GEORGE VOICA

VÂNĂTORUL DE CERBI

– poeme –

EDITURA LUMINA

Drobeta Turnu Severin, 2012

1
2
 GEORGE VOICA

VÂNĂTORUL DE CERBI

– poeme –

EDITURA LUMINA

Drobeta Turnu Severin, 2012

3
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
VOICA GEORGE
Vânătorul de cerbi – poeme – /George Voica – Drobeta Turnu
Severin; Lumina, 2012
ISBN

Copertă: Jeannina Bogorodea – Culorile toamnei

Tehnoredactare computerizată: prof. Elena-Roxana Ruiu
prof. Florin-Marius Ruiu

4
 Ave!

Ah, Dulcineea, terapia mea intensivă,

cum tresari în cortul lui Aureliano Buendia,
din lanul cu maci,
în acest „veac de singurătate”,
al meu
şi-al lui Garcia Marquez!

De dragul tău,
am parcat-o pe Rosinanta,
sub salcâmii în floare
de la Charlevilles
şi i-am pus sub bot ovăz verde.
Acum, rumegă... La fel şi eu!...

Ce fericit sunt
că vine iarăşi criza!
De aceea salut silogismul politic
şi schimbul neuronal!...

Mai nou, însă, fac dihotomia

dintre cretin şi creştin
şi bat cu pumnii-n porţile Orientului.
E tre joli bocu mişto!
Ave, Miţo! Ave!...

5
 De dragoste

Sigur că sunt revoltat, Bubulino!

Densitatea ideatică a lui Immanuel Kant
mă intrigă,
mai ales atunci când te văd
cum îţi scarpini părţile moi, tropicale,
ori stai cu sânii-n ventilator,
citind „Decameronul” lui Boccaccio,
spre stupefacţia mea alpină,
eu, care-ţi admir în delir,
eternitate de-o clipă,
sfârcurile de tămâioară
şi glezna englezească, fină,
de capră de Mongalia...

Eşti frumoasă, Bubulino,

şi-mi răsfeţi libidoul,
precum filosoful hirsut,
pe ţărmii Eladei dâmboviţene,
cu pene de păun răcorindu-l
pe clovnul ghebos
şi scheunând de plăceri lumeşti,
onomatopeice: pu-pu-pup! pu-pu-pup!

Eşti frumoasă, Bubulino!

Hai, citeşte-mi „Decameronul”!...

6
 Lacrima verde

Mergeam cu Sören Kierkegaard „Pe drumul existenţei”,

prin praful portocaliu,
la un congres despre existenţialism.
Eram morcoviţi ca două traseiste-n ploaie.
Pe drum, l-am luat cu noi şi pe Cioran.

Apucaserăm „Pe culmile disperării”

şi alergam bezmetici spre Copenhaga,
cu cea mai mare viteză,
cu motociclete de lemn!...

Toţi trei eram profund şucăriţi,

de parcă aveam un sloi de gheaţă
în pantaloni.

Dintr-un lan de floarea-soarelui,

Van Gogh ne făcea cu mâna,
când din cer a căzut o lacrimă verde,
pe care am spart-o, frăţeşte,-n bucăţi.

Apoi, şezum şi plânsem, acolo,

pe ţărmii râurilor Babilonului,
fiecare pe bucăţica lui de lacrimă...

Al dracului mai e şi pesimismul ăsta,

„măi, animalule”, homo ereticus!
7
 Singur

Uneori sufăr de angoasă oltenească,

verde şi suculentă ca prazul
crescut cât trestia
pe malul Dunării lui Mircea Dinescu,
proprietarul de fluviu...

Şi-atunci cobor, uite-aşa, în mine,

precum un lift prin trupul teiului tânăr,
înflorit prima oară,
într-o primăvară de Andaluzia,
când se scobesc poeţii în dinţi
cu fire lungi de mărar...

O, ce angoasă kafkiană,
urmuză, paradoxal-absurdă,
pe care aş strânge-o de gât
cu fularul roz
al filosofului deschis la prohab,
cu „intelectuala” goală ,
umblând pe-afară,
dând târcoale fermei avicole,
cea cu puicuţe dolofane,
cotcodăcind „Gaudeamus igitur”
şi „O, viaţa mea!...”

Uneori sufăr că nu posed

8
elocinţa lui Demosthenes,
spre a vă convinge că exist;
că trăiesc şi eu printre voi!

9
 Blestem

Te-am cunoscut pe facebook;

virtual te vedeam
stând cu c... pe o stâncă
din Insula Lesbos.

Erai schopenhaueriană,
cioroiană de-a binelea;
ţi se veştejiseră sânii;
de sub sutien,
ţi se revărsau în mare...

Eu plângeam ca prostul,
Ioană,
şi odată cu mine, toată Oltenia!
Era deprimant rău de tot,
ca şi cum ai vedea
o ciută bătrână behăind,
răstignită în rut...

Blestemat să fii, facebook

şi tu, clipă a nerecunoştinţei!...

10
 Prietenul meu
– D-rei Letiţia Pop din Cluj-Napoca –
O, Federico Garcia Lorca,
Andaluzia ta mă mai cheamă şi-acum
cu fecioare sculptate
în bronzul cel viu,
înfocate,
purtând la ureche roşie floare
de muşcată arzând...

Ce pulpă maură, domnească,

de Estramadura şi de Alicante!...
Cum mai tresăreau sânii
Mici şi fierbinţi,
printre fragezii, roşii leandri,
strigându-ne,
în vreme ce noi ne jucam
cu o nuia de alun
în sângele tău
curgând pe sub arbori,
acolo, în ţărâna Spaniei tale,
pe malul fluviului Guadalquivir...

Mi-e dor de tine, prietene Lorca!

De tinereţile tale mi-e dor!

Râde moartea, fluturându-şi năframa

peste Andaluzia ta!...
11
Tu continui însă în braţe să ţii
curcubeul răsărit după ploaie
din norii de metal ai generalului Franco...

Mi-e dor de tine, prietene!

De tinereţile tale mi-e dor!

12
 Crochiu liric

Vasile Morar, moroşanul,

neguros ca vârful Rodnei,
pune cerbii să tragă în jug,
să semene ţarina cu mărgăritar...

Prietenii săi, fluturii,

şi cucii cântători în Cimitirul Săpânţa,
îl îndeamnă să cumpere
sămânţă de mac,
pe care, apoi, el o vinde la Dunăre,
pe fragi şi lăptuci...

Adesea, aruncă pe Calea Lactee

cu femei cu pasul şăgalnic,
urmărindu-le legănarea trupului,
sânii...

De vrei să-nfigi un cuţit

în spinarea adevărului,
i se urcă un şarpe verde pe şale!

Glasul lui e viforniţă albastră

şi mireasmă de cerceluşi de pe Someş;
iubeşte însă şi libelulele,
având el o fermă,
unde, noaptea, le slobozeşte,
13
trimiţându-le-n orientale oraşe,
să-i aduc nectar...

Tot el este stăpân

peste toate privighetorile din Chelinţa
şi peste toate şopotele cişmelelor,
din Ulmeni până-n Oaş, la Certeze...
El face parte din familia lui Rimbaud,
din rana de rouă a vieţii...
Vasile Morar este prietenul meu, voievod de Ardeal.

14
 Ludmila

Ah, Ludmilo, veveriţa mea portocalie,

ce perfectă eşti pentru mine, în vis!
Ce perfectă!...
Mă încânţi, mă frămânţi,
de parcă ai vrea să faci
bolţari de unt verde
din dragostea mea
şi să înalţi catedrale ciudate,
precum Gaudi...

Ce frumoasă erai, Ludmilo,

ce frumoasă,
când te-am înscris
şi-ai şi câştigat, la Kahul,
concursul de romanţe:
„Buldozerul şi privighetoarea”!

Mă iubeai pe atunci, mă iubeai,

dar acum rămâi impasibilă,
ca trandafirul galben, murat
al lui Umberto Eco,
încât îmi vine să-mi trag
un glonţ de zmeură-n cap,
să nu te mai văd,
să nu te mai aud!...

15
Ah, Ludmilo, adeseori,
de tine mi se face dor,
aşa, ca de un împrumut la CAR-ul local!

Sunt singur şi sufăr, Ludmilo!

Prietenii mei te mai caută încă...

Tu pe unde mai umbli,

măi François Villon?!
Am nevoie de epitaful tău,
pe care aş dori să-l citeşti
prietenilor Ludmilei din Chişinău!...

16
 Scrisoare

Domnule Aristotel,
„Etica dumitale nicomahică”
îmi alterează orgasmul,
acum, mai ales,
în vremuri de criză,
când importăm lalele din Olanda
şi-ambasadorului ei îi facem
togă verde,
din praz oltenesc...

Freud ar râde, desigur,

văzându-ne cum ne argumentăm
teoriile Regulamentului orgasmic,
privind reîmpărţirea teritorială a ţării,
cât şi viteza de împingere
şi de respingere
a moţiunii de cenzură,
a asemănărilor...

În ce mă priveşte,
eu îmi asum neutralitatea!

Domnule Aristotel,
între „potenţă” şi „act”,
Uniunea Europeană nu mai e
de mult fată mare!...
17
În rest, capra bulgarilor
ne-a mâncat curcubeul,
tocmai când acesta coborâse
să se adape în Dunăre!...

18
 Vine Apocalipsa!

Sunt foarte supărat pe Apocalipsă!

Măcar să fi venit
după majorarea pensiei,
ori după montarea protezei dentare
şi-a lespedei de mormânt...

Mă consolez însă că sunt prieten

cu incaşul Gabriel Garcia Marquez,
din Aracataca,
cel care-mi spune, uneori,
că va fi, totuşi, frumos la Apocalipsă:

„Ai să vezi cum vor cădea din cer

lumini albăstrii, poeţi şi halviţe,
călugări budişti, pe motorete portocalii,
prepeliţe, bujori, stânjenei
şi cai brumaţi,
iar cocoşii de munte-or striga:
Cucurigu!... ”

Vor fi trâmbiţe şi-ai să uiţi

că trebuie să vină poştaşul
să-ţi aducă iarăşi scrisori
din Casiopeea,
facturile de apă, curent, telefon...

19
Vei vedea, de asemeni,
şi o corabie-n maci;
în ea va dormi dom’ colonel Buendia,
cel cu barba roşcată,
ca patriarhul toamnei...

Vei vedea, însă, şi lanul de verde ovăz,

legănându-se în Parlament,
iar în mijlocul lui, piticul cu coasa de aur!...

Va fi frumos la Apocalipsă,
că-ţi vor creşte iarăşi pletele vesele, negre
date cu untdelemn de mahon de Hindeea
colindând mormintele date cu spray de tămâioare,
acolo, în Valea lui Iosafat.

Va fi ultima ta călătorie de nuntă,

la Veneţia,
cu un excavator second-hand.

20
 Zaruri electorale

Trebuie să recunosc,
desigur,
că sunt un tip foarte interesant,
de vreme ce sunt prieten cu primarul!
De altminteri, facem lectură colectivă
la poartă, pe şanţ,
din clasici locali, în special din Click;
suntem, iată, analişti politici
(alţii sunt anali de-a binelea);
jucăm barbut pe Rabe cu moloz,
din care extragem fierul vechi:
cratiţe, oale, ṣ pan, frigidere,
tablă galvanizată, elecrice cabluri...

E foarte frumos,
mai ales când tragem,
în acelaşi timp,
de acelaşi cablu al suficienţei!...

Apoi, bem orice ne cade sub nas,

îndeosebi ştiri scufundate în vodkă,
siropuri de dude, electorale,
ceaiuri partizanale, de mătrăgună,
şpriţuri pentru evitarea dizenteriei
la nivel local...
Aşadar, vedeţi bine c-am intrat şi noi
21
în Uniunea Europeană
şi-am devenit spirtuali!

22
 Eu şi Esenin

De la o vreme,
mi-e tot mai dor de Esenin,
de prietenul meu din Riazani!...

Adesea-l visez urcându-se

într-un meseteacăn subţire, înalt;
îi văd rubaska roşie
cum îi flutură-n vânt,
iar el, râzând, acolo,
în slava cerului,
şi uitându-se peste Rusia-i dragă.

Mă caţăr şi eu
într-unul din mestecenii albi,
fluturându-mi inima,
în care mi-am pus
leagănul de agrişe al copilăriei
şi lacrimile mamei,
într-o vară,-n amurg...

Ne e aşa de bine aproape de cer,

în vârfurile copacilor atât de mlădii,
peste care trec păsări
şi nori de răcoare, trandafirii!...

Ne uităm peste lume

23
şi râdem, ca proştii
în tiribombe albastre;
Serghei Esenin mă întreabă ceva;
înţeleg că e vorba de tinereţe, de viaţă...

Se aud armonici prin ferigi înalte,

mujici, pe sub arbori, când, balalaika...

D-zeu ne priveşte, zâmbeşte...

Noi ne uităm peste lume;

păduri de mesteceni se leagănă-n noi,
încât ne mirăm că încă mai suntem
incredibil de vii,
incredibil de tandri!...

24
 Unui prieten

Eu stau sub zăpezile blânde,

în grâul cel verde, firav,
ascultându-i respiraţia, şoaptele...

Tu treceai pe deasupra mea,

prin ninsori,
călărind un măgar:
scriai pe laptop poezii nevricoase,
fiind convins că lumea aceasta
e doar o paparudă
pe picioroange oranj...

Dormeam sub zăpezile calde,

în grâul feciorelnic, firav,
şi-l visam pe Omar Khayaam
bând vinuri roşii,
la hanuri de piatră,
în dulcele, fratele meu, Orient...

Şi-n toată vremea aceasta

tu scriai versuri pe laptop,
călărind un măgar...

25
 Cu Anna Karenina

Categoric nu sunt
hăitaş sau gonaci media,
nici şef peste tomberoanele
cu unguente vaginale,
anale...

Sunt total insignifiant,

de vreme ce, toamna,
scutur mestecenii aurii
peste Moskova,
ori platanii falnici,
de la Tbilisi –
o maree de frunze cântând
prin care trece vaporul cel alb
al lui Aitmatov...

Aştept primăvara
şi încă mai stau
cu capul în poala
Annei Karenina...

26
 Amintiri

O, ce prieteni aveam!...

Colecţionam fluturi
şi sutiene...,
dar s-a-ntâmplat
ca, după 50 de ani,
să bată un vânt din fiorduri
peste tinereţile noastre
de feciori de boiari,
încât, speriaţi, ne-am furişat,
unii de alţii,
în uleioase-amintiri,
în crângurile indiferenţei sălcii,
ori în spatele ochelarilor
cu lentile boreale,
de cai reformaţi...

Mai nou, nu mai am

niciun prieten;
nici măcar cu mine
nu mă mai înţeleg...

Îmi acuz, public, ego-ul de plagiat,

fiindcă mi se pare a fi
la fel de freudian
şi de narcisist,
27
ca-n vremi de crailâk
cu şerbet de smochine!

O, ce prieteni aveam!...

28
 Credeţi-mă!

Sunt teribil de ocupat!

În timpul zilei,
din zori până-n amurg,
mă dau cu parapanta-n Carpaţi
împreună cu nonagenarele
de la Clubul Aeronautic „Tămâia”...

O, ce palpitant! Ce interesant!
Cum ne mai fâlfâim noi pamperşii!...

De acolo, de sus,
de sub umbra vulturilor,
văd gheizerele izbucnind
din măruntaiele Parlamentului,
dar îl văd şi pe Grigorescu trecând
cu carul cu boi pe Calea Victoriei;

îl văd, de asemeni, pe-ngânduratul Marx

între trestiile de pe malul Dâmboviţei,
scriind „Capitalul”, vol. II: „Goethe
şi Maricica în căpiţa cu fân”.

O, iată-l şi pe cucernicul Boccaccio,

la tarabă,
la Hanul „Cracii Doamnei”,
29
vânzând prezervative perforate
studenţilor de la Litere,
care aprofundează „Decameronul”!...
Cum le mai sticlesc lentilele ochelarilor!

Eu însă îmi văd de treaba mea

şi mă gândesc serios la romanul
ce urmează să-l scriu:
„Deficit sexual – cortegiu funerar!”
În rest, ne dăm cu parapanta-n Carpaţi!

30
 Cântecul pupezei

De la o vreme,
mă uit la retorii muţi,
ce dau ocol cimitirului vesel;
li s-a alăturat o droaie
de doctoranzi în hermeneutică
şi-n paranghelii –
analiştii politici, specializaţi
în ginecologii ecologice,
cu toţii fluturând un steag alb,
pe care scrie: Ba p-a mă-tii!

Iată şi-un popă european,

făcându-şi evantai din pulpana sutanei!
S-a suit pe gardul cimitirului
şi-mi face cu ochiul,
după care le zice acelora:

„Und vă pornirăţi, măi hahalerelor,

besencizme cu epoleţi?!
Vă tot învârtiţi în jurul cimitirului,
de mi-aţi pus la pământ ierbile toate!
Aţi tras deja vreo trei ture...
Gata! V-ajunge!...”

Nu-l bagă însă nimeni în seamă.

Retorii mimează că dau din gură,
31
şoptind uleios: „Pu-pu-pup! Pu-pu-pup!”

Doar eu sunt convins

că ei vorbesc despre schizofrenia veacului XXI,
despre branconajul politic şi plagiatură,
despre paiaţe, epave...

„ – Bă, zice iar omul în negru,

vă las să mai trageţi o tură!
Dup-aia, gata! Alţii la rând!... ”

Stelele coloneilor şi generalilor cad,

scufundându-se-n mare,
dar în urma lor se aude
iarăşi acelaşi cântec al pupezei!...

32
 Primăvară
– prietenului meu, C-tin Argeşeanu –
În sfârşit, a venit iar primăvara!
Are sfârcul verde crud, bacovian...
Eu cu prietenul meu, Argeşeanu,
dăm cu pietricele albe
în sânii de scorţişoară
ai fetelor de la Dunăre şi din Surpate.

Apoi, luăm nuferi galbeni

şi ne frecăm pe inimă:
ies aburii din ea, din trupurile noastre...

Cu Hemingway ne-am certat

la o crâşmă,-n Havana,
pentru corabia-i „Pilar”
şi pentru Santiago Fuente,
prietenul său,
pe care noi l-am aruncat peste bord,
să ne aducă meduze...

Ne-am aşezat la timonă, beam rum

şi trăgeam din havanele lungi,
fumul gros învelindu-ne;

bătea vântul în pânzele-albastre-ale cerului,

iar corabia înainta
ca prin lanul de verde secară...
33
Iată-ne, iată-ne-n larg!
Argeşeanu râdea ca în copilărie,
la Dunăre;
eu priveam stelele răsărind
deasupra Havanei;
bătrânul Fuente arunca în noi cu meduze,
încât nu ne-am gândit nicio clipă
că, prin gaura din fundul corabiei,
pătrundea marea, înghiţindu-ne
tinereţile, anii...

34
 Bubulina

Adeseori mă cuprinde un dor

de oraşele violete,
prin care, seara, trecea Bubulina
cu crin alb, la ureche,
desculţă, arătându-şi picioarele-i lungi...

O, ce gambă, ce piele de prună arjan!

Ce sâni din miez de pepene verde!...

Adulmecându-i mirosul
de măceş sălbatic, stingher,
înflorit în strană, la Mănăstirea Surpate,
îmi scuturam de rouă,-n altar,
carnea mea tremurândă...

Ah, Bubulino, Alexis Zorbas a lui Kazantzakis

te vrea; te mai vrea şi acum;
şi eu, de asemeni,
deşi e aşa de târziu... aşa de târziu!...

Prin violete oraşe,-n amurg,

aud în favele, la Rio,
glasul tău răguşit
de rum şi tutun...
De rum şi tutun...

35
 Te mai iubesc, Galina, şi-acum!...

Te mai iubesc, Galina, şi-acum!...

Ce frumoasă erai în rochiţa albastră!
Tremurai toată pe Aeroportul Şeremetievo,
când coboram din Tupolev-ul acela,
de parcă, pe Eufrat, primăvara
mâna o herghelie de cai tătăreşti...

M-ai dus în pădurea

de mesteceni mlădii,
din marginea Moskovei cu turle de aur
şi m-ai răstignit în piroaie de trandafir,
pe cel mai fraged mesteacăn...

Stăteai la picioarele mele

şi-mi citeai poezii
din Anna Ahmatova...
Tremurai toată, Galina!
O, ce frumoasă erai!...

Mai vino şi-acum să mă vezi

din nou răstignit
pe cuponul de pensie,
în marginea U.E.,
pe unde s-au tăiat mestecenii, toţi;
pe unde nu mai coboară
nicicând primăvara!...
36
Nu plânge, Galina! Nu plânge! Încă sunt viu!
Aşteaptă-mă-n Rai, sub mesteceni!

37
 Era o vreme...

Era o vreme în care

cultivam crini galbeni la Ierihon
şi albăstrele în satul Surpate.

Eram răsfăţat pe atunci;

prietenii mei îmi spuneau
„Prinţul metaforei”,
căci mergeam „La ţigănci”
cu Mircea Eliade,
dar şi cu Mihail Sadoveanu,
pe „Valea Frumoasei”,
ori cu Mircea Dinescu, la belit de praz
pe malul marelui fluviu;
stam cu picioarele-n Dunăre
văzând, pe pat verde, de-ovăz,
bulgăroaicele fluturându-şi basmalele roşii...

Se putea vorbi, pe atunci,

de creşterea demografică în Munţii Carpaţi;
despre densitatea ideatică la Immanuel Kant
şi scărpinatul în fund, la români...

Era o vreme în care eu stam

pe un scut roman, de aramă,
iar „tămâietorii”-mi cântau:
Osana! Osana!
38
Azi scriu („Scrie-mi-aş numele pe mormânt!”)
despre rutul la stafii
şi despre tandreţi eunuce;
despre jeep-uri negre,
cu popi portocalii,
pe Drumul Damascului cântând:
„De-aş mai duce-o pân’ la toamnă,
leliţă Ioană!
Să beau vin, să mânc pastramă,
leliţă Ioană!
Să mai spovedesc vreo doamnă,
leliţă Ioană!
Să mai spovedesc vreo doamnă,
leliţă Ioană!...”

Era o vreme în care

încă mai dormeam în lanul verde, de grâu,
din podul Mănăstirii Surpate,
iar Anton Pann, o fugărea pe Ancuţa
prin macii din „Spitalul amorului”...
Azi, doar atât: Alo! Alo! Linişte! Linişte, bă, ce dracu!...

39
 O nouă locaţie

Fără să vreau,
m-am mutat în oraşul Boşoroggrad,
la periferie.

E un oraş ciudat,
prin care, seara, zboară
branule, perfuzoare, stafii,
asistente cu fese melancolice,
cărucioare cu rotile de frişcă
pentru poetese graseiate,
molfăind tartine cu amintiri...

E „O ţară tristă, plină de umor”,

bacoviană,
precum amurgul violet
ce se zbate pe dealuri...

Păsări călătoare
se grăbesc, ţipând, înspre sud,
îngândurate;
medicii-şi pun mâna streaşină la ochi
şi privesc spre Bulgaria,
spre trandafirii din Valea Mariţei,
din care ar vrea
dulceţuri roşii să-şi facă...

40
Doar luna trece, ca o fantomă,
peste azilul de bătrâni,
tăcuţi şi uscaţi,
scufundându-şi lingurile
în Fata Morgana a supelor fierbinţi...

Noapte bună, Românie! Noapte bună!

41
 Scrisoare către un prieten

Domnule Gabriel Garcia Marquez,

mi-e dor de Aracataca dumitale,
de părul roşu,
ieşind din mormânt,
al fecioarei incaşe,
luând-o la goană-nspre munţi!

Mi-e dor, de asemeni,

de Aureliano Buendia,
de tristeţea lui, acolo,-n corabia sa,
înţepenită în ierburi şi flori,
la marginea mării
care-l mai cheamă şi-acum...

Pe-aici, prin Surpate,

a venit iar primăvara
şi umblă în vârful picioarelor
peste inima mea...

Eu nu mai visez nimic;

privesc doar absent
soarele coborând, în amurg,
peste-un tablou votiv
cu tâmpi bogaţi,
cu scobitoarea-ntre dinţi,
înfruntându-mi privirea,
42
sfidându-mă...

Mi-e dor de Aracataca dumitale,

Domnule Marquez,
de părul fecioarei incaşe
alăturea de care-aş vrea să alerg
printre arbori,
spre munţi, spre libertate!...

43
 Pantomimă

Se pare că e o problemă de comunicare

între mine şi lumea de dincolo!

Mă uit în oglindă
şi-l văd pe altcineva;
nicidecum nu-mi seamănă,
deşi încerc să-i zâmbesc,
chiar să îi fac cu ochiul...

Mă scălâmbăiesc, aşa,
ca în copilărie,
încercând să-l resuscitez
pe omul necunoscut,
ce mă priveşte
şi-mi spune zâmbind
că mă ştie de-o viaţă...

Îmi pare rău!

Nu avem nimic în comun;
viaţa asta-i o târfă de lux...

Nu eu sunt acela
care-mi zâmbeşte-n oglindă!

E o umbră, desigur!
Umbra vulturului
44
care zbura cândva peste mare!....

45
 Îndoială

Nu, nu sunt vegetarian,

de vreme ce mănânc
salată din aripi de fluturi;
sunt aripi fragede,
înmuiate în curcubeul
căzut după ploaie
în poiana cu gălbenele...

Cred, totuşi,
că sunt destul de departe
de Dumnezeu,
fiindcă, altminteri,
nu-mi pot explica
de ce sunt prieten
c-un popă ce sare-n sutană
de la trambulină,
făcând piruete-n văzduh,
chiuind,
în timp ce eu beau vinuri roşii
cu Walt Whitman,
în răsăritul soarelui
ce vine-nspre noi, rostogolindu-se,
încât închidem ochii, de spaimă...

Nu, nu sunt vegetarian

şi nici atât de credincios,
46
după cum vi se pare!

O, sunt atât de departe

de Grădini Ghetsimani,
de Ierusalimul ceresc,
înspre care mâinile mele
întruna se-ntind!...

Mai degrabă nu sunt decât

omul ce se pierde în zare,
ce steagul alb, pe câmp,
îl flutură-n vânt...

47
 Dorinţă

Aş vrea să dorm
sub magnolii în floare,
în marginea autostrăzii spre Veneţia;
Tintoretto să picteze,-n lagune,
soli persieni
desfăşurându-şi covoare
cu păsări albastre, cu nuferi,
dinaintea Dogelui
înveşmântat în purpură roşie,
feniciană,
iar eu visez corăbii
legănându-se pe Canal Grande,
în ritmul dulce
al respiraţiei mele,
de poet pus la perfuzii cu rouă de flori,
pentru inima mea
răstignită-n amurg de glicină
pe cearceaful alb şi scrobit,
fluturând între magnoliile
din marginea autostrăzii
Veneţia-Roma.

48
 Cu Carl Sandburg

Sunt, totuşi, o persoană ciudată

şi extrem de importantă.
fiindcă sunt singurul om din Surpate
care dirijează traficul aerian al păsărilor
migratoare,
mai ales pe timp de noapte,
când cometele se aruncă în mare,
ca sfecla roşie,
în jerbe multicolore.

Alteori, cobor cu picioarele pe pământ;

mă aşez cu Carl Sandburg
în pridvorul cu cerceluşi
al bunicii mele din Şerbăneşti,
de unde-i trimitem epistole
Annei Ahmatova şi Annei Karenina;

apoi, sporovăim despre sânziene

şi despre „Filipicele” lui Cicero,
dar şi despre noile tipuri de motorete
călărite de poeţi în Insula Lesbos...

De la o vreme însă,
şi asta, tot mai des,
ne urcăm într-o clopotniţă albă,
dintr-un burg din Danemarca,
49
şi ne atârnăm fiecare
de câte un clopot.

„Pentru cine bat clopotele?!”

ne întreabă Hemingway, gânditor.

Noi, însă, de acolo, de sus,

nu vedem decât cerul
ce se oglindeşte în Mările Sudului,
în care se scufundă
pescuitorii de scoici cu rubine...

50
 Ţărână

Ca Iov, ca Iov
nu am fost nicicând
sub soarele fierbinte al Orientului,
întins pe nisip
în umbra cămilelor,
căpătâi având
doar inima mamei,
pietrificată...

Pe Drumul Damascului
trece o lebădă neagră,
cântând ceva despre mine.

Mă întorc pe o parte, să n-o mai văd,

să n-o mai aud,
şi axa pământului îşi schimbă locul
odată cu mine...

Ca Iov, ca Iov
nu am fost nicicând,
dar vine amurgul;
mă-mpresoară, precum Babilonul,
falangele macedonene
ale lui Alexandru cel Mare,
şi gol, sub cer, voi rămâne;
ca-n pântecele mamei iarăşi voi fi...
51
 Singur

Prietenii mei
stau sub liliacul înflorit
şi-şi numără banii,
amantele...

Eu trec cu mieii spre Ierusalim,

unde-i voi paşte prin crinii
din Valea Iordanului...

N-am în traistă decât un sesterţ,

pentru Templul lui Solomon,
un măr roşu
şi-o bucată de pâine de secară.

Mă cuprinde, totuşi, o euforie ciudată,

de parc-aş fi băut napalm
cu suc de portocale...

Rup, sălbatic, cu dinţii

din mărul acela, al Evei,
şi deodată astfel îi văd
pe prietenii mei:
cu capul de piatră,
inimă de piatră,
amante de piatră.

52
Şi-atunci, blestem liliacul,
precum Iisus
a blestemat smochinul;
e acelaşi smochin
sub care eu mai stau singur ş-acum,
rezemat de toiagu-nfrunzit al
lui Aaron.

53
 Rumeg

Am început să semăn,
din ce în ce mai mult,
cu unul dintre boii lui Grigorescu;

mi s-a pus pe grumaz

un jug din lemn de trandafir,
care deja a început să înflorească!...

În timp ce trag carul,

îmi întorc capul
şi rup cu gura
câte un boboc de trandafir,
pe care îl rumeg,
cu capul plecat,
privind noroiul vâscos,
în care zilnic mă scufund,
rumegând...

54
 Anna Karenina

Ah, Karenină Annă,

ce frumoasă erai,
trecând printre platanii goi,
de la Ţarskoe Selo,
sub răzvrătite ninsori!...

Ochiul meu se rostogolea după tine,

căci trupul tău mirosea a mosc
şi-a mirt,
şi-a minarete de leandru alb,
de Samarkand...

Ca lupul tânăr, mă târam prin zăpezi,

pe brânci, după pradă,
să-ţi adulmec mirosul trupului,
să simt în nări
respiraţia caldă a sângelui tău
de „gaspadină” şi de femeie tânără încă,
fugită de-acasă,
să se scalde, noaptea,
singură, în Lacul Ladoga,
sub lună...

Aceeaşi eşti şi acum, Karenină Annă,

şi continui să treci,
clipă de clipă,
55
prin inima mea,
prin fibrilaţia mea,
însoţită de-aceleaşi viforniţe-albastre,
fără să ştii că încă mai sunt,
că încă sunt viu, ca marea
în freamăt, ca sevele urcând,
primăvara, în arbori,
rostindu-ţi numele-n somn,
mângâindu-te!...

Ay, Karenină Annă,

ce noapte adâncă!

56
 Cu Gauguin, la Ierusalim

Într-una din nopţi,

visam că pluteam
deasupra Ierusalimului;

se arunca în mine cu pietre,

se trăgea cu săgeţi...

Eu însă continuam să plutesc,

stând întins pe spate,
cu mâinile sub cap,
privind cum înfloreau stelele,
şi-n lumina lor
mă vedeam pe mine,
copil de ţăran,
jucându-mă cu îngerii pe Calea Lactee,
dând cu mere roşii de-a dura...

Cineva mi-a strigat la ureche

că trebuie să mă trezesc,
fiindcă mi s-a luat dreptul
de-a mai pluti deasupra Ierusalimului!

Într-adevăr, m-am trezit;

am deschis televizorul
şi m-am uitat la Animal Planet:
leviatanii se scăldau în mare,
57
se zbenguiau în zorii roşii
ai dimineţii de vară,
şi-atunci aş fi vrut
să fiu alături de ei,
de briza sărată, ce frământa palmierii,
dar şi inima mea,
rămasă aceeaşi, atât de naivă,
în care Paul Gauguin îi învăţa
pe băştinaşi pictura naivă
cu albastru de sepii, cu verde de mango,
cu galben de crin, cu roşu rubin,
amestecându-şi toate culorile
cu şoaptele junglei, cu tremurul genelor,
cu mirarea măslinie a sânilor...

Într-una din nopţi,

voi pluti, totuşi,
deasupra Ierusalimului!...

58
 Frica de Apocalipsă

Primăvara aceasta
îmi pune tămâioare
la subsuori,
mă dă cu capul
de salcâmii înfloriţi,
încât uit de Apocalipsă;

din contră, văd vitraliile

Catedralei Maronii din Strasbourg,
porumbeii cuibărindu-se-n ele,
somnoroşi, sidefii;

văd vaporaşul plin cu lalele,

galbene şi roşii,
negrul cel tânăr,
râzând la timonă...

„Soarele se va face
ca un sac de păr,
iar luna, ca de sânge;
cerul se va strânge
ca un sul din piele
şi stelele vor cădea din ceruri,
ca măslinele verzi,
dintr-un măslin bătut
de un vânt puternic...”
59
Dar Tu, Doamne, unde vei fi pe atunci?!
N-ai să mai trimiţi niciodată,
peste noi, primăvara?!
N-o să-ţi fie milă
nici măcar de porumbei şi lalele?!

60
 Visez?

M-am îndepărtat de oraş,

ca brahmanul bătrân,
care, presimţindu-şi sfârşitul,
caută pustietatea...

M-aş închide în mine;

mi-aş zidi cuvintele...

Şi, totuşi, adesea aud

cum vântul leagănă
coroanele verzi ale arborilor,
spre mine – aplecându-le...

M-aşez lângă bătrânul brahman

şi privim amândoi cum răsare
soarele de nisip roşu,
care-ncepe, iată, să cadă,
ca dintr-o clepsidră,
în Marea Moartă,
şi-apoi, în Nirvana!...

Şi, totuşi, aud în mine

copitele cailor,
rupând câmpia, la Termopile...

61
 Femei alergând

Se făcea că murisem
şi-n urma mea, o mare de femei,
cu vibratoarele-n mână,
ameninţându-mă!...

Mă simţeam foarte prost

pe catafalcul improvizat
pe carul de luptă
închiriat de la muzeul local,
pe care stam între flori.

Aş fi vrut să sar de acolo,

să fug,
să mă ascund sub un pod,
căci începuse să plouă.

Cineva s-a apropiat de catafalc

şi-a deschis deasupră-mi
o umbrelă portocalie
de la campania electorală.

„Lasă, bă, c-o ţin eu!”

i-am zis aceluia,
care, speriat, a luat-o la fugă,
şi toţi au fugit,
inclusiv femeile cu vibratoarele-n mână...
62
Am luat-o şi eu la fugă
în urma lor,
fără să ştiu de ce;

cred că mă luase valul...

Fugeam, de parcă
mă alerga chiar moartea
cu umbrela aceea
portocalie, în mână!...

63
 La ecograf

Deunăzi,
mi s-a pus inima
la ecograf;
au vrut să ştie ce e
în inima unui poet,
înainte de a se prezenta
în faţa Judecăţii de Apoi...

Ciudat!
Doctoriţa se uita pe monitor,
ca la o telenovelă indiană;
se clătina de pe un picior
pe altul,
ridicând din sprâncene...

„Ce e cu trandafirii ăia galbeni,

orientali,
care cresc dintr-un covor persan?!”
a zis doctoriţa înspre asistentă.

„Eu cred că e ochiul boului,

doamnă,
că bate în violet!...
Şi-apoi, nu vedeţi ce fibrilaţie are,
de parcă s-ar da
cu parapanta în mall!...”
64
Eu transpiram,
uitându-mă-n tavan
unde vedeam doctoriţa plutind;
întindeam mâna înspre ea,
să o prind;
la fel şi înspre asistentă...

Apoi, ne-am prins toţi trei de mână,

ne-am ridicat
prin acoperişul spitalului,
străpungându-l,
şi-am început să plutim
înspre Orient,
deasupra unor grădini suspendate,
cu cedri şi trandafiri galbeni.

65
 Cu François Villon

Despre poeţi, adesea se spune

că sunt cu capul în nori
şi că ţin luna în braţe;

că sunt oamenii
cei mai irascibili,
de vreme ce văd, pe Calea Lactee,
rufe întinse pe sârmă,
la uscat,
iar femeile frumoase
mănâncă mere roşii,
râzând şi tăifăsuind
despre François Villon,
care trece pe sub rufele
bătute de vânt,
fluierând...

Mă iau după el şi îl strig:

„Hei, prietene, ce cauţi pe-aici?!
E proprietate privată,
eşti chior?!”,
dar el îmi zice,
fără să se întoarcă:
„Să mă pupaţi în c...!”

Femeile râd
66
şi continuă să mănânce
mere roşii,
din pomul vieţii...

67
 Trecere

Cu Sören Kierkegaard
mergeam alene
„Pe drumul existenţei”,
el târându-şi sutana,
eu, melancolia...

Nu ne vorbeam,
nu ne priveam,
ci înaintam
înspre cetatea de pe deal,
deasupra căreia se ridica
o catedrală gotică,
ce străpungea cerul.

Ştiam că acolo
îl vom întâlni pe Dumnezeu!

Într-adevăr, ajungând,
L-am zărit pe Dumnezeu:
dormea în fragedele vitralii;
Îi auzeam până şi respiraţia.

Sören Kierkegaard însă

nu-L vedea, deşi i-L arătam!

„Nu, nu e El! E organistul!

68
Priveşte-I degetele!...”
şi-atunci,
El ne-a mângâiat pe creştet,
iar din vitraliile fragede
s-a revărsat lumina
chiar „Pe drumul existenţei” noastre!

69
 Managerul Freud sau „teoria sexualităţii”

O vreme, în adolescenţă,
am fost prieten cu Freud;
el o iubea pe Bubulina,
iar eu, pe Pena Corcoduşa...

O, ce mai chefuri trăgeam

la Port Said şi Alexandria!...

El zicea că libidoul
e ca ardeiul roşu, la olteni,
şi că, spre bătrâneţe,
azotatul trebuie depozitat
în sacul scrotal,
fiindcă aşa face
orice manager viril...

Apoi, ne-am despărţit:

el a rămas la Alexandria,
să studieze, pe mai departe,
libidoul,
în vestita Bibliotecă,
iar eu m-am întors acasă
şi-am pus la oţet,
ardei iute, roşu...

70
 Pilat din Pont
– prietenului meu C-tin Argeṣ anu –
Îl vedeam pe Iisus răstignit
în măceşii însângeraţi
din Cetatea Ierusalimului.

În dimineaţa aceea,
mă îndreptam spre Grădini Ghetsimani,
să culeg crini albi
pentru Maria din Magdala,
ca ea să-i pună
la picioarele Domnului.

Sângele Lui se prelingea pe Cruce,

pe crinii albi,
şi o lua la vale
peste lumea toată...
O mare de sânge cald!...

Şi-atunci l-am văzut

pe Pilat din Pont,
cum sta pe malul mării aceleia,
plângând!...

Acolo şezum şi noi

şi plânsem!...

71
 Isarlâkul de fiecare zi

La Isarlâk, la Isarlâk,
pe sub leandrii speriaţi,
dimineaţa,
treziţi din somn
de răgetul măgăruşilor,
treceam cu Omar Khayaam;

aveam părul stropit de rouă,

inima veselă,
de parcă în ea cânta
privighetoarea.

Înaintam spre vârful colinei;

iată-ne ajunşi!...

De acolo, vedeam marea,

corăbiile,
curcubeul legănându-se
deasupra mării,
ţinut de îngeri,
să nu cadă în valuri.

Luam burduful cu vin roşu,

de Anatolia,
şi beam, şi beam,
până ce, ameţindu-ne,
72
ne rostogoleam în mare;

stam în ea până la umeri,

iar de acolo vedeam
Isarlâku-n leandri
şi fetişcane răzând...

Apoi, marea ne-a aruncat

iarăşi în lume,
în ţipăt, în vuiet, în freamăt...

Iată-ne-acum
sub streaşina Casei de Pensii,
adăpostindu-ne de ploaie...

73
 Elegie-n Surpate
– d-lui ing. silvic Eugen Simionescu –
Mestecenii, vara,-n Surpate,
veşminte line, din flori de gutui;
cişmele sub paltini
plini de răcoare
şi guguştiuci albaştri, de Murano;
căpşuni de câmp,
pădureţe, barbare;
mentă sălbatică şi stânjenei,
veseli râzând...;
crâng de aluni, chicotind....

Iată, Doamna Maria face un semn cu mâna

pădurilor de deasupra
Mănăstirii Surpate,
iar mănăstirea vine-nainte-i,
pe poteci străjuite de cimbru,
luând-o de mână,
porţile sculptate în tei deschizându-şi;

sfinţi bizantini vor privi-o-ndelung,

sub bolţi de lumină,
poieni cu crucea-voinicului,
feciorelnică,
şi Crucea de mesteacăn a Fiului ei;
verde măcriş,
miere de trandafir curgând
74
peste Avraam şi Sara,
ce ospătează trei îngeri
sub stejarii lui Mamvre;

zăduf,
păpădii cocăind;
maica mea ajutând-o pe Sara,
la azimi,
pe lespezi încinse de soare;

eu, lăcrimând în spatele

Doamnei Brâncoveanu Maria,
privindu-şi fiii,
cei patru;
capetele lor, în vârfuri de suliţi.

Pe sub mesteceni,
vara-n Surpate,
copitele cailor albi
însângerate-alergând spre Bosfor...

75
 După-amiază cu fauni

Cu moartea poţi locui

ca într-un bloc de nefamilişti,
fără să-ţi pese
că la balconul de sus
cântă un cocoş adus de la ţară,
ori că via cu struguri fragă
creşte doar la scara vecină...

E ca şi cum ai auzi
că într-o garsonieră
se fredonează ceva, pe versurile
lui Miron Radu Paraschivescu,
un fel de manele
languroase, liliachii,
de-ţi vine să-ţi bagi
bocancii în „Condiţia umană”
a lui André Malraux,
s-o rupi cu viaţa
şi să trăieşti
în „Timpul dispreţului” absolut!...

A dracului, târfa asta de viaţă,

cu chiloţii kaki,
cum trage, totuşi, în noi
cu mitraliera,
cu gloanţe de bitum,
76
fierbinte!...

77
 Serbări dionisiace

Poluţii lingvistice
în mass-media languroasă,
scurtcircuitată politic;
fenomene meteo-abdominale,
cu rafale în stil popular;

stafii în perioada rutului;

eunuci cu testicule de chihlimbar;
elefanţi sub cireşii Academiei;

Degas şi balerinele micului Paris,

„La un pahar de absint”,
făcând apoi piruete
pe covorul roşu...;

ghiulurile starului Şucar Mişto,

strălucind în Capela Sixtină;

resuscitarea „Idiotului” lui Dostoievski,

cel cu puşca şi cureaua lată;

deratizarea de la ferma
de „Animale bolnave”, a lui Buzura...

Să trăieşti, Patrie!
Halal să-ţi fie!...
78
 Măgarul verde-viril

Sofocle a devenit
şi mai critic literar
după ce s-a dedicat
studierii ADN-ului unui ţap castrat,
preistoric şi danubian,
pentru care şi-a gajat inima,
şi chiar doctorandele sale principii
în materie de pupincurism balcanic,
filosofic-fălcos...

Acum, bătrânul Sofocle

ţine evidenţa strictă
a bulelor papale
emise de junii imberbi,
pe care aceştia inscripţionează poeme
despre silicoanele
domnişoarei Safo, din Lesbos,
şi despre proletcultism,
gen: „Te-am posedat lângă tractor”,
iar „Istoria” sa a fost trimisă
la un coafor din Ferentari,
unde tanti Mimi a pus-o pe moaţe...

De atunci, Sofocle e tot mai grav

şi mai organ metafizic!...

79
Toţi prietenii săi
îl suspectează însă
de-o formă gravă
de daltonism,
gen roşu-verde,
dar mai ales de metamorfozări
kafkiene, onirice,
fiindcă este convins că,
de la o vreme,
a devenit un măgar verde-viril,
suculent,
ca prazul lui Mircea Dinescu...

Sofocle, melomanul, n-a cântat nici o dată

în corul „Legio alauda” (Legiunea ciocârliilor),
ci doar în corul pupezelor.

80
 Ipocrizii provinciale

Pantagruelicul cu bretele
şi ochelari cu sfoară,
mai crede şi-acum
că „Jocul secund” nu e decât
ospiciul de la Râul Vadului,
unde, odată,
pentru redactorul-şef,
el prindea păstrăvi, pe Latoriţa,
cu furculiţa
şi cu petromaxul,
la lumina căruia scria
articole pentru ziarul local
„Avântul socialist”.

Acum, face curte, abulic,

rubicondei bone a nepoţelului său,
căreia-i recită asiduu,
profund transpirat,
„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”,
în timp ce-i aşează-ntre sâni
o floare de lămâiţă roşie...

Ea râde, el plânge;
ea râde, el plânge...
„Două jucării stricate...”

81
„O ţară tristă, plină de umor...”

82
 Poem despre inima mea
– D-rei dr. Cardiolog Adriana Trăistaru –
Doar pe tine te am, inima mea,
doar pe tine,
şi tu ştii prea bine lucrul acesta,
că doar în tine aud, dimineaţa,
vuietul valurilor din Elada
şi orga Catedralei Maronii
din Strasbourg,
cu culorile fragede, tremurânde,
ale vitraliilor, ca cireşele coapte,
înrourate,
pâlpâind parcă-n amurg...

Ay, inima mea,

prietenii vechi
s-au risipit ca frunzele, toamna,
ca şi când vânturi siberiene,
cu viforniţe-albastre,
s-ar fi năpustit peste ei fără milă...
Acum, stai în margini de lume,
la picioarele-nsângerate ale lu Crist;
nimeni „Bună dimineaţa!” nu-ţi dă,
ci singură reciteşti (pentru a câta oară?!)
„Un veac de singurătate”;
singură mai visezi şi acum
pe corabia înţepenită în lanul de maci;
şi singură, se pare, vei cânta
83
la orgă, la morgă,
iar prin fereastra deschisă
vei vedea, pe cerul albastru,
„Zăpezile de pe Kilimandjaro”,
leoparzii tăvălindu-se-n zăpezi,
privindu-te cu ochii aceia galbeni,
ca de răşină, vara,
când bate vântul prin crengile brazilor...

Ay, inima mea,

ce frumoasă erai odată,
mai ales primăvara!
Cum mai adulmecai, ca un pui de lup
ieşit din vizuină,
cărările ce duceau spre izvoare,
acolo pe unde îţi plăcea
să te rostogoleşti!...

Lumea aruncă cu pietre în cer

şi, evident, doar ei îi cad în cap;
uneori însă ne lovesc şi pe noi,
iar rănile ne rămân sângerânde,
ca şi cum nimănui
nu îi pasă de nimeni...

Ay, inima mea,

ce flux şi reflux de seve sălcii,
ce curenţi roşii,
84
ca nişte flamingo lichizi,
se zbat în cămările tale,
legănând-o,
aşa cum vântul leagănă
pădurea de mesteceni,
cu cuiburi şi păsări,
într-un amurg de glicină,
peste colinele verzi,
când cineva spulberă pe cer
culorile calde...

Poate cândva vei rămâne

ca măciulia roşie
din vârful ciulinului,
iar ploile toamnei
vor veni atât peste tine,

cât şi peste măceşii plini de rod,

din care vor ciuguli
porumbeii sălbatici...
Apoi, vor zbura cu tine în cer;
se vor aşeza pe norii portocalii
şi vor călători cu ei înspre mare...
Doar Bunul Dumnezeu, va mai şti
unde vei mai ajunge!...
Până atunci însă,
mai bucură-te, inima mea,
de galbenii corni
85
şi de magnoliile de la Dintr-un Lemn
şi imaginează-ţi, de poţi,
că iarăşi primeşti epistole de la Veneţia
şi mărgeane din sticlă colorată
de la prietenul tău, Pătru Mărginean...
Imaginează-ţi, asemeni,
poieni de verde măcriş,
în care stăteai întinsă pe spate,
cu braţele sub cap,
privind cerul nesfârşit,
fără niciun nor,
în care îţi afundai privirea,
până ce simţeai
cum cerul te soarbe,
aşa cum se va-ntâmpla lucrul acesta,
fără măcar să-ţi dai seama,
fără măcar să-ţi dai seama
cât de singură eşti,
cât de singură eşti,
inima mea,
care doar pe tine te am!
Doar pe tine!...

Surpate, George Voica

11 mai 2012

86
 Crochiu

Ningea, ningea...

Sub ninsori, printre mesteceni

dansai;

singură dansai,
în rochia aceea, trandafirie,
subţire,
transparentă...

Vedeam aburii ieşind

dintre sânii tăi mici,
pletele-ţi negre,
cu fir gros,
asiatic,
bătând în albastru,
izbind mestecenii...

Ningea, ningea...

Sub ninsori,
în rochia trandafirie dansai.

87
 Chefuri între poeţi

Amurg dionisiac,
Troie în flăcări lichide,
corăbii mişcătoare, arzând,
pe care se leagănă lanul verde,
de grâu;

leandri crescând ca lănci de Persia,

în închisoarea din Guantanamo,
străpungând-o,
ridicând-o la cer...

Copilărie de sat,
cu trompete de păpădie;

Dan David, prietenul meu,

bând ţuică la Vălenii de Munte,
sub luna plină,
în fânarul cu fân,
cu romaniţă,
în timp ce eu şi George Stanca
înjuram un călugăr
cu părul roşu,-ncâlcit...

Amurg latin,
Troie în flăcări bahice,
poeţi blestemaţi de mamele lor
88
să scrie pe poarta Raiului,
cu sângele lor:
„Mi-e dor de tine, copilărie!”

89
 James Joyce, barbarul acela...

Colocvii în iarba înaltă

despre acceleratorul de particule
ale metaforei,
la Trieste,
cu James Joyce
şi cu frumoasa Nora,
aducându-ne cafele în iarba înaltă,
ce ne cuprindea până la gât,
tăindu-ne beregata...

„Luaţi muntele acela verde

şi puneţi-l peste mine!...”
zicea James Joyce,
prinzând-o pe Nora în braţe,
„căci Voica ăsta are răbdarea de bou
a lui Van Gogh,
ştii tu, în lanul de floarea-soarelui,
(O, nesfârşitul galben de floarea-soarelui!),
când te aşezam, goală,
în roua buimacă a dimineţii de vară,
iar el se uita la noi,
hulpav,
dorindu-te...
Ce mult te dorea!...”

Nora râdea, apoi, în braţele mele,

90
şoptindu-mi la ureche:
„Hai, ia-mă! Ia-mă şi du-mă
în lanul acela de floarea-soarelui,
căci ăsta, miopul,
şi-a lipit, iată, lentilele
de sânii mei,
care zumzăie doar pentru tine,
aşa, ca un fagure de zmeură!...”

Nora ne aducea cafele în iarbă

şi toţi trei visam
vânătoarea de fazani,
la Trieste.

91
 O japoneză-n Florenţa

O, cum păşea gheişa Nico,

în dimineaţa aceea,
prin lanul de rapiţă,
cu glezna prinsă în rouă!...

Iar eu, în urma ei,

săream de pe o păpădie pe alta,
precum codobatura pe albele pietre,
sub sălcii..

Mă târam, apoi, prin lanul galben,

ca un soldat rănit,
sângerând...

Ea păşea mai departe,

subţire,
privind răsăritul rubiniu
al soarelui de vară...

Aş fi vrut să o prind
pe Nico de gleznă,
s-o răstorn în roua însângerată
a sângelui meu,
să ne amestecăm,
să ne frământăm,
până ce ne vom face
92
un bulgăre din floare de piersic,
amirosind a cactus roşu
şi-a bujor de munte...

În urma noastră, însă, -auzeam

grohăitul unui porc mistreţ,
cu colţi de argint,
căruia-i simţeam până şi aburii
ieşindu-i din nări...

Apoi, am văzut regina-nopţii cântând,

goală,
iar noi ne-am pierdut
prin lanul acela ce invadase Florenţa,
Italia toată...

Coborâserăm în vremea Renaşterii,

iar eu o purtam pe Nico în braţe
prin rapiţa-nflorită
în Catedrala Santa Maria del Fiore...

93
 Filosoful

Măgarul se scarpină
de catedrala gotică
din oraşul german;
rage duios, hegelian...

Se urinează apoi
pe lalelele roşii, -n Olanda,
într-o melancolie rubicondă,
de grifon castrat...

De fiecare catedrală din lume,

găseşti legat câte un măgar
căruia i se pune sub bot
un braţ cu ierburi amare
şi leuştean proaspăt.

El rumegă, rumegă,
rumegă-ntruna,
sub privirile admirative
ale trecătorilor,
în special studenţi...

El e un animal democrat,
dotat cu scule telescopice super virile,
ţesălat de codane cu plete blonde,
cârlionţate,
94
fluturându-le în fiorduri...

Nimeni nu îndrăzneşte să-i zică:

„Bă, măgarule!”
atunci când el dă cu copita
în Biblioteca din Alexandria...

De altminteri,
pe rafturile bibliotecii sale
din lemn roşcat, de cireş,
nu găseşti decât discursuri electorale
în sos de dude,
sirop de manele
şi „Manualul bunelor maniere”,
intitulat: „Iha! Iha!...”

La marginea U.E.
s-au plantat pancarte cu îndemnul:
„Nu legaţi măgarii de catedrală!”

95
 Vino, iubito!

Au înflorit salcâmii, iubito!

Vino să ne plimbăm desculţi
pe sub Piramide,
în răcoarea densă, verde,
prin untişorul pământului;
să auzim cum curge Acheronul,
lin,
mângâindu-ne tălpile,
anii!...

Adu perne de in curat,

de Damasc,
să le umplem cu lămâiţă,
căci sub Piramide a-nflorit
nu doar ea,
ci şi o sfioasă regină a nopţii...

În umbra lor vom dormi,

iar ele vor creşte,
vor creşte,
până ce vor ieşi
prin vârful Piramidei lui Keops;

în visele noastre
îl vom vedea pe Tutankhamon
vânând gazele...
96
Arcuri se vor întinde
şi-nspre tinereţile noastre,
pe sub salcâmii în floare...

Vino, iubito!
Vino ca o gazelă, la umbră,
sub arbori!...

E iar primăvară!...

97
 Garcia Lorca, leandri...

Cu Federico Garcia Lorca

povesteam, prin grădini cu leandri,
despre fetele din Andaluzia,
despre adolescenţa, cu albii ei nuferi
şi despre trupurile noastre
arse de soare...

Într-una din zile,

tancurile negre, -ale lui Franco,
au trecut cu şenilele
prin păpădia-nflorită,
încă netrezită din somn,
în dimineaţa aceea
în care ţăranii Spaniei
porniseră călări
cu măgăruşii, la piaţă,
cu grâu şi cireşe...

Vedeam leandrii zdrobiţi de şenilele grele,

acolo,
pe caldarâmul fierbinte, încins,
şi inima lui Garcia Lorca
scrâşnind parcă,
zbătându-se între roşii leandri,
din care seve roşii curgeau,
pline de tinereţe, de viaţă...
98
Şi-atunci, m-am târât pe brânci
pe caldarâmul însângerat
şi-am plâns pe inima lui Garcia Lorca;

de sus, mă privea,
neputincios, Dumnezeu!...

„De vrei, depărtează paharul acesta

de la buzele mele! zisese Mântuitorul
în Grădina Ghetsimani,
în noaptea frământăturilor Sale.
De nu, facă-se voia Ta!...”
şi broboane mari de sudoare,
ca nişte lacrimi de sânge,
se rostogoleau pe obrazul Său,
la vale,
peste noapte,
peste lumea netrezită din somn.

„De vrei, am zis şi eu,

Te rog, Doamne,
suflă peste inima lui Garcia Lorca,
prietenul meu,
suflare de viaţă!... ”

Dumnezeu însă nu auzea,

căci alerga în urma unui tanc,
în timp ce Franco
99
Îl biciuia fără milă...

Pentru Federico Garcia Lorca, şi azi,

în Andaluzia,
fetele-şi pun la ureche,
încă în zori,
flori roşii, de leandri fierbinţi...

100
 Poetul şi călăul

Călăul mânca floricele,

stând pe butucul pe care
urma să fie tăiat
capul meu.

Din când în când,

mă privea
pe sub sprâncenele-i groase,
stufoase,
zicându-mi parcă:

„Ia şi tu, cât mai e încă vreme!...”

şi mi-a zâmbit prietenos.

Mâncam amândoi floricele:

el, stând pe butuc,
iar eu, în picioare...

Mi-a vorbit apoi

despre Ioana d’Arc,
zicând că era frumoasă...

Apoi: „Ei, e o nimica toată,

chestia asta, cu căpăţâna...
Ia-ncearcă,
să vezi ce simplu e!
101
Mai întâi însă,
să terminăm floricelele astea! ”

Începuse să plouă peste oraş,

când, cuprins de somn,
mi-am pus capul
în poala călăului
şi-am adormit, visând
că mă scăldam
în sângele cald al Ioanei d’Arc.

102
 George Stanca

George Stanca
e beizadea de Levant,
legat cu lanţ de tămâioare
de Insula Rodos.

Dacă înfigi cuţitul în el,

curge mir de trandafiri roşii,
se face pârâu
şi se varsă-n Bosfor...

Uneori,
urcă-n crinii cei albi,
ai lui Solomon Împăratul,
cu liftul din galbenă floare de corn
şi de acolo, de sus,
aruncă peste lume
cu miresme aduse de la Muntele Athos,
cu fulgi de nea, siberieni,
şi cu confeti din micsandre de Florenţa...

El e un fel de bulgăr de uraniu

din păpădie în rouă,
iradiind şi mlădiind zările,
legănându-le cu bolta-nstelată,
cu tot...

103
Alteori e
un dulce cutremur de şoapte,
o revărsare de mângâieri orientale
peste ţărmii cu rodii
ai îngânduratei Elade;

un Alexandru Macedon
cu muşcata la ureche,
dus pe umeri
de satrapii de dulciuri,
pe un scut de aur...

George Stanca
e prietenul meu levantin.

104
 Cocorii, spre Ierusalim...
– soţiei mele, Rodica –
Atârnaserăm harfele
în sălciile de pe ţărmurile
râurilor Babilonului;

stam cu coatele pe genunchi,

cu capu-ntre palme,
ascultând cum treceau înspre Ierusalim,
în cârduri, cocorii...

M-am ridicat în picioare

şi i-am văzut grăbind,
şi-atunci mi-am întins
mâinile spre cer,
rugându-mă lui Dumnezeu:

„Ia-ne, Doamne, cu sălcii,

cu harfe!
Ridică-ne la cer
şi lasă-ne să cântăm
în urma acestor cocori,
deasupra Ierusalimului nostru,
şi-apoi, adu-ne, de vrei,
îanpoi,
pe ţărmii râurilor Babilonului!

Dă-ne lacrimi mari

105
pentru păcatele noastre
şi lasă-ne să ne îngropăm în ele
cu harfe şi sălcii,
cu tot,
dar şi-n visele noastre, Doamne,
fă-ne să auzim şi atunci
cocorii,
trecând spre Ierusalim!...”

106
 Inima mea dormea în mare
– prietenului Bogdan Pistol –
După ani şi ani,
l-am întâlnit iarăşi
pe Walt Whitman,
prietenul meu:
prăvălea soarele,
din vârful unui munte,
în mare...

Îşi dăduse pălăria spre ceafă

şi mă privea râzând...

Îi vedeam dinţii albi,

puternici,
de fermier american;
nu se schimbase aproape deloc...

M-am urcat şi eu
pe muntele-acela
şi de acolo, de sus,
mi-am privit chipul în mare,
şi-atunci am văzut
cum Soarele lui Walt Whitman se topea,
înroşind apele mării,
iar el dormea în mijlocul mării,
având drept pernă, inima mea!...

107
 O, deşertăciune a deşertăciunilor!...
– D-lui Mircea Chintoanu –
La Pasargade, cu Cyrus cel Mare,
treceam cu cămilele
pe caldarâmul
peste care se întinseseră
covoare persiene,
aşa de fragede,
încât picioarele cămilelor
se scufundau cu noi cu tot
în culorile sângerii ale rodiilor,
iar în urma noastră,
fecioarele din Tabriz,
ca nişte gazele cu picioare-arămii,
veneau la fântâna
de lângă Moscheea Albastră...

Şi-atunci, Cyrus a făcut

un semn de popas;
apoi, şi-a muiat degetul
chiar în inima sa
şi a scris pe o lespede albă:

„Pentru ce mă pizmuieşti, călătorule?!

Eu sunt Cyrus cel Mare,
întemeietorul Statului Persan!
Priveşte-mă acuma ce sunt:
doar un boţ de pământ!...
108
Pentru ce mă pizmuieşti, călătorule?!”

Fecioarele din Tabriz

au scos apă din fântână
şi au adăpat cămilele împăratului.

Cyrus se întinsese pe un covor persan,

în umbra chiparoşilor
şi-a Moscheei Albastre
şi privea absent la ceea ce scrisese...

109
 Moartea cu chiloţi kaki

Pe tine, moarte, cine te regulează?!

Cine-ţi dă jos chiloţii kaki
şi se-nghesuie între cracii tăi?!

Poate vei fi având şi tu pofte,

chiar dacă, sigur,
ai intrat în menopauză...

Bănuiesc că eşti isterică rău,

ca Pena Corcoduşa,
şi te-ndoi ca arcul de sânger;
că ţipi, că guiţi...;
că chiţăi, poate, ca şobolanul,
când îi înfigi frigarea-n spinare...

Totuşi, nu-nţeleg cine e prostul acela

care îţi dă chiloţii jos,
cu evlavie,
în noaptea pietrificată,
casantă,
în amurgul final?!

Eşti tare, moarte! Ai zvâc

şi pendulezi între mine
şi sinele meu,
încât îmi vine să cred
110
că prostul acela sunt eu;
că prostul acela sunt chiar eu!

111
 Te-am iertat, Mustafa aga!
– D-lui C-tin Rotaru –
„Nu daţi cu iataganele,
în salcâmii-nfloriţi!
Mireasma lor lăsaţi-o să curgă
până spre ţărmii Bosforului,
să tresară iar turbanele roşii,
de kaşmir de Hindeea,
fragede, îngândurate,
încât la Halki,
pe insula Cantacuzinilor,
să se ridice-n spinare
şi să privească iarăşi
spre turlele albe ale Mănăstirii Surpate!...”

a zis cu tristeţe, fiind vinovat,

Mustafa aga, prietenul Brâncoveanului,
cel ce-i pusese Domnului nostru,
pe umăr,
năframa cea neagră...

„Ei, Mustafa aga, prieten

de afine şi de mătrăgună,
i-am spus eu, auzind
vuiet de turbane-n rotire buimacă,
priveşte mai bine spre Edi-Kule
şi vezi floarea cea albă
a lămâilor din grădinile sultanului;
112
ascultă privighetoarea cântând
în smochin,
doar pentru domniţele
şi Doamna valahă;

vezi pescăruşii zburând

peste Hagia Sofia;

apoi, lasă-ţi lacrimile

să-ţi curgă pe obraz, la vale,
pe caldarâmul Stanbulului,
înspre Cornul de Aur,
şi astfel, poate, vei înţelege
că noi te-am iertat;

că te-aşteptăm la Surpate,
la cişmele domneşti,
pe sub salcâmii în floare,
prin care se mai aude şi-acum
cornul de vânătoare
al Brâncoveanului.”

113
 Coştiui
– prietenului meu Frany Alexandru -
Castelul grofului maghiar,
înconjurat de platani,
în toamna aceea, venind parcă,
din Sighetul-Marmaţiei,
cu ghezăşul,
printre dealuri cu păduri îngălbenite;

Maria ieşind din castel,

toată râzând,
încât turla bisericii cu ceas
s-a înclinat înspre noi,
mai, mai să se prăbuşească,
strivindu-ne unul de altul,
până ce am simţit
cum valurile calde,
ale unei mări nevăzute,
se spărgeau de trupurile noastre,
trăgându-ne mereu înspre larg...

Călătoream cu meduzele verzi-albăstrii,

pe sub cerul nopţii de septembrie;

castelul rămăsese departe, în urmă,

pe dealurile cu păduri somnoroase,
când, deodată, am auzit
bătând al 12-lea ceas
114
şi turla bisericii
s-a ridicat la cer,
plutind pe sub stelele Maramureşului;

apoi, au cântat cocoşii-nspre ziuă,

s-a auzit iarăşi ghezăşul,
şuierând prin văi ceţoase, umede, reci...

Ploua, ploua în castelul

grofului maghiar,
în biserica fără turlă
şi-n inima mea...

Maria se prinsese cu mâinile

de al 13-lea ceas,
rezemându-se de biserica din Coştiui,
pe unde, toamna,
se mai scutură aceiaşi platani!...

115
 Copilărie, la Feldru
– pentru Adriana şi părinţii ei –
Cum tresărea copilăria în somn,
în casa bunicilor, la Feldru,
pe perne strălucitoare, de in,
umplute cu tămâioare!...

Departe, Turda închisă parcă

într-o sferă subţire,
din sticlă verzuie, de Murano,
în care se vedeau zbătându-se
mari fluturi albaştri...

Mama (Oh, mama, surâzătoarea ta mamă!)

sub verzile sălcii visând,
în vara aceea, a tinereţii ei,
când blondele plete îi fluturau
peste Mănăstirea Cozia,
ca şi cum curenţii de aer ai defileului
ar fi vrut s-o ridice
deasupra munţilor...

La Feldru, azi,
aceleaşi plete legănându-se tandru
peste dealurile fraţilor Luchian,
Pissaro, Tonitza,
cel ce a pictat fetiţa pădurarului
pe trunchiul alb, de mesteacăn;
116
acolo unde, poate, se mai aude şi-acum
murmurul inimii tale,
al inimii noastre,
de parcă doar ieri te-am răpit
din Ardealul cu măceşi
înfloriţi de curând;

de parcă doar ieri

te-am luat pe braţe,
încă dormind,
şi te-am aşezat într-o lacrimă-a mamei,
în umbra genelor mele
lungi şi-atât de mirate
de tresărirea mlădie
a trupului tău,
de fecioară trezită din somn,
încât niciunul din noi
n-a auzit scrâşnetul ghilotinei,
metalic,
decapitând bujorii de munte,
însângerându-ne zăpezile, clipele, anii...

117
 Mai visez şi acum?!

Cred că sunt un cretin,

de vreme ce până şi asistentele medicale
îmi sparg venele,
fără să le pese de mireasma
de crin imperial
a sângelui meu,
ori, poate, tocmai de aceea,
şi-atunci le-nţeleg.

Da, sunt chiar flatat,

fiindcă văd deja
cum crinii ăştia albi
scot capul pe ferestrele clinicii
din Căciulata,
se-ntind peste pervaz
şi se-apleacă deasupra Oltului,
răcorindu-se în şuvoaiele iuţi,
în timp ce octogenarele,
extaziate,
fac cu mâna marfarului
încărcat cu cărbune,
oftând şi ţipând:
„Vai, vai, ce frumos!
E ca după război...”
iar mie îmi vine să strig:
„Iu-hu! În sfârşit, iată,
118
sunt şi eu la Turul Franţei...”

Picioarele însă mă dor;

la fel şi grumazul...

Trec asistentele,
ca lebedele pe lac, la Viena,
grăbindu-se-ntruna,
numai zâmbet,
numai nectar
din floare de piersic...

Al dracului boşorog,
încă mai visează croaziere!

119
 Preocupări cotidiene
– pamflet –
Mai nou, ce-aş putea să vă spun?!
M-am împrietenit cu un popă;
el are piscină
şi zilnic ne antrenăm,
sărind în sutană de la trambulină...

Sperăm să ajungem
la Campionatul Mondial
de dat muştele-afară
din Târgul de Floci,
iar pentru asta, fiind vorba de viteză,
mai facem încă un antrenament special:

turăm la maximum
motocicletele de lemn;
apoi, sărim în şa
şi intrăm pe porţile
facultăţii particulare „Tămâia”.

În amurg, transpiraţi fiind,

mai facem câteva salturi,
în sutană, de la trambulină,
după care conversăm
despre miraculoasa plantă
ouăle-popii şi creşterea demografică,
dar şi despre teoria cuantică
120
a clitorisului în vremuri de criză...

După cum vedeţi,

avem un program foarte încărcat,
iar datul muştelor afară
din Târgul de Floci
a rămas o chestiune prioritară
pe agenda de lucru a Parlamentului.

121
 Manelele – viaţa mea –
– pamflet –
Prietenii mei, maneliştii,
susţin că ne tragem din Thomas Mann,
scriitorul ăla,
cu „Iosif şi fraţii săi”,
ăia mulţi,
iar eu înclin să le dau dreptate,
mai ales că,
în preajma Festivalului Miss Piranda,
de la Veneţia,
solfegiem, solfegiem toţi fraţii,
la staţie, tare,
de se leagănă Veneţia,
cu lagune cu tot...

Acolo, preşedintele juriului

e însuşi verişorul nostru primar,
maestrul Pirandello,
dar „Nu-i ceva serios”,
mai ales când solfegiem
şi compunem manele,
ci nu nuvele,
cum greşit zice unii,
fiindcă căci noi solfegiem
şi pe versuri profund metafizice:
„Cum se miră toţi duşmanii,
de unde-am făcut eu banii...”
122
Apoi, în momentele halea shopenhauriene,
constatăm cu surprindere
şi cu magna cum fraudae
(zău, că e mişto de tot!)
cum că Emil Cioran,
filozofelu’ nostru,
e şi el ca şi noi,
fiind discriminat şi obligat,
săracu,
să locuiască cu noi
la periferia încrezutului ăstuia
de Paris, în rulotă,
deşi existenţialismul ăsta cosmic
ne aparţine doar nouă,
rumânilor – axa mundi
sau, mai simplu, osia căruţii
cu coviltir...

În rest, în inestimabilul nostru timp liber,

mâncăm seminţe
de floarea-soarelui, de dovleac
şi de gură-cască...
E un deliciu entelectual, tre joli, şucar mişto!

123
 Prietene Nicanor Parra!

Hei, Nicanor Parra, trezeşte-te!

N-auzi cum trec tancurile prin Anzi
şi prin crângul de măceşi sălbatici,
înfloriţi de curând în inima mea?!

Iată-mă-n şcoala ta din Santiago de Chile,

la geam,
scrutând prin lentilele verzui
curcubeul ivit după ploaia de vară,
în timp ce tu vorbeşti monoton
despre Vicente Huidobro şi
despre Pablo Neruda, zâmbind,
maliţios de frumos,
ca un toreador din Toledo...

Eu stau cu coatele pe pervaz,

privesc cum curcubeul se arcuieşte
deasupra Anzilor înzăpeziţi
şi simt cum, încet-încet,
mă cuprinde somnul...

Tu te plimbi printre băncile liceului obscur;

privirea îţi alunecă, involuntar,
pe pletele mătăsoase, bogate
ale Gabrielei Mistral,
pe care respiraţia lui Gonzalo Rojas
124
le unduieşte,
de parcă un vânt dulce
ar adia peste un lan de grâu
de pe ţărmii Pacificului...

Eşi un om bun, Nicanor Parra!

Tocmai de aceea i-am chemat iar
pe cei trei îngeri
la stejarii lui Mamvre,
să ne ospătăm împreună
cu Avraam şi Sara...

125
 Ay, călăreţii
– iubitului meu Profesor, Vasile Fanache –
Hei, la o parte, bărbaţi!
Nu vedeţi că pe sub verzile sălcii
trece-un poet din Surpate,
dar şi Federico Garcia Lorca,
ţinând la ureche însângerată garoafă?

Se duc din Surpate

spre Andaluzia,
la Granada,
la cules de portocale, măsline, lămâi
şi la iubit máure fierbinţi...

Miroase-a regina nopţii

crescută în pletele lor,
amestecându-se cu transpiraţia
trupului tânăr, curat
ca legănarea sânzienelor
cu sânii pâlpâind, tresărind,
de parcă ar trece spre Babilon,
pe cai de-ntuneric,
Macedon Alexandru şi prietenii săi...

La o parte, bărbaţi ai secolului XXI,

voi, eunuci ai filosofiei hedoniste,
conform căreia viaţa-i o căţea
roşie,-n călduri!...
126
Nu vedeţi cum se pierde-nspre Rai
Federico Garcia Lorca,
iar George Voica-i aşează sub tălpi
lacrimi învelite în flori de gutui?!

Plângi, Granadă, tinereţile noastre!

Tresaltă, Surpate, şi odihnă să n-ai!
Sângele nostru se grăbeşte-nspre moarte,
deşi glonţul trandafiriu al iubirii
se zbate încă în crinul cel alb,
pe care toreadorul Ignacio Sanchez Mejias
l-a aruncat, la Madrid, în tribune
pentru Dona Rosita...

De-acum leopardul
trece în salturi prin macii roşii din grâu;

noi, poeţii, privim în tăcere

amurgul proaspăt,
ca după ploaie,
lunecând, uleios,
peste mestecenii de la Surpate
şi peste portocalii Granadei...

Ay, călăreţii,
pierzânduse-n noapte!...

127
 Fatima

O, Fatima, dragostea mea,

halviţă de Ada-Kaleh,
frăgezită în miere de crin roşu,
cum îţi mai tresăreau sânii
pe sub cireşii-nfloriţi
la Veliko Târnovo,
în primăvara aceea,
când bulgăroaicele ţi-ar fi împlântat
pumnalul în inimă;
mi te-ar fi aruncat de pe stânci!...

Paşii tăi mângâiau caldarâmul,

ca şi cum s-ar fi îngropat
în covoare moi,
persiene,
în care-şi făcuseră cuiburi
privighetorile...

Aerul se rotunjea
după umerii tăi arămii,
învăluindu-mă-apoi
cu mireasma trupului tău
de fecioară visând
grădini cu leandri,
smochini...

128
Ochiul tău cu spaimă căta
înspre Catedrala Valahă,
de unde vedeai ieşind,
rostogolindu-se,
inima mea
tăiată bucăţi de iataganele
fraţilor tăi...

O, Fatima, dragostea mea

blestemată de muezini,
la Veliko Târnovo,
în iarna aceea,
mai văd şi acum
tăiaţii tăi sâni,
aruncaţi în zăpezi,
sub cireşii amari!...

129
 Clujul studenţiei mele
– în amintirea lui Bogdan-Mircea Chintoanu –
Aceleaşi lalele roşii – Kremlin explodând –,
deşi anii-au muşcat din carnea mea
ca o haită înfometată,
sfâşiindu-mă, umilindu-mă...

Cui îi mai pasă de vântul

ce mai bate şi-acum
prin sălciile verzi
ale sângelui meu,
înfiorându-mi-l,
atunci când,
în Catedrala Sf. Mihail din Cluj
mai cântă şi azi
aceleaşi privighetori trandafirii,
în timp ce prin
vitraliile de mătase lichidă, de China,
pătrunde, cu paşi
de tigru siberian,
amurgul lumii acesteia?!

Cui îi mai pasă

că în Catedrala de Piatră,
odată,-ntr-o noapte,
mâinile mele cântau la orgă,
singure,
smulse din umeri,
130
în timp ce restul trupului
se ridica la cer?!

Muzica-aceea străpungea
pereţii reci, de granit,
agăţându-şi pletele
(precum Absalom, fiul lui David)
în crengile platanilor falnici,
trezindu-i din somn...

Someşul traversa, neguros, oraşul,

întorcându-şi din când în când privirea
spre podurile vesele,
luminate de neoane,
pe care studenţii
şi studentele cu ochelari
se sărutau barbar de tandru,
strivindu-şi lentilele, unele de altele!...

O, de-aş putea, aş face

o fereastră-n Carpaţi,
prin care să văd iarăşi Ardealul
cu roşii lalele,
alergând, noaptea, desculţe
pe străzile pustii,
iară eu, în urma lor viind,
agale,
cu vântul bătând în verzile-mi plete
131
ale sângelui meu!...

Ştiu că în curând voi primi

epistole cu elegii din fiorduri,
şi piersici,
şi blocuri de gheaţă,
în care se mai zbat şi acum
mari fluturi albaştri,
din Casiopeea!...

132
 Liceenele din Tbilisi

E iarăşi vară,
şi iarăşi mi-e dor
de liceenele din Tbilisi,
în toamna aceea
revărsându-şi culorile
de galben-auriu şi roşu pal,
precum mânerele pumnalelor gruzine,
ce se vindeau la Maţepa,
în vechea capitală,
pe tarabe,
printre smochini şi rodii,
în munţii albi, de calcar,
pe care suiau şi coborau,
pe şine,
ca pe nişte scripeţi,
vagoneţele albastre,
fără copertină,
pline cu liceenele-acelea pieptoase,
cu părul negru şi des,
asiatic,
ce-mi zâmbeau atât de-mbietor,
ca şi cum ar fi vrut să-mi zică:

„Te uiţi năuc, străine,

în loc să-ndrăzneşti
să-mi atingi măcar aşa,
133
pardon! scuzaţi!
pulpele astea fierbinţi,
să te electrocuteze!...
Tu nu auzi, ochelaristule,
cum sfârcurile îmi ţipă
în sutien,
cum se zbat,
încercând să se năpustească-nspre tine?!”

Eu însă ascultam explicaţiile ghidului,

care ne vorbea, ne vorbea
despre Seminarul Teologic
în care-nvăţase tovarăşul Stalin,
şi mă gândeam la Ialta,
la Molotov şi Ribentrop,
la tatăl meu,
iubindu-se cu Mariusa
în lanul de secară, la un canton,
lângă Odessa,
într-o vară fierbinte,
când avioanele germane treceau
pe deasupra lor...

E iarăşi vară
şi iarăşi mi-e dor
de liceenele din Tbilisi!...

134
 Mesteacănul
– în amintirea lui Bogdan-Mircea Chintoanu –
Şi eu am fost ca tine, prietene!
De fapt, aveam cam aceeaşi vârstă,
însă tu păreai mai înţelept
decât mine,
de vreme ce nu mă certai,
când mă suiam pe umerii tăi
verzi şi mlădii,
de unde mă uitam peste lume
şi peste cireşii bătrâni, din sat,
în care se căţăraseră alţi copii...

Cireşe roşii, mari, cărnoase,

râzând în gura copiilor
şi chiuind pe gâtlejul lor,
lunecând,
dar eu nu mă mai săturam
de poveştile tale din feciorie,
când toamna te înveşmânta,
complet,
în mantie de aur,
iar vântul îţi bătea pletele,
ori îţi ridica poalele,
răcorindu-mă...

Eram doar noi

pe tot dealul acela
135
şi eram convinşi că-n lume
nu erau alţii
mai bogaţi decât noi.

Acum, se pare că ai îmbătrânit şi tu,

de nu mă mai chemi,
primăvara,
să-mi sprijin iar picioarele
de umerii tăi
şi de acolo, de sus,
să privesc peste lume...

Poate, însă, greşesc,

fiindcă te-or fi durând şi pe tine
şi trunchiul,
şi pletele,
şi amintirile,
aşa cum şi pe mine mă dor,
mai ales noaptea,
când văd cum luna nouă
stă pe creştetul tău,
apăsându-te,
împingându-te adânc în pământ,
precum şi pe mine, asemeni;
precum şi pe mine, asemeni...

136
 Chemare
– soţiei mele, Rodica –
Hai, vino iarăşi la mine,
c-au înflorit măceşii în văi!

Mi-e dor de piersici

şi de eşarfa ta roşie,
fluturându-ţi la gât,
peste umărul stâng!...

Vino să ne scufundăm în răcoarea

proaspătă
a picturii bizantine
a Mănăstirii Surpate!

Vezi, de pe dealuri coboară întruna

sânzienele
şi intră-n urma noastră-n altar,
păşind sfioase,
cu tălpile mici, înrourate,
cu pulpele fine...

Asculta-vom iar privighetorile

cântând în măceşii-nfloriţi,
căţărându-se pe catapeteasma veneţiană,
spre turle,
ca un abur topindu-se-apoi,
în culorile toamnei din Salonic...
137
Vom auzi însă şi talazele din Trapezunt,
lovind în zidurile de rubine lichide
ale inimilor noastre;

adierea serii va fi
ca umbra genelor lungi
ale domniţelor Brâncoveanului;
ca glasul stins al Ancuţei, şoptind:
„Tată, mi-e frig!... Acoperă-mă cu sângele tău!...”

Hai, vino, c-au înflorit iar

măceşii-n biserică,
la Surpate!...

Mai flutură-ţi iar

eşarfa cea roşie
peste umărul stâng,
răcorindu-mi obrazul
şi trupul meu de pardos tânăr,
flămând,
tresărind, dimineaţa,
sub copacii înalţi ai savanei!...

Hai, vino! Vino, te rog!...

138
 Maica Rusie
– în amintirea Annei Ahmatova –
Briza sărată, a mării, la Ialta,
trupul bronzat, nisipul fierbinte;
trandafirii roşii, la Odessa,
pe terase,
coborând să se adape în mare;

vulturul plutind deasupra Caucazului,

steagurile fluturând
pe câmpia de luptă,
la Borodino;

păpădia înflorind la Ţarskoe Selo,

rubaşka tăietorului de lemne
întinsă pe-o sfoară,
la soare,
în tundră;

leoaica-n razele lunii,

sub arbori,
în aşteptare;

maci legănându-se
pe calota de gheaţă;
Anna Karenina prin ninsorile Moskovei,
în cizmele-i roşii;

139
oastea ţarului
în marş spre Siberia,
lichiorul de afine;

Serghei Esenin grăbind spre Riazani,

ducându-i mamei
şi sorei Katya, de asemeni, ducând
năframă-nflorată,
de roşu şi verde Kaşmir;

fântânile arteziene
de la Sankt Petersburg,
când se coace
zmeura galbenă;
velierul albastru de pe Lacul Ladoga;

avionul plin cu pepeni verzi

şi cu tătărime,
venind din Samarkand în Piaţa Roşie;
pictorii expunându-şi lucrările
pe strada Sadovaia,
din Moskova,
amirosind a tei în floare;

lalelele din faţa Kremlinului,

Turnul Roşu, cu ceas,
în amiază;

140
caii nechezând în stepă,
cartea de versuri a Annei Ahmatova,
răsfoită de vânt,
la Palatul de Vară al Ţarului;

mica biserică moldovenească

a Oliei, fiica lui Ştefan cel Mare,
la Moskova,
în stil bizantin;

Cimitirul eroilor din

Leningradul asediat,

troika din faţa izbei mujicului,

văruită-n albastru,
sub blânde ninsori;

tigrul dormind pe malul fluviului,

primăvara,
în tundră;

rândunelele de la Smolensk,
răcoarea peşterilor din Lavra Pecerska,
de la Nipru,-n Kiev;

Petru cel Mare petrecând

cu domnul Moldovei,
Cantemirul Dimitrie,-n Iaşi;
141
lanul de grâu, în flăcări,
la Borodino;
edecarii lui Repin,
armonici, pe Volga;

catedralele Moskovei
strălucind în soarele verii,
Rubliov pe prispa izbei pictând;

nopţile albe şi podurile

ridicându-se, noaptea,
pe Neva;

Lenin cu mâna întinsă

înspre Palatul de Iarnă;

Gorki, desculţ,
flăcău,
la secerat de grâu,
pe Volga;

Fântâna din Bakcisarai,

a lui Puşkin;
renii scurmând cu copita-n zăpadă;

Turnul Fecioarelor,
la Baku,-n amurg;
rodiile roşii,
142
călugării,
florile albe, de lămâi,
smochinii din Tbilisi,
pumnalele cu mânere
bătute-n rubine,
la Maţepa,
în vechea capitală a Gruziei;

catedrala de piatră,
părăsită,
pe munte,
în care cântau turiştii germani –
veterani din al doilea
război mondial;

lanul de floarea-soarelui,
de la Chişinău,
tanchiştii făcând baie în Bug;

Ceaikovski cântând la vioară

pentru Dostoievski,
cel cu picioarele-n lanţuri,
plecând spre Sibir;

Cehov mort,
călătorind în vagonul
cu peşte-ngheţat,
venind din Insula Sahalin
143
să se odihnească-n livada
cu vişini,
aşa cum şi tu,
Anna Ahmatova,
te odihneşti în inima mea,
alături de toate cele frumoase
din Maica Rusie!...

144
 Tata şi fraţii săi

Încă nu ştiu nici acum,

dacă tata paşii-şi grăbea
spre Templul de Aur,
deşi seara,
după stingerea lămpii,
îl vedeam rugându-se.

Sta în picioare,
înalt şi subţire,
ca trestia,
fără să se lege-n razele lunii
ce pătrundeau prin fereastră.

Cred că se ruga cam aşa:

„Doamne, vezi-mi truda mea
zilnică,
sudoarea ce mi se scurge
pe tot trupul ăsta tânăr,
ars de soare,
şi dă-mi răbdarea porumbului verde,
ce stă drept
în arşiţa verii,
mulţumindu-se, ca şi mine,
doar cu roua Ta
şi cu roua nopţii!

145
Dă-mi să-mi miroase carnea,
pielea mea arsă de soare,
a verde rozmarin,
iar în inimă fă-mi un cuib
privighetorii ce cântă,
acuma,
în sălcii!...

Doamne,
luminează-mi sângele ăsta
năvalnic,
de armăsar scăpat din chingi,
să pot rupe câmpia cu copitele,
s-alerg prin macii-nfloriţi
din grija Ta, Doamne,
ca să aibă îngerii Tăi
din ce să-şi facă flamuri,
când se vor porni înspre Rai!...

Ştii că-s sărac, Doamne,

din şapte fraţi,
cu toţii mai mici decât mine;
că tata-i pe front,
încartiruit la Iaşi;
că singurii mei prieteni îmi sunt
barda bunicului meu
şi ferestrăul de mână...

146
Tu, ajută-mă, Doamne,
să-mi cioplesc o femeie
frumoasă şi harnică;
s-o cioplesc
dintr-un stejar verde,
vânjos,
din care să izvorască
mir proaspăt, curat;
iarba să fie grasă,
iar copiii noştri
să alerge râzând,
cu tălpile goale,
după miei şi viţei...

Uneori, Doamne,
fă-mi şi aripi de şoim,
să tai cu ele aerul fraged,
al dimineţii;
să mă înalţ peste aceste dealuri
cu mesteceni,
iar de acolo, de sus,
Tu să-ţi întinzi mâna-nspre mine,
să-mi mângâi
spinarea arsă de soare,
să-mi zici:
„Hai, îndrăzneşte!
Ridică-te mai sus decât ţărâna
din care te-am făcut!
147
Priveşte-mă
şi cere-mi ce vrei,
căci doar o dată poţi să Mă vezi!...”

Şi-atunci, Doamne,
Ţi-aş cere să fii
fratele nostru mai mare,
duminica,
iar Tu să frângi pâinea de secară,
ca fiecăruia parte să-i faci,
aşa cum eu nu pot acuma s-o fac,
culcându-mă,
vezi-mă,
flămând...

Cum milă am eu
de fraţii aceştia,
aşa şi Tu, Doamne,
milă de mine să ai!...

În rest,
fii sănătos, Stăpâne,
şi lasă-mi, Te rog,
şi-n noaptea aceasta,
privighetoarea să cânte în sălcii!...”

148
 Măgarul şi greţurile
– pamflet –
Măgarul din floare de piersic –
cu zvastică indiană –
simbol al opulenţei –
se plimbă prin cartierul
de mărar domnesc,
meditând la „Fericirile” Mântuitorului,
pe care, evident,
Îl sfidează...

El este convins
că are dreptate,
fiindcă Iisus trece
prin lanul de grâu,
freacă spicele-n palme
şi e fericit,
pe când el, măgarul danubian,
catâr răpciugos, în prima fază
ontologică,
după zisele filosofului Hemoroidu –
prietenul său –
e frate vitreg, se pare,
cu Orpheu, manelistul trupei
„Şucar Mişto”,
cel cu papion roşu,
murat,
de la care a-nvăţat să zboare
149
în sferele-nalte,
pe ritmuri balcanice,
asortate cu muzichie antonpannescă
şi versuri din „Spitalul amarului”:
„Ah, flori de mac, tremurici de mingeac,
e cineva pe aici flămând şi sărac?! ”

Apoi, măgarul rumegă

„Vedele” şi „Avesta”,
dar şi mărarul domnesc,
înalt pân’ la testicule,
şi rage înspre
Institutul de Futurologie,
unde-n curând îşi va susţine
teza de doctorat, intitulată:
„Greţurile vaginale
la femeile gonflabile
ale soldaţilor americani din Afganistan”,
după care, fireşte,
va fi şi el decorat
cu „Magna cum fraudae”...

De la Zidul Plângerii,
din umbră de verde măslin,
Iisus Hristos priveşte,
absent,
amurgul ce se lasă
peste lanul de grâu
150
din marginea Ierusalimului!...

151
 Epistolă către un prieten drag

Hei, Walt Whitman,

ce te-ai pornit,
din viul nopţii,
la drum?!

Îmi place pălăria ta

cu boruri largi,
dar, mai ales,
barba ce-ţi flutură prin preerie,
ca un steag de luptă,
la Fortul Alamo,
când nisipul flămând
s-a săturat de sângele tânăr...

Păşeşti cu pasul larg,

de parcă ai vrea să ajungi
cât mai repede-n munţi,
la cules de afine,
zmeură...

Sau poate că ai o fermă

de curcani sălbatici,
albi,
în Deşertul Nevada,
pe care îi creşti
printre cactuşi cu flori roşii...
152
Mai degrabă, însă, aş crede
că te grăbeşti la o nouă-ntâlnire
cu englezoaica aceea,
care-a venit în America
doar pentru tine,
să-ţi sărute călcâiul –
al lui Ahile,
desigur!...

Ştiu că eşti puternic, prietene,

şi că tai răcoarea munţilor
cu sprânceana;
că stai în calea vânturilor ce vin,
rostogolindu-se dinspre mare,
dar că nu le cerţi,
atunci când o-mping
pe prietena ta înspre tine,
prăvălindu-vă-n iarba înaltă...
Din contră,
le faci cu ochiul,
aşa cum cu ochiul le faci
şi florăreselor din West Hills,
dimineaţa,
când mergi spre tipografie...

Tu ştii prea bine

că vei muri sărac,
asemeni lui Rimbaud ori Esenin,
153
dar nici că-ţi pasă,
de vreme ce te-ai pornit,
din viul nopţii,
la drum,
fluturându-ţi pelerina maronie
peste preerie şi mare,
peste munţi,
şi, mai cu seamă,
peste tot veacul al XIX-lea american...

Prietene drag,
pe aici, la Surpate, e vară,
iar eu încă mai scriu
la acelaşi poem,
în care tu te odihneşti sub mesteceni,
pe deal,
în „Fire de iarbă”...

Şi cu toate acestea,
uneori mi se face dor
de dumneata şi
de cactuşii cu flori roşii,
izbucnind spre soare
direct din inima mea!...

154
 Kossovopolje
– prietenului meu Dragoljub Filipović,
din Negotin, Serbija –
Vezi, Vasko Popa, la Câmpia Mierlei,
craiul Lazăr, al Serbiei, şi stră-strămoşul meu,
Mircea-al Valahiei,
au frânt pâinea dospită cu lacrimi
pe ştergarul de in,
întins pe iarba verde,
în iunie, văleat 1389;

au dat fiecărui oştean

câte un codru de pâine,
dar şi câte un codru din inima lor,
aducându-le aminte
de viteazul Miloş Kobilici,
cel ce-a-mplântat pumnalul
în pieptul lui Amurat, Împăratul Turcilor,
dar şi de vitejii Marko Kralevici,
Constandin şi Dragoş,
de neam mare, sârbesc,
ce-au pierit în război, la Rovine,
ajutându-l cu oşti pe Mircea Valahul;

apoi, şi-au turnat în pumni, din ulcior,

apă luată din Dunăre,
jurând să-şi zdrobească duşmanii;

155
au băut, s-au ridicat şi s-au închinat
aceluiaşi Dumnezeu,
al nostru şi al sârbilor,
rugându-L să le fie pe-aproape,
iar El a venit acolo,
la Kossovopolje,
i-a mângâiat pe creştet,
după care le-a zis:

„De azi înainte,

o mierlă va cânta, de-a pururi,
pe umărul vostru;
cuib îşi va face aproape de Niş,
în Turnul de Cranii,
căci tigvele voastre lumii-or vorbi
despre zilele-aceste...

Ploaie potrivită la vreme voi da

şi pe Turnul de Cranii vor creşte
maci şi grâu din belşug,
din care Eu Însumi pâine voi face,
pentru copiii copiilor voştri!... ”

Nu plânge, Vasko Popa, nu plânge,

căci anii lumii acesteia sunt
ca aburii ce ies din nările cerbului
căzut în genunchi, sub curcubeu,
împuşcat după ploaie!...
156
Vino aproape de mine şi frânge
inima mea, ca pe-o pâine, -ntre fraţi:
un codru pentru cei de pe malul
drept al Dunării
şi-un codru pentru cei din stânga!

Apoi, slobozeşte-n Câmpia Mierlei

toţi caii Craiului Lazăr
şi lasă-i să pască printre oştenii
ce încă mai dorm prin păpădii!...

157
 Certându-L pe Dumnezeu
– pamflet –
Doamne,
n-ai mai venit deloc pe la noi,
de parcă rude n-am fi!

Să te fi supărat cu ceva?!

Oricum, pe aici
a trecut acceleratul
lui Topârceanu
şi-n urma lui miroase-a
cărbune,
a foale încinse
şi-a potcovărie...

Cine e, Doamne,
eunucul acela,
cu părul negru, vâlvoi,
ce-ncinge focul pentru potcoave,
caiele?!

Nu cumva, Doamne, i-ai spus

să ne facă şi nouă
încălţăminte de fier
şi jug de fier,
să tragem democraţia din mlaştini?!

158
Ce rău Ţi-am făcut noi Ţie, Doamne,
că n-am fost nicicând
cu Tine-n procese!...

Se vede că ceva
Ţi se-ntâmplă, totuşi, şi Ţie,
de vreme ce
nu ne mai cauţi deloc!...

Nu cumva, Doamne, Te-au chemat

la DNA ori la ANI?!
Poate-ai făcut ceva
la care eu nu vreau să gândesc!

Să fi favorizat jurnaliştii,
atunci când vorbesc
despre prostituţia sacră
şi despre poluţia democraţiei,
în caz de frecare a sa
de unul, de alta?!

Să fii, oare, în stare

de incompatibilitate,
fiindcă deţii o fermă de fluturi
în capul poeţilor,
şi alta, de gărgăuni,
în capul politicienilor?!

159
E greu, totuşi, Doamne,
şi pentru Tine,
şi Te-nţeleg!...

Poate că-n Calea Lactee

Ţi se ascultă şi Ţie gândurile;
Ţi le cenzurează vreun înger,
încât, crede-mă,
mi-e şi teamă
să Te mai caut!...

Tu răzbate, însă,
până la inima mea,
măcar la rugăciunea de seară,
căci vine iarna peste pământ
şi frig îmi e, Doamne,
fără de Tine!...

Ori, dacă nu,

când se lasă amurgul
peste mesteceni,
încearcă iar să mi Te arăţi
printre culorile spulberate pe cer,
ca să pot măcar în noaptea aceea
s-adorm,
fără să-mi fie teamă
că-n zori va veni călăul
tăindu-mi capul
160
c-un hanger trandafiriu...

Mai vino, Doamne, de poţi

şi la troiţa
ce respiră încă sub tei,
între sânziene sfioase,
departe de fierăria eunucului hâd,
cu părul vâlvoi!...

Acolo mă voi grăbi şi eu

să-ţi aduc cireşe roşii,
pietroase,
căci încă e vară peste pământ
şi încă sunt viu
şi mă revărs
cu tot sângele meu înspre Tine,
sub crucea albastră, a mamei mele,
prinsă în cuie-n salcâm,
alături de Crucea Răstignirii lui Crist!

161
 Poem despre poporul meu

O, biet popor român al nimănui,

de tine nimănuia nu îi pasă!...

Văd lacrima Fecioarei Maria,

rostogolindu-i-se pe obraz,
la vale;

văd bătrâneţea de azi

a tatălui meu,
înghesuită-ntre spini,
în crângul părăsit de păsări;

O văd pe bunica mea, Tolica,

rămasă văduvă la 38 de ani,
cu patru copii,
pe fiecare-ngropându-l,
pe rând,
aşezaţi în sicrie
din floare albă, de soc,
în cimitirul
din Şerbăneştii mamei mele,
pe dealul surpat
într-o primăvară ploioasă,
cu cimitir cu tot rostogolindu-se-n vale,
cu sicriele înghesuindu-se
unul într-altul,
162
şi parcă nu-mi vine să cred
că bunică-mea Tolica
mai stă şi acum
în marginea râpii,
privind sicriele din valea aceea
a deznădejdii...

În nopţi cu lună plină,

ea mai poate fi văzută
fluturându-şi broboada cernită
peste toată valea
din floare albă, de soc,
peste care creşte acum romaniţa...

O mai văd, de asemeni, pe mama,

stând sub mesteceni, în amurg,
cu hainele rupte,
cu sângele şiroindu-i pe obraz
şi privindu-mă pierdută,
ca şi cum ar vrea să îmi spună:
„E mult, mult prea mult
să trăieşti pe pământ,
fără ca inima ta să-nţeleagă
toate acestea!...”

Şi-l mai văd, de asemeni,

pe bunicul meu, Ion,
citind sub mărul de vară,
163
„Condiţia umană” a lui André Mallraux,
în timp ce merele roşii,
cu miezul roşu,
îi cădeau alături,
în iarbă,
fără ca lui să-i mai pese...

Apoi, îmi răsare în faţă

Mariusa, rusoaica aceea frumoasă,
ce-l iubise pe tatăl meu la Odessa,
la un canton din marginea
unui lan de secară,
în timp ce Odessa se scălda,
până la cer, în flăcări,
fără ca lor să le pese...

Ce nepăsare sublimă,
Doamne, pe-atunci!
Ce nepăsare tristă, acum!

O, biet popor român al nimănui,

de tine nimănuia nu îi pasă!...

164
 Drumul

Un ţipăt peste lume!

Corida poate începe
chiar în momentul acela,
în care placenta e îngropată
în grădinuţa cu trandafiri roşii
din faţa casei,
iar mama te priveşte...

Răsare soarele peste pământ!

Mama zâmbeşte...
Tata te ia între palmele lui,
iar tu te zbaţi ca un peşte
strălucind în culori
purpurii, proaspete,
fără să înţelegi
că, din momentul acela,
drumul îţi va fi singurul prieten:
drumul de ţărână,
înspre o viaţă de ţărână umedă,
pentru o vreme, prielnică rodirii
grâului şi viţei-de-vie,
dar şi ierbii cea vesel râzând
alături de drum,
alături de tine,
atât de aproape de tine...

165
Te avânţi, apoi, ca pasărea-n zbor,
peste arbori şi râuri,
peste râsete, lacrimi şi flori,
ca şi cum ai şti
că la capătul drumului aceluia
te-ar aştepta alţi arbori umbroşi
şi alte râuri şopotitoare...

Se pare că nimic
nu te poate opri,
şi, pe bună dreptate,
căci drumul te-ndeamnă
spre-amurgul în care
se topesc bujorii de munte,
ca şi cum doar acolo,
în crângurile amurgului,
te-ai închide într-o boabă de rouă
şi ţi-ai scrie memoriile...

Nimic mai fals!

Pereţii boabei de rouă s-or sparge,
de alte ţipete,
şi-o altă coridă va-ncepe,
iar tu vei privi-o,
de data aceasta,
ca o dragoste de leandru
din Peloponez,
pornit, dimineaţa, -nspre mare,
166
desculţ,
să privească răsăritul soarelui
şi sirenele zbenguindu-se-n valuri...

Drumul însă va continua

spre insula inconştientului
convertit la budism,
fără ca tălpile tale
să mai simtă ţărâna;

vei pluti, vei pluti;

văpăi şi flamuri în jurul tău
se vor zbate;
acelaşi soare va răsări peste pământ,
ca o placentă vie,
umedă,
dezgropată din grădinuţa
cu trandafiri roşii,
a casei părinteşti;

şi de-abia atunci
îţi vei da seama, de fapt,
că drumul acela de ţărână
n-a mers prea departe:
a-nconjurat doar casa,
şi doar o singură dată,
după care, obosit fiind,
te vei aşeza într-una din camere,
167
la răcoare,
aşteptând, poate, o altă coridă,
ce încă îţi mai sună-n urechi...

În rest, raze de lună

apleca-vor firele ierbii
lui Walt Whitman,
acoperindu-te,
acoperindu-te!...

168
 Istanbul

Porumbei şi minarete albe,

de lumină de var, calcaroasă,
sub cerul albastru,
de Marmara;

smochini şi rodii pârguindu-se,

cărucioare cu castraveţi
în faţa caselor de schimb
hormonal;

adidaşi ieftini, cu sclipiciuri,

legaţi cu sfoară,
atârnând pe umerii copiilor –
ambulanţi negustori;

covoare persiene desfăşurându-se

pe străzile-nguste, ale bazarului –
aceleaşi covoare desfăşurate
în Palatul Dogilor,
din Veneţia,
de soli persieni –
peste care-am călcat,
mi-am rostogolit inima,
sub ameninţarea reală
a jungherului neguţătorului turc!...

169
Mici şi kebab,
soare fierbinte;
cutia din plastic,
dreptunghiulară,
din spatele turcului,
plină cu apă, în care pluteau
mari cuburi de gheaţă,
ispitindu-te...

Şi iarăşi kebab,
şi cafele turceşti, la nisip;
halva fragedă,
de culoarea marmurei de Ruşchiţa;

Edi-Kule, cele şapte turnuri,

din care mă priveau
ochi brâncoveneşti,
răstigniţi;

ochiade fugare,
de turcoaice tinere,
fierbinţi,
cu trupul din cireş sălbatic,
zvâcnind,
dorindu-mă,
cu spaimă dorindu-mă,
ca şi cum cineva,
deasupra balconului lor,
170
flutura un hanger
însângerat...

Glasul muezinului la ceasul amiezii,

tânguitor,
plutind peste Agia Sofia,
aşa cum uleiul de trandafiri orientali,
vărsat dintr-o cupă grecească,
s-ar legăna pe valurile mării,
dimineaţa;

crini albi,
vânduţi de turcoaice bătrâne,
bând Pepsi-Cola
la cişmelele de aramă
din vremea lui Constantin cel Mare;

avioane F16, ale NATO,

survolând minaretele
grăbindu-se parcă spre Golful Persic,
spre Cipru...;

bazarul, ca un stup uriaş,

cu labirinturi din pietre scumpe,
arginturi şi aur,
în glumă, cu obrăznicie sărindu-ţi
în ochi, în inimă,
incitându-te,
171
mângâindu-te,
pălmuindu-te...

Turci bătrâni, trăgând narghilea;

povestind, poate, despre iubiri
din Ada-Kaleh,
în Valahia;

amurg de glicină,
şi iarăşi muezinul cântând
în balconul de sus
al minaretului alb,
de unde el vede întreg Cornul de Aur,
Galata, Halki – insula bazileilor
Cantacuzini,
şi chiar pe Alah,
făcându-i cu mâna;

mireasma albă a florii de lămâi,

ridicându-se-odată cu minaretul acela
şi plutind
pe sub cerul ca un lan de maci,
spre care şi eu mă îndreptam pe atunci,
cu toată mirarea fragedă
a inimii mele,
a trupului meu,
pentru care Orientul a fost şi-a rămas
singuru-i frate!...
172
 Satul copilăriei mele
– d-lui dr. Constantin Ioniţescu –
Leul dormind, dimineaţa, sub măru-nflorit;
bobocii fragezi, de gâscă, şi galbenele păpădii,
citindu-le poezii din Rimbaud;

cântecul cocoşului, ca ţipătul pumnalului,

plin de sânge, albele turle de la Dintr-un Lemn
împroşcându-le;

clopote antonpanneşti, cu suspinuri;

şerbeturi mănăstireşti, din prune de toamnă,
„brumate”,

fecioara cu gâtul de crin,

pus pe şinele de cale ferată,-n Băbeni,
peste care mai trece şi-acum
locomotiva venind din Ardeal;

subţirelul fecior atârnat de creanga nucului,

vântul de coacăze negre legănându-i pletele
crude ca mura;

lebede albe, în şir indian,

intrând în curtea Bisericii Colnic,
transformându-se-n copile sprinţare,
înveşmântate în straie de somnoroase meduze,
prinzându-se de mâini şi jucând,
173
ca mai apoi să se înalţe la cer,
rotindu-se-n cerc de lumină;

ţăranul bătrân, negricios, gol până-n brâu,

păşind pe uliţi cu ardeiul roşu,
atârnându-i, pe sfoară, la gât;

călugărul şchiop şi nebun,

aruncând cu pietre în crucile
prinse-n salcâmii-nfloriţi,
lângă troiţa albastră;

coasa tatei tăind capul şarpelui, verde,

ridicat deasupra ierbii mirate, în Şleu;

femeia-strigoaică umblând, noaptea,

pe scheletul de cal şi cântând
cântece ostăşeşti;

mângâierile mamei plângând,

în amurg, sub mesteceni;
ochii copilului luând-o la fugă...;

genunchii năclăiţi de sânge-nchegat,

ai tinerei femei adulterine,
zăcând pe umede paie de ovăz,
pe prispă, în umbra groasă, a nucului;

174
porcul negru, rupând cu dinţii
din trupul copilului mort,
ce fusese-ngropat în crângul de soc;

Poiana Bâlciului dând în clocot, de Paşti

ori de Sf. Ilie;

bunicul mâncând mere roşii, de vară,

zeama roşie curgându-i pe barbă;

fragii alergând pe coastă,-n Ispas,

printre cuvioasele mierle;

bubuitura puştii în pădurea bătrână,

păsări zburând înspăimântate;

Otăsăul scăldând picioarele podbalului tânăr;

sălcii plângătoare, în care-un zănatic
îşi făcuse un cuib, clocind pietre albe,
cât oul de gâscă; apoi, cuibul în flăcări,
copiii ţipând, nebunul luând-o la fugă...;

magnoliile de la Dintr-un Lemn,

sub curcubeu, după ploaie;
păunii păşind alene, oriental,
verzii arini admirându-i;

Maria Brâncoveanu, la cişmele,-n Surpate;

175
cimitirul mamei şi-al bunicilor mei,
coborând din deal în câmpie,
spre conacul generalului Şteflea Ilie;

Regina Maria şi Iorga mâncând

pui cu mujdei şi mămăligă-aurie
fierbinte, la măsuţa de lemn, cu trei picioare,
vara, în curtea primarului Ion Măcinceanu;

cai fulgerând copite-n amurg,

stele de var proaspăt, lună însângerată,
copilăria mea tresărind şi acum
lângă leul dormind sub mărul în floare...

Surpate,
18 iulie 2012

176
 Icoana Maicii Domnului

Maica Precista Smolenskaia –

Icoana de la Mănăstirea Surpate –
adusă a fost într-o vară
de pravoslavnicii ruşi,
cei cu bărbi arămii,
şi dăruită lui Constantin Brâncoveanu,
ce a pus-o-n păstrare,
în răcoare de tainiţă,
la Brâncoveni,
la mănăstirea părinţilor săi,
în vremea invaziei
austriece-n Oltenia.

Privind-o,
prea bine se vede că ea
aduce cu sine ceva
din pădurile Moskovei,
toamna,
când mestecenii se luminează de aur,
de vânturi sfielnice
peste zmeura de câmpie,
novgorodeză,
galbenă,
fragedă, ca păpădia
călcată de îngeri,
cu tălpile goale,
177
ca şi cum aceştia-ar sări
de pe o piatră, pe alta,
cu aripa abia-atingând
râul de lacrimi
al Sfintei Fecioare Maria,
peste care eu mai văd plutind şi acum
umbre de păsări flamingo,
sângerii,
trecând în zbor legănat
peste Crucea Fiului ei,
răstignit pe Golgota...

Adie mireasmă de crini galbeni,

subţiri,
cântând în cor
într-o catedrală din piatră albă,
de calcar...

Înmuiată în suc de vişine feniciene,

mantia Fecioarei Maria
acoperă lumea, răcorind-o
cu purpura ei gânditoare,
încât îmi vine să cred
că pravoslavnicii ruşi, ce-au adus-o,
îl aveau cu ei
şi pe zugravul Rubliov,
cel ce-şi ţinea culorile proaspete
în frunze verzi,
178
de lăptucă amară,
crescută în Grădini Ghetsimani
şi dusă la Smolensk,
primăvara,
de lebede,-n zbor...

Privesc chipul Verginei Maria,

ochii ei de orientală fecioară
ieşită,-n amurg,
la Fântâna lui Iacob,
purtând pe umăr,
cofa albă, de cedru,
din pădurile Libanului
cel plin de cântări de paseri,
de umbre, răcori,
şi-mi pare a-mi zice:

„Bucură-te, trecătorule,
de curgerea lină a sângelui tău
peste trupul Drag Fiului Meu,
că vremile încă prielnice-ţi sunt!...

Bucură-te de tot
ce ochiul mai poate cuprinde,
până ce haina ce-o porţi
nu-ţi va fi o povară!...
Până ce carnea de pe oasele tale
nu te va mai cunoaşte...
179
Până ce lumina,
nu-ţi va arde pielea obrazului!...”

Maica Precista Smolenskaia,

de la Mănăstirea Surpate,
priveşte spre jilţul gol,
din lemn de stejar,
al Doamnei Maria Brâncoveanu
şi-l vede înflorind în trandafiri roşii,
căţărându-se printre
trupurile bizantinilor îngeri,
spre Sfinţii-mpăraţi Constantin şi Elena,
cuprinzându-le umerii,
gâtul,
năpustindu-se spre catapeteasmă
şi spre policandrul
adus din Veneţia Dogilor mândri;
urcând, apoi,
spre bolta cea mai înaltă
şi oprindu-se la picioarele Fiului ei,
răcorindu-I-le...

Se-aude un susur de izvoare dulci,

din Munţii Taborului,
dar şi glasurile de bronz
ale legionarilor romani se aud,
undeva,
înspre Cetatea Ierihonului,
180
la Horeb, până-nspre ţărmii Galileii,
la Capernaum ori Ierusalim...

Pravoslavnicii din Gubernia Smolensk

îşi seceră, însă, grâul mărunt;
Van Gogh îi priveşte din umbră
de lan de floarea-soarelui;

Rubliov îşi scoate culorile proaspete

din frigiderul de lăptucă amară
şi-ncepe să picteze o mantie,
înmuindu-şi penelul
în vişine coapte,
feniciene...

Eu cad în visare,
şi-n visul meu mi se pare
că Mănăstirea Surpate
se ridică la cer,
odată cu mine;

că Maica Precista Smolenskaia

deschide ferestruica de sus,
ca Fiul ei să-şi răcorească
rănile;

ca trandafirii cei roşii

să se caţere printre stele...
181
 Ivan
– prietenului meu Ivan Scerban din Maramureṣ –
Prietene Ivan, mai cântă-mi,
te rog,
mai cântă-mi şi-acum,
măcar o singură dată:
„Oi ciornaia, şli ciorna,
oi ciornaia ţihanka,
ai sei poiu bela
ciorniavoho Ivanka,
ciorniavoho Ivanka!”1

Mai cântă-mi,
hai, cântă,
acolo,
pe malul Tisei tale,
ucraineene,
cu sclipiri de margarete în soare,
cu ştiuci ieşind la păscut
troscotul mărunt, de pe maluri!

Să vină Şevcenko, prietenul nostru;

1
Sunt neagră şi micuţă
şi mă cheamă Negruţă,
dar mie nici că-mi pasă,
io lui Ivanku-s frumoasă,
io lui Ivanku-s frumoasă!
182
de departe,
să ne facă iarăşi cu mâna;
să ne ia, mai apoi,
în braţele sale puternice
şi să ne strige:

„Frate!
Fratele meu,
a venit iar primăvara pe Hera!...
Auzi mocăniţa ce veselă gâfâie,
de parcă nu cu cărbuni s-ar hrăni,
ci cu zmeură galbenă,
de la Ţarskoe Selo,
aproape de finlandezele
blonde şi-nalte,
mereu zâmbitoare!...”

Ivane,
Ivane, prietene drag,
slavul meu subţire, înalt şi frumos,
cu ochii de albăstrele,
cu nasul drept,
de roman rătăcind prin Maramureş,
te mai zăresc şi acum
pe deal, la Coştiui,
deasupra castelului grofului maghiar,
privind,
cu mâna streaşină la ochi,
183
peste păduri,
peste Tisa revărsându-se
peste Crăciuneştii naşterii tale,
acolo, la Bocicoiu Mare,
unde-am cântat,
şi-am băut,
îmbătându-ne!...

O, ce oameni!...
Ce oameni cu inimă de veche Rusie,
cântând la mandolină,
cu o petală de bujor,
despre Maria, iubita
şi soţia ta cea frumoasă şi bună,
ca dulceaţa de căpşunele sălbatice,
încât vedeam în ochii tăi,
atât de albaştri,
cum răsăreau stelele deasupra noastră...

Miroase a fân proaspăt cosit,

a margarete trecând peste Tisa,
sfioase,
a liliac înflorind în casa parohială,
şi-atunci iarăşi îl vedeam
pe prietenul nostru, Şevcenko,
făcându-ne cu mâna...

Prietene Ivan,
184
înaltul şi dreptul meu slav,
îţi mai aduci aminte
de botezul fiului tău, Ivan,
dar şi de botezul strănepotului tău,
tot Ivan,
când braţele mele i-au legănat
în biserica voastră albastră,
din Crăciuneşti?

Mai ţii minte

cum ne priveau sfinţii naivi,
coborând de pe pereţi
şi venind la noi
în hlamidele lor de zahăr ars,
de smarald de lăptucă veneţiană
şi de albastru pădureţ,
de Ucraina?

Cum te băteau pe umăr,

rugându-te, parcă,
iar şi iar să le cânţi,
din mandolina de nufăr galben,
cântece vechi, de pe Tisa,
iar tu vesel râdeai,
ca atunci, la Coştiui,
la castelul grofului maghiar,
când domnul Kraila,
directorul şcolii,
185
ţi-a spus, că, odată,
tot vei cădea într-o capcană
pusă pentru cerbii-n călduri...

Mai cântă-mi,
hai, cântă-mi,
prietene drag,
Ivanul meu cel necăzut,
în capcanele-ntinse,
„Oi ciornaia, şli ciorna,
oi ciornaia, ţihanka...”,
Maria să bată iarăşi din palme,
ochii tăi – albăstrele-n cer – să privească
stele răsărind,
ani şuierând peste tinereţile noastre,
nori de stânjeni plutind peste Tisa,
iar inima mea, odată cu ei,
căci nu e în lume mai dulce voroavă,
aşa cum e cea despre prietenia
ce încă ne leagă!...

„Oi ciornaia, şli ciorna”,

ce dragă mi-ai fost,
ce dragă îmi eşti şi-mi vei fi!...

Ivane, prietene drag,

o mai plânge şi-acum, prin păduri,
vânătorul de cerbi?!
186
 Kafkiană
Motto: „Mene, mene, techel, upfarsin”
(Numărat, numărat, cântărit şi-mpărţit)
(Biblia-Daniel, 5.25)
O mână scrie
pe zidurile Babilonului,
iar Turnul se clatină,
în amurg,
ca şi cum respiraţia mea l-ar împinge
dinspre Răsărit spre Apus...

Legio alauda (Legiunea ciocârliilor)

stă la umbră-n zăvoi;
Ops Consiva, Cybella, plânge
pe sub cerul fierbinte,
din care nu mai cade
nici măcar roua;

ploile se odihnesc în văzduh;

politicienii au făcut faringită
şi zac, delirând
în plantaţiile de mătrăgună;

caii stau suspendaţi în vânt:

cineva a suflat peste ei,
îngheţându-le până şi nechezatul;

cămătarii cu obraz de parizer de pui

187
urmează cursuri de vară
despre metafizică;

ciclopii îşi spală ciorapii

în lacrimile mamei mele;

Turnul Babilonului
se clatină ameţitor
înspre Turnul din Pisa;

eu stau între cele două turnuri

şi conversez cu Kafka
despre „Procesul” şobolanilor
şi despre „Castelul” de cucută,
unde, se spune, oratorii desculţi
sunt bătuţi cu vergi peste tălpi,
iar ei ţipă de plăcere;
stafiile se dau în tiribomba albastră:
în curând va începe şi la ele rutul!...

Va trece luna,
ţinându-şi bocancii atârnaţi
cu sfoară, de gât;
cu pulpele goale,
dansând pe ritm de manele,
buricul scos la vedere...

va mirosi a kebab
188
şi-a chiloţi de vedetă;

iarăşi va fi o sesiune extraordinară

despre combaterea gripei aviare,
la filosofi,
la tinichigii...

eu voi continua conversaţia cu Kafka,

în cămăruţa din Praga,
sorbind amarul din ceşti de porţelan;

vom aborda problema ciufuţilor

şi-a câinilor vagabonzi
din Senatul Roman,
din vremea lui Cezar,
şi apoi a lui Antonius;
de faţă va fi şi Cicero,
cel cu fălcile mari,
apostrofându-ne...

Aceeaşi mână iarăşi singură-o scrie:

„Mene, mene, techel, upfarsin”;

proştii vor râde, huideo! vor striga,

spărgându-şi purici pe burtă,
bătându-se unii pe alţii pe burtă,
zicând:
„Mişto! Mişto burdihan! Ave, Miţo!
189
Tre joli bocu mişto!...”

Eu şi Kafka stăm încă

între cele două turnuri:
cel din Babilon
şi cel din Pisa,
şi conversăm ca proştii
despre cabinetele ginecologice
pentru balene albastre...

Miroase puternic
a mici şi-a kebab...

Strănut şi-mi zic pe-nfundate:

„Vascrisul mă-tii de viaţă!...”
iar Kafka izbucneşe în râs,
mă mângâie pe creştet...

Apoi, priveşte cum apune soarele

peste Forul din Roma!...

190
 Porumbei zburând

Porumbei zburând, dimineaţa,

în aerul cernut printre stele
şi printre genele mele înrourate,
de copil;

galbenul corn înflorit,

de unde o porumbiţă mă priveşte prin geam,
gângurind,
de parcă mi-ar vorbi
despre oaze cu curmali,
de fântâni şi de cămile,
adăpându-se-n voie,
sub palmieri,
la şuvoaie,-n răcoare;

de crini roşii,
înălţându-se-n vârful picioarelor
şi privind peste dunele de nisip,
mişcătoare;

de Elade cu leandri şi Termopile

sub piersici şi rodii
cu frunze verzi,
ca ochii islandezelor blonde,
râzând în caiace,-n fiorduri;

191
de Ducipali, Macedon Alexandru,
Roxana, fiica lui Darius,
şi de nopţile lor cu lună plină,
pe Eufrat, printre trestii,
oglinzile apei legănătoare privind;

despre Hemingway şi satul indian,

noaptea, văzut dintr-o barcă,
pe râu,
luminat de făclii;

despre Antile şi fluturi roşii,

zburând printre arborii răvăşiţi
de briza mării,
ori despre Insulele Pago-Pago,
unde mergeam să mă scufund,
cu băştinaşii, în valuri,
aducând pe plajă scoici cu rubine...

Porumbei zburând, dimineaţa,

prin fereastra mea de pensionar,
de acum,
privindu-mă prin acelaşi geam
şi cu aceiaşi ochi
de chihlimbar sonor,
iar povestindu-mi
de acelaşi Hemingway privind,
de pe Kilimandjaro,
192
din zăpezi,
fumul ridicându-se din ţeava
puştii fierbinţi;
pe Santiago Fuente,
bătrânul,
şi marea acestuia,
pe care el la piept o strângea
ca pe-o iubită
cu pielea arsă de soare,
cu plete mătăsoase,
sărate,
bătute de vânt,
acolo,
pe aceiaşi ţărmi ai Havanei,
noaptea,
sub stele amare,
de laptele-cucului,
ce-i picurau pe creştet,
pe umerii săi largi,
cu pielea arămie, sunătoare parcă,
asemeni unui scut
de legionar roman,
odihnindu-se-n ierbi...

Porumbei zburând
direct prin inima mea,
aici, la Surpate,
în iulie toropit de dogoare
193
pâlpâitoare,
de politicianism de gherilă verbală,
curat-murdară,
enciclopedică mahala
în veşminte de paparudă...

Porumbei zburând prin inima mea,

departe,
singur lăsându-mă!...

194
 Oaş

Clop cu mărgele roşii, albastre

şi verzi;
cântece de cocoş
pe turla albă-a bisericii
satului Racşa;
bivoli negri,
câmp dormitând în amurg,
în septembrie,
întins pe spate,
cu braţele sub cap,
ca un ţăran bătrân, încă dârz;

ţuguiatele case cu acoperişuri de paie,

clipind mirate în urmă-mi,
cum mă pierdeam
pe sub pruni bistriţeni,
cu prune brumate,
ducându-mi în mână
geamantanul maro, de carton,
de doi bani,
dăruit mie de Panaitul Istrati,
spre surprinderea oşenilor cu gaci,
cu izmene largi,
mai albe decât crinii, la schit;

şi iarăşi bivoli negri,

195
revărsându-se ca nişte oşti persane,
pe sub cireşii sălbatici,
cu frunze roşii,
în toamna aceea în care
fugisem de-acasă,
adolescent,
frate de cruce cu Labiş,
chiuind,
pentru prima dată în libertate;

sălbăticiune ieşită din crâng,

în luminişul verde-al vieţii acesteia,
străpuns de săbii lungi
şi de pumnale gruzine,
din care, răsucindu-le-n rană,
curgea sânge fierbinte,
tot sângele neamului meu de ţărani
din nordul Olteniei,
ce-şi dădeau căciula-nspre ceafă,
neţinând-o niciodată în mână;

de ţărani – catedrale de grâu,

cu coloane de iasomie şi mirt,
în care privighetorile cerului
cântau până aproape de ziuă...

Aceiaşi ţărani şi la Racşa, în Oaş,

tropotind după ceteră, zungură,
196
în umbra bisericii
cu măceşi roşii,
căţărându-se pe-al cimitirului gard;
tropotind pe inima mea,
ce fremăta de palincă şi doruri,
de sâni fierbinţi,
de libertate...

Ay, adolescenţă cu clop de mărgele,

cu ţâpurituri de un verde lichid,
nopţi cu lună plină,
căpiţe cu fân şi suspine,
falnicii nuci,
Walt Whitman cântând peste Ocean,
iar eu, auzindu-l,
cum te mai iubesc, adolescenţă,
şi-acum!...

197
 SPONSORI
Autorul le mulţumeşte oamenilor de bine, iubitori de cultură şi de artă, care
i-au fost aproape, asemeni fraţilor cu inima înrourată de iubire:
- Dir. gen., ing. dr. Mihai Bălan – SC CET GOVORA SA, Rm. Vâlcea;
- Dir. gen., ing. dr. Dan Georgescu şi ec. Ion Cotar, SC CET GOVORA SA, Str.
Priza Olt nr. 11, Rm. Vâlcea;
- Dir. gen., ing. dr. Eugen Simionescu, Direcţia Păduri, Ministerul Mediului şi
Pădurilor;
- Ec. Constantin Argeşanu – SC SCAVIL SA, Rm. Vâlcea;
- Dr. oftalmolog Constantin Ioniţescu – Cabinet de Oftalmologie, Str. Dr. Hacman,
bl. 88, tel. 0722 633 594; 0250 748 945;
- Ec. Dumitru Persu, vicepreṣ edinte al Consiliului Judeṭ ean Vâlcea;
- Ec. Daniel Niţu, SC DAMILA SRL, Rm. Vâlcea; Fundaţia „Dumitru
Drăghicescu”, Măciuca, Jud. Vâlcea;
- Ec. Constantin Rotaru – Preşedintele Partidului Alianţa Socialistă;
- Dr. Răzvan Ioniţescu – Cabinet de Boli Interne, Str. Republicii, bl. R33, tel. 0722
557 297;
- Ec. Constantin Cârstina – Primarul Comunei Orleşti;
- Prof. Nelu Barbu – Preşedintele Fundaţiei „Dor – Dragoş Vrânceanu”, Băbeni;
- Ec. Daniel Munteanu, SC EUROMARKET SRL, Băbeni.

198
 De acelaşi autor:

Dialog cu mestecenii: versuri. Craiova: Editura “Scrisul Românesc”, 1982,

95 p.;
Univers uman: povestiri. Bucureşti: Editura “Eminescu”, 1984, 148 p.;
Pasărea numită viaţă: roman. Cluj-Napoca: Editura “Dacia”, 1985, 248 p.;
Întâmplări neaşteptate: roman. Bucureşti: Editura “Eminescu”, 1986, 248
p.;
Elegii de dragoste: versuri. Râmnicu-Vâlcea: Editura “Sfintei Episcopii a
Râmnicului”, 1997, 128 p.;
Cei din Valea Otăsăului: povestiri. Râmnicu–Vâlcea: Editura “Sfintei
Episcopii a Râmnicului”, 1997, 122 p.;
Făt –Frumos şi prietenii săi: basme. Râmnicu–Vâlcea: Editura “Sfintei
Episcopii a Râmnicului”, 1997, 54 p.;
Prizonierii Infernului: roman-document. Râmnicu–Vâlcea: Editura “Antim
Ivireanul”, 224 p.; volumul 2: 204 p.;
Poeme de dragoste: versuri. Râmnicu–Vâlcea: Editura “Papirus”, 1999,
104 p.;
Surpate – monografie lirică. Râmnicu–Vâlcea: Editura “Papirus”, 1999,
104 p.;
Psalmi din Casa de Rouă: versuri religioase. Râmnicu–Vâlcea: Editura
“Conphys”, 1999, 100 p.;
Maria – 100 de sonete. Râmnicu–Vâlcea: Editura “Conphys”, 2000, 108 p.;
O.K. Haraşo!: roman. Râmnicu-Vâlcea: Editura “Conphys”, 2000, 108 p.;
Mama: roman . Cluj-Napoca: Editura “Dacia”, 2001, 2004 p.;
Mă dusei pe deal cu murgul – antologie de folclor literar -. Râmnicu-
Vâlcea: Editura “Patrimoniu”, 2004, 346 p.;

199
 Maranata (Domnul nostru vine!): studiu ştiinţific. Râmnicu-Vâlcea: Editura
“Almarom”, 2004, 398 p.;
George Voica – Poet al metaforei: repere bibliografice şi antologie de autor.
Râmnicu-Vâlcea: Editura “Almarom”, 2005, 112 p.;
Faguri de rouă: poezii. Râmnicu-Vâlcea: Editura “Conphys”, 2007, 114 p.;
Poem despre Râmnic: schituri şi mănăstiri vâlcene. Râmnicu-Vâlcea:
Editura “Conphys”, 2008, 189 p.; (volum premiat de U.S.R., filiala Sibiu)
Epistolă către veneţieni: publicistică. Râmnicu-Vâlcea: Editura “Conphys”,
2009, 197 p.;
Elegii în amurg: distihuri. Râmnicu-Vâlcea: Editura “Conphys”, 2009, 119
p.
1100 Aforisme. Râmnicu-Vâlcea: Editura “Conphys”, 2009, 218 p.
Tăbliţele de la Tărtăria; Inelul de la Ezerovo; Latina primară. Râmnicu
Vâlcea: Editura“Conphys”, 2010, 252 p.
Se legănau mestecenii în vânt: poezii. Râmnicu Vâlcea: Editura “Conphys”,
2011, 152 p.
Subiecte pentru doctorate – şarje balcanice –, Sibiu, Editura „Cenaclul de
la Păltiniş”, 2012, 80 p.

200
 Ay, călăreţii...
– prietenului meu Federico Garcia Lorca –
De-acum, leopardul
trece în salturi
prin macii roşii, din grâu...

Noi, poeţii,
privim în tăcere
amurgul proaspăt,
ca după ploaie,
lunecând uleios
peste mestecenii de la Surpate
şi peste portocalii Granadei...

Ay, călăreţii,
pierzându-se-n noapte!...
Autorul

201