RC

ION BELDEANU

Şarpele prins

Nu ştiu ce se întâmplă
glasul lui aluneca peste marginea zilei
era o după amiază ori o dimineaţă neclară
erau căni de apă zvârlite anapoda

Atunci veni ea şi vocea

i se izbi de păunul viforos
cel din nopţile noastre
atât de aproape de valsul
despre care vă voi vorbi cândva

Azi înţeleg
ce se mai poate alege
poate şarpele prins şi legănat pe umeri
 ori dimineaţa
în care te vei întoarce chiar prea devreme
cu aceleaşi cireşe aprinse
în priviri

Terasa sinucigaşilor

Sânge pe zăpada imaculată a oraşului

iar se modifică cifra sinucigaşilor
e chiar marţi zi de cenuşă
când cerul coboară ca o pătură putredă
abia se mai poate respira
şi nebunii din saloanele galbene
ies plutind la ferestre

Atunci se aude o trompetă unduitoare

sunetele sale învăluie, cheamă, sfâşie
mulţimea intră în transă
şi deodată planând
dinspre terasa marelui turn
cineva iar încearcă să zboare

Ochiul fără pată

Cade ceaţa peste istoria acestei zile

cade uitarea peste cântecul frunzei
noaptea se aud scoicile
căutând drumul spre mare
Dar priveşte-mă şi spune-mi
dacă vezi în ochii mei
cum alerg pe frunzele uscate
într-o dimineaţă de octombrie
prin sângele tânăr al amintirii?

Peisaj cu o singură ieşire spre ce?

 Roua atinge realitatea şi se face
pasăre
nu-mi răspunde
acolo eşti tu, acolo suntem noi

Când trece mielul

Vine lebăda să pună capăt mirării noastre

din fereastra acestei zile
în care se trage în plutonul de execuţie
ori plutonul de execuţie
va secera cohorta de oratori
ai stabilimentului
Aceste oglinzi vorbesc despre metafizica
realităţii, vezi bine
când mielul trece cântând
de-a lungul scenei
şi sala aplaudă în extaz
Nu te mira aşadar nu te mira
vor coborî iar zăpezile
cu aceiaşi ochi albaştri
mirosind a votcă şi a poduri de Neva

Deşi nu mă pricep la culori

Noaptea îmi aduc aminte de înserările

ce vântură uitarea
cine zicea că-i acolo dacă nu chiar vocea ta
Acum coboară peste noi respiraţia soarelui
acum e bine, e minunat pot spune
câinele sare ferestrele
nu-i aceasta petrecerea râvnită
de vânturat amintirile?

Dar mergem visând

 deşi cocostârcul continuă să se gudure
la picioarele noastre
înnecate în frunze fără viaţă

Arcadia

M-a călărit în toţi aceşti ani neputinţa

dacă mă priveşti în ochi
ai s-o vezi şi acum biciuindu-mă
cu nonşalanţă
Pe pereţii reci atârnă fotografia Eldòrei
carnea ei încă mai doare
şi cuvintele se duc ori se întorc
fără să-i atingă paşii
O cauză pierdută, ai zice
o câmpie săgetată de moarte
dar deschide poarta şi o altă femeie
va dansa dacă nu chiar dansează în ploaie
ea cântă şi verbele i se unduiesc
peste coapse
Desigur nu aici şi nu aşa
se termină povestea

Cel chemat

Totuşi poezia deschide ferestrele

şi mă întreabă
dacă nu cumva cunosc
aceste fluturări de silabe
ce vin dintr-o altă pagină voioasă
Probabil de aceea înainte de orice
drumurile urcă şi se pierd
Nu-i nici o încântare bineînţeles
cel chemat se ridică şi pleacă
nici nu-i pasă
 şi de ce să-i pese
când cineva adună cortinele dimineţii
cântând de departe şi încă?

Peisaj cotidian

Există o gramatică a dimineţii

ea merge cu sexul decupat şi trece
peste foşnetele matinale
N-ai ce să vezi decât această rădăcină
adulmecând nedumeririle

Acum pot să te privesc de aproape

nimic despre patria ce-mi cântă pe umeri
îmi place cum treci strada
deasupra flutură albăstrelele şi nu mai ştiu
eu ce
dar trebuie să sar din vagonul
care aleargă zevzec
şi iată ce văd:
un iepure încercând să-şi facă intrarea
în scenă
numai că plouă şi frunzele alunecă
una câte una

Chiar dacă

Probabil încă putea să ridice o catedrală

chiar dacă anunţul acesta zăpăceşte şi iarba
aruncând-o în braţele strigătului
Putea să fie
un călăreţ oarecare
pierdut pe cărările Paradisului
deşi un alt bărbat
în pielea lui albastră
ar intra pe porţile înalte strigând:
Dumnezeu e mai blând decât credeam!
 În sălile de catehism
încep să se topească zăpezile

Atunci

Veneau alergând pentru castanele abia

pregătite. Dar tu de ce taci, am întrebat
de ce nu strigi
spre a se şti că mai exişti?
În grădina cea veselă cădeau pufoasele

dansuri/ cele de care ne amuzam cândva

Şi iar întreb: nu cumva

ai trecut peste farsele ştiute
şi nimic nu vrei să se afle?
Oho, ce vremuri se vânturau deasupra
clopotelor/ cele despre care continuam să-ţi
vorbesc
Atunci a apărut Eldòra
şi totul arăta minunat
Altfel nici n-ar fi de vorbit

O altă vânătoare de sensuri

O altă vânătoare de sensuri

se deschide şi trece

prin oglinzile cenuşii ale amiezii

Ce faci tu, mă întreabă umbra cu cheile

acelea verzi

de care atârnă litera U?

Poate-i gheara ce sfâşie memoria

acestui text, zic şi ascult

susurul fântânii din care se revarsă

oraşul cu primăvara sa de vată

în care se poate muri

la prima intersecţie

Acolo unde chipul fericirii

devine o biată monedă

aruncată în cutia milei

Toate drumurile duc ori sfârşesc

undeva, nu-i aşa?

De ce?

Trenurile vin şi se duc aiurea

e vremea în care

capetele fluturate n-au cum

să puncteze devălmăşia străzii

Nu cumva acolo înfloresc macii?

Altfel nici nu se explică

veselia fluturelui roşu

şi nici întâmplările veşnicelor emoţii

Încât mă şi întreb

de ce se clatină vaierul nopţii

atât de prelung şi insistent?

Scoica flămândă
Putea fi vorba de eroare

sau mai de grabă de iluzii

 oricum exorbitantele orgolii

invadau vitrinele deceniului şase

cu amăgiri în formă de roată

Noaptea oraşul părea un animal

neajutorat. nu-i aşa că la douăzeci de

ani ai timp să aştepţi viitorul

deşi nu se poate exagera prea mult?

Astăzi mi se spune: la dreapta

există turnul şi mărul său de aur

ca un tăiş neştiut

ce macină adormitele maluri

mi-e d e-ajuns răspund, memoria mea

devine o scoică flămândă

peste care cineva vântură nisipul Eladei.

El zice
El zice: visează mai departe

şi aşa pădurile s-au retras dincolo de noi

Nu-i uşor, desigur

dacă nu chiar imposibil răspund

Poarta Paradisului rămâne zăvorâtă

nici nu ştii ce se află dincolo

Observ că-mi povesteşti ca şi cum

Nimic nu s-ar întâmpla

Deşi ea aşteaptă încrezătoare

În faţa sintaxei dintotdeauna

Dar uite stelele cum atârnă picotind

şi nimic nu anunţă moartea gandalupei

a gandalupei celei vesele şi distinse

Vom merge mestecând o altă dimineaţă

despre care nici nu ştiu

ce mai aştepţi să auzi.

Trufii provinciale
Iar călărind prin valul înserării

fără delicii, ravagii de senzaţii bulversate

şi din urmă tăvălugul de clopot

şi mărşăluitor

când decembrie sună a clopot

şi a noapte

Dar strigă, mulţimea se va rostogoli

indiferentă: trebuie să sapi

tot mai adânc în cuibul rozmarinelor

până când pierzi numărătoarea

şi din nou de la capăt

În faţa rătăcitoarelor muzee

dormitează dragoni

între timp şi puşca vânătorului

nu mai există nici o pasăre

doar lacrima aceasta

care îţi devorează chipul.

Portret în faţa podului

Priveşte încrezător în cărţile mele

cum zice epitaful deşi în spate

 aşa cum l-a surprins pelicula foto

se ridică un pod, podul de cochilii

peste care trec sufletele neliniştite

ale visătorilor

Tu ce vezi? Sunt întrebat de îngerul păzitor

Cel cu cheiţa fericirii

Între degetele caligrafice

O umbră sonoră şi cămaşa-i de rouă

Acoperind porţile dimineţii

Răspund şi mai văd

Mocirla ce umple drumul

Şi dintr-odată sufletele acelea

Ale scribilor

Despre care tocmai vorbeam

Vlăguite, îngălbenite

Precum amiezile târzii

Dar îngere de ce taci

de ce nu intervii pentru a scimba

ceea ce trebuie schimbat?