseră. Parcă se pregătea o vrăjitorie.
— Ia-o, măi, că nu muşcă! 1-a îndemnat
Fănuţă pe cel cu piatra, întinzându-i bucăţica de mangal.
— Acuma, a spus Fănuţă, să facem judecată. Tu spui că eu îs guzgan; eu spun că tu eşti bostan. Să
hotărască oamenii — a vorbit el curtenitor, arătând către armata lui Papuc, — care are dreptate. Şi care-o fi
răpus, să înghită mangalul.
— Măi, al dracului! a exclamat unul. Dar toţi „oamenii" l-au urmat pe Fănuţă spre hambarul din fundul
ogrăzii, împingându-1 şi pe împricinat. Acolo, Fănuţă şi-a ascuţit privirea ochilor micşoraţi, îndreptând-o spre
duşman; şi acela s'a simţit parcă ţinut subt puşcă. In timp ce Fănuţă s'a pus la treabă — c'un fel de fâsâit zburau
liniile ca cioarele speriate din mangalul lui Fănuţă, — cel dintr'a patra se uita la bucăţica lui de mangal ca la un
paiajen veninos.
Copii începuseră să-şi dee coate, umflaţi cu'ncetul de râsul care se urcă din fundul fiinţei ca o ciutură
plină, vărsată deodată la gura fântânii. Căci răsărea subt ochii lor o bazaconie de bostan cu ochi bulbucaţi —
leiţi ai celuilalt, — cu buzoaice hărăpoaice şi urechi clăpăuge, cu bostanei drept picioare, umflat în toate,
fălcos, burduhănos şi lălâu. Iar de-asupra lui, în loc de chitie, un guzgănaş isteţ ca un ţânţar, arăta cu lăbuţa în
jos, făcând cu ochiul la „oameni".
(Ionel Teodoreanu, Prăvale-Baba)

39
 FIȘĂ DE LUCRU – Caracterizarea personajului

Alcătuiește o compunere de 15-20 rânduri în care să caracterizezi personajul principal.

Clasele umplute răsunau de tropăituri pe podele şi de pocnetul băncilor. Era cu veselie ca întâiul
foc în sobă. Numai cei negligani, din clasa întăia, nu ştiau ce să facă în cazarma lor. Stăteau unii
într'alţii, căutând parcă pe sus ochiul de-acasă al părinţilor, înecaţi între zidurile cu miros, pierduţi în
mulţimea lor.
Fănuţă a venit cel de pe urmă, fiindcă şi-a spălat manile la robinetul din ogradă. Şi cum l-au
văzut că intră, bocănind pe podele cu botforii lui potcoviţi, ochii celorlalţi la el s'au oprit — Aista-i
cel dela Prăvale-Baba — şi dela el au aşteptat drum.
— Ce staţi, măi? Hai să ne găsim locul nostru, le-a spus Fănuţă din treacăt; şi toţi s'au luat după
el. Fără să mai cerceteze, Fănuţă a lăsat în plata lor încăperile cu huet, s'a suit pe scară şi descoperind
un prag cu soare şi tăcere — ca de pod — a intrat acolo, descoperindu-se, cum îl învăţase Domnica.
— Tu eşti repetent? l-a întrebat cu respect feciorul primarului, care avea haine de catifea
albastră, cu guler scrobit peste celălalt, cravată cu puchiţei, plete de fată cu tunsoare pe frunte şi
ciuboţele de glanţ cu bumbi.
— De ce, măi domnişoară?
— Hă-ăăăl au făcut ceilalţi.
Băiatul primarului a spus:
— Eu îs băiatul primarului...
Apoi s'a înroşit, ş'a înghiţit de două ori — fără să aibă gâlci clipind cu ceaţă. A izbutit totuşi să
spue cu glas de porţelan:
— Tu ai mai fost ia şcoală. De asta ştii.
— N'am mai fost eu, da mă descurc şi'n cedru, a spus Fănuţă, simţindu-se dulău de stână alături
de pisicuţa cu fiong la gâtul gulerat.
Aşa i-a găsit Doamna care-a intrat uşurel, fără s'o simtă nimeni; pe Fănuţă stând rezemat de
banca întăia, cea de lângă uşă, ca o gazdă iar pe ceilalţi în jurui mi Ca nişte oaspeţi.
— Eu sunt profesoara voastră. Să-mi spuneţi Doamna.
Toţi s'au uitat cu îngheţ la ea, ştiind de-acasă că'ntr'aceia-i acul şcolii.
Doamna s'a aşezat pe catedră, a deschis catalogul şi le-a spus:
— Buna dimineaţa, copii.
A strălucit soarele mai vesel, dar numai un glas i-a răspuns:
— Buna dimineaţa, doamnă.
Doamna 1-a privit pe Fănuţă şi i-a dat un zâmbet. Iar ceilalţi s'au uitat cu încă şi mai multă „iute-
al-dracului"-privire, la cel mic dela Prăvale-Baba.
(Ionel Teodoreanu, Prăvale-Baba)

40
FIȘĂ DE LUCRU – Caracterizarea personajului

Alcătuiește compuneri de 15-20 rânduri în care să caracterizezi personajul principal

din fiecare fragment de mai jos.

1.
La mama lui Damaschin însă era altfel.
— O venit oastea.
Aşa îi întâmpina când s'adunau mai mulţi. Le dădea nuci, perje afumate şi pâne, şi-i lăsa să fie
stăpâni pe livadă, fără să-i pândească de la fereastră, cum făceau mamele-paianjen. Când huia
cerdacul de tropăiala lor, îşi punea manile în cap şi spunea dela fereastră, lăsând o clipă zornăiala
maşinei de cusut:
— Măi tătarilor, m'aţi năucit!
Dar râdea cu creţul ochilor ş'al gurii.
Odată i-a prins sus de-asupra casei. Se urcaseră desculţi, cu Damaschin în cap. De-acolo, ochiul
cuprindea întinderea. Dădeau cu praştia.
— Aha! a spus ea. Daţi-vă jos îndată că v'afum ca pe guzgani!
Dar jos îi aştepta o masă cu harbuz murat.
La câte-unul le spunea:
— Hai să-ţi cos bumbu, să nu gândească maică-ta c'ai fost în casă de păgân. Şi-i mai cosea, îi
mai cârpea, dregându-le în totdeuna halul şi desmăţul, cu manile ei. Parcă era o prisacă mama lui
Damaschin. Roia. Ii mai chelfănea uneori, când se întreceau cu gluma. Dar numai cu vorba, o vorbă
care avea întotdeauna şi creţul râsului. Apoi:
— Acuma că v'am judecat, s'o isprăvit.Facem pace. Şi le'ntindea braţele la toţi ca o biserică
Duminica.
(Ionel Teodoreanu, Prăvale-Baba)

2.
Unul dintre băieţii Herei era urât, dar iscusit în meşteşugul fierăriei, iar celălalt frumos la chip,
dar zvânturat şi cam neghiob. Cel priceput la meşteşug era Hefaistos. Zeul acesta era şchiop, avea
picioarele sucite şi frânte pe la-ncheieturi. Mama sa, Hera, povestea că într-o zi, când era mic, l-a
scăpat, nu ştiu cum, din mâini. Copilul s-a lovit cam rău, şi astfel a rămas beteag. Asta spunea zeiţa
Hera, dar cine nu ştia-n Olimp ce se-ntâmplase-n acea zi? Hera, când şi-a născut băiatul, văzându-l
cât e de urât, s-a ruşinat şi l-a zvârlit în apa mării, să-l înece. Norocul lui a fost că Tetis, cea cu
picioare de argint, soţia marelui Ocean, l-a prins în braţe pe copil, altfel se sfărâma de tot.
Zeiţa Tetis l-a păstrat în valurile ei verzui; l-a crescut într-o peşteră ce se găsea afund, sub mări.
Peste o vreme, când băiatul se înălţase binişor, s-a întors iarăşi în Olimp. Tocmai atunci Zeus şi Hera
se certau. Nu ştim ce pricină era, dar Zeus se răstea grozav. Băiatul l-a rugat să tacă, să nu-i auză toţi
din jur şi să se facă de ocară. Zeus s-a supărat mai rău.
— Mă-nveţi pe mine ce să fac, ologule? i-a răcnit el. Abia călcat-ai în Olimp şi vrei să te şi
grozăveşti? ...
N-a apucat bietul băiat să mai răspundă un cuvânt, şi Zeus l-a şi înşfăcat de un picior. L-a
aruncat, ca pe-un pietroi. Băiatul s-a rostogolit şi a căzut în Lemnos, frânt. S-a ridicat încet... Trupu-I
durea mai peste tot. Era acuma şi mai şchiop. Picioarele i se urneau cu greu, sub trupul lui voinic. Dar
cum era de priceput, şi-a făcut fierărie-n Lemnos: o fierărie ridicată în întregime din aramă, bătută- n
stele de argint, cu douăzeci de coşuri mari ce fumegau necontenit. Ba şi-a mai luat şi-un ajutor, pe un
pitic numit Chedalion.
Apoi, acolo-n fierărie, a început să făurească lucruri ce i-au uimit pe zei. Ba chiar l-a ajutat pe
Zeus să-şi nască fiica, pe Atena. Poate mai mult ca o răsplată, după această întâmplare, Zeus şi-a
hărăzit feciorul să fie faur în Olimp, dar şi zeu peste meşteşuguri.
(Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, fragment)

3.
41
 ...bătrânul, de se mânie, strigă, trântește ușile, apoi se aruncă în pat și se vaietă până la miezul
nopții, uitând să-i dea și de pâne.
De mic copil Hagiul fusese copil cuminte și așezat. Nu i s-auzea gurița, nici pașii. Nu rupea
pantofii. Nu-și hărtănea rochița. Pe ce punea mâna punea bine.
Ajuns calfă la găitănărie, vorbea frumos și cu patimă în mijlocul tovarășilor săi.
– De când eram d-o șchioapă pricepusem lumea, le zicea el. Înțelesesem bine de tot că o cârpă
din gunoi este o muncă de om pe care te faci stăpân dacă o pui doparte. Și dacă mama îmi dădea un
ban de trei ca să-mi iau un simit, eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de pâne, sănătate bună,
aveam ce mânca. Nu te saturi cu pâne? Ce-ți trebuie simiți? Și puneam banul bine. Și un ban peste
altul fac doi, peste doi dacă pui altul, fac trei... Râdeți voi... râdeți... Da', vânturați banii în mâni și
veți simți ce răcoare ține când vă e cald, și ce cald când vă e frig. E destul să te gândești ce poți face
cu banii, ca să și guști bucuria lucrului pe care nu l-ai cumpărat. Ai simțit bucuria?... De ce să-l mai
cumperi?... Râdeți voi, râdeți... Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinși pe o
masă?... Voi râdeți... râdeți cu hohote... Niște risipitori... În viața voastră n-o să gustați adevărata
bucurie...
Într-o zi, o calfă, văzându-l cum tremură și cum i s-aprind ochii când vorbește de bani, i-a zis
în glumă:
– Strângi tu, băiete, strângi, și într-o zi... fiut... fiut... p-aci l-e drumul... și ia-i de unde nu-s...
Tudose, la așa nelegiuire, s-a ridicat în vârful picioarelor, a încleștat pumnii, i-a adus la gură
și a strigat, închizând ochii:
– Numai de veți vârî tot pământul în buzunar... numai atunci veți fura și banii mei!... Așa să
știți!... Așa!... Că n-am bani... N-am chioară lăscaie... P-așa vremuri nu poți să ai...
În sfârșit, Tudose muncea; strângea; nu bea; nu ochea prin mahala; mânca pâne cu bragă.
După zece ani, ajuns la parte, după alți cinci, tovarăș pe din două cu stăpânul său.
În primii ani de tovărășie slăbise, îngălbenise, îmbătrânise la 30 de ani. De frică și de griji, bolea pe
picioare. Fostul său stăpân îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. Și ce frumos mânca! Oscior peste
oscior și nimic pe oscior.
(Barbu Stefanescu Delavrancea, Hagi Tudose)

4.
Picături de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se șterge pe frunte de
nădușeală. Răsuflă greu, ca p-un suiș de deal c-o povară în spinare. Îi bate inima: visul unei morți
fericite i s-a prefăcut într-o viață de spaimă. Picături grele izbesc în geamuri. Gândul că ar putea să-l
jăfuiască cineva îl face să sară din pat. Aprinde lumânarea. E galben ca ceara. Părul, nepieptănat și
lung, i-atârnă în vițioane pe ceafă și pe frunte. Se uită la icoane. Se închină. Și-aduce aminte de
Dumnezeu. Firește că se gândește la el! Se gândește că suferă pe pământ din cauza leneșilor și a
tâlharilor. Lui nu i-ar fura o bășică cu zece mii de galbeni, îngropați sub cărămizile de supat, ci l-ar
fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodată n-a priceput ce este zece,
o sută, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe răboj ori pe hârtie. În zece galbeni este inima lui de
zece ori; într-o sută, inima lui de o sută de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu
vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul și cu viața lui. Iacă de ce se
gândește la Dumnezeu.
– S-aprind candela, deși Milostivul ar trebui să vază și pe întuneric! zise Hagiul și se ridică,
tremurând, în dreptul icoanelor.
Scoase binișor paharul din candelă; îl puse pe pat; stoarse și îndreptă firul de iască; turnă în
păhărelul murdar untdelemn dintr-un urcior; măsură cu ochii roata untdelemnului...
– Un deșt de untdelemn!... un deșt!... e prea mult... risipă... se răvarsă de ziuă... Cum o să mai
vază Atotțiitorul o limbuliță gălbuie când soarele o potopi lumea cu lumina lui?...
Puse paharul pe un taler de pământ și turnă apă. Untdelemnul se scurse în taler, rămâind în
pahar un rotocol d-o muchie de cuțit.
Se vârî în pătură. Candela sfârâi și trosni. Hagiul, amețit, mormăi în mustăți:
– De ce-o fi trosnind? Semn rău! Am turnat dăstul untdelemn... De ce-o fi trosnind?... De nu
mi-ar arde prăvălia!...
(Barbu Ștefănescu Delavrancea, Hagi Tudose)

42
5.
Așa petrecu viața Hagiul până la bătrânețe. Un șir necurmat de chinuri fericite, nebăgând
nimic în el, nepunând nimic pe el. Fără foc; fără fiertură; neiubind pe nimeni; tresărind când umbra i
se încurca în picioare; închizându-se ziua cu zăvorul în casă; robotind nopțile în odaie cu o lumânare
de seu în mână, ca o stafie uscată.
La bătrânețe, găitănăria nu mai mergea. Desfăcu prăvălia. Vându tot.
– M-am ales și eu c-o pâne, dupe o muncă câinească de la opt și până la șaizeci de ani.
Dar în acest bătrân, pentru care prietenii, copiii și nevasta erau banii agonisiți și ascunși, un
singur gând, mai presus de orice, îi turbura fericirea:
– Dumnezeu vede toate... plătește toate. Vede toate!... Cum vede?... N-am furat pe nimeni...
N-am luat banul nimărui!
"Vede toate, plătește toate". Icoanele și vorbele din biserică i se deșteptau în minte. Ce strică
bogatul nemilostiv dacă nu fură și nu bate pe nimeni? Dacă bogații ar da în fiece zi la săraci, săracii
s-ar îmbogăți și bogații ar sărăci. În ce ar fi D-zeu mai câștigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele
lui n-au avut copil de sărutat; pântecele lui n-au poftit la mâncări grase, și o vecinicie toată să nu vază
fața luminoasă a idolului său?
Într-o zi bătrânul, nemaiputând răbda aceste gânduri, s-a hotărât:
– Da, da, am să mă iau bine cu Dum... Să văd locurile sfinte! Ce jertfă ar putea întrece jertfa
mea?
Locurile sfinte... lemn sfânt... cei cari nu se duc... se poate vinde lemnul sfânt... p-acolo toate
pădurile trebuie să fie sfinte...
Și bătrânul s-a dus la hagialâc și s-a întors aghios - "hagiu" - sfânt, dar mai soios de cum
plecase.
(Barbu Ștefănescu Delavrancea, Hagi Tudose)

6.
Niculăiță Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din cătunul Manga, comuna
Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la vorbă, măsurat la mișcări, și nu știu cum să zic: dar sfios
ori prin urmare sfios. În toate clasele primare, urmate la școala din Măgureni, a luat tot premiul întâi,
spre bucuria și măgulirea părinților. Că, de! nu e lucru puțin, în ziua de Sampietru, în școala
împodobită cu flori, s-auzi că strigă de colo:
“Premiul întâi cu cunună — Gropescu Niculae”, să vezi pe domnul învățător că-i pune peste
perișorul lui negru cununa de merișor, pe domnul primar că-i dă un teanc de cărți mângâindu-l; și
apoi să pleci pe linia satului, tu, mama de o parte, tataăl de alta, și între voi feciorul vostru, în văzul
consătenilor, care zic cu dragoste: “Să vă trăiască! și la mai mare!”
La sfârșitul școlii, domnul învățător Irimescu a zis că e păcat ca așa băiat cu tragere de inimă
la învățătură să nu meargă mai departe; iar neica Andrei Gropescu, de la Sâmpietru până la
septembrie, s-a gândit i s-a răzgândit în toate felurile — a luat sfat și de la unul, și de la altul.
Învaățătorul i-a spus precum văzurăți; și tot așa își zicea și el în ceasurile de trudă și de obidă, când
vedea că munca lui și a Stanei, nevesti-sii, n-avea nici un spor pentru casa lui împovărată de patru
copii: Niculăiță de unsprezece ani, două fete gemene de trei și alt băiat în brațele Stanei.
(Ion Alexandru Brătescu-Voinești, Niculăiță Minciună)

FIȘĂ DE LUCRU – Subiectiva și predicativa

43
 Subliniază predicatele, încercuiește elementele regente, împarte frazele în propoziții și
precizează felul propozițiilor. Contrage propozițiile subordonate din ultimele 7 enunțuri.

1. Cine nu deschide ochii, deschide punga.

2. Păreea tuturor este că școala noastră este impunătoare.

3. Întrebarea era ce va deveni Dan peste câțiva ani.

4. Aceasta înseamnă că el va fi și mai târziu un om harnic.

5. Fratele meu a devenit cum ne-am așteptat.

6. Hotărârea lui a rămas cum a spus de la început.

7. Trebuie să plec imediat la școală.

8. Fiecare elev trebuie să-și pregătească zilnic lecțiile.

9. Dacă nu zice nimic înseamnă că e de acord cu noi.

10. Este necesar să păstrăm bunurile școlii.

11. Este de mirare cum și-a amintit de mine.

12. Datoria lui era să anunțe plecarea la București.

13. Poate că veniți și voi cu noi la Sinaia.

14. Am să fiu ce am fost întotdeauna.

15. Desigur că și noi venim astăzi la școală.

16. Probabil că mâine va ploa și va fi frig.

17. Este bine să asculți întotdeauna sfaturile părinților.

18. Se crede că acolo ninge și viscolește.

19. Situația creată atunci a fost cum nu ne-am imaginat.

20. Se cuvine să fim politicoși cu toată lumea.

21. S-a auzit că vom face o excursie la Brașov.

22. Ocupația lui preferată era să stea la calculator.

23. Dorința părinților este să luăm examenul.

24. Nu se știe când se va reîntoarce acasă.

25. Încă nu s-a aflat unde vom face următoarea excursie.

FIȘĂ DE LUCRU - Atributul şi propoziţia subordonată atributivă

44
 I. Identifică atributele și realizează expansiunea lor.

1. Calul de dar nu se caută la dinți.

2. Casa lor este foarte frumoasă.
3. Mașina de bărbierit a tatălui meu este nouă.
4. Fructele de sus se culeg mai greu.
5. Elevul silitor este iubit de profesori.
6. Gardul de fier este mai rezustent decât cel de lemn.
7. Ziua bună se cunoaște de dimineață.
8. Ideea nemuririi creatorului de geniu apare în poezie.
9. Locul nașterii îi este drag fiecăruia.
10. Data nașterii lui Eminescu o comemorăm an de an.
11. Sănătatea depinde de felul îngrijirii acesteia.
12. Ideea înscrierii la cercul literar i-a aparținut lui Dan.
13. Fructele necoapte dăunează sănătății.
14. Sosirea trenului la ora stabilită e importantă.

II. Rescrie propozițiile subordonate și precizează felul lor.

1. Anotimpul când înfloresc toți pomii este cel mai frumos.

2. Orașul unde m-am născut este așezat la poalele munților.

3. Ciudățenia lor venea din faptul că, având înfățișarea unor case, aparținând pământului prin

temelii trainice, erau în același timp înzestrate cu uriașe aripi.

4. Îi bătea și nu-i ieșea din gură niciun cuvânt care să-l justifice față de trupă și față de el însuși,

cum ar fi de pildă ideea că armata e o școală a asprimii și a încercărilor grele, menită să facă

din tinerii cruzi care îi erau încredințați soldați cu inima de piatră și cu voință călită…

(M.Preda)

5. În sala de ospețe, ce răsunase altădată de de glasuri și cântece voioase, se adunaseră la sfat

marele preot, căpeteniile de oaste și Dapix. ( Al. Mitru)

6. Dapix, ce era rege în vremea aceea peste geți, era un om nu prea înalt, însă voinic peste

măsură. (Al. Mitru)

FIȘĂ DE LUCRU – Propoziții subordonate

45
 SB, PR, ATR, CD, CI

1. Subliniază predicatele, încercuiește 2. Realizează contragerea propozițiilor

elmentele de legătură, împarte frazele în subordonate găsite la exercitiul 1.
propoziții și precizează felul lor:

a) Este dificil să o iei de la capăt. a) ..........................................................................

b) Bunica se mândrește că sunt cuminte. b) ..........................................................................

c) Simțea că i se face frică. c) ..........................................................................

d) Li se pare că numai ei au dreptate. d) ..........................................................................

e) Elevul care învață, știe ce vrea de la viață. e) ..........................................................................

f) Trebuie să faci o pauză din când în când. f) ..........................................................................

g) Își aduce aminte că Ana a lipsit de la g) ..........................................................................

școală. h) ..........................................................................

h) Teama că ar putea greși oricând, a i) ..........................................................................

dispărut. j) ..........................................................................

i) Elena nu mai este cum era în trecut. k) ..........................................................................

j) A dorit să viziteze școala noastră. l) ..........................................................................

k) E impresionant cum s-a sfârșit discuția. m) ..........................................................................

l) Îmi amintesc ziua în care am fost premiat. n) ..........................................................................

m)Nu se știe de unde sare iepurele. o) ..........................................................................

n) Colegii mei au devenit ceea ce au dorit. p) ..........................................................................

o) Oana voia să plece mai devreme acasă. q) ..........................................................................

p) Au vorbit despre cum au petrecut în vacanță. r) ..........................................................................

q) Observaţia mea este că scrii prea urât. s) ..........................................................................

r) Al doilea care a venit era Mihai. t) ..........................................................................

s) Tata știe care este părerea mea despre tine. u) ..........................................................................

t) Am revăzut locul în care am fost anul trecut. v) ..........................................................................

u) Se teme că va veni iarna mai devreme. w) ..........................................................................

v) A luat hotărârea să învețe mai mult.

w)Se vede ca nu cunosti lucrurile pe aici.

46
FIȘĂ DE LUCRU – Propoziții subordonate
SB, PR, ATR, CD, CI

Precizează funcția sintactică a cuvintelor subliniate, apoi fă expansiunea lor în propoziția

subordonatoare corespunzătoare.

a) Omul înțelept m-a impresionat. ............................................................................

b) Andrei a ajuns poet. ............................................................................

c) Dați respectul cuvenit celor bătrâni. ............................................................................

d) Ioana voia o plimbare cu trăsura. ............................................................................

e) Orașul natal este Craiova. ............................................................................

f) Cartea de pe birou este a lui Andrei. ............................................................................

g) Nu vă alăturați leneșilor! ............................................................................

h) Tata mi-a promis o călătorie cu vaporul. ............................................................................

i) Ideea plecării a fost a mamei. ............................................................................

j) Mama ei e veselă ca întotdeauna. ............................................................................

k) A sosit scrisoarea așteptată. ............................................................................

l) Sunt convins de nevinovăția sa. ............................................................................

m) Povestește-mi vizita la muzeu. ............................................................................

n) Plăcerea lui era dormitul după-amiaza. ............................................................................

o) Omul muncitor e stimat de toată lumea. ............................................................................

p) Se mira de răbdarea lui. ............................................................................

q) Îmi fac temele pentru școală. ............................................................................

r) Se gândește mereu la plecarea ta. ............................................................................

s) Ți-ar fi plăcut vremea de azi. ............................................................................

t) Vremea a fost mohorâtă. ............................................................................

u) În clasa întâi se învață alfabetul. ............................................................................

v) Datoria lui era sunarea la ora fixă. ............................................................................

w) Ne-a anuntat sosirea la Iași. ............................................................................

x) Se teme de zborul cu avionul. ............................................................................

47
 y) Trebuia a-i explica cu exactitate. ............................................................................

FIȘĂ DE LUCRU - Sintaxa frazei

Rescrie propozițiile subordonate, precizează felul lor, apoi fă-le contragerea.
1. Îi plăcea să bată și nu știa să mai adauge nimic la asta, care să facă cu putință conviețuirea cu
soldații. (M. Sadoveanu)
2. Lostun, care fusese pindar la Murgeni, se repezi în ograda bisericii și vesti pe cei adunați că
boierul Stroie Orheianu a intrat în sat cu putini slujitori, și vine să steie de vorbă cu fruntașii
Șoimăreștilor. (M. Sadoveanu)
3. Atunci porunci Șoimaru ca s-aducă sumuioacele de paie și tăciunii, și dădu foc curții de la
Murgeni el singur cu mâna lui. S-au zbătut și s-au răsucit flăcările toată noaptea. S-a porunci pe
urma răzășilor s-o dărâme și s-o împraștie în patru părți. Și, până luni la amiazi fiind curtea
asemanată cu pământul, a hotărât să vie pluguri. (M. Sadoveanu)
4. Băiatul nu știe mult, zise el în sfârșit, dar îl primesc, fiindcă e feciorul d-tale, și dacă va fi silitor,
are să treacă examenul. (I. Slavici)
5. …nici nu mai mergeam, zburam spre casă, pentru că Huțu trebuia să locuiască cu mine. I. Slavici
6. erau niste papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, și erau așa de largi pentru ea, încât
mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri.
7. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, și totuși nu-i venea să se ducă acasă. (Andersen)
8. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi
cineva..( M. Preda)
9. Căldura începea numaidecât dupã răsăritul soarelui, şi dacă în timpul nopţii se mai întâmpla ca
norii să mai acopere cerul, aceşti nori dimineaţa se făceau nevăzuţi şi lăsau să se reverse din
adâncurile limpezi dogoarea necontenită şi grea a zilei de vară.( M. Preda)
10. Animalele aşteaptă liniştite, cu buzele în jos, şi când omul se apropie de ele, se întâmplã ca unul
din cai să ofteze adânc; omul se uită la hamuri, apucă hăţurile, bagă unuia din cai zăbala în gură.
11. Peste zi ea vede multă lume, și dacă-i iese-n cale vreo femeie care-i place și ca fire, și ca stare, și
ca înfățișare, ea-și zice cu tainică mulțumire: „Așa are să fie Persida mea!”. (I. Slavici)
12. S-ar putea oare să fii văduvă săracă, să-ți vezi fata preoteasă, feciorul staroste în breasla
cojocarilor și inima să nu ți se moaie?! (I. Slavici)
13. A și făcut Mara ce-a făcut, și maica Aegidia, econoama, i-a făgăduit că-i va lua copila și pentru
numai 60 florini pe an, căci e văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei. ( I. Slavici)
14. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viaţa şi mi-am crescut copiii şi mă
cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singura într-însa. ( I. Slavici)
15. Şi ne întrebam cu toţii, dacă o fi adevărat că toate vieţuitoarele de pe pământ se trag dintr-o
tulpină şi că s-au deosebit unele de altele numai silite de împrejurările deosebite prin care au
trecut…(Al. Bratescu-Voinești)

48
FIȘĂ DE LUCRU - Sintaxa frazei – fragmente din Budulea taichii de Ioan Slavici
Rescrie propozițiile subordonate și precizează felul lor.

1. Dar peste puțin iar a venit Huțu, ne-a luat pe noi, care eram mai mici, și ne-a scos afară, iară după
ce ne-a scos afară ne-a pus în rânduri și ne-a întrebat dacă știm să stăm într-un picior.

2. Și fiindcă Huțu era acum atât de cuminte, el nici nu mai avea pentru ce să umble la școală, ci
trebuia să meargă la lucru, căci popă n-avea să iasă din el.

3. Mai ales de când avea copil la școală, Budulea mergea totdeauna la biserică, și chiar dac-ar fi fost
singur la biserică, el avea locul lui, tocmai în fund, lângă muieri, iară când Huțu cânta sau citea
Apostolul, Budulea își încopcia mâinile pe piept, privea o dată la dascăl și rămânea cu capul
plecat.

4. Dară cu dascălul n-ar fi îndrăznit niciodată să prindă vorbă, fiindcă se simțea prea jos spre a cuteza
să supere pe un om atât de învățat cum era jupânul învățător Pantelemon Clăiță, un om scurticel,
iute la vorbă, cu mustața groasă și cu sprâncenele dese.

5. Nici nu se cuvenea să-l supere, fiindcă dascălul Clăiță era om neobosit, avea totdeauna de lucru și
nu putea să-și piardă vremea cu orișicine.

6. Însă în cele din urmă tot trebuia să meargă la el, ca să-i mulțumească pentru învățătura lui Huțu și
să-i spună că, iacă, Huțu a crescut mare, știe mai mult decât toți băieții din sat și trebuie să meargă
la lucru.

7. Îi era greu să se hotărască, și au trecut mai multe duminici până ce a putut să prindă destulă inimă,
mai ales că nu putea să meargă cu mâna goală și trebuia să aștepte până ce vin strugurii pârgavi,
cea mai potrivită cinste pentru un dascăl ca Clăiță.

8. Nu e școala cum ar trebui să fie, căci atunci ar învăța toți copiii la școală și n-ar trebui să-și mai
piardă vremea pe la țarină.

9. Am grădinița ce mi-a lăsat-o satul și i-am învățat să pună sămânță, să facă altoi, să poarte grijă de
stupi, să pună cartofi, fasole, morcovi și pătrunjel…

49
10. …dascălul trebuie să știe tot și, dacă nu știe, trebuie să învețe, fiindcă sunt cărți în care stau
toate aceste, și eu aș învăța copiii așa cum stă în cărți…

11. dascălul e cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în țară, pentru că el învață pe copii
cum să vorbească, cum să se poarte, cum să înțeleagă lucrurile și cum să lucreze ca să-și câștige
pâinea cea de toate zilele

12. nu este cu putință să fie doi dascăli în sat, pentru că n-au din ce să trăiască amândoi și pentru
că închipuiește-ți d-ta ce încurcătură se face în sat când unul învață pe copii într-un fel, iar cellalt
într-alt fel.

13. …dacă s-ar fi aprins casa în capul lui, el n-ar fi îndrăznit să se miște ori să grăiască cea mai
scurtă vorbă măcar…

14. Budulea se simțea foarte înțelept, fiindcă era în stare să înțeleagă ceea ce zice Clăiță

15. Ar trebui să meargă la oraș, să stea doi ani, cum am stat și eu, și să-și ia atestatul.

16. Începea să înțeleagă că învățătura prea multă cam smintește capul omului și parcă-i era frică
să mai stea cu dascălul.

17. Tot îi părea peste putință ca feciorul lui să umble la școlile cele mari și să se facă chiar dascăl.

18. El veni dar la mine și-mi spuse cum s-au petrecut lucrurile, cum a învățat să-și scrie numele,
cum s-a încredințat că Huțu în adevăr știe să citească în toate cărțile, cum s-a dus la dascălul și
apoi îmi înșiră îndeamănunțit cuvintele pe care i le grăise Clăiță.

19. Știa tot satul că Huțu are să meargă la școala în care învăț eu și că are să se întoarcă dascăl,
deși eu voiam să mă fac popă.

20. Lumea se stricase cu desăvârșire și directorul de la preparandie nu voia să-l primească pe

Huțu fiindcă era o lege nouă, ca să nu primească decât pe aceia care au făcut patru clase primare.

21. Erau hainele în care umblase odată dascălul; și-l treceau fiorii când se gândea că acum el
însuși le poartă și le strică.

22. Când era să intrăm la dnul profesor, deterăm de o nouă greutate. Huțu nu voia deloc să intre.
În zadar îi spuneam că trebuie să fie și el, ba mai ales el, de față, zicea să intrăm noi și să vorbim
cu profesorul, că el merge apoi la școală.

50
23. Îi venea deci cam greu să se tălmăcească cu dnul Wondracek, un om care nici nu știa
românește, ci vorbea de-ți venea să fugi mâncând pământ.

24. Dascălul Clăiță era nenorocit, fiindcă auzise că domnul Wondracek voiește să treacă pe Huțu
la școlile latinești.

25. Era o curată hoție să ia băiatul pe care l-a crescut el în școala lui și să-l nenorocească,
depărtându-l de la dăscălie, pentru ca să-l scoată, te pomenești ce, popă, ba poate chiar avocat.

26. e adevărat că trebuie să fie și popi și alt neam de oameni, dar cel mai mare lucru e dascălul, și
așa oamenii cei mai aleși trebuie să fie dascăli.

27. Însă Budulea nu voia să înțeleagă nenorocirea ce i se pregătea lui Huțu.

28. El știa un lucru: că fluierul lui are șase borte, și când auzea că Huțu are să învețe latinește,
grecește, ba chiar și nemțește, îi venea să sară cuc de bucurie și, mergând la oraș, le zicea
drumeților: "Am un fecior la învățătură.

29. Când am auzit că ei pleacă, am zis că mă duc și eu cu dânșii, iar Huțu, văzând că voiesc să
merg, m-a luat și pe mine, și eram foarte vesel, căci Nică era băiat de tot hazul, știa să facă o
mulțime de pozne și ne așteptam să întâlnim pe drum sania noastră, care să ne ducă până la
Cocorăști.

30. Eu eram fericit, căci acum mergeam și eu pe jos acasă, iară Budulea Taichii mergea mai încet
decât de obicei, fiindcă ducea și o legătură, în care-și strânsese un calendar pentru dascălul
Clăiță, o fundă făcută din panglică albastră pentru Neli și cinci iconițe pentru celelalte fete ale
dascălului, și tot în acea legăturică mai avea și pălăria cea nouă, ce-și cumpărase pentru
Crăciun, și, afară de aceste, învăluit bine într-o hârtie groasă, niște pește uscat, fiindcă atât lui
Budulea, cât și Budulesei le plăcea peștele sărat.

31. Când am sosit, amorțit de frig, la Cocorăști, îmi era frică să mă duc acasă;

32. Budulea și Buduleasa nu știau ce să-i facă, unde să-l pună și cum să-și arate părerea de bine,
căci acum întâia oară își aveau feciorul acasă la dânșii.

33. Dar când erau să plece, Buduleasa, muma lui Huțu, s-a oprit în pragul ușii, zicând că ea nu
poate să meargă cu Huțu la biserică, pentru că tot satul s-ar uita la el, iar de la el la dânsa.

51
34. Așteptase de mult ca Huțu să vie de Crăciun acasă, pentru ca să-l ia la răfuială pentru purtările
lui nemaipomenite și să-i arate cum nu trebuia să meargă, după vorbele dascălului
papistășesc, la școlile latinești

35. Te-ai lepădat de mine, te-ai lepădat de sfânta biserică în care ai crescut, în care te-am crescut
eu, ca să fac om din tine!

36. Pentru că să vezi tu: dacă n-aș fi fost eu, ca să-ți dau cele mai dintru început și mai de
căpetenie și mai folositoare învățături, ai fi rămas tot atât de prost ca ceilalți oameni, care nu
știu nimic, fiindcă n-a fost cine să-i învețe…

37. și fiindcă eu îți voiam binele, ca să te scot cu vremea dascăl, nu mai voiești să știi de mine, nu
mai voiești să umbli la biserică, te crezi cine știe ce.

38. Dar fiindcă n-a venit decât ieri acasă și fiindcă maică-sa, nevastă-mea, nu voia să meargă la
biserică, a rămas și el acasă cu noi, cu părinții lui, cu mine, care îi sunt tată, și cu maică-sa,
nevastă-mea, fiindcă ni-e copil și ține la noi ca la părinții lui.

39. Copiii trebuie să țină la părinții lor și la dascălul lor, fiindcă el este părinte sufletesc: acesta e
cel dintâi lucru pe care trebuie să-l învețe copiii la școală.

40. E foarte frumos că Huțu ține la părinții lui, și-mi pare bine: dar atunci pentru ce s-a dus fără
voia mea la școlile latinești?

41. Aceasta era întrebarea la care se aștepta Huțu și la care de mult își pregătise răspunsul; el făcu
dar un pas înainte, își potrivi hainele pe trup, răsuflă o dată din greu, apoi grăi răspicat și
deslușit:

42. — Jupâne învățător! Profesorul, domnul Wondracek, a zis că mă dă la gimnaziu și i-am spus
că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că trebuie să mă duc la preparandie, ca să mă fac învățător.

43. El a răspuns că tocmai spre a mă face învățător trebuie să învăț mai nainte latinește. Eu atunci
i-am spus că nu se poate, fiindcă d-ta ai zis că limba latinească e o limbă păgânească. El
atunci a râs și a zis că eu sunt prost, deoarece chiar limba românească e și ea un fel de limbă
latinească, și că nu pot să fiu profesor dacă nu știu latinește.

44. eu am vreo nouă foi de gazete, pe care le țin, fiindcă e în ele pe ici, pe colo câte ceva frumos
și folositor și e bine ca omul să strângă asemenea gazete.

52
 45. Dar omul trebuie să fie înainte de toate creștin și să țină la limba lui, pentru că nu e nici o
limbă mai frumoasă la sunet și mai deslușită la înțeles decât cea românească. Să vii la mine,
să-ți arăt gazetele mele și să-mi mai spui despre cele latinești.

Propoziții subordonate - Teme

1. Construiește o frază alcătuită din două propoziții, în care să existe o propoziție subordonată
completivă indirectă având ca element regent verbul a se gândi.
2. Alcătuieşte o frază în care să existe o propoziţie subordonată predicativă având ca regent
verbul a însemna.
3. Construiește o frază în care subordonata completivă directă să fie introdusă prin pronumele
relativ care.
4. Alcătuieşte o frază în care o propoziţie predicativă să fie introdusă prin conjuncția dacă.
5. Alcătuieşte o frază în care o propoziţie predicativă să aibă drept regent verbul a se face.
6. Alcătuieşte o frază în care să existe o propoziţie subordonată predicativă având drept regent
verbul a ieşi.
7. Alcătuieşte o frază de două propoziţii în care să existe o subordonată cauzală introdusă printr-o
conjuncţie subordonatoare.
8. Alcătuieşte o frază conţinând propoziţie subordonată predicativă introdusă prin conjuncția să.
9. Alcătuieşte o frază din două propoziţii în care să existe o subordonată subiectivă având ca
regent o locuţiune adverbială predicativă.
10. Alcătuieşte o frază în care o propoziţie subordonată să aibă ca regent un verb impersonal,
predicativ.
11. Alcătuieşte o frază-formată din două propoziţii- care să conţină o subordonată circumstanţială
de mod având ca regent verbul a acţiona.
12. Alcătuieşte o frază-din două propoziţii-în care să existe o subordonată cauzală având drept
regent verbul a întârzia.
13. Alcătuieşte o frază-din două propoziţii-în care să existe o propoziţie subordonată subiectivă
având drept regent o expresie verbală impersonală.
14. Alcătuieşte o frază în care o propoziţie subordonată predicativă să fie introdusă printr-o
conjuncţie subordonatoare.
15. Alcătuieşte o frază formată din două propoziţii în care să existe o propoziţie subordonată
subiectivă introdusă prin conjuncţia dacă.
16. Alcătuieşte o frază formată din două propoziţii în care să existe o propoziţie subordonată
predicativă introdusa prin adverbul relativ cum.
17. Construieşte o frază alcatuită din două propoziţii în care să existe o propoziţie subordonata
predicativă, introdusă printr-un pronume relativ.
18. Alcătuieşte o frază în care să existe o propoziţie predicativă introdusă prin conjuncţia
subordonatoare că.
19. Alcătuieşte o frază în care să existe o subordonată atributivă având ca regent substantivul
omul.
20. Alcătuieşte o frază în care să existe o subordonată atributivă având ca regent substantivul
magazin.
21. Alcătuieşte o frază în care o propoziţie subordonată să aibă drept regent un adverb predicativ.
22. Alcătuieşte o frază- cu două propoziţii- în care să existe o circumstanţială de loc introdusă
prin adverbul încotro.
23. Alcătuieşte o frază în care să existe o propoziţie subordonată completivă directă introdusă prin
pronumele relativ ceea ce.
24. Alcătuieşte o frază, în care un verb impersonal să fie termen regent pentru o propoziţie
subiectivă.
25. Alcătuieşte o frază în care să existe o subiectivă introdusă prin conjuncţia subordonatoare să.
53
 26. Alcătuieşte o frază în care să existe o subiectivă introdusă prin adverbul relativ cum.
27. Alcătuieşte o frază în care să existe o predicativă introdusă prin adverbul relativ când.
28. Alcătuieşte o frază în care să existe o atributivă introdusă prin adverbul relativ când.
29. Alcătuieşte o frază în care să existe o subiectivă introdusă prin pronumele relativ cine.
30. Alcătuieşte o frază în care să existe o atributivă introdusă prin adverbul relativ unde.

FIȘĂ DE LUCRU – SCHIȚA

Argumentează într-o compunere de 15-20 de rânduri că textele următoare fac parte din
specia literară numită schiță.

1.
SE STIE CA, ÎNCA DE LA DESCOPERIREA extemporalelor, a lucrarilor de control si a
tezelor, toate acestea se dau în scris. De altfel, asa se si cheama: lucrari scrise. Se cunoaste la fel de
bine si procedeul: elevii rup o foaie de hîrtie, se gîndesc cîteva clipe, apoi se astern pe lucru... adica
pe lucrare. Bineînteles, cei care s-au pregatit. Ceilalți fac și ei o lucrare scrisă, dar... mai mult vorbită.
Tema lucrării? Oricare. De pildă: „Cum am petrecut vacanța?" Și iată-1 pe eroul nostru. A început
lucrarea printr-un apel pe cât de șușotit, pe atât de disperat către colegul său de bancă:
— Sst! Sst! „Vacanță" se scrie cu v mare? De ce, mă, că doar a fost vacanța mică?! Stai nițel
mai oblic, nu văd nimic! Și scrie mai mare, să mă binoclez și eu... Când a început vacanța?La 30? În
era noastră? Ești sigur? Ah, ai un umăr care acoperă trei propoziții. Tace o clipă îmbufnat, apoi
reîncepe asaltul:
— Ce scrii tu acolo de Ploiești? Trebuie să scriem și despre regiunile petrolifere? Spune-mi și
mie, mă... Bine!... Să știi că nu mai vorbesc cu tine niciodată. (Rugător): Haide, mă... (Furios): Mai
vii tu pe la mine să-ți dau pompa de bicicletă!
(Blând) Te rog... Arată-mi, că-ți dau și bicicleta de la pompă. Cu gâtul lungit, încordat și
plângăreț, pare o girafă suferindă de amigdale. Continuă milog:
— Ce-ai scris acolo, în rândul al treilea? Cloșcă, sau ploscă?... Troscot?! Nu vrei să-mi spui?
Nu vrei, ai? Bine. Las' că la prima adunare o să mă plâng detașamentului de tine. O să vezi tu,
bombăne eroul cu lacrimi în ochi. Colegul întoarce cu seninătate capul:
— De ce să te plângi? Că nu te-am lăsat să copiezi?
— Nu, izbucnește nefericitul copist. Că scrii urât și... și indescifrabil!
(Mircea Sântimbreanu, O lucrare scrisă...vorbită)

2. Jocul culorilor de Mircea Sântimbreanu

3. De ce au dispărut zmeii de Mircea Sântimbreanu

54
FIȘĂ DE LUCRU - BASMUL

Scrie câte o compunere, de 15-25 de rânduri, în care să argumentezi că fragmentele

propuse sunt selectate din basme.

1.
Împăratul cel ce primise iapa porunci să iasă toată oastea lui şi mai-marii împărăţiei sale la
câmp, unde voia să li se arate călare pe iapa cea atât de vestită.
Când îl văzură ostaşii, toţi cu toţii strigară:
- Să trăieşti, împărate, că ai dobândit un astfel de odor! Să-ţi trăiască şi iapa, care te face să te
arăţi aşa de măreţ! Şi în adevăr, venea, nene, iapa cu împăratul pe dânsa, de nu-i da picioarele de
pământ, ci parc-ar fi zburat.
Se luară la întrecere. Dară nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci
pe toţi îi lăsă în urmă. Când fu la o depărtare bună, o dată stătu iapa, trânti pe împărat, se dete de trei
ori peste cap şi se făcu iarăşi lup, şi o rupse d-a fuga, şi fugi, şi fugi, până ajunse pe Făt-Frumos.
Când fură a se despărţi, lupul zise lui Făt-Frumos:
- Iată, de astă dată ţi s-au împlinit toate poftele. Păzeşte-te în viaţa ta a nu mai pofti lucruri
peste puterea ta, căci nu vei păţi bine.
Apoi se despărţiră, ducându-se fiecare într-ale sale. Ajungând la împărăţia tatălui său şi
auzind că vine fiul său cel mic, îi ieşi înainte cu mare, cu mic, ca să-l primească, după cum i se
cuvenea. Mare fu bucuria obştească când îl văzură cu soţioară cum nu se mai găsea pe faţa
pământului, şi cu odoare cum nu s-a mai pomenit. Cum ajunse, porunci Făt-Frumos şi făcu un grajd
măiestrit pentru iapă; iară colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină.
Apoi tată-său puse de se făcu pregătirile de nuntă. Şi după câteva zile se cunună Făt-Frumos
cu Zâna Crăiasă, întinse masă mare pentru bun şi pentru rău, şi ţinură veseliile trei zile şi trei nopţi
încheiate. După care trăiră în fericire, fiindcă Făt-Frumos nu mai avea ce pofti. Şi or fi trăind şi
astăzi, de n-or fi murit. Iar eu încălecai p-o şea etc.
(Petre Ispirescu, Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos)

2.
A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă
şi se hrănea numai cu oameni. Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta
ascunsă până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii
locului se tânguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi câte în lună şi în soare se făcuseră,
ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert. Fel de fel de
fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi cu vrajele lor cu tot.
În cele din urmă, dacă văzu împăratul că toate sunt în deşert, hotărî ca să dea pe fiica lui
de soţie şi jumătate împărăţia sa acelui voinic, care va scăpa ţara de această urgie, şi dete în ştire la
toată lumea hotărârea sa. Iară după ce se duse vestea în ţară, mai mulţi voinici se vorbiră să meargă
împreună la pândă şi să mântuiască ţara de un aşa balaur înfricoşat. Ei se înţeleseră între dânşii ca să
facă un foc la marginea cetăţii, care era mai apropiată de locul unde trăia balaurul, şi în care cetate
era şi scaunul împărăţiei, şi acolo să stea să privegheze pe rând câte unul, unul, pe când ceilalţi să se
odihnească; şi ca nu cumva cela ce ar fi de pândă să doarmă şi să vie balaurul să-i mănânce d-a gata,
făcură legătură ca cela care va lăsa să se stingă focul să fie omorât, drept pedeapsă dacă va dormi
când ar trebui să fie deştept.
55
 Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un om verde, pui de român, ştii colea, care auzise de
făgăduinţa împăratului şi venise să-şi încerce şi el norocul. Porniră, deci, cu toţii, îşi aleseră un loc
aproape de groapă şi se puseră la pândă. Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, şi nu se
întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam după asfinţitul soarelui, pe când era de rând
viteazul nostru să pândească, ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii cari dormeau pe
lângă foc.
(Balaurul cu şapte capete, basm popular cules de Petre Ispirescu)

3.
A fost odată ca niciodată
A fost odată un împărat şi avea trei fete. Şi fiind a merge la bătălie, îşi chemă fetele şi le zise:
- Iacă, dragele mele, sunt silit să merg la război. Vrăjmaşul s-a sculat cu oaste mare asupra
noastră. Cu mare durere mă despart de voi. În lipsa mea băgaţi de seamă să fiţi cu minte, să vă purtaţi
bine şi să îngrijiţi de trebile casei. Aveţi voie să vă preîmblaţi prin grădină, să intraţi prin toate
cămările casei: numai în cămara din fund, din colţul din dreapta, să nu intraţi, că nu va fi bine de voi.
[…]
Fetele împăratului, cu lacrămile în ochi, îi sărutară mâna, îi poftiră biruinţă; iar cea mai mare
din ele priimi cheile din mâna împăratului.
Nu se ştia ce să se facă, de mâhnire şi de urât, fetele, când se văzură singure. Apoi, ca să le
treacă de urât, hotărâră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească şi o parte să se plimbe prin
grădină. Aşa făcură şi le mergea bine.
Vicleanul pizmuia pacea fetelor şi-şi vârî coada.
- Surioarele mele, zise fata cea mare, câtu-i ziulica de mare toarcem, coasem, citim. Sunt
câteva zile de când ne aflăm singure, n-a mai rămas nici un colţ de grădină pe unde să nu ne fi
plimbat. Am intrat prin toate cămările palatului tatălui nostru, şi am văzut cât sunt de frumos şi bogat
împodobite; de ce să nu intrăm şi în cămara aceea, în care ne-a oprit tatăl nostru de a intra? ”
( Porcul cel fermecat )
4.
Pe drum, ei stătură să facă popas. Şi după ce îmbucară câte ceva, el puse capul în poala ei şi
adormi. Fata de împărat, tot uitându-se la el, i se curgea ochii după frumuseţea şi după boiul lui.
Inima îi dete brânci şi ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de
auzi câinii în Giurgiu. Ea plânse şi îi zise:
- I! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai!
- Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce
m-a trimis pe mine.
- Apoi bine, frăţioare, de ce nu mi-ai spus aşa de acasă; căci atunci ştiam şi eu ce să fac; dară
lasă, nici acum nu e timpul trecut.
Pornind şi de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătatea-de-om- călare-pe-jumătate-de-iepure-
şchiop.
- Iată m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, şi voi să plece.
Fata, când văzu pe acea iazmă, se cutremură de scârbă şi nu voia să rămâie la dânsul o dată cu
capul.
Slutul se dete pe lângă fată şi începu s-o linguşească cu vorbe mierloitoare şi să se ia cu binele
pe lângă dânsa. Dară fata îi zise:
- Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care te-a vărsat pe faţa
pământului.
Sluţenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pământ şi umbla cu şoşele,
cu momele să înduplece pre fată a-l lua de bărbat.
Dară, aşi! feritu-l-a sântuleţul să se apropie de dânsa! căci îl ţinea ţintuit în loc cu ochii cât de
colo. Din satană, din iazmă şi din spurcăciune nu-l mai scotea.
- Piei, necuratule, de pe faţa pământului, să scape lumea de o ciumă şi de o holeră ca tine.
Mai stărui ce mai stărui, şi dacă se văzu înfruntat până într-atât, iazma plesni de necaz, cum
de să fie el ocărât atât de mult de o cutră de muiere.
Atunci Aleodor întinse coprinsul său şi peste moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-
de-iepure-schiop, luă de soţie pe fata lui Verdeş împărat şi se întoarse la împărăţia lui.
56
 Când îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i râdeu şi stelele de
frumoasă, îl primiră cu mare bucurie; şi urcându-se din nou în scaunul împărăţiei, domni şi trăi în
fericire, până se istoviră.
Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa.
(Petre Ispirescu, Aleodor împărat)

5.
În sfârșit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cât mai merge, și de la o vreme ajung și ei
la împărăție. Și, când colo, numai iaca ce le ies înainte împăratul Verde, fetele sale, Spânul și toată
curtea împărătească, ca să-i primească. Și văzând Spânul cât e de frumoasă fata împăratului Roș,
odată se repede să o ia în brațe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mâna pe piept, îl brâncește cât colo și
zice:
— Lipsește dinaintea mea, Spânule! Doar n-am venit pentru tine, ș-am venit pentru Harap-
Alb, căci el este adevăratul nepot al împăratului Verde.
Atunci împăratul Verde și fetele sale au rămas încremeniți de ceea ce au auzit. Iar Spânul,
văzând că i s-a dat vicleșugul pe față, se repede ca un câine turbat la Harap-Alb și-i zboară capul
dintr-o singură lovitură de paloș, zicând:
— Na! așa trebuie să pățească cine calcă jurământul! Dar calul lui Harap-Alb îndată se repede
și el la Spân și-i zice:
— Pân-aici, Spânule! Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap, zboară cu dânsul în înaltul
cerului, și apoi, dându-i drumul de-acolo, se face Spânul până jos praf și pulbere. Iară fata
împăratului Roș, în vălmășagul acesta, repede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl înconjură de trei ori
cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să stea sângele și să se prindă pielea, apoi îl
stropește cu apă vie, și atunci Harap-Alb îndată învie și, ștergându-se cu mâna pe la ochi, zice
suspinând:
— Ei, da' din greu mai adormisem! — Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu,
zise fata împăratului Roș, sărutându-l cu drag și dându-i iar paloșul în stăpânire.
Și apoi, îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde, își jură credință unul altuia,
primind binecuvântare de la dânsul și împărăția totodată.
După aceasta se începe nunta, ș-apoi, dă Doamne bine!
Lumea de pe lume s-a strâns de privea,
Soarele și luna din cer le râdea.
Ș-apoi fost-au fost poftiți la nuntă: Crăiasa furnicilor, Crăiasa albinelor și Crăiasa zânelor,
minunea minunilor din ostrovul florilor!
Și mai fost-au poftiți încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în seamă băgați, ș-un păcat de
povestar, fără bani în buzunar. Veselie mare între toți era, chiar și sărăcimea ospăta și bea!
Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe
la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.
(Ion Creanga, Povestea lui Harap-Alb)

6.
A fost odinioară un împărat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasă, cea
mijlocie și mai frumoasă, iar cea mai tânără, Ileana, atâta de frumoasă încât și Sfântul Soare se oprea
în cale ca s-o vadă și să se desfăteze de frumusețea ei.
Într-o zi împăratul primi carte și veste de la vecinul său împărat mare și puternic, cum că,
iaca, nu e bine, și are să se bată cu dânsul pentru o mare pricină împărătească. Împăratul se puse la
sfat cu bătrânii țării și, când văzură cum că nu e încotro, porunci voinicilor să încalece pe armăsari,
să-și apuce armele și să se pregătească de bătaia cea grozavă ce-avea să se facă și să fie.
Mai înainte de a încăleca și el însuși, împăratul chemă pe fiicele sale la șine, le grăi vorbe
blânde și părintești și dete apoi la fiecare câte o floare frumoasă, câte o păsărică veselă și câte un măr
fraged.
- A cărei floare se va vesteji, a cărei păsărică se va întrista și al cărei măr va putrezi, despre
aceea voi ști că nu și-a păzit credința, grăi împăratul cel înțelept.
57
 Încălecă apoi pe cal, zise "sănătate bună" și porni cu voinicii săi în calea cea mare.
Când cei trei feciori ai împăratului vecin primiră vestea că împăratul a pornit în cale și că s-a
depărtat de acasă, ei se înțeleseră între sine și încălecară, ca să meargă la cetatea cea cu trei fete de
împărat să răpească credința fetelor și să-i facă împăratului supărare. Cel mai bătrân dintre feciori,
voinic și viteaz și frumos merse înainte, ca să vadă ce e și cum, și apoi să aducă veste și să spuie.
(Ioan Slavici, Ileana cea şireată)

FIȘĂ DE LUCRU – FABULA

Argumentează, în compuneri de 15-25 de rânduri, că textele propuse ilustrează specia

literară a fabulei.

1. La gândul ăsta, cel mai fericit,

Ca să se facă mai iubit,
Măgarul pe stăpân l-a măgulit.
"Ce-i asta? se întreabă el,
Că javra aia de căţel
Trăieşte cu stăpânii-n dormitor,
De parc-ar fi copilul lor,
Pe când spinarea mea s-alege
Numai cu joarde şi ciomege?
Face frumos, cu labele-atârnate,
Şi-l pupă toţi şi nimenea nu-l bate.
Dacă atât ajunge, mă învăţ
Să fac ca el şi eu, să mă răsfăţ."
Stăpânul s-a şi pomenit
Că-l mângâie măgarul pe bărbie,
Cu o copită grea, cu stângăcie,
Trăgând-o dintr-o murdărie,
Şi, ca să fie şi mai mângâios,
Cu zbierătul lui lung, melodios.
Însă, în loc de zahăr şi bomboane,
Pun-te pe el cu bâta, măi Ioane.
Povestea este toată:
Să nu-ţi schimbi firea dată
Cu alta-mprumutată.
(Jean de la Fontaine, Măgarul galeş)

2. Propunerea aceasta cu toți o aplaudară

Spun că-n vara trecută o lișeță ș-o rață,
Ai lebedei de baltă consilieri privați,
Supt președinta gâștei s-au strâns de dimineață
Pe lac la Cișmigiu; acolo invitați
Erau din înalt ordin a hotarî în sfat
O pricină de stat,
Adică prin dezbateri adânc să chibzuiască
Pentru un pește mare, cu ce sos să-l gătească.
Căci lebăda gâtoasă
Voia să dea o masă;
Mare le fu gâlceava și lungă convorbirea:
Prezidentul le zise: "Fraților senatori!
Să lăsăm chibzuirea,
Pricina, cum să vede, e foarte delicată,
Și dup-a mea părere trebuie amânată:
Veniți mâine în zori."
Și pentru-ntâia oară
Pe gâscă lăudară
Pentru a ei ideee, apoi se risipiră
Și a doua zi iară l-același loc veniră.
Pân-a doua zi însă știți ce s-a întâmplat?
Fiind vară și soare și o căldură mare,
Peștele s-a stricat
Și racii l-a mâncat.
Cuvintele-aci scrise să nu vă pară glume;
Consiliuri d-acestea vedem destule-n lume,
Și la noi mai ales
Se-ntâmplă foarte des.
(Grigore Alexandrescu, Lișița, rața și gâsca)

3. 4.
- "Ei, vezi, mă rog, ce nătărău! Pribeagă şi lihnită de foame, dă de-o vie
Tot înapoi se dă." Cu nişte struguri rumeni, frumoşi, de razachie.
Așa un rac pe fiul său Ciorchinii-s plini, şi vulpea, de sine înţeles,
Odată ocara. Ar fi mâncat cu poftă şi nici n-ar fi ales.
- "O, bunul meu părinte! Dar, la-ndemâna labei, o-mpiedică s-ajungă
Răspunse racul fiu - Până la ei zăbreaua ulucilor prea lungă
Cum mergi tu înainte? Şi ghimpii-n care gardul e prins şi împletit.
Mă iartă ca nu știu. Ciorchinele i-aproape de bot. S-a tot sucit,
58
Și dar, te rog, mă-nvață;
Dă-mi pildă drept povață,
Și-apoi, eu după tine
Voi merge foarte bine.
Îi grea pretenția fără exempluri bune,
Să fie cineva desăvârșit în lume.
(Alexandru Donici, Doi raci)
5.
Pe cât îţi stă-n putinţă, fii bun cu orişicine:
Adesea ai nevoie chiar de mai mici ca tine,
Cum am s-arăt prin două exemple, de îndată, -
Atâta e în pilde povaţa de bogată.
Pornind să hoinărească prin lume, teleleu,
Chiţ-Chiţ se pomeneşte sub laba unui Leu.
De data asta craiul jivinelor s-abţine,
Şi-l lasă-n viaţă (fapta avea să-i prindă bine).
Cu toate că e anevoie
Să crezi c-o namilă ca el
Ar fi având cândva nevoie
De un pârlit de şoricel, -
Odată, Şoricelul, zărindu-l într-o plasă,
Răcnind, sărind zadarnic, dar neputând să iasă, -
S-apropie de plasă şi roade un ochete,
Făcând să se deşire, îndată, aţăria...
Răbdarea, deci, şi truda depusă pe-ndelete
Mai rodnice-s adesea ca forţa şi mânia.
(Jean de la Fontaine, Leul şi Şoricelul)
7.
Un roi de mari viespi un arici zăriră
Şi din zbor grămadă la el năvăliră.
Învălit în ţepe, tari şi îndesate,
Sta ascuns ariciul, ca într-o cetate.
Viespile turbate i tot da ocol,
Printre ghimpi la piele cătând un loc gol;
De câte ori însă pe el s-aruncau,
D-atâtea ori ghimpii greu le sângerau;
Pierzând dar răbdarea, ariciul se scoală,
Viespile atuncea la bot dau năvală;
Ariciul se strânge şi ele întâlnesc
De ţepi o pădure şi se păcălesc...
Iată-le înfipte ca-n spânzurătoare,
Ariciul le zice: - Nu vă dau iertare,
Căci aţi vrut cu mine să vă măsuraţi.
Lupta aţi cătat-o? Aide, vă luptaţi!
Ce? De ghimpii voştri o să mă tem eu,
Când în luptă birui chiar şarpe şi leu?
Numai omul singur e învingător,
Căci pe ăst glob, omul e un creator.
S-a ridicat, se-nţeapă şi-i lasă gura apă.
“Ce struguri verzi şi acri ! oftează. Nu-s de teapă
Şi-s prea cruzi. Mie gustul ce-mi place-i de stafidă.
Nu-mi strepezesc eu dinţii cu-această aguridă.”
(La Fontaine,Vulpea şi strugurii)
6.
De la arat un plug
Venea incet spre cassa
Si, la un bou pe jug,
O musca se-asezasa.
Iar el, spre-ntampinare,
O alta musca-n zbor
Ii face intrebare:
- "De unde , draga sor' ?"
- "Si mai intrebi de unde!
Ei musca ii raspunde
C-un aer suparat.
A nu pricepi ce facem?
Nu vezi ca noi ne-ntoarcem
Din camp, de la arat!"
Spre lauda desarta
Multi zic: noi am lucrat,
Cand ei lucreaza-n fapta,
Ca musca la arat
(Alexandru Donici, Musca la arat)
8.
Racul, broasca şi o ştiucă
Într-o zi s-au apucat
De pe mal în iaz s-aducă
Un sac cu grâu încărcat.
Şi la el toţi se înhamă:
Trag, întind, dar iau de samă
Că sacul stă neclintit,
Căci se trăgea neunit.
Racul înapoi se da,
Broasca tot în sus sălta,
Ştiuca foarte se izbea
Şi nimic nu isprăvea.
Nu ştiu cine-i vinovat;
Însă, pe cât am aflat,
Sacul în iaz nu s-au tras,
Ci tot pe loc au rămas.
Aşa-i şi la omenire,
Când în obşte nu-i unire:
Nici o treabă nu se face
59
 Ghem s-a făcut ariciul, s-a rostogolit,
Şi viespile rele toate au pierit...
(Constantin D. Aricescu, Ariciul şi viespile)
FIȘĂ DE LUCRU – BALADA
Alcătuiește o compunere de 15-20 de rânduri în care să argumentezi că textul de mai jos
este o baladă.
"Dragii mei coconi iubiti,
Lãsati somnul, vã treziti
Armele vi le gãtit
i Cã pe noi ne-a-nconjurat
Pasa cel neîmpãcat,
Ieniceri cu tunuri mari,
Ce sparg ziduri cât de tari".
Bine vorba nu sfârseau
Turcii-n casã nevãleau
Pe toti patru mi-i prindea
Si-i decea de-i închidea
La Stambul, în Turnul Mare
Ce se-naltã lângã mare,
Unde zac fete domnesti
Si soli mari împãrãtesti.
Mult acolo nu zãcea
Cã sultanu-i aducea
Lângã foisorul lui,
Pe malul Bosforului.
"Brâncovene Constantin,
Boier vechi si domn crestin
Adevãru-i c-ai chitit
Pân' a nu fi mazilit
Sã desparti a ta domnie
De a noastrã-mpãrãtie,
Cã, de mult ce esti avut,
Bani de aur ai bãtut
Fãr' a sti de mine teamã,
Fãr' a vrea ca sã-mi dai seamã ?"
"De-am fost bun, rãu la domnie
Dumnezeu singur o stie.
De-am fost mare pe pãmânt
Cat-acum de vezi ce sunt !"
"Constantine Brâncovene,
Nu-mi grãi vorbe viclene,
De ti-e milã de copii
Si de vrei ca sã mai fii
Lasã legea crestineascã
Cu izbândă şi cu pace.
(Alecu Donici, Racul, broasca şi ştiuca)
Sultanul din foisor
De-te semn la Imbrohor.
Doi gealati veneau curând
Sãbiile fluturând
Si spre robi dacã mergeau
Din coconi îsi alegeau
Pe cel mare si frumos
Si-l puneau pe scaun jos
Si pala-i repezea
Capul iatã-l reteza,
Brâncoveanu greu ofta
Si din gurã cuvânta:
"Doamne, fie voia Ta !"
Gealatii iarãsi mergeau
Si din doi îsi alegeau
Pe cel gingas, mijlociu
Cu pãr neted si gãlbiu
Pe scaun îl punea
Si capul îi reteza.
Brâncoveanu greu oft
a Si din gurã cuvânta:
"Doamne, fie voia Ta !"
Sultanul se minuna
Si cu milã se-ngâna:
"Brâncovene Constantin,
Boier vechi si domn crestin
Trei coconi tu ai avut
Din trei, doi ai pierdut
Numai unul ti-a rãmas
Cu zile de vrei sã-l las
Lasã legea crestineascã
Si te dã-n legea turceascã !"
"Mare-i Domnul Dumnezeu
Crestin bun m-am nãscut eu
Crestin bun a muri vreu.
Mare-i Domnul Dumnezeu
Crestin bun m-am nãscut eu
Crestin bun a muri vreu.
Taci, drãgutã, nu mai plânge
Cã-n piept inima-mi se frânge
Imbrohorul se-ncrunta
Gealatii se-nainta
Si spre blândul copilas
Dragul tatii fecioras
La pãmânt îl arunca
Si zilele-i ridica.
Brâncoveanu greu ofta
Si cu lacrimi cuvânta:
"Doamne, fie voia Ta !"
Apoi el se-ntuneca
Inima-i se despica
Pe copii se arunca
Îi bocea, îi sãruta
Si turbând, apoi striga:
"Alelei, tâlhari pãgâni
Alelei, feciori de câni,
Trei feciori eu am avut
Pe toti trei mi i-ati pierdut !
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Sã fie pe gândul meu,
Sã vã stergeti pe pãmânt
Cum se sterg norii de vânt.
Sã n-aveti loc de-ngropat
Nici copii de sãrutat !"
Turcii crunt se oteleau
Si pe dânsul tãbãrau:
"Câini turbati, turci, liftã
rea
De-ati mânca si carnea mea
Sã stiti c-a murit crestin
Brâncoveanu Constantin !
Sã stiti c-a murit crestin
Brâncoveanu Constantin !"
60
 Si te dã-n legea turceascã !"
Cã tu ceru-i cãpãta !"
"Facã Dumnezeu ce-o vrea,
Chiar pe toti de ne-ati tãia
Nu mã las de legea mea !
Facã Dumnezeu ce-o vrea,
Chiar pe toti de ne-ati tãia
Nu mã las de legea mea !"
FIȘĂ DE LUCRU – BALADA
Alcătuiește o compunere de 15-20 de rânduri în care să argumentezi că textul de mai jos
este o baladă.
Iancu Jianu
- Foaie verde-un dedețel,
Colo-n vale-n cornățel,
S-a iscat d-un voinicel
Cu cismele de vițel
Și cu cojocul de miel,
Mă duc, mamă, după el!
- Nu te duce, fata mea,
C-ăla e om cu belea,
Vine potera și-l ia
Și tu rămâi, fata mea;
Vine potera și-l ia
Și tu rămâi singurea,
C-ăla e Iancu Jianu
Care-a-nspăimântat Ardealul
Și ține pisma cu anu!
Mai stă Iancu ce mai sta,
Venea potera și-l lua.
El în crâșmă că intra
Și potera mi-l afla.
Căpitanu ce-mi făcea?
Cu potera se ducea
Și crâșma mi-o-nconjura.
Căpitanu ce-mi făcea?
Înăuntru că-mi intra:
- Măi Iancule, dumneata,
Te dai, Iancule, legat,
Ori de nu mori împușcat,
Din bainete junghiat
Și e mai mare păcat!
- Căpitane, dumneata,
Eu îmi beau băutura,
Nu-s femeie cu năframă
Să mă dau de bună samă,
Și-s voinic cu pălărie
N-am grijă de voi o mie!
Mai bea Iancu ce mai bea,
Băutura termena
Și-nspre ușe să trăgea,
Taci si mori în legea ta
Peste garduri îmi sărea
Și de poteră-mi scăpa.
Mergea calu-mbostrând,
Din copite foc lăsând.
El la Olt s-apropia
Și la podar că-mi striga:
- Măi podare, dumneata,
Trage podu mai de-a drept,
Că-ți răcesc un glonte-n piept!
Iar podaru ce-mi făcea?
Se făcea că n-auza.
Iară Iancu ce făcea?
Când așa ca el vedea,
Cu calu-n Olt s-arunca.
Mergea calu-mboiestrând
Și frumușel înotând.
Când fu la mijloc de Olt,
Trage Iancu câte-un foc,
Potera-mi stătea pe loc.
Mergea Iancu ce mergea
Și la margine-mi ieșia
Și pe mal că s-arunca,
Toți băieții mi-i strângea
Și cartușe le-mpărțea,
Salvă de foc că-mi trăgea.
N-ați auzit d-un oltean,
Un oltean, un craiovean,
Ce nu-i pasă de sultan,
De ia miei de la ciobani
Și vin di la cârciumari,
Nu plătește niciun ban!
Căci de-aș sta să tot plătesc,
Ce haiduc mă mai numesc?
Ma-nchinai cu cântecu,
Ca și lupu cu crângu.
Soarele pune s-apune,
Cuvinte tot s-o mai spune,
Să-mi dați un pahar de vin,
Să vă fac altu mai bun.
61
 D-un fluieraș fluiera,
Calu că s-apropia,
Pân' la ușe că-mi venea,
Iancu pe el s-arunca,
Pinteni calului că-i da,

TEME TEXTUL ARGUMENTATIV

1. Redactează o compunere de 10-15 rânduri, în care să-ţi exprimi opinia despre necesitatea
menţinerii unui mediu înconjurător nepoluat.
2. Exprimă-ţi opinia, într-o compunere de 10-15 rânduri, despre importanţa şi rolul părinţilor în
viaţa copiilor.
3. Într-o compunere de 10-15 rânduri, exprimă-ţi opinia cu privire la avantajele sau dezavantajele
internetului pentru elevi.
4. Într-o compunere de 10-15 rânduri, exprimă-ţi opinia cu privire la avantajele sau dezavantajele
locuirii într-un oraș mare.
5. Într-o compunere de 10-15 rânduri, exprimă-ţi opinia cu privire la consumul zilnic de fructe și
legume.
6. Într-o compunere de 10-15 rânduri, exprimă-ţi opinia cu privire la necesitatea cunoașterii unei
limbi străine de circulație internațională.
7. Redacteaza un text argumentativ, de 15 -20 de rânduri, despre familie, pornind de la ideea
exprimată în următoarea afirmaţie: Nicăieri nu poate fi omul mai fericit, decât în mijlocul familiei
sale. (proverb românesc)
8. Redactează o compunere de 10-15 rânduri, în care să-ţi prezinţi opinia despre avantajele
comunicării, plecând de la semnificaţia enunţului: Comunicarea este unul dintre cele mai mari
daruri ale fiinţei umane.

62
 FIȘĂ DE LUCRU TEXTUL ARGUMENTATIV
1. Citeşte cu atenţie textul următor :
Teritoriul aflat în interiorul cercului polar Arctic va avea parte de o „înverzire” explozivă în
următoarele decenii, pe măsură ce iarba, arbuştii şi copacii vor prospera în solul ce va fi eliberat de
gheaţă şi de permafrost în urma încălzirii globale, se arată într-o cercetare publicată în jurnalul
„Nature Climate Change”, citată de descopera.ro.
Suprafeţele împădurite din Arctic ar putea creşte cu până la 52% până în 2050, arată
cercetătorii, pe măsură ce „limita pădurilor” – latitudinea maximă până la care pot să crească copacii
– se va muta câteva sute de kilometri mai la nord. Rezultatele au fost obţinute în urma unor simulări
computerizate. „O astfel de redistribuire pe scară largă a vegetaţiei arctice va avea un impact ce va
reverbera în întregul ecosistem global”, a comentat Richard Pearson, expert în cadrul Centrului de
Biodiversitate şi Conservare de la American Museum of Natural History.
Arctica a devenit unul din cele mai importante puncte de pe Terra în ceea ce priveşte
încălzirea globală. În ultimii 25 de ani, temperaturile din Arctica au crescut de două ori mai repede
decât în restul planetei.
(Cristina Bursuc, Consecinţele încălzirii globale vor fi resimţite în tot ecosistemul global)

Cerință:
Într-o compunere de 10-15 rânduri, exprimă-ţi opinia cu privire la efectele încălzirii globale
asupra Terrei.
În compunerea ta, trebuie:
a) să-ţi expimi opinia despre efectele fenomenului amintit;
b) să valorifici secvenţe din text care ilustrează tema propusă;
c) să ai o structură adecvată tipului de text şi cerinţei formulate;
d) să respecţi limita minimă de spaţiu indicată.

2. Citeşte cu atenţie textul următor :

Pentru mulţi tineri, reţeaua de socializare Facebook a devenit o problemă serioasă în momentul
în care „şi-au mutat" întreaga viaţă în mediul virtual. Psihoterapeuţii susţin că este vorba despre o
dependenţă care poate distruge viaţa reală a individului. La începutul acestui an, Asociaţia Americană
de Psihiatrie (A.P.A) a nominalizat noi forme de dependenţă pentru a fi introduse în ediţia a cincea a
DSM (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders), printre care şi dependenţa de internet,
şi, în particular, cea de Facebook, care are aproape 500 de milioane de membri în toată lumea.
Această reţea de socializare permite o formă de comunicare neîntreruptă, pe când e-mail-ul,
spre exemplu, e limitat. De aici şi senzaţia utilizatorului că, în măsura în care nu intră frecvent pe
contul său de Facebook, pierde firul şi asta îl frustrează. De asemenea, îi dă utilizatorului iluzia
apropierii, proximităţii. Astea ar fi avantajele, în opinia pasionaţilor. Tot ei îi văd şi punctele slabe.
Faptul că nu permite o ierarhizare a informaţiei, nu poţi discerne ce e adevărat sau nu, iar specialiştii
identifică drept un posibil efect al utilizării frecvente şi scăderea capacităţii de concentrare. Altfel
spus, setat la ritmul cu care se succed postările pe Facebook, te infantilizezi în viaţa reală.
(Laura Toma, Pericolul din spatele Facebook, în ziarul România Liberă)

Cerință:
Într-o compunere de 10-15 rânduri, exprimă-ţi opinia cu privire la importanţa/ lipsa de
importanţă a reţelei de socializare Facebook.
În compunerea ta, trebuie:
63
 a) să-ţi expimi opinia despre importanţa/ lipsa de importanţă a reţelei amintite;
b) să valorifici secvenţe din text care ilustrează tema propusă;
c) să ai o structură adecvată tipului de text şi cerinţei formulate;
d) să respecţi limita minimă de spaţiu indicată.

FIȘĂ DE LUCRU – Texte literare

Argumentează într-o compunere de 10-15 rânduri că textele de mai jos sunt texte literare.

1.
Dănuț coborî treptele pridvorului cu mâinile în buzunar și umerii plecați. Zărind mingea de
fotbal uitată în ogradă, își aminti că se jucase cu Olguța, că se rănise la genunchi mai adineaori – și că
i se păru că treptele pe care le coboară sunt altele decât cele pe care le suise, și că ograda-i alta, și că
Dănuț e altul...
Ca și cum treptele suite atunci și coborâte acum ar fi fost ale vremii, nu ale pridvorului casei
părintești.
Închise ochii...
De multe ori, spre sfârșitul vacanțelor mai ales, Dănuț visa că s-a întâmplat o nenorocire. Și-
ntotdeauna, deschizând ochii, nenorocirea se isprăvea. Și Dănuț era fericit, cu sufletul frăgezit de
zâmbete desprinse din spaima somnului. Astfel, nenorocirile din somn îl deprinseră să scoată
nenorocirea ca un prag peste care treci – deschizând ușa cu o deschidere de pleoape – pentru a intra
în alba încăpere a luminii, cu oglinzi numai pentru zâmbete și ferestre numai pentru soare...
Deschise ochii. Mingea de fotbal, aceeași; cerul, înalt și întins; începea școala, se apropia
plecarea; Dănuț, mic și singur...
(Ionel Teodoreanu, La Medeleni)

2.
Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică
Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.

Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde

Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos.
(Vasile Alecsandri, Malul Siretului)

3.
S-a desfăcut din mugur, într-o dimineaţă caldă a începutului de primăvară. Cea dintâi rază de
soare s-a împletit pe dânsa ca o sârmă de aur, făcând-o să tremure de fericirea unei asemenea atingeri.
Ziua întâi i s-a părut scurtă, şi apropierea nopţii o mâhni. Lumina se stinse, răcoarea o făcu să se
zgribulească, să se vâre între celelalte şi să aştepte, aţipind, până a doua zi, venirea soarelui.
Cu ce revărsare de strălucire se ridică stăpânitorul lumii până sus, pe cer! Raza se coborî din
nou, şi toată ziua, încălzită, frunza se scăldă în albastrul văzduhului.
În scurtă vreme se desfăcu mare, verde, mai frumoasă ca toate, mai sus decât celelalte, tocmai
în vârf. De deasupra îi cădea lumina, dedesubt se ridica, până la ea, mireasma crinilor albi,
singuratici, cu potirul plin de colbul aurului mirositor.
(Emil Gârleanu, Frunza)

64
FIȘĂ DE LUCRU – Texte nonliterare/nonfiționale

Redactează texte de 8-10 rânduri în care să argumentezi pe rând că textele propuse

reprezintă texte nonficționale.

1.
Nu ştii ce să porţi weekendul acesta la o petrecere, la plimbare, la plajă sau la o întâlnire
romantică? Inspiră-te din ţinutele vedetelor din România. Uite ce au purtat ele în ultimele zile!
Cauţi o ţinută lejeră, dar stilată pentru o plimbare pe malul mării? Ce zici de cea pe care a
purtat-o Andreea Esca? Dungile sunt la modă sezonul acesta, la fel ca şi culorile puternice, iar
materialul vaporos este perfect pentru zilele toride de vară.
Ieşi în oraş cu prietenele sau la o rundă de shopping? Poartă o rochie cu buline ca a Andreei
Bănică. O poţi combina cu o pereche de balerini comozi sau cu orice fel de sandale.
(Ţinute de weekend inspirate de vedetele din România, in Revista Unica)

2.
Art. 123. – (1) Elevii și tinerii din sistemul de învățământ de stat, particular și confesional
autorizat/acreditat, care săvârşesc fapte prin care se încalcă dispoziţiile legale în vigoare, inclusiv
regulamentele şcolare, vor fi sancţionaţi în funcţie de gravitatea acestora.
(2) Sancţiunile care se pot aplica beneficiarilor direcţi ai educaţiei sunt următoarele :
a) observaţia individuală;
b) mustrare scrisă;
c) retragerea temporară sau definitivă a bursei;
d) eliminarea de la cursuri pe o perioadă de 3-5 zile;
e) mutarea disciplinară la o clasă paralelă, din aceeaşi şcoală;
f) preavizul de exmatriculare;
g) exmatricularea.
(Prevederile din ROFUIP referitoare la sancţiunile aplicate elevilor)

3.
Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, obiecte, substanțe, locuri,
evenimente și o serie de noțiuni abstracte. Este una din puținele părți de vorbire prezente în toate
limbile (o alta este verbul). În unele limbi substantivele se modifică după număr și caz. În propoziție,
substantivele au adesea rolul de subiect sau complement direct, pot fi înlocuite de pronume sau pot fi
determinate de adjective.
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Substantiv)

65