1.

,,Acum numai Ruxanda rămăsese din familia lui Petru Rareş şi pre dânsa boierii ucigaşi o hotărâseră
a fi soţie un oarecărui numit Jolde, pre care ei îl alesesără de domn. Dar Lăpuşneanul, ales de boierii pribegi,
întâmpinând pre Joldea, îl birui şi prinzându-l îi tăie nasul şi-l dete la călugărie; şi ca să tragă inimile norodului
în care via încă pomenirea lui Rareş, se însură şi luă el pre fiica lui.
Astfel gingaşa Ruxanda ajunseră a fi parte biruitorului.
Când întră în sală, ea era îmbrăcată cu toată pompa cuvenită unii soţii, fiice şi surori de domn.
Peste zobonul de stofă aurită, purta un benişel de felendreş albastru blănit cu samur, a căruia mânice
atârnau dinapoi; era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari paftale de matostat, împregiurate cu petre
scumpe; iar pe grumazii ei atârna o salbă de multe şiruri de margaritar. Şlicul de samur, pus cam într-o parte,
era împodobit cu un surguci alb şi sprijinit cu o floare mare de smaragde. Părul ei, după moda de atuncea, se
împărţea despletit pe umerii şi spatele sale. Figura ei avea acea frumuseţă, care făcea odinioară vestite pre
femeile României şi care se găseşte rar acum, degenerând cu amestecul naţiilor străine. Ea era însă tristă şi
tânjitoare, ca floarea espusă arşiţii soarelui, ce nu are nimică s-o umbrească. Ea văzuse murind pre părinţii săi,
privise pre un frate lepădându-şi relegea şi pre celalalt ucis; şi mai întăi hotărâtă de obştie a fi soţia lui Jolde
(pre care nici îl ştia), acum fusese silită de aceeaşi obştie, care dispoza de inima ei făr-a o mai întreba, a da
mâna lui Alexandru-vodă, pre care, cinstindu-l şi supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit să-l iubească, dacă ar
fi aflat în el cât de puţină simţire omenească.
Apropiindu-se, se plecă şi-i sărută mâna. Lăpuşneanul o apucă de mijloc, şi rădicând-o ca pre o pană, o
puse pe genunchii săi.
- Ce veste, frumoasa mea doamnă? Zise el sărutând-o pe frunte; ce pricină te face astăzi, când nu-i
sărbătoare, a-ţi lăsa fusele? Cine te-au trezit aşa de dimineaţă?
[…] Ruxanda căzu la picioarele lui.
- O, bunul meu domn! viteazul meu soţ! urmă ea, destul! Ajungă atâta sânge vărsat, atâte văduvii, atâţa
sărimani! Gândeşte că măria-ta eşti prea-puternic şi că nişte săraci boieri nu-ţi pot strica. Ce-ţi lipseşte mări-
ei-tale? N-ai cu nime război; ţara este liniştită şi supusă. Eu, Dumnezeu ştie! cât te iubesc! […]
- Muiere nesocotită! Strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare şi mâna lui, prin deprindere, se răzămă
pe junghiul din cingătoarea sa; dar îndată, stăpânindu-se, se plecă şi rădicând pre Ruxanda de jos:
- Doamna mea! îi zise, să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că, zău, nu ştiu ce se poate
întâmpla. […]
- De aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri, când voiam să întru, p jupâneasă cu cinci copii s-au
aruncat în faţa rădvanului meu şi m-au oprit arătându-mi un cap ţintuit în poarta porţii. […] Ah! Stăpâne! De
atunci neîncetat văd capul acela şi mi-e tot frică! Nu pot să mă odihnesc!” (Constantin Negruzzi, Alexandru
Lăpuşneanul)

2. ,,Mai ales una, chiar în grădină la mine, într-o salcie pletoasă, cânta… Doamne, Dumnezeule!... De
câte ori începea, făcea într-un fel nou. Încă Victoriţa, nevasta căpitanului, luase un condei, să însemne cu
vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea. Uneori făcea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau!
clings!... iar când isprăvea într-o cascadă de triluri, zău dacă nu-ţi venea s-o aplauzi ca pe-o primadonă…[…]
Pe la douăsprezece ne-au plecat mosafirii, iar nevasta căpitanului, după ce ne-a zis nouă ,,bună seara”, a făcut
bezele înspre salcia pletoasă, strigând: ,,La revedere, puică, pe mâine seară!”
Şi au venit şi aseară; dar în salcie nu mai cânta privighetoarea… […]
Lăsasem râma în cârligul undiţei; şi biata privighetoare, umblând după demâncare, a înghiţit cârligul!...
Sărăcuţa! cât trebuie să se fi zbătut, cât trebuie să se fi chinuit!... Acuma sta moartă, cu aripile întinse, iar pe
ochişorii ei, ca două mărgele negre, năpădiseră furnicile… […] Auzi dumneata, cum am răsplătit eu păsărica
aia nevinovată, pentru că ne desfătase cu viersul ei!” (I. Al. Brătescu-Voineşti, Privighetoarea)

3. ,,Şi-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă. Şi crescu şi se făcu mare ca brezii codrilor.
Creştea într-o lună cât alţii într-un an.
Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta cerului, îl
prinse pe degetul cel mic şi buzduganul se rupse-n două. Atunci puse să-i facă altul mai greu – îl aruncă în sus
aproape de palatul de nori al lunei; căzând din nori, nu se rupse de degetul voinicului.
Atunci Făt-Frumos îşi luă ziua bună de la părinţi, ca şa se ducă, să se bată el singur cu oştile
împăratului ce-l duşmănea pe tată-său. Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămeşă de borangic,
ţesută în lacrimile mamei sale, mândră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gâturile fetelor
de-mpăraţi, îşi puse-n brâul verde un fluier de doine şi altul de hore, şi, când era soarele de două suliţe pe cer,
a plecat în lumea largă şi-n toiul lui de vonic.
 Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi.
Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte… [...]
- Ce frumoasă eşti tu, ce dragă-mi eşti! A cui eşti tu, fata mea?
- A Mamei-pădurilor, răspunse ea suspinând; mă vei iubi tu acuma, când ştii a cui sunt? Ea încunjură
cu amândouă braţelele ei goale grumazul lui şi se uită lung la el în ochii lui.
- Ce-mi pasă a cui eşti, zise el, destul că te iubesc. [...]
Genarul îşi înfipse pintenii adânc în coastele calului, care fugea scuturându-se… ca o vijelie. Când îl
văzu pe Făt-Frumos în pustiu, zise calului său:
- Spune frăţâne-tău să-şi arunce stăpânul în nori şi să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă şi l-oi
adăpa cu lapte dulce.
- Calul Genarului îi necheză frăţâne-său ceea ce-i spusese, iar frate-său i-o spuse lui Făt-Frumos.
- Zi frăţâne-tău, zise Făt-Frumos calului său, să-şi arunce stăpânu-n nori, şi l-oi hrăni cu jaratec şi l-oi
adăpa cu pară de foc.” (Mihai Eminescu, Făt-Frumos din Lacrimă)

4. ,,Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripţia pe pamblică: Le
Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Miţa, că ,,aşa ţin bărbaţii biletul”.
- Vezi ce bine-i şade lui – zice mam’mare – cu costumul de marinel?
- Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?
- Da cum?
- Marinal…
- Ei! Ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea mea, când a ieşit întâi moda
asta la copii – marinel.
- Vezi că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel.
- Da cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.
- Mariner.
- Apoi de! n-a învăţat toată lumea carte ca d-ta! Zice mam’mare şi iar sărută pe nepoţel şi iar îi
potriveşte pălăria de mariner.” (I. L.Caragiale, D-l Goe…)

5. ,,Tânărul mergea atent de-a lungul zidurilor, scrutând, acolo unde lumina slabă a felinarelor
îngăduia, numerele caselor. Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare
şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă,
aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar coloarea măslinie a obrazului
şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie. Din chipul dezorientat cum trecea
de pe un trotuar pe altul în căutarea unui anume număr, se vedea că nu cunoştea casa pe care o căuta.” (George
Călinescu, Enigma Otiliei)

6. ,,NAE CAŢAVENCU, avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-

fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative „Aurora economică română"
TIPĂTESCU: (impacientat, bătând din călcâi) Mă rog, onorabile, încă o dată... (răspicat) ce-mi ceri d-ta în
schimbul acelei scrisori? Scurt! Scurt! (repetă gestul de retezare al lui Caţavencu.)
CAŢAVENCU: Ei?... Dacă este aşa, dacă voieşti scurt, iată: voi (rugător) să nu mai combaţi, ceva mai mult,
să-mi sprijini candidatura... [...]
TIPĂTESCU (cu insinuare) Dacă s-ar retrage Comitetul permanent şi am rezerva un loc pentru prea iubitul d.
Caţavencu?...
CAŢAVENCU (zâmbind şi cu bonomie) E un nimic, stimabile...
TIPĂTESCU Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi acelaşi d. Caţavencu?...
CAŢAVENCU (asemenea) E puţin, onorabile... […]
CAŢAVENCU (ridicându-se şi el) Ce vreau? Ce vreau? Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă
de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi... între fruntaşii politici...
Vreau...
TIPĂTESCU (fierbând) Ce vrei?
CAŢAVENCU (asemenea) Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! Nimic! Nimic! (după o
pauză, cu insinuare caldă şi crescândă.) Mi se cuvine!... Te rog!... Nu mă combate... Susţine-mă... Alege-mă.
Poimâine, în momentul când voi fi proclamat cu majoritatea cerută,... în momentul acela vei avea scrisoarea
(cu multă căldură)... pe onoarea mea!” (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută)