Episcopul Melchisedec Ștefănescu

Universitatea „Ovidius” din Constanța
Facultatea de Teologie
Teologie Ortodoxă Pastorală
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific:
Pr. prof. univ. dr. habil. CLAUDIU-CONSTANTIN COTAN
Absolvent:
CĂLIMAN E. SILVIU-ANDREI
Constanța
2022
Universitatea „Ovidius” din Constanța
Facultatea de Teologie
Teologie Ortodoxă Pastorală
LUCRARE DE LICENȚĂ
EPISCOPUL MELCHISEDEC
ȘTEFĂNESCU ȘI ACTIVITATEA SA
MISIONAR-PASTORALĂ
Coordonator științific:
Pr. prof. univ. dr. habil. CLAUDIU-CONSTANTIN COTAN
Absolvent:
CĂLIMAN E. SILVIU-ANDREI
Constanța
2022
CUPRINS
Argument ....................................................................................................................................... 5
CAPITOLUL 1 .............................................................................................................................. 7
FAMILIA ȘI EDUCAȚIA ............................................................................................................ 7
1.1. Copilăria în tinda Bisericii ................................................................................................. 7
1.1.1. Locul nașterii. Istoria familiei lui Melchisedec. Primele slove sub acoperișul
Bisericii ........................................................................................................................................... 7
1.2. Începutul formării teologice și pedagogice ..................................................................... 11
1.2.1. „Seminarul de la Socola” – Seminaria Veniamină ...................................................... 11
1.2.2. Academia Teologică din Kiev ....................................................................................... 14
CAPITOLUL AL 2-LEA ............................................................................................................ 16
MELCHISEDEC, CTITOR DE OAMENI ȘI INSTITUȚII ................................................... 16
2.1. Activitatea didactică și pedagogică ................................................................................. 16
2.1.1. „Seminarul de la Socola”. Seminarul din Huși............................................................ 16
2.2. Melchisedec, ctitor de instituții........................................................................................ 21
2.2.1. Seminarul din Ismail. ..................................................................................................... 21
2.2.2. Seminarul din Roman .................................................................................................... 24
2.2.3. Facultatea de Teologie din București ............................................................................ 28
2.3. Activitatea literară ............................................................................................................ 31
2.3.1. Tezaurul liturgic, istoric și didactic ..............................................................................31
2.3.2. Membru al Academiei Române .................................................................................... 41
CAPITOLUL AL 3-LEA ............................................................................................................ 46
MELCHISEDEC, ÎN SLUJBA BISERICII ȘI A NEAMULUI .............................................. 46
3.1. Activitatea misionară și politică spre bunăstarea Bisericii ........................................... 46
3.1.1. Divanul Ad-hoc. Melchisedec în lupta pentru Unirea Principatelor .......................... 46
3.1.2. Ministru al Cultelor. Secularizarea averilor mănăstirești .......................................... 51
3.2. Membru al Sfântului Sinod ............................................................................................. 56
3.2.1. Reforme și proiecte ale lui Melchisedec ........................................................................ 56
3.2.2. Melchisedec, părintele Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române ................................ 62
CAPITOLUL AL 4-LEA ............................................................................................................ 70
MELCHISEDEC, PĂSTOR DE SUFLETE. ACTIVITATEA MISIONAR-PASTORALĂ
....................................................................................................................................................... 70
4.1. Locotenet de episcop la Huși............................................................................................ 71
4.2. Episcop al Dunării de Jos ................................................................................................. 75
4.3. Episcop al Romanului ...................................................................................................... 81
CONCLUZII ................................................................................................................................ 93
ANEXE ......................................................................................................................................... 95
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................... 97
DECLARAȚIE .......................................................................................................................... 102
Argument
În contextul împlinirii a 200 de ani de la nașterea luminatului de Dumnezeu
ierarh Melchisedec Ștefănescu (1822-1892), și a 130 de ani de la mutarea sa la Domnul,
am considerat că este un moment prielnic pentru a aduce un smerit omagiu, celui ce a
fost numit cel mai învățat episcop al românilor, iar în același timp, pentru a contribui într-o
mică măsură, asupra conturării portretului marelui episcop.
Alegerea acestei teme are mai multe semnificații: în primul rând, pot spune că
mă simt legat sufletește de Episcopul Melchisedec, prin faptul că o parte din studii le-
am făcut în Seminarul din Roman, al cărui însemnat ctitor este și al cărui nume îl
poartă, în preajma catedralei în care acesta a slujit în ultimii 13 ani ai vieții, și a
mormântului său, pe care îl puteam zări în fiecare dimineață de la fereastră; în al doilea
rând, consider că viața și prodigioasa lui activitate, nu trebuie nicicând ignorate sau
lăsate uitării.
În lucrarea de față, am găsit de cuviință să nu mă limitez neapărat doar la o
ramură a activității episcopului Melchisedec, considerând că, tot ceea ce el a înfăptuit,
fie pe plan didactico-pedagogic, fie pe plan politic și bisericesc, ori pe plan literar, a fost
făcut din dragoste pentru Hristos și Biserica sa, și mai ales pentru aproapele, ceea ce
denotă că Melchisedec și-a îndeplinit cu râvnă măreața misiune de slujitor al altarului și
al oamenilor, dar și pe cea de român autentic.
Prin intermediul unei bibliografii diversificate, am încercat să aduc în lumină
detalii din viața sa și din mediul în care a crescut și a trăit, din acea perioadă
învolburată a poporului nostru, când au avut loc unele dintre cele mai cruciale
momente, precum Unirea Principatelor Române sau recunoașterea Autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române, care au dus în cele din urmă la constituirea României moderne, la
care, cu o înțelepciune și o râvnă neobosită, a contribuit și Melchisedec.
5
Am ales să structurez lucrarea în patru capitole. În primul capitol, am încercat să
prezint cât mai precis cu putință, mediul familial în care s-a născut și a crescut
Melchisedec, aplecarea lui spre viața monahală, apoi educația și formarea sa teologică și
pedagogică. În capitolul al doilea, am ales să vorbesc despre activitatea lui Melchisedec
pe anumite planuri: didactico-pedagogic, literar, sau administrativ, și despre aportul
adus de acesta dezvoltării școlii, bisericii și culturii românești din acele timpuri. În al
treilea capitol, am prezentat principalele acțiuni ale ierarhului pe plan politic și pe plan
bisericesc, și contribuția acestuia asupra evenimentelor ce au marcat a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Ultimul capitol, l-am rezervat activității misionar-pastorale a lui
Melchisedec, din timpul petrecut de acesta la cârma eparhiilor de Huși, Ismail și
Roman, și cum prin grija și lucrarea acestuia, Biserica și Neamul au cunoscut o
adevărată înflorire.
Consider că viața și activitatea episcopului Melchisedec Ștefănescu este un izvor
nesecat de informație, în care mereu vom descoperi ceva nou, spre a putea încerca
desăvârșirea portretului ilustrului ierarh pe care l-a avut România.
6
CAPITOLUL 1
FAMILIA ȘI EDUCAȚIA
1.1. Copilăria în tinda Bisericii
1.1.1. Locul nașterii. Istoria familiei lui Melchisedec. Primele slove sub
acoperișul Bisericii
În apropierea orașului Piatra-Neamț, în direcția nord-vest, „cale de o
<<pavecerniță>> cu mașina, îndreptându-te spre târgul lui Creangă”1, găsești întins, la
baza munților, pe albia Cuejdiului, satul Gârcina, reședința comunei cu același nume.
Istoria acestei așezări, care se pare că purta numele de Oprișani, denumire purtată și de
muntele la poalele căruia se află, ajunge până în prima jumătate a secolului al XV-lea,
când Alexandru cel Bun „închină Mânăstirii Bistrița vreo câteva biserici, din județul
Neamț, între care și pe cea din Oprișani, depe apa Chejdiului”2. De asemenea, conform
unui hrisov semnat de domnitorul Alexandru Moruzi și de Mitropolitul Veniamin
Costachi, la 26 iulie 18033, în care se menționează prezența a două schituri de maici în
zona Neamțului, aflăm că unul dintre ele avea numele de Grăcina, despre care scria că
„e în mijlocul satului și că aci se găsește și o sfântă icoană a Maicii Domnului” 4. Cu
privire la obștea acestui schit, domnitorul Alexandru Moruzi ia decizia de a o muta la
1 Arhim. dr. Pimen Costea, Ierarhul academician Melchisedec Ștefănescu – predicator, catehet și pedagog de
vocație, Editura Filocalia, Roman, 2015, p. 23.
2 † Gherontie Nicolau, Episcopul Constanței, Biografie, Episcopul Melchisedec Ștefănescu, în vol.
„Melchisedec. Zugrăvit de câțiva dintre ucenicii săi”, Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica – Ilfov, 1939, p.
7.
3 Prof. Costin Clit, Istoria Seminarului Teologic din Huși, în Cronica Episcopiei Hușilor, vol. IV, Huși, 1998,
p. 287.
4 † Gherontie Nicolau, op. cit., p. 8.
7
Mănăstirea Agapia5, iar biserica „<<de vreme ce este în mijlocul satului, să rămână, cu
toate ale ei cele bisericești, biserică de mir>>”6.
În acest cadru bucolic, plin de istorie și de credință, unde munții semeți și natura
cu toate ale ei te fac să simți prezența și lucrarea tainică a lui Dumnezeu, și viața
autentică a satului, astăzi necercetată și neinteresantă pentu unii, dar atât de apreciată
de alții își continua mersul ei firesc, se naște, la 12 februarie 1822, Mihail Ștefănescu,
„*<+ un fiu de preot, din părțile Neamțului”7, fiu al preotului Petru Ștefănescu și al
soției sale Anastasia.
Familia sa are o bogată istorie strâns legată de Biserică. Un considerabil număr
de strămoși, atât pe linie paternă cât și pe linie maternă, au fost fie slujitori ai altarelor,
ori au îmbrățișat viața monahală. Cel mai îndepărtat strămoș al lui Melchisedec, pe linie
paternă, a cărui amintire a fost păstrată de familie, a fost protoiereul Vasile din Piatra
Neamț, care a trăit în prima jumătate a sec. al XVII-lea8. Un fiu al protoiereului Vasile,
Ioan, și acesta preot, s-a mutat în Gârcina, odrăslind pe Andrei, de asemenea preot,
acesta fiind tatăl lui Constantin, bunicul patern al lui Melchisedec, tot preot, care a
îmbrăcat haina monahală spre sfârșitul vieții, la schitul „De peste Vale”, luând numele
Constandie9. De asemenea, putem aminti pe bunicul matern, „popa Ion Focșa din
Negrești, devenit la bătrânețe călugăr sub numele de Ilarion, cu metania la mânăstirea
Bisericani”10. Familia preotului Petru Ștefănescu, și a prezbiterei Anastasia a fost
binecuvântată de Dumnezeu cu 11 copii (15 născuți). Dintre aceștia, nu doar
Melchisedec a continuat tradiția familiei de a sluji Biserica lui Hristos. Spre exemplu,
Vasile, frate mai mic al lui Melchisedec, a fost protoiereu la Bacău și Roman 11, iar după
moartea soției sale s-a călugărit, luând numele de Valerian, urmând mai apoi a primi
5 Prof. Costin Clit, op. cit., p. 287.

6 Arhim. dr. Pimen Costea, op. cit., p. 23.
7 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, vol. II, Ediția a II-a, Editura
Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, București, 1930, p. 251.

8 Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieței și activităței lui. Cu un portret și escerpte
din corespondență, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1908, p. 2.

9 Ibidem.
10 Ibidem, p. 3.
11 Preot Ioan Mareș, Biserica „Sfântul Nicolae” din municipiul Bacău, Editura Episcopiei Romanului și
Hușilor, 1983, p. 196.

8
înalta demnitate de arhiereu, cu titlul Râmniceanul. Ioan, un alt frate, călugărit cu
numele de Ieronim, a avut funcții importante în Biserică, precum revizor bisericesc și
inspector al Dobrogei, iar spre sfârșitul vieții s-a retras la Episcopia Romanului ca
arhimandrit, fiind „un bun bisericos, și un tipicar celebru, foarte aspru cu slujitorii,
autoritar, dar și indulgent, cu inimă de părinte, când situația o cerea”12. De asemenea,
dintre surori, Elena, călugărită de fecioară cu numele Evghenia, a fost stareță a
Mănăstirii Văratec, iar Susana, călugărită de asemenea de fecioară cu numele de
Suzana, a fost stareță la Mănăstirea Războieni. Preotul Petru Ștefănescu, părintele
acestor frați luminați de Dumnezeu, a fost preot în Gârcina vreme de jumătate de secol,
ducând cu râvnă și înțelepciune jugul preoției.
Despre preoțimea din zona Moldovei, din care făcea parte cu demnitate și
preotul Petru, scria la sfârșitul sec. al XVIII-lea, în 1787, Comitele D`Hauterive, membru
al Academiei Franceze, într-un memoriu prezentat domnitorului Alexandru Ipsilanti:
„Preoții din Moldova nu sunt nici leneși, nici bogați, nici semeți. Ei nici nu trăesc măcar
din serviciul lor preoțesc și trebue să recunoaștem că sunt foarte activi și foarte
modești< Uzul le încredințează sarcina de a săvârșì rugăciunea publică și îndeplinesc
toate amănuntele acestei îndatoriri cu zel și fără gând de câștig. Ei au paza bisericei și
grija de a o îndestulà cu cele necesare cultului. *<+ In fine, dupăce îndeplinesc aceste
datorii publice ei reintră în rândul poporenilor, cărora le dau exemplu de răbdare și de
muncă. Ei sunt cei mai buni părinți, cei mai buni soți, cei mai buni săteni ai ținutului;
rareori îi vezi supărând pe „ispravnici” cu pârile și nemulțumirile lor. Nu-i vei găsì
niciodată nici în cârciumi, nici în „horilcăriile” satului. Poate că aceste exemple, cari bat
la ochi, sunt mult mai în stare să înrâurească asupra purtărei sătenilor, decât
învățăturile orale, cari nu sunt nici ascultate, nici înțelese”13.
Un aport important asupra educației copilului Mihail în duhul creștinesc l-a avut
mama sa, Anastasia, de la care a dobândit iubirea de Dumnezeu și de aproapele,
puterea rugăciunii, importanța slujbelor bisericești, „sinceritatea, cinstea, omenia,
noblețea de caracter, lupta pentru dreptate, darul de cunoaștere al adevărului, apărarea

13 Constantin C. Diculescu, op. cit., pp. 2-3.
9
celor în lipsă și nevoință”14. O frumoasă portretizare a acesteia a făcut Ieronim, fratele
lui Melchisedec, într-o scrisoare trimisă acestuia după moartea mamei lor, în care
spunea că „Ingrijirea și dragostea cu care și-au crescut copii este demnă de urmat. Ea
provineà mult mai mult din dragostea către Dumnezeu decât dela natură. Adeseori sta
îngenuncheată cu copiii împrejur și se ruga lui Dumnezeu atât pentru sine cât și pentru
ei. *<+ Nici o sărbătoare sau Duminică nu erà ca să nu se ducă la biserică cu colivă și
liturghie *<+ Posturile rânduite de biserică le păzeà cu multă scumpătate. *<+ Se fereà
mult de a osândì pe alții. *<+ Urà beția până la cel mai înalt grad. Iubià curățenia atât
lăuntrică, cât și dinafarică. *<+ Erà foarte compătimitoare la nevoile altora”15.
Melchisedec a purtat-o mereu în suflet pe mama sa, scriind despre aceasta că „ *<+ ea
erà modelul virtuților femeei de țară și cu deosebire a soției preotului de țară”16.
Într-o astfel de familie de buni creștini, muncitori, iubitori de Dumnezeu și de
Biserica lui Hristos, cu o bogată istorie eclezială și monastică, din părțile Neamțului,
„unde dragostea pentru călugărie era de vre-o jumătate de veac în inima tuturor
tinerilor de prin sate cari se credeau chemați la altă menire decât lucrul câmpului”17, s-a
născut și a copilărit Mihail, cel care „avea să facă cunoscut numele familiei și a satului
său, generaților viitoare într-un mod unic și ireversibil”18.
Împlinindu-se timpul de mers la școală, părinții îl trimit pe copilul Mihail, în
vârstă de 5 ani, la biserica Sfinții Trei Ierarhi din Piatra Neamț, unde acesta va desluși
cu ajutorul dascălului bisericii primele slove, amintire ce îi va rămâne întipărită în
memorie, rostind în cuvântul cu ocazia aniversării a 50 de ani de la fondarea Academiei
Mihăilene, în 1885, că a „învățat cea întâi carte, adică cetirea, în anul 1827, la un dascal
de la Biserica sfinților Trierarhi din Piatră”19. Mai apoi, învață în satul natal, într-o chilie
din curtea bisericii ce avea rol de școală, ca majoritatea școlilor sătești ale vremii, în care
învățător era un călugăr din mănăstirile dimprejurul Gârcinei și care îi învăța pe copii a
14 † Eftimie Luca, Episcopul Romanului și Hușilor, Episcopul Melchisedec Ștefănescu. Viața și înfăptuirile sale,
Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1982, p. 14.
16 Ibidem, p. 3.
17 Nicolae Iorga, op. cit., p. 251.
19 † Melchisedek, Episcopul Romanului, Cuvênt pentru Scóla și Biserica română, Jassy, 1885, p. 12.
10
citi, a scrie și a cânta. În 1831, deja în vârstă de 9 ani, tânărul Mihail este dus în Piatra
Neamț, la școala de la biserica Sfântul Ioan, unde în afară de citire, scriere și cântare,
mai studia aritmetica și tipicul bisericesc. Concomitent cu școala de la biserica Sfântul
Ioan, Mihail urma cursuri și la o școală particulară întreținută de un anume boier
Sulgerul20. Astfel începe urcușul pe scara cărților a tânărului Mihail, de mic însetat de
cunoaștere, de cultură și de Dumnezeu, iar părinții, „văzând în Mihail deșteptăciune și
dor de învățătură și încredințați, despre aceasta, și din laudele aduse băiatului de
dascălii săi de până acum, s'au hotărât să-l dea la o școală mai înaltă”21.
1.2. Începutul formării teologice și pedagogice
1.2.1. „Seminarul de la Socola” – Seminaria Veniamină
În 1932, Arhiereul Veniamin Pocitan scria în Revista „Biserica Ortodoxă
Română” un text, în memoria Episcopului Melchisedec. Partea introductivă a acestui
text este mai actuală ca nicicând: „Pentru vremile de astăzi, când dragostea de carte s'a
mai răcit și când învățătura, în programele școlare, e mult scăzută, am crezut că este
bine a împrospăta, în mintea contimporanilor, tipuri de școlari din vremurile de
mai'nainte, cari, prin munca lor osârdnică, de zi și de noapte, dobândiseră setea de
învățătură, din vârsta fragedă a copilăriei, încă de când erau pe băncile școlii. Tineretul
de astăzi, de obicei, se mulțămește a citi lecțiunile date de profesori, de azi pe mâine. Și
aceasta o fac nu atât din dragostea de carte, ci adesea ori numai din datoria de a învăța și
mai ales din frica de a nu fi surprinși cu lecțiile neînvățate. *<+ În școală ți se arată
numai calea și ți se pun la îndemână mijloacele; iar cartea, în temeiul ei, trebue să o înveți
singur, pe urmă. Pentru aceasta însă se cere, ca să fi putut prinde dragoste de ea. Să fi
căpătat setea de învățătură, care nu se potolește cu nimic decât cu cetitul, încontinuu. De
20 Constantin C. Diculescu, op. cit., p. 3.

11
aceia un proverb oriental zice: „Învățătura e ca apa de mare, cu cât bei din ea, cu atâta ți-i
mai sete”.”22
Un astfel de elev, din timpurile de mai înainte, a fost Mihail, muncitor de ziua
până noaptea, cu dragoste de carte, dobândind încă din școala primară „setea de
învățătură”, sete pe care nu o va fi potolit până la sfârșitul vieții. Dornic fiind deci de a
„învăța carte” și susținut de părinți, de profesori dar și de inteligența pe care o avea,
Mihail este înscris la 3 decembrie 1834, în vârstă de 12 ani, la Seminarul de la Socola,
„școala cea mai vestită care era pe atunci în Moldova”23, de către tatăl său, preotul
Petru. Pe atunci, Seminarul era încă sub îndrumarea riguroasă a ctitorului ei,
Mitropolitul Veniamin Costachi (1768-1846). În timpul studiilor la seminar, Mihail dă
dovadă de o înaltă disciplină și ținută morală, fiind admirat și remarcat de profesori,
admirație ce o va purta și el la rândul său profesorilor și dascălilor săi, amintind pe unii
dintre ei cu ocazia cuvântului ținut la aniversarea a 50 de ani de la fondarea Academiei
Mihăilene din 188524.
În octombrie 1941, după 7 ani de seminar, din cauza practicilor nepedagogice ale
unor profesori și mai ales ale directorului de atunci, arhimandritul Vladimir Suhopan,
Mihail și o mare parte a colegilor săi merg la Iași, plângându-se mitropolitului
Veniamin Costachi, și cerând a pleca din seminar. Astfel, i se eliberează un atestat de
absolvire a 7 clase. După acest episod, Mihail, deja în vârstă de 19 ani, se întoarce în
satul natal, unde nu zăbovește foarte mult timp, deoarece este chemat ca învățător în
satul Șerbești, județul Neamț, la școala înființată de boierii Alexandru și Ioan Canta.
În toamna anului 1842, au însă schimbări majore la seminarul de la Socola (între
timp schimbându-și numele în Seminaria Veniamină), atât la nivelul corpului
profesoral, al materiilor de studiu, fiind introduse stiințele filosofice și noi materii
teologice, cât și la nivelul conducerii, în locul arhimandritului Vladimir Suhopan
venind ca director arhimandritul Filaret Scriban, proaspăt întors de la Academia
22 † Veniamin Pocitan, Episcopul Melchisedec, ca școlar în Seminariul dela Socola, în „Biserica Ortodoxă
Română”, L, 1932, nr. 5, pp. 337-338.
23 † Veniamin Pocitan, art. cit., p. 343.
24 † Melchisedek, Episcopul Romanului, op. cit., pp. 27-28.
12
Teologică din Kiev, unde obținuse diploma de „magister sacro-sanctae Theologiae”25
(echivalentul de astăzi al titlului de Doctor în Teologie). Astfel, în urma invitației făcute
de conducerea seminarului către elevii care plecaseră în anul precedent, Mihail renunță
la postul de învățător și se întoarce la seminar pentru a studia și materiile nou
introduse. Întors la seminar, acesta se perfecționează pe toate planurile în mai puțin un
an, absolvind cursul complet al seminarului la 10 iulie 1843, dată la care, cu ocazia
încheierii studiilor, s-a organizat o festivitate în cadrul căreia absolventul Mihail
Ștefănescu impresionează colegii și profesorii rostind un discurs în limba latină,
închinat directorului, arhimandritul Filaret Scriban, mentorul și protectorul său. Filaret,
văzând calitățile morale și pregătirea temeinică a lui Mihail, precum și atașarea
sufletească pe care o avea față de acesta, îl promovează în calitatea de profesor
„suplent”26 la Seminaria Veniamină, la catedra de Istorie națională, Retorică și Pastorală.
La 24 decembrie 1843, urmând tradiției familiei și chemării lăuntrice, influențat
poate și de mentorul și protectorul său, Mihail este tuns în monahism27, la biserica Albă,
din Iași28, primind numele Melchisedec, nume ce va avea să fie predestinat. Anul
următor, 1844, la 16 august, Melchisedec este hirotonit ierodiacon de către mitropolitul
Meletie Lefter al Moldovei pe seama bisericii „Schimbarea la Față” din Mănăstirea
Socola.
Pentru desăvârșirea culturii și studiilor teologice ale lui Melchisedec, Seminaria
Veniamină nefiind locul potrivit pentru aceasta, arhimandritul Filaret Scriban decide să
îl trimită pe acesta la studii mai înalte la Academia Teologică din Kiev, ctitorie a
mitropolitului moldovean Petru Movilă, punct de reper al spiritualității și teologiei
ortodoxe din acele vremuri. Însă, din cauza unor conflicte dintre Filaret și mitropolitul
Meletie, Melchisedec fiind susținător al lui Filaret, plecarea la Kiev este amânată. Aceste
neînțelegeri se pare că vor avea un efect negativ asupra lui Melchisedec, acesta fiind
25 † Veniamin Pocitan, art. cit., p. 344.

27 Constantin Erbiceanu, Istoricul Seminarului Veniamin din Monastirea Socola, TIPO-LITOGRAFIA H.
GOLDNER, Iași, 1885, p. 74.

28 Vasile Vasile, Episcopul Melchisedec Ștefănescu: eminent ierarh, pedagog și om de cultură, Editura Filocalia,
Roman, 2010, p. 22.

13
destituit din calitatea de profesor și de inspector29 al seminarului (Melchisedec era și
inspector al seminarului din 25 decembrie 1844 în locul lui Isaia Teodorescu30), cât și de
la slujirea ca diacon și trimis în „surghiun”31 la Mănăstirea Neamț, „unde să petreacă
până ce se va înființà seminarul științelor hotărâte pentru partea monahicească, când
după vrednicie va fi întrebuințat”32. Acest „surghiun” avea să fie transformat însă într-
un lucru pozitiv, Melchisedec studiind în răstimpul petrecut la Mănăstirea Neamț limba
rusă ce avea să îi fie mult folositoare la Kiev, cercetând în același timp arhiva și
biblioteca mănăstirii.
1.2.2. Academia Teologică din Kiev
În 1848, Moldova era cuprinsă de o epidemie de holeră, iar una dintre victimele
acesteia a fost mitropolitul Meletie, în vara acelui an, fapt care a facilitat întoarcerea lui
Melchisedec la Iași, în vederea plecării la Academia Teologică din Kiev. Așadar, Filaret
Scriban făcând demersuri în acest sens, pregătește plecarea, care are loc la 18 august
1848, iar Melchisedec ajunge pe 4 septembrie același an. La Kiev, ierodiaconul
Melchisedec dă dovadă ca și la seminar de „sete de învățătură” și de cunoaștere, fiind
interesat de domenii diverse și foarte vaste, interesându-l în special istoria românească,
cercetând „cu hărnicie bibliotecile din Kiev, Petersburg și Odessa, însemnându-și și
copiind de fiecare dată documentele care aveau tangență cu istoria românească”33.
Academia dispunând de o multitudine de discipline cum ar fi matematica, medicina,
filosofia, pedagogia, istoria, arhitectura, pictura, precum și studiul limbilor moderne și
clasice ca germana, franceza, paleoslava, ebraica, greaca, latina, etc., pentru Melchisedec
a fost mediul sublim pentru desăvârșirea cunoștințelor. La Kiev a luat naștere ideea lui
Melchisedec de a redacta manuale teologice pentru seminarii, atât de necesare și de
utile, lucru care s-a și întâmplat după reîntoarcerea în țară. La terminarea studiilor de la
29 inspector, atunci însemna subdirector, spiritual al seminarului.

30 Constantin Erbiceanu, op. cit., p. 77.
31 Nicolae Iorga, op. cit., p. 251; Preot Ioan Mareș, op. cit., p. 179.
33 Pr. Ioniță M. Alexandru, Episcopul Melchisedec Ștefănescu al Romanului. Viața și activitatea (1822-1892) Teză
de doctorat – proiect, în Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor, IV, 1992, p. 251.

14
Academia Teologică din Kiev, în 1851, Melchisedec obține titlul de „Magistru în
teologie și litere”34, „care se acorda foarte rar, în acele vremuri” 35, fiind al doilea român
după Filaret Scriban care a obținut acest titlu, susținând lucrarea numită „Probă de
interpretare la capitolul VII, v. 1-8 din profetul Isaia”36. Lucrarea a fost apreciată de
profesorii Academiei, unul dintre ei scriind ulterior: „După Filaret Scriban, Melchisedec
este cel mai dotat dintre studenții români care și-au făcut studiile la Academia teologică
din Kiev sau în alte școli teologice superioare din Rusia” 37, de asemenea, tabloul său
fiind pus la loc de cinste, lângă cel al lui Petru Movilă, în aula academiei38.
La 3 octombrie 1851, Melchisedec este hirotonit ieromonah, de către mitropolitul
Kievului, Filaret, cu aprobarea locotenentului de mitropolit de la Iași, Mardarie,
hirotonia având loc la Lavra Pecerska din Kiev. La începutul lunii noiembrie, anul 1851,
ieromonahul Melchisedec se întoarce în țară, încheindu-și astfel studiile din cadrul
Academiei Teologice din Kiev, dar neoprindu-se însă din a învăța, după cum avea să
scrie mai târziu clerului român: „învață cât mai mult, atât sciințele religióse saŭ
theologice, cât și sciințele umane *<+ învață nu numaǐ în scólă, dar în tótă viața”39.

35 Diac. George Dincă, Episcopul MELCHISEDEC, Apostol al Unirii Principatelor Române și mare erudit al
vremurilor, în „Glasul Bisericii”, XL, 1981, nr. 1-2, p. 167.
36 Pr. Ioniță M. Alexandru, art. cit., p. 252.
37 N. Georgescu-Tristu, Preocupările de carte ale episcopului Melchisedec și biblioteca sa, în „Biserica Ortodoxă
Română”, LXXXI, 1963, nr. 11-12, p. 1147., apud Drd. Constantin Mosor, Episcopul Melchisedec Ștefănescu.
150 de ani de la naștere, în „Biserica Ortodoxă Română”, XC, 1972, nr. 3-4, p. 336.
38 Pr. Acad. Niculae M. Popescu, Episcopul Melchisedec la 50 de ani de la moartea lui, în „Biserica Ortodoxă
Română”, LX, 1942, nr. 1-2, p. 173.

39 † Melchisedek, Episcopul Romanului, op. cit., p. 19.
15
CAPITOLUL AL 2-LEA
MELCHISEDEC, CTITOR DE OAMENI ȘI INSTITUȚII
2.1. Activitatea didactică și pedagogică
2.1.1. „Seminarul de la Socola”. Seminarul din Huși.
După cum reiese din cele amintite mai sus, putem deduce foarte simplu că
școala, cultura și Biserica vor ocupa un loc foarte important în viața și în activitatea lui
Melchisedec, acesta fiind un important promotor și susținător al educației, al culturii și
al Bisericii. El însuși avea să spună mai târziu că „Biserica nóstră națională a fost
nedespărțită de scólă, ca spiritul și sufletul în om, ba încă Biserica a format și întreținut
scóla de a pururea, ca pre un organ de prima necesitate a existențeǐ sale”40, aducând un
elogiu prin aceste cuvinte școlii românești care s-a născut și a crescut în curtea Bisericii.
În însuși Testamentul său, acesta a scris: „Am dorit în viața mea dezvoltarea spre bine a
instituțiunilor religioase din România, ce ni le-au transmis pietatea și râvna strămoșilor
noștri, pentru cultura intelectuală și morală a poporului român”41.
Om polivalent, cu înclinații spre diverse domenii, Melchisedec a arătat aceasta
încă de pe băncile școlii, unde și-a însușit o aleasă cultură și importante capacități
pedagogice, calități pe care le va fructifica în toată viața. Însă, dintre toate domeniile în
care a activat cu râvnă, precum cel politic sau bisericesc, ne vom opri aici asupra
posturii din care a activat vreme de aproximativ 15 ani42, și anume cea de pedagog. Fie
că a fost profesor, inspector, director, scriitor sau slujitor al altarului, Melchisedec a
40 Ibidem, p. 16.
41 Testamentul P.S. Melchisedec, Episcop de Roman, în „Episcopul Melchisedec, calea spre sfințenie”, Editura
Filocalia, Roman, 2018, p. 10.
42 Vasile Vasile, op. cit., p. 126.
16
arătat din orice postură și în orice împrejurare că educația și credința sunt
„fundamentele cultureǐ nóstre naționale”43.
Activitatea didactică și pedagogică a lui Melchisedec începe încă de la finalul
cursului „Seminarului de la Socola”, în anul 1843, când, remarcat fiind de directorul
seminarului, mentorul și protectorul său arhimandritul Filaret Scriban, este promovat în
calitatea de profesor „suplent” la disciplinele Istorie națională, Retorică și Pastorală. În
această calitate, dă dovadă încă de la început de un bun tact didactic, învățând pe
seminariști materiile încredințate cu blândețe și înțelepciune.
La 25 decembrie 1845, pe lângă atribuțiile de profesor, lui Melchisedec i se acordă
și postul de inspector al seminarului, în locul ieromonahului Isaia Teodorescu. Din
această postură de spiritual al seminarului, grea, putem spune, pentru un tânăr
ierodiacon de doar 23 de ani, Melchisedec își arată calitățile de pedagog. Bineînțeles,
această sarcină avea să îl ajute și să îl cizeleze în parcursul său pedagogic și didactic.
Cunoștea cu desăvârșire caracterul și comportamentul fiecărui elev în parte, știind cum
să comunice cu aceștia și cum să se facă plăcut, ajutându-i și îndrumându-i pe calea cea
bună. De asemenea, acesta având o „fire de o mare sensibilitate sufletească” 44, îi ajuta
mereu pe orfani și pe săraci, oferindu-le bani sau orice ajutor îi stătea în putere. Acești
foști elevi care l-au cunoscut și au crecut în jurul lui Melchisedec, au amintit mai târziu
despre acesta: „caracterul său erà nobil, vorba măsurată, privirea dulce; aveà o elocință
convingătoare – acestea erau armele cu cari se impunea atât elevilor buni cari-l
respectau și iubiau, cât și celor răi cari se îndreptau. Bun și amical cu cei buni, aspru și
neînduplicat cu cei răi”45.
Această activitate de profesor și spiritual al Seminarului Veniamin a fost una
temporară, deoarece în 1848, prin purtarea de grijă a mentorului și protectorului său,
Filaret Scriban, Melchisedec pleacă la studii la Kiev, unde stă vreme de 3 ani, timp în
care își desăvârșește studiile teologice și laice.

17
În noiembrie 1851, ieromonahul Melchisedec se întoarce în țară, cu titlul de
„Magistru în teologie și litere” după trei ani de studiu stăruitor, și este numit profesor la
disciplinele Ermineutică, Istorie Bisericească, Studii Biblice și Omiletică 46, cât și
inspector al seminarului din Iași. La Seminarul Veniamin va activa din acest moment în
calitate de profesor și spiritual doar cinci ani, o perioadă scurtă, însă foarte înfloritoare
din punct de vedere didactic, pedagogic și literar, fiind un „bun cunoscător al științelor
ce preda, le preda metodic și însuflețit”47. În acest timp, acesta și-a desfășurat activitatea
cu responsabilitate și dăruire, astfel încât, pe lângă disciplinele la care era titular,
Melchisedec mai preda elevilor limbile ebraică și latină, Teologie Dogmatică, Patrologie,
ba chiar și franceză celor ce voiau să învețe această limbă. Se îngrijea de elevii
sârguincioși, ajutându-i cu bani, cărți și îmbrăcăminte48.
Un episod în care putem vedea o trăsătură mai aspră, dar totuși părintească a lui
Melchisedec, ne povestește Constantin Erbiceanu: „Declar că nàm primit nici o
pedeapsă aspră, afară de două vergi dela Prea Sf. Melhisedec, pentrucă pe când stăteau
profesorii la masă, eu am cântat în secție cu o voce foarte puternică, o cântare de lume,
și Scriban întrebând cine cântă, i sà spus că Erbiceanu cel mic și a zis lui Melhisedec să
mă pedepsească”49
Pentru meritele sale atât pe plan bisericesc cât și pe plan didactic, la
recomandarea lui Filaret Scriban, Melchisedec este hirotesit protosinghel în 6 iunie 1852
de către noul mitropolit al Moldovei, Sofronie Miclescu, iar la 12 ianuarie 1856, este
ridicat la rangul de arhimandrit, de către același mitropolit.
Chemarea sa pedagogică avea să îl despartă curând de seminarul de la Socola,
atât de drag lui, astfel încât, în 1856 este numit director și profesor la Seminarul din
Huși50.
46 Gheorghe Adamescu, Istoria Seminariului „Veniamin” din Iași (1803-1903), Inst. De Arte Grafice „Carol
Göbl”, București, 1904, p. 88-90.
47 Pr. Econ. Gh. Vlad, Episcopul Melchisedec și școalele pentru pregătirea clerului, în „Cronica Romanului”,
XIX, 1942, nr. 5-6, p. 179.

48 Ibidem, p. 9.
49 Constantin Erbiceanu, Viața mea scrisă de mine după cât mi-am putut aduce aminte, Tipărită post-mortem
de Pr. Ilie Teodorescu, Tipografia „Gutenberg”, București, 1913, p. 11.

50 V. A. Urechia, Istoria Scólelor de la 1800-1864, Tomul III, București, 1894, p. 165.
18
În 1851, este votată de către Adunarea obștească a țării, „Legiuirea pentru
organizarea învățăturilor bisericești în Moldova”, lege aprobată de domnitorul
Moldovei Grigore Alexandru Ghica la 7 iulie același an. Prin această lege se dispunea
organizarea a trei tipuri de școli teologice, și anume: școli catehetice, cu durata de doi
ani, acestea fiind mai mult școli pregătitoare pentru seminar, apoi, cursul inferior de
seminar, cu durata de patru ani, și în final, cursul superior de seminar, de asemenea cu
durata de patru ani. În plus, pe lângă această dispoziție, s-a mai dispus înființarea a
două noi seminarii, având cursul inferior, la Roman și la Huși51.
Astfel, în toamna anului 1851, ia ființă, prin grija Episcopului de Huși, Meletie
Istrati, Seminarul din Huși, sub conducerea arhimandritului Veniamin Arhipescu52.
După doar doi ani, este adus la conducerea seminarului, transilvăneanul Nifon
Bălășescu53, cel care a fost primul director al Seminarului central din București.
În 1856, episcopul Meletie, dorind să aducă o schimbare la seminarul de la Huși,
îl cheamă, cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei Sofronie Miclescu, pe
arhimandritul Melchisedec Ștefănescu54, oferindu-i postul de director și profesor al
seminarului. Melchisedec acceptă acest post, și este numit în funcție prin decretul
semnat de domnitorul Grigore Alexandru Ghica, din 5 martie 1856, decret care spunea:
„După propunerea ce ni s-a făcut de Epitropia Seminarului eparhial din Huși, în
privirea funcției de rector la acel seminariu, ce se găsește vacantă și în privirea științelor
cu care ești înzestrat, Domnia Noastră întărim pe cuvioșia ta în arătata funcție în care
vei păși îndată și, povățuit de principiile așezământului și ale programului acelui
seminariu să te sârguiești cu tot zelul a le pune în lucrare, ca să-ți atragi a noastră
mulțumire”55. Din cuvintele acestui decret, putem spune că aleasa cultură și bogatele
cunoștințe pe care Melchisedec le avea, erau cunoscute de însuși domnitorul Moldovei,
51 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 230.
52 Prof. Costin Clit, op. cit., p. 288.
53 Ibidem.
54 Ibidem, p. 289.
55 † Veniamin Pocitan, Din corespondențele lui Melchisedec, în „Buletinul Episcopiei Hușilor”, vol. IX, Huși,
1933, p. 34., apud Vasile Vasile, op. cit., p. 27.

19
care avea așteptări mari de la Melchisedec. Bineînțeles, domnitorul nu a fost dezamăgit,
căci activitatea lui Melchisedec la seminar a fost pe măsura așteptărilor.
La seminarul din Huși, la fel ca și în cel de la Socola, s-a simțit „duhul lui
Melchisedec”56. Prin capacitățile sale administrativ-gospodărești, noul director reușește
să reorganizeze seminarul întru totul. Bugetul seminarului a crescut, astfel încât
profesorii au fost plătiți mai bine și s-a reușit întreținerea unui număr mai mare de
elevi. În urma acestui lucru, a fost nevoie și de mai mult spațiu pentru cazarea
seminariștilor și pentru buna funcționare a activităților didactice și administrative, cât și
pentru a celor extrașcolare. În acest sens, Melchisedec cere de la succesorul episcopului
Meletie, locotenentul de episcop Ghenadie Tripoleos, câteva chilii „și o parte din localul
episcopiei spre a se mări coprinsul seminarului” 57, lucruri pe care le și primește. Astfel,
în urma primirii acestor spații, numărul seminariștilor crește, ajungând la 100, față de
40, cât era înainte. Uniforma școlară, obligatorie pentru seminariști, pentru a-i distinge
de restul elevilor, o noutate pentru acele vremuri, a fost introdusă de Melchisedec 58. De
asemenea, pentru a îmbunătăți starea spirituală a instituției și a elevilor, Melchisedec
aduce ca inspector al seminarului, cu aprobarea episcopului, pe ierodiaconul Climent
Nicolau, „cleric cu studii serioase”59. Mai mult de atât, pentru practica liturgică a
seminariștilor, Melchisedec cere episcopului să pună la dispoziția seminarului Biserica
Sfântul Nicolae, aceasta fiind mai apropiată de seminar decât catedrala episcopală, însă
episcopul refuză. Cel mai probabil, acest refuz vine în urma neînțelegerilor dintre
Calinic Miclescu Hariupoleos, locotenentul de episcop de atunci, care, în martie 1860,
trimite o plângere domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în care spunea că „Melchisedec
tinde să scoată Seminarul de sub oblăduirea Episcopului și nu trimite elevii la catedrala
Episcopiei”60.
La sfârșitul anului 1860, o nouă etapă începe în viața lui Melchisedec, prin
însărcinarea acestuia de către guvern, a conducerii provizorii a eparhiei Hușilor, în

60 Pr. prof. Constantin Mosor, Acțiuni ale Episcopului Melchisedec Ștefănescu pentru promovarea și progresul
învățământului teologic de toate gradele, în Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor, IV, 1992, p. 81.
20
calitate de locotenent de episcop, în locul lui Calinic Miclescu, amintit mai sus. Astfel, la
15 ianuarie 1861, Melchisedec fiind încă arhimandrit, preia cârmuirea eparhiei. Acesta
va fi hirotonit arhiereu, conform obiceiului luând titlul „Tripoleos”, „vechi scaun
eparhial de sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol” 61, slujba de hirotonie având
loc la catedrala mitropolitană din Iași, la data de 30 decembrie 1862. Melchisedec va
păstori la Huși aproape patru ani, până la 17 noiembrie 1864.
Având așadar și această nouă slujire de locotenent de episcop, Melchisedec nu a
renunțat la calitatea de profesor, continuând să învețe elevii cu aceeași dăruire și
pricepere, ba mai mult, în decursul celor aproape patru ani cât a fost în fruntea
Episcopiei de Huși, seminarul a cunoscut cea mai înfloritoare perioadă a sa.
Activitatea didactică a lui Melchisedec avea să se încheie la sfârșitul anului 1864,
atunci când Biserica lui Hristos avea să îl cheme la o slujire mai înaltă, fiind numit
locotenent de episcop iar mai apoi episcop titular la nou înființata eparhie a Dunării de
Jos. Amintirea lui Melchisedec ca profesor, a rămas în memoria colectivă, spunându-se
despre acesta că a fost cel care „cu intuiția și limpezimea minții sale cu experiența și
cultura sa, cu devotamentul său total față de cauza și binele Bisericii, a fost unul din acei
rari bărbați ce au văzut în școlile pentru pregătirea clerului acel climat, acel mediu, acea
pepinieră care asigură viitorul, bunul mers, propășirea Bisericii și a Patriei”62.
2.2. Melchisedec, ctitor de instituții
2.2.1. Seminarul din Ismail.
În 1856, în urma Tratatului de Pace de la Paris, Rusia a fost obligată să restituie
Moldovei trei județe de peste Prut, din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail și Bolgrad, rupte
din componența Moldovei în 1812. Având în vedere faptul că acea parte a țării fusese
un răstimp atât de lung sub ocupație străină, înființarea unei școli catehetice și a unui

62 Pr. prof. Constantin Mosor, art. cit., p. 81.
21
scaun episcopal era de o importanță deosebită, deoarece, poporul român pierduse
sentimentul patriotic și naționalist, iar cu ajutorul Bisericii și al slujitorilor ei acea
regiune putea fi din nou românizată. În acest sens, ministrul cultelor, justiției și
instrucției din acea perioadă, Nicolae Kretzulescu, scria într-un raport către Consiliul de
miniștri: „Considerând nevoia de-a se româniza neîncetat și pe toată ziua biserica
Basarabiei, lucru ce nu se poate dobândi de cât prin directă și națională conducere și
priveghere a intereselor naționale și spirituale ale bisericii din acea parte; având în
vedere, că buna stare morală, religioasă și naționalizarea unor districte, ca cele în
chestiune, sunt motive, cari impun unui guvernământ național datoria de-a nu ezita
între ele și spiritul de economie ce mai strânsă, căci cheltuiala normală de una, sau două
sute mai mult de cât pe trecut este mică în comparare cu câștigul național și moral ale
districtelor anexate”63.
Astfel, la 1 mai 1857, Mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu, înființează la
Ismail o școală catehetică, la conducerea acesteia fiind protosinghelul Teoctist Scriban,
fost profesor al seminarului de la Socola, școala având „curs primar și secundar, lecțiile
se țineau atât în românește cât și în rusește, iar elevii erau externi”64.
La 30 decembrie 1864, Melchisedec este numit locotenent de episcop la nou
înființata episcopie a Dunării de Jos. Aici, ca și la Huși, acesta își va pune amprenta, în
duhul proverbului care spune că „omul sfințește locul”. Chiar dacă Melchisedec nu a
mai activat ca profesor de la plecarea sa de la Huși, va continua la Ismail să susțină
educația prin toate puterile sale. În acest sens, prin mijlocirea lui Melchisedec, școala
catehetică, care funcționase șapte ani, este transformată în Seminar, prin decretul nr.
1597 din 14 noiembrie 1864, dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Nou organizatul
seminar, sub atenta administrare a lui Melchisedec, începe să înflorească. Era așezat
aproape de centrul orașului, într-o clădire donată de către o familie de buni creștini,
Evdochia și Floru Juravlev, care în vremurile dinainte fusese han, iar mai apoi, în
timpul războiului Crimeii (1855-1856) avusese rol de spital65. Având în vedere istoria
63 Iordan Bucă, Seminarul din Ismail, în „Cultura Poporului”, VII, 1927, nr. 188, p. 1.
64 Ibidem.
65 Ibidem.
22
tristă a regiunii, era de așteptat ca elevii și poporul să nu cunoască limba română. Doar
un singur elev, Atanasie Bour, viitor protopop, vorbea limba română. Astfel,
Melchisedec a adus din țară profesori buni, pentru ca elevii să poată învăța româna, iar
mai apoi, a selectat pe cei mai buni dintre absolvenții seminarului pentru a rămâne
profesori acolo.
Unul dintre elevii care a rămas profesor la Seminarul din Ismail, Moise N. Pacu,
relatează despre importanța înființării eparhiei și a seminarului, în acele vremuri
tulburi: „Existența Episcopiei Dunării de Jos și seminarul respectiv din Ismail a
contribuit mult la redeșteptarea și răspândirea sentimentelor românismului în
Basarabia și la ridicarea prestigiului statului român în acea parte. Mai în fiecare sat din
Basarabia sudică, ce găsea câte un preot crescut în seminarul din Ismail și exercitat în
practica bisericească la episcopia de acolo”66. La Dunărea de Jos, Melchisedec a fost un
„promotor al unității românilor dincolo de sensibilitățile provinciale, iar pe de altă parte
„profetul” dăinuirii comuniunii ortodoxe și românești în ciuda modificărilor teritoriale
nedrepte survenite în timp”67. Tot Moise N. Pacu rememorează foarte frumos cum
Melchisedec, „în rasa de șiac, cu bastonașul în mână, urmat doar de câte un diacon” 68,
mergea la seminar în mijlocul elevilor, „scoteau apă și udau florile și pomii împreună!
Și apoi la apus de soare se despărțeau cu o adevărată dragoste creștinească și
românească: cel dintăi rămânând cu bucuria părintelui ce miluiește și blagoslovește,
ceilalți ca mielușeii sburdalnici ai primăverii plecând îndestulați de toate bunătățile
trupești și sufletești. În chipul acesta a avut Episcopul Melchisedec posibilitatea să
valorifice atâtea elemente bune din rândurile tinerimii, care mai târziu au fost fala
societății românești”69.
În 1878, după dobândirea Independenței de stat a României, prin Tratatul de la
Berlin, țara noastră pierde abuziv cele trei județe din sudul Basarabiei 70, câștigate
anterior în urma Tratatului de Pace de la Paris, când Rusia a fost obligată să retrocedeze
66 Pr. Econ. Gh. Vlad, art. cit., p. 180.

67 † Arhiereu-Vicar dr. Casian Gălățeanu, Episcopul Melchisedec, o călăuză mereu actuală în Biserica noastră, în
Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor, IV, 1992, p. 50.
69 Ibidem, p. 181.
23
României aceste trei județe, Cahul, Ismail și Bolgrad. Acestea trec din nou în
componența Rusiei, iar sediul Episcopiei Dunării de Jos este nevoit a se muta la Galați,
care se afla „atunci în județul Tulcea, care, împreună cu județul Constanța, au revenit la
patria mamă”71.
Astfel, în octombrie 1878, Melchisedec pornește totul de la zero, la Galați nefiind
nici catedrală, nici reședință episcopală, nici seminar. Așadar, începe construirea unei
catedrale și închiriază câteva case, în centrul orașului, pentru a organiza acolo reședința
episcopală și un seminar, care ulterior îi va purta numele 72. Considerând importantă
buna educație a viitorilor slujitori ai altarelor, „episcopul Melchisedec a acordat o
deosebită atenție Seminarului, pe seama căruia a numit cadre didactice bine
pregătite”73.
Din nou, Biserica lui Hristos avea să îl cheme la altă ascultare, astfel, la 22
februarie 1879, Melchisedec Ștefănescu este ales de către Sfântul Sinod, în unanimitate
de voturi, episcop al Romanului, scaunul fiind vacant în urma trecerii la cele veșnice a
episcopului Isaia Vicol, la 20 iunie 1878. De la decesul acestuia și până la alegerea lui
Melchisedec, eparhia a fost condusă de către locotenentul de episcop Calist Băcăuanul.
2.2.2. Seminarul din Roman
Istoria Seminarului din Roman începe odată cu „Legiuirea pentru organizarea
învățăturilor bisericești în Moldova”74, din 1851, despre care am vorbit mai sus. Cu toate
că ar fi trebuit să fie înființat, conform legii, în 1851, precum cel din Huși, Seminarul din
Roman ia ființă abia la 1 septembrie 1858, în timpul păstoririi locotenentului de episcop
Nectarie Hermeziu. Primul director al Seminarului, a fost preotul Dimitrie Matcaș,
„unul din preoții de elită ai vremii sale”75, coleg al lui Melchisedec în Divanul Ad-hoc76.

72 Ibidem, p. 257.
73 Ibidem.
74 Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 230.
75 Ibidem.
24
Ajuns la Roman, în 1879, Melchisedec descoperă Centrul eparhial într-o stare
dezolantă. La fel și seminarul, „care funcționa în condiții improprii prin case
insalubre”77, care fuseseră înainte loc de han pentru călători78. Despre atmosfera din
Seminar din acea vreme și despre elevii acestuia, relatează academicianul Simion
Mehedinți, fost elev al acestei școli: „băetani, de 14-15 ani, erau lăsați de părinții lor în
gazdă pe la marginea orașului (în case de muncitori cu ziua ori de meseriași) cu plată
de doi lei pe lună, pentru adăpost, iar hrana și cele de trebuință se aduceau tot din sat.
Săcușorul de făină era temeiul învățăturii. – În eparhia Romanului, nefiind încă
drumuri de fier *...+ seminariștii din Moldova-de-jos aduceau pe cai, merindele de
trebuință. Unii veneau cale de poște, pe jos, ca să învețe „carte” la Roman... Câtă carte
învățau, pregătindu-și singuri masa de toate zilele – când aveau cu ce – și trăind câte
cinci – șase, clae peste grămadă, în câte o cocioabă de mahala, este lesne de închipuit”79.
Văzând Melchisedec acestea, începe o adevărată luptă, pentru a ridica seminarul
la nivelul la care ar trebui să fie o școală pentru viitorii slujitori ai altarelor, pe care
Melchisedec îi îndemna: „In chaosul de tot felul de ideǐ destrabalate ce aŭ năpădit pe
țéra nóstră, fițǐ voǐ păzitoriǐ ordineǐ și aǐ cumințieǐ româneșcǐ, și acésta vĕ va ridica fórte
mult în opiniunea ómenilor de bine”80. Având o aleasă experiență atât ca profesor, cât și
ca director de școală teologică, și fiind școlit în afara granițelor țării, Melchisedec
cunoștea în profunzime nevoile și lipsurile pe care le avea școala românească, în special
cea teologică, din acele timpuri.
Seminarul din Roman, încă de la înființare, nu avea un loc propriu stabil, ci
funcționase la început în niște case închiriate de la căminarul Gheorghe Petrovici, „apoi
timp de peste 22 de ani a funcționat lângă Biserica Precista Mică”81. Astfel, primul
demers pe care îl face Melchisedec pentru seminar și bunul mers al acestuia este să
mijlocească la Ministerul Cultelor, pentru obținerea de fonduri, spre a se construi o

79 Simion Mehedinți, Episcopul Melchisedec ca educator, în vol. „Melchisedec. Zugrăvit de câțiva dintre
ucenicii săi”, Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica – Ilfov, 1939, p. 157.

80 Enciclica Sântuluǐ Sinodŭ, în „Biserica Orthodoxă Română”, VII, 1883, nr. 7, p. 460.
81 Pr. Nicolae Dragomir, Episcopul Melchisedec și Seminarul din Roman, în „Cronica Romanului”, XIX, 1942,
nr. 5-6, p. 202.

25
nouă clădire, la standardele și exigențele lui Melchisedec. Dar până la construcția unui
nou local mai avea să treacă ceva vreme. Între timp, în 1883, Melchisedec cumpără o
casă în apropierea Centrului Eparhial, spre a putea fi cazați un număr mai mare de
seminariști, deoarece, la venirea sa la Roman, seminarul avea un număr de 117 elevi
externi și doar 40 interni82. Bineînțeles, cele mai bune rezultate la învățătură le aveau cei
interni, „fiind privegheați mai de aproape și mai bine disciplinați” 83. Cu privire la cei
externi, Melchisedec dispune conducerii seminarului să îi anunțe că „nu vor fi hirotoniți
preoți dacă nu vor fi interni, adică sub privegherea pedagogică de aproape”84. Mai mult
de atât, în 1884, Sfântul Sinod elaborează un nou regulament al seminarelor, prin care
se dispune ca elevii externi să nu mai fie acceptați în seminar.
În mai 1883, la insistențele episcopului Melchisedec, Consiliul de Miniștri aprobă
cumpărarea unui teren de 10.067 de m2, având construite și câteva case85, pe care urma
să se ridice o nouă clădire pentru seminar. Astfel, s-a constituit un comitet de
construcție, în frunte cu Melchisedec, având un buget de 132.000 lei. În decurs de mai
puțin de un an, s-a construit o nouă clădire, cu un etaj, „ce înaintează spre răsărit
deoparte și de alta față de clădirea veche *...+ cu încăperi numai pentru 60 de elevi, câți
se cereau pentru Eparhia Romanului”86. La 23 aprilie 1884, în ziua de prăznuire a
Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, are loc ceremonia de
ianugurare a noului seminar, la care a luat parte și Ministrul Cultelor.
De atunci, Seminarul din Roman a purtat numele Sfântului Gheorghe, până în
anul 2012, când, prin purtarea de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, pe atunci
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, seminarul a primit numele de
„Episcop Melchisedec”, în memoria marelui ierarh romașcan, ctitorul și binefăcătorul
acestei instituții.
În 1885, tot la insistențele lui Melchisedec, a fost aprobat un buget de 32.000 de
lei, cu ajutorul căruia au avut loc noi renovări. După doar un an, în 1886, dorindu-se

83 Pr. Nicolae Dragomir, art. cit., p. 203.
84 Ibidem, p. 203.
85 Ibidem.
86 Ibidem, p. 204.
26
mărirea capacității seminarului, se constituie un nou comitet de construcție avându-l
președinte pe Melchisedec. Astfel, se ia hotărârea construcției unui nou corp, în partea
din față, „cu o frumoasă boltă, din cărămidă aparentă, având un stil arhitectonic
deosebit de frumos, cu 4 săli noi de clase și două mari dormitoare” 87, mărindu-se astfel
capcitatea la 150 de elevi88. Noul ansamblu a fost inaugurat în 1887, iar „cât a stăruit
Melchisedec, pentru ridicarea noului local al seminarului, numai el și Dumnezeu știe89.
Pentru buna desfășurare a activităților didactice, și pentru ca cei ce vor ieși de pe
băncile seminarului să aibă cele mai bune și sănătoase cunoștințe, Melchisedec a stăruit
ca profesorii să fie oameni aleși, cu pregătire aleasă și înaltă ținută morală, mai ales
directorul, care trebuia „să fie un urmaș al sfinților, dacă nu al Celui care zîsese: <<lăsați
copiii să vină la mine>>”90. Un nou element, introdus de Melchisedec, la fel ca și la Huși,
a fost uniforma, considerând că viitorii preoți, seminariștii, trebuiau să fie diferiți de
mulțime, dar să ia aminte că „nu haina face pe preot, dar, în oarecare măsură, ea îl
poate păzi și-l obligă să calce ca <<preot>>”91. De asemenea, Melchisedec a donat
seminarului cărți din diverse domenii, pentru a se constitui o bibliotecă, iar elevii, „în
vacanția de Crăciun și de Paști, cei care nu se duceau acasă răscoleau acele dulapuri” 92.
Pe lângă zidirea clădirilor seminarului, Melchisedec s-a îngrijit și de zidirea
cunoștințelor și sufletelor seminariștilor. Astfel, s-a introdus cititul cu rândul, în timpul
meselor, ca în mănăstiri. Această practică îi ajuta pe elevi nu doar să învețe lucruri noi,
ci „era un mijloc de a deprinde pe tineri cu o vorbire lămurită și ceva mai nuanțată, așa
cum se cere celui ce va trebui să țină cuvântări în biserică”93.
Melchisedec era foarte implicat în viața de zi cu zi a seminarului, și în special a
seminariștilor, pe care îi vizita destul de des, dacă nu chiar zilnic 94. În aceste vizite, se
interesa cu o iubire părintească de activitatea din seminar, stătea de vorbă cu profesorii
87 Ibidem, pp. 204-205.

88 Ibidem, p. 205.
89 † dr. Veniamin Pocitan Ploeșteanu, Amintiri despre Episcopul Melchisedec, în „Cronica Romanului”, XIX,
1942, nr. 5-6, p. 170.

90 Simion Mehedinți, op. cit., p. 158-159.
91 Ibidem, p. 159.
92 Ibidem, p. 160.
93 Ibidem, pp. 159-160.
27
și cu elevii, povățuindu-i și încurajându-i. Pe elevi îi ajuta și cu bani, și cu vorba bună,
învățându-i să iubească Biserica.
Iată cum îl prezintă pe Melchisedec un fost elev al Seminarului din Roman: „El a
luptat întotdeauna cu energie tinerească pentru ajutorarea și ridicarea tineretului
studios; a muncit ca o albină harnică, la întunerec, ascunzându-se de lume și evitând
sgomotul și laudele”95.
2.2.3. Facultatea de Teologie din București
O importantă contribuție în consolidarea învățământului teologic superior
românesc a avut-o luminatul ierarh Melchisedec Ștefănescu, fiind preocupat la un nivel
înalt de procesul de învățământ și de evoluția școlii românești. În concepția sa, școala
avea importantul rol, printre altele, de a instrui tinerii și de a le forma o ținută morală
exemplară.
Având o bogată experiență didactică și pedagogică, datorită activității sale ca
profesor și director la seminarele de la Iași și Huși, Melchisedec a fost solicitat în 1860,
de către Ministerul Cultelor din Moldova, să întocmească o programă școlară, pentru
prima Facultate de Teologie, care urma să se deschidă în cadrul Universității din Iași.
Facultatea își deschide porțile la 26 octombrie 1860, însă, având doar doi profesori, pe
arhiereii Filaret Scriban și Vladimir Suhopan, și puțini studenți, nu funcționează decât
până în toamna anului 1864: „Deși a funcționat numai patru ani, în condiții vitrege,
Facultatea de teologie din Iași reprezintă o etapă însemnată în evoluția învățământului
teologic în Biserica noastră”96.
După închiderea Facultății de Teologie din Iași, au existat numeroase încercări în
vederea înființării uneia la București. Astfel, în ședința din 14 iulie 1867, Sfântul Sinod
formează o comisie, pentru elaborarea unui proiect de lege privind înființarea unei noi
Facultăți Teologice la București, în fruntea căreia a fost numit Melchisedec. Acest
95 Gh. Porcescu, Amintirile unui fost seminarist despre Episcopul Melchisedec, în „Cronica Romanului”, XIX,
1942, nr. 5-6, p. 191.
28
proiect de lege, primul de acest gen din țara noastră, a fost înaintat spre aprobare, la
data de 10 august 1867. Fără a nega aportul adus de membrii comisiei la elaborarea
acestui proiect, trebuie să subliniem faptul că Melchisedec a fost autorul principal al
acestuia, datorită experienței sale în domeniul învățământului teologic, mult mai vastă
decât a celorlalți. Această afirmație o putem susține prin faptul că semnătura
episcopului se regăsește pe ultima pagină a documentului. Din cauza tensiunilor care
existau atunci în Biserica română, datorate luptei pentru canonicitate, și a altor factori,
acest proiect nu s-a materializat, dar nu a fost abandonat, făcându-se în continuare
demersuri în vederea aprobării lui, „pentru că numai o instituție superioară de
învățământ teologic <<putea prepara în țară profesorii trebuitori pentru Seminarii și pe
viitorii membri ai înaltului cler>>”97.
Stăruințele depuse de-a lungul timpului de conducerea Bisericii, în frunte cu
episcopul Melchisedec, nu au fost zadarnice, întrucât la data de 12 noiembrie 1881,
Facultatea de Teologie din București își deschide în sfârșit porțile.
Sperând la un ajutor din partea Statului, în vederea bunei funcționări a noii
facultăți, Sfântul Sinod, a reluat în ședințele din anul 1882, discuțiile cu privire la
punerea bazei juridice legale a instituției. Unul dintre cei ce au prezentat soluții în
aceste ședințe, a fost Melchisedec, care era de părere că studenții trebuie instruiți pe
teritoriul țării noastre: „Nu este demnŭ de Regatul orthodoxŭ al Românieǐ și de Biserica
luǐ autocefală, ca acéstă stare tristă a învĕțĕmĕntuluǐ theologicŭ să maǐ continue; ca
tineriǐ, doritorǐ de acest înalt studiŭ, să nuʼl pótă face în țéra lor, și să âmble căutânduʼlŭ
prin alte țéri”98. Tot atunci, Melchisedec exprimă necesitatea unei instituții superioare
teologice, pentru formarea culturii clerului român, și arată statornicia pe care Biserica a
avut-o în acest sens, până în acel moment. În cuvântarea sa, Melchisedec, în numele
Sfântului Sinod, roagă pe Mitropolitul-primat să mijlocească la guvern asupra
dorințelor Sinodului, precum: transformarea Seminarului Statului în Facultate de

98 Episcopŭ Melchisedek, Facultatea de Teologie, în „Biserica Orthodoxă Română”, VII, 1883, nr. 1, p. 8.
29
Teologie, construirea unei biserici în cadrul facultății, întreținerea unui număr de cel
puțin 40 de studenți, etc99.
Încă de dinainte ca Facultatea să își înceapă activitatea, mulți tineri români,
inclusiv din afara granițelor țării, s-au arătat interesați de a urma cursurile noii instituții.
Mai mult de atât, mai mulți profesori s-au oferit să țină cursuri gratis, până ce problema
bugetului va fi rezolvată.
Însă, după doar un an și câteva luni, din cauză că facultatea nu era susținută din
bugetul statului, și din cauza greutăților prin care trecea, neavând măcar local propriu,
cursurile „se țineaŭ nóptea întruna din salele dela Universitate, când ea era deșértă; căcǐ
ḑiua era ocupată de alte cursurı universitare”100, facultatea se va închide, în ianuarie
1883.
În urma închiderii facultății din ianuarie 1883, s-a iscat o întristare colectivă atât
în rândul Bisericii, cât și în rândul profesorilor și studenților, aceștia fiind nemulțumiți
de închiderea instituției, înaintând scrisori și articole în presă, militând pentru
redeschiderea facultății. Astfel, această luptă și nemulțumire generală a oamenilor
bisericii nu a fost zadarnică, deoarece, facultatea își va relua activitatea la 4 noiembrie
1884, cu finanțare de la bugetul statului101. Cu privire la redeschiderea facultății, putem
afirma că Melchisedec a avut un rol important, deoarece, în ședința Sfântului Sinod din
8 iunie 1884, fiindu-i solicitat ajutorul, acesta a spus: „și noi acum, când avem ocazia a
înființa Facultatea de Teologie, trebuie să ne deschidem bine ochii și să fim cu mare
băgare de seamă, căci dacă nu vom face bine ce facem acum, în loc să aducem foloase
Bisericii, îi vom aduce daune, și vă asigur că dacă nu vom proceda cu înțelepciune, nu
vom face nimic solid”102, arătând că pentru a funcționa în parametri optimi, facultatea
are nevoie de o conducere bună și de profesori buni.
Osteneala și perseverența episcopului Melchisedec și a celorlalți membri ai
Sfântului Sinod în cauza facultății de teologie au dat roade în cele din urmă, facultatea
99 Ibidem, p. 9.
100 Ibidem, p. 8.
30
dezvoltându-se frumos, în scurt timp devenind un important centru teologic, de pe
băncile sale ieșind generații de teologi cu bogate și sănătoase cunoștințe.
Dragostea pentru educație și cultură a lui Melchisedec se poate deduce foarte
ușor din cele prezentate mai sus, acesta dedicându-și ani întregi din viață pentru
propășirea spirituală și materială a învățământului românesc, în special cel teologic,
făcând o paralelă foarte frumoasă între educație și Taina Sfântului Botez: „Eu cred, că
nu tărḑiu învățătura de prìn scóle va ajunge a fi privită în poporul nostru ca botezul.
Precum nu póte să fie cineva chreștin fără a fi botezat, tot așa nu se va crede cineva om
întreg și deplin format, dacă nu va fi învățat maǐ mult saŭ maǐ puțin în vre-o scólă”103.
Melchisedec a dorit dezvoltarea clerului și a culturii teologice chiar și după moartea sa,
scriind în Testamentul său că „1000 (Una mie) lei se va da anual unui student Român, ce
va avea dorința să studieze Teologia în Academia din Kiev, și pre care îl vor alege
Epitropii dintre cei mai buni seminariști Români din țară”104. Putem încheia prin a
spune că episcopul Melchisedec, a slujit cauzei de dezvoltare a educației românești, cu
timp și fără timp.
2.3. Activitatea literară
2.3.1. Tezaurul liturgic, istoric și didactic
De-a lungul acestei cercetări, nu putem trece peste aportul adus culturii române
de către unul dintre cei mai luminați ierarhi ai secolului al XIX-lea, Melchisedec
Ștefănescu. Monah de vocație, pasionat al istoriei naționale, cadru didactic, preocupat
de bunul mers al școlilor teologice și de păstorirea credincioșilor, devine de-a lungul
timpului unul dintre marii oameni, care au lăsat culturii noastre, dar și Bisericii, o
imensă operă scrisă, ce stârnește interesul cercetătorilor și astăzi, la 130 de ani de la
trecerea sa la cele veșnice. A fost un deschizător de drumuri în multe discipline din

104 Testamentul P.S. Melchisedec, Episcop de Roman, op. cit., p. 12.
31
teologia ortodoxă română, opera sa impresionantă cunoscând numeroase reeditări,
unele dintre ele rămânând de referință, fiind utilizate mulți ani în școlile teologice.
Școala teologică românească se afla la început de drum pe la jumătatea secolului al XIX-
lea: „Nu existau manuale, profesorii erau școliți la Academii sau Universități din afara
granițelor Principatelor, fiind adesea prea tributari unor sisteme de gândire străine de
spiritul românesc; despre planuri de învățământ, programe școlare și alte exigențe
tehnice didactice și pedagogice, nu se putea vorbi încă” 105. Tinerii care optau în acele
vremuri pentru o școală teologică, resimțeau aceste lipsuri și aveau de suferit din cauza
lor. Noul sistem de învățământ se confrunta cu numeroase deficiențe, iar pe lângă toate
acestea, se pierduse și vechea formă de ucenicie, prin care cei aflați la început de drum
studiau în mănăstiri de tradiție, învățând de la monahii mai bătrâni, trăitori și
cunoscători ai învățăturii de credință.
Director al seminarului de la Huși, Melchisedec traduce, în anul 1858 Psaltirea,
fiind dezamăgit că oamenii s-au îndepărtat de cuvântul lui Dumnezeu. Tot el este de
părere că limbajul folosit în cărțile bisericești „e asemenea câmpiei din viziunea
profetului Ezechil - <<plină de oase moarte>>”106. Desigur că traducerea are unele
imperfecțiuni, dar cu toate acestea este superioară celei aflate astăzi în uzul bisericii.
Psaltirea pe care arhimandritul a tradus-o, a rămas netipărită, dar s-a păstrat în trei
exemplare manuscrise. Pe timpul păstoririi la Roman a lui Melchisedec Ștefănescu, s-a
citit în catedrala Episcopiei Psaltirea tradusă de el.
Oratoriul a fost scris de Melchisedec la cererea domnitorului Carol I, care l-a
ajutat să își și publice lucrarea în anul 1869. Conținutul divers al Oratoriului sporește
gradul de interes, dar și cel de utilitate. În capitolele I, II și IV, sunt cuprinse rugăciunile
necesare în viața credincioșilor: cele de seară, de dimineață, rugăciunile de dinaintea
Sfintei Împărtășanii, rugăciunile mesei etc. În capitolul al III-lea ne este redată rânduiala
Proscomidiei și textul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur. Capitolul V este de fapt
un catehism ce cuprinde învățături morale despre virtuțile pe care un bun creștin ar
105 Pr. dr. Lucian Petroaia, Contribuția Episcopului Melchisedec Ștefănescu la îmbogățirea tezaurului liturgic
românesc, în Teologie și Educație la Dunărea de Jos, vol. IX, 2010, p. 402.
32
trebui să le împlinească. În capitolul VI sunt prezentate momente importante din viața
Neamului și a Bisericii noastre. Apariția lucrării a fost întâmpinată de numeroase critici,
unii neputând tolera faptul că un episcop a tipărit cu litere latine o carte de rugăciuni,
iar alții erau împotriva revizuirii limbii cărților bisericești pe care Melchisedec a făcut-o.
În anul 1873, Melchisedec traduce din limba rusă Evhologiile, lucrare ce cuprinde
21 de rugăciuni și trei Tedeumuri: cel de la Anul Nou, Tedeumul de mulțumire și cel de
la începerea anului școlar. Scrierea aceasta aduce câteva elemente de noutate în
rânduiala bisericească, datorită faptului că în conținutul său se regăseau câteva
rugăciuni ce nu existau până atunci în limba română.
În ședința din data de 3 noiembrie 1876, Sfântul Sinod aprobă tipărirea lucrării
Carte de Tedeumuri, însă acest lucru nu se concretizează, din cauza neînțelegerilor ce au
existat între membri, cu privire la caracterele cu care ar fi trebuit să se tipărească,
chirilice sau latine. Scrierea cuprinde șapte Tedeumuri, pe care Melchisedec le-a luat
din cărți rusești și grecești.
„La cererea credincioșilor români aflați dincolo de hotarele țării a tradus Acatistul
Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în anul 1887”107. În anul 1888,
moaștele Sfintei Parascheva de la Iași rămân intacte, în urma unui incendiu devastator.
Fiind profund impresionat de cele întâmplate, Melchisedec a alcătuit și descris Minunile
și viața Prea Cuvioasei Paraschiva și istoricul sfintelor ei moaște.
În primii ani ca episcop la Ismail, traduce din limba rusă scrierea ce purta
denumirea de Liturgiar, in manuscris.
Melchisedec Ștefănescu a fost și este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți
ai teologiei și Bisericii Ortodoxe Române din secolul al XIX-lea. A tradus numeroase
cărți teologice, munca sa, încă din fragedă tinerețe, lăsând spre dăinuirea întru
eternitate a unei adevărate comori liturgice. Îndelungata sa păstorire ca episcop a fost
plină de dinamism, ,,desfășurată pe tărâm gospodăresc, pastoral și, cu deosebire, pe
plan teologic și cultural bisericesc”108.
107 Pr. Constantin Leonte, Opera Teologică a Episcopului Melchisedec Ștefănescu, în Cronica Episcopiei
Romanului și Hușilor, IV, 1992, p. 75.
108 Ibidem, p. 73.
33
Este și unul dintre truditorii vastului tărâm al istoriei din cea de-a doua jumătate
a secolului al XIX-lea. Provenind din mediul sacru al spiritualității ortodoxe, a fost
preocupat, printre multe altele și de domeniul vast al istoriei, în special de istoria
Bisericii, fiind unul din modeștii soldați de jertfă, după cum însuși marele Nicolae Iorga îl
numea. Este unul dintre acei istorici modești care au contribuit la înaintarea
istoriografiei noastre. Fără implicata lui activitate nu am fi putut cunoaște acum
anumite aspecte ale propriei noastre istorii. Ilustrul ierarh are o contribuție destul de
importantă în acest domeniu, fapt pentru care a fost extrem de apreciat în epocă, dar cu
toate acestea el a rămas necunoscut oarecum în afara mediului său bisericesc. El
considera că între religie și știință există o strânsă legătură și că cele două nu pot fi
despărțite, legătura fiind similară cu cea dintre corp și suflet. Fiind un om al bisericii, el
privește desfășurarea istoriei într-un mod cursiv, ce are ca început Geneza, iar ca sfârșit
Apocalipsa. Biserica are un rol deosebit în evoluția istoriei, totul desfășurându-se sub
semnul Divinității. Acest lucru îl putem observa în unul din manuscrisele sale, aflat la
biblioteca Academiei, intitulat Istoria Universală. Istoria statului nostru este și istoria
Bisericii Ortodoxe Române, cele două instituții îmbinându-se și având aceleași etape de
dezvoltare.
În anul 1869 apare Cronica Hușilor și a episcopiei cu asemenea numire, lucrare cu o
mare însemnătate istorică în acele vremuri când hrisoavele și documentele erau scrise în
limba slavonă și nu puteau fi utilizate decât de cunoscătorii acesteia. În prefața Cronicii,
Melchisedec ne prezintă rolul bisericii noastre de-a lungul timpului: „Biserica română
în adevăr, merită dulcele epitaf de Mamă a Românilor. Ea ne-a nutrit spiritualmente,
ne-a înzestrat cu o mare zestre națională, în domeniile ce ni le-a conservat ca un depozit
sacru”109. În introducere scrie despre originea orașului Huși și face o prezentare, în
vederea creionării stării generale a acestuia. Partea a doua cuprinde un tip de dicționar
istoric, în care sunt expuse denumirile de funcții pe care le aveau în vechime oamenii
statului. Voluminoasa lucrare este un adevărat izvor de hrisoave și documente.
109Theodor Ciuntu, Melchisedec ca istoric și arheolog, în vol. „Melchisedec. Zugrăvit de câțiva dintre
ucenicii săi”, Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica – Ilfov, 1939, p. 184.
34
În anul 1871, acesta publică lucrarea Lipovenismul, adică schismaticii sau rascolnicii
și ereticii ruși, studiind în prima parte a cărții apariția, dar și răspândirea lipovenilor în
țara noastră. În a doua parte, conturează ereziile cultelor neoprotestante din Rusia
timpurilor îndepărtate. Acesta arată faptul că lipovenii au emigrat pe teritoriul țării
noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea, scrierea putând fi încadrată într-una dintre
problemele importante de istorie bisericească, având o contribuție semnificativă la
clasificarea problemei lipovenilor.
O altă operă însemnată a lui Melchisedec este Cronica Romanului și a Episcopiei din
Roman, apărută în anul 1874. Aici ne este prezentată originea orașului, date istorice cu
privire la Episcopie, dar și starea socială și comercială de atunci. Valoroasa lucrare
cuprinde două părți și este elaborată cu ajutorul documentelor din arhiva Episcopiei
din Roman. Tot în cadrul acestei lucrări, acesta „abordează și chestiunea jurisdicției
asupra Bisericii din Țara Românească și Moldova, susținând că în secolul al XV-lea
Biserica Moldovei a fost sub jurisdicția celei a Ohridei”110.
În anul 1882 este publicată lucrarea Relațiuni istorice despre Țările Române din epoca
de la finele veacului al XVI-lea și începutul celui de al XVIII-lea. Aceasta constituie o
prezentare a operei profesorului Ivan Malișevski de la Kiev, cu privire la patriarhul
Meletie Pigas al Alexandriei. Melchisedec Ștefănescu susține aici adevărul despre
pătrunderea creștinismului în România, prin intermediul misionarilor latini și greci,
încă din timpul colonizării Daciei. „Întreaga lucrare nu este altceva decât o istorie a
raporturilor româno-grecești în epoca respectivă”111. Tot în anul 1882 publică o
monografie consacrată unui contemporan, bun prieten de al său, intitulată Biografia
Sfințitului Dionisie Romano, episcopul Buzăului. Autorul își începe lucrarea, aruncând o
privire generală către starea clerului din Muntenia și Moldova de la începutul secolului
al XIX-lea, după care prezintă viața lui Dionisie Romano, originar din Siliștea Sibiului,
evidențiind, printre multe altele, calitatea sa de bun predicator și de cunoscător al limbii
franceze, din care a tradus câteva lucrări.
110Drd. Constantin Mosor, art. cit., p. 342.

111Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Melchisedec Ștefănescu, istoric bisericesc, în Cronica Episcopiei Romanului
și Hușilor, IV, 1992, p. 70.
35
Altă lucrare a sa apărută în anul 1883, rezultată în urma unor vizite la mănăstirile
din nordul Moldovei, intitulată O vizită la câteva mănăstiri și biserici antice din Bucovina,
este scrisă cu ajutorul binevoinței mitropolitului Bucovinei, Silvestru Morariu
Andrievici. La finalul lucrării, Melchisedec Ștefănescu, face o propunere Academiei
Române, în vederea creării unei campanii de evaluare și studiere a unor vechi
monumente religioase din ținuturile țării noastre.
Ca membru al Sfântului Sinod, Melchisedec primește sarcina de a redacta o
enciclică, în vederea opririi tulburărilor create de unii oameni politici în perioada de
organizare canonică a Bisericii Ortodoxe Române, prin care demonstrează că Sinodul a
fost întotdeauna preocupat de îmbunătățire a vieții materiale ale clericilor. Lucrarea
apărută după acest episod, poartă denumirea de Enciclica Sfântului Sinod din 1883.
În Biografia mitropolitului Grigorie Țambalac, dupre Izvoarele românești și rusești,
publicată în anul 1884, Melchisedec scrie despre viața lui Grigorie Țambalac, trimisul
patriarhiei ecumenice în anul 1401 în Moldova, devenit ulterior mitropolit al Kievului,
în vederea prezentării distinsei sale personalități contemporanilor. Melchisedec
Ștefănescu reușește să consemneze starea monumentelor pe care le-a vizitat, dar și să
traducă și să comenteze cu multă obiectivitate o serie de inscripții, în lucrarea intitulată
Notițe istorice și arheologice adunate de la 48 de mînăstiri și biserici antice din Moldova, din
anul 1885. „El reproduce în această lucrare, cu multă îngrijire, inscripțiile vechi slavone,
grecești și românești, săpate pe morminte, pe cruci, vase sfinte și pisaniile mânăstirilor
și bisericilor vizitate în decurs de mai mulți ani”112.
În anul 1887, Melchisedec întocmește, la cererea lui I. Bianu o monografie a
mitropolitului Filaret al Ungrovlahiei, intitulată Filaret, mitropolitul Ungro-vlahiei și
contemporanii săi cu care s-a trudit la traducerea și tipărirea cărților Bisericii Române. În
lucrarea de față, prezintă viața însemnată a mitropolitului Filaret, punând mai mult
accent pe viața culturală a acestuia.
Melchisedec Ștefănescu, îndeamnă, de asemenea, către unele propuneri, în
vederea îmbunătățirii stării materiale ale preoților, prin intermediul scrierii Memoriu
112 Theodor Ciuntu, op. cit., p. 186.

36
despre starea actuală, morală și materială a preoților de rînd din România, publicată în anul
1888.
La data de 4 octombrie 1889, marele Melchisedec Ștefănescu își scrie Testamentul,
prin intermediul căruia face o retrospectivă asupra propriei vieți: „Cît am fost în viață
am lucrat în sensul acestor dorinți ale mele sufletești întrucît mi-au ajutat mijloacele și
puterile mele”113, după care indică tot ceea ce el lasă moștenire, dar și persoanele sau
instituțiile ce beneficiază de aceasta.
Melchisedec conturează în lucrarea intitulată Un episod diplomatic misiunea sa
diplomatică din anul 1868 de la Petersburg, „în care sînt redate discuțiile lui
Melchisedec cu țarul, cu ministrul de externe și cu personalități oficiale din Rusia” 114.
Această lucrare va fi publicată după moartea sa, în anul 1907, prin grija biografului său,
Constantin C. Diculescu.
Pentru a completa prezentarea succintă a operei istorice a lui Melchisedec,
trebuie să amintim și de alte scrieri și manuscrise precum: Inscripția marelui Ștefan de la
mînăstirea Războieni; Inscripțiunile bisericești antice armenești din România; Catalogul
manuscriptelor slavone; O excursie în Bulgaria; Biblioteca boierească de la Miclăușeni; Cuvînt
pentru Biserică și Școală; Didahiile sau predicile mitropolitului Ungro-Vlahiei Antim Ivireanul;
Regulamentele Sinodului român despre disciplina bisericească; Biserica Ortodoxă în lupta cu
protestantismul, în special cu calvinismul, în veacul al XVII-lea și cele două sinoade din
Moldova contra calvinilor; Cauzele urei creștinilor asupra armenilor și a credințelor religioase
ale acestora; Viața Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava; Jertfă pentru Unirea Principatelor;
Memoriu despre Tetraevanghelul lui Ștefan cel Mare de la Humor și Tetraevanghelul
Mitropolitului Grigorie de la Voroneț; Voroavă asupra istoriei universale; Material inedit pentru
istoria Bisericii; Diferitele însemnări și mici biografii; Propaganda papistă; Arheologia biblică;
Patrologia; Dreptul canonic; Filosofia naturii; Cronica Mitropoliei Moldovei; Despre icoanele
miraculoase de la Athos etc.
113 † Valerian Râmniceanul, Testamentul P. S. Melchisedec, episcop de Roman, București, 1906, p. 5., apud
Drd. Constantin Mosor, art. cit., p. 346.
114 Drd. Constantin Mosor, art. cit., p. 345.
37
În prima parte a vieții sale, domeniul educațional este prioritar pentru
Melchisedec, acesta fiind un om implicat al școlii, redactor al mai multor manuale ce au
ajutat la punerea bazelor învățământului teologic românesc. Între anii 1852 și 1853,
Melchisedec lucrează cu trudă la un manual de liturgică, traducând, dar în același timp
transformând în totalitate și adaptând lucrarea Liturgica, concepută de protoiereul Ioan
Scvorțev. Rezultatul final, atât de util și necesar, este apariția unei cărți în totalitate
nouă. Deși unii cercetători sunt de părere că inaugurarea literaturii liturgicii românești
s-a făcut prin lucrarea Învățătura sfântă, Liturgica lui Melchisedec este de drept primul
manual în acest vast domeniu. Nici celelalte traduceri de dinainte de 1853 nu pot primi
titulatura de manuale românești de liturgică, deoarece nu conțin structura și elementele
unui manual, iar autorii lor sunt de alte neamuri. Prima ediție apare la Iași în anul 1853,
la Editura „Buciumul Român”, cu binecuvântarea mitropolitului Sofronie Miclescu,
având titlul de Manualu de Liturgică sau servirea de Dumnezeu a Bisericii Ortodocse. În
introducere, Melchisedec Ștefănescu precizează scopul întocmirii lucrării și mărturisește
faptul că a fost elevul autorului la academia din Kiev: „Cărticica aceasta este menită
spre acest scopu, adecă a încunoaște, dacă nu în totul, măcar cu cele mai întrebuințate
ierurgii ale Bisericii Ortodoxe. Ea este înjghebată dupre manualul Protoiereului Ioan
Scvorțev, fostului profesoru de filosofie la Academia de Kiev” 115. Acest fapt arată de ce
Melchisedec a folosit sursa aceasta, cu toate că literatura rusă avea atât autori, cât și
manuale de liturgică cu un prestigiu mult mai mare. Manualul Protoiereului Scvorțev a
fost doar un model pentru Melchisedec, Liturgica, structurată în cinci capitole, fiind o
lucrare total înnoită. Deoarece toate exemplarele se epuizaseră, iar cererile erau în
continuare mari, Liturgica apare și în ediția a II-a, conținând câteva completări
nesemnificative și fiind tipărită în alfabetul de tranziție slavo-român, fapt ce nu
minimizează valoarea lucrării, ci din contră, evidențiază lupta pentru crearea de carte
bisericească bună. Datorită conținutului capitolelor, cartea lui Melchisedec ar putea fi
folosită chiar și în zilele noastre.
115Protosinghel Melchisedec Ştefănescu, Liturgica, Editura „Buciumul Român”, Iaşi, 1834, „Precuvântare”,
p. IX., apud Pr. dr. Lucian Petroaia, art. cit., p. 404.
38
În biserica românească, tipicurile bisericești au circulat sub formă de manuscrise
și au fost transmise din generație în generație, reușind să se păstreze în acest mod
rânduiala sfintelor slujbe bisericești. Primele încercări de creare ale tipicurilor îi aparțin
diaconului Coresi, iar puțin mai târziu mitropolitului Dosoftei, dar și acestea erau scrise
în slavonă și conțineau o mulțime de termeni slavi. Mitropolitul Veniamin Costachi
traduce și tipărește pentru prima dată în țara noastră Tipicul Sfântului Sava, ce a purtat
numele de Tipicul cel Mare, dar circulația acestei lucrări este oprită în cadrul spațiului
monahal, deoarece nu cuprindea rânduiala Sfintelor Taine și ale ierurgiilor, atât de
necesare săvârșirii slujbelor bisericești. Al doilea tipic, care a fost ca și primul, o
traducere, realizat de Anton Pann și de preotul I. Călărășanu, era greu de utilizat, atât în
cadrul școlilor teologice, cât și în cadrul slujbelor. Protosinghelul Melchisedec
Ștefănescu, proaspăt absolvent al Academiei Teologice din Kiev, cunoaște toate aceste
detalii și lucrează la crearea unui tipic, în vederea înlăturării dificultăților pe care tinerii
le aveau în învățarea rânduielilor bisericii. „Știind, așadar, că alipirea sufletului tinerilor
seminariști de sfintele slujbe poate fi o soluție pentru ca școlile de teologie să dea buni
candidați pentru preoție, întocmește primul micro manual de Tipic din Biserica
noastră”116. Acesta este tipărit în anul 1854 și poartă denumirea de Manualu de Tipicul
sau Formulariul slujbei de Dumnezeu a Bisericii Ortodokse, Compusu, pentru scoalele clericale
din Moldova, de Protosinghelul Melchisedek Maistru de Teologie și Profesoru în Seminaria
Centrală. Această lucrare cuprinde, printre altele, rânduiala bisericească din timpul
zilelor săptămânii, rânduiala din duminicile de peste an, cea de la sărbători, dar și cea
din timpul postului.
În anul 1855 este tipărită la Iași cartea Teologia dogmatică a bisericii ortodoxe. Pentru
început, Melchisedec ne arată ce se înțelege prin termenul de teologie dogmatică, dar și
care este datoria acestei științe, cartea fiind o prelucrare după dogmatica rectorului
Academiei din Kiev, ierarhul Antonie. „Cartea se distinge prin tratarea succintă a
chestiunilor și prin împărțirea metodică a materiei”117.
116 Pr. dr. Lucian Petroaia, art. cit., p. 407.

39
Manualul de apologetică, intitulat Scurtă introducere în cursul științelor teologice,
publicat în anul 1856, conturează rolul lui Hristos, ca întemeietor al religiei adevărate,
abordând în același timp raportul dintre ființele văzute și cele nevăzute, dar și
neputința omului credincios de a intra în strânsă legătură cu Divinitatea prin forțele
proprii. Cartea este închinată episcopului de Huși, Meletie Istrati, care a și făcut posibilă
publicarea ei.
Prima traducere, după catehismul episcopului Filaret al Moscovei, intitulată
Catehismul ortodox, a avut loc în timpul desfășurării activității sale de director al
seminarului din Huși, în anul 1858, înfăptuită la cererea episcopului Meletie Istrati, care
avea dorința de a oferi preoților din eparhia sa o carte ce conținea principiile religiei
creștine. Catehismul, a cărei prefață a fost scrisă de însuși Meletie, a avut un rol
instructiv, combatând totodată lipsa culturii teologice.
În anul 1860, Melchisedec tipărește lucrarea intitulată Introducerea în Sfintele Cărți
ale Vechiului și Noului Testament. Prelucrată din limba franceză, cartea abordează
problema dificilă a canonului Sfintei Scripturi. Cuprinsul lucrării demonstrează și
superioritatea seminariilor din acele vremuri, întrucât acestea aveau capacitatea de a
suplini lipsa unei facultăți teologice.
În anul 1863 tipărește o carte ce evidențiază necesitatea și importanța predicilor
în cultul creștinesc, intitulată Teologia pastorală. În prima parte, sunt enumerate și
aprofundate calitățile pe care un păstor bisericesc trebuie să le aibă, iar în cea de-a doua
„tratează despre diferitele serviri pastorale: predica, serviciile divine și datoriile
preotului”118.
Cărțile didactice scrise de Melchisedec, sunt în mare parte traduceri după diferiți
autori francezi, ruși sau germani, dar cu toate acestea, nu putem nega aportul adus
învățământului teologic din acele vremuri, datorită publicării lor. Observăm încă o dată
truda profesorului-pedagog Melchisedec, de a pune în mâna elevilor, dar și a clericilor,
documente ce au ca scop desăvârșirea lor în misiunea grea, dar frumoasă, a preoției.
118 Ibidem, p. 119.

40
Pe lângă talentul scriitoricesc, Melchisedec Ștefănescu, s-a remarcat și prin
talentul său oratoric, cele mai însemnate cuvântări ale sale fiind de natură politică, dar
în strânsă legătură cu biserica. Cugetările sale alese, captivante și plăcute, au fost
inspirate din patriotismul sincer: „Propriu vorbind, Melchisedec nu era un orator, când
vorbia însă de biserică și de patrie, chiar un orator mare s'ar fi simțit umilit în fața
lui”119. A avut plăcuta ocazie de a vorbi la cele mai solemne momente ale bisericii și ale
națiunii, predicile lui creând un puternic răsunet în inima neamului. Era ascultat cu
interes și patos de auditori, deoarece toate spusele lui aveau un mare accent de
sinceritate și de bună credință. Cugetările sale se distingeau prin bogăția ideilor și prin
puternica argumentare a celor spuse, toate acestea fiind susținute de inteligența și de
bogatele sale cunoștințe. Cuvântările sale înflăcărate erau marcate de o profunzime
năucitoare, iar chestiunile complicate ieșeau din gura lui Melchisedec simple și pe
înțelesul tuturor.
2.3.2. Membru al Academiei Române
Activitatea literară a lui Melchisedec Ștefănescu stă în strânsă legătură cu cea de
membru al uneia dintre cele mai de seamă instituții culturale ale țării noastre, și anume,
Academia Română. Un număr mare din scrierile sale istorice au fost prezentate în
ședințele Academiei. La data de 10 septembrie 1870, V. A. Urechia, împreună cu I. C.
Massim și G. Sion, propun alegerea episcopului Melchisedec, pe atunci episcop al
Dunării de Jos, ca membru titular al Academiei Române. Președintele August Treboniu
Laurian îl desemnează pe Melchisedec membru al Societății, acesta obținând opt voturi
favorabile. „Noul ales se considera ca membru, numai după ce declara formal
președintelui că acceptă alegerea și își trimitea discursul de recepție” 120. În ședința din
12 august 1871, aflăm din raportul secretarului general că Melchisedec, din pricina
problemelor urgente pe care trebuia să le rezolve în Episcopie, nu putea lua parte la
Ibidem, p. 121.
119
† Ioachim Vasluianul, Contribuții ale episcopului Melchisedec Ștefănescu în cadrul Academiei Române, în
120
Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor, IV, 1992, p. 87.

41
ședințele Societății Academice, și prin urmare, nici nu își putea prezenta discursul.
Dorința membrilor era ca măcar din anul ce urmează să îl poată avea în mijlocul lor pe
Preasfințitul Părinte. Speranțele acestora nu s-au concretizat nici în anul următor,
Melchisedec trimițând o scrisoare, prin care anunță că se confruntă cu probleme de
sănătate și cerea să îi fie anulată distincția pe care o primise la data de 10 septembrie
1870. Chiar dacă nu poate lua parte la ședințele și activitățile desfășurate de Societatea
Academică, acesta trimite două dintre exemplarele unei scrieri importante ale sale
asupra Lipovenismului.
Preocupările principale de început ale Academiei Române au fost stabilirea
ortografiei, elaborarea unui dicționar și a unei gramatici a limbii române, care să ducă la
dezvoltarea limbii literare a poporului român. Toate acestea au creat discuții aprinse, nu
doar între membrii Societății, ci au depășit granițele acesteia, prelungidu-se pe durata a
trei decenii. Membrii din Ardeal, printre care îi amintim pe Timotei Cipariu, George
Barițiu, Andrei Mocioni, Vincențiu Babeș, August Treboniu Laurian și Alexandru Papiu
Ilarian, erau adepți ai exagerării curentului latinist, iar cei din Moldova, precum Vasile
Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și episcopul Melchisedec, împreună cu Titu
Maiorescu, erau adepții principiului fonetic, „care susțineau, pe bună dreptate, că se va
produce o scriere care nu va fi nici românească, nici latinească ci o limbă nouă,
nevorbită de marea majoritate a poporului român” 121. Cei din urmă fiind însă în
minoritate, au fost nevoiți să se retragă din cadrul dezbaterilor, dar din fericire, rațiunea
a triumfat în cele din urmă.
La 21 septembrie 1879, Melchisedec ia parte la ședința în care se discută despre
cărțile religioase didactice. Acesta susține ca limbajul să fie unul curat și cât mai simplu
posibil, pentru a fi cât mai ușor de înțeles. Părerea îi este susținută și de scriitorul Vasile
Alecsandri, care consideră că limba cărților trebuie să se purifice, pentru a nu se
îngreuna înțelegerea ei prin folosirea de termeni echivoci. Episcopul își prezintă și
raportul făcut asupra Gramaticei raționate pentru începători, scrisă de V. Ionescu,
afirmând următoarele: ,,Această gramatică destinată pentru începători are de scop,

42
dupăcum spune însuș autorul ei, să desvoalte în copii nu numai limba, ci și cugetarea,
să-i deprindă nu numai scrie corect, ci să și vorbească drept”122. Făcând abstracție de la
calitățile pe care eminentul prelat i le recunoaște, cartea enunțată mai sus era plină de
imperfecțiuni, apărute din dorința de a fi cât mai pe înțelegerea copiilor. Melchisedec
Ștefănescu întocmește multiple astfel de rapoarte, acest lucru evidențiindu-i aptitudinile
în chestiunile literare și conștiinciozitatea în materie de critic. În anul 1880 ia parte la
discuțiile cu privire la ortografia scrisului românesc, unde era de părere că literele latine
precum y, ph, th, qu, k trebuiau păstrate în transcrierea cărților religioase.
În data de 6 februarie 1881, Melchisedec oferă Academiei Române trei hrisoave
originale moldovenești, scrise în limba slavonă, împreună cu traducerea acestora.
Primul hrisov este de la Alexăndrel-Vodă, al doilea de la Ștefan cel Mare, iar al treilea
de la Ieremia Movilă. Tot acum, citește în cadrul ședinței unul dintre memoriile sale,
intitulat Relațiuni istorice despre țările române din epoca dela finele veacului al XVI-lea și
începutul celui al XVII-lea. Puțin timp mai târziu, pe 10 martie 1881, Melchisedec
propune Academiei să tipărească Colecția de 64 de predici de Crisostom, tradusă din limba
germană de el. Titu Maiorescu s-a opus vehement propunerii, întrucât considera că
acest fapt va crea neînțelegeri între Sfântul Sinod și Academie, însă, scriitorul Vasile
Alecsandri a susținut decizia, motivând că datoria Societății nu este numai dezvoltarea
inteligenței, ci și întărirea conștiinței morale a neamului. La data de 3 decembrie 1882,
Melchisedec vine cu o nouă propunere, după citirea în cadrul ședinței a memoriului său
intitulat O vizită la câteva mînăstiri și biserici antice din Bucovina, cu privire la vechile
monumente istorice ale noastre, subliniind faptul că mănăstirile au păstrat fărâme din
vechea cultură a românilor. Ajunge la concluzia că inscripțiile vechi, aflate în posesia
bisericii, ar trebui studiate, iar prin desemnarea câtorva arhitecți care să restaureze
arhitectura, să se organizeze un album ce să cuprindă toate picturile, sculpturile și
ornamentele bisericești care au aparținut neamului nostru încă din timpuri străvechi.
Inițiativa a fost pusă în practică câțiva ani mai târziu și continuă chiar și astăzi. La 13
noiembrie 1882, Melchisedec citește memoriul său cu privire la descoperirea portretului

43
original al domnitorului Ștefan cel Mare în evangheliarul de la Humor. În timpul uneia
dintre călătoriile sale prin ținutul Bucovinei, găsește la palatul mitropolitan din
Cernăuți două exemplare de evanghelii moldovenești. Una fusese dăruită în anul 1473
de însuși Ștefan cel Mare mănăstirii Humorului, iar celălaltă este dăruită mănăstirii
Voroneț, în anul 1550, de mitropolitul Grigorie al Moldovei. Cea mai importantă era cea
dăruită mănăstirii Humorului, deoarece în ea se regăsea portretul lui Ștefan cel Mare.
Melchisedec a susținut cu fermitate că doar acela era adevăratul portret al
domnitorului, deoarece evangheliarul a fost făcut din ordinul lui și deținut de Ștefan în
persoană, dinainte de a fi donat. Toți membrii au susținut opinia episcopului, mai puțin
B. P. Hașdeu, care era de părere că portretul ar putea fi a lui Petru Rareș.
În ședințele din 14 decembrie 1884 și 1 februarie 1885, își citește scrierea intitulată
Istoricul bisericii Trei Ierarhi din Iași, „o lucrare de mare interes pentru acea vreme, dată
fiind importanța ctitoriei lui Vasile Lupu, în care a avut loc la sinodul de la Iași și unde
vor fi aduse moaștele Sfintei Parascheva”123.
La data de 1 aprilie 1885, Melchisedec ia parte la analizarea termenului iobagiu, ce
se utiliza doar în regiunea Transilvaniei, în contradicție cu termenul de vecin, utilizat în
Moldova și cu cel de rumân, folosit în Muntenia. Tot acum participă la o discuție în
legătură cu câteva documente din anii 1632-1644, care au aparținut lui Matei Basarab,
unde se vorbește despre „instituirea șerbiei în Muntenia de pe timpul lui Mihaiu,
cunoscută sub numirea de legătura lui Mihai Vodă” 124. Melchisedec se oferă să meargă
el însuși la Odesa, pentru a cerceta dacă acel document, sau chiar și alte documente
românești, se regăsesc prin arhive, neavând nicio pretenție la vreun ajutor bănesc. La
data de 18 martie 1886, Melchisedec mărturisește că posedă un manuscris ce cuprinde
predicile lui Antim Ivireanul. Aceasta este una dintre cele mai însemnate colecții care s-
a păstrat de la episcopii și mitropoliții din timpuri îndepărtate.
În ședința din 5 aprilie 1888, participă la discuțiile despre tipărirea, de către
Societatea Academică, a operelor rămase scrise de mână de la Petre Ispirescu, iar la 24
martie citește unul dintre memoriile sale cu privire la predicile lui Antim Ivireanul. În

44
anul 1890, dă citire uneia dintre cele mai importante lucrări ale sale, Biserica Ortodoxă în
lupta cu protestantismul, în special cu calvinismul, în veacul al XVII-lea și cele două sinoade din
Moldova contra calvinilor.
Cea din urmă discuție la care a luat parte Melchisedec, a fost provocată de cartea
oferită de P. A. Sârcu Academiei, student la Petersburg, despre călătoria din anul 1676
în China a lui Nicolae Spătar Milescu. Cu această discuție se încheie și rolul avut de
Melchisedec Ștefănescu în cadrul dezbaterilor Academiei Române.
„Analele desbaterilor o singură dată mai amintesc numele lui, adică în ședința
din 17 mai 1891, când Melchisedec prezintâ din partea doctorului N. Calinderu copia
unui manuscript din 1777 și a unui poem armenesc despre Armenii din Moldova”125.
Prin participarea la dezbaterile și activitățile desfășurate de Academia Română,
episcopul Melchisedec Ștefănescu, s-a aflat în mediul său, îmbogățindu-și cunoștințele
și împărtășindu-le în același timp pe ale sale. El este primul reprezentant al Bisericii
române, ales membru titular al Societății Academice. Locul său la Academie, după cum
afirma și B. P. Hașdeu, nu a fost „o simplă conveniență politică sau greșeală de adresă. I
se cuvenea lui în toată puterea cuvântului. În episcopul Melchisedec strălucea munca
literară, iar ca academician va rămâne cu tot dreptul în panteonul nostru național,
pentru că alegerea lui ca membru activ al Academiei Române, nu s-a datorat nici
numelui tău de familie, nici vreunei influențe lăuntrice, ci numai personalității lui și
valorii reale a operelor pe care le-a conceput și publicat”126.
125 Ibidem, p. 133.

126 † Ioachim Vasluianul, art. cit., p. 90.
45
CAPITOLUL AL 3-LEA
MELCHISEDEC, ÎN SLUJBA BISERICII ȘI A NEAMULUI
3.1. Activitatea misionară și politică spre bunăstarea Bisericii
3.1.1. Divanul Ad-hoc. Melchisedec în lupta pentru Unirea Principatelor
Pe lângă prodigioasa activitate didactică, pedagogică și literară, ilustrul ierarh
Melchisedec Ștefănescu, a avut și o importantă și roditoare activitate politică, ce a adus
numeroase foloase poporului și Bisericii, atât prin faptul că a fost un mare luptător
pentru unire, care în cele din urmă s-a și înfăptuit, cât și prin faptul că, datorită
capacității sale intelectuale și iubirii față de Biserică, aceasta a avut parte de o
importantă dezvoltare, ajungând până la momentul Autocefaliei.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cea mai înflăcărată dorință a românilor era
unirea celor două principate, Moldova și Țara Românească. Bineînțeles că speranțele
neamului nu puteau fi trecute cu vederea și nici nu îl puteau lăsa indiferent pe omul
cult, cu o fire aleasă, Melchisedec Ștefănescu. „Această dorință a neamului a găsit în
Melchisedec pe cel mai hotărât luptător și pe cel mai devotat apostol al ei”127. Ocupând
modestul post de director al seminarului de la Huși, arhimandritul Melchisedec
Ștefănescu nu putea să nu se implice în problemele națiunii sale, unirea reprezentând în
viziunea sa „sfârșitul sclaviei noastre morale și materiale, care nu este de 70 de ani ca a
vechilor iudei, ci de veacuri și nu numai la un Babilon, ci la o mulțime de Babilonuri” 128.
Devenind vocea poporului său, la data de 29 iunie 1856, cu prilejul sărbătoririi
Constantin C. Diculescu, op. cit., p. 30.

127
Marius Alexandru Istina, Episcopul Melchisedec Ștefănescu și unirea din 1859, în Carpica XXVI, Editura
128
CORGAL PRESS, Bacău, 1997, p. 90.

46
hramului catedralei episcopale din Huși, acesta ține o cuvântare înălțătoare în favoarea
Unirii, numită de el însuși „Jertfă pentru Unirea Principatelor”.
Înflăcărata cuvântare rostită, avea drept scop trezirea simțului național al
ascultătorilor și a iubirii de patrie, adresându-se în același timp mai multor clase sociale:
„Ce voiești tu noblețe română? Voiești să fii silită a te rușina de tine însuți și să
tăinuiești nația și țara ta și să cauți a te ascunde sub o mască? Dacă aceasta este o
înjosire, apoi dă mâna cu sora ta din Valahia. Dacă voiești ca patria ta să fie cinstită,
mare și puternică, ajută mai întâi patria ta să se facă mare și puternică”129.
Ajutându-se de catedra sa, a creat un curent puternic pentru unire în rândul
profesorilor și elevilor, dar și în rândul clericilor, cărora li se adresează în aceeași zi de
29 iunie 1856: „Ce voiești cinstite clerule? Voiești să rămâi în ignoranță și dispreț și să
privești cu întristare și pierzare? Dacă vrei să scapi de răspunderea cea înfricoșată, apoi
dă mâna cu celălalt cler din Valahia”130.
Cu toate că era mâna dreaptă a episcopului de Huși, Meletie Istrati, acesta nu îi
împărtășește părerile în ceea ce privește unirea, fiind influențat de către fratele său,
Nicolai Istrati, șeful antiunioniștilor. În primăvara anului 1857 urmau să aibă loc
alegerile pentru Divanul Ad-hoc, iar cu acest prilej, tot clerul eparhiei este convocat la
Huși. În primă instanță, este ales în mod fraudulos, iconomul Ioan Rășcanu, candidat al
antiunioniștilor, susținut de Meletie Istrati. Între timp, starea precară de sănătate
episcopului de Huși se înrăutățește, iar la data de 31 iulie 1857 se stinge din viață. La
înmormântarea acestuia, Melchisedec ține un impresionant discurs în care subliniază
deșertăciunea vieții omenești. La scurt timp după alegerile efectuate în condiții de
fraudă, s-au organizat noi alegeri, iar din partea clerului de la Huși, arhimandritul
Melchisedec Ștefănescu este ales deputat în Divanul Ad-hoc, la data de 29 august 1857.
Cu ajutorul alegătorilor săi Melchisedec a alcătuit un program referitor la rostul și viața
preoțimii, urmând să îl prezinte Divanului pentru aprobare. Acesta și-a expus
propunerile la data de 22 septembrie 1857, ziua deschiderii lucrărilor divanului,
marcată prin intermediul slujbei de Te-Deum, ce a fost săvârșită la Iași, în biserica
129 Diac. George Dincă, art. cit., p. 168.

130 Ibidem.
47
Sfântul Nicolae Domnesc, sub protia mitropolitului de la acea vreme, Sofronie
Miclescu131. Pentru început, și-a exprimat aderarea la unirea prin vot, iar în acest sens,
au fost constituite comisii din rândul deputaților și prezentate propuneri cu privire la
diverse probleme administrative, sociale, juridice și religioase. Reprezentanții bisericești
ai Divanului, în frunte cu Melchisedec, au avut un rol deosebit de important, aceștia
votând îmbunătățirile și reformele enunțate mai sus. La 7 octombrie 1857 are loc o
ședință a Divanului, în care este prezentat proiectul de rezoluție, ce cuprindea
principalele dorințe ale românilor din Moldova. Printre acestea se numărau
neutralitatea și autonomia Principatelor și în același timp unirea acestora întru-un stat
independent cu numele România, toate acestea fiind susținute și votate de Melchisedec
Ștefănescu. El a rămas neclintit în fața statornicirii câtorva principii după care biserica
ar trebui să se conducă: „1. Neatârnarea Bisericii Ortodoxe din Principatele Unite de
orice Chiriarhie, păstrându-se însă unitatea credinței și înțelegerea cu Biserica
ecumenică a răsăritului în privința dogmelor; 2. Înființarea unei autorități sinodale
centrale în care va fi reprezentată și preoțimea de mir a fiecărei eparhii” 132.
Deși ales al clerului, Melchisedec consideră că misiunea sa din cadrul Divanului
este mult mai extinsă și nu cuprinde doar interesele unei singure clase sociale, ci a unei
întregi națiuni. Ziua de 7 octombrie 1857 a fost cea mai frumoasă zi din istoria modernă
a românilor, zi în care toți deputații, laicii și clericii au votat cu o bucurie de nedescris
acest mare act, fiind de la sine înțeles importantul rol pe care Melchisedec Ștefănescu l-a
avut în acest sens. Atât în ședințele din 15 și 25 octombrie, cât și în cea de pe 4
noiembrie 1857, sunt enunțate douăsprezece probleme relative cu privire la Biserica
Ortodoxă Română și la noile realități religioase create după punerea bazelor unirii.
Punctul 5 cuprindea informații referitoare la libertatea cultelor, iar punctul 6 făcea
referire la constituirea unei autorități sinodale centrale pentru Biserica Ortodoxă
Română. Melchisedec propune amendamente pentru ambele puncte însă cel pentru
punctul 5 este respins în ședința din data de 25 octombrie 1857. La scurt timp, pe data
131 Protos. Dr. Ghenadie Ponea, Biserica Ortodoxă în Țara Românească. 1821-1859, Editura Andreas,
București, 2011, p. 41.
132 Pr. Scarlat Porcescu, Episcopul Melchisedec, 80 de ani de la moartea sa, în „Mitropolia Moldovei și
Sucevei”, XLVIII, 1972, nr. 5-6, p. 387.

48
de 4 noiembrie 1857, în ceea ce privește amendamentul 6, Melchisedec preia cuvântul în
cadrul ședinței, subliniind faptul că fiecare preoțime a unei eparhii trebuie reprezentată
în autoritatea sinodală. Pentru a-și susține cu tărie această idee, el aduce argumente de
tradiție bisericească, dar și istorice, necesități de ordin practic, ca și asemănări cu
adunarea națională, în care urmau să fie reprezentate toate interesele societății. Cu
sprijinul lui Mihail Kogălniceanu, amendamentul ce a fost propus de Melchisedec
Ștefănescu este adoptat în unanimitate de Divan, fiind recunoscută corectitudinea
poziției arhimandritului în această problemă. În cadrul aceleiași ședințe, Melchisedec
votează alte două propuneri ce au legătură cu Biserica română strămoșească și anume:
„a) recunoașterea neatârnării Bisericii ortodoxe din Principatele Unite de orice
chiriarhie, păstrându-se însă unitatea credinței cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în
privința dogmelor, și b) mitropoliții și episcopii să nu se mai aleagă dintre străini și
împământeniți ci numai dintre pământeni”133. Din punct de vedere bisericesc, ședința
din 20 Decembrie 1857 rămâne una dintre cele mai importante pentru lucrările
Divanului din Moldova. Prin intermediul acestei ședințe au fost discutate și aprobate
mai multe dorințe ale comitetului clerilor, printre care amintim: Autocefalia Bisericii
Ortodoxe Române, organizarea monahismului și a învățământului, acordarea de
ranguri și promovările în funcții bisericești, drepturi politice oferite clerului și
salarizarea acestuia, autonomia clericilor, înființarea unui fond clerical sub
supravegherea Sinodului. Pe 28 decembrie 1857, Melchisedec susține, în cadrul unei noi
ședințe, în calitate de membru al Divanului Ad-hoc, un important discurs cu privire la
misiunea clerului în viața poporului: „chemarea clerului este chemarea apostolilor pe
cari Mântuitorul i-a trimis în lume zicându-le: <<Mergând învățați toate neamurile...>>,
și din acest punct de vedere El i-a numit când lumina lumei, când sare a pământului,
când cetate situată deasupra muntelui”134. Melchisedec subliniază, prin intermediul
discursului său, faptul că în cler se regăsește o clasă socială mai liberă de legăturile
materiale lumești și mai în strânsă legătură cu Dumnezeu și Biserică. Îndeosebi,
monahii sunt cei care, prin condiția și poziția lor, se pot dedica întru totul datoriilor

49
impuse de menirea pe care o au, formând totodată un corp deosebit ce îi modelează pe
toți conducătorii bisericești: mitropoliți, episcopi și egumeni.
Divanul Ad-hoc își încheie lucrările la data de 13 ianuarie 1858, iar Melchisedec
se reîntoarce la Huși, la catedra și rectoratul seminarului, unde continuă să muncească
stăruitor pentru a-și îndeplini arzătoarea dorință, cea a înfăptuirii Unirii Principatelor,
și pentru asigurarea unor condiții social-politice omenești, decente, atât țăranilor, cât și
clericilor. În cuvântările grăite la catedrala episcopală, arhimandritul îndemna la unire
și la munca pentru o mai bună viață a oamenilor. După ce Unirea Principatelor a
devenit un fapt împlinit, la data de 24 ianuarie 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru
Ioan Cuza, Melchisedec, înflăcărat de idei patriotice, l-a susținut necontenit pe
domnitor, dar și guvernul și inițiativele lui democratice. Chiar îmi primul an de domnie
al lui Cuza Vodă este instituită o comisie, în virtutea principiului suveranității
naționale, iar la data de 1 iunie 1859 este ales reprezentant al clerului însuși
Melchisedec. Scopul acestei comisii îl reprezenta constatarea și inventarierea averilor
mănăstirești și întocmirea unor bugete care urmau a fi aprobate de către guvern.
Această acțiune a fost privită cu ostilitate de alții, Melchisedec fiind aspru criticat de
unii călugări pentru că a acceptat să facă parte din cadrul acestei comisii. Arhiereul
Filaret Scriban îi scria mai târziu: „Cât pentru Prea Sfinția Voastră destule vă sunt
blestemurile monahilor de prin chinoviile Moldovei, pe care eu însumi le-am auzit, cu
imputarea că v-am fost dascăl și stareț”135.
Arhimandritul Melchisedec Ștefănescu a stăruit cu strădanie la Unirea
Principatelor Române, folosind cu înțelepciune atât catedra, cât și amvonul Bisericii.
Cuvintele Mântuitorului au constituit pentru Melchisedec temelia unirii românilor:
„după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una”136.
Unirea fraților români, ce aveau același neam și limbă, aceeași trăire creștină și credință,
constituia pentru el o sfântă datorie evanghelică, considerând că unitatea noastră va
duce la întărirea națională, va face să dispară vrajba dintre frați, dar în același timp va
135 Pr. Scarlat Porcescu, art. cit. p. 387.

136 Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, p. 1230.
50
duce și la întărirea ortodoxiei românești, pentru ca aceasta să poată rezista la
prozelitismul religios străin ce ne-ar putea oricând dezbina neamul și Biserica noastră.
3.1.2. Ministru al Cultelor. Secularizarea averilor mănăstirești
Melchisedec Ștefănescu a fost încă de la început alături de marii oameni de stat ai
Moldovei, numărându-se printre cei care își doreau crearea unui stat unitar, care să îi
cuprindă pe toți românii din Moldova și Țara Românească, lucru care s-a și înfăptuit.
Fiind un important membru în Divanul Ad-hoc și un ilustru reprezentant al
clericilor, după realizarea Unirii celor două principate, Mihail Kogălniceanu îl propune
pe Melchisedec în noul cabinet guvernamental, ce urma să se formeze în primăvara
anului 1860. Kogălniceanu era de părere că, la conducerea Departamentului Cultelor și
Instrucțiunii Publice, trebuie să fie un cleric cu o bogată cultură și cu importante
trăsături morale, dar în același timp să fie și un bun patriot. Melchisedec Ștefănescu
constituia portretul complet pentru cerințele impuse: „Acesta - la formarea cabinetului -
sà gândit să pună la Culte și Instrucțiuni un cleric cult și mare patriot, care să-l ajute la
secularizarea averilor mânăstirești, de care depindea - în bună parte - ulterioara
desvoltare și propășire a Principatelor Române”137. La data de 30 aprilie 1860,
domnitorul Alexandru Ioan Cuza aprobă demersurile lui Kogălniceanu, iar Melchisedec
devine oficial Ministru al Cultelor. La aflarea acestui fapt, sunt scrise la adresa sa
cuvinte elogioase de către un ziar guvernamental, „recunoscând în noul element,
chemat la trebile Statului, pe omul cu principii liberale și progresiste” 138. Chiar dacă
ziarele redactau multiple articole elogioase cu privire la acest fapt, invidia mai multor
oameni ai ministerului și gelozia „cabalei negre a Chiriarhiei deatunci” 139 schimbă
atmosfera și perturbă în totalitate liniștea lui Melchisedec, disputele aprinse de la acea
vreme determinându-l pe acesta să își dea demisia din minister, la doar câteva zile
distanță, la data de 6 mai 1860. La scurt timp după demisia sa, devine membru în

138 Ibidem.
139 Ibidem, p. 37.
51
Consiliul Superior de Instrucție, înștiințându-l pe Kogălniceanu cu această ocazie că
școlile naționale se află într-o stare mai mult sau mai puțin tristă, din cauza lipsei de
supraveghere a profesorilor, care fac totul după voia lor. Multora dintre ei nu li se
plătește salariul perioade lungi de timp, chiar și câte șapte luni și din această cauză sunt
nevoiți să își găsească și alte ocupații, pentru a-și asigura traiul de viață.
Deși s-a retras din guvern, Melchisedec Ștefănescu, a sprijinit în continuare toate
reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, considerând cu toată ființa că acestea
sunt o necesitate istorică. În calitatea sa de membru în Consiliul Superior de Instrucție
din iunie 1860, a lucrat la întocmirea de noi programe pentru seminarii, iar începând cu
anul 1864, Melchisedec Ștefănescu își încheie activitatea sa didactică, fiind numit
Locotenent de Episcop al Episcopiei Hușilor. În anul 1864 a lucrat la întocmirea
proiectului Legii Instrucției Publice și tot în acest an, în ziua de 17 noiembrie,
Alexandru Ioan Cuza semnează un decret, prin care se înființează Episcopia Dunării de
Jos și la 6 ianuarie 1865 are loc ceremonia de instalare a noului episcop al acestei
eparhii, Melchisedec Ștefănescu. Începând cu anul 1865, refuză îndemnurile fostului său
profesor, Filaret Scriban, și nu se alătură celor ce luptau „pentru canonicitate”, care
considerau că episcopii trebuie aleși după canoane bine stabilite, iar nu numiți de
domn. Cu toate că în primă instanță își dă demisia din noua slujire în care a fost numit
de domnitor, mai apoi, după o lungă conversație cu Alexandru Ioan Cuza, în urma
căreia acesta din urmă îi garantează că tot ceea ce face e spre binele Bisericii,
Melchisedec își retrage demisia, acceptând să rămână în scaunul episcopal de la Ismail.
Melchisedec Ștefănescu a reprezentat sprijinul faptelor progresiste ale lui
Alexandru Ioan Cuza, chiar și după sfârșitul domniei acestuia, rămânând un iubitor de
patrie și un slujitor al poporului. Prin activitatea sa ca Ministru al Cultelor s-a dovedit
că Melchisedec era plăcut de importanți oameni politici ai vremii, printre care îi
amintim pe Mihail Kogălniceanu și pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, aceștia găsind
în el un om cu o cultură vastă, iubitor de patrie, slujitor al dreptății, ce a înțeles
necesitățile neamului și ale Bisericii din acele vremuri. Acesta însuși a mărturisit că
acceptarea de a face parte din guvernul Cuza nu a încălcat nici un Canon Bisericesc, ci
mai degrabă a însemnat propăvăduirea dorințelor clerului național. Ziua demisiei lui
52
Melchisedec Ștefănescu se încheie prin apariția unui articol în ziarul ,,Steaua Dunării"
scris de Neofit Scriban, prin intermediul căruia, acesta amintește neamului că a comis o
mare greșeală prin neacceptarea arhimandritului ca Ministru al Cultelor: „un cleric
poate ocupa o funcție publică în stat; dar, totul era terminat, spre marea pagubă a
Bisericii noastre naționale...”140.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost marcată de o serie de realizări, cu o
importanță deosebită pentru neamul românesc. Una dintre aceste realizări a fost
reprezentată de secularizarea averilor mănăstirești, fapt ce însemna trecerea veniturilor
bisericești în proprietatea statului. Lăcașurile bisericești de la Locurile Sfinte, cărora le
erau închinate o serie de mânăstiri românești, erau datorate să supravegheze asupra
existenței și a bunei lor organizări, prin îndeplinirea tuturor obligațiilor impuse de către
ctitori: întreținerea școlilor, azilelor și spitalelor, acordarea de milostenii. Ele primeau o
parte din veniturile acestor mănăstiri datorită faptului că se asigurau de întreținerea lor
și a viețuitorilor acestora. Odată cu trecerea timpului, rânduielile amintite mai sus au
început să fie nesocotite, deoarece mănăstirile erau lăsate în paragină și numărul
viețuitorilor din cadrul acestora scădea semnificativ, nemaindeplinindu-se dispozițiile
testamentare ale ctitorilor. Cu toate acestea, veniturile erau în continuare trimise către
Locurile Sfinte, îmbogățind astfel egumenii greci. În prima jumătate a secolului al XIX-
lea sau demarat numeroase demersuri cu privire la înlăturarea acestei reforme, însă fără
nici un rezultat. Într-un raport ce a fost întocmit în anul 1858 se evidenția faptul că în
mănăstirile închinate, viața monahală aproape că nici nu mai exista și că toate veniturile
lor erau trimise la așezăminte sfinte din Răsărit.
La începuturile domniei lui Alexandru Ioan Cuza, „mănăstirile închinate din
Moldova datorau statului 1.466.520 piaștri”141 și de aceea domnitorul a început, încă din
primii ani de la venirea sa la putere să conceapă diferite măsuri împotriva abuzurilor
generate de călugării greci. Astfel, li s-a interzis avocaților mănăstirilor grecești să
pledeze în cadrul tribunalelor românești, decât însoțiți de avocați români, o mare parte
din egumeni a fost îndepărtată din pricina nesupunerii, iar călugării străini nu mai
140 Ibidem, p. 40.

53
aveau voie să intre sau să plece din țară, decât cu aprobarea Ministerului Cultelor, în
acest mod fiind oprită scoaterea documentelor și a obiectelor de preț din țară.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat hotărârea ca administrarea întregilor
averi mănăstirești să se facă conform legii obștești, iar în acest sens a fost constituită o
comisie, din care făcea parte și rectorul seminarului de la Huși, arhimandritul
Melchisedec Ștefănescu. Acesta era sufletul comisiei, iar cunoștințele i-au fost solicitate
cu scopul găsirii cele mai drepte căi în vederea trecerii averilor mănăstirești sub
administrarea Statului, fără ca interesele duhovnicești și menirea acestor locașuri să fie
stingherite. Preocuparea și implicarea arhimandritului în această reformă „a
nemulțumit pe mulți profitori... cari întrețineau agitația între călugări, ca să se
pornească cu atâta înverșunare contra fratelui lor întru Hristos-Melchisedec”142.
Melchisedec a primit înainte de înfăptuirea secularizării asigurări „că statul va
institui un fond pentru buna întreținere a bisericilor și mănăstirilor” 143. Din cauza
împotrivirii călugărilor greci, stareți de mănăstiri, a inventarierii și constatării averilor,
comisiunea constituită a întâmpinat numeroase dificultăți: „Se spune că, la una din
mănăstiri, starețul pretextând că averea este a Maicii Domnului a aruncat cheile de la
sertarele cu acte declarînd: <<Nu cereți de la mine nimic, averea este a Maicii Domnului,
vorbiți cu dînsa.>> Melchisedec în fața acestei situații, a îngenunchiat înaintea icoanei, s-
a rugat, apoi s-a întors spunând: <<Am vorbit cu Maica Domnului și iată ce mi-a spus:
Ați mâncat destul până acum. De aici înainte să mai mînînce și fiii acestei țări și,
întinzînd mîna, a luat smocul de chei cu care a deschis sertarele și a început
inventarierea>>”144. Chiar dacă intenția guvernului cu privire la secularizarea averilor
mănăstirești este aspru criticată, această reformă va fi aprobată de parlamentul țării la
data de 13 decembrie 1863. Astfel, domenii întinse din teritoriul național trec în
proprietatea statului.
Secularizarea averilor mănăstirești a devenit o problemă de Stat, iar pentru
soluționarea ei era nevoie de oameni credincioși și luminați, dar și de membri ai

143 Pr. Scarlat Porcescu, art. cit., pp. 388-389.
144 Ibidem, p. 389.
54
clerului: „Cu sistemul administrării de până la Cuza-Vodă, mânăstirile noastre nu
serviau decât interese străine. <<Cea mai mare parte din mânăstirile pământene, erau
închinate Locurilor Sfinte și veniturile lor, luau drumul așezămintelor călugărești
grecești>>”145. Participarea lui Melchisedec Ștefănescu în cadrul acestei reforme, a fost
un risc asumat, întrucât nu a fost înțeles de o mare parte dintre contemporanii săi, dar
mai ales de aceia care au avut de pierdut în interesele lor materiale. Participarea lui la
secularizarea averilor mănăstirești a fost bazată pe înalte idealuri, acesta văzând în
noua reformă foloase numeroase, atât pentru biserică, cât și pentru poporul român.
Asigurările formale primite de către Melchisedec din partea statului și a domnitorului,
că se va crea un fond special pentru susținerea bisericii naționale și ale instituțiilor
acesteia, că veniturile mănăstirilor nu vor mai trece granița, așa cum se întâmpla în
fiecare an, servind interesele altor țări, îl scutesc pe acesta de întorsătura nebănuită pe
care secularizarea a luat-o ulterior.
Noile schimbări întâmpinate în regimul politic, precum abdicarea lui Alexandru
Ioan Cuza și retragerea din guvern a omului ce trebuia să întocmească acest fond
special a determinat ca această problemă să nu mai fie soluționată, iar biserica noastră a
suferit numeroase pagube, ceea ce a marcat pentru totdeauna existența lui Melchisedec:
„Întreaga situație avea să o numească, în Testamentul său, <<odiosul act de
spoliere>>”146.
În anul 1868, episcopul Melchisedec duce la îndeplinire și o importantă misiune
diplomatică, alături de Ioan Cantacuzino, la Petersburg, trimiși fiind de domnitorul
Carol I147, în vederea încheierii unor relații de prietenie între România și Rusia: „Din
raportul întocmit de episcopul Melchisedec după încheierea misiunii, reiese că au fost
primiți în audiență de țarul Alexandru II (de două ori), de cancelarul Gorgeacov, de
mitropolitul Petersburgului și de ambasadorul Prusiei acreditat în Rusia” 148. Cu prilejul
acestei misiuni, Melchisedec a dat dovadă de un adevărat patriotism și a slujit
necontenit interesele națiunii și țării noastre, contribuind la apropierea României de

147 Pr. prof. Grigore N. Popescu, Preoțimea română și întregirea neamului, vol. I, 1940, p. 29.
55
Rusia. Importanța acestei misiuni reiese și dintr-o scrisoare trimisă de Otto von
Bismarck, principelui Carol, la 27 februarie 1868: „Nu mă îndoesc, că misiunea la
Petersburg va avea un efect cu atât mai favorabil cu cât episcopul de Ismail va reuși să
asigure simpatiile colegilor și coreligionarilor săi și a arăta în chip public acest
success”149.
3.2. Membru al Sfântului Sinod
3.2.1. Reforme și proiecte ale lui Melchisedec
Sfântul Sinod reprezintă autoritatea cea mai înaltă a Bisericii Ortodoxe Române,
atât pentru toate problemele dogmatice și canonice, cât și pentru problemele bisericești,
oricare ar fi natura lor. Începând cu anul 1865, când se pun bazele sinodului din timpul
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, continuând în cadrul sinodului canonic ce s-a
constituit în anul 1872 și până în pragul morții sale, Melchisedec Ștefănescu a fost
„creierul Bisericii noastre... Piatra din capul unghiului... un vâslaș neîntrecut” 150.
Înainte de expunerea pe larg activității sale în cadrul Sfântului Sinod, este
necesar să amintim de una dintre reformele care a adus numeroase frământări în viața
bisericii și a creștinilor din toate timpurile, reforma ce a putut fi înfăptuită abia în zilele
noastre: schimbarea calendarului. Cu privire la reforma cerută de guvernul lui
Alexandru Ioan Cuza, ce presupunea înlocuirea calendarului Iulian cu cel Gregorian
este convocat, în luna decembrie a anului 1863 un sobor bisericesc, la care au participat
Melchisedec, Locotenent de Episcop al Hușilor, Calinic, Locotenent de Mitropolit al
Moldovei, Dionisie, Locotenent de Episcop al Buzăului, arhiereul Atanasie Troados și
arhiereul Ioanichie Evantias, toți cunoscuți ca fiind progresiști. Cei ce se opuneau cu
vehemență acestei reforme (Calinic, episcopul Râmnicului, Nectarie Hermeziu,
149 C. Bobulescu, Fețe bisericești în războaie, răzvrătiri și revoluții, Chișinău, 1930, p. 14., apud Pr. prof.
Grigore N. Popescu, op. cit., p. 29.
56
Locotenentul Episcopului de la Roman și arhiereul Neofit Scriban, Locotenent de
Episcop de Argeș) nu au fost convocați. La adunarea de la București, sub președinția
Mitropolitului Nifon, la care au participat ierarhii amintiți mai sus, au mai fost aduși și
câțiva arhimandriți, deoarece guvernul spera că va putea pune în aplicare noul
calendar, obținând majoritatea voturilor, prin înmulțirea numărului membrilor. Cei ce
se împotriveau acestei schimbări, considerau că sunt încălcate canoanele bisericești, mai
ales pentru faptul că urma a fi schimbată și data serbării sărbătorilor Pascale, acuzând
totodată că scopul guvernului este să împingă țara spre catolicism. Cu toate că a
participat la ședința din decembrie 1863, arhiereul Melchisedec Ștefănescu nu a fost de
acord cu introducerea calendarului Gregorian, considerând că nu este încă momentul
potrivit, iar aceasta este amânată pentru data de 12 ianuarie 1864, când, la mitropolie,
este adunat, sub președinția mitropolitului Nifon, soborul bisericesc, în vederea
rezolvării acestei chestiuni. Nominalizat de membrii soborului, Melchisedec ia cuvântul
și își prezintă opinia, susținută de toți. Acesta sublinia că diferența care există între
calendarul Iulian și cel Gregorian este prea mare: „deși în sine este o chestiune curat de
știință astronomică – *...+ strânsa legătură pusă de Sinodul I dela Niceea, între
calendarul Iulian și Biserică, este stabilirea sărbătorilor și mai cu deosebire a sărbătorilor
Paștelor și cele ce se țin de dânsele, care în Biserica ortodoxă a devenit ca o dogmă, după
cuprinderea Canonului I al Sinodului dela Antiohia, unde cele hotărîte în acest sinod,
pentru serbarea Paștelor, se numesc <<bine dogmatisite>>”151. Văzând agitația creată în
rândul neamului de către membrii soborului bisericesc, guvernul recunoaște dreptatea
acestuia și renunță la introducerea noului calendar. Răspunsul soborului bisericesc este
pe placul poporului, însuși Patriarhul Constantinopolului trimițându-i o scrisoare de
mulțumire mitropolitului Nifon pentru respingerea calendarului Gregorian, întrucât nu
era încă vremea potrivită pentru adoptarea acestuia.
După lovitura de stat din data de 2 mai 1864, August Treboniu Laurian este
însărcinat să conceapă o lege pentru întocmirea unui Sinod de conducere al bisericii
naționale române.
151† Veniamin Pocitan, Melchisedec ca membru al sfântului Sinod, în vol. „Melchisedec. Zugrăvit de câțiva
dintre ucenicii săi”, Tipografia Sfintei Mănăstiri Cernica – Ilfov, 1939, p. 65.
57
Acesta, fiind ardelean, ia drept model organizarea bisericească pe care marele
Mitropolit Andrei Șaguna o practica în Transilvania. Rezultatul Sinodului creat nu a
fost unul dintre cele mai bune, existând confuzii mari. Domnitorul Alexandru Ioan
Cuza și-a exprimat părerea de rău cu privire la acest prim eșec, afirmând: „Am făcut
rău, vom îndrepta răul... Sinodul acela nʼa plăcut, în toată Biserica ortodoxă a
răsăritului”152. Guvernul a asistat la neaderarea unora dintre arhierei și episcopi în
cadrul Sinodului, aceștia motivând că nu este unul canonic și că produce doar
dezordine în ierarhia bisericească: „chiar bătrânul mitropolit primat Nifon sʼa lepădat
de acel sinod și nʼa mai voit să-l prezideze”153. Starea șubredă a bisericii noastre a
continuat așa câțiva ani, mai exact, din anul 1864 până aproape în anul 1873, iar Sinodul
nici măcar nu a mai fost convocat, pe motiv că nu este unul canonic. Pentru a fi
înlăturată această stare generală a Bisericii române, la sfârșitul anului 1872, guvernul își
îndeplinește datoria de conștiință, prin legea votată pentru organizarea Bisericii,
reintroducând sistemul canonic tradițional, prin care mitropoliții și episcopii erau aleși
pentru întreaga viață. În articolele I-II din decret se declarau următoarele: „Biserica
ortodoxă română este independentă, de orice autoritate bisericească străină, în tot ceea
ce privește unitatea dogmatică o va menține sinodul general al Bisericii române, prin
consultațiuni cu Biserica ortodoxă ecumenică din Constantinopole” 154.
După constituirea Sfântului Sinod, în anul 1873, s-a ținut cea dintâi ședință, iar
după aceea, membrii săi au fost convocați ori de câte ori era nevoie a fi rezolvate diferite
probleme bisericești. În calitate de membru al Sfântului Sinod, Melchisedec Ștefănescu
avea păreri și în același timp soluții pe deplin întemeiate, atât în cadrul problemelor de
disciplină bisericească, dogmatice sau de ordin liturgic. Pe data de 11 mai 1874,
Melchisedec a propus un proiect de regulament privind monopolul lumânărilor de
ceară, pentru încetarea abuzului ce se crea prin falsificarea acestora. Câteva zile mai
târziu, pe 28 mai, elaborează un nou proiect de regulament, prin intermediul căruia fixa
sărbătorile bisericești și pe cele naționale. În 11 noiembrie a prezentat un proiect de lege
152 Ibidem, p. 67.

153 Ibidem.
154 Ibidem, p. 69.
58
pentru învățământul seminarial și tot în această dată a dat citire proiectului de lege a
modului prin care erau aleși arhiereii, acesta fiind aprobat, însă cu unele modificări. La
18 noiembrie a propus alegerea unei comisiuni aparte, în afara Sfântului Sinod, ce avea
menirea de a se ocupa de elaborarea unui proiect de regulament relativ pentru cărțile
didactice religioase. La 8 decembrie 1875, Melchisedec își susține noua sa propunere cu
privire la salarizarea preoților, implementând și un proiect de modificare a câtorva
articole din regulamentul pentru întreținerea clerului.
La data de 27 iunie 1875, Sfântul Sinod aducea în discuție, într-una din ședințe,
despre o propunere primită din partea unei biserici străine, de a se trimite doi
reprezentanți din partea Bisericii române, care să participe la conferința vechilor
catolici, ce urma a se susține la Bonn și la care urmau să participe majoritatea bisericilor
ortodoxe, prin intermediul reprezentanților lor. Cel mai potrivit pentru a participa la
acest congres, „prin varietatea cunoștințelor sale teologice și istorice... era desigur
Melchisedec, care a și fost ales împreună cu Ghenadie, fostul locotenent de episcop al
Argeșului”155. Scopul conferinței ce are loc între 12 și 16 august 1875 era „unirea
dogmatică a vechilor catolici și anglicanilor cu biserica ortodoxă a Răsăritului” 156. Prin
decizia Sfântului Sinod, reprezentanții Bisericii române trimiși la Bonn nu erau
autorizați pentru a lua vreo decizie sau angajament în cadrul conferinței. Scopurile
întâlnirii nu au fost duse atunci la îndeplinire, drept pentru care aceasta este
reprogramată pentru anul viitor, dar nici atunci unirea dorită nu s-a putut înfăptui.
La data de 14 mai 1876, Melchisedec subliniază necesitatea unei publicări sumare
a proceselor verbale ale Sfântului Sinod în revista „Biserica Ortodoxă Română”, atât
pentru cunoștința membrilor acestuia, cât și pentru cunoașterea întregii țări. Tot în acea
perioadă enunță nevoia de a se publica, în aceeași revistă, regulamentele votate de
Sfântul Sinod și roagă a se lua măsuri în vederea tipăririi în fiecare broșură a revistei
câte o pagină care să cuprindă toate regulamentele votate. La ședința din data de 15 mai
1876, Melchisedec elaborează un alt proiect de lege, cel al pantahuzelor 157, arătând

156 Ibidem.
157 listă de subscripție cu care se strâng bani pentru construcția unei biserici, pentru o operă de binefacere.
59
motivele pentru care a fost alcătuit, precum și modul în care se procedase pentru
strângerea de fonduri, în vederea reparării și construirii bisericilor fără fonduri: „...de
un timp încoace năvălind străinii în țară pentru strângerea de asemenea ajutoare și
comițând mai multe abuzuri, guvernul a oprit cu totul pantahusele”158.
La începutul anului 1880, comisia formată din Iosif, mitropolitul Moldovei,
Melchisedec și arhiereul Vladimir Suhopan, cu scopul de a cerceta cărțile didactice și
religioase, prezintă Sfântului Sinod un raport amănunțit asupra acestor manuale, ce
urmau a fi propuse spre aprobare. Cei trei membri erau de părere că manualele pentru
învățământul religios trebuiau să fie scrise între o limbă cât mai curată și simplă, iar
termenii noi să fie introduși acolo unde știința o cere, dar să fie explicați prin paranteze;
ortografia să fie cea fonetică, obișnuită în literatura acelei vremi. După expunerea mai
multor deziderate în ceea ce privește calitățile ce trebuie să fi întrunite de noile
manuale, ajung la concluzia că doar în modul acesta vom putea avea în țara noastră un
învățământ precis și unificat, exact așa cum sunt și principiile Bisericii Ortodoxe
Române. Tot în același an, Melchisedec a prezentat un proiect erudit care presupunea
editarea și revizuirea cărților bisericești. Deși pare că se transformă din omul progresist,
în cel conservator, deoarece opta pentru păstrarea alfabetului chirilic în aceste scrieri,
memoriul enunțat este o dovadă vie a competenței și erudiției sale.
La data de 12 iunie 1881, prezintă un raport și proiect de lege în ceea ce privește
atitudinea Bisericii Ortodoxe Române, atunci când persoane de altă religie „recurg la
biserica noastră pentru necesități spiritualo-religioase”159. Melchisedec considera că
Biserica noastră este datoare să primească cu politețe pe toți fiii patriei ce aspiră către
ajutorul ei spiritual. Acest proiect ce ducea la primirea eterodocșilor și a oamenilor
necredincioși în sânul bisericii este primit în unanimitate de Sfântul Sinod. Prevederile
acestei legi arată viziunea largă și spiritul reconciliant pe care Melchisedec îl avea față
de creștinii ce aparțineau altor rituri, iar dacă comparăm acestea cu normele urmate de
biserica romano-catolică, le aduc o cinste enormă marelui nostru episcop. În ședințele
ținute la 12 și 13 noiembrie 1881, episcopul Melchisedec de citire unui memoriu cu

60
privire la cântările bisericești. Acesta amintește că, deși diferitele cântări din biserica
română sunt în esență aceleași, au suferit de-a lungul timpului modificări din cauza
diferențelor limbii, a genului muzical al popoarelor și al împrejurărilor politice. Acest
proiect a dus la îmbunătățirea cântării bisericești din România.
În ședința din data de 9 noiembrie 1882, Melchisedec propune un regulament
prin care se poate realiza înființarea definitivă a facultății teologice. Bazele acestei
facultăți fuseseră puse la inițiativa mitropolitului Calinic, în anul 1881, și funcționase
datorită generozității profesorilor care predau gratuit cursurile. Cu toate acestea,
facultatea nu fusese trecută în buget nici în anul 1882, iar Melchisedec ține o cuvântare
în cadrul Sinodului, unde sublinia necesitatea înființării unei facultăți teologice.
În anii 1882-1883, biserica catolică din România a făcut primele încercări de a se
ridica la rangul de arhiepiscopie. Cu privire la acest eveniment, Melchisedec scrie un
memoriu intitulat „Papismul și starea actuală a bisericei ortodoxe în Regatul României”,
pe care l-a citit în cadrul a trei ședințe consecutive ale Sfântului Sinod. După apariția
acestei scrieri, biserica papală își înființează la București arhiepiscopatul. La 3 noiembrie
1883, Melchisedec citește în cadrul Sfântului Sinod un proiect prin care se adresează
primului ministru și care cuprindea: înființarea facultății teologice, reforma
seminariilor, îmbunătățirea stării materiale a preoțimii, dar și înființarea unui personal
de serviciu pentru Sfântul Sinod. La începutul anului 1885, acesta reia problema
reformei învățământului seminarial și arată că legea nu a fost pusă în aplicare, chiar
dacă există încă din anul 1873. Evidențiază faptul că seminariile se aflau întro stare
deplorabilă, atât din punct de vedere material, cât și din punct de vedere moral, mai
ales seminarul din Iași, care era o adevărată ruină.
În ședința din data de 17 noiembrie 1887 mărturisește: ,,Mi-a plăcut totdeauna în
viața mea a mă gândi cum am putea face să ridicăm Biserica acolo unde este menită să
fie”160. Acesta era de părere că arhiereii trebuie aleși dintre cei mai buni, pentru a putea
înlătura concepția că Sinodul îi persecută pe acei oameni învățați în favoarea celor cu
mai puțină știință.
160 Pr. Scarlat Porcescu, art. cit. p. 390.

61
Vasta sa pregătire cărturărească și bogata experiență l-au determinat pe
Melchisedec Ștefănescu să fie un membru activ în Sfântul Sinod și să acționeze cu o
necontenită stăruință. Mai bine de două decenii a fost implicat activ în dezbaterea
tuturor problemelor întâmpinate de Biserică în acele vremuri. Acesta a fost, după cum
afirmă cercetătorii activității sale „sufletul discuțiilor din Sfântul Sinod și autorul
aproape al tuturor regulamentelor și hotărârilor ce s-au luat în acest suprem for
bisericesc”161. Nu s-a mulțumit doar cu scrierea și trimiterea spre aprobare a acestor
regulamente, dorind să fie luate la cunoștință și în același timp să fie puse în practică de
fiecare cleric în parte: „Preoții noștri nici nu știu, nici nu au cunoștință de dânsele... De
aceea, rog să se facă mai curând o edițiune de toate aceste regulamente, începând cu
Legea Organică a Bisericii”162. Seria de memorii prezentată de ilustrul ierarh a avut
drept urmare prosperitatea vieții monahale și bisericești, ameliorarea stării clerului,
acesta punându-și amprenta în constituirea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române: „el era mintea cugetătoare pentru întreaga noastră Biserică în tot ce avea ea de
orânduit atunci pentru noile sale întocmiri”163. Noi, credincioșii ortodocși și clerul
Bisericii române îi suntem datori marelui Melchisedec pentru o serie de înfăptuiri,
printre care amintim: punerea bazelor învățământului românesc, îmbunătățirea
cântului bisericesc, contribuția la înființarea primei facultăți teologice la București,
reprezentarea cu măreție a țării noastre în plan național și internațional, contribuția
pentru unirea celor două biserici locale din Moldova și Țara Românească, aportul la
întocmirea Legii Organice, prin care s-a constituit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române și multe alte realizări, scrise și nescrise.
3.2.2. Melchisedec, părintele Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
Melchisedec Ștefănescu a avut un rol de o importantă însemnătate în lupta
pentru recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Acesta a fost unul dintre
161 Ibidem.
163 Arhim. Scriban, Cultul Episcopului Melchisedec, în „Cronica Romanului”, XIX, 1942, nr. 10, p. 327.
62
cei mai activi membri ai Sfântului Sinod care s-a luptat pentru ridicarea Bisericii
Ortodoxe Române la rangul de Biserică Ortodoxă Autocefală. Traseul lent pe care l-a
urmat această recunoaștere, nu l-a descurajat nicio clipă pe Melchisedec, ci din contră, l-
a determinat să muncească cu trudă pentru a-și vedea acest vis împlinit. Este necesar să
subliniem că relațiile dintre Biserica noastră și cea ecumenică de la Constantinopol se
răciseră, din cauza mai multor fapte ce s-au petrecut de-a lungul timpului, dintre care
amintim: secularizarea averilor mănăstirești, de pe vremea domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, Legea Organică din anul 1872, în urma căreia s-a format Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române. Clerul român a resimțit și dușmănia patriarhului ecumenic
și a episcopilor greci, aceștia negându-i naționalitatea și drepturile și opunându-se
demersurilor de introducere a limbii române în biserici și școli. O altă neînțelegere
dintre patriarhat și primatul țării noastre, o constituie înființarea unui schit românesc în
muntele Athos. Pe la anul 1881, acest așezământ progresează, ajungând la un număr de
90 de monahi. Chiar dacă fusese întemeiat de câțiva călugări moldoveni, deveni în cele
din urmă comun pentru toți românii. Din această cauză s-au născut neînțelegeri între
călugării moldoveni și cei din Țara Românească, la acestea luând parte și „Lavra, adecă
mânăstirea capitală grecească a Atonului, de la care atârna întru câtva schitul, ca de
mânăstirea mama”164. În 1876, „Schitul cu hramul <<Înainte - Mergătorului
(Prodrom)>>, va purta numele de schit românesc”165, iar starețul se va alege dintre cei
români. Acestea nu au fost pe placul călugărilor greci, care au născocit multe lucruri
despre ai noștri, spunând că așezământul are un important rol în propagarea
românismului în Orient, și înaintează demersurile necesare către patriarhul lor pentru a
reveni la hotărârea din 1876, în vederea anulării, demersuri ce au înrăutățit
neînțelegerile dintre mitropolitul primat al României și patriarhul ecumenic.
Încă de la data de 15 octombrie 1857, Melchisedec ceruse, în calitate de membru
al Divanului Ad-hoc, recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, însă acest
fapt s-a concretizat mulți ani mai târziu. În anul 1863 a avut loc încă un moment crucial
în progresul acestui proces și anume constituirea de către Melchisedec a unei reforme,
164 † Veniamin Pocitan, op. cit., p. 118.

165 Ibidem.
63
susținută și de voievodul Cuza, și anume existența limbii române ca limbă de cult. În
cuprinsul Decretului organic din data de 3 decembrie 1864 se subliniază independența
Bisericii române: „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne independentă de orice
autoritate bisericească străină, întru tot ce privește organizarea și disciplina”166. Un alt
pas important în obținerea autocefaliei îl reprezintă faptul că în ianuarie 1865
mitropolitul Nifon devine mitropolit primat. După cum era de așteptat, în anul 1865,
Sofronie, patriarhul ecumenic scrie domnitorului Cuza, reproșându-i, printre altele,
recunoașterea autonomiei Bisericii române. În același an, în luna februarie, domnitorul
îi răspundea, motivând că Biserica trebuie „să aibă o exprimare legală în stat, iar în
Biserica de Răsărit, gradul și acea independență pe care a dobândit-o de mult față de
celelalte Biserici Ortodoxe, căci numai așa va putea face bine nației” 167.
Neașteptându-se la acestea, patriarhul Sofonie trimite domnitorului și
mitropoliților Nifon și Calinic câte o scrisoare, aducând în același timp la cunoștiință și
celorlalte biserici ortodoxe că autoproclamarea independenței Bisericii române este
contrară vechilor Tradiții și Canoanelor. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza și
mitropoliții amintiți mai sus răspund scrisorii patriarhului și apără cu dârzenie
autocefalia bisericii noastre: „niciodată în decursul veacurilor, ea n-a fost supusă
Bisericii din Constantinopol, ci cu totul independentă în ce privește administrarea,
păstrarea statornică a legăturilor canonice cu celelalte Biserici, împreună cu care a
venerat credința ortodoxă”168. Fiind iritat de primirea acestui răspuns, patriarhul
Sofronie este dispus să ia măsuri drastice, dar din cauza abdicării domnitorului
Alexandru Ioan Cuza, la data de 11 februarie 1866, acestea nu se mai concretizează.

167 Alexandru M. Ioniță, Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, în „Biserica Ortodoxă Română”,
CIII, 1985, nr. 5-6, p. 371., apud Pr. dr. Marin Stamate, Misiunea și slujirea Ortodoxiei românești contemporane
la împlinirea a 120 de ani de la dobândirea autocefaliei și a 80 de ani de la ridicarea la rangul de patriarhie a Bisericii
Ortodoxe Române, în Teologie și Educație la Dunărea de Jos, Fascicula IV, Editura Episcopiei Dunării de
Jos, Galați, 2005, p. 45.
168 Arhim. Fotie Balamaci, Documente. Corespondența între Patriarhia de Constantinopol și mitropolitul
Ungrovlahiei, D. D. Nifon, între domnitorul Alexandru I. Cuza și între toate Bisericile Ortodoxe cu privire la legile
aprobate de către Guvernul roman pentru Sinodul din 1864, București, 1913, pp. 66-67., apud Pr. dr. Marin
Stamate, art. cit. p. 45.
64
Lupta pentru obținerea autocefaliei continuă și se exprimă cu claritate în articolul
21 al Constituției statului român din anul 1866, unde se preciza faptul că „Biserica
Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și
însă unitatea cu Biserica ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor”169. În Legea
Organică din anul 1872, Biserica română este numită din nou autocefală, deși această
calitate nu îi fusese recunoscută în mod oficial. Obținerea Independenței României, la
data de 9 mai 1877 a fost momentul în care prestigiul țării noastre, a crescut în afara
granițelor, iar Biserica noastră își mărește autoritatea. Patriarhul Ioachim al III-lea crede
că poate ajunge să țină unele tratative cu guvernul român, după câștigarea Războiului
de Independență. De exemplu, când i se cere binecuvântarea în vederea hirotonirii a trei
noi arhierei pe care Sfântul Sinod îi desemnează în anul 1879, face diverse obiecții cu
privire la Legea Organică, dar mai ales cu privire la autonomia Bisericii românești,
declarând cu patos că nu o recunoaște. Iritarea conducerii ecumenice își atinge apogeul
în ziua de 25 martie 1882, când, la catedrala Mitropoliei din București, în Joia Mare, are
loc, pentru prima data în țara noastră, Sfințirea Sfântului și Marelui Mir, care se procura
până atunci de la Patriarhia din Constantinopol.
La data de 10 iulie 1882, patriarhul Ioachim trimite o scrisoare mitropolitului și
ierarhilor din România, subscrisă de încă 11 arhierei, membrii ai Sfântului Sinod
Patriarhal. Prin acest mod sunt mustrați că au încălcat regulile vechi și au sfințit la
catedrala din București Sfântul Mir: „Actul sfințirii Marelui Mir a dezlănțuit... un nou și
vehement protest din partea Constantinopolului”170. Pe lângă acestea, clerul român era
acuzat și că ar fi introdus în Biserica română alte inovații precum: stropirea cu apă la
botez, în loc de cufundare, introducerea calendarului gregorian, înmormântarea
bisericească a celor ce se sinucid etc. Mitropolitul primat este acuzat de către cel
ecumenic că nu i se respectă puterea sa spirituală și canonică. Primind această scrisoare,
mitropolitul Calinic convoacă în cel mai scurt timp Sfântul Sinod, pentru a o citi tuturor.
Auzind acestea, membrii Sinodului, au luat hotărârea imediată de a-l însărcina cu
redactarea răspunsului pe învățatul Melchisedec, pe atunci episcop al Romanului.

65
Răspunsul elaborat, numit „act sinodal” este primit cu ovații de către ceilalți membri și
„învestit cu sigiliul Sfântului Sinod”171. Răspunsul creionează pentru început situația
Bisericii Ortodoxe Române, în raport cu patriarhia ecumenică, atât din punct de vedere
dogmatic și canonic, cât și din punct de vedere istoric, încă din vechime și până în
vremurile noastre. După ce extrage punctele principale ale acuzațiilor și face un
rezumat al scrisorii, analizează cu atenție sporită canoanele pe care se bazează cele
scrise de patriarh. Pe lângă canoane, Melchisedec analizează și cuvintele din Scriptură,
pe care le invocă patriarhului Ioachim, demonstrând faptul că toate acestea au fost
expuse superficial și că nu au fost studiate în profunzimea lor: „Noi mulțumim din
inimă, Înaltei Sale Sanctități patriarhale, că ne pune în vedere cuvintele cele sfinte ale
Scripturii, ne dă ocaziune să gândim la ele, să le studiem profund și să le realizăm, în
viața noastră”172. Epistola patriarhală susține că Biserica noastră trebuie să fie supusă
întru totul celei de la Constantinopol, acest lucru știindu-se din vremuri îndepărtate, de
la Sinodul al IV-lea ecumenic din Calcedon: „Episcopii din provinciile Pontului, Asiei și
Traciei, precum și episcopii provinciilor mai sus zise (aflați) între barbari<” 173. În acest
sens, Melchisedec reușește să demonstreze, prin argumente, că barbarii despre care se
amintește în Canon erau de fapt rușii și alanii, iar românii nu au fost niciodată sub
jurisdicția Constantinopolului, deoarece creștinătatea românilor este mai veche chiar și
decât existența Constantinopolului. Românii creștini au venit în Dacia încă din veacul al
II-lea după Hristos. Odată ce turcii au pus stăpânire pe poporul nostru, biserica a căzut
sub influența celei din Constantinopol. Patriarhii români, încercând să se pună bine cu
turcii, au devenit uneltele lor și prin acest mod au susținut dominația musulmană
asupra poporului ortodox. Amintește că patriarhia a dezaprobat toate mișcările de
renaștere națională ale României, dar cu toate acestea, țara noastră a devenit un regat
prosper, independent și liber, cu o biserică autocefală. Melchisedec declară că „Biserica
română ortodoxă a fost și este autocefală, în cuprinsul teritoriului României, și nici o

172 Ibidem, p. 123.
173 Ibidem, p. 124.
66
autoritate bisericească streină nu are drept de a impune ceva” 174. Acesta mai adaugă
faptul că problema sfințirii Mirului nu a fost niciodată un subiect de discuție teologică
sau de jurisdicție canonică. Dacă stăm să privim către timpuri străvechi, putem observa
că sfințirea Mirului se făcea încă din vechime în țara noastră, chiar și împreună cu
patriarhii din Orient, invitați de către domnitorii noștri pentru a săvârși Mirul.
„Raportul ce explică dreptul de sfințire a mirului de către arhiereii români deschide
drumul autoconducerii Bisericii Române și reprezintă primul act oficial ce va duce la
autocefalia Bisericii Ortodoxe Române”175. Raportul temeinic, întocmit de episcopul
Melchisedec Ștefănescu, cu scopul de a înlătura toate acuzațiile aduse de patriarh, a fost
semnat și aprobat la data de 23 noiembrie 1882 și înaintat către patriarhie. În ciuda
tuturor strădaniilor, lucrurile au rămas la fel până la retragerea patriarhului Ioachim al
III-lea, urmată de alegerea lui Ioachim al IV-lea, urmaș ce manifesta sentimente mai
bune față de Biserica Ortodoxă Română. În timpul păstoririi sale începe o nouă
corespondență în vederea recunoașterii autocefaliei Bisericii noastre. În luna februarie a
anului 1885 a avut loc o adunare secretă la Mitropolia din București, la care au
participat toți mitropoliții și episcopii țării, în prezența Ministrului Cultelor.
În cadrul acestei adunări s-a redactat o scrisoare către patriarhie, întocmită de
episcopul Melchisedec și de episcopului Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, în vederea
concretizării autocefaliei, cu promiterea că Biserica noastră va păstra unitatea dogmelor
cu cea ecumenică. Patriarhul ecumenic a convocat Sfântul Sinod, iar la data de 25 aprilie
1885, acesta îi răspunde mitropolitului primat Calinic, cât și Ministrului Cultelor
arătând că a luat în considerare această cerere și că autocefalia Bisericii Ortodoxe
Române era, în sfârșit recunoscută: „cererea I.P.S. Sale. de a se recunoaște Biserica
ortodoxă Română de autocefală, sʼa comunicat tuturor bisericilor ortodoxe autocefale
că: Biserica ortodoxă română, a fost recunoscută de patriarhie, autocefală”176. Tomosul
de autocefalie, semnat de patriarhul Ioachim al IV-lea și de încă alți zece mitropoliți era
datat din aprilie 1885 și cuprindea următoarele: unitatea bisericii lui Hristos,
174 Ibidem, p. 127.

67
recunoașterea bisericii Regatului României și acordarea binecuvântării acesteia,
proclamarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca o autoritate ce se bucură
de toate drepturile chiriarhale a unei biserici autocefale, datoria Sfântului Sinod de a-l
pomeni pe patriarhul ecumenic în sfintele sale diptice, după vechea tradiție, Biserica
Ortodoxă Română avea datoria de a se consulta cu celelalte biserici ortodoxe autocefale,
în vederea rezolvării problemelor de natură canonică și dogmatică. La convocarea din 1
mai 1885 a Sfântului Sinod, mitropolitul Calinic Miclescu își exprima imensă bucurie
creată de recunoașterea autocefaliei, „iar la 6 mai au fost citite, în traducere românească,
tomosul sinodal și corespondența purtată cu acest prilej”177. La 30 mai 1885, la îndemnul
episcopului Melchisedec Ștefănescu, mitropolitul primat trimite către patriarhul
ecumenic o scrisoare de mulțumire pentru înțelegerea în problema recunoașterii
autocefaliei. Tot la această dată, mitropolitul Calinic a înștiințat celelalte unsprezece
biserici ortodoxe autocefale despre recunoașterea independenței Bisericii române de
către patriarhia ecumenică, iar felicitările din partea acestora nu au întârziat să apară.
Neobositul Melchisedec Ștefănescu a susținut autocefalia Bisericii Ortodoxe
Române încă din anul 1857, atunci când, ca membru al Divanului Ad-hoc, a formulat
toate demersurile necesare pentru recunoașterea acestui fapt. Bineînțeles că reușita
presupune întotdeauna eforturi mari, uneori chiar supraomenești, dar asta nu l-a
determinat să renunțe, ci mai degrabă să lupte cu și mai mult patos pentru îndeplinirea
scopurilor, atât de semnificative pentru noi ca popor. Ilustrul ierarh a avut o contribuție
crucială pentru apărarea ortodoxiei române, suportând, martiric chiar, jigniri, acuzații
nefondate și atitudini nepotrivite pentru a îndeplini idealul unei întregi națiuni. Chiar
dacă noi, ca biserică, eram independenți, nu eram priviți așa și de cei de peste hotare,
astfel, episcopul Melchisedec duce lupte crâncene în vederea oficierii acestei autonomii:
„unde vă sunt actele că sunteți biserică autocefală?” 178, acte pe care după lupte crâncene
le-am putut prezenta. Înțeleptul arhiereu moldovean, după cum era numit de însuși
patriarhul Constantinopolului, Melchisedec Ștefănescu, a fost și va rămâne veșnic:
„sufletul și inima strădaniilor depuse pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii

178 Ioniță M. Alexandru, art. cit., p. 330.
68
românești”179. Putem afirma cu tărie că faptele episcopului Melchisedec au continuat să
dea roade chiar și după trecerea lui la cele veșnice, deoarece: „Dobândirea autocefaliei a
fost pasul necesar și hotărâtor pentru înființarea Patriarhiei Române, în anul 1925,
încununându-se astfel o lucrare bisericească de veacuri care a înălțat Ortodoxia
românească nu numai pe plan intern, și în egală măsură și pe plan extern”180.
Ibidem.
179
180Pr. drd. Ilie Rusu, Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, premisă a recunoașterii Patriarhiei Române, în
„Teologie și Viață”, XX (LXXXVI), 2010, nr. 9-12, p. 100.
69
CAPITOLUL AL 4-LEA
MELCHISEDEC, PĂSTOR DE SUFLETE. ACTIVITATEA MISIONAR-
PASTORALĂ
Pe lângă importantele activități desfășurate ca profesor, om politic, membru în
Sfântul Sinod și al Academiei Române, Melchisedec Ștefănescu a fost și un valoros
păstor al eparhiilor pe care le-a cârmuit cu o profundă dăruire. Și-a demonstrat în
repetate rânduri devotamentul față de Biserica lui Hristos, mai ales în lunga sa perioadă
de păstorire în calitate de arhiereu. Pe parcursul a aproape treizeci de ani de slujire
arhierească, și-a îndeplinit misiunea în eparhia Hușilor, apoi la Dunărea de Jos, iar în
ultimii treisprezece ani ai vieții a fost episcop al Romanului. Avea o strânsă legătură cu
preoții săi, pe care îi sfătuia întotdeauna cu înțelepciune și dragoste și în același timp îi
încuraja, ca un adevărat părinte spiritual: „fițǐ voǐ păzitoriǐ ordineǐ și aǐ cumințieǐ
româneșcǐ, și acésta vĕ va ridica fórte mult în opiniunea ómenilor de bine”181. Preoții
supuși, harnici și plini de smerenie se bucurau de aprecierea profundă a luminatului
ierarh, acesta considerând că: „Un preot bun, cucernicŭ, răvnitor pentru cele
Dumneḑeesci, este bucuriea cea maǐ mare a unuǐ Ierarch, este coróna luǐ, mâna luǐ cea
dréptă, aripele care îl înalță”182. În timpul vizitelor sale canonice din eparhii,
Melchisedec cerceta cu strictețe atât punctele pozitive, cât și pe cele negative, pe preoții
ce munceau cu trudă îi promova în funcții mai înalte, iar pe cei leneși, îi mustra, dar îi și
sfătuia cu o înțelepciune cum rar întâlnim, în vederea îndreptării.
Melchisedec a fost un preot „în cea mai înnaltă accepțiune a cuvântului” 183, ce
avea o privire blândă și o înfățișare plăcută, un suflet curat și simțitor. Demnitatea sa
impunătoare provenea din cultura pe care o avea ca om, dar și din superioritatea
181 Enciclica Sântuluǐ Sinodŭ, în „Biserica Orthodoxă Română”, VII, 1883, nr. 7, p. 460.
182 Ibidem.
70
spiritului. Era un ierarh cu o inimă mare, ce îndrăgea extrem de mult copiii,
cumpărându-le haine, cărți și oferindu-le chiar și bani. Și-a închinat toată viața
oamenilor și toate darurile sufletești și intelectuale, fiind un simbol al demnității
ortodoxiei românești. Melchisedec avea o credință profundă și un devotament aparte
față de Biserică, fiind mereu în slujba prestigiului și bunăstării clerului român și
muncind cu trudă pentru creșterea nivelului moral și intelectual al acestuia. „Ca figură
bisericească, Melchisedec – incontestabil – e cel mai mare ierarc din istoria modernă a
bisericei române. Încredințându-i națiunea un scaun episcopal, el nʼa înțeles că trebue
să aibă un rol de figurant. Printr-o nobilă și bogată activitate, Melchisedec a ridicat, ba a
sfințit episcopatul”184.
4.1. Locotenet de episcop la Huși
La data de 31 iulie 1857, la vârsta de doar patruzeci de ani, se stinge din viață
Episcopul Hușilor, Meletie Istrati, iar la conducerea eparhiei este numit după acest
eveniment nefericit, ca Locotenent, Ghenadie Șendrea, „pînă la 8 noiembrie 1858 cînd a
fost rînduit, tot în calitate de locțiitor, Arhiereul Calinic Miclescu Hariupoleos” 185.
Acesta a stat în scaunul arhieresc până la începutul anului 1861. În ziua de 15 ianuarie a
aceluiași an, este numit Locotenent de Episcop al Hușilor, arhimandritul Melchisedec
Ștefănescu, profesor și rector al seminarului, instalarea sa având loc pe data de 16
februarie 1861.
Eparhia de la Huși, văduvită în ultimii ani de episcopi titulari, și administrată
doar de locțiitori, este neglijată și condusă de clerici care nu se interesează de nevoile ei:
„Când Melchisedec a venit la cârma acestei episcopii, a găsit-o întrʼo stare de vădită
decădere. Catedrala aveà acoperișul spart și când plouà, picurà pe păreți, iar înnăuntru
erà neîngrijită și lipsită până și de veșmintele necesare cultului. Incăperile din curtea

185 † Eftimie Luca, Episcopul Romanului și Hușilor, op. cit., p. 39.
71
episcopiei erau neîngrijite și grădinile ei lăsate în părăginire” 186. Melchisedec avea
cunoștință de realitatea Episcopiei de la Huși, deoarece el activa acolo ca rector și
profesor al seminarului încă din anul 1856.
În timpul păstoririi sale, casele din curtea Episcopiei au fost renovate, grădina a
fost plantată cu flori și pomi tineri, iar acoperișul bisericii eparhiei a fost reparat, aceasta
bucurându-se și de alte mici îmbunătățiri. Însuși arhimandritul, în orele sale destinate
odihnei, se ocupa de înfrumusețarea grădinilor, alături de alți călugări și oameni ai
Episcopiei. Administrația eparhială s-a bucurat în timpul păstoririi lui Melchisedec de o
organizare meticuloasă, acesta introducând buna ordine și moralitatea, prin numirea de
protopopi onești, capabili și devotați, cu dragoste față de Biserică și grijă față de preoții
ei.
La data de 30 decembrie 1862, este ridicat în dreapta arhieriei pentru meritele
sale, cu titlul de Tripoleos, fiind hirotonit în Catedrala Mitropoliei din Iași. Pe timpul cât
a fost Locotenent de episcop la Huși, și-a continuat și activitatea sa de rector și profesor
la seminar, instituția bucurându-se în vremea conducerii sale de numeroase foloase.
Melchisedec muncește din greu în vederea reabilitării seminarului și înaintează
demersurile necesare pentru mărirea spațiului locativ, preocupându-se în același timp
și de creșterea bugetului instituției de învățământ. Obține surse financiare pentru o mai
buna salarizare a profesorilor și pentru întreținerea elevilor, și mărește seminarul din
punct de vedere al spațiului, construind noi clădiri și primind o parte din localul
Episcopiei. Astfel, numărul elevilor a crescut de la patruzeci la o sută de suflete. Pentru
a reuși să reorganizeze învățământul seminarial, Melchisedec face toate demersurile
necesare pentru a-l aduce ca inspector pe clericul cu studii serioase, ierodiaconul
Climent Nicolau. Dorința lui Melchisedec este ca noua ordine să creeze candidați bine
pregătiți pentru preoție, iar după completarea studiilor, aceștia să poată fi chiar
profesori la seminar sau la școlile publice din țară. Astfel, trimite la studii în cadrul
Universității din Atena doi tineri din seminar, „unde ei se vor perfecționa în deosebite
ramuri științifice și limbi”187. Seminarul din Huși își schimbă total înfățișarea sub

72
conducerea lui Melchisedec, datorită priceperii sale, ajungând una dintre cele mai
înfloritoare instituții teologice.
Pe lângă faptul că s-a ocupat de buna funcționare a seminarului, Melchisedec a
continuat și munca de cercetare, adunând material documentar pentru o importantă
lucrare istorică, Chronica Hușilor și a Episcopiei cu asemenea numire. La baza alcătuirii
acesteia au stat în jur de două sute de documente scoase și studiate din arhiva
Episcopiei Hușilor. În introducerea lucrării, face o scurtă prezentare a orașului Huși,
după care arată starea generală a acestuia și poziția lui strategică. În a doua parte
alcătuiește un dicționar ce cuprindea numele funcțiilor atribuite în vechime slujitorilor
administrației statului, după care prezintă istoricul Episcopiei, iar spre final adaugă
informații cu privire la istoria limbii române, arheologie, filologie și geografie. Această
lucrare, datorită căreia Melchisedec a devenit membru activ al Academiei Române, a
fost tipărită la București în anul 1869.
În timpul păstoririi sale ca Locotenent de Episcop al Hușilor, Melchisedec s-a
bucurat de prețuirea credincioșilor și a clericilor, fiind un păstor înțelept și veșnic
preocupat de bunul mers al lucrurilor în eparhia sa, dar și de viața enoriașilor, pe care
întotdeauna îi îndemna să urmeze lui Hristos. El avea pretenția ca preoții pe care îi
îndruma în cadrul Episcopiei sale, să fie înțelepți, să propovăduiască cu tărie numele
Domnului și să fie întotdeauna bine pregătiți și dornici de evoluție. Preoții ce
îndeplineau acest tipar erau apreciați nespus de către episcopul Melchisedec, acesta
motivând că sunt cea mai mare bucurie a unui ierarh. Într-o scrisoare pe care
Melchisedec o trimite Ministrului de Externe de atunci, Vasile Alecsandri, în anul 1885,
în timpul păstoririi sale la Roman, găsim informații și cu privire la hirotonia unui preot
pe care acesta a înfăptuit-o ca Locotenent de Episcop Huși. Din cuvintele așternute pe
hârtie, putem deduce faptul că preoții smeriți câștigaseră pentru totdeauna susținerea
Episcopului Melchisedec, care le era aproape în orice trebuință morală sau materială:
„Părintele Severin este unul din elevii mei, pe când eram profesor și director al
seminarului de Huși. Dupăce a terminat cu laudă cursul seminarial, eu l-am hirotonit
preot și numit în postul de protoereu de Galați, pe care post l-a purtat cu laudă în
73
curgere de 22 de ani”188. Episcopul îl recomanda Ministrului de Externe Alecsandri pe
preotul Ioan Severin, ce fusese un elev silitor al seminarului din Huși, pentru a fi numit
preot la capela română din Paris. Deși trecuse atâta timp de când îi fusese profesor și de
când îl hirotonise, acesta rămase în inima mare a lui Melchisedec, care acum îi oferea
sprijinul său total.
Chiar dacă nu se găsesc foarte multe informații cu privire la activitatea ierarhului
din perioada păstoririi de la Huși, întâlnim totuși fapte extrem de importante pe care
acesta le-a îndeplinit în acea perioadă și anume: renovarea caselor episcopale,
schimbarea acoperișului bisericii Episcopiei, înfrumusețarea grădinilor acesteia,
reorganizarea seminarului și susținerea viitorilor preoți, existența unei bune comunicări
și înțelepte sfătuiri între episcopi și ceilalți clerici, scrierea unei importante lucrări
istorice și implicarea activă în viața credincioșilor ortodocși ai poporului român.
Faptul că Locotenentul de Episcop Hușilor, Melchisedec Ștefănescu, a fost un
ierarh extrem de îndrăgit de oameni și de preoți, putem deduce și din scrisoarea primită
de el în 1889, pe timpul șederii în scaunul arhieresc de la Roman. Epistola îi este
adresată de către preotul Gheorghe Savin, paroh al bisericii Sfinții Împărați din Jorăști,
județul Covurlui (astăzi în județul Galați), tatăl marelui apologet român Ioan Gh. Savin.
Preotul Gheorghe Savin, fiind hirotonit de Melchisedec, îi scria acestuia cu ocazia
împlinirii a douăzeci și cinci de ani de preoție, invocând totodată cu nostalgie vremurile
păstoririi sale la Huși: „din mila Domnului îndeplinesc 25 de anǐ în serviciul preuțieǐ
mele, de cînd am priimit acest dar prin punerea mânelor Prea. Sf. Vóstre, și cu
conlucrarea tot Sfântului și Viu făcĕtoruluǐ Duhŭ, în Catedrala Sfinteǐ Episcopii de Hușǐ
[...] Imǐ amintesc fórte bine, Prea Sf. Stăpîne, că la 13 Decembrie 1864 (fiind Duminică)
mʼați prohirisit diacon, iar la 20 ale aceleiași luni (fiind tot Duminică) mʼați desăvîrșit în
preut în biserica seminariului Sf. Nicolae, unde ați servit prea Sf. Vóstră, pentru ultima
oară în memoria seminariului *...+ La 26 Decembrie, mi-ați dat bine-cuvêntarea
arhieréscă de a venì la parohia mea dându-mǐ și părintesce sfătuirǐ, pe care le-am avut și
le voiŭ avè de regulă pănă la cea de pe urmă răsuflare; *...+ Am creḑut de a mea datorie,
188 Constantin C. Diculescu, op. cit., p. 181-182.

74
ca cu acéstă ocasie a vieței mele preutescǐ de 25 de anǐ să supun și la înalta cunoscință a
Prea. Sf. Vóstre, de la care mi-am câștigat darul preuțieǐ. Și dacă amintesc despre
acestea departe de mine nevrednicul vre-o laudă, ci numaǐ pentru onórea Prea Sf.
Vóstre, că darul ce mi-l ați încredințat lʼam încălḑit și pastrat cu cinste”189.
Din cuvintele preotului Gheorghe Savin putem deduce ce fel de preoți a construit
Melchisedec cât timp a fost profesor și director al seminarului din Huși, iar mai apoi
Locotenent de Episcop al acestei eparhii. Din mâna lui au ieșit preoți destoinici, harnici
și smeriți ce nu se tem să recunoască, după cum putem vedea, meritele marelui Episcop.
Păstorirea sa în cadrul eparhiei Hușilor, au fost una rodnică, chiar dacă a durat doar
patru ani. După cum ne-a obișnuit, pe oriunde ar trece, Melchisedec Ștefănescu, trebuie
să lase ceva în urma sa, obținut prin sudoarea frunții, iar de data aceasta, cei care s-au
bucurat de faptele sale, au fost credincioșii și preoții de la Huși. În ziua de 17 noiembrie
1864 se înființează, printr-o lege specială, o nouă eparhie, cea a Dunării de Jos, unde
Melchisedec este numit episcop, fiind cel mai în măsură pentru cârmuirea acesteia.
4.2. Episcop al Dunării de Jos
În anul 1856, în baza tratatului de la Paris, ne este retrocedată partea de sud a
Basarabiei. Delimitarea acestui teritoriu se face în luna februarie a anului următor, iar la
data de 14 martie, trupele ocupante se retrag definitiv. Chiar dacă se începe
naționalizarea administrațiilor și instituțiilor civile, biserica română se află tot sub
influența rusă, de aceea, în anul 1864, după realizarea Unirii Principatelor, este
organizată o nouă eparhie, prin decretul semnat de Alexandru Ioan Cuza, cea a Dunării
de Jos, iar prin acest mod se „desființează granițile dintre provincia desrobită și patria
mamă”190. Reședința episcopiei este aleasă la Ismail.
189 Scrisoare adresată episcopului Melchisedec în data de 20 decembrie 1889, http://dspace.bcu-

iasi.ro/bitstream/handle/123456789/49107/BCUIASI_CS_ARHMI_32.pdf?sequence=1&isAllowed=y ,
accesat la 13.06.2022.
75
Melchisedec Ștefănescu este primul episcop al eparhiei nou înființate, fiind cel
mai indicat să ocupe scaunul arhieresc. Însuflețitul patriot, bun cunoscător al limbii ruse
era cel mai în măsură să se apropie de sufletul rușilor, lipovenilor și bulgarilor ce
viețuiau în episcopia Dunării de Jos. Instalarea sa se face la data de 6 ianuarie 1865, iar
cu această ocazie, Melchisedec ține un discurs puternic, ce îi evidenția încă o dată
patriotismul: „Prin înființarea nouei episcopii în Ismail, Basarabia se unește cu România
și bisericește. Bucuria țării întregi și a Basarabiei, trebuie să fie cu atât mai mare, cu cât –
oarecând – a fost mai mare și întristarea Românilor din Basarabia și din toată țara”191.
Cea dintâi grijă a sa ca episcop a fost să zidească biserici prin sate și să numească
preoții luminați și cu frică de Dumnezeu în toate parohiile din eparhie. Era un arhiereu
prezent, ce vizita regulat satele și orașele, se ocupa de sfințirea noilor lăcașe, și îi învăța
pe enoriașii săi să păstreze cu sfințenie dreapta credință, și să ducă o viață creștinească,
plină de fapte bune și exemplară. De asemenea, bunul ierarh era preocupat și de situația
copiilor orfani, a văduvelor și a oamenilor săraci, pe care îi blagoslovea după putere și îi
mângâia prin cuvinte părintești. Fiind un adevărat cunoscător al Sfintei Scripturi a fost
înzestrat de Dumnezeu cu darul frumoasei vorbiri, iar în activitatea sa de episcop s-a
dovedit a fi un neobosit predicator și apostol al lui Hristos, lucru pe care îl cerea și
preoților din eparhia păstorită cu o aleasă grijă duhovnicească.
În orașul Ismail totul trebuia ridicat din temelii. Pentru început, Melchisedec își
cumpără o casă modestă din propriile economii, ce va servi drept reședință episcopală,
după care renovează vechile încăperi și construiește altele noi, dar cu toate acestea,
locul era destul de mic pentru amenajarea unei gospodării strașnice. Imaginea de
ansamblu a episcopiei de la Dunărea de Jos din primii ani este perfect conturată de către
Melchisedec, printr-o scrisoare pe care i-o trimite lui Ion Heliade Rădulescu în anul
1865: „Eu sunt sănătos, dar duc mare nevoe în totul: fără locuință convenabilă, fără
mijloace de a putea întâmpina nevoile postului. Scumpete mare, mai mare decât orunde
în țară. Trăiesc simplu din leafă și țin cu cheltuiala mea încă 10 persoane, personalul
necesar pentru serviciul Episcopiei, cari au așa de mici lefe, încât abia le-ar ajunge de
191 Ibidem, p. 46.

76
mâncare. Dar slavă lui Dumnezeu de toate! El a dat, El a luat! Fie numele Domnului
binecuvântat! Când clerul va trece prin focul ispitelor și se va lămuri de tot ce are
eterogen, Dumnezeu iară va căuta cu milă asupră-i”192. Deși totul era greu în acest nou
început, observăm din însuși cuvintele lui Melchisedec smerenia de care acesta dădea
dovadă, acceptându-și slujirea proaspăt încuviințată și muncind din greu pentru a o
duce la îndeplinire, prin totala credință în Hristos.
La câteva luni de la instalarea sa, în data de 12 iunie 1865, primește o scrisoare de
la arhimandritul Climent Nicolau, care dorește să știe motivele pentru care Melchisedec
a acceptat să fie numit de domn în această eparhie și își exprimă în același timp
nemulțumirea cu privire la acest fapt: „nu înțeleg cum Preasfinția Voastră ați primit a
vă acomodà unei legiuiri, pe care cred că ați condemnat-o în conștiință, și care lovește în
un punt din cele mai delicate bazele bisericei noastre ortodoxe *...+ voiu cunoaște
motivele și rezoanele binecuvântate ce vʼau dictat o asemenea rezervă”193. Răspunsul
ierarhului nu întârzie să apară, acesta motivând că a acceptat postul deoarece
domnitorul Alexandru Ioan Cuza îi promisese că va lua atitudine în privința Bisericii
Ortodoxe Române, atât de plină de lipsuri la acele momente: „episcopia nu mă încântă;
eu o voiu țineà până ce nu voiu pierde speranța de a puteà, or pe ce cale, de a face bine
bisericei noastre atât de nenorocite. Când la noi în țară totul este anomalie, decè să te
miri că și eu fac astăzi o anomalie? Judecă-mă după scop”194. Din acest răspuns, reiese
încă o dată puterea de sacrificiu a episcopului Melchisedec Ștefănescu, care pune binele
Bisericii mai presus de orice, chiar și de propria sa persoană.
În toamna anului 1866, Melchisedec cumpără o nouă proprietate, aflată lângă
reședința episcopală, unde plantează o grădină imensă cu tot felul de arbori și plante, ce
devine cu timpul „obiectul de admirație al înnalților demnitari ai Statului și chiar a
192 † Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, Episcopul Melchisedec Ștefănescu – simbol al demnității și
prestigiului Ortodoxiei românești, https://doxologia.ro/cuvantul-ierarhului/melchisedec-stefanescu-simbol-
al-demnitatii-prestigiului-ortodoxiei-
romanesti?fbclid=IwAR18LyWXFacFwrbj4JPebFExr5xbAJqqwtmNlguXE21QX77AKXmmUDBY9Xg
193 Constantin C. Diculescu, Din corespondențele Episcopului Melchisedec, culese, adnotate și însoțite de o
prefață, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1909, p. 13.

194 Ibidem, p. 16.
77
domnitorului, cărora le servia drept găzduire și casă de recepție ordecâteori vizitau
Ismailul”195.
Încă din primele clipe ale conducerii eparhiei, episcopul întâmpină multiple
dificultăți cu privire la limba ce se folosea în cadrul slujbelor, enoriașii având pretenția
menținerii limbii slavone. Melchisedec a fost prudent în rezolvarea acestei probleme,
fiind în deplină înțelegere cu guvernul din acea vreme. Limba română o înlocuiește
încetul cu încetul pe cea slavonă, populația fiind tot mai atrasă de frumusețea cultului
românesc, pe care arhiereul îl practica înadins cu și mai mult fast.
Episcopul Melchisedec a acordat o grijă deosebită și lăcașurilor sfinte din eparhia
pe care o conducea, renovând pe multe dintre ele și construind, de la temelii, în jur de
patruzeci de biserici, sfințind el însuși pe multe dintre ele. Scopul său a fost atins și din
mila altora, dar și din contribuția personală, generozitatea să ajungând chiar și la
biserici din alte eparhii. Dovezi numeroase cu privire la aceste fapte găsim dacă ne
uităm atent în corespondența sa. La data de 9 decembrie 1866, redactează o scrisoare
către Mihail Kogălniceanu, prin intermediul căreia îl roagă să îl ajute în legătură cu
această problemă: „Crezând că bugetele pe anul viitor se vor vota în curând, am crezut
oportun să vă fac amintire pentru niște biserici din această parte de țară, cari până acum
sʼau lăsat cu totul în părăsire și sunt sortite ruinărei și pustiirei *...+ Știind însă că
ministerul de culte sʼa deprins a nu respectà acest fel de trebuințe, precât de religioase
preatât naționale, am socotit să mă adresez către d-voastră, aducându-mi aminte, că
întrʼo convorbire ce am avut cu d-voastră, mʼați întrebat de acele biserici, și ați
recunoscut, că Statul este dator a le întrețineà196. Printre bisericile refăcute de el,
amintim: la Galați - Mavromol, Sfinții Arhangheli-Metoh, Vovidenia, Precista și Sfântul
Nicolae, biserica Sfântul Spiridon din Brăila, Sfânta Ecaterina din Ploiești, Sfântul
Dimitrie din Iași, Sfântul Nicolae din Focșani și mănăstirea Agapia. Generozitatea sa a
trecut chiar și hotarele țării197, ajungând în Bulgaria, la lăcașurile sfinte din Brastova,
195 Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec…, p. 70.

196 Idem, Din corespondențele Episcopului Melchisedec…, p. 23.
78
Rovca și Varna, în Grecia, la cele din Dromates și la schitul românesc Prodromul din
Sfântul Munte Athos.
Melchisedec și-a mai demonstrat dragostea față de locașurile sfinte și prin
donațiile pe care le-a făcut. Pe o Sfântă Evanghelie tipărită la Neamț, în anul 1821,
întâlnim o însemnare ce aparține ilustrului ierarh și care întărește toate afirmațiile
făcute până acum despre el: „Spre semn al evlaviei mele către sfintele și mântuitoarelor
cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, și al dragostei mele către
limba noastră națională română, am argintat și aurit această Sfântă Evanghelie și am
afierosit spre pomenirea Sfintei Episcopii a Dunării de Jos al cărei cel dintâi episcop, și
fondator, din mila și cu ajutorul lui Dumnezeu, am fost eu subsemnatul... 1867
decembrie 28, Episcopul Melchisedec”198.
După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în luna mai a anului 1866,
chemat de guvernul provizoriu format în Principatele Unite, la București, principele
Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, pentru a i se încredința conducerea țării. Chiar din
primul an al venirii sale la putere, face cunoștință cu calitățile episcopului de la
Dunărea de Jos. Cu pași înceți, dar siguri, se realizează o fericită colaborare între
suveranul României și Melchisedec Ștefănescu. În luna noiembrie a anului 1866 are loc
prima vizită a principelui Carol în eparhia Dunării de Jos. Încă de la început, acesta
prețuiește nespus de mult capacitățile intelectuale ale episcopului și devotamentul său
față de biserică și țară, trimițându-l alături de Ioan Cantacuzino într-o misiune
diplomatică în Rusia, în 1868. Episcopul a avut parte de o bună colaborare cu Carol I și
pe plan publicistic, iar în scrisoarea pe care o trimite lui Vasile Mandinescu, la data de
10 noiembrie 1868, îi scrie, printre altele și de Liturghia arhierească rusească, adăugând:
„Măria sa voiește a tipări Liturghia arhierească și eu trebuie să o completez”199.
La data de 6 iunie 1878, directorul cancelariei episcopale de la Dunărea de Jos,
Vasile Mandinescu îi trimite o scrisoare lui Melchisedec ce se afla pe atunci la București,
iar prin informațiile transmise, este conturată imaginea Centrului eparhial de la Ismail:
198Ibidem, p. 258.
199Pr. Paul Mihail, Din corespondența Episcopului Melchisedec, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXII, 1959,
nr. 5-6, p. 524.
79
„Vă comunic și eu de aicia, că cu toții suntem bine și sănătoși. Grădina merge foarte
bine: trandafirii altoiți au înflorit prea frumoși; erau numai buchete de flori, acum sunt
spre sfârșit; trandafirii ordinari au avut atâta floare că nu a avut cine să-i culeagă. Fragii
se coc, giorginele înfloresc și parte din flori” 200. După Războiul de Independență, în anul
1878, prin Tratatul de la Berlin, județele Cahul, Bolgrad și Ismail, din partea de sud a
Basarabiei, sunt retrocedate Rusiei țariste: „eparhia Dunării de jos, ciuntită, se
complectează cu două județe din Dobrogea: Tulcea și Constanța. Episcopul își ia atunci
reședința la Galați”201. În noul oraș nu exista nici catedrală, nici reședință episcopală.
Totul trebuia luat de la capăt. După cum ne-a obișnuit, neobositului ierarh, s-a apucat
imediat de lucru „cu elanul și energia ce-i erau caracteristice, [...] s-a apucat neîntârziat
de lucru, îngrijindu-se mai întâi de organizarea centrului eparhial, inclusiv de
strămutarea Seminarului”202.
Când totul începea să prindă contur în noul oraș, activitatea roditoare ca episcop
al Dunării de Jos se încheie, fiind ales, în unanimitate de voturi, episcop la Roman, la
data de 22 februarie 1879.
Plecarea lui Melchisedec de la Dunărea de Jos a fost deplânsă de poporul și clerul
de acolo. La 25 februarie 1879, economul Cosma Moșescu îi trimite o scrisoare
episcopului Melchisedec,pe care o redăm în întregime, în care își exprimă părerea de
rău cu privire la strămutarea lui Melchisedec:
„Cu adâncă părere de rĕu și cu întristare am aflat decisiunea sorților de
permutarea Prea Sânții Vóstre la altă Eparchie.
Fără să prejudecu cu anticipație characterul și miritul Ierarchului que Vʼar
înlocui, mĕ tem a numai avea Unul evanghelicŭ ca Prea Sânția Vóstră.
Instruit, blând, fără reutate, neinteresat, democrat practicŭ, fără pretențiunea de
democrat și drept pe quât se póte omului a fi, sunt qualitățile que am cunoscut în Prea
Sanțitul și Prea Venerabilul character que posedați, qualități que rar se află întrunite la o
persónă mai cu sémă întrʼun secol de lumini și morală profesata ca al nostru.
200 Constantin C. Diculescu, Din corespondențele Episcopului Melchisedec…, p. 34.

80
Este adeverat que interesul general al Bisericii nóstre române este satisfăcut ori în
que Eparchie a țerrei ați păstori Prea S. Vóstră, dar eŭ vorbescŭ de interesul nostru
propriu.
Repet din noŭ, am simțit adâncă părere de reu și întristare la scirea de decisiunea
sorților din februarie 22 și rog pe D-ḑeu a nu face să simt și mai mult.
Păstrându-Vĕ o profundă recunoscință și rugându-Vĕ a Vĕ adduce àminte cu
bunatate de noi implor Archierésca Prea Sânții Vóstre binecuvêntare.
Humil și devotat
fiiu sufletescu
Economul C. Moșescu”203
Din frumoasele cuvinte primite de episcopul Melchisedec Ștefănescu, putem
observa ce fel de păstor a fost la Dunărea de Jos în cei aproape paisprezece ani de
arhierie. Atât la Ismail, cât și la Galați, cele două orașe de reședință, Melchisedec a
trebuit să reconstruiască totul de la zero, cu muncă și răbdare, dar faptele sale nu au
fost în zadar, având parte în cele din urmă o eparhie înfloritoare. Chiar dacă în
corespondența sa, episcopul marturisea că nu îi este ușor în noua misiune, putem
identifica toate faptele sale mărețe cu un vechi proverb românesc, ce caracterizează în
doar câteva cuvinte strădania depusă în scaunul arhieresc de la Dunărea de Jos, și acela
este: să faci Rai din ce ai.
4.3. Episcop al Romanului
În urma vacantării scaunului episcopal al Romanului, prin mutarea la cele
veșnice a episcopului Isaia Vicol, survenită la 20 iunie 1878, Marele Colegiu Electoral s-a
întrunit, în vederea alegerii noului episcop. Astfel, la 22 februarie 1879, Melchisedec
Ștefănescu al Dunării de Jos, este ales în unanimitate de voturi, Episcop al Romanului.
203 Scrisoare adresată episcopului Melchisedec în data de 25 februarie 1879, http://dspace.bcu-

iasi.ro/bitstream/handle/123456789/50227/BCUIASI_CS_ARHMI_21%283.1%29.jpg?sequence=1&isAllowe
d=y ; accesat la 11.06.2022.
81
De la moartea episcopului Isaia Vicol și până în februarie 1879, locoteneța eparhiei
fusese ținută de arhiereul Calist Băcăuanul.
Despre evenimentul alegerii lui Melchisedec s-a scris atunci în ziarul „Românul”
din 24 februarie 1879: „București 23 februarie – 7 mărțișor. Ieri s-a întrunit supt
președenția I.P.S. Sale Mitropolitul Primat marele colegiu, compus din membrii
Sfîntului Sinod și din membrii senatului și camerei. *...+ Această solemnitate s-a săvârșit
cu toată gravitatea ce se cere într-o asemenea ocaziune. P.S.S. Episcopul Melchisedec a
dobîndit o imensă majoritate și I.P.S.S. Mitropolitul Primat l-a proclamat Episcop al
Romanului. Alesul marelui colegiu electoral a rostit apoi, spre mulțumire, o cuvîntare
în care a exprimat simțămintele ce vor forma și de aici înainte preocuparea întregii sale
vieți episcopale”204.
Instalarea nou numitului episcop a avut loc la 3 aprilie 1879, în Săptămâna Mare.
Întâmplarea face ca în trenul în care se afla Melchisedec, venind de la București la
Roman, să se afle și Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu. Astfel, coborând episcopul și
mitropolitul din tren, fiind mulțime multă de preoți și popor, în așteptarea noului
episcop, mitropolitul ține o cuvântare, spunând poporului că au în mijlocul lor „pe cel
mai învățat episcop al românilor”205, remarcă ce a rămas memorabilă. Ajungând la
catedrală, a avut loc o solemnă ceremonie religioasă, la finalul căreia, Melchisedec ține o
frumoasă cuvântare, în care îi amintește pe unii dintre predecesorii săi din scaunul de la
Roman, precum Macarie, Dosoftei, Ioanichie, Leon, Veniamin, subliniind bogata istorie
a eparhiei, iar la finalul acesteia spunând: „Domniele vóstre veți afla în mine unŭ amicŭ
nedispărțitŭ și servŭ alŭ datorieǐ, și eu în Domniele vóstre-frațiǐ și amiciǐ meǐ cei iubițǐ
întru Domnulŭ”206. Numirea în scaunul episcopal de la Roman a însemnat pentru
Melchisedec o binecuvântare, din două motive: în primul rând, se opreau în sfârșit
acuzațiile aduse acestuia, care spuneau că păstorirea sa la Dunărea de Jos nu era
204 Apud † Eftimie Luca, Episcopul Romanului și Hușilor, op. cit., p. 42.
206 Cuvânt la instalarea în episcopatul de la Roman, http://dspace.bcu-
iasi.ro/static/web/viewer.html?file=http://dspace.bcu-
iasi.ro/bitstream/handle/123456789/79/BCUIASI_CS_ARHMXXXVI_6.pdf?sequence=1&isAllowed=y
82
canonică, fiind numit de Domn, și nu ales de Sinod, iar în al doilea rând, „se îndeplinește
și o intimă dorință a sa, de a se apropia de Gârcina lui iubită”207.
Odată cu instalarea sa la Roman, reprezentanții naționalităților străine, precum
armenii, germanii, evreii și lipovenii din oraș, au venit la vlădica Melchisedec pentru a-i
ura bun venit și a-și arăta respectul față de el. De asemenea, Melchisedec la rândul său,
a vizitat lăcașurile de cult de alt rit, fiind primit cu bucurie „mai cu seamă de Armeni,
pentru cari erà un eveniment mare și neașteptat intrarea unui episcop ortodox în
biserica lor208.
Istoria eparhiei Romanului în anii anteriori venirii episcopului Melchisedec în
fruntea acesteia nu a fost una tocmai fericită. Aproximativ un sfert de secol (1851-1873),
eparhia nu a avut episcop titular, ci a fost condusă doar de locoteneți de episcopi, dintre
care amintim pe arhiereul Iustin Crivăț de Edesa (1851-1856), arhiereul Nectarie
Hermeziu (1856-1864), arhiereul Athanasie Stoenescu (1864-1868), arhiereul Isaia Vicol
(1868-1873), acesta din urmă fiind episcop titular al eparhiei Romanului din 18 ianuarie
1873 și până la 20 iunie 1878, când a trecut la cele veșnice. Din această cauză, episcopia
nu arăta cum ar fi trebuit să arate o episcopie cu o așa bogată istorie, cum era cea a
Romanului. Melchisedec cunoștea foarte bine situația în care aceasta se afla, fiindcă, cu
doar cinci ani înainte să vină la cârma eparhiei, acesta publicase o monumentală operă,
Chronica Romanului, în care relata: „Astăzi Episcopia Romanului se află în cea mai
deplorabilă stare. Nici case episcopale care s-au distrus de mai mulți ani, nici încăperi
pentru servitorii bisericești decît niște mizerabile resturi de chilii, nici atenanse.
Grădina, deși are o pozițiune admirabilă, pe un deal pe sub care curge rîul Moldova, se
află de tot părăsită. Stă numai biserica, un monument nepieritor al pietății vechilor
domni, de asemenea, o bucată de clopotniță, începută de aproape o sută de ani și
neisprăvită. Cauza acestei deplorabile stări a Episcopiei este, între altele, că ea a fost
văduvită de Episcop peste 20 de ani”209.

209 † Eftimie Luca, Episcopul Romanului și Hușilor, op. cit., p. 41-42.
83
Episcopia se afla într-o stare decadentă, catedrala fiind aproape o ruină, pereții
exteriori fiind degradați, pictura aproape nu se mai vedea din cauza fumului și prafului
ce o acoperea, brâul exterior din piatră al bisericii era rupt în mai multe locuri. În curte,
erau grămezi întregi de moloz, piatră și alte dărăpănături, de la niște case ce fuseseră
demolate cu trei decenii în urmă, grămezi pe care creșteau spini, pălămidă și alte feluri
de plante210. Singurele clădiri care alcătuiau episcopia erau câteva case, alcătuind
aproximativ 20 de încăperi, plus câteva dependințe din lemn. În mijlocul acestora însă
stătea Biserica, „ca o santinelă veghetoare a ideii creștine”211.
Prin bogata sa experiență de cârmuitor de eparhie, dobândită în răstimpul
petrecut la Huși ca locotenent de episcop și la Dunărea de Jos ca episcop titular,
Melchisedec știa foarte bine ce avea să îl aștepte, astfel, la Roman acesta își va încununa
munca, făcând într-o perioadă de timp relativ mică, lucruri mărețe: „Prin venirea sa ca
episcop la Roman, episcopul Melchisedec a înscris o pagină nemuritoare în Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, urmând întru toate exemplul Bunului Păstor ce-și cunoaște
și îngrijește de turma Sa”212.
Ajutat fiind de fratele său, Valerian, arhimandrit de scaun la Roman încă din
timpul lui Isaia Vicol, Melchisedec începe reorganizarea și reconstrucția Centrului
eparhial. Pentru început, finalizează chiar în 1879 clădirea reședinței episcopale, cu
buget de la guvern, mobila fiind cumpărată din bani personali. Catedrala episcopală,
ocrotită de Sfânta Parascheva, a suferit lucrări de reparație, iar pictura a fost curățată și
restaurată. În următorii ani, cu ajutorul fratelui său Ieronim, devenit arhimandrit de
scaun la Roman, în locul lui Valerian, se mai construiesc trei corpuri de clădiri, pe latura
de nord-vest pentru administrația eparhială, pe latura de vest pentru clericii Centrului
eparhial și unii funcționari, iar pe latura de sud, o clădire mai mică, pentru îngrijitorii
gospodăriei eparhiale213. O grijă deosebită a acordat Melchisedec Turnului clopotniță,
început cu un secol înainte de către episcopul Leon Gheucă, care dădea o imagine mai

211 Ibidem, p. 72.
212 Preot Gheorghe Miron, Activitatea episcopului Melchisedec Ștefănescu pe plan economic – gospodăresc și
administrativ – bisericesc, în „Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor”, IV, 1992, p. 127.

84
puțin frumoasă episcopiei, despre acesta Melchisedec scriind: „Din nenorocire, niciunul
din episcopii următori (lui Leon) nʼau avut nici gustul, nici zelul pentru lucruri mari și
frumoase, ca să continue și să execute ideia frumosului în arhitectură, concepută de
Leon; încât astăzi în loc ca aceà clopotniță să fie podoaba episcopiei și a orașului,
reprezintă un aspect hâd ca orce massă de materie informă”214. Turnul clopotniță este
finalizat în 1882, „fiind acum, o impunătoare construcție care domină peisajul
arhitectural al municipiului Roman”215. Arhimandritul Ieronim donează episcopiei un
clopot mare pentru clopotniță, adus din Germania din banii proprii. De asemenea,
dispuse pe cele patru laturi ale turnului stau maiestuoase spre vârf cadranele ceasului,
Melchisedec comandând de la o fabrică din Hanovra mecanismul acestuia.
Este binecunoscut faptul că Melchisedec era un iubitor al naturii, mai ales al
florilor și pomilor de tot felul. Astfel, în primii ani ai șederii la Roman, Centrul eparhial,
de la grămezile de moloz, ajunge o adevărată oază de reculegere sufletească, plantându-
se pomi fructiferi și ornameltali și felurite flori, sub atenta observație a lui Isidor Bușilă,
arhidiaconul episcopului Melchisedec. Dintr-o scrisoare trimisă de către Valerian
episcopului Melchisedec, la 22 martie 1879, Melchisedec aflându-se la București la
Academie, aflăm: „Sub, direcțiunea părintelui Isidor sʼa constituit în livada cea mare,
dela fântâna nouă spre nord-est, un seminariu în toată regula. Sʼau plantat în ei 44 de
porumbei sălbatici, peste una sută perji cu pruni și toți merii și perii sălbatici aduși dela
pădure spre a se altoi la timp. *...+ Cireșii sălbatici i-a regulat părintele Isidor pe la
locurile slobode prin livadă *...+ Toporași sunt destui în livadă. *...+ Vă trimit câteva
bucățele, fiindcă mʼa încredințat părintele Isidor că aveți multă afecțiune pentru
dânșii”216. În grădinița de flori de lângă reședința episcopală aflăm că „erau trandafiri și
tot felul de flori mirositoare [...] Veneau cucoanele din Roman, chip-și-fel ca să se
închine la biserică; dar păr. Isidor, când le vedea că pleacă, le poftea și pe la grădiniță și
214 Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec…, Nota 3, p. 73.

216 Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec…, pp. 183-184.
85
le oferea câte un buchet de flori”217. Pe lângă acestea, a fost plantată vie și s-a construit
un iaz în grădina episcopiei.
După cum am prezentat într-un subcapitol anterior, în decursul cârmuirii
eparhiei Romanului, Melchisedec a acordat o deosebită importanță seminarului, care
prin strădania sa, a fost ridicat la un nivel demn pentru o școală teologică a acelor
timpuri. Vom încerca să detaliem, cu ajutorul amintirilor unor foști elevi, modul în care
Melchisedec se implica în viața seminarului, învățând pe elevi și profesori dragostea
către Dumnezeu și către aproapele, prin însuși modelul vieții sale. Iată cât de frumos își
amintește arhiereul Veniamin Pocitan prima întâlnire cu episcopul Melchisedec: „Aici
(la catedrala episcopală) am văzut prima oară pe episcopul Melchisedec. Stătea,
îmbrăcat arhierește, în tronul episcopal și depăna ușor, cu degetele niște mărgele negre.
*...+ Era înaintat în vârstă și foarte serios. La sfârșitul slujbei – după ce mʼam închinat la
icoana depe iconostas – mʼam dus și eu, împreună cu ceilalți seminariști, am făcut o
metanie înaintea tronului arhieresc și i-am sărutat mâna; iar el mʼa binecuvântat”218. Tot
de la acesta aflăm cum Melchisedec le cumpăra elevilor adunați la gardul seminarului
dulciuri și acadele, îngrijindu-se de aceștia, îndemnat de cuvintele Mântuitorului care
spunea: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este
Împărăția lui Dumnezeu”219. Un fost elev care fugise din seminar, nefiind obișnuit cu
disciplina și autoritatea practicată în internat, ne povestește cum prin cuvintele
episcopului Melchisedec a fost convins să rămână în seminar: „Când intram pe poarta
seminarului ne întâlnim cu P. S. Episcop Melchisedec. După ce-i sărutăm mâna, pe
mama o podidește plânsul. *...+ Episcopul Melchisedec profund impresionat de
suferința mamei, își apleacă mâinele peste capul meu, îmi mângâie fruntea și prin
cuvinte frumoase îmi zugrăvește totul în culori neasemuite și cu arcușul lui fermecat
știe să găsească în sufletu-mi struna întinsă, sʼo înfioare, făcând o să cânte psalmul
descătușărei, al trezirei la realitate [...] Mânat de un imbold sufletesc, am mărturisit
217 † dr. Veniamin Pocitan Ploeșteanu, Amintiri despre Episcopul Melchisedec… p. 177.
218 Ibidem, p. 170.
219 Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008, p. 1151.
86
Episcopului și mamei mele că de acum înainte voi urma seminarul”220. Iată deci, cum
prin blândețe, înțelepciune și dragoste, Melchisedec știa să se coboare în inima
fiecăruia. Este demn de menționat aici că seminariștii cu cele mai bune rezultate la
învățătură erau trimiși la studii mai înalte în afara țării. Astfel, în 1888, existau șase
tineri care prin cheltuiala lui Melchisedec studiau în Rusia.
Relații deosebite a avut episcopul Melchisedec și cu enoriașii eparhiei sale având
o purtare părintească față de aceștia, făcând fapte de milostenie față de săraci, văduve,
orfani, și față de oricine îi cerea ajutorul: „De multe ori, la Sf. Episcopie era un adevărat
pelerinaj de oameni din toate straturile societății care veneau să asculte învățăturile lui
și să-i capete binecuvântarea”221. La episcopie, Melchisedec a organizat și o cantină unde
erau hrăniți la amiază în jur de 30 de copii.
Dintre oamenii de seamă ai eparhiei Romanului, care aveau o relație apropiată
cu episcopul Melchisedec, putem aminti pe Gheorghe Sturdza din Miclăușeni, om
evlavios și cult, frate al academicianului Dimitrie A. Sturdza. Acesta avea pe
proprietatea sa de la Miclăușeni, o frumoasă biserică, „podoabă de arhitectură,
sculptură și pictură”222. Aici venea Melchisedec regulat, în special în timpul verii, atras
fiind de această familie dreptmăritoare și cucernică, dar și de frumusețea locului, între
vlădică și această familie fiind o relație susținută de „firul dragostei, pornit din credința
creștină, care-i lega împreună; era și cultura profundă și sănătoasă, care-i atrăgea, ca un
magnet, pentru a fi cât mai mult la un loc”223. De la un ucenic al lui Melchisedec din
acea vreme, arhiereul Gherontie Nicolau, pe atunci diaconul Grigore, aflăm că
Melchisedec slujea mereu la Miclăușeni în ziua de Sfântul Gheorghe, hramul bisericii și
ziua onomastică a boierului.
220 Gh. Porcescu, art. cit., pp. 190-191.

221 Ibidem, p. 195.
223 † dr. Veniamin Pocitan Ploeșteanul, Amintiri despre episcopul Melchisedec al Romanului, la împlinirea a 50
de ani de la moartea lui, în „Biserica Ortodoxă Română”, LX, 1942, nr. 5-6, p. 162.
87
De asemenea, Panaite Donici, om politic, proprietar din Valea Ursului, la
îndemnul lui Melchisedec, ctitorește o frumoasă biserică în satul „Regina Elisabeta”
(astăzi numit Horia), de peste râul Moldova, de asemenea și casă parohială 224.
O frumoasă relație a avut Melchisedec cu Ioan Stroe, un proprietar din comuna
Pâncești, jud. Roman (astăzi jud. Neamț). Om în etate, venea în fiecare duminică cu
trăsura la Roman, la Sfânta Liturghie, captivat fiind de frumusețea slujbelor de la
episcopie. Acesta nu avea urmași, și soția sa era decedată. Într-o zi după Sfânta
Liturghie, Melchisedec îl poftește la dânsul la reședință, lucru ce se petrecea des, și îl
îndeamnă să construiască o biserică la el în sat, spre a-i fi veșnică pomenirea225.
Ascultând de îndemnul episcopului, bătrânul construiește o frumoasă biserică, cu
hramul Sfânta Treime. Împlinindu-se vremea, Ioan Stroe cheamă pe episcopul
Melchisedec pentru a o sfinți, la 29 mai 1889, chiar în ziua de Sfânta Treime: „A fost o
sărbătoare bisericească rară, cum nu se mai văzuse prin părțile locului. Melchisedec cu
Ioanichie Flor Băcăoanul au fost întâmpinați în cale de călăreți, cu fastul obișnuit în
asemenea împrejurări”226. A urmat o ceremonie religioasă solemnă, în care clericii
slujitori au săvârșit slujba „cu un fast neîntrecut”227. În acest mod a ajutat Melchisedec la
propășirea și dezvoltarea eparhiei sale, prin acești oameni cucernici și cu frică de
Dumnezeu.
Un episod demn de pus în ramă, pe care consider că trebuie să îl includ aici, este
despre viața simplă și minunată din acele vremuri, relatat de arhiereul Veniamin
Pocitan: „La întoarcere, Grigoriță psaltul cu diaconul Grigore Nicolau și scriitorul
acestor rânduri, am plecat cu prima trăsură. Ajungând în mijlocul unei păduri, ne-am
oprit puțin, întrʼo poiană, ca să se mai odihnească caii. Psaltul Grigoriță, mișcat de
frumusețea locului, de mirosul florilor și cântecul privighetorilor, a cântat și el,
împreună cu părintele Nicolau, troparul praznicului: <<Bine ești cuvântat, Hristoase
Dumnezeul nostru, cela ce prea înțelepți pre pescari i-ai arătat, trimițându-le lor Duhul
Sfânt și printrʼînșii lumea ai vânat...>>, apoi un <<axion>> glasul al 7-lea în octavă:
224 Pr. Gh. Nițu, Melchisedec în amintirea romașcanilor, în „Cronica Romanului”, XIX, 1942, nr. 5-6, p. 188.
225 † dr. Veniamin Pocitan Ploeșteanul, Amintiri despre episcopul Melchisedec…, p. 164.
226 Ibidem.
227 Ibidem.
88
<<Vrednică ești cu adevărat... >> și în urmă, aducându-și aminte de vremile trecute,
începe a cânta, tot în octavă, secundat de părintele Grigore Nicolau, un cântec
bătrânesc”228. Acesta era duhul în care trăiau atunci dreptmăritorii creștini, bucurându-
se de lucrurile simple ale vieții, pe care le oferea Dumnezeu.
O altă mare personalitate cu care episcopul Melchisedec a avut o sinceră relație
de prietenie a fost marele poet și om politic, Vasile Alecsandri, fiu sufletesc și coleg la
Academia Română a ierarhului. Alecsandri, fiind ministru de externe în acea vreme, era
mult timp plecat din țară, însă, cand se întorcea la proprietatea sa din Mircești, venea și
la Roman, pentru a vizita pe episcopul Melchisedec. Și episcopul Melchisedec la rândul
său mergea în vizită la Mircești, când avea ocazia, fiind tratat de poet cu deosebit
respect: „Melchisedec întâmpinat de familia lui Alexandri a intrat în salon și a fost tratat
după cuviință, între altele cu ceai, cum știa Alexandri că obișnuia el. *...+ Din felul cum a
fost primit la sosire și despărțirea la plecare, am înțeles considerația, respectul și
dragostea ce avea poetul și familia sa, către persoana vlădicăi Melchisedec, sau a
<<prelatului de la Roman>>, cum i se mai zicea de mulți dintre intelectualii depe
atunci”229.
Pe lângă activitățile administrative și gospodărești, nu putem trece cu vederea
faptul că Melchisedec era și un bun liturghisitor. Slujbele bisericești oficiate de acesta
erau săvârșite cu mult fast și rigoare: „când servià, aveà o ținută impunătoare și
poporul admirà mult pompa230 serviciilor divine săvârșite de el”231. Acesta iubea muzica
bisericească, deși nu era un bun cântăreț. În acest sens, în timpul păstoriei sale la
Roman, a fost introdusă muzica bisericească corală la catedrala episcopală, pentru
prima oară în istoria eparhiei.
Cu toate că Melchisedec nu era adeptul avuției și luxului, ducând o viață smerită
și modestă, catedrala episcopală a fost înfrumusețată cu cele mai de preț odoare, spre
slava lui Dumnezeu. Câteva obiecte de mare preț, precum „icoanele împărătești
228 Ibidem, p. 165.

229 Ibidem, pp. 167-168.
230 fast, strălucire, splendoare.
89
îmbrăcate cu argint, chivotul, evanghelia îmbrăcată cu argint suflat cu aur etc.” 232, au
fost dăruite de către fratele lui Melchisedec, arhimandritul Ieronim.
O aleasă grijă a avut marele Melchisedec și asupra vieții bisericești din eparhia
sa. Acesta se îngrijea cu mare interes de starea enoriașilor, preoților și bisericilor din
eparhie. Mergea în vizite pastorale, slujind, ori sfințind biserici. Asupra stării bisericilor
și parohiilor din episcopia Romanului, au fost întocmite rapoarte detaliate de către
protoiereii de atunci, I. Constantinescu, protoiereu de Roman și Theodor Atanasiu
(viitorul episcop Teodosie al Romanului), protoiereu de Bacău, din porunca lui
Melchisedec. De asemenea, putem adăuga că Melchisedec, în toată viața sa, a fost un
aprig luptător pentru drepturile preoților, scriind în acest sens un Memoriu, prezentat
Sfântului Sinod în 1888, în care vorbea, aducând argumente istorice, despre importanța
preotului în societate, din vechime și până în prezent. Acesta spunea: „Am ḑis ca
cestiunea îmbunatațireǐ stăreǐ preoților este o cestiune sociala; înca maı mult: ea este o
cestiune vitala pentru o națiune, carea pretinde a se consolida și afirma” 233, subliniind
faptul că „preotul român este cap de familie, are soție și copiı, pe care trebue a-ǐ nutri și
educa”234, aducând și soluții pentru ridicarea nivelului moral și material al preoților,
precum: elaborarea de către guvern a unui proiect de lege cu privire la îmbunătățirea
stării materiale a bisericilor și clerului; primăriile să nu mai ia pământul bisericilor ci să
îl lase în întreținerea clerului, spre a-l munci pentru hrană etc. Melchisedec, scrie tot
aici, în doar câteva rânduri, o sinteză, despre cum ar trebui să fie preotul: „în cestiunea
îmbunătățireǐ posițiuneǐ lor materiale, forte mult depinde de la eǐ singurǐ: de la conduita
lor morala, de la devotamentul lor catră biserica și orânduelele eǐ cele sfinte, de la buna
lor maniera în relațiunele lor ḑilnice cu parohieniı, de la iubirea lor catră aprópele și
compatimirea cu ceǐ suferinḑı. In conduita sa de pastoriŭ sufletesc, preotul trebue sa
poséda în mare grad spiritul credințeǐ ortodoxe, și să combata din inimă ori-ce ideǐ anti-
creștine și anti-ortodoxe, ce sʼar ivi pintre păstorițiǐ sĕǐ”235. Din cele relatate, putem
232 Ibidem, pp. 73-74.

233 † Episcop Melhisedec, Memoriŭ despre starea preoților din România și despre posițiunea lor morală și
materială, în „Biserica Orthodoxă Română”, XII, 1888, nr. 1, p. 24.
234 Ibidem, p. 28.
235 Ibidem, p. 36.
90
înțelege cu câtă dăruire și abnegație se interesa Melchisedec de bunăstarea bisericilor și
a clerului, și cum a luptat cu toate puterile, în toată viața, pentru propășirea acestora.
La 31 decembrie 1887, Melchisedec sărbătorea împlinirea a 25 de ani de arhierie.
Cu această specială ocazie, ziarele românești nu au scris nimic, cu excepția ziarului
Epoca, care a făcut o scurtă, dar frumoasă prezentare a activității ierarhului, terminând
prin cuvintele: „prin aceste slabe trasurǐ ce aducem aḑı ca prinos marelui nostrum
Arhiereŭ, vom fi dat prilej bunilor Românǐ iubitorǐ de némul lor, a intona împreună cu
noǐ, întru tot venerabiluluǐ Episcop Melhisedec, strĕmoșescul cu adevĕrat, Vrednic
este!”236. De asemenea, tot cu această ocazie, din partea Curții Împărătești a Rusiei, a
primit în dar un deosebit engolpion.
Având o inteligență sclipitoare, o vorbă hotărâtă și opinii bine întemeiate și
documentate, Melchisedec a avut de-a lungul vieții și vrăjmași, care, probabil din cauză
că îi erau inferiori, au încercat să îl denigreze, să-i știrbească prestigiul câștigat prin
muncă și devotament. Din această cauză, deși se arăta impasibil la calomniile și
discreditările aduse la adresa lui, acestea, în timp, l-au măcinat atât sufletește cât și
trupește, îmbătrânindu-l înainte de vreme și îmbolnăvindu-se, făcând „o răceală
pulmonară, căreia i-a urmat o boală de ficat și în sfârșit o gută i-a scurtat zilele”237.
În vârstă de doar 70 de ani, marele Melchisedec își dădea obștescul sfârșit, în
dimineața zilei de 16 mai 1892, la reședința episcopală din Roman, unde păstorise cu
nespusă dragoste și dăruire timp de 13 ani. Înmormântarea sa a avut loc două zile mai
târziu, la 18 mai 1892, slujba fiind oficiată de șapte arhierei: Silvestru Bălănescu al
Hușilor, Partenie Clinceni al Dunării de Jos, Dositei Botoșăneanul, Ieremia Gălățeanul,
Gherasim Piteșteanul, Valerian Râmniceanul, fratele lui Melchisedec și Ioanichie
Băcăoanul. Pe lângă aceștia a fost prezent clerul episcopiei și al orașului, precum și
protoiereii eparhiei. Episcopul Melchisedec a avut parte de o înmormântare măreață, pe
măsura vieții sale, cu onoruri militare și discursuri impresionante și înduioșătoare.
Dintre cei care au ținut discursuri, amintim pe frații Erbiceni, Gheorghe și Constantin și
236 Jubileul de 25 de ani al Arhieriei P. S. Melhisedek al Romanului, membru al Academiei Române, în „Biserica
Orthodoxă Română”, XI, 1888, nr. 11, p. 955.
91
Vucol Dornescu, profesor al Seminarului din Roman. Aceștia au cuvântat cu mare
durere trecerea din această viață a marelui Melchisedec: „Pǐerderea ce încercăm astḑăǐ
prin mórtea – trecerea de la noǐ – a Prea Sfințituluǐ Melhisedec, este nereparabilă: în el
pǐerdem colóna cea maǐ puternică, ce ținea cu tărie și curaj creștinesc devotat
Ortodoxismul strămoșesc, prin el pǐerdem pe cel maǐ înfocat, ghibaciŭ și prudent
apărător al drepturilor Bisericeǐ Naționale, prin el pǐerdem pe cel maǐ aprig luptător al
Naționalitățeǐ, pe clerical și cetățénul model [...] Golul pentru moment nimenǐ nu-i-l
póte umplea!”238. Melchisedec a fost înmormântat, conform dorinței lui testamentare, în
grădina caselor sale de vis-a-vis de episcopie, ridicându-se ulterior o frumoasă capelă
peste mormântul său.
Melchisedec a iubit atât de mult Biserica, educația și cultura poporului român,
încât, a ajutat acestea și după trecerea sa din această lume, după ce a slujit celor mai
înalte idealuri, vreme de jumătate de secol. Prin testamentul său, a lăsat toată agoniseala
„pentru dezvoltarea intelectuală, morală și religioasă a națiunei mele în genere și a
Bisericei Române Ortodoxe în special”239. De asemenea, a rânduit casele sale de peste
drum de episcopie, pentru a se înființa „o instituțiune de educarea copiilor mici ai
poporului Romașcan, cu alte cuvinte o grădiniță de copii” 240, lăsând tot în scris, ca după
ce vor fi venituri destule, să se înființeze și o școală de cântăreți bisericești, în care să fie
primiți copiii „săraci și orfani, mai ales de la țară”241.
Melchisedec, în testamentul său, a mărturisit, în cuvinte puține, scopul pentru
care a luptat în viață: „Vocațiunea mea în lumea aceasta nu a fost ca să muncesc și să
ma îngrijesc pentru căpătuirea rudelor mele după trup, ci pentru marea mea familie
duhovnicească, care este Biserica și fii ei cei credincioși”242. Prin aceste puține cuvinte,
putem întări faptul că episcopul Melchisedec, a fost om pentru oameni, care, a împlinit
cu sfințenie porunca Mântuitorului, de a-și iubi aproapele ca pe el însuși.
238 Discurs funebru pronunțat la mórtea Prea Sânțituluǐ Melhisedec Episcop de Roman de C. Erbicénu, în
Discursurǐ funebre pronunțate la înmormântarea Prea Sf. Melhisedec, episcop de Roman, decedat la 16
maǐ 1892, precedate de programul înmormêntărei, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1892, pp. 6-7.
239 Testamentul P.S. Melchisedec, Episcop de Roman, op. cit., p. 11.
240 Ibidem, p. 15.
241 Ibidem, p. 16.
242 Ibidem, p. 18.
92
CONCLUZII
Melchisedec Ștefănescu a fost și rămâne unul dintre cei mai luminați ierarhi pe
care țara noastră i-a avut. Născându-se și trăind într-o familie ce avea o istorie strâns
legată de biserică, a făcut cunoștință încă de mic copil cu rugăciunea. O importantă
contribuție asupra educației în duhul creștinesc, a avut-o mama sa, Anastasia, care i-a
insuflat iubirea față de Dumnezeu și față de oameni, l-a învățat ce înseamnă cinstea,
omenia, sinceritatea, slujba bisericească și puterea rugăciunii. Încă din școală, s-a
dovedit a fi un copil extrem de disciplinat, cu o ținută morală ireproșabilă, câștigând
astfel respectul și admirația profesorilor săi din prima clipă.
Nu a fost doar un teolog desăvârșit, ci și un om de știință ales, un bun scriitor și
traducător, ce a contribuit la îmbogățirea tezaurului literar românesc, lăsând moștenire
o vastă operă istorică, didactică și liturgică. Fiind un profesor cu o generoasă cultură și
capacități pedagogice puternic dezvoltate, Melchisedec a fost întotdeauna aproape de
elevii săi, sprijinindu-i și sfătuindu-i cu dragoste. A arătat în orice împrejurare că
educația și credința trebuie să fie cele mai importante repere ale poporului român. Una
dintre marile sale dorințe era ca țara noastră să aibă parte de tineri preoți cu o vastă
cultură și importante calități morale, și de aceea le-a creat condiții decente de studiu, pe
unii dintre ei trimițându-i în străinătate în vederea perfecționării.
Ca membru în Divanul Ad-hoc, s-a dovedit a fi un însuflețit patriot, ce a luptat
pentru Unirea Principatelor Române și a sprijinit reformele domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, fiind ales Ministru al Cultelor, datorită implicării sale în bunul mers al
societății. Un rol de o importantă însemnătate l-a avut ilustrul ierarh și în lupta pentru
recunoașterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Nu s-a lăsat niciodată descurajat
de traseul lent pe care l-a urmat obținerea autonomiei bisericii noastre, ci a continuat să
muncească cu trudă pentru a-și îndeplini una dintre cele mai înflăcărate dorințe și „a
93
știut să susțină autocefalia Bisericii ortodoxe românești și să apere demnitatea ei, cu tot
temeiul”243.
Ca membru al Sfântului Sinod a redactat și prezentat o serie de reforme ce au
avut drept finalitate prosperarea vieții bisericești și îmbunătățirea stării materiale și
morale a clerului. A fost primul reprezentant al bisericii române ales membru titular al
Academiei Române, mediu în care și-a îmbogățit cunoștințele și a prezentat un număr
mare din operele sale.
Ca ierarh, Melchisedec manifesta o profundă credință în adevărurile creștine, un
devotament nemărginit față de biserică și semeni și „un entuziasm nestins pentru
apostolatul preoției”244. A cârmuit destinele a trei eparhii, ce au cunoscut o perioadă
extrem de înfloritoare sub păstorirea sa și a format adevărați slujitori ai Sfintelor Altare.
A fost un distins păstor al Episcopiilor pe care le-a condus, preoții din cadrul acestora
bucurându-se de sprijinul și sfaturile unui adevărat părinte spiritual.
Încheiem această lucrare cu un citat al părintelui arhimandrit dr. Pimen Costea,
ce conturează perfect imaginea și personalitatea marelui Melchisedec Ștefănescu: „S-a
scris mult despre eruditul nostru ierarh, dar prea puțin pentru a-i contura un portret cu
adevărat măreț pe măsura faptelor și vredniciei sale. Și-a înscris numele la loc de cinste
în istoria Bisericii noastre, între ierarhii mari cărturari și viețuitori întru adâncă
smerenie și evlavie. Viața lui privită sub toate aspectele și înfățișările ei pune în lumină
imaginea unui om înzestrat de Dumnezeu cu multe și frumoase daruri. Nimic nu este
intâmplător în ceea ce a făcut, ci dimpotrivă este rodul ostenelilor, a virtuților agonisite
cu multă trudă și nevoință, a talentului său cultivat cu toată râvna, abnegația și
încrederea”245.

94
ANEXE
Anexa 1
Episcopul Melchisedec Ștefănescu
95
Anexa 2
Catedrala Arhiepiscopală din Roman, 2022.
96
BIBLIOGRAFIE
1. Adamescu, Gheorghe – Istoria Seminariului „Veniamin” din Iași (1803-1903), Inst.
De Arte Grafice „Carol Göbl”, București, 1904.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
București, 2008.
3. Bucă, Iordan – Seminarul din Ismail, în „Cultura Poporului”, An VII, nr. 188, 1927.
4. Ciuntu, Theodor – Melchisedec ca istoric și arheolog, în: Nicolau, Episcopul
Gherontie al Constanței (îngrijitor de ediție) – „Melchisedec zugrăvit de câțiva dintre
ucenicii săi”, București, Tipografia Mănăstirii Cernica, 1939.
5. Clit, prof. Costin – Istoria Seminarului Teologic din Huși, în „Cronica Episcopiei
Hușilor”, vol. IV, Huși, 1998.
6. Costea, arhim. dr. Pimen – Ierarhul academician Melchisedec Ștefănescu – predicator,
catehet și pedagog de vocație, Editura Filocalia, Roman, 2015.
7. Crăciun, arhiereu-vicar dr. Casian Gălățeanu – Episcopul Melchisedec, o călăuză
mereu actuală în Biserica noastră, în „Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor”, vol
IV, Roman, 1992.
8. Cronica episcopiei Romanului și Hușilor, vol. IV – Academician Melchisedec
Ștefănescu, volum omagial dedicat comemorării unui veac de la moartea sa, Roman
1892 – 1992, Roman, 1992.
9. Diculescu, Constantin C. – Din corespondențele Episcopului Melchisedec, culese,
adnotate și însoțite de o prefață, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1909.
10. Diculescu, Constantin C. – Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieței și activităței
lui. Cu un portret și escerpte din corespondență, Tipografia cărților bisericești, București,
1908.
11. Dincă, diac. George – Episcopul MELCHISEDEC, Apostol al Unirii Principatelor
Române și mare erudit al vremurilor, în „Glasul Bisericii”, An XL, nr. 1-2, 1981.
97
12. Discurs funebru pronunțat la mórtea Prea Sânțituluǐ Melhisedec Episcop de
Roman de C. Erbicénu, în „Discursurǐ funebre pronunțate la înmormântarea Prea Sf.
Melhisedec, episcop de Roman, decedat la 16 maǐ 1892, precedate de programul
înmormêntărei”, Tipografia cărților bisericești, București, 1892.
13. Dragomir, pr. Nicolae – Episcopul Melchisedec și Seminarul din Roman, în „Cronica
Romanului”, An XIX, nr. 5-6, 1942.
14. Enciclica Sântuluǐ Sinodŭ, în „Biserica Orthodoxă Română”, An VII, nr. 7, 1883.
15. Erbiceanu, Constantin – Istoricul Seminarului Veniamin din Monastirea Socola, Tipo
litografia H. Goldner, Iași, 1885.
16. Erbiceanu, Constantin – Viața mea scrisă de mine după cât mi-am putut aduce aminte,
Tipărită post-mortem de Pr. Ilie Teodorescu, Tipografia „Gutenberg”, București,
1913.
17. Ioniță, Alexandru M. – Episcopul Melchisedec Ștefănescu al Romanului. Viața și
activitatea (1822-1892) Teză de doctorat – proiect, în: „Cronica Episcopiei Romanului și
Hușilor”, vol. IV, Roman, 1992.
18. Iorga, Nicolae – Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor, Ediția a
II-a, vol. II, Editura Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, București, 1930.
19. Istina, Marius Alexandru – Episcopul Melchisedec Ștefănescu și unirea din 1859, în
„Carpica”, vol. XXVI, Editura Corgal Press, Bacău, 1997.
20. Jubileul de 25 de ani al Arhieriei P. S. Melhisedek al Romanului, membru al
Academiei Române, în „Biserica Orthodoxă Română”, An XI, nr. 11, 1888.
21. Leonte, pr. Constantin – Opera Teologică a Episcopului Melchisedec Ștefănescu, în
„Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor”, vol. IV, Roman, 1992.
22. Luca, Episcopul Efimie al Romanului și Hușilor – Episcopul Melchisedec Ștefănescu,
Viața și înfăptuirile sale, Roman, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1982.
23. Mareș, arhiereu Ioachim Vasluianul – Contribuții ale episcopului Melchisedec
Ștefănescu în cadrul Academiei Române, în „Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor”,
vol. IV, Roman 1992.
24. Mareș, pr. Ioan – Biserica „Sfântul Nicolae” din municipiul Bacău, Editura
Episcopiei Romanului și Hușilor, 1983.

98
25. Mehedinți, Simion – Episcopul Melchisedec ca educator, în: Nicolau, Episcopul
Gherontie al Constanței (îngrijitor de ediție) – „Melchisedec zugrăvit de câțiva dintre
ucenicii săi”, București, Tipografia Mănăstirii Cernica, 1939.
26. Melchisedek, Episcopŭ – Facultatea de Teologie, în „Biserica Orthodoxă Română”,
An VII, nr. 1, 1883.
27. Melchisedek, Episcopul Romanului – Cuvênt pentru Scóla și Biserica română,
Jassy, Tipo litografia H. Goldner, 1885.
28. Melhisedec, Episcop - Memoriŭ despre starea preoților din România și despre
posițiunea lor morală și materială, în „Biserica Orthodoxă Română”, An XII, nr. 1, 1888.
29. Mihail, pr. Paul - Din corespondența Episcopului Melchisedec, în „Biserica Ortodoxă
Română”, An LXXII, nr. 5-6, 1959.
30. Miron, pr. Gheorghe – Activitatea episcopului Melchisedec Ștefănescu pe plan
economic – gospodăresc și administrativ – bisericesc, în „Cronica Episcopiei Romanului și
Hușilor”, vol. IV, Roman, 1992.
31. Mosor, drd. Constantin – Episcopul Melchisedec Ștefănescu. 150 de ani de la naștere,
în „Biserica Ortodoxă Română”, An XC, nr. 3-4, 1972.
32. Mosor, pr. prof. Constantin – Acțiuni ale Episcopului Melchisedec Ștefănescu pentru
promovarea și progresul învățământului teologic de toate gradele, în „Cronica Episcopiei
Romanului și Hușilor”, vol. IV, Roman, 1992.
33. Nicolau, Episcopul Gherontie al Constanței – Biografie Episcopul Melchisedec
Ștefănescu; în: „Melchisedec. Zugrăvit de câțiva dintre ucenicii săi”, articole adunate
și tipărite de Nicolau, Gherontie, episcopul Constanței, București, Tipografia Sfintei
Mănăstiri Cernica, 1939.
34. Nițu, pr. Gh. - Melchisedec în amintirea romașcanilor, în „Cronica Romanului”, An
XIX, nr. 5-6, 1942.
35. Păcurariu, pr. prof. dr. Mircea – Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
36. Păcurariu, pr. prof. dr. Mircea - Melchisedec Ștefănescu, istoric bisericesc, în
„Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor”, vol. IV, Roman, 1992.
99
37. Petroaia, pr. dr. Lucian – Contribuția Episcopului Melchisedec Ștefănescu la
îmbogățirea tezaurului liturgic românesc, în „Teologie și Educație la Dunărea de Jos”,
vol. IX, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2010.
38. Pocitan, arhiereul dr. Veniamin Bârlădeanu – Episcopul Melchisedec, ca școlar în
Seminariul dela Socola, în „Biserica Ortodoxă Română”, An L, nr. 5, 1932.
39. Pocitan, arhiereul dr. Veniamin Ploeșteanu – Amintiri despre Episcopul
Melchisedec, în „Cronica Romanului”, An XIX, nr. 5-6, 1942.
40. Pocitan, arhiereul dr. Veniamin Ploeșteanu – Melchisedec ca membru al sfântului
Sinod, în: Nicolau, Episcopul Gherontie al Constanței (îngrijitor de ediție) –
„Melchisedec zugrăvit de câțiva dintre ucenicii săi”, București, Tipografia Mănăstirii
Cernica, 1939.
41. Pocitan, arhiereul dr. Veniamin Ploeșteanul - Amintiri despre episcopul Melchisedec
al Romanului, la împlinirea a 50 de ani de la moartea lui, în „Biserica Ortodoxă Română”,
An LX, nr. 5-6, 1942.
42. Ponea, protos. dr. Ghenadie – Biserica Ortodoxă în Țara Românească. 1821-1859,
Editura Andreas, București, 2011.
43. Popescu, pr. Acad. Niculae M. – Episcopul Melchisedec la 50 de ani de la moartea lui,
în „Biserica Ortodoxă Română”, An LX, nr.1-2, 1942.
44. Popescu, pr. prof. Grigore N. - Preoțimea română și întregirea neamului, vol. I, 1940.
45. Porcescu, Gh. – Amintirile unui fost seminarist despre Episcopul Melchisedec, în
„Cronica Romanului”, An XIX, nr. 5-6, 1942.
46. Porcescu, pr. Scarlat - Episcopul Melchisedec, 80 de ani de la moartea sa, în
„Mitropolia Moldovei și Sucevei”, An XLVIII, nr. 5-6, 1972.
47. Rusu, pr. drd. Ilie – Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, premisă a recunoașterii
Patriarhiei Române, în „Teologie și Viață”, An XX (LXXXVI), nr. 9-12, 2010.
48. Scriban, Arhimandrit - Cultul Episcopului Melchisedec, în „Cronica Romanului”,
An XIX, nr. 10, 1942.
49. Stamate, pr. dr. Marin - Misiunea și slujirea Ortodoxiei românești contemporane la
împlinirea a 120 de ani de la dobândirea autocefaliei și a 80 de ani de la ridicarea la rangul de
100
patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române, în „Teologie și Educație la Dunărea de Jos”, vol.
IV, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2005.
50. Testamentul P.S. Melchisedec, Episcop de Roman, în „Episcopul Melchisedec,
calea spre sfințenie”, Editura Filocalia, Roman, 2018.
51. Urechia, V. A. – Istoria Scólelor de la 1800-1864, Tomul III, București, 1894.
52. Vasile, Vasile – Episcopul Melchisedec Ștefănescu: eminent ierarh, pedagog și om de
cultură, Editura Filocalia, Roman, 2010.
53. Vlad, pr. Gh. – Episcopul Melchisedec și școalele pentru pregătirea clerului, în
„Cronica Romanului”, An XIX, nr. 5-6, 1942.
54. Cuvânt la instalarea în episcopatul de la Roman, http://dspace.bcu-
iasi.ro/static/web/viewer.html?file=http://dspace.bcu-
iasi.ro/bitstream/handle/123456789/79/BCUIASI_CS_ARHMXXXVI_6.pdf?sequence=
1&isAllowed=y , accesat la 11.06.2022.
55. † Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, Episcopul Melchisedec Ștefănescu
– simbol al demnității și prestigiului Ortodoxiei românești, https://doxologia.ro/cuvantul-
ierarhului/melchisedec-stefanescu-simbol-al-demnitatii-prestigiului-ortodoxiei-
romanesti?fbclid=IwAR18LyWXFacFwrbj4JPebFExr5xbAJqqwtmNlguXE21QX77AK
XmmUDBY9Xg , accesat la 12.06.2022.
56. Scrisoare adresată episcopului Melchisedec în data de 25 februarie 1879,
http://dspace.bcu-
iasi.ro/bitstream/handle/123456789/50227/BCUIASI_CS_ARHMI_21%283.1%29.jpg?s
equence=1&isAllowed=y;http://dspace.bcu-
iasi.ro/bitstream/handle/123456789/50227/BCUIASI_CS_ARHMI_21%283.2%29.jpg?s
equence=2&isAllowed=y , accesat la 11.06.2022.
57. Scrisoare adresată episcopului Melchisedec în data de 20 decembrie 1889,
http://dspace.bcu-
iasi.ro/bitstream/handle/123456789/49107/BCUIASI_CS_ARHMI_32.pdf?sequence=1
&isAllowed=y , accesat la 13.06.2022.
101
DECLARAȚIE
Subsemnatul, CĂLIMAN SILVIU ANDREI, prin prezenta, declar pe propria
răspundere că lucrarea de licență cu titlul Episcopul Melchisedec Ștefănescu și activitatea sa
misionar-pastorală este rezultatul muncii mele de cercetare, este scrisă de mine și nu a
mai fost niciodată prezentată parțial sau integral la o altă instituție de învățământ
superior din România sau străinătate.
De asemenea, declar că toate sursele utilizate, inclusiv cele de pe internet, sunt
indicate de mine în lucrare, cu respectarea strictă a regulilor de evitare a plagiatului.
Constanța
24.06.2022
Nume și prenume
Căliman Silviu Andrei
102

Episcopul Melchisedec Ștefănescu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Episcopul Melchisedec Ștefănescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea „Ovidius” din Constanța

Teologie Ortodoxă Pastorală

Pr. prof. univ. dr. habil. CLAUDIU-CONSTANTIN COTAN

Teologie Ortodoxă Pastorală

Pr. prof. univ. dr. habil. CLAUDIU-CONSTANTIN COTAN

În contextul împlinirii a 200 de ani de la nașterea luminatului de Dumnezeu

ierarh Melchisedec Ștefănescu (1822-1892), și a 130 de ani de la mutarea sa la Domnul,

am considerat că este un moment prielnic pentru a aduce un smerit omagiu, celui ce a

mică măsură, asupra conturării portretului marelui episcop.

poartă, în preajma catedralei în care acesta a slujit în ultimii 13 ani ai vieții, și a

mormântului său, pe care îl puteam zări în fiecare dimineață de la fereastră; în al doilea

În lucrarea de față, am găsit de cuviință să nu mă limitez neapărat doar la o

ramură a activității episcopului Melchisedec, considerând că, tot ceea ce el a înfăptuit,

denotă că Melchisedec și-a îndeplinit cu râvnă măreața misiune de slujitor al altarului și

al oamenilor, dar și pe cea de român autentic.

Prin intermediul unei bibliografii diversificate, am încercat să aduc în lumină

momente, precum Unirea Principatelor Române sau recunoașterea Autocefaliei Bisericii

care, cu o înțelepciune și o râvnă neobosită, a contribuit și Melchisedec.

pedagogică. În capitolul al doilea, am ales să vorbesc despre activitatea lui Melchisedec

pe anumite planuri: didactico-pedagogic, literar, sau administrativ, și despre aportul

bisericesc, și contribuția acestuia asupra evenimentelor ce au marcat a doua jumătate a

secolului al XIX-lea. Ultimul capitol, l-am rezervat activității misionar-pastorale a lui

Melchisedec, din timpul petrecut de acesta la cârma eparhiilor de Huși, Ismail și

Roman, și cum prin grija și lucrarea acestuia, Biserica și Neamul au cunoscut o

Consider că viața și activitatea episcopului Melchisedec Ștefănescu este un izvor

desăvârșirea portretului ilustrului ierarh pe care l-a avut România.

1.1. Copilăria în tinda Bisericii

În apropierea orașului Piatra-Neamț, în direcția nord-vest, „cale de o

<<pavecerniță>> cu mașina, îndreptându-te spre târgul lui Creangă”1, găsești întins, la

unui hrisov semnat de domnitorul Alexandru Moruzi și de Mitropolitul Veniamin

Costachi, la 26 iulie 18033, în care se menționează prezența a două schituri de maici în

„e în mijlocul satului și că aci se găsește și o sfântă icoană a Maicii Domnului” 4. Cu

privire la obștea acestui schit, domnitorul Alexandru Moruzi ia decizia de a o muta la

toate ale ei cele bisericești, biserică de mir>>”6.

soției sale Anastasia.

Familia sa are o bogată istorie strâns legată de Biserică. Un considerabil număr

Negrești, devenit la bătrânețe călugăr sub numele de Ilarion, cu metania la mânăstirea

Bisericani”10. Familia preotului Petru Ștefănescu, și a prezbiterei Anastasia a fost

binecuvântată de Dumnezeu cu 11 copii (15 născuți). Dintre aceștia, nu doar

5 Prof. Costin Clit, op. cit., p. 287.

Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, București, 1930, p. 251.

din corespondență, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1908, p. 2.

Hușilor, 1983, p. 196.

numele de Ieronim, a avut funcții importante în Biserică, precum revizor bisericesc și

autoritar, dar și indulgent, cu inimă de părinte, când situația o cerea”12. De asemenea,

dintre surori, Elena, călugărită de fecioară cu numele Evghenia, a fost stareță a

Mănăstirii Văratec, iar Susana, călugărită de asemenea de fecioară cu numele de

Suzana, a fost stareță la Mănăstirea Războieni. Preotul Petru Ștefănescu, părintele

ducând cu râvnă și înțelepciune jugul preoției.

al Academiei Franceze, într-un memoriu prezentat domnitorului Alexandru Ipsilanti:

modești< Uzul le încredințează sarcina de a săvârșì rugăciunea publică și îndeplinesc

datorii publice ei reintră în rândul poporenilor, cărora le dau exemplu de răbdare și de

învățăturile orale, cari nu sunt nici ascultate, nici înțelese”13.

mama sa, Anastasia, de la care a dobândit iubirea de Dumnezeu și de aproapele,

puterea rugăciunii, importanța slujbelor bisericești, „sinceritatea, cinstea, omenia,

noblețea de caracter, lupta pentru dreptate, darul de cunoaștere al adevărului, apărarea

12 Arhim. dr. Pimen Costea, op. cit., p. 26.

lăuntrică, cât și dinafarică. *<+ Erà foarte compătimitoare la nevoile altora”15.

erà modelul virtuților femeei de țară și cu deosebire a soției preotului de țară”16.

Într-o astfel de familie de buni creștini, muncitori, iubitori de Dumnezeu și de

său, generaților viitoare într-un mod unic și ireversibil”18.

Împlinindu-se timpul de mers la școală, părinții îl trimit pe copilul Mihail, în

cu ajutorul dascălului bisericii primele slove, amintire ce îi va rămâne întipărită în

memorie, rostind în cuvântul cu ocazia aniversării a 50 de ani de la fondarea Academiei