DUMITRU ALMAȘ

FRAȚII BUZEȘTI
Volumul II

LUCEAFĂRUL A RĂSĂRIT

Editura Eminescu, București, 1975

Versiunea digitală 1.0 - februarie 2022

Coperta: Adrian Ionescu

 …„Trecutul ne-nfășoară
Oricât de mult l-am surghiuni din minte…
Străbunii-n noi de veci nu vor să moară
Și noi mințim, dar sângele nu minte!”

OCTAVIAN GOGA
 Sfada pentru pielea ursului din pădure

Adiere blândă de primăvară. Dărăcire ușure de nouri albi în

ascuțite vârfuri de brazi și-n cleanțuri de stânci sure. Mireasmă
ageră, furișă, de toporași scăldați în rouă. Țipăt scurt de coco și de
ierunci și muget prelung de cerbi. Toate stârnesc un sclipăr
mărunt în făpturile pământului urcându-l în văzduh până-n
stepena luceafărului de dimineață.
Așa începea ziua sfântului Gheorghe a anului 1594, când o
veste rea înfiora Târgoviștea toată: Murad-sultan, al treilea cu
acest nume, furios că împăratul Rudolf nu i-a trimis, de mult,
ploconul de 45.000 de taleri, vrând să arate că nu-i nici molâu,
nici fricos și nici urmașul celui poreclit Selim-bețivul și înfrânt la
Lepanto, pregătește împotriva creștinătății cea mai mare armie din
câte s-au văzut, de la Soliman padișah Magnificul încoace.
Seraschier al acestei armii îl pune tot pe Sinan-pa șa, mare vizir și
neîmpăcat dușman al creștinilor. Poruncă: să ocupe, neîntârziat,
Viena; să cotropească Europa toată; să ajungă, în sfârșit, la Roma,
să-și rotească armăsarul în basilica sfântului Petru și-n moscheie
s-o preschimbe, precum Mohamed el Fatih și-a rotit calul în Aya
Sofya și-n geamie a preschimbat-o. E bolnav și ticălo șit de vicii
Murad al III-lea; totuși cearcă a însănătoși lumea musulmană
care, din pricina traiului bun și la păcii, urât se mole șe ște și se
depravează. Spahiii se îngrijesc mai mult de mo șii iar ienicerii
joacă ghiulbahar prin cafenele, se țin de cămătărie și
pișicherlâcuri, ori se îmbată ca porcii.
Deci – război. Și de la Țarigrad roiesc poruncile, ca viespile și ca
tăunii, ca fulgerele sau ca trăsnetele spre toate ungherele
împărăției din Asia, Africa, Europa: „Gătiți-vă de mare și biruitor
război! De istov pe ghiauri să-i strivim și-n copitele cailor țara să
le-o călcăm… Mihai și Aron-vodă de la Kara și Bogdan Eflac să
iasă întru întâmpinarea armiei otomane și să-i alcătuiască aripa
dreaptă, în marșul vijelios spre apus”…
Pe Sigismund, craiul Transilvaniei, asemenea poruncă l-a ajuns
în pădurea de lângă cetatea Chioara, unde se afla la tihnită
vânătoare de mistreți și căprioare.
— Sultanul cere, serenissime, să participi cu treizeci de mii,
împreună cu pașa Timișoarei, la războiul împotriva cre știnătă ții,
surâde Ștefan Iosica, tălmăcindu-i porunca padișahului. Și
urmează: Papa Clement al VIII-lea și împăratul Rudolf al II-lea
plănuiesc o mare ligă a tuturor creștinilor, din Spania până la
Moscova. Vine iar vremea de glorie a cruciadelor. Vremea eroilor.
Și noi, toți cei tineri, te vom însoți la bătălie, să- ți câ știgăm faimă
nepieritoare și loc strălucit în istoria lumii cre știne.
— Mă fac cruciat!… Cruciat!… strigă craiul cu putere de leu;
obrazul buget i se roșește ca sfecla, ochii mari i se bulbucă, iar
albastrul lor se spălăcește. Ecoul se-nvăluie sub bolți de fagi abia
înfrunziți, ca o hohotire îngânată de un smintit.
Toți solii creștini împânziți în astă parte a lumii se-ntâlnesc, în
mare taină, cu Alonso Carrillo, dascălul iezuit al craiului
Sigismund. El, de altfel, face și desface aici toate treburile politice.
Se sprijină îndeosebi pe nobilimea dornică de aventuri eroice, pe
Bocskai, pe Ștefan Iosica, pe Gáspár Kornis, pe Moise Secuiul. Cu
ei rânduiește tot. Pe Sigismund-craiul îl ține ca pe-un stindard.
Dar Ștefan Iosica știa că, de fapt, oastea Transilvaniei se află în
mâna lui Baltazar Báthory, iar acest văr al craiului face parte din
tagma celor bătrâni și fricoși care zic: „Mai bine sub otomani,
decât sub germani! În vorbirile lui cu oamenii împăratului Rudolf,
Ștefan Iosica susține că Sigismund-craiul încheie, bucuros, alian ță
cu imperialii, dacă i se asigură independența Transilvaniei, i se
acordă titlul de rege, i se dă soție o arhiducesă germană, i se
împodobește pieptul cu colanul „Lânei de Aur”, i se garantează
ajutor în bani și oaste precum și, în caz de nenorocire – ferească
Domnul! – o retragere onorabilă într-un mare și bogat castel din
imperiu. Ca nu cumva aceste pretenții să pară prea mari, Carrillo
spune că domnii din Moldova și Țara Românească sânt ca și
vasalii lui Sigismund și-s gata a lupta pentru creștinătate.

*
Câte ceva din aste taine aflat-a și sihastrul Prohor, de la Filaret,
ucenicul starețului Ioan de la Prislop, acolo, în sălașu-i de pe
Cozia.
Drept aceea, lasă chilia-i cu caznă săpată în stâncă, înnoadă
curmei din coadă de cal peste aspră rantie de șiac, se sprijină în
toiag, coboară la Olt, cere de la stăreția Coziei un asin și, cu
binecuvântarea maicii Teofana, pornește la drum. Se abate pe la
Stănești, s-o vadă pe Sima, soața lui Stroe Buzescu. La odăile
slujitorilor o aude pe Anghelina: își doinește cu ison de alăută o
dragoste neîmpărtășită.
— Cânt pentru Oprea Rîcman, uriașul cetei lui Stroe, mereu
neprietenos și sălbatec. De-mi aruncă o privire, mă cutremur,
îngheț și repede m-aprind iar, vâlvătaie. Sfat dă-mi, prea în țelepte
Prohor, ce să fac?
— Mai întâi, miluiește-mă c-o ulcică de apă, Anghelino. A șa…
Oprea-i dintre zămisliții în zodia vitejilor, ca și Buze știi, stăpânii
tăi. Și nu se liniștește făr’ numai în mormânt. Lasă-l zodia să- și
urmeze. Dar dacă steaua lui cu a ta s-o întâlni, fă-i prunc în felul
lui. C-avem mare nevoie de viteji.
Anghelina-i sărută mâna și-l duce-n casă.
— Bine-mi pare c-ai venit, părinte! Buzeștii au mare trebuin ță
de povață.
— Pornesc? Și te temi, Sima?
— Da, părinte Prohor.
— Primăvara din mustul iernii se izvodește; așa-i legea.
Cu cai buni la butcă, într-o jumătate de zi, Prohor și Sima
ajung la Târgoviște. Sihastrul intră, grabnic, în curtea domnească,
își află ucenicii în odaia sfatului, îi îmbrățișează și s-a șează-n je ț,
sprijinindu-se-n toiag.
— La peștera mea ajuns-a, feții mei, zvon amar.
— Nu mai putem răbda! jeluie Radu Buzescu, rotind ochii
răzbătători ca niște suliți negre. Îl silesc pe măria-sa să ia asupră-
și și datoriile rămase de la Ștefan Surdul și de la Alexandru cel
Rău. Și-s copleșitor de mari.
— Ba, multe înscrisuri au încăput cu ajutorul lui Țicalidi, în
mâna lui Caraiman-pașa, adaogă Preda. Iar Dan-vistierul a socotit
că de ne-am vinde toți copiii la ieniceri și noi ne-am da, cu to ții,
robi în ezir bazar, tot nu le-am putea plăti.
— Dăbilarii domniei trebuie să mai strângă banii tributului:
10.000 ocale de aur, 20.000 de oi, 2.000 de cai, 100.000 măsuri
de grâu și tot atâtea de orz, bașca untul, mierea, seul, pastrama,
ceara. Nu mai putem vinde decât pe furiș, în Transilvania ori la
Raguza. De unde să scoatem aur?
— Cămătarii s-au așezat statornic în cetatea de scaun, urmează
Preda, și-l priveghează pe măria-sa, parcă ei ar fi domni în țara
asta. A ajuns prizonierul creditorilor.
— Nu ne-am închipuit că vom trăi vreme de ru șine ca asta, sare
Stroe. Obraznici și răi, creditorii ne amenință zilnic cu moartea.
Turcii calcă obiceiul cel vechi și-ncep a zidi moschei pe pământul
român. Batjocoresc pe popi și călugări. Necinstesc femeile. Ne fură
fetele. Își fac haremuri prin casele noastre. Turcesc țara, părinte
Prohor. Ce să facem?
— Ceea ce de mult aveți de gând. Ci, ca bătrân becisnicit dar și
înțelepțit de ani, zic: nu veți putea nimica fără stra șnic legământ
de unire între voi și fără cea mai desăvârșită taină. Dar mai vârtos
vă sfătuiesc a nu vă depărta de norod. El e temeiul puterii. Ori
voi, boierii, în vremea din urmă, prea sărăci ți țăranii, prea-i
oropsiți.
— Îi rumânim, dar îi și scutim de grija dărilor, lămure ște Radu.
Și-apoi, nu scrie ici, în hrisov, că „s-au sculat de s-au vândut, cu
toată ceata lor… de a lor bună voie, făr’de nicio silă drept 30.000
aspri gata?…”
— Rumânirea îmbogățește boierimea, dar scade vlaga țării, fe ții
mei, și-atunci…
— Sihastre, noi, boierii, sântem țara! se mânie Preda.
— Un pic de dreptate ai, sihastre, întoarce Stroe cuvântul
surâzând.
— Stroe, ai rămas același lesne-crezător!
— Nu, Radule, de multe ori mă-ntreb: cum am ajuns noi de la
Petru Cercel încoace, adică în zece ani, să stăpânim, împreună,
peste cincizeci de sate?
— Au ai uitat, întreabă Preda, râzând, că ne-am bătut cu banul
Dobromir și cu Rudenii și viața-n primejdie ne-am pus pentru
fiecare palmă de moșie?
— Să-ți amintesc eu, stăruie și Radu: Plenița, cu tot hotarul și
cu toți vecinii…
— Luată de la Dobromir și dăruită mănăstirii Căluiu.
— Da. Ciupercenii, din vadul Diului, pe malul Dunării, satele
Rătunda și Predești, jumătate din Păcinul-Mehedinți, satele Jiana,
Beloții, Grânița…
— Ai uitat că mama, săraca, a zălogit ăst sat, din moși strămo și
al Buzeștilor, lui Dobromir-ban drept 1.000 aspri, în timpul
pribegiei noastre în Transilvania și, pe urmă, de și datu-i-am banii
îndărăt, cârciobașul ăla nu mai voia să înapoieze satul? Ai uitat c-
a trebuit să ne judecăm și-apoi chiar să ne batem?
— Și-ai uitat ce judecată am avut la Ștefan-vodă pentru satele
Piatra și Cornu? C-au dat vecinii lege 12 boieri, cu Dragomir din
Vâlcănești în frunte, și au jurat că nu sânt vecini de mo ștenire? Și
dacă nu stăruiam eu și nu luam lege 24 jurători, peste legea lor,
alții cumpărau satul? De pildă, Stoichiță din Strâmba ori chiar
Dragomir din Vâlcănești.
 — Lasă, Radule, că le-ai plătit toată cheltuiala – 25.000 de
aspri; bănet, nu joacă, până le-ai smuls cărțile și răvașele de la
Ștefan-vodă.
— Multe sate am dăruit mănăstirii Căluiul. Nebuna din Dolj,
Băjănia, Popești…
— Cele dăruite mănăstirii, Domnului dăruite sânt, se închină
Prohor. Că noi, cei prin vreme trecători, nu putem câ știga raiul
fără milosârdie.
— Vezi, sihastre, ce fel de sfânt ești? râde Preda. Dacă am robit
țăranii pentru noi, păcat mare am făcut; dacă i-am dăruit
mănăstirii, robi călugărilor, am împlinit voia Domnului și cale spre
rai ne-am deschis.
— Pângăritoriule!
— Ei, sihastre, pângărirea asta se spală tot cu isopul daniilor,
suspină, cu prefăcătorie, și Radu Buzescu.
Stroe se ridică din jilț, își scutură pletele, își îndreaptă trupul
vânjos, puternic, mlădiu, încruntă sprânceana neagră, stufoasă,
sub fruntea înaltă, luminoasă, își împlântă palmele în centura-i
lată din piele roșie, împodobită cu ținte de argint:
— De fapt, venim c-o singură dezvinovățire: nevoia de bani,
foarte mulți bani pentru oaste. Iar oastea, știi sfinția-ta de ce și cât
de mult ni-i trebuitoare.
— Spovada voastră îmi stă la inimă. Ci mă întorc și zic: fără
gloate nu veți dobândi nicio biruință.
— Ne pare rău, schivnice, dar citind cronicile, aflarăm că
voievozii care se bizuiră pe gloate înjuguiră boierii și le scurtară
capetele.
— De-o pildă, Mircea Ciobanul și Ion-vodă de la Moldova.
— Vă va urî norodul, de-l jefuiți.
— Nu-mi pasă! se-ndârjește Preda și râde cu dinții lui puternici
de bărbat fireș, trufaș, frumos, cu mare aplecare spre desfătările
întru desmierd muieresc. Teama asta fie la fratele nostru Stroe, la
cumnata noastră Sima și poate la Velica-doamna, prietena lor
dragă. Ci noi sântem boieri ca toți boierii: ne îmbogă țim ca să fim
cei mai puternici. E limpede?
— Nu-i chiar așa, Preda, se-mpotrivește Buzescu cel mezin,
pâlpâind din genele lui lungi și dese, frecând între degetele stângii
fire din barba-i scurtă și deasă. Noi vrem, mai mult ca oricare
dintre boieri, să facem țara slobodă! Să alungăm vrășmașii care ne
pustiesc pământul.
 — Dar nici gândim pentru asta a linguși prostimea. Dacă ne știe
de frică și ne împlinește poruncile, ajunge.
— Prostimii îi stă mai bine roabă.
— Eu, părinte al meu, n-aș robi norod românesc, vâră Stroe
pălmile în brâu, ci iacătă, osmanlâii cuprind țara tot mai rău; și
țipă creștinii toți de nevoia și prada lor. Țara plăte ște haraci și
plocoane și peșcheșuri pentru sultan și pentru muierile lui, pentru
viziri și pentru cadânele lor, pentru pașale și pentru seraiul tot,
pentru mulțimea trândavă și hulpavă ce mișună între Bab-
Humaiun și Bab-Seadat.
— Dacă i se naște sultanului fecior – și, ca o pacoste, numai de
când s-a înscăunat Mihai-vodă i s-au născut șapte, deși sultanul e
un neputincios, – noi trimitem plocoane, hohotește Preda.
— Dacă pornește sultanul război, urmează Stroe, dacă își
zidește vreun palat, dacă își însoară ori își îngroapă vreo odraslă,
Țara Românească, Moldova și Transilvania silite sânt să-l
lingușească cu fel de fel de danii, de ajutorințe: cai, boi, oi, șoimi,
miere, bucate. Și ce nu le dăm, fură ienicerii: de pildă, băie ți și
fete.
— E mai greu ca-n vremea lui Ștefan Surdul ori Alexandru zis
cel Rău. Ienicerii pătrund în țară fără a întreba pe domn.
Umblând să împlinească dobânzile, cămătarii greci își fac de cap.
Adesea Țicalidi, omul lui Caraiman-pașa, îndeamnă din umbră pe
răufăcători.
— Cu toate că ne-a împrumutat prea puțini bani, aprobă Stroe.
La Giurgiu a venit Caraiman-pașa să întărească cetatea din
Ostrov: ne-a cerut oameni, piatră, var și bani. Chiar în Bucure ști
ridică acum cetate de lemn pe dealul de lângă bisericu ța lui
Bucur. Și, cum termină câte o odaie, îndată bagă acolo zeci, sute
de ieniceri.
— Asta înseamnă că vrea să preschimbe țara în raia?
— S-ar putea, sihastre. Am aflat de la Ali Gian hogea, adaogă
Radu Buzescu, muind glasul și vădind mare durere, că va să
dărâme bisericuța lui Bucur și să ridice în locu-i moschee, pe
malul Dâmboviței.
— Și poate nu știi, părinte Prohor, că pentru războiul cu
împăratul nemțesc, la Raab, sultanul cere să-i trimitem o mie de
salahori, cinci sute de care, trei sute de toporași, de pietrari și
fierari, să întărească toate cetățile din Banat și din Ungaria, până
la Buda.
 — Dacă în locul lui Sinan-pașa ar veni alt mare vizir mai molâu,
mai destrăbălat, mai mitarnic, am scăpa mai u șor, surâde Stroe.
Ăsta-i oștean strașnic și dibaci orânduitor. Cere. Ia. Smulge. A fost
creștin și a ajuns cel mai înverșunat vrăjmaș al creștinilor. Va să
ne folosească și pe noi în războiul cu creștinii.
— Sântem la cheremul lui, intră în vorbă și Radu Calomfirescu,
strecurat în spătărie odată cu Teodosie Rudeanu. Dacă nu ne
turcim, va să pierim, în cinci ani, dacă nu chiar într-un ceas.
— Da, Calomfire, dar turcirea-i tot un fel de moarte, se
împotrivește Stroe. Împărăția otomană trăiește mai cu samă din
jaf: dacă nu se războiește, sărăcește, se moleșește și piere.
— S-aude că Sinan e foarte darnic cu soldații, se alătură și
Teodosie Rudeanu vorbirii în jurul sihastrului Prohor.
— Dă din ce jefuiește; deci ce nu-i al său.
— Radule, așa au făcut toți cuceritorii: și Cirus, și Alexandru, și
Cezar. Iară craii care cheltuiesc din banii lor mor săraci și
disprețuiți.
— Ci eu de asta pogorât-am din munte: să vă povățuiesc întru
stingerea vrajbelor și împăcarea cu norodul. Faceți toți o singură
putere și apărați vatra strămoșească. Nu vă temeți, ci țineți minte,
feciorii mei, povața sihastrului Prohor: în cetatea dreptă ții tale po ți
fi ucis; învins, nu, niciodată.
Pleacă Buzeștii frunțile, tustrei; cred sihastrului și-i mul țumesc
c-a pogorât din munte și părintește i-a dăscălit, înainte de a intra
în sfatul cel mare și hotărâtor.

*
În spătărie s-au adunat mai mulți boieri decât își închipuiseră
Buzeștii că se vor aduna. Mihai-vodă intră grăbit, sunând din
pinteni, rotește privirea parcă și-ar număra sfetnicii, Zâmbe ște
mulțumind plecăciunilor, face semn tuturor să se a șeze în jil țuri,
se așază el însuși în jilțul din capul mesei grele de stejar încrustat
și grăiește, cu glasu-i puternic, bărbătesc, hotărât, glas care cere
ascultare:
— V-am chemat, boieri, să sfătuim despre soarta țării, a
norodului și a noastră. Spuneți-vă gândul fără teamă și fără
ascunziș. Cum veți hotărî, așa va fi.
Cel dintâi, Dan-vistierul își zburlește barba-i roșcată, ușor
înspicată cu fire sure, își șterge larga-i ple șuvie c-o basma albă ca
helgea și începe firitisindu-l pe vodă că i-a înăl țat în rang pe
Buzești. Apoi întoarce sfatul spre năcazurile pricinuite de
cămătari; înșurubează vorbele, că anevoie se poate limpezi
sinceritatea de viclenie.
Radu Buzescu îl pândește pe sub tufele sprâncenelor, îl
măsoară cu ochii lui mari și reci, îl cântărește în gând, î și umeze ște
buzele groase, rumene, și se rostește scurt:
— Nu mai putem îndura!
— Dar ce să facem? întreabă Miriște-logofătul.
— Să ne însoțim cu moldovenii și cu transilvănenii, se ridică
Stroe Buzescu, clipind ușor și mustăcind, parcă nu i-ar conveni
ceva. Apoi, răsucind în sus dreapta-i sprintenă, vânjoasă, dedată
pe spadă, și zâmbind cu un fel de firească și mândră bunătate:
Toată creștinătatea-i cu noi.
— Creștinătatea? Când unitu-s-au vreodată creștinii?
— Se unesc acum, logofete Miriște. Trebuie!
— Nu cred, se împotrivește Dumitru-vornicul.
— Nici eu nu cred, se alătură Chisăr, fratele lui Teodosie
Rudeanu.
— Ei, ce de osmanlâi în ăst sfat! mușcă Preda Buzescu, șoltic,
zeflemitor. Nu degeaba sultanul face și la noi geamii. Vezi,
cumnate Chisăr, poate te pune hoge și ne chemi, din minaret, la
rugă și la spălarea picioarelor, c-or fi mucezit în botforii trândăviei
mișelnice.
— Boieri, fără batjocură! cearcă Radu Buzescu a pune stavilă
zeflemelii.
— Dar mai ales fără mișelie, cârâie măscăriciul Teleleu.
Se desprinde din ungherul lui și, sunând zurgălăii de la gleznă
și de la scufă, face tumbe ca un drac, spre hazul unora.
— Afară! răcnește paharnicul Leca, în numele boierilor supăra ți
că o pocitanie le ia sfatul în derâdere.
— Afară din divan mă poți da, paharnice, dar din cugete ba. Că
eu sânt ghimpele îndoielii și mă furișez în sinea fiecăruia, ca
năpârca în brusturet.
— Nici știu de ești măscărici au filozof, râde Stroe.
— Filozoful este un nebun trist care pare înțelept, pe când il
buffone este un filozof vesel care pare nebun. Uite, întreg sfatul a
auzit ieri tunând; dar cine-i poate tălmăci înțelesul?
— Nu sântem astrologi. De unde să…
— Din gromovnic, vel logofete Miriște! Scrie: de va tuna în zodia
berbecului, grâu nu se va face, spaimă și vrajbă mare între
oameni vor fi, în bivoli și boi moarte, foamete în Țarigrad, iară
domnii cei trufași smeri-se-vor foarte…
— Și cu măscăricii cum se va alege? întrebă vistierul Dan,
uitându-se cu coada ochiului spre vodă, să înțeleagă cum de-i
îngăduie atâta obrăznicie.
— Vor urma să pună-n cofă căpoși ca domnia-ta; că dacă
sufletul unora de-aici nu s-ar acoperi de coaja trupului, iar
cugetarea nu li s-ar ascunde sub velința vorbelor, ei în și și ar putea
afla ce vicleni și mincinoși sânt. Și poate s-ar rușina, auzindu-se
zicând: „Cu cât datoriile către înalta Poartă sânt mai mari, cu cât
domnul e mai mic. Și nouă ne șade mai bine c-un domn mic cu
niște datorii mari, decât cu unul mare și fără datorii.”
Boierii și mai ales Buzeștii râd cu hohote de adevărurile rostite
de măscărici. Râde și vodă. Ci numai când Miriște-logofătul, vânăt
de mânie, trage sabia din teacă, măria-sa face aspru semn lui
Teleleu să iasă.
— Nu știu, zău, cum rabzi, măria-ta, spurcăciunea asta hâdă să
ne tulbure sfatul. Și mai ales că se află și dregători gata să râdă,
dojenește Dan-vistierul, în vreme ce bufonul se-ndreaptă spre
ieșire, ca unul ce și-a împlinit datoria.
Vodă tușește încetișor, surâde subțirel, clatină u șor capul
frumos, cu păr scurt, negru, vălurit, iar cu privirea fulgeră viforos
pe toți cei de față. Măscăriciul l-a ajutat să vadă încă o dată că
oameni desăvârșiți și credincioși până-n pânzele albe nicăieri în
lume nu se află.
Sfatul durează toată ziua: sfat greu, înverșunat. Boierii vârstnici
cer ca voievodul să plătească datoriile, cât se poate de repede.
— Așa povățuiește și Iani-banul, capuchehaia de la Țarigrad,
destăinuie banul Mihalcea, în vreme ce Radu și Preda Buzescu se
privesc cu subînțeles și nu mai stăruie întru pornirea războiului
pentru libertate.
— Cinstiți dregători, dacă povățuiți supunerea, rostește Mihai-
vodă, atunci aflați că trebuie să împlinim porunca padi șahului și
să pregătim zece mii oaste, cu care va să ne alăturăm lui Sinan-
pașa, în vară, când porni-va împotriva creștinătății.
— Atunci îngăduie, măria-ta, să las stolnicia și să mă fac
prisecar la Stănești, lângă soția mea, Sima.
— Nu te copilări, frate! sare Radu Buzescu, oleacă descumpănit
de supărarea mezinului.
— Marele vizir Sinan-pașa cu acest gând mi-a dat domnia: să
fiu agă în armata lui. Eu aș vrea să fiu numai voievodul țării mele.
Ci sfatul vrea altfel.
— Măria-ta, să facem cum vrea sfatul și să pregătim oastea
pentru război, întărește Preda Buzescu.
— Poate vrei să ne și turcim! strigă Stroe.
— N-ar fi rău, frate: am putea ține și noi harem.
— Cine glumește, surâde voievodul, nu deznădăjduiește.

*
Peste două săptămâni, Mihai-vodă primește dar din partea
sultanului două hilaturi – caftane – foarte scumpe și o spadă de
Damasc, pentru gizié, adică pentru haraciul trimis la vreme și
pentru slujbele pe care le va aduce.

*
În casa din Stănești stăpânește liniștea din ceasul asfin țitului.
Poate de aceea Simei îi place mai mult ca oriunde să stea aici și să
gospodărească. Îi amintește de sângeroasa luptă dintre Buze ști și
Dragomir-banul; dar nu uită că tot aici, întâia oară, a ținut-o
Stroe în brațe, chiar dacă i-a fost fără voia-i. Se a șază la fereastra
iatacului mic, trece cu palma stângă peste luciul prichiciului,
răsuflă adânc ca gospodina dornică de hodină. Gândește la Stroe.
Și, dintr-o dată, îl și aude prin amurg:
— Slujitori, deschideți poarta!
În câteva clipe intră, descalecă furtunos, leapădă frâul în mâna
lui Condur Pantelimon și urcă scările, în fugă. Sima îl
îmbrățișează strâns.
— De ce ești supărat, Stroe?
— Înfrânți, Sima… Înțelegi? Vodă urmează sfatul boierilor
ruginiți, iar ăștia ascultă de Miriște-logofătul. De Dumitru-
vornicul. Iar banul Mihalcea…
— Păcat.
— Zădărnicite nădejdile că vom mântui țara…
Ochii Simei se umezesc. Inima îi zvâcnește sub sânii tari,
rotunzi, îmbietori sub bluza de tafta vișinie, tivită cu ginga șă
horboțică albă.
— Nimica nu-i zadarnic, Stroe al meu… Poftește, rogu-te, în
iatacul mare; schimbă-ți straiele. Îți torn apă caldă să te speli de
praful drumului. De mult n-am cinat împreună…
Stroe venise cu gând zburlit: să strige, să urle furios, să verse
toată mânia din el. Și, iată, Sima l-a domolit cu un surâs, c-o
privire din ochii umezi, c-o îmbrățișare.
La masă, mușcând dintr-un copan de clapon, povestește cum s-
au petrecut lucrurile în sfatul domnesc, cum s-au ciocnit cele
două păreri, cum au biruit „cuminții”.
— Cel care a cârmit sfatul spre supunere a fost, totu și, banul
Mihalcea. Și, mai ales, nu mă așteptam ca vodă…
— Nu te supăra, iubitul meu soț, dar Mihai-vodă-i mai în țelept,
și la socoteli politicești mai dibaci decât tine. Iar Mihalcea-i mai
șiret ca diavolul.
— Cum adică? Nici tu…
— Te înțeleg, Stroe al meu. Dar zic: războiul nu-i numai spadă
de oțel, ci și ascuțiș de înțelepciune, de dibăcie, de răbdare de
chibzuială, de viclenie, de îndrăzneală, de vitejie, de nebunie
chiar, până la urmă. Și Mihai-vodă, nașul nostru drag, știe bine că
răzvrătirea e o treabă primejdioasă, și nimeni nu se poate juca de-
a răzvrătirea. N-are acest drept.
Stroe soarbe o înghițitură din pocalul de vin, nu ca să- și
potolească setea, ci ca să îndepărteze nodul proptit în gât. Se
simte rușinat și un pic chiar supărat pe Sima. Ci ea îl toarnă-n
plămadă de dragoste până el se trezește întrebând, ca un copil:
— Și ce să fac?
— N-am râvnă mai mare decât să stai ici, lângă mine. Aici
unde, cândva, m-ai scos din flăcări, în brațe. Ci acum, chiar de
simt săgeata morții în inimă, zic: sfătuiește-te cu fra ții tăi și du-te
lângă măria-sa. Să nu te dezlipești de dânsul niciodată.

*
Sosit în taină și-n mare grabă de la Moldova, Ioan Norocea,
logofătul, îi află pe Buzești la masă cu Teodosie Rudeanu, cu
Mihalcea-banul și cu Petru Grigorovici, armeanul. Crede nimerit
să-i vestească despre Aron-vodă, care s-a îmbiat la priete șug cu
Rudolf, împăratul Germaniei.
— S-a alipit fățiș de creștinătate, peste capul lui Sigismund
Báthory, povestește oaspetele, după ce s-a așezat la masă între
Stroe și Teodosie. Vă mulțămesc; sânt lihnit de foame, drept să vă
spun…
— Împăratul nemțesc, căpetenia creștinătății, nu cunoaște nici
cugetul voievodului, nici gândurile noastre cele tainice, cearcă
Teodosie Rudeanu să răspundă, privind după ciozvârta de berbec,
rămasă în tavă ca o ispită; de anul trecut a devenit „filozoful cel
mâncăcios”, și va ajunge, prea curând, „filozoful cel burduhănos”,
cum râde Preda Buzescu.
— Sinan-pașa a răspândit vestea că voievodul nostru va fi cel
mai bun general al armiei otomane îndreptată împotriva
creștinilor, zice Mihalcea, după ce și-a turnat un pocal plin. Iar
noi, deocamdată, ne pregătim pentru asta.
— Mai bine să facem ca Aron-vodă: să sărim peste rohatca din
Transilvania și să ne încălzim inimile de-a dreptul la prietenia cu
Rudolf-împărat, se repede iar Stroe.
— Nu, se-mpotrivește Preda Buzescu. Putem lupta oare cu
prieteni depărtați și dușmani, ici, în coastă?
— Drumul nostru spre apus trece prin Alba Iulia, atrage luarea
aminte logofătul Norocea. Ai dreptate, ducere Preda. Și voievozii
istor trei țări române uniți trebuie să fie.

*
Un ochi deprins a pătrunde în sufletele oamenilor ar spune că,
acum, în primăvara anului 1594, în cinul boieresc al Țării
Românești a început să se aleagă grâul de neghină. Câțiva cârtesc
pe față. Alții pe la colțuri când s-adună la un „pocal de bârfire”,
cum zice Preda Buzescu. Bârfesc încredințați că sânt unele vorbe
care, ca oțetul în piatra de var: fierb și sapă în inima omului. A
intrat parcă în obicei să înceapă sfatul cu o glumă pipărată despre
însurătoarea lui Miriște-logofăt, cu toate că au de hotărât lucruri
osebit de însemnate: Fuad-pașa a ajuns mare vizir în locul lui
Sinan, a luat comanda armiei împotriva Europei și cere românilor
să-l însoțească în război cât mai grabnic.
— Ai șaizeci și cinci de ani, dacă n-ăi hi uitat câțiva pe drum, și
poftești la Ilinca, o fetișcană de șaptesprezece…
— Și jumătate, Preda Buzescu!
— Povățuiesc s-aduci în casă acea zburdăreață, urmează Preda:
dar să-l iei prieten pe Calomfirescu. Că de-ar trăi Petru-vodă
Cercel…
— Acela fost-a capia muierilor, nu domn, Stroe Buzescu!
— Numai că domnia-lui a trecut, iar capia a rămas.
— Ce batjocură! Unde se pomenea al’dată ca în divan să se
grăiască măscări cu muieri nerușinate?
— Au nu cunoști, vornice Dumitre, că muierile sânt pricina
tuturor pricinilor? întreabă, râzând, Teodosie Rudeanu,
potrivindu-și dulama de zarfă îmblănită, foarte scumpă și
frumoasă: l-a costat, după cum se laudă, patru mii de aspri. Oare
n-ai auzit de istoria cetății Troia, despre atâția crai și viteji care
pieriră într-un război pentru o muiere u șărnică, Elenu șa numită,
și care de Paris s-a lăsat ademenită?
— Ci lăsați șuguirea, boieri, se împotrivește Ioan Norocea,
logofătul. Am venit din Alba Iulia și din Iași să hotărâm despre
prieteșugul cu craiul Sigismund.
— Craiul Sigismund, după cum aud, arată Dan-vistierul, nu
iese din cuvântul călugărilor papistași din juru-i.
— Ca să cunoști bine firea popoarelor, zice Teodosie, cu
filozofie, trebuie să fii crai ori împărat. Iară ca să cuno ști firea
crailor și a împăraților se cere să fii om din norod.
— Fratele meu e mare firoscos, dar eu știu că nu ne va fi
îndemână deloc învrăjbiți prin nesăbuita dorință a unora de
războire, turuie Chisăr-vornicul, dintr-o suflare. Sântem
ascultători sultanului? Să rămânem așa.
— Unii au limbă ageră, dar spadă tocită, ruginită chiar.
— Plefturești cu semeție, Stroe Buzescu, dar fără dreptate, se
supără vornicul Dumitru. Te grozăvești, ci eu zic c-o să aduci țării
sminteală și pieire.
— Vrăjitoarea Grozava te-ar blestema: pușchea pe limbă-ți!
Toți izbucnesc în râs, în cap cu Dan-vistierul. Când se potolesc,
Udrea-spătarul Băleanu vestește că o mie cinci sute de români din
Banat, ridicați de Palatici, de vlădica Ion Teodor și de Ion din
Lugoj, au fost striviți de pașa Timișoarei.
— Iar pe episcopul din Vârșet îl jupuiră de viu.
— Vedeți? Vai și-amar! se caină Chisăr-vornicul. Vede ți,
Buzeștilor? Nu vârâți lumea-n năpastă și foc!
— Nimica nu se face fără primejdie, vornice. Bănă țenii luptă
ajutați și de sârbii lui Iancu Halabur și de haiducii lui Baba Novac.
— Stroe are dreptate: creștinătatea a început iară lupta
împotriva otomanilor, întărește Radu Buzescu.
— V-au luat Dumnezeu mințile, Buzeștilor?
— Eu nu stau pieziș, hârâie jupân Dumitru-vornicul, dar țin
minte ce-n darn fu lupta lui Radu-Vodă de la Afuma ți. Ce făcu
altă fără numai că risipi țara și-și pierdu capul, singur?
— Nicidecum nu vom lăsa să ruginească săbiile în teacă,
pentru că vitejia Radului-vodă pare domniei-tale năprasnică
vedenie! desfide Stroe Buzescu, strângând pumnul stâng pe
mănunchiul spadei, cum face ori de câte ori se mânie și n-o poate
trage cu dreapta.
— Radu Buzescu, domolește furia fratelui.
— Supărarea lui e dreaptă, vistiere Dan. Inima noastră tot mai
greu îndură dușmanul osmanlâu și iscoadele lui.
Vorbirea Buzescului cel mare amuțește cârtirea.
— Vremurile-s tulburi, se îngrijorează Dumitru-vornicul, și iată
ies întru totul de sub cârma omului.
Deodată, parcă spre adeverirea spuselor, ușa se deschide
furtunos. Străjile, brâncite cât colo. Un haldău uria ș cu fes ro șu,
țuguiat, cu gâtul strâmb și cu pieptul lat, cu pumnii cât ilăile lui
Tițu fierarul, cu iatagan mare la brâu, dă buzna în spătărie și
încrucișează brațele, înțepenind pe picioarele-i crăcănate, în
șalvari largi, galbeni. Alături i se așază unul mărun țel, cu turban
alb, cu fund verde, umflat ca un ciubăr. În spatele lor, încă vreo
zece-cincisprezece.
— Sânt ienicerul Ibrahim; ghiaurii mă poreclesc Sucitul!
răcnește uriașul, cu glas gros, ca boncăluirea buhaiului intrat în
călduri.
— Și eu Selim din Odriu, se pițigăie mărunțelul.
— Am venit după datorii, haraci, plocoane.
— După bani! șuieră Selim.
— Unde-i vodă? De nu plătește-ntr-o lună, îl scoatem din tron
ca pe-o măsea stricată!
Boierii, toți, lasă frunțile spre podele, doborâți de ru șine și de
spaimă.

*
— Ești teafăr, călugăre? sare craiul Sigismund ca mu șcat de
viperă. Cum, eu, eu Sigismund Báthory de Somlyo, crai catolic,
demnitar de rangul întâi al creștinătății și al sfântului Scaun, să
lupt alături de niște valahi schismatici? Ești bor țos ca o bute și sec
ca un… ca un poloboc golit la nunta Barbarei Fuzy cu Ștefan
Iosica.
— Bine-i, mărite, să-i avem, totuși, prieteni.
— Ce? Cum? Vrei poate să se înhăiteze cu valahii din
Transilvania și coroana să-mi smulgă?
— Nu, nu… Jesus-Maria! Va fi așa cum vrei măria-ta, se
bâlbâie Carrillo, uimit de mânia craiului. Nu uita că sfântul
Părinte îți va da binecuvântarea să conduci cruciada… Și-o vei
conduce!
— Da? Mi-o dă? Bine, dascăle, bine… Știam eu că ești mare
diplomat. Gândesc să refac regatul Daciei; poruncesc lui Aron-
vodă să poftească aici, să mi se închine și… haț!
— Slăvite, e vorba de…
— De Mihail-voievod? A, mi-i vasal: fără scrisorile mele, azi era
doar un biet neguțător de vite. Poruncesc să mă slujească. Atât.
S-o știi!
Și iese, zdrăngănindu-și pintenii și spada. În urmă-i, Carillo
rânjește într-un dinte, apoi mârâie către Ion de Marini Polli, ca să-
i spulbere nedumerirea:
— Așa-i el: iute la mânie. Dar îi trece. Are suflet mare… Despre
scena asta, regretabilă, nicio vorbă!
Peste două ceasuri, Ștefan Iosica scrie lui Aron-vodă să se
înfățișeze, la Alba Iulia, însoțit de Velica-doamna.
Peste șase zile primea răspuns: Aron-vodă nu poate veni;
Moldova-i amenințată de tătari.

*
Dar peste alte trei zile, cei patru mii de solda ți transilvăneni,
mercenari, de la curtea lui Aron-vodă încep să prade slobod, ca-n
țara lui Lobodă. Vodă cheamă pe Ștefan Tholdy și pe Toma
Karácsony, căpitanii acestor lefegii:
— Pentru purtarea voastră nesăbuită v-am micșorat solda. Și
dacă tot nu vă cumințiți, vă trimit înapoi, la Alba Iulia. A ți auzit?
— Plecăm singuri! amenință căpitanii.
Și, în scurt timp, toți lefegiii vin în fața curții domne ști și aruncă
armele pe trepte.
— Te lăsăm! Te lăsăm singur în sama boierilor moldoveni, să te
jugănească ei, berbece stricător de muieri!
Vodă își vede tronul surpat. Boierii potrivnici zburdă de
bucurie. Noroc că Nestor Ureche și Velica-doamna îi vin în ajutor:
cheamă căpitanii lefegiilor și-i iau cu binișorul:
— De ce plecați, oameni buni? Credeți că la Alba Iulia ve ți fi mai
bine plătiți? Amăgeli.
— Vodă nutrește gânduri mari. Veți avea război și deci prilej de
câștig și faimă, cum nu puteți avea altundeva.
— Rămânem dacă ne mărește lefurile.
Ca să-i câștige, Aron-vodă le dă plată sporită și un banchet.
Însuși bea cumplit și se destrăbălează cu muierile, fără ru șine, la
rând cu lefegiii. La sfârșit, Karácsony, beat și stors de preacurvie,
se agață de gâtul lui vodă, nu mai puțin beat și istovit și el:
— Ești… ești de-ai noștri, voievoade! Hâc! Ce mai isprăvi va să
facem… hâc! împreună. Te-am cam scărmănat, hâc! dar nu te-am
cunoscut, voievoade…
Cronica spune că, beat fiind, Aron-vodă a tăiat capetele multor
boieri potrivnici. De aceea i-a dat poreclă „Tiranul”.

*
Deși-i absorbit de multe treburi politice, Carrillo vede totu și că
Ștefan Iosica se înșurubează tot mai adânc în conștiința craiului
Sigismund. Îi gâdilă vanitatea și foamea de avere, ambiția și setea
de glorie. Intrigă:
— Crezi că prințul Baltazar Báthory, pe acolo, prin Polonia,
unde călătorește, nu uneltește împreună cu verii măriei-tale,
Ștefan și Andrei?
— Iosica, nu mă-nvrăjbi cu rudele!
— Nu eu fac vrajbă, ci el. Confiscă-i bogățiile, să nu mai aibă cu
ce cumpăra bunăvoința sultanului. Și mai trebuie să-ți spun că-i
înțeles cu cancelarul Kovácsonny.
— A, și el are foarte multe bijuterii: lanțuri de aur, diamante,
rubine, safire… Le-am văzut!
— Și stofe și blănuri fine; atlasuri și zibeline, mătasă și jderi,
catifea și brocart, găitane și nasturi de aur, șei și frâuri bătute cu
pietre scumpe, brâie împodobite cu rubine și smaragde, valtrapi
cusuți cu perle și rubine, mult mai bogate decât cele dobândite de
la Petru Cercel. Și dacă le dăruiește sultanului…
Înșirând aceste bogății, Ștefan Iosica urmărește cum i se măresc
pupilele craiului, cum îi sticlește albul ochilor, cum i se umflă
nările, cum îi lasă gura apă, cum buzele i se depărtează prin
căderea fălcii de jos și cum i se preling balele poftei și ale lăcomiei,
cum limba i se lipește de cerul gurii și în țepene ște a șa, într-o
neputință tâmpă și mută.
— Toate aceste bogății se cuvin unui singur om.
— Mi… mie!
Și așa, cu dibăcie, îl convinge să treacă la însu șirea samavolnică
a unor averi, începând chiar cu nemeșul român Cândea, ce- și zice
acum Chendi. Face asta ca să deschidă sfada cu unchiul Baltazar
Báthory și ca să nu-l învinuie nimeni că îi cruță pe români.
Ci nici Carrillo nu vrea să-și piardă influen ța. Tocmai în acele
zile don Alessandro Comuleo, om roșcat, înalt, voinic ca un
halebardier și viclean ca o vulpe, apare în Transilvania și stăruie
asupra alianței cu Moldova, cu Țara Românească și cu to ți
răsăritenii: poloni, muscali, cazaci:
— Principii români pot aduce 100.000 de scuturi și de lănci. Mă
duc, slăvite prinț, să-l ademenesc și pe Mihai-vodă cu prietenia
sanctității-sale.
— Te spintec, călugăre! urlă Sigismund, stacojiu la față.
Comuleo înalță fruntea și grăiește cu demnitate:
— Omul papei de la Roma nu s-a speriat nici de iataganul
tătarilor, nici de securea cazacilor, nici de ștreangul otomanilor;
crezi că se va teme de sabia sfântului Ștefan, cel mai fidel slujitor
al sfântului Scaun?
— Cer iertare, don Alessandro, surâde perfid ava Carrillo.
Numele lui Mihai-vodă a stârnit o undă de furie în mintea măriei-
sale și-a descumpănit-o. Drept aceea, în numele sfântului
Dominic, te rog să ierți și să nu te duci la București.
— Am poruncă de la Sanctitatea-sa.
— Împlinești porunca asta lăsându-ne pe noi să ne îngrijim ca
Aron și Mihai-vodă să nu lipsească din Liga creștină. Să vină cu
toată bogăția și oastea lor alături de noi. Dar, deocamdată, Mihai-
vodă e străjuit de trei mii de turci. Îl știm om al sultanului.
— Un soldat al crucii nu fuge de primejdie.
— Trebuie să mai știi că omul de temei al valahului este un
cămătar și neguțător, Iani: cel mai mare trădător care s-a văzut pe
lume. Și spun asta, nu ca să te-nfricoșez, ci ca să dovedesc că,
deocamdată, călătoria în Valahia nu-i necesară.
— Am poruncă să…
— Ce fel de diplomat ești, dacă… ne încurci treburile aici?
— A, dacă-i așa, se schimbă… calimera.
— Mărite crai și cinstite sol, urmează ava iezuit, deocamdată
să-i îndemnăm pe valahi a se învrăjbi cu otomanii. După aceea
vin singuri, drăgăuș la căuș, cum zic românii, și ni se pleacă la
picioare, cum vin cârlanii încolțiți de haita lupilor.
— Bun, bun, înțelepte părinte! Ei, cârlanii; eu, leul!… Ha-ha!
Leus Sigismundus Báthory de Somlyo…

*
Totuși, în noaptea de 22 martie, don Alessandro Comuleo
ajunge la Iași. Deși mahmur, după chef, Aron-vodă îl prime ște
numaidecât și-i povestește necazurile:
— Tătarii amenință, turcii mă pradă, polonii ocărăsc țara și
voievodul, craiul Sigismund vrea să mă subjuge de istov.
Împăratul nu-mi dă niciun ajutor. Chiar lefegiii unguri se poartă
cu mine hain, înjositor și prădalnic. Mi-am trimis casa, toată, la
Cetatea Neamțului, s-o feresc de primejdii. Iar acum nici nu știu
ce să fac. Dacă n-ar fi încrederea în Dumnezeu…
— Citește scrisoarea Sanctității-sale papa Clement al VIII-lea, și
crede în ea.
Când tălmaciul sfârșește citirea epistolei papale, vodă se ridică
în picioare și strigă:
— Mă poftește în Liga creștină! Fac tot ce-mi poruncește. Tot!
— Să te-nchini lui Rudolf împărat. Sanctitatea-sa se roagă
pentru cei care luptă.
— Dar sultanul nu se teme de rugăciuni, ci de sabie.
— Două mii de cazaci, cu Hlopițki, se află la Cameni ța, iar zece
mii de secui, sub căpitanul Pancratie Sennyei, stau gata în mun ți,
să țină calea nogailor. I-am văzut cu ochii mei. Și-apoi, prin viu
grai, în taină, poți cere ajutor și de la cancelarul polon, că-i cre știn
și nu-l va lăsa nici inima, nici interesul, să te vadă primejduit de
tătari și să nu te-ajute.
— Și ce fac cu tributul? Îl trimit?
— Nu; plătește opt mii de cazaci care, întru apărarea Moldovei,
fac mai mult ca o sută de mii de tătari.
Sfatul lui Comuleo l-a cucerit pe Aron-vodă. Se laudă cu glas
tare:
— Sânt prieten cu cei mai mari prinți din Europa! Și-l trimite pe
vornicul Sbierea la cazaci să le ia și lor legământ de credin ță către
creștinătate.

*
În săptămâna mare, Mihai-vodă a venit iar la Târgovi ște: casa
de aici e mai încăpătoare și mai frumoasă decât curtea domnească
din București.
— Și-apoi, aici, în Târgoviște, sântem mai feriți de primejdii,
lămurește măria-sa pe doamna Stanca, supărată că-i pusă pe
drumuri în preajma sărbătorilor Învierii.
În biserica din curtea domnească, murmur de rugă, mireasmă
de smirnă și zvon de prohod. Din strana-i, vodă prive ște
iconostasul nou, măiestrit lucrat, admiră zugrăveala proaspătă și
caldă parcă, fremătând în jocul luminilor din policandre. Boierii
se înșiră la rând, în straie bogate, scumpe, aproape tot a șa de
scumpe ca și cele domnești. Chiar în dreapta voievodului stau
frații Buzești, bărbați mândri, vânjoși: Radu – corpolent fără a fi
gras, cu chip prelung, cu barbă scurtă, deasă, cu nas puternic și
frunte naltă sub părul retezat pe frunte, cu privire tare, ținte șă
care-nmărmurește omul, ales de-i vinovat cu ceva; Preda, ceva
mai subțire, dar tot așa de vârtos, de puternic, cu trupul bine
strunguit, cu șoldurile tari și picioarele zvelte, știind să dojenească
orice potrivnic cu spada au cu pumnul, nelipsindu-se nicicând de
petreceri și desfătare cu muieri, neținând socoteala de-i fecioară
sau femeie coaptă, văduvă ori cu bărbat, de ajuns să fie frumoasă
și s-o vadă, că și poftește a o dezmierda, zicând că a șa vrea
Domnul să fie omul: la muieri cu dragoste, fără alean, și cu ură
multă-n dușman; Stroe – încă mai voinic, mai lat în spete, mai
vânjos, mai bărbat, o bărbăție tânără, stăpână pe sine, arătoasă,
om frumos, dar fără fală. Fălos arată, în schimb, Radu
Calomfirescu, aflat la câțiva pași mai spre stânga, între Dan-
vistierul și Dumitru-vornicul, boieri trecuți de cincizeci de ani.
Despre acest frate de cruce al Buzeștilor, Stroe juca vorbele:
„Preda-i drăgăstos, mintos, fălos și chiar frumos, iar tu, Calomfire,
te-ai ales flăcău tomnatic, bețiv, ușuratic și mai ales muieratic”.
„Las’ că la muierlâc cu Preda mă-ntrec…”
În strana ei, în partea cealaltă, stă mândră doamna Stanca,
trasă la față, încruntată, cu lucitori ochi negri, cu buzele strânse,
oțărâte; poartă rochie de adamască roșie, cu flori mari de aur,
îmblănită pe margini cu cacom alb ca omătul, înspicat cu vârfuri
de codiță neagră, încheiată cu chiotori de fir și găitane-n chip de
vârf de suliță.
Urmărind cu privirea boierii și boieroaicele din jur ori
închipuindu-și-i, Mihai-vodă deapănă amintiri tainice:…Aici, unde
Petru-vodă Cercel a pus ceva din sufletul lui zvăpăiat, aici mi s-a
zămislit, cândva, gândul meu cel mare…
— Nu leneviți, fraților… osteniți întru izbânda Cuvântului…
cântă cu glas înalt călugărul din strană. Craii și domnii cuvine-se
a fi cei dintâi întru slujirea Binelui…
Și parcă toți sfinții, îngerii și heruvimii zugrăvi ți pe ziduri cântă,
în ison, prelung și înalt:… Slujește Binelui…
Afară, licăr de primăvăratece stele. De aici, din cetate, se văd
luminile de la mănăstirea Dealu, ca un pumn de scântei.
 — Stroe, șoptește voievodul, învăluit de un soi de tainică
bucurie, colo, pe muntele de deasupra Dealului, voi să înal ț o
zidire puternică, de unde să priveghez asupra țării, să-i ocrotesc
slobozenia, pacea și bucuria…
— Iartă, măria-ta; ci eu te văd altcum: într-o uria șă zidire la
Alba Iulia, ocrotind pe toți românii, roată.
Vodă tresare. Oprește pasul, încremenit de mirare:
— Mari, primejdioase și ispititoare gânduri. Bine-i că ne
întâlnim în ele. Dar trebuie să le tăcem.
— Deocamdată, măria-ta.

*
De când o vânduse pe Cătălina pentru seraiul sultanului
Murad, Țicalidi și-a sporit alișverișul negustoriei și căpătase la
Țarigrad faima de bun cunoscător al buclucașului negoț cu roabe.
De aceea însuși Caraiman-pașa, venit de cinci zile în cetă țuia de la
Sfânta Treime, îi porunci, în grabă, muiere necuvântat de
frumoasă și neumblată. Având Țicalidi încuibată în el acea peste
măsură poftă de aur, arată deznădăjduit că nu găse ște nimic
potrivit pentru omul trimis la București anume ca să-l privegheze
mai îndeaproape pe Mihai-vodă.
— Cum adică, nu se mai află valahe frumoase? se întreabă pe
sine.
— Stăpâne, nu te mira, răspunde surugiul, scuturând hă țurile;
dacă dintr-o livadă smulgi florile cele mai frumoase, taman în
mustul primăverii, de la o vreme acea livadă rămâne fără podoabă
și stearpă de rod.
— Na! netrebnițe!… Na! și-i numără iar câțiva dupaci în ceafă,
apăsați și răi. Mușcă-ți limba și înghite-ți-o, cu parabolă cu tot,
nerodule!
Înfuriat, surugiul se răzbună, la rându-i, pe cai. Caii o împung
la galop, de-a dreptul, peste câmp, spre Afuma ți. Cei trei arnău ți
care-l păzesc pe Țicalidi rămân, câteva clipe, nedumeriți; apoi sar
înaintea cailor; dar în loc să-i oprească, îi sperie și mai tare; în
goană nebună, izbesc carâta de un copac, zdrobind-o. Negu țătorul
se lovește de poclit așa de tare că-și frânge grumazul și- și crestează
limba cu dinții. Arnăuții îl scot, cam alene, de sub dărâmăturile
carâtei. Limba i se umflă, repede, ca un morcov. Ochii i se
bulbucă speriați, crunți de sânge. Geme și se opintește zadarnic să
rostească sudălmi și porunci, în grecește, turcește ori românește.
 — Aprinde-i o lumânare, îngaimă un arnăut a lehamite.
— Nu-i vrednic ist câine să aibă lumină la-nchisul ochilor. Că
nu-mi dă bani nici păntru amnar. Ș-apoi nimerește iadul și pă-
ntuneric. Că iadului s-a menit. Iar dacă vede c-am făcut amnar
dintr-o juma dă potcoavă găsită, mă dă pă mâna călăului. Păntru
risipă!
Țicalidi geme a sfârșeală, de durere, dar, mai ales, de ce aude
din gura slujitorilor, plătiți anume să-i apere viața.
De peste semănături, se ivește un călăreț pe cal roib. Văzând
vălmășag de oameni și cai, crezând că-i vorba de-un furti șag, dă
pinteni și trage spada. Doi arnăuți o împung la fugă. Călăre țul
sare din șa, ferește cu spada pe cel de lângă Țicalidi, se apropie,
pleacă genunchii, scoate o băsmăluță din sân, îi șterge sângele de
pe față și-i oblojește juliturile de pe frunte, de pe obraji, cu frunze
de pătlagină umede de rouă. După o jumătate de ceas se afla în
casa din Afumați a Mariei, sora căpitanului Vlad și rămâne în
odăița ei cea curată, până i se dezumflă limba și prind coajă
juliturile de pe față. Se miră când înțelege că salvatoarea lui e o
fată și încă una foarte frumoasă. Se laudă, de mai multe ori, că-i
bancherul lui Caraiman-pașa.
— Și fratele meu Vlad și logodnicul meu Dragoș Mârza sânt
căpitani în cetele Buzeștilor, lămurește Maria.
Țicalidi cată la dânsa cu ochi iscusit în prubuluirea femeilor. La
plecare lasă pe masă o pungă cu zece galbeni:
— Am să mai vin pe-aiți, cu voia ta…

*
Adăpostită în cetatea Neamțului, în paza pârcălabilor Vasile și
Dragotă, Velica-doamna se îngrijora că, la începutul lui iulie
1594, cu știrea și chiar cu îndemnul cancelarului Zamoyski,
tătarii pradă Moldova. În același timp, cer craiului Sigismund
Báthory să le îngăduie a trece prin Transilvania spre Ungaria.
Aron-vodă țipă după ajutoare. Drept răspuns, craiul trimite pe
Baltazar Báthory, vărul său, general peste toată oastea
transilvăneană, în calea tătarilor, zicându-i:
— Uite, vere, îți dau și garda mea: luptă cu vrednicie și cu
credință.
Dar, în fapt, Aron-vodă n-a primit niciun ajutor, de nicăieri. Ca
să mai scutească țara de pârjol, îl cheamă pe Ieti Calga-han la
Iași; îi dă hrană, băutură și daruri scumpe. În loc de mul țumire,
tătarul foarte-l ocărăște: „Te-ai înțeles cu cazacii și cu Sigismund-
craiul, ghiaur mișel, să mă lovești pe la spate? Ca să scapi, dă-mi
și țiitoarea-ți! Acea doamnă văduvioară vestit de frumoasă”. „Nu
știu unde-i, s-a scuturat vodă. Și nici nu mi-i țiitoare; umblă doar
vorba.” „O aflu eu și fără tine; o folosesc și-o spintec.”
Călăreț sprinten, State Boldur ajunge înaintea tătarilor la
Cetatea Neamțului și, ajutat de Dragotă-pârcălabul, o ascunde pe
Velica sus, în munte, la schitul Sihăstria, împreună cu cneaghina
Mitrofana, soția lui Nestor Ureche.
După cinci zile de jaf în lege, Ieti Calga-han trece cu hoarda lui
căpcăună în Transilvania. Deși avea 50.000 de oșteni la Camenița,
hatmanul cazac Hlopițki n-a lovit pe tătari, în coasta dreaptă, cum
făgăduise lui Aron-vodă și lui Alessandno Comuleo.
— Greu merg lucrurile! suspină Radu Buzescu. S-a temut ori l-
a cumpărat Ieti Calga-han?
Încă și mai nedumeriți, se văd Buzeștii când află că tătarii,
coborând din Maramureș, pradă multe locuri din Transilvania, iar
Baltazar Báthory, în loc să-i oprească, îi ajută, prin iscoade, să
ajungă repede la tabăra otomană din Ungaria.
— Murdare socoteli își mai fac unii! strigă Stroe Buzescu. Dacă
se-ntorc pe la noi, le tragem o chelfăneală, să ne țină minte!
— ’Te-te la el! îl zeflemisește Dragomir din Vâlcănești. Hlopi țki,
cu 50.000 de cazaci, toți setoși de luptă, și-a încrucișat bra țele, iar
tu n-ai nici două mii și te grozăvești parc-ai fi Alexandru
Machedon.
— Dragomire, te știam mai înțelept și mai cuminte.

*
Foarte îngrijorat, Sigismund Báthory întreabă pe Bocskai:
— Vărul meu, scumpul meu văr Baltazar, cu oastea mea, cu
garda mea, de ce nu se bate cu tătarii? De ce?
— Nu pot răspunde, serenissime; nu i-am încredințat eu
comanda.
Cum ava Carrillo era plecat la Praga, Iosica lasă anume ca
lucrurile să se încurce; pe Bathorești îi conduci cu atât mai u șor
cu cât se învrăjbesc mai tare între dân șii. Îl pune pe Fabio Genga
să-l înștiințeze pe crai că, de fapt, împreună cu o parte dintre
nemeși, Baltazar s-a înțeles cu Zamoyski, cu Ieti Calga-han, cu
marele vizir, cu boierii potrivnici lui Aron-vodă, și trădează.
— Ce spui? urlă craiul, bulbucându-și ochii ca un bufnițoi.
Baltazar, trădător? Minți, italian spurcat! La spânzurătoare!
— Acum înțeleg de ce Iosica nu se-ncumeta să te vestească de
toate cele rele se-ntâmplă, deși a aflat de la valahul Ion Norocea de
nelegiuirea asta.
— Cum? E-adevărat?… îngălbenește craiul, holbând și mai tare
ochii.
— Da, serenissime: cum este adevărat că eu, cel mai credincios
dintre slujitorii măriei-tale, sânt aici, tot a șa de adevărat este că
ești trădat. Da, trădat!
În acest moment, cu dibăcie pregătit, intră Iosica, îngrijorat.
Dar foarte stăpân pe sine:
— Convoacă grabnic dieta, măria-ta.
— Dieta?… Că bine zici: să ne scoată din primejdia asta.

*
Năvala tătarilor în Moldova și Transilvania au zdruncinat multe
cugete boierești. Vodă adună sfatul domnesc în ziua de Sfântu
Petru, la Târgoviște. O vreme stă în jilțul cu spătar înalt, încrustat
ca o strană și lasă boierii să se ciondănească ei între ei. Comisul
Radu Buzescu îi urmărește pe toți cu priviri sfredelitoare; să-i
pătrundă până-n străfundul inimii și să le afle tainele. Mihai-vodă
îi spune: „Știi să citești și să măsori credința oamenilor,
fântânindu-te în sufletele lor”. Povestește:
— Ieri creditorii s-au năpustit iar în curtea domnească.
Caraiman-pașa a chemat și un emir cu două mii de turci, să stea
la Giurgiu, gata a sări asupră-ne. Nici când țara nu ne-a fost a șa
de împovărată.
— Voi ați împovărat-o.
— Logofete Miriște, iar îți arăți colții? întreabă Stroe.
— Nu te iuți, frate. Să-i luăm cu binișorul, șopte ște Preda. Altfel
nu izbândim nimica.
— Ai dreptate. E-adevărat, vel logofete, că musulmanii cuprind
părți din țară și-și fac sălașe și moschei?
— Da, adevărat.
— Că țipă toți creștinii de răul și asupririle lor?
— Da! Țipă.
— Atunci, cât o să mai mucezim cu mâinile-n sân? Cât?
— Nu vă izmeniți în darn! o întoarce iar vel logofătul Miri ște. Noi
puțini, ei liotă; noi slabi, ei strivitor de puternici.
— Așa-i! încuviințează paharnicul Leca, mohorât, acru și furios.
 — Hă-hă! hohotește măscăriciul din fundul spătăriei, ca să
descrețească frunțile și să zăgăzuiască sfada. Când te-nfurii,
paharnice Leca, nasul ți se umflă, se-nroșește și-ți atârnă deasupra
gurii ca un rac fiert, bubos, așezat cu coada-n jos.
— Ieși afară, nebune! zbiară Leca, vânăt de mânie.
— Iaca, vai și-amar! a înviat iar racul… se miorlăie măscăriciul
și scâncește: Plec, hî-hî, că mi-i somn.
— Somn? Acuma? De ce?
— Eu ostenesc repede, boier Miriște, când văd blid gol și om
nerod.
— Cine-i nerod? strigă iar paharnicul Loca.
— Jupân Leca, nerod e doar acela care habar n-are că o zi fără
râs e o zi pierdută.
Boierii zâmbesc a râde, mânzește. Ci niciunul nu cutează a se
supăra de-adevăratelea: li-i teamă de vorba usturătoare a
măscăriciului, ca de-o săgeată muiată-n otravă.
— Zic să mai așteptăm, grăiește Miriște, pân-o înțelege sultanul
că noi…
— Așteptăm de-un veac, logofete! strigă Radu Buzescu. Și iată
unde am ajuns: țipă creditorii la noi, mai rău ca la slugi.
— Nu se află altă cale, fără numai cea pe care vom deschide-o
cu ascuțișul spadei, înalță fruntea Stroe Buzescu.
— Spade, spade! mormăie Miriște. Zănatecilor! Nu degeaba vi s-
a pus poreclă: Buzeștii cei nebuni de vitejie.
— Poreclă mincinoasă, râde Preda. Ce vitejie săvârșit-am până
acum? Niciuna.
— Sânteți niște ruginiți întru ticăloșie, le-o zice Radu de la
obraz. Spinări cârjoiate la nevolnică supunere! Târâtorilor, nouă
ni-i foame de fapte mari.
— Ia-ți vorba înapoi, Radu Buzescu!
— Dacă n-am fi în curtea domnească aș rosti alta, mai aspră,
adică mai pe măsura nevredniciei voastre.
Pe chipul vistierului Dan se scriu trăsăturile unui om speriat de
cele auzite. Pleșuvia i se înroșește drept în mijloc, parcă i s-ar fi
spart sub piele un pumn de vișine coapte. Toți se a șteaptă să-l
sprijine pe Miriște. Rostește însă vorbă cumpătată:
— Fusei și eu, o vreme, potrivnic gândurilor răzvrătirii. Fusei
chiar, știți toți, împotriva lui Mihai-vodă. Ci, nu mai sânt.
Sfatul înmărmurește. Radu Buzescu îl sfredelește cu privirea: e
prefăcut ori curat în cugetul lui? Preda Buzescu nu cutează să
râdă; fariseul poate oricând îmbrăca straiul neprefăcutului. Stroe
Buzescu, în schimb, se bucură tare:
— Îți mulțumim, vel vistiere, pentru gândul cel bun și curat!
Dacă domnia-ta ești cu noi, aripi de șoim ne cresc.
— Ba eu sânt împotrivă! rostește Miriște cu mare îndărătnicie.
— Ne trădezi? întreabă Radu Buzescu cu amenințare.
— A… nu, nu! Dar mă tem că băgați țara în năpastă.
— Numai trecând prin furtună ajungi la vremea cea bună.
În câteva minute cei mai mulți înclină de partea Buze știlor, a
celor hotărâți să se bată pentru libertate.
— Vin c-o mare și fierbinte rugă, se ridică Radu Buzescu: să
jurăm, cu strașnic jurământ, că vom păstra taina hotărârilor de
azi. Padișahul știe că noi pregătim oastea în sprijinul, nu
împotriva lui.
Bufonul Teleleu nu ieșise afară, ci, ferit în colțul lui, se prefăcea
a se juca, singur, dând cu sfârla în cănăfiorii de pe marginea
straiului vărgat alb, roșu și verde. Și, deodată, când se termină
jurământul, se azvârle într-un salt, cu o rotire amenin țătoare,
merge în mâini până în mijlocul spătăriei și, așa cum se află, cu
capul în jos, grăiește cu glasul lui Dan-vistierul:
— Nu vă pripiți ca nebunii, dar nici nu răbdați ca nătângii!
Dintr-un alt salt ajunge la ușă și iese, hohotind în râs ori
sughițând de durere. Se furișează spre ulița negustorilor, să-l
întâlnească pe Țicalidi, care bolește în casă, așteptând să i se
tămăduiască limba crestată. Își zice sieși: „Sătul sânt să fiu
iscoadă împotriva unor oameni care vor doar țară slobodă. Fra ți
care-mi dau pâine și adăpost. Țicalidi-i frate doar cu Scaraoschi
cel bătrân.” Și cum nu află altă scăpare din plasa mustrărilor de
cuget, cârmește din drum, se amestecă printre oamenii din pia ță,
se strecoară printre tarabe, cu vrafuri de cire șe, cu ceapă și
usturoi verde, cu chiupuri de miere și sloiuri de ceară, cu frunze
de tutun, cu lucrături din lemn: cofe, budălăie, doni ți, polobocele,
tipare de brânză, furci, vatale, spete, cu căciuli negre ori brumării,
cu cuțite călite de fierari meșteri, cu lăicere și covoare, cu chite de
fuioare de in sau cânepă… „Aștepte Țicalidi până răspoimâine să-i
povestesc ce s-a întâmplat în sfat. Nu mai vreau să fiu iscoadă
pentru cel poreclit «Suveica dracului». Și pe cine să pârăsc? Pe
Stroe Buzescu? Pe Mihai-vodă? Zic, cu miorlăitură: «Stăpâââne,
m-au izgonit din divan! Cu lovituri de spadă-n dos, m-au izgonit.
Dacă nu crezi, uită-te și numără zvârcile:…» zghihui-te-ar dracii!”
 Un cioban îl întreabă dacă nu cumpără caș. Se târguie ște. La
plată ia seama că păstorul are, în loc de câine, un vultur de
munte, foarte mare, vânăt, cu ochi sticloși, cu plisc coroiat, ca o
gheară de leu. Îl ține legat cu o frânghioară de tei. Și, dintr-o dată,
i se pare că soarta păsării se aseamănă așa de mult cu soarta-i,
încât nu se lasă până nu-l cumpără. Îl duce acasă, cu gând să-l
hrănească și-apoi să-l lase slobod, în pădure. Dar vulturul nu vrea
să zboare: e leneș, ticăloșit ori bolnav. „Ei, frate, te-ai deprins cu
lanțul… Zic atunci să facem ceva giumbușlucuri împreună, pe la
bâlciuri, să mai câștigăm un ban. Dacă n-am avut norocul să ne-
mbătăm de seninul cel înalt, măcar să-nveselim oamenii cu
caraghioslâcul și cu tristețea noastră amară… Tristețea
caraghioasă și nevolnică a măscăricilor, de fapt, tristețea lumii. Te
scuturi: ce, nu-i așa? Îți pun nume – Vasile. Hai la treabă, Vasile.”

*
Învăluit în mantie lungă, neagră din subțire postav de Flandra,
pe cal roib, înspumat de alergare, în cetatea Albei Iulia intră sol
tainic. Are cărți bune, și porțile fără zăbavă i se deschid. Mai greu
pătrunde la craiul. Întâi îl ispitește ava Carrillo despre rostul
soliei. Apoi îl cercetează Ștefan Iosica. Abia în a treia zi se poate
înfățișa craiului. Vorbește fără ocol:
— Serenissime, Mihai-vodă, stăpânul meu, este foarte mâhnit
că solii creștini îl ocolesc. Totuși, în ceas greu, când musulmanii
se năpustesc iar asupra creștinilor, dezbracă straiul mândriei și
roagă să ne într-ajutorăm, cu toate puterile, ca megie și și buni
creștini.
— Da, da… încuviințează Sigismund, cu jumătate gură. Dar să
mă sfătuiesc întâi cu omul împăratului. Să vină Iosica și Ion de
Marini Polli!
Sfatul e scurt, ca între oameni zoriți de primejdie: Ieti Calga-
han a ajuns la tabăra otomană din Ungaria, iar Baltazar Báthory
mai mult amenință decât apără tronul vărului Sigismund.
Hotărăște ca Ion de Marini Polli să vină la Bucure ști să încheie
hrisov de alianță între Sigismund, Aron și Mihai-voievod. Stroe
Buzescu – căci el e solul tainic – făgăduiește:
— Vom jura să fim uniți, până la moarte, cu Rudolf-împărat, cu
toată creștinătatea și, mai ales, cu măria-ta.
Mulțumit c-a sfârșit cu treaba asta plicticoasă, Sigismund î și
freacă mâinile și nu se mai gândește la spusele solului. Mai ales
că, auzind numele lui Aron-vodă de la Moldova, și-a amintit că nu
i-a trimis-o pe Velica-doamna: „Vreau amanta lui. O vreau!”
Urmărește plecarea solului român, mirându-se parcă de straiul lui
scump, de modă apuseană, de pasul țanțoș și tresare furios:
— Să vină secretarii Genga și Pellerdi! Poruncesc scrisori la
Praga și Roma: împăratul să nu primească niciun sol valah fără
știrea mea.

*
De obicei. Mihai-vodă are sfetnici de taină pe tustrei Buze știi, pe
Teodosie, pe Mihalcea, pe Udrea Băleanu și, din luna mai, pe Ion
Norocea, logofătul. Îl convinsese să se statornicească la Pite ști, să-
și strângă cete de oșteni și să sprijine domnia.
— Mă gândesc, măria-ta, spunea Norocea, ce mult am umblat,
în felul meu, după domnie. Nu pentru mine, ci pentru Velica. Dar,
măcar că Norocea mi se zice, n-am avut noroc.
— Nici când te-ai căsătorit cu domnița Stana și-ai devenit
ginerele Chiajnei, n-ai avut noroc?
— Nu știu. Dar amintesc c-am avut la mine și diamantul
Basarabilor și nimica n-am izbutit.
— Se vede că și ăst noroc ține până plesnește, precum coarda
arcului întinsă cu asupra de măsură.
— Zic să trimiți jalbă, vădind toate fără-de-legile făptuite de
ieniceri și cămătari în țară și să te rogi de-ndreptare. Și asta
pentru că, deocamdată, în Transilvania nu-i liniște: Baltazar
Báthory s-a răzvrătit. I-am spus și lui Iosica.
În adevăr, a treia noapte după plecarea lui Stroe Buzescu din
Alba Iulia, îndată după cântatul cocoșilor, un curier din tabăra lui
Baltazar Báthory cere voie să intre la crai: ceea ce are de spus nu
sufere întârziere. Tăhui de somn, Sigismund strigă:
— Unde-i Carrillo? Să vină Fabio Genga! Iacobus!… Iosica! De
ce mă lasă singur? Singur între atâtea năpârci intrate-n căldurile
răsmeriței!… Să vină Iosica! Iosica!
La răcnetele craiului, slujitorii ies ca din ziduri și aduc pe to ți
cei pe al căror nume îl rostise craiul, afară de abatele Carrillo,
aflat încă la Praga. Când aude că Ion Iffiu este curierul,
Sigismund se înfioară:
— Vrea să mă omoare?… Adă-l aici Iosica și pânde ște la
ferestruica de taină.
Iffiu se înfățișează țanțoș, senin și vesel, parc-ar veni de la
nuntă.
— Vii din tabăra uzurpatorului Baltazar și a hoțului
Kovácsonny, a celor trei Chendi și a altor tâlhari mai mărun ți?
— Floarea Ungariei și rudele măriei-tale.
— Rude? Mișei! Câini turbați, nu rude!
— Văd că știi tot, serenissime, surâde Iffiu.
— Ce să… ce să știu? se sperie Sigismund, trecând brusc de la
trufie la umilință. Te rog, Iffiu, spune…
— Știi că s-a pus la cale o răscoală împotriva mărie-tale? Și că
răzvrătiții au pornit încoace?
— Știu… clănțănesc dinții craiului. Dar am oști. Am cetatea
Albei Iulia! Și Deva. Și Făgăraș… cu străji credincioase.
— Oștile sânt sub porunca vărului măriei-tale. Cetățile…
— Vulpoi vândut mișeilor! De ce mă sperii? Te spânzur!
— Măria-ta, nu-mi plăti cu rău binele ce-ți fac. Fugi!
— Așa?… Unde să fug, Ion Iffiu. Unde?
— Nu fugi, serenissime! intră Ștefan Iosica, pășind apăsat spre
jilțul în care se-nfuria și tremura Sigismund, scăldat în nădu șeală
și-n gheața neputinței. Îi prinde brațul, îl strânge aproape de
dânsul și-l privește țintă în ochi. Așa craiul trece repede în altă
stare sufletească. Urlă furios:
— Ieși, iscoadă a trădătorilor! Pleacă, înainte de a porunci să fii
ucis…
— Vei regreta, măria-ta. Că insulți un sol și un magnat! și iese
tot așa de țanțoș, precum a intrat.
— Îl vezi, Iosica? Îl vezi cum mă înfruntă? Ce să fac?
Câteva clipe, Iosica gândește cum să-l determine să lovească
tare, fără cruțare și grabnic. Vorbește stăpân pe sine:
— E greu, măria-ta. Dar, de fapt, lucrurile ie șit-au aidoma cum
ai vrut: prințul Baltazar și-a dat arama pe fa ță. Au nu ai urmărit
măria-ta să-l vezi răzvrătit și să-l înlături pentru totdeauna?
— Așa-i!… M-am prefăcut că… L-am tras în cursă!
— Întocmai.
— Care-i… care-i cetatea cea mai tare?
— Chioara.
— Acolo mă duc! E și mai aproape de împărat. Bunul, în țeleptul
împărat Rudolf! Deci tu rămâi aici cu Albert Király și răpui
trădătorii. Dacă mă scapi de ei, te fac cancelar. Cancelar! Dacă
nu, îți… îți tai capul, Iosica! Nu-l uita pe Király; mi-i de credin ță.
De mult Ștefan Iosica aștepta acest prilej. Jubilează și aruncă
sfaturi, cu dărnicie: să potolească pe secui, să trimită soli la Ia și și
la Târgoviște, iar Genga să-l vestească pe Rudolf-împărat despre
ticăloșia lui Baltazar Báthory și să-i ceară ajutor.
— Stai în Chioara, măria-ta. Lumea va ști că te-ai dus la Loreto,
să te rogi Madonei.
— Mă și duc, tremură iar craiul. Mă duc, că numai o minune…
Fă tot ce crezi că-i bine să faci, Iosica.
Peste un ceas, deghizat în negustor, cu douăzeci și cinci de
străjeri, Sigismund pornește spre Chioara. Sim țindu-l, oamenii lui
Baltazar Báthory l-ar fi prins, dacă nu le-ar fi ie șit în cale o ceată
besmetică de tătari, gata de harță. Astfel craiul s-a strecurat
printre primejdii. Din Alba Iulia, Ștefan Iosica rânduia apărarea
cetății și trimitea cete puternice, sub porunca lui Albert Király,
asupra secuilor răzvrătiți. I-a înfrânt lângă Ciuc, și a mutilat to ți
prizonierii, tăindu-le nasurile și urechile.
— Am retezat mâna dreaptă a trădătorului, își frecă Iosica
mâinile, lăudându-se către Alonso Carrillo întors de la Praga. Dar
spaima serenissimei-sale…
— Sărmanul nostru prinț! Se sperie și de rezultatul propriilor
urzeli… Totuși, Iosica, trebuie să-l facem erou al creștinătă ții.
Trebuie! Faima lui n-i trebuitoare ca un steag falnic, urcat pe cel
mai înalt donjon.

*
Moșneni ca Oprea din Cordun, Pavel din Vădăstrița, Condrea ori
Tărcuță, din Loloiești văd semnele unor vremi neobișnuite,
războinice. Căci iată: făurarii trudesc din zori în amurg și fac
arcuri, săgeți, suliți, săbii, bombe pentru tunuri, căru țe pentru
cărătură; apoi, de pe drumul Sibiului și al Brașovului vin caravane
de harabale cu armuri: cămăși de zale, platoșe, scuturi, arbalete.
Văzându-l pe Preda Buzescu îmbrăcat în zale făcute din plăci
aurii, lucii, așezate una peste alta ca solzii de pe ște, Oprea din
Cordun zice:
— Deși încalță botfori înalți din piele, ca să fie mai sprinten, eu
gâcesc că nu se gătește de nuntă.
— Casca are vizieră grilată, cum au purtat în Transilvania când
învățau, la Tolomeo Galli, lupta cu spada, completează Condur
Pantelimon, slujitorul atoateștiutor.
La fel se îmbracă și alți boieri: Udrea Băleanu, Mihalcea, Manta,
Ion Norocea și Dragomir din Vâlcănești. Numai Stroe Buzescu și
vodă poartă doar pieptare obișnuite, din piele de căprioară.
Apoi, orice țăran bagă sama că boierii s-au făcut mai blânzi, iar
alții chiar buni ca pâinea caldă. Nu-i mai împresoară. Nu-i mai
bat și nici nu-i mai ocărăsc pentru te miri ce. Chiar cu birurile
sânt mult mai îngăduitori. Vin însă tainice porunci de înglotire la
oaste. Călugări, ca Isaiia de la Cozia ori Filaret de la Tismana,
căpitani de neam boieresc ca Tudor Maldăr sau de jos ca popa
Farcaș, Dragoș Mârza, Vlad din Butoieni, Andrei Boer sau Simion
Dărămuș îndeamnă oamenii să gătească arme și merinde; îi
povățuiesc cum, la chemarea buciumului ori la aprinderea
focurilor pe movile, să se adune în pâlcuri și cete. În poiene
tainice, căpitani tineri, osebit de ageri și dibaci, îi înva ță a se bate
cu sulița, cu spada, cu buzduganul, ori a trage cu arcul drept în
țintă.
Și Sima, stolniceasa, observă că boierii s-au făcut foarte
ascultători: nu cârtesc, nu ies din cuvântul lui vodă. Dan-vistierul
își adună cetele și plătește pe cei mai buni căpitani să le
muștruluiască. Îl folosește mult pe Radu Calomfirescu și vrea să-l
atragă pe Tudor Maldăr și pe popa Farcaș:
— Să fie cetele mele tot așa de bune ca ale lui vodă, și mai bune
ca ale Buzeștilor.
Miriște-logofătul mârâie, cârtește, se vaietă, dar adună și el o ști;
mai ales că și Ilinca-i cere una ca asta. Și Dumitru-vornicul
împlinește toate poruncile; o vizitează însă, în taina, pe doamna
Stanca și o sperie cu vești proaste:
— Măria-ta, Buzeștii și ai lor îl cam vând pe măria-sa pe blidul
de linte al amăgitoarei faime.
— Ai milă de inima mea, vornice!
— Tocmai de aceea îți vorbesc, mărită și prea blajină doamnă.
Uite, nici sate, nici moșii nu mai putem cumpăra. Prostimei i-a
intrat în cap că-i bună de oaste și nu ne mai știe de frică. Ob știle
sătești s-adună, își tocmesc căpitani și fac arme.
— M-da… murmură doamna, nehotărâtă și îngrijorată. Stoichi ță
spunea că de pe moșiile lui au plecat peste o sută de țărani și s-au
tocmit în ceata popei Farcaș. Ci eu zic: dacă trebuie să ne
apărăm…
— Teamă mi-i că atacăm. Chiar rumânii mei, din Brănești și
Fundoaia, după ce mi-am împlinit numărul în ceata mea, au fugit
parte la Buzești, parte la Calomfirescu, parte la Tudor Maldăr,
acel flăcăiandru abia-nțărcat și zvăpăiat.
 — Înțărcat înainte de vreme, surâde doamna Stanca, și
împrietenit cu Buzeștii.
— Vorba asta s-o audă și taică-său, Nan-paharnicul.
— A, nu, vornice! Te rog: nu-mi place războiul, dar sânt
doamna țării. Și dacă țara…

*
În picioare, gătit în strai bogat, cu nasturi de aur și
brandemburguri de mătasă purpurie, cu botfori de marochin ro șu,
cu capul descoperit, cu plete surii, cu ochii mari, lacom deschi și,
Aron-vodă o privește pe Velica-doamna și mult se bucură:
— Te-am chemat să mă îmbăt de frumusețea ta, Velica, și să te-
ntreb: hotărâtu-te-ai să-mi fii doamnă?
— Nu, măria-ta. Ai doamnă legiuită.
— Stana-i bolnavă. Nu mai are multe zile.
— Nu! Îmi ajunge ponosul că lumea mă crede țiitoarea măriei-
tale.
— Sigismund-craiul chiar mă pizmuiește pentru asta și mi te
cere. Dacă mă înfrunți, te dau ungurului.
— O poți face, voievoade; ci știi că drumul până la Alba Iulia-i
plin de prăpăstii.
— M-da… Cere-mi ceva, femeie: orice, numai să știu că ai un
gând bun și pentru mine, stăpânul acestei țări.
— Cer să te gătești pentru înfruntarea cea mare, așa cum
plănuit-ai cu Mihai-vodă, de mult, la nunta de la Tecuci. Ți-aduci
aminte? Știu că Sigismund îți trimite 4.000 de secui, iar Rudolf-
împărat 1.000 de catafracți.
— Da. După aceea… Velica, doamnă a Moldovei, nu?
— Juruită sânt celui care va scoate pe români de sub puterea
semilunei. Și-i va uni.

*
Dieta s-a adunat, în mare grabă, în sala cea înaltă a
burgmeșterului din Cluj. Sigismund pare foarte încurcat și
nefericit: se teme de Baltazar și de complicii lui. Bănuie pe oricine;
n-are deplină încredere nici în Ștefan Iosica:… „E valah și dacă se
aliază cu Aron și cu Mihai, cu Chendi, îmi ia tronul. Ai, cu ce
dibăcie a lucrat, vicleanul…” Chiar și vracii și astrologii îl sperie;
văd pe cer numai semne rele. Până și piticul Dumitru poveste ște c-
a visat, în trei nopți la șir, că și-a schimbat stăpânul. Și tocmai în
dimineața asta, Suzana Chendi, soția vărului Baltazar Báthory,
zisă Chendiasca, vrea să-l vadă.
— Cică ar fi zis către soțiile magnaților: „Curând bărbatul mă va
îmbrăca în țoale de crăiasă”, îl informează secretarul Fabio Genga.
Și ar fi spus asta în limba română.
— Da, că și Suzana-i tot valahă… În rele mâini am intrat,
doamne! Alung-o!
— O însoțește Ștefan Csaky, mult voitor de bine, măriei-tale;
deci n-o poți respinge.
— Să… să intre!
Vorbește întâi Suzana, cu sufletul la gură:
— Cu lacrimi în ochi, serenissime, te rugăm să părăse ști țara.
Răzvrătiții au plănuit să-ți răpună zilele chiar în dietă.
Zdruncinat până-n străfunduri, craiul nu mai aude sfaturile lui
Csaky. Grijile, spaima, nehotărârile îi pricinuiesc o ar și ță
istovitoare. Abia poate porunci lui Genga:
— Amână dieta; sânt bolnav.
Neavând încotro, Alonso Carrillo aderă la planurile lui Iosica.
Un război civil între Bathorești, în aceste momente, ar fi o
catastrofă pentru Transilvania.
Fără știrea craiului, merg în tabăra răsculaților. Se târguiesc,
fac făgăduieli în numele lui. Baltazar Báthory își dă seama că dacă
nu câștigă acum, totul e pierdut. De aceea se arată neînduplecat.
Văzând așa, Carrillo și Iosica ticluiesc o scrisoare către cardinalul
Andrei Báthory, în care Sigismund îl veste ște c-a abdicat: …„nu
mă simt harnic să țin piept turcilor fără ajutor nem țesc. Dar acest
ajutor nu mai vine. Și-apoi văd că nici firea mea nu-i potrivită
pentru război. Drept aceea, hotărât-am să plec în Italia și să las
guvernator pe vărul nostru Baltazar. Mă voi înțelege cu el, prin
jurământ, să-mi lase titlul de rege și veniturile moșiilor mele,
precum și o pensie de 12.000 de taleri pe an… Să-i ajute
Dumnezeu să țină țara în liniște, cum n-am fost eu vrednic s-o
țin…”
— E apocrifă. Cum o să-și dea Sigismund certificat de
incapacitate? se miră cei mai mulți.
Credul, Baltazar se și vede stăpânul netăgăduit al Transilvaniei.
Și se culcă pe urechea asta. Astfel Ștefan Iosica a câ știgat timp. Și-
a adunat oamenii spre Turda. Iar a treia zi, garda lui Sigismund îl
arestează pe cancelarul Kovácsonny, pe cei trei Chendi și pe Ion
Iffiu. N-a scăpat nici Sennyei care trebuia să plece, cu secuii, în
ajutorul lui Aron-vodă. Și câteva zile lucrurile rămân așa,
încleștate: care pe care îl păcălește și-l duce la spânzurătoare?

*
Odată cu amănuntele despre tulburările din Transilvania, Petru
Orăș, ștafetar iute de picior, neobosit călăreț, știutor a patru limbi,
aduce Velicăi-doamna vestea amară că, la 1 iulie 1594 s-a stins
Petru-vodă Șchiopul. Mare mâhnire învăluie inima doamnei.
— Iaca, nu mai bate inima înfrățirii și a păcii între români.
Fericiți făcătorii de pace… Dar cine-i va lua locul?
— Până se va vedea ce diată a lăsat, i s-au sechestrat averile.
Tânărul cocon Ștefan a încăput pe mâna iezuiților. Îl țin sub mare
pază. Zic că-i boleac de piept.
— Se stinge stirpea voitorilor de bine și se-ntinde puterea
răului. Dacă Petru-vodă, acea matcă fără ac, nu mai este, datoare
sânt eu să cerc a-l înlocui. E o poruncă a sor ții. Dar cum o
împlinesc, Petru Orăș? Cum?
— Cu înțelepciunea, cu neprihana inimii și cu frumuse țea,
măria-ta!
— Ei, doamne, ce arme slabe… Ci de le-aș avea și pe-acestea…

*
Hrănea un cârd de puicuțe cu pene sure, când în poartă s-a ivit
Țicalidi. A treia oară bătea calea până aici. Rănile de pe fa ță au
prins coajă cafenie, iar limba i s-a tămăduit și umblă iară, ageră și
mlădioasă, despicând cuvinte pocite în patru graiuri: grec, turc,
român, italian. A adus Mariei, ca și în alte dă ți, cafea de Mocca,
zahăr de Egipet, două blăni scumpe de sobol, albe, cu cozile
înspicate negru, un inel cu rubine și o pereche de cercei mari, cu
diamante, ca pentru domnițele din Bizanț.
— Iertare, cinstite neguțător, iar domnia-ta gre șit-ai casa. Eu îs
țărancă: ce să fac cu asemenea scumpătăți?
— Mi-ai salvat viața, frumoaso!
— Pentru acea puțină osteneală, ajunge prietenia dumitale,
jupâne. Vii a treia oară în casa mea săracă, și nu te-am întrebat
nici care ți-i numele.
— Mă cunosc trei împărății; mă cunoști și tu: neguțătorul
Țicalidi, cămătarul lui Caraiman-pașa. Sânt bogat, foarte bogat.
Primește darurile. Aurul și pietrele prețioase le-a izvodit Dumnezeu
anume să facă fetele și mai frumoase și mai dragi.
 — Eu mai mult de seceră și de paloș sânt îndrăgită.
— O, țe barbarie, frumusica mea…
— Mă mândresc că știu lupta!
— Să lupți? Nu cumva vodă Mihai vrea război cu păgânii?
— Nu vrea: dimpotrivă! Dar dacă va fi silit…
Țicalidi pune mărturisirea Mariei alături la alte știri auzite pe
ici, pe colo, și gândește cum să le brodeze mai bine pentru
Caraiman-pașa, adăpostit întru pândă și iscoadă în cetățuia de la
Sfânta Troiță.
— Războiul nu-i pentru fetița zingasa si dulțe ca tine.
— Ei, nu-s așa cum mă lingușești dumneata, jupâne. Uite
mâinile mele: mari, vânjoase, dedate pe țâța vacii, la muls.
— Ba esti! Vreau să-mi fii soție.
— Jupâne, ți-am spus că-s logodită cu căpitanul Dragoș Mârza.
— Un calic, aspru si mozic. Eu…
— Te rog nu-mi batjocori omul!
— Da, da… sărăția nu-i pentru ațest obraz, niți pentru ochisorii
tăi. Trăiești ca floarea între spini. Hai cu mine la Țarigrad. Am
palat pe Krisokeras.
— Nu-ți mai răci gura degeaba; nu strica prieteșugul dintre noi
cu făgăduieli de care n-am trebuință.
— Dacă nu vrei de bună voie, te-oi sili.
— Ha-ha! Mânuiesc spada mai ceva ca un arnăut.
— Ei, am glumit, frumoaso… Am glumit. Te rogu primeste
ațeste daruri în stare să răpească și inima unei împărătițe.
Și, ca o panteră saltă, o cuprinde de după gât și dă s-o sărute.
Maria se răsucește, zvârlugă, și-l azvârle cu capul de perete.
— De-ăștia-mi ești, jupâne? Catrafusele, și spală putina!
Văzând că nu-i chip s-o îmblânzească, Țicalidi se gudură cu
viclenie:
— Iertare, frumoaso… Ești mai virtuoza decât mi-am închipuit.
Ai câstigat în ochii mei marea biruință.
Povestește lui Vlad și lui Dragoș despre vizita lui Țicalidi și râd,
tustrei. Ci fratele o dojenește:
— Oare tot n-a venit vremea să silim a ne îmbogăți? Ți-ar strica
dac-ai fi o țâr’ de negustoreasă, acolo, și l-ai împrumuta cu bani
pe măria-sa?

*
Așa cum i-a poruncit vodă, Stroe Buzescu s-a îmbrăcat
negustor și, împreună cu Condur Pantelimon, a umblat prin
Banat și a stat de vorbă, în taină, cu Gheorghe Barbu, căpitanul
oștilor din Caransebeș, cu banul Sava Veli Mironit și cu vlădica
Tudor din Vârșeț. A aflat multe despre pregătirile otomanilor
pentru războiul din Ungaria și Germania. Și-a însemnat numărul
de oști al fiecăruia:
— Noi putem ridica zece mii de oșteni. Lovim fie în latura
dreaptă a otomanilor, fie cetățile din Banat, unde-s cuibări ți mii
de ieniceri și spahii. Noi bănățenii l-am vrea mai degrabă pe
Mihai-vodă cap al răscoalei decât pe Sigismund Báthory. Întâi,
pentru că-i român, ca și noi, și ortodox. Al doilea, craiul… fală
mare.
Pe drum îl întâlni pe Firea Gărgăun.
— Cum ai dus-o, Gărgăun bătrân?
— Când făceam pozne și năzdrăvănii de haz cu Dandu
Dărădan, mă puteați porecli Gărgăun. Acuma, când sânt sol, cer
să-mi ziceți Firea ot Daia! Și-acu, despre solie: am grăit cu
bătrânul Novac. Mi-a zis cu mustrare: „Lupt singur de patruzeci
de ani. Vreau să văd și minunea asta: o spadă de voievod cu
ascuțișul spre potrivnic”. Așa a zis, zău; și-a pornit spre mun ții cei
mari ai Serbiei. N-a spus unde anume l-am putea găsi. Dar mi-a
strigat: „De veți face precum ziceți, aud eu de la Gruia al meu…”

*
Preda Buzescu și Mihalcea așteaptă la Bran până când un
neguțător bucureștean le aduce vestea că solul împărătesc Ion
Marini Polli s-a îndreptat spre Moldova.
— Întindem mâini prietenești și ei ne-ntorc spatele, crâ șcă Preda
din măsele. Hai acasă!
Dar când înșeuau caii, se ivește Nicolae Viteaz:
— Craiul poruncește lui Mihai-vodă să trimită soli de mare
încredere la Poartă, să dezmintă minciunile răspândite, ca o cea ță
înecăcioasă, asupra țărilor noastre.
— Pentru că ne cunoaștem de mult, ilustre prieten, te-
ncredințez că Mihai-vodă nu primește porunci. Vă ajutăm; dar nu
pentru că poruncește Sigismund-craiul. Nu! Ci pentru că a șa cer
împrejurările întru folosul nostru cel de obște.
— Dacă-i așa, Preda Buzescu, prietenia noastră va suferi.
— Ne pare rău, foarte rău. Ci trebuie să afli că, în mai, marele
vizir a cerut țării trei sute de cară pentru poveri; le-am trimis
încărcate cu grâu. Toți slujitorii care le-au dus fost-au uci și. Patru
sânt de pe moșia mea, Căluiu. După o săptămână, o nouă
poruncă: încă șase sute de harabale cu pâine și pastramă de
berbec. Și nici nu ni le scade măcar din tribut. Ci ni-l cere îndoit și
cu trei luni înainte. Și trebuie să-l plătim până-ntr-un ban.
Nicolae Viteaz înclină fruntea:
— N-am ce vă face: împlinesc o poruncă.
— În domnia-ta nu mai picură niciun strop de sânge
românesc? îi surâde Mihalcea cu dojană.
— Când trebuie să împlinesc poruncile stăpânului meu,
sugrum glasul sângelui.
— Aha… Află atunci că Sinan-pașa îl socoate pe Mihai-vodă ca
pe un general al său, așezat în latura dreaptă: să ațină calea
cazacilor, a polonilor și a lui Sigismund; să înlesnească trecerea
tătarilor spre apus; să hrănească expediția cu de toate.
— Asta silește solii creștinătății să vă ocolească.
— Știi ce greu este, Nicolae Viteaz, când te afli între ciocan și
nicovală? întreabă Preda. Trebuie să sari cu atâta sprinteneală și
să te rotești așa de iute, încât să nu te la și strivit; ci, dimpotrivă:
să dai vad ciocanului să se frângă singur de nicovală, drept în
clipa și-n izbirea când o sparge.

*
— Ai cules știri bune. Ci acum trebuie să pleci la Țarigrad.
Craiul Sigismund cere să înfățișăm solie de credin ță și supunere,
surâde vodă către Stroe, după ce-i ascultă știrile aduse din Banat.
Duci, spre vânzare, cinci care cu nuci și trei cu sloiuri de ceară.
Sultanei validé îi dărui zece șoimi frumoși, mari me șteri la
vânătoare. Dezminți toate zvonurile neprielnice nouă. Îl
încredințezi pe marele vizir că ne pregătim de luptă și-i a șteptăm
poruncile. Spui că și Sigismund Báthory face la fel.
— Numai să nu mă pună să jur, măria-ta.
— Oamenii sultanului știu că jurământul întru adeverire este,
în fapt, cea mai nerușinată fățărnicie. Îmi închipui însă că,
văzându-te pe domnia-ta, ne vor bănui mai puțin de viclenie.
În drum, dincolo de Balcani, Stroe Buzescu întâlne ște multe
oști: trec din Asia spre Ungaria. Înfățișarea și purtarea lor trădează
vrăjmășie multă, răutate și o lăcomie de lăcuste potopitoare.
Se învârte mult prin Țarigrad, prin Galata, prin Fanar, pe malul
Bosforului și mai cu seamă caută să înțeleagă bogăția, frumusețea
și măreția Topkapi Seraiului. Într-o zi l-a călăuzit Manea
Hagigadur, baclavagiu; în alta fiică-sa, Araxi, și o rudă a banului
Mihalcea. În baclavagerie l-a cunoscut și s-a împrietenit cu Ali
Gian hogea, care are poruncă a veni iar în Țara Românească. L-a
căutat și pe banul Iani:
— Nasul meu ascuțit amiroase ceva care amintește de Ion-vodă
de la Moldova.
— Iscusite bane, vreau să știu: ești cu inima alături de noi ori
alături de sultan? Spune drept, cinstit.
— Drept și cinstit: inima mi-i acolo unde mi-s banii.
— Poate pentru bani atunci, ne-ajuți să ne dezbatem de sub
tirania sultanului.
— Mihai vorbea despre asta, când neguțam împreună la
Raguza, la Liov, la Alba Iulia ori aici, la Țarigrad. Pe-atunci citeam
despre Dacia, despre Roma și credeam că tot ce zboară se
mănâncă. Mă mir că, după un an de domnie, nu și-a schimbat
gândul și umblă tot după închipuiri, după visuri.
— Bane, noi vom muri pentru aceste visuri!
— Grigorios, adă aici pastrama de porc și vin de Chios! Poate
spre alte zări răsucim gândul ăstui boier român. Adă și cele două
dănțuitoare și cântărețe, în rochii cât mai străvezii, să afle
dumnealui ce fior plăcut izvodește trupul de muiere… Au tu, Stroe
Buzescu, n-ai aflat că sultanul stăpânește o împărăție mai mare
decât toată Europa? Că astă împărăție se întinde pe trei
continente? Că a cuprins toate ostroavele și toate frumuse țile
Greciei? Că poate porunci la milioane și milioane de robi? Când
gândiți la acea mare și nesăbuită înfruntare, semănați cu șoimul
care ar vrea să doboare elefantul. Ci șoimul nu știe că până și mort
elefantul l-ar otrăvi cu duhoarea stârvului…
— Adevărat. Dar în astă împărăție nu se află nicio statornicie la
pravili sau la obiceiuri. Oriunde a ajuns, a nimicit; nimica n-a
construit, afară de palatul sultanilor din Topkapi și de moschei.
Ce-i Adrianopolul decât o mare moscheie înconjurată de corturi?
Toți sultanii se răsfață întru tirania cea mai sălbatecă, mai
prădalnică, mai neomenească. Nu, nu, nu-i mai putem răbda.
— Va să-i mai răbdăm vreo trei veacuri! N-avem încotro, Stroe
Buzescu. Deci ai vreme să guști din pastramă, din ăst vin de
Chios și din desmierdul muieresc. Cunosc ostrovul Chios, fostă
jicniță a romanilor. Podgorenii de acolo, întâi usucă strugurii,
câteva zile, îndulcindu-i, și-apoi îi calcă și-i storc. Bea-l deci și uită
cele răzvrătite gânduri. Femeile au glas melodios, trup ca varga de
corn, și nu ne mai lasă să agrăim despre răutatea și putreziciunea
împărăției otomane. Poți s-o iei pe care-o vrei. Amândouă te sorb
din ochi.
— Sânt încredințat că și-atunci când le-aș strânge în brațe m-a ș
ruga: scapă-ne, Doamne, din astă robie!
— Ei, Stroe, ești foarte rău bolnav de molima răzvrătirii. Pot să
te trec în pomelnicul vitejilor morți pentru o visare nesăbuită,
nebună.
— Mai bine mort pentru un vis nebun, decât viu într-un trai de
mocirlă. Mai bine o zi șoim viteaz decât un veac cioară cufurită.
Se despart ciudat îndușmăniți:
— Ci mie să-mi trimiteți banii!
— Amărăciune mare și durere cumplită am să-i pricinuiesc lui
Mihai-vodă când am să-i spun.
La dugheana lui Manea Hagigadur, Stroe s-a întâlnit cu
Cătălina.
— Sultanul e tot mai bolnav. Mă tem de via ța fiului meu.
Urmașul la tron își începe domnia cu… tăierea pruncilor.
— Adă-mi-l să-l duc în țară.
— Acum e la muftiu, dar peste o lună, dacă vii domnia-ta, ți-l
încredințez. Până atunci poate dobândesc și diamantul
Basarabilor. Deocamdată am convins-o pe Safiia să-l poarte cât
mai des, să se sature de el. Vreau să fie talisman voievodului
Mihai, la ceas de grea cumpănă.
Baclavagiul Hagigadur hotărăște de-ale negoțului:
— Cumpăr, boier Buzescu, tot ce-aveți, marfă bună. Vreau să
mă-ndestulați cu miere, nuci, făină și dulcețuri de cire șe amare, de
fragi, de smeură, de mure, de afine. Vreau să întrec to ți baclavagiii
din Țarigrad. Iaca, vine Ali Gian hogea: va să-ți fie bun tovară ș de
drum.

*
Răscoala lui Baltazar Báthory a încurcat unele planuri tainice
din țările române.
— Să adăstăm limpezirea lucrurilor în Alba Iulia, cumnate
Stroe.
— Ne zorește marele vizir, Teodosie; n-avem timp.
— Dar ce putem face?
— Să luăm noi Transilvania și să stârpim viesparul nemeșesc
din Cluj. Să slobozim bogățiile de pâine și de luptători de pe acest
pământ. Să facem o singură stăpânire și, uniți cu Moldova să
mergem în fața împărăției creștine: iată-ne! Primi ți-ne în tabăra
voastră și pe noi, românii!
— Stroe, te credeam om de temei, se oțărește Radu
Calomfirescu. Cap sănătos, nu zurliu.
— Transilvania e inima țării noastre. Dacă Mihai-vodă ar fi
stăpân la Alba Iulia, ușor ar ajunge și la Țarigrad, se preface Stroe
că nu-și aude prietenul. Jur pe spada mea de boier oltean că simt,
gâcesc, văd ăst adevăr!
— Stroe, se împotrivește și banul Mihalcea, bâigui, îndrugi
brașoave ori ți s-a făcut iar de surghiun?
— Tata socru, fost pastramagiu la Brăila, râde Radu Buzescu, a
uitat că mocanii din Sibiu l-au învățat române ște? Știa doar o
armânească, un fel de păsărească a limbii române. A uitat c-a
suspinat după o tânără neguțătoreasă din Ciceu, care tot româncă
era?
— Buzeștilor, fiilor și fraților, de când nutriți ăst gând?
— De când ne aflam în surghiun în Transilvania. De când am
stat de vorbă cu Ioan Norocea logofăt. De când am fost primi ți la
chilia starețului Ion de la Prislop. De când…
— Și, mai ales, de când v-a vrăjit Velica-doamna…
— Da, Calomfirescule, de când am văzut-o la nunta de la
Tecuci mă aflu sub vraja ei. Și nu numai eu.
— Eu vă-ntreb: ce să căutăm în Transilvania?
— Calomfire, îți dau cinci răspunsuri la astă întrebare: puterea,
bogăția, frăția, neamul, credința – aceleași.
— Transilvania poate fi cetatea noastră în fața primejdiilor, cuib
nebiruit.
— Numai din Alba Iulia putem avea legătură cu Europa.
— V-ascult, Buzeștilor, surâde Dan-vistierul, și vă aflu
îmbrățișați, cetluiți în aceleași gânduri, parcă ați fi crescut în ele de
la zămislire. De Stroe nu mă mir: el s-aprinde pentru orice gând
mare, îndrăzneț, neobișnuit. Și arde pentru el, măcar că nu s-ar
înfăptui nici în două veacuri, de aici încolo.
— Bâiguitor, ca acel Costea, călugăraș franciscan, cu care se
împrietenise în Sibiu, își amintește Radu Calomfirescu.
Ci, întrând vodă și întrebând pe ce făgaș se-nvârte gâlceava,
Stroe se simte stingherit. Nu mai arată aceea și nestăvilită
înflăcărare, fără voie țâșnită din adâncul ființei. Ocara lui
Calomfirescu, zeflemeaua din privirea lui Dan, necrezuta alipire a
lui Preda și Radu la gândurile lui îl fâstâcesc. Nu mai șoptește
niciun cuvânt până nu se termină sfatul obișnuit. Dar când
rămâne pentru sfatul cel de mare taină, se destăinuie, surâzând.
Măria-sa îl ascultă încruntat. Apoi zâmbește trist și, cu pas
apăsat, străbate de trei ori spătăria, de la un cap la altul; se
oprește la fereastra dinspre miazănoapte și prive ște, îndelung,
creasta munților. Stroe îl cercetează din ochi și șoptește apăsat:
— Așa va fi, măria-ta!
— Dar știi că trebuie să trecem munții, dragii noștri mun ți, cu
oaste?
— Știu.
— Cum? Noi nici n-am tras spada din teacă și…
— Șoimul care vede departe este șoim de soi, bane Mihalcea,
surâde Mihai-vodă, așezându-se în jilț.

*
Folosind tulburările din Transilvania, Ion Norocea-logofăt l-a
convins pe Ion Marini Polli să treacă și pe la București să
sfătuiască, în cea mai mare taină, cu Mihai-vodă. De la el,
Buzeștii află că Aron-vodă are gata 10.000 de călăre ți și 4.000 de
arhebuzieri. Își toarnă tunuri și pregătește tunari. Între căpitanii
de lefegii îl are și pe italianul Virginio Orsini, prieten cu Fabio
Genga.
— Înseamnă c-a lucrat temeinic, admiră Preda Buzescu.
— Da; păcat însă că-l are vecin pe cancelarul Zamoyski, care
judecă așa: dacă mă arăt prieten cu tătarii, am sprijin în
Transilvania pe Baltazar Báthory și bunăvoința sultanului.
— De unde le știi pe toate astea, jupân Norocea?
— Ei, Radu Buzescu, nu uita, că-s om vechi, trăit în lumea lor.
Îi știu, pe toți, dinainte de-a fi ceea ce sânt.
— Te-ajută și prietenii din Alba Iulia, de la Iași.
— Nu zic nu. Ci eu merg cu acel ocârmuitor care se arată
potrivnic sultanului.
— Noi, Buzeștii, nu știu de ce, ne temem de Sigismund.
— Nu de Sigismund să vă temeți, ci de Zamoyski: vrea domnia
Poloniei și, ca s-o câștige, învrăjbește creștinii și dă apă la moara
otomanilor.

*
 Ștefan Iosica stăruie pe lângă Sigismund să isprăvească mai
repede socotelile cu trădătorii. Vorbește în pilde:
— Iar cât privește „țoalele de crăiasă” ale Suzanei, țesute o iarnă
întreagă cu harnică urzeală de amenințări, cu băteală de năvală
tătărască, ghilită toată vara la soarele celor mai aprinse nădejdi,
cusute cu felurite întâmplări mult neprielnice nouă, vor putrezi
nefolosite, mărite crai.
— Carrillo mi-i dascăl și duhovnic; dar prieten și paznic
credincios numai tu îmi ești.
— Până la moarte, slăvite crai! Ci meritul cel mai de seamă este
al măriei-tale. Cu o artă mai ilustră ca a lui Cesare Borgia ai știut
să te prefaci, până ți-a venit la îndemână să-i love ști necru țător,
din umbră.
— Nu? Nu-i așa c-am jucat bine?
— Perfetto! Te-ai adăpostit în Chioara, enumeră Iosica, anume
ca să-l convingă că el a săvârșit toate acestea. L-ai chemat pe
Gáspár Kornis căpitan la cetatea Hust, cu cetele lui. S-a bucurat
foarte auzind că nici prin gând nu ți-a trecut să părăsești tronul.
— Dar cine a zis că…
— Știi, scrisoarea ticluită către cardinalul Andrei…
— A, da. Ce tragere pe sfoară! Ce păcăleală!
— Cacialma politică… Te rog însă, serenissime, să-l răsplăte ști
pe Ion Norocea, logofătul.
— Tot un valah de-al tău?
— E om cu experiență, foarte credincios: el, cel dintâi, mi-a
adus știrea trădării. Dăruiește-i, mărite, moșia Iliu șa Mică.
— Bine, bine… să mă mai gândesc. A, i-o dau dacă mi-o aduce
aici pe fiică-sa, pe Velica. Spune-i și lui Petru Ra ț, ginere-su, că
dacă vrea să nu-i iau nevasta, să-mi dăruiască, numaidecât,
cumnata… Numaidecât!

*
Au pândit-o trei zile și abia acum, la un ceas din noapte, Maria
s-a ivit singură, călare. Dragoș Mârza a rămas de strajă la curtea
domnească. La un fluier ca de mierlă, doisprezece arnăuți o
înconjoară, precum vânătorii o căprioară. Fata împlântă pintenii și
calul saltă. Dar un arnăut înfige sulița în pieptul animalului și-l
prăbușește. Maria se ridică repede de jos, și trage spada. Dar n-
apucă să lovească: un laț o prinde, strâns de trup, în dreptul
coastelor și-o trage târâș spre unul dintre arnăuți.
 — Cuminte, căprițo, cuminte: te ducem la bine și belșug.
— Cine sânteți, măi oameni? Și ce vreți?
— Te pețim pentru stăpânul nostru… Domolește-te c-avem de
trecut câmpie cu groape, munți cu hârtoape, lunci cu plopi și
Dunăre cu valuri și stropi… șuguiește arnăutul și strânge la țul
mereu.
Maria se repede și-l mușcă de obraz.
— Ai, îndrăcito! Mă sluțești?… Legați-o cu mâinile la spate și…
valea!
— Bună bucățică!… se miră arnăuții, pizmuindu-și stăpânul.
Asta-i pentru mine, nu pentru un ghebos șontorog ca dânsul.
Nimeni, absolut nimeni n-a putut afla cine a răpit-o pe Maria
lui Vlad și unde a dus-o.

*
Carrillo, Ștefan Iosica și Gáspár Kornis nu se depărtează nicio
clipă din preajma craiului. Îl încredințează că răzvrăti ții au vrut
să-l prindă și să-l dea pe mâna sultanului.
— Papa Clement al VIII-lea a poruncit regelui Spaniei să- ți
trimită ordinul „Lâna de Aur”, dacă nimice ști, fără zăbavă, to ți
potrivnicii alianței cu creștinii, îl vestește ava Carrillo.
În 28 august, Sigismund poftește membrii dietei la biserica
Sfântul Andrei din Cluj. Slujba se desfășoară solemnă și măreață.
Dar la sfârșit, o sută de străjeri, armați până în din ți, pătrund în
biserică și înșfacă doisprezece nemeși, îi leagă burduf și-i
prăbușesc în beciul de sub Casa sfatului. A doua zi îi torturează
până mărturisesc de ce și cum s-au hiclenit Baltazar Báthory,
Alexandru Chendi și cancelarul Kovácsony. Când craiul vădește
oarecare milă pentru vărul trădător, Carrillo îi a țâ ță mânia:
— Ți-au vrut moartea, prințe: nu fi slab!
Și nu se lasă până nu osândește cinci răzvrătiți la decapitare, în
piața Clujului:
— Să afle prostimea cum cad capetele celor mai trufa și grofi,
dacă se-mpotrivesc vrerii pomăzuitului crai.
În a cincea zi, într-o miercuri pe la chindie, a venit Suzana
Chendi, cu multă tânguire și plâns, și-a cerșit îndurare pentru
soțul său și vărul craiului.
— Văr? Cel care mă pândește să-mi ia tronul și viața?
— E păcat, mare păcat să… o rudă, un om din sângele alte ței-
tale. Fie-ți milă de casa noastră; iartă-l pe Baltazar.
 — Tii, abia acum văd, valaho, ce frumoasă ai fi, dacă nu te-ai
smiorcăi.
Suzana își șterge ochii, surâde ademenitor și se apropie de
dânsul, mișcându-și ațâțător șoldurile. Dar fălcile craiului prind să
tremure ca barba țapilor când rumegă, iar ochii îi înțepenesc
crunți, bulbucați, spăimoși.
— Vrei aur, vere? Vrei moșiile, bijuteriile, tablourile noastre
scumpe? Mă vrei pe mine țiitoare? Spune ce vrei și vei avea tot.
Știu că ai patima muierilor. Sânt frumoasă și tânără… Fă ce vrei
cu mine.
Vânăt ca porumbica, Sigismund poruncește, în șoaptă, bâlbâit,
să lepede totul de pe dânsa. Dar când o vede goală ca Eva, un fel
de păinjeniș i se pune pe ochi, iar pământul i se zguduie sub tălpi.
Cenușiu la față, răcnește răgușit, înspumat, ca ieșit din min ți:
— Afară!… Afară! târfă ucigașă. Mi-i greață! Sughiț de grea ță!…
Și, către slujitorii apăruți de după perdele: Zvârliți în uli ță valaha
asta… Așa cum se află. S-o îmbrace bărbatu-său în țoale de
crăiasă… Știu eu de ce te-a trimis prea iubitul meu văr Baltazar!
Să mă ucizi, cățea spurcată!
— Fie-ți milă!… se roagă femeia, se luptă cu străjerul, plânge,
strigă.
— Te milogești și întinzi ghearele să-mi smulgi coroana? Na! Na!
O izbește cu ciubota în deșert și-și cuprinde capul între mâini,
parc-ar vrea să țină o diademă amenințată să cadă. Când o vede
leșinată, hohotește: De-acum împreună-te și cu dracii!
Străjerii o învelesc cu rochia-i de mătase și o scot afară. În acest
timp, din porunca lui Iosica, jos, la beciuri, călăii sugrumă pe
Chendi, pe Bornemiza, pe cancelarul Kovácsony și pe Baltazar
Báthory însuși. Când i se vestește că „treaba”-i sfârșită, Carrillo
intră smerit la crai, îi vorbește de grozăviile trădării și-i smulge
porunca uciderii. După ce rostește, cu sughițuri, vorba:
— Să fie uciși!… Sigismund rămâne mut, holbat, țeapăn; și stă
așa aproape o jumătate de ceas. Nu se clintește. Nu vorbe ște. Nu
clipește. Gâfâie doar și geme, din când în când. Balele i se scurg
grețos și neputincios pe la colțurile gurii. Cu și mai prefăcută
smerenie, Carrillo prinde a îngâna rugăciuni. Și boscorode ște până
când tânărul crai începe să se miște iar și să îngaime câte-un
cuvânt:
— O destrăbălată, dar când am prins-o în brațe…
— M-ai speriat, măria-ta.
 — Ei, ce crezi, ava Carrillo, că-i ușor… ușor, să tai ramurele
arborelui genealogic?
— Când sânt putrede, trebuie! se miră iezuitul de atare vorbă
de duh izvorâtă din gura prințului, în asemenea momente de
rătăcire. Ai făcut-o din porunca lui Dumnezeu și spre fericirea
dinastiei Báthory, care prin mărita…
— Cum? Și vărul Baltazar e…
— Capul complotului! Sugrumat.
— Popo, dar pe mine… da, pe mine când mă sugrumi? Când?
Poate-ai și aflat că m-am spurcat culcându-mă cu Suzana… Când
mă su… mă sugrumi?
Și amețește de furie, de spaimă, de groază, toate amestecate cu
o ciudată, vinovată și neomenească plăcere. Carrillo poruncește
vracilor și lui Iacobus să-l privegheze, iar el trece în cancelariat și
dictează lui Pellerdi, în numele craiului, scrisoare către papă,
povestind cum, pentru nelegiuita lor trădare, to ți acei nobili au
fost judecați și pedepsiți cu luarea zilelor. Este încredin țat că, prin
astă jugulare și prăbușire de capete, Transilvania a rupt orice
legătură cu sultanul și a trecut, cu totul, de partea creștinătă ții.
Când s-a trezit din amețeală, Sigismund a aflat că Iosica a
confiscat de la cei uciși peste 100.000 de galbeni, 200 măji de
argint în preț de 660.000 galbeni, multe giuvaieruri de aur, de
argint și pietre prețioase, haine, blănuri și alte multe scumpătă ți,
pe care le aduce, noaptea, și le încuie în haznalele palatului din
Alba Iulia.
— Serenissime, te-am scăpat de răzvrătiți și trădători. Te-am
îmbogățit. Pot nădăjdui răsplata?
— Ești cancelarul meu, Ștefan Iosica!
Știrea despre stingerea complotului împotriva lui Sigismund
Báthory s-a răspândit pretutindeni prin grija lui Iosica și a lui
Carrillo. Amândoi îl înfățișează pe crai ca pe un om politic drept,
îndrăzneț, abil, necruțător, genial. E unul din stâlpii cre știnătă ții,
ca Iancu de la Hunedoara. N-are rival în aceste părți de lume.
Merită să conducă războiul antiotoman.

*
La București, fapta de la Cluj a stârnit gânduri și sim țăminte
foarte deosebite: unii se bucură, alții se întristează, unii
încuviințează, alții osândesc.
— Oști comandate de Moise Secuiul au și pornit spre Timișoara,
vestește Radu Buzescu. Să alergăm la Alba Iulia și să încheiem
alianța.
— Ba așteptăm să ne poftească el, craiul, se împotrivește Preda.
— Oricum, intrăm în zodia războiului, își tălmăcește Mihalcea
gândul.
Stroe tace. Nu se poate bucura: „Dacă acele cruzimi craiul le-a
săvârșit din teamă și din slăbiciune? Și-apoi Suzana și Chendi sânt
români. Român e și Iosica… S-o ia dracul de treabă!”
— Unii crai darnici sânt, alții zgârciți, află Teodosie prilej să- și
arate filozofia; unii fără vlagă, alții foarte viguro și, unii la și, al ții
curajoși, unii feciorelnici, alții desfrânați, unii cinsti ți, al ții vicleni,
unii temeinici, alții ușuratici, unii își țin cuvântul, al ții, – strâmb
jurători.
— Bine-ar fi ca acela să fie crai și domn și împărat care-i
înzestrat numai cu bune însușiri.
— Da, cumnate Stroe, dar nu se poate. De altfel nici via ța nu
îngăduie îmbuchetarea tuturor însușirilor bune într-o singură
făptură. Și-apoi, împrejurările silesc oamenii să se poarte, de
multe ori, altminteri de cum doresc. Adesea un ocârmuitor milos
nevoit este să săvârșească mari cruzimi. Pe unii urcarea în
scaunul puterii îi schimbă de nu-i mai cunoști: puterea le strică
firea și le spurcă inima. Până ieri ți-au fost prieteni, te-ai în țeles cu
ei, frățește, și deodată, afli că s-au umplut de dragoste de sine și i-
a otrăvit o neomenească trufie.
— Se-ntâmplă că unii din cuvânt să-i afli viteji nevoie mare, iar
în fapt să fie doar niște iepuroi fricoși.
— Gândesc că un crai vrednic de acest nume, zice Mihalcea, se
cere a fi atât de înțelept încât să simtă la vreme primejdiile și
josniciile și să le ocolească ori să le înfrângă.
— Ehei, tinerilor și iscusiților, zâmbește Ion Norocea, țările și
noroadele se ocârmuiesc cu legea și cu fărădelegea.
— În orice caz craii trebuie să se ferească de tot ce le știrbe ște
faima. Să împlinească numai ce-i cinstit, bun și virtuos.
— Nu se poate, Stroe, se împotrivește Teodosie. Cetind istoria,
aflăm că acel erai care vrea să-și păstreze puterea trebuie să
învețe, neapărat, a fi și rău.
— Deci bine-a făcut craiul că și-a sugrumat vărul?
— Se vede că altfel nu se putea.
— Acum când știu c-a biruit, fraților, îl cred încă mai vrednic și-
i râvnesc prietenia, se rostește Radu Buzescu. Ne-a ajutat când l-
am făcut pe Mihai domn, ne va ajuta și acum când va să ne facem
țara slobodă.
 Jarul de sub spuză

Miezul oștirii Buzeștilor se afla în cetele orânduite dinainte de-a

lua Mihai-vodă domnia. În cinci poiene din Gorj, Tudor Maldăr,
Andrei Boer și Simion Dărămuș muștruluiesc tineretul din partea
muntelui; Nan din Trestioara, moșneag vârtos și verde încă la cei
optzeci de ani împliniți, stăruie cu sfatul pe lângă cetele lui Preda
Buzescu, adunate în curăturile din pădurile de de-asupra
Căluiului, între Cepturoaia și Bahna, ori în luncile Olte țului și ale
Oltului. În locuri ferite, popa Stoica Farcaș îi adună, noaptea, la
lumina stelelor, pe cei de pe descindea Dunării, deprinzându-i să
lovească pe oricine ar cerca să treacă apa de pe malul bulgăresc
încoace. Starețul Serghie de la Tismana l-a trimis să deprindă
mânuirea armelor și ocârmuirea cetelor pe tânărul călugăr Filaret,
om foarte învățat, prieten cu Tudor Maldăr, cu care, de altfel, și
seamănă la înfățișare: înalt, subțire, sprinten, cu chip prelung,
frumos, numai că-i bălai, cu ochi albaștri și cu pieli ță albă și
catifelată ca de fecioară. De la Cozia se ivesc, măcar din când în
când, Isaiia și Cosma: se oștesc și ei, mai cu arma, mai cu ulcica,
la rateșul Voicăi din Drăgășani. Așa se face că, în lumina acestui
început de toamnă, subțirel fior de neliniște se strecoară în inima
tuturor. Se strecoară și se răsucește acolo, ca pe-un mosor
descântat.
Sima știe că Stroe al ei este printre frunta șii izvoditorilor ăstui
fior de neastâmpăr. Și-i mândră pentru asta; mândră și
îngrijorată. Își pune pălăria cu boruri largi din pai de orez,
îmbracă rochia de mătase înflorată cu trandafiri mari, ro șii, iese în
curte, stă de vorbă cu slujitorii, împarte porunci, glume ște cu
Anghelina ori cu Grozava, dă boabe de mei la porumbei, le cură ță
cuiburile, le mângâie puișorii, apoi se așază pe lai ța din fa ța casei,
și-o roagă pe Anghelina să-i ticluiască ghers pentru stihurile
izvodite în dimineața asta, cu aur în frunza nucilor.
— …Să te-ntorci, pribeagule, să vii iară, dragule, pe brâul
pământului, pe vârtejul vântului, pe cursul izvoarelor, pe
mireasma florilor, pe lumina stelelor, pe semnele cerului, pe aripa
visului…
— Cântec pentru jupân Stroe?
— Pentru el, Anghelina. Numai pentru el… Cântă și-oi cerca să
țin isonul, încetișor.
— Știi ce-a zis Rîcman, când a trecut pe-aici? întreabă
Anghelina, după ce sfârșește cântecul și-o lasă pe Sima să-și usuce
o lacrimă. A zis: „Țiganco, să înveți a trage cu arcul și-a în țepa cu
sulița, de vrei să-mi fii muiere”.
— Și Stroe tot așa m-a povățuit, tocmai pentru că-i sânt muiere.
Începând de-a doua zi dimineața, Sima, însoțită de Anghelina și
de Nan din Trestioara, merg în poiana din luncă, peste apa
Cernei, și-nvață a ochi cu săgeata și cu sulița, împreună cu alte
femei din sat și din împrejurimi. Le dor bra țele, mijlocul, sânii, dar
nu se lasă: învață mânuirea armelor.

*
De trei zile pe ulițele Bucureștiului se plimbă, pâlcuri de o șteni
în straie de sărbătoare, cu arme lustruite.
— Ce-nseamnă asta? se răstește Caraiman-pașa la Ali Gian
hogea, mutându-și trupul mătăhălos de pe un picior pe altul.
— Valahul se gătește a veni în ajutorul nostru, în lupta din
Ungaria.
— Să cercetăm de-i așa.

*
Singură în odăile ei, doamna Stanca oftează și lăcrămeză în
taină. Și-a trimis coconii, pe Florica și pe Nicolae Pătra șcu, la casa
din Copăceni, să se zbenguie prin livezi și să culeagă nuci. Că a șa
vrea măria-sa: după ce dascălul Mina, călugăr și zugrav, sfâr șe ște
procitania, copiii să zburde prin largi și slobode locuri. Să crească
sănătoși, veseli și frumoși. De ce-i, totuși, tristă doamna? De ce
sufere? Vine Dragomir din Vâlcănești, fratele măriei-sale, și-i
toarnă verzi și uscate: că măria-sa, ca și Buzeștii, umblă pe la
ibovnice; că mai poposește și acum la Maria din Târgșor, în casa ei
de piatră cu baie turcească. Și adaugă paie pe foc:
— Vâră țara în mare cumpănă: în război!
În adevăr, Mihai-vodă arată mereu mai tăcut, mai gânditor, mai
absorbit de griji numai de dânsul știute. Din câte zile are luna,
douăzeci și cinci e ușărnic, prin țară. Doamna Stanca îl prive ște și
se jăluie: „N-are răgaz nici de mângâieri. Lasă vad lui Dragomir să
înșurube în slaba și amărâta-mi inimă, numai spaime. Nu l-am
vrut domn… Nu. Ci doar bărbat: sață trupului și sufletului meu. Și
uite-l: e numai al altora.”
Măscăriciul Teleleu grăiește în pilde ca să-i alunge nourul de pe
frunte:
 — Ehei, înfocarea cerbilor, numai cu mândre cerboaice se
potolește.
— Piei din față-mi, schiloade! se mânie doamna.

*
Cu cât crugul vremii intră în toamnă, cu atât creditorii domniei
se arată mai stăruitori: cer dobânda lor din rodul țarinei și din
câștigul turmelor, din prisosul știubeielor și al livezilor, din venitul
podgoriilor și al iazurilor, din vămi și din toate câte le are și le
muncește țara asta. Ici plata pentru câble și chile, dincolo birul
pentru plocon și curama ori pentru ajutorință. Mai cer darea
haraciului, birul domniei și alte multe dabile și greutăți. Ci cererea
e cu atât mai stăruitoare cu cât răsuflă zvonuri că ar umbla solii
tainice spre Alba Iulia ori spre Iași.
— Ce ne facem? se-ntreabă țăranii.
— Vom rămâne doar cu pielea și p-ormă-om da și pielea de pe
noi.
— Nu dați nimica, povățuiește Oprea din Cordun. Așa spun în
taină sfetnicii domniei: nu mai trimitem nimica la Țarigrad. Grâu,
vite cornute și mai cu seamă cai nu dăm.

*
Cu îngăduința lui vodă la sfatul domnesc din 14 septembrie
1594, e față și mitropolitul Dionisie Rally din Târnovo. Vine cu
vești și cu îndrumări de la Patriarhul Constantinopolului. Armia
sultanului atacă, tot mai furioasă, cetatea Raab din Ungaria. Știe
că alianța dintre Germania, Veneția și Spania e aproape gata
încheiată. Ioan Norocea își netezește gulerul de jder și adaugă:
— Nu ne mai îngrijorăm de purtarea craiului Sigismund; și-a
strivit împotrivirea și s-a pus rău cu sultanul pe toată via ța.
— Iartă-mă, logofete Norocea, zice Teodosie, dar craiul seamănă
cu un rigă franțuz, trăitor acum un veac, care a grăbit moartea
părintelui său ca să-i ia tronul, și-a otrăvit fratele ca să nu aibă
potrivnic, prin zavistie, prin viclenie ori prin mită a dobândit
bunăvoința multor regi; pe dușmani, când i-a prins, în cu ști de fier
i-a închis, și-a ajuns stăpân nesmintit pe țară.
— Și credeți că Sigismund Báthory e om de acest fel? întreabă
Miriște-logofăt.
— Noi îl credem om vrednic și plin de cele mai bune năzuin ți,
răspunde Stroe Buzescu.
 Măria-sa întoarce capul către Miriște și cere:
— Logofete, citește porunca marelui vizir.
— Mă dor ochii, măria-ta.
— Atunci citească Teodosie. Pe el nu-l dor ochii, nici când cată
departe, nici când privește de-aproape. De aceea voiesc să-mi fie
logofăt.
Sprinten, în ciuda grăsimii, Rudeanu împlinește porunca:
— „Mihai voievod, află că-ți poruncesc să te grăbești cu câți
oameni ai în țara ta și încă și cu toți otomanii care se află acum în
țara ta și să poruncești și sângeacilor de la Vidin și Nicopole și pașei
din Silistra și lui Mihaloglu căpetenia acângiilor, cu to ți ceilal ți
turci și tătari aflați în Dobrogea și Bugeac, ca să se unească și ei
cu tine spre a merge în Transilvania. Și Aron-vodă din Moldova,
din parte-i, să intre spre a nimici acea țară, a șa încât să nu
rămână piatră pe piatră, căci sultanul vrea să așeze acolo al ți
oameni…”
Glasul lui Teodosie se stinge între pereții spătăriei. Tăcerea
cuprinde pe toți, ca un văl de gheață. Toți se privesc, se măsoară și
așteaptă ca altul să rostească întâiul cuvânt. Preda Buzescu
gândește: „E tocmai ceea ce așteptam: strângem oaste și stăm gata
să împlinim porunca, iar pe ascuns ne apropiem de apuseni”.
Stroe Buzescu se miră: „Cum vom putea fi așa de prefăcu ți, de
vicleni? Să zicem una și alta să facem…”
— Care vi-i sfatul, boieri dumneavoastră?
Sfetnicii mai cată o dată, unul la altul: parcă sus țin o har ță, o
luptă din sulițele privirilor. Și nimeni nu se mai miră că tocmai
Dan-vistierul cuvântă în veliglas:
— Noi credem în înțelepciunea măriei-tale: orice vei hotărî bine
va fi hotărât, și noi te vom urma.
— Te vom urma, măria-ta! strigă Stroe, din tot sufletul. To ți te
vom urma, până la moarte!
— Toți? înalță voievodul sprânceana stângă, sgârcind-o pe cea
din dreapta dureros și întrebător.
— Da, toți, măria-ta, răspunde sfatul, într-un glas.
— Facă-se voia Domnului! binecuvântează mitropolitul Dionisie
Rally.
Toți se simt cutremurați până-n străfundul cugetelor. Fiecare
pentru pricinile lui, și în felul lui.

*
 Teleleu, măscăriciul, îl întâmpină pe vodă la ie șirea din sfatul
de taină, cu câteva giumbușlucuri caraghioase.
— Cam des mă-mpiedic de tine, măscărice, surâde vodă cu
privirea rece, încruntată. De ce?
— Ca să-mpodobesc calea măriei-tale cu bunăvoie și veselie.
— Măscăricii sânt pentru curți leneșe, nu pentru noi cei cople și ți
de năcazuri, sălășluitori mai mult în taberi, dojenește voievodul,
urmându-și drumul sunând din pinteni, pe late lespezi de piatră
bine lustruită.
— Am privit-o pe doamna Stanca și m-am încredin țat că Sfânta
Scriptură-i mincinoasă, stăruie măscăriciul în urmă-i.
— Cum adică?
— Acolo scrie că Dumnezeu a făcut muierea să fie bărbatului
ajutor, pe potriva, nu împotriva lui.
— Teleleu, nu ești atât de tândălău cât te-am crezut.
Și, în loc să se ducă de-a dreptul la Caraiman-pa șa, să-l
înștiințeze despre hotărârea sfatului domnesc, se-ndreaptă spre
odăile doamnei:… „Turcul să mai aștepte.”

*
Cu toate că n-avea încă nicio veste de la Moise Secuiul,
căpitanul trimis să înceapă lupta cu otomanii în Banat, Iosica a și
trâmbițat știrea că a cuprins Lipova și-a împresurat Timi șoara.
Craiul se gătește de plecare; dar nu spre apus, spre câmpul de
bătaie, să culeagă roada biruinței, ci spre podgoriile de pe
Târnave: să se desfete cu vin vechi, cu fete tinere, cu vânătoare de
prepelițe și cu năzbâtiile măscăriciului Dumitru. Că prea a trecut
prin multe primejdii, în vremea din urmă, și-a ostenit.
Dar, joi, 1 octombrie, vine vestea că otomanii se retrag din fa ța
Raabului. Mare bucurie se iscă în toată creștinătatea.
— Numai cât am intrat eu în război și cumplitul Sinan-pașa se
și dă biruit! se fălește Sigismund.
Iosica îi înțelege meteahna și i-o cultivă cu grijă, cătând să
sporească bucuria nemeșilor care se și văd biruitori, gata să- și
recapete moșiile din pustă și cetatea de scaun – Buda, cea așa de
frumos împodobită de Matei Corvinul.
— Sortit ești să îneci semiluna-n Bosfor, serenissime.

*
Boierii munteni, în schimb, se-ngrijorează:
 — Cu ce gând se retrage Sinan-pașa? I-s oștile obosite? Nu-i
convine să ierneze în pământ străin? Vin mari o ști cre știne
asupră-i și nu vrea să sufere vreo înfrângere? Se teme în adevăr
de atacul din spate al transilvănenilor?
— Se zice c-a fost cumpărat de Rudolf, cu bani grei.
În mare taină, Buzeștii, și mai cu seamă Stroe, cer ca oștirea
română, în cap cu cetele din Mehedinți, să se gătească a-l lovi pe
Sinan, din coastă:
— Lovim odată cu vlădica Tudor din Vârșet, banul Sava Veli
Mironit și Gheorghe Barbu, pârcălab de Caransebeș, așa cum am
plănuit astă-vară.
— Nu putem, Stroe, îl domolește vodă, până n-avem priete șug
bine statornicit cu Transilvania și cu Moldova. Singuri fiind,
oastea lui Sinan ne copleșește numai revărsându-se peste Dunăre.
— Ai dreptate, măria-ta. Dar ce facem, că tătarii se trag spre
Crâm prin țara noastră?
— Pleacă Udrea Băleanu în Banat să-l roage pe han a se retrage
prin altă parte. Dacă nu ne împlinește ruga, ne apărăm oricărei
încălcări, hotărăște voievodul.

*
În 1594, cel dintâi an de domnie al lui Mihai-voievod, Mina,
călugăr, dascăl și zugrav, obârșelnic din Moldova, a desăvârșit
zugrăvirea bisericii din Căluiu. Cu chipurile ctitorilor cu tot.
Îndată ce a coborât din trăsură, Sima a intrat în biserică să
vadă lucrarea meșterului. Portretul ei o minunează: în rochie de
tamașcană roșie, cu cusături în alb și negru, în mantie muierească
de catifea roz, tivită cu jder, pare doamnă nu boieroaică. Iar
pălăria cu boruri largi, brodate, îi stă ca un nimb… „Au nu mă
sumețesc prea mult? A, gulerul de dantelă mi l-a zugrăvit aidoma
cum l-am cusut: parcă a știut cât am migălit până a ie șit a șa,
gingaș și străveziu… Ei, ce gând molatic, în aste aspre vremi.
Trebuie să trec la mânuirea armelor…”

*
La Iași, s-a ținut un sinod sub oblăduirea exarhului patriarhal
Nechifor Dascălul, adevărat apostol al înțelegerii dintre catolici și
ortodocși, ca să lupte uniți împotriva semilunei. A fost poftit și
starețul Ion din Prislop, oaspete al mitropolitului Moldovei și al
Velicăi-doamna. Vorbesc multe despre viața românilor din
Transilvania, despre fra Geremia Valahul, care trimite scrisori
bogate în știri privind lumea italiană.
— Asemenea împăcare mie-mi merge la inimă, surâde stare țul.
Când Ioan Norocea, tatăl măriei-tale, s-a făcut catolic, mi-a părut
rău. Dar, de supărat, m-am supărat pe dânsul numai atunci când
n-a vrut să te mărite cu Mihai-vodă.
— Ei, dacă știam că atunci căutați mireasă pentru bărbat ca
acela, fugeam de-acasă, veneam, ca de-atâtea ori, în chilia
cuvioșiei-tale și ne cununam, în taină. Pentru că, părinte stare ț, în
ziua când mă juruiați lui Vlăduț, eu întâlneam pe malul pârâului,
un bărbat smead însoțit de doi cerbi: era tocmai Mihai. Cine l-a
trimis acolo, Dumnezeu știe. Acum… Bate ușor, de două ori, din
palmele-i mlădioase și gingașe – gata! Soarta mi s-a hotărât în alt
chip, după altă poruncă și scriitură.

*
Vânătoarea asta din munții Parângului este un bun prilej de
desfătare după munca și grijile de astă-vară. Totodată, înseamnă
adunare de boieri și de norod. Mai multe zile împreună, trăind în
corturi, la pândă de cerbi, de capre, de mistre ți sau păsări, cu
șoimi vânând, oamenii mai bine se cunosc și mai bune prietenii se
încheagă. Mihai-vodă a venit la astă vânătoare ca să mai scape de
răul datornicilor, al cămătarilor care tot mai necuviincio și î și cer
datoriile și, mai ales, de răul ceaușilor care-i poruncesc să vină, cu
oastea, lângă Sinan-pașa din nou seraschierul armiei otomane.
Cum au dat de frunza codrului, vânătorii au știut să găsească
fiarele după urmă, după duhoare, după zăpsirea copoilor, după
zborul și țipătul șoimilor. Isprăvile n-au lipsit. De mai multe ori
Oprea Rîcman s-a luat la trântă cu urșii, nelăsându-se până nu i-
a răpus. Că se miră măria-sa și se bucură, a șa cum se crucesc
boierii de urieșeasca lui putere. Văzând cât de mare era ursul
căruia slujitorul cel tânăr, Dan, i-a crăpat capul cu buzduganul,
măria-sa l-a poreclit Dan Buzdugan. Până și măscăriciul Teleleu
se cațără adesea prin copaci și, trăgând cu arcul anume gre șit, ca
să râdă vânătorii, vânează în schimb, sau mai bine zis doboară,
păsări nevinovate și ucide iepuri ajutat de Vasile, acel vultur mare
cumpărat în București și dresat de el însuși.
Iar seara, la popasuri, în jurul focurilor, ceterași, fluiera și,
cobzari ori cimpoieri, zic din strună ori din vrană, doine și cântece
de lume ori de vitejie, înduioșând, veselind și întărind inimile.
Când se află numai înde ei, Buzeștii, Mihalcea, Teodosie Rudeanu,
Udrea Băleanu se îndeamnă la vorbiri despre cele obște ști treburi
și mai cu seamă despre năcazul cel mare: războiul.
— Ce-o fi având craiul Sigismund de ne tot îngaimă cu
minciuni? întreabă Radu Buzescu, clănțănind între dinți o frunză
de stejar.
— De opt luni el ne fierbe, iar Sinan nu ne mai amână, surâde
Stroe, și repede sulița într-un fag bătrân, înfigând-o ca-ntr-un
vrăjmaș.
— Solul lui Aron-vodă iar a fost mai norocos: s-a întors de la
Praga cu daruri scumpe.
— Da: pahare de cleștar și lanțuri de aur, râde Preda Buzescu.
Adică de asta avea nevoie? Să le spargă-n capul lui Sinan-pașa și
să-l dea grămadă?
— Totuși i-a făgăduit bani și oaste, lămurește Stroe; i le trimite,
îndată ce pornește lupta.
— De unde știi?
— De la Velica-doamna. Ea spune că Rudolf-împăratul umblă
să-l atragă și pe țarul Moscovei în astă tovără șie și chiar pe
georgieni, pe armeni și perși, pe toți cei care megieșesc împără ția
otomană.
— Oho, strașnică horă! Dar de unde știe Velica?
— A trecut și pe la Alba Iulia. Și-apoi nu uitați că-i fiica lui Ion
Norocea-logofăt, de mai mult de un sfert de veac ochiul și urechea
ăstor țări.
— Mă-ntreb, tată Mihalcea, de unde și cum află Norocea toate
câte se-ntâmplă?
— Ați uitat că, încă de pe când trăiați în surghiun în
Transilvania, la moșia lui din Cetea venea multă și felurită lume?
Că este boier român primit în rândul nobililor unguri? Că-i
ortodox trecut la papistași? Că este prieten și cu noi, și cu Nestor
Ureche de la Moldova, și cu Iosica și Gáspár Kornis din
Transilvania?
— Că prin Stana s-a înrudit și cu Basarabii și cu Mu șatinii, în
același timp?
— Îl cunoaște bine și pe Fabio Genga, cămărașul de taină al lui
Sigismund-crai.
— Și-apoi uităm că fiică-sa, Zamfira, e căsătorită cu Petru Raț.
— Se-nvârte, deci, printre fruntași, în trei cetă ți de scaun:
București, Iași și Alba Iulia.
 — Pare-mi-se că nu se mulțumește numai cu… învârtirea,
clipește din ochi Dan-vistierul, care până acum tăcuse,
prefăcându-se că urmărește doar cum se rumenea în țâglă un cerb
rotit de doi vânători, de-asupra jarului.
— Ei, dacă asemenea știri vin din izvoare atât de vrednice de
crezare, așa să fie! și Preda face semn să i se aducă un hartan de
friptură aburândă, în vreme ce toți ceilalți privesc lacomi spre
căprioarele cinătuite pe pat de cetină, fripte-n frigări de prepelece,
și foarte se veselesc.
Slujitorii aduc scăfițe cu mujdei, să toarne fiecare, după poftă,
peste friptura aburândă. Scot apoi burdufe cu vin, așezate de ieri
în izvoare reci, și-l toarnă în ulcele de Hurez, frumos înflorate.
Boierii închină către ai lor și către hăita și: țărani și pădurari,
vânători și ciobani din miazănoaptea Olteniei. La întâia ulcică, se
ridică toți în picioare, iar Oprea din Cordun roste ște o urătură:
— Să trăiți cu sănătate și bucurie, cu izbândă și fericire. Și
răfuiala cu ăl nedrept înjuguitor, să nu mai întârzie nicio lună. Că
noi, veliți boieri, asta râvnim: trai slobod.
Stropesc pământul cu câteva picături, de sufletul mor ților, și
sorb ulcelele până în fund, cu gâlgâit și cu plescăituri din limbă.
Apoi trec iar la-nfulecare hulpavă. Abia la al treilea hartan, încep
a grăire și a șuguire, cum stă bine vânătorilor.
Stroe Buzescu se satură c-o singură bucată de friptură, bine
mânjită cu mujdei și-ndestul scăldată în vin de Drăgă șani. Lasă
boierii să sporovăiască între dânșii și se amestecă printre hăita și.
Și așa, din vorbă în vorbă, din glumă-n glumă, află că-n țară se
știu multe lucruri pe care boierii le cred tainice și că oamenii de
rând sânt mai dornici, mult mai dornici de răzmeri ță împotriva
sultanului, decât tot sfatul domnesc.
— Știm că noi plăti-vom gloaba, și greul tot noi îl vom purta,
spune Manea din Trestioara. Ci, barem nutrim nădejdea că vom
scăpa la trai slobod, omenesc. Ș-a hi mai bine.
Mihai-vodă lasă boierii și vânătorii în tabără și, însoțit doar de
Doia Crăciun, își galopează murgul până la Tismana. Pofte ște sfat
cu egumenul Serghie. Ci, spre marea-i mirare, în chilie află două
femei: una în jilțul de stejar măiestrit încrustat, acolo unde-l știa
de obicei pe stareț; alta, pe laiță, lângă fereastră. Amândouă
poartă pălării cu margini largi: una albastră cu flori ro șii, cealaltă
cafenie cu înfloritură verde.
— Sima-Simina, tu aici? se miră vodă, cunoscând-o și gândind
două lucruri dintr-o dată: „Ce vrednică și curajoasă este soa ța lui
Stroe și ce speriată-i Stanca… De plec la vânătoare, se teme să nu
mă sfâșie fiarele și se roagă Sfântului Gheorghe. De-i grăiesc de
război, plânge și suspină, iar de rugat se roagă Sfântului Tiron să-
mi îndrepte gândul către pace… Cine-o fi cea din jil ț, învăluită-n
amurg?”…
— V-am ieșit întru întâmpinare. Ești singur, măria-ta?
— Cu Doia Crăciun, rostește vodă, cunoscând ce făptură-i stă
acum, drept în față, nebănuită vedenie: cum de-ai ajuns aici,
Velica-doamna? Cum?
— Te caut, măria-ta.
— Nu cumva ești solul Moldovei?
— Al Moldovei, al Transilvaniei, al inimii, Mihai. Și iertare cer că
pe nume-ți spun.
— Măria-ta, surâde Sima, Velica-doamna va să-ți destăinuie
adevărata pricină a ivirii noastre aici. Îngăduie-mi a mă trage spre
chilia mea; trebuie să mă pregătesc, că mâine, cu voia măriei-tale,
doresc a vă-ntovărăși la vânătoare.
— Fie precum zici, Sima-Simina.
— Dac-ai venit aici înaintea celorlalți vânători, se bucură Velica,
înseamnă că, pe undeva, gândurile și inimile noastre se cheamă,
se caută și, măcar uneori, se și întâlnesc.
— Da. Am venit la Tismana să fiu singur. Ci, întâlnindu-te, mă
aflu parcă mai întreg, mai încrezător, tămăduit de otrăvită
mușcătură a îndoielilor.
Toaca măruntă și melodioasă îi abate, un pătrar de ceas prin
biserică, la vecernie. În strană, alături, ascultă cântările ca doi
călători de rând. Cu nasul în ceasloave, cu lumânări aproape de
ochi, călugării nici nu-i văd.
Apoi, cu pas domol, cu foșnet de iarbă uscată, de frunze
galbene și de rochie de taftă albastră, coboară în valea pârâului.
Mihai povestește isprăvi vânătorești, cu glasu-i bărbătesc, când
aspru, când catifelat, când rece, când clocotind de patimă, când
cutezant și dur, când sfios în tălmăcirea simțămintelor, tainic și
mereu proaspăt izvorâte în inimă.
Pe cărările spre schitul sihaștrilor, se pierd în pădure și-n
amurg.
— Pot afla care ți-i solia, Velica?
— Numai Sima știe, Mihai, ce piatră scumpă fierbe în inima
mea, închinată ție. Numai ție.
 — De inima ta, mare trebuință am, Velica, în această răspântie
a vieții și a țării mele.
— Mult mă bucur c-am gâcit, Mihai, și la ceas potrivit am venit.
Aron-vodă s-a pregătit și începe harța cu otomanii. Bine-i să
porniți odată, toate cele trei țări române: Aron în Bugeac și
Dobrogea, tu de la Brăila la Vidin. Sigismund în Banat. La iarnă,
când armia sultanului se va așeza la hodină și apa va-nghe ța, să
dați foc Dunării, de la Belgrad la Oblucița și Cetatea Albă.
Mihai se oprește, îi cuprinde mâna și și-o lipe ște de piept, în
dreptul inimii.
— Velica, grăiești asemenea Buzeștilor, cei mai îndrăzneți
căpitani ai mei. Grăiești cu dreptate. Spun chiar că, într-un
anume fel, tu ești cugetul meu. Întreg. Dar ăst cuget este și aspru
și blajin, și drag peste măsură și vrednic numai de ură, și în țelept
și nebun, și de-a minunea de frumos și spăimos de hâd.
— Așa cuvine-se a fi; pentru că toate gândurile mari au și
umbră nu numai lumină, Mihai.
Cucerit, vrăjit, Mihai își mărturisește planurile cu cea mai
desăvârșită încredere. E trist și îngrijorat; dar și bucuros că-i mai
deplin înțeles decât îl înțeleg Buzeștii ori banul Mihalcea. Firea lui
bărbătească, aspră, furtunoasă, greu de stăpânit, ușor
alunecândă spre mânie, mai vârtoasă, mai iute și mai nemiloasă
decât firea tuturor boierilor din juru-i, se leagănă, totu și, în aste
clipe, într-un suav și dulce și gingaș desmierd, izvorât ca o lumină
dintr-o făptură soră.
Măriei din Târgșor i-a poftit doar trupul; de aceea i-a făcut casă
unde să se lăfăie, și feredeu turcesc, să-și catifeleze sânii și
coapsele. Doamnei Stanca îi este dator rangul și coconii: mult,
nesfârșit de mult, pentru ambițiile lui cele fără de frâu. Ci de când
l-a osândit Alexandru-vodă la moarte și, mai cu seamă, de când a
ajuns domn, Stanca nu-l mai înțelege: îl vrea numai pentru
dânsa, îl teme nu numai de femei, ci și de propria-i fire. Iar
spaima asta tiranică zămislește în ea o undă de ură, pe care Mihai
o simte în privire, în glas, în cuvânt, în îmbră ți șarea cea mai
pătimașă. De aceea lângă Stanca, lângă legiuita-i doamnă, el,
domnul și soțul, e singur.
Gândurile și simțirile astea-i fulgeră prin minte și inimă. N-are
însă nici vreme, nici înclinare să stăruie în ele: săgetează și se
istovesc în uitare, deocamdată.
— Împlinesc un an de domnie și încă n-am făptuit nimica de
samă.
— Cine zace-n mucegai, mucegaiul îl mistuie. Cine intră în
furtună, chiar de-l trăsnește cerul, piere în lumină, în strălucită și
sfântă lumină.
Voievodul nu crede că ascultă alt glas afară de glasul său cel
lăuntric. Și-i nespus de fericit, că toate gândurile sale mari se
întruchipează în făptura minunată a Velicăi-doamna.
Coboară tăcuți spre mănăstire. Se opresc sub stânca Stârminei,
în fața duruitoarei, țâșnită parcă de sub talpa mănăstirii. De după
vârfuri de brad răsare luna. Lumea se argintează; cascada de
marmură vie se face de mărgean roșu.
— Velica, de ce Stroe Buzescu îți spune Mândruța?
— Pentru că Velica înseamnă și cea mândră, frumoasă. El este
singurul om care, văzându-mă când eram slută, a spus că-s
mândruță.
— Atunci îngăduie-mi să-ți spun și eu tot așa: Mândruța…
Povestea spune că ăsta-i pârâul cu apă vie. Iar tu e ști licoarea
mea, vie și sfântă. Sorbi-te-aș dintr-un sărut, să-mi potolesc setea
de dragoste.
Nimeni nu va ști ce lucru uriaș s-a hotărât, în acele clipe, acolo,
pe malul apei vii de la picioarele stâncilor de marmură, sub poala
codrului de argint al Tismanei, înfiorat de-a lunii albă lumină și de
pătimașa dăruire în sărut.
Vânătoarea a mai durat doar o zi. Voievodul a mai săgetat doi
lupi și o capră neagră. Rîcman a mai scos un urs din bârlog, iar
Buzeștii, cu ai lor, au luat în suliți șapte mistre ți de peste o sută de
oca, din care doi fost-au pocniți în tigvă de buzduganele lui Dan.
Ceea ce nu se prea obișnuiește, Sima a stat în pândă de
mistreți, alături de Stroe. Și nu s-a spăimântat când asupra-i s-a
răpezit un vier negru și fioros: l-a înțepat cu suli ța drept sub
stinghie. Și chiar dacă numai Stroe l-a putut doborî de istov,
săltând ca un acrobat prin văzduh, cu iuțeală de fulger, și înfigând
sulița drept în gura deschisă să sfâșâie, răsucind apoi fiara cu fa ța
în partea cealaltă și împlântându-i arma până în măruntaie, totu și
pe vânători i-a uimit sângele rece și priceperea Simei în mânuirea
armelor.
— Când ai deprins ăst meșteșug? întreabă Preda.
— Acum mă strădui să învăț, la Căluiu și la Stănești.
Numai lui Stroe, Sima i-a destăinuit că, în fapt, a înso țit-o aici
pe Velica-doamna, la o vorbă de taină cu măria-sa.
 — Voievodul a întovărășit-o pe cărări tari de munte, să iasă la
Prislop, la egumenul Ion; iar de-aici la Alba Iulia, să grăiască lui
Ștefan Iosica.
Noaptea fac tabără într-o poiană de lângă Polovraci. Aici, vodă
sfătuiește cu oamenii de credință și hotărăște:
— Trecem la faptă; începem cu cămătarii.
Se lasă tăcerea grea, izvodind gheață și jăratec în cugete.
Țipă o pasăre a uimire.
Sclipesc trei stele căzătoare, ca un semnal.
— De altfel, va să curmăm lăcomia și obrăznicia lor.
— Urmează tătarii. Vin de la Raab, cu multă pradă.
— După aceea, trecem Dunărea.
Grăind toți, la unison, în noaptea aceea au pus totul la cale,
până în amănunt. Uimiți rămân Buzeștii văzând ce bine cuno ștea
Mihai-vodă totul și cât de cumpănit, de priceput, de adânc judeca
și hotăra.
Ci, sfatul de la sfârșitul vânătorii din preajma Tismanei a
însemnat biruința definitivă a celor care râvneau țara slobodă.
Strânși în jurul focului din patru vetre uriașe, cu împro șcări de
scântei în văzduh ca niște țâșniri de bucurie, vânătorii se laudă,
glumesc, cântă, joacă, fac șotii, așa cum se obișnuiește la orice
sfârșit de vânătoare.
Pe nesimțite, oamenii de credință se desprind din acea plăcută
petrecere și, chiar în noaptea aceea, pornesc, ca ageri ștafetari,
spre cetele de oșteni tainic adăpostite prin țară, ducând poruncă
să se adune în mare grabă și taină.
În zori, Stroe și Sima cată drumul spre vârful Coziei. Sihastrul
Prohor se minunează văzându-i și mult se bucură.
— M-am temut că m-ați uitat. Porniți? Binecuvântată fie-vă
spada, că spadă a dreptății este. Amin!
În același timp, Mihai-vodă s-a abătut pe la chinovia Coziei, s-o
vadă pe maica Teofana. O află un pic mai tristă și mai palidă, dar
tot frumoasă până la uimire.
— Roagă-te, maică, pentru fiul tău.
— Mă rog… De când te-am zămislit mă rog, drag fiul meu
Mihai. Facă-se voia ta și-a Domnului.

*
Dar, cu totul pe neașteptate, vine vestea că retragerea lui
Sinan-pașa din fața Raabului a fost doar o stratagemă, o
prefăcătorie, cu mult meșteșug împlinit. Armia lui cucere ște
această tare cetate și alta mai mică, Fatra numită.
Uluiți, demnitarii și generalii germani nu puteau crede adevărul.
Nu îndrăzneau nici să-și înștiințeze împăratul, că, în loc să
mărșăluiască creștinii spre Constantinopol, turcii deschiseseră
calea spre Praga și Viena. Cele două capitale împărăte ști trăiau
momente de spaimă. Singur istoriograful Carlo Magno s-a
încumetat să-i vorbească lui Rudolf-împărat despre marea
primejdie. La început a crezut că i-a înnebunit istoriograful. Pe
urmă s-a îngrozit. În toată creștinătatea s-auzea strigăt de spaimă
și jale: Sinan-pașa ocupă Viena:…Hannibal ante portas!
Căderea Raabului l-a îngrijorat nespus și pe Sigismund
Báthory.
— Dacă prietenii sultanului își arată iară colții? Dacă Mihai sare
asupra noastră? Dacă nemeșii se răscoală a doua oară? Dacă
tătarii…
— Valahul ni-i prieten, îl liniștește Carrillo. Se află aici logofătul
Ioan Norocea și fiica sa, care cunosc bine gândurile cele mai
intime ale voievozilor din București și Iași.
— A, mi-a trimis-o Aron-vodă pe…
— Da, serenissime, intervine și Ștefan Iosica, bucuros că a găsit
altceva vrednic de luare aminte, în afară de turci.
— S-o văd! S-o văd!… Cu logofătul vorbiți voi.
Dar Ioan Norocea nu s-a despărțit de fiică-sa. Adu și în fa ța lui
Sigismund, s-au purtat cu atâta demnitate și au vorbit cu atâta
pricepere despre tot ce se întâmplă în această parte a lumii, încât
ascultătorii s-au socotit în fața unor dibaci și versați oameni
politici. Craiul a uitat chiar cu ce gând năsălnic ceruse s-o vadă
pe Velica.
— Vă rog să nu vă îndoiți de Mihai-vodă, stăruie Ioan Norocea.
Răspund cu capul meu.
— Mihai-vodă dorește să dezbată țara de sub stăpânirea
sultanului, urmează Velica. Dorește asta din străfundul sufletului.
Și, curând, pornește răzmerița.
— Chiar dacă Sinan-pașa e biruitor în Ungaria de Sus și în
Germania? întrebă Carrillo.
— Chiar.
— N-ai prea multă încredere în el?
— Merită mult mai multă decât pot eu să-i acord.
 *
Și peste capetele și inimile boierilor din Țara Românească vestea
căderii Raabului a prăbușit noian de îngrijorări și spaime.
Semănau cu drumeții strânși la povești în jurul focului din ograda
unui han de sub munte, peste care, dintr-o dată, se prăvale vârtej
de troiene. Cei mai tineri tac, încremeniți. Bărbile sure, în cap cu
Miriște logofătul, stârnesc fățișe cârtiri.
— Încredințați-vă și voi, lesne crezătorilor, că Sinan-pa șa-i cel
mai destoinic ghenăral. Cuceri-va, curând, Viena. Deci cumin ți ți-
vă; nu mai umblați după nălucirile dracului.
Năpristan, cămătarii și creditorii, de mult spaima și suferin ța
țării, devin adevărată năpastă pentru norod și voievod.
— Unde vi-s ajutoarele împăraților din apus, firoscoșilor?
zgârcește Dumitru-vornicul nara stângă și rânjește ca un drac din
icoana judecății din urmă, bucuros că a mai agățat încă un suflet
în furca-i cu trei coarne.
În loc de răspuns, Teodosie Rudeanu se răsucește cu spatele
spre fereastră, să-i cadă lumina pe hârtie și tălmăce ște epistola:
— Iată ce scrie papa Clement: „Încă vă aduc aminte vouă
românilor că sânteți o colonie de italici și că bine este și plăcut lui
Dumnezeu să fireți alături de creștini și de neamurile voastre de
sânge, căci sânteți de obârșie nobilă, zămisliți de romani”…
— Vorbește ca starețul Ion de la Prislop.
— Adevăr vorbește, Preda! nu-și iartă Stroe fratele să umble cu
zeflemeaua.
— Vorbe! Vorbe goale! strigă vornicul Dumitru. Nu cu epistole
papistașe se apără Dunărea!
— Adevărat; dar noi, noi ce-am făcut ca să merităm mai mult?
întreabă Radu Buzescu.
Și nimeni nu află răspuns.

*
De la vânătoarea din miazănoaptea Olteniei, Mihai-vodă a venit
în București. Anume. Deși știa că va fi strâmtorat, aproape
prizonier în curtea domnească.
— Am aflat că aprigul Caraiman-pașa umblă să-l mazâlească pe
măria-sa. Du-te, frate Stroe, la Ali Gian-hogea, cu daruri bogate,
și încredințează-l că ăst câine ne urăște numai pentru că nu i-am
dat încă fetele cerute. Jură că oștile ce se strâng în țară sânt
rânduite, așa cum a poruncit marele vizir, împotriva lui
Sigismund.
— De ce mă puneți pe mine să jur strâmb?
— O mare pricină dreaptă se hrănește și cu mici jurăminte
strâmbe.

*
Dar bucuria boierilor potrivnici războiului a fost scurtă. De la
Raab, armia lui Sinan-pașa nu s-a îndreptat spre Viena, cum se
speriaseră creștinii, ci spre cetatea Komaron. Această cetate s-a
apărat cu multă îndârjire, până când arhiducele Mathias, fratele
lui Rudolf-împărat, s-a apropiat cu oastea cea nouă de moravi și
boemi, sporită cu câteva cete de unguri, din Ungaria stăpânită de
habsburgi. După o săptămână de lupte, Sinan-pașa a ridicat iar
tabăra din Ungaria de Sus, a trecut Dunărea, a rupt podul în
urma lui și s-a îndreptat, cu toată armia, în pas grăbit, spre
miazăzi.
Arhiducele Mathias nu cutează să-l urmărească: n-are destui
soldați și se teme să nu fie o nouă capcană.
— L-a pălit norocul, surâde Velica-doamna; a scăpat nevisat de
ieftin.
Aflând de întorsătura lucrurilor, Sigismund-craiul a trimis soli
la Praga să-l încredințeze pe Rudolf-împărat că totdeauna și din
toată inima face slujbă credincioasă Germaniei și întregului Apus,
ca un cruciat. Roagă însă să-i trimită bani. Scrisoarea poruncită
de Iosica se încheia: „Fără bani, nu pot arăta lumii ce puternic
mi-i brațul și ce vitează mi-i inima”…

*
Ci, acum, apropierea armatei marelui vizir nelini ștea Țara
Românească. În retragerea lor spre Țarigrad, otomanii prădau
cumplit Ungaria. Prietenii din Banat îl vesteau pe Stroe Buzescu
că tătarii au luat calea Dunării și că, îndreptându-se spre Crâm, îi
vor călca țara. „S-ar putea chiar să cerce a ierna la voi.”
Și încă un fapt îngrijorător: cu cât armia lui Sinan pogora mai
spre miazăzi, cu atât cămătarii și creditorii se obrăzniceau. Încep
să-și ia singuri, fără măsură și fără socoteală, din bucate, din
tamazlâcuri de vite și să le trimită la Țarigrad. Din Voinice ști, din
Loloiești, din Ruda au luat toată strânsura, toate bucatele din
coșare, au înhățat toate turmele de cornute și hergheliile de cai.
Din Strehaia, din Gherghița și din Drăgășani au furat chiar copii și
fete.
Ba, colac peste pupăză, din sangeacul Silistrei, de la Nicopol și
Vidin, din cetatea Brăilei și a Giurgiului se stârnesc cete de
otomani, pradă, batjocoresc muierile, zălogesc copiii și mai ales
fetele.
Pe ulițele Bucureștiului și ale Târgoviștei se văd tot mai mul ți
olteni, teleormăneni, buzoieni, argeșeni, mocani transilvăneni: se
strâng, se sfătuiesc scurt și mohorât, pornesc spre curtea
domnească și cer apărare:
— Ne părăduiesc toată avuția.
— Ne ard casele.
— Luatu-ne-au și cinci copii, să-i turcească.
— Ginerele meu s-a împotrivit celor care cercau a-i necinsti
nevasta și l-au străpuns cu hangerul. Iar ei i-au tăiat țâ țele, i-au
vârât ciomege aprinse în pântece și-au ucis-o în groaznice chinuri.
Venind cu jalba, țăranii bagă seamă că și domnul și boierii
trăiesc cu frica-n sân: și pe dânșii păgânii îi pradă, îi batjocoresc
și-i ucid. Ba pe fiicele lor, mai frumoase și mai spălă țele fiind, le
iau pentru harem. Numai în două zile au dispărut patru fete de
boieri din București, între care și Florica lui Teodosie Rudeanu:
avea cincisprezece ani și semăna mult cu Sima.
— Ce-i de făcut, fraților?
— Nimic alta, fără numai să ne bejenim în munți.
— Noi cei din Cordun ne-am așezat de strajă și-am risipit, până
acum, două cete de răufăcători, zice Oprea, încârjoindu- și oleacă
trupul voinic, spătos, rotind privirea-i cruntă, aspră asupra celor
din jur, dojenindu-i parcă pentru nevrednicie. Să stăruim cu ruga
la domnie: să ridicăm sabia împotriva călcătorilor de țară! Că a șa
nu se mai poate! Nu!
— Pierim, că sântem puțini.
— C-o moarte sântem datori.
Cunoscând jalbele și durerea țării, așa de mult sporită în aceste
zile de jaful și neomenia cămătarilor, Mihai-vodă a poruncit
boierilor să plece în țară și să-și adune cetele.
— Eu rămân în curtea domnească, să nu dau de bănuit
pânditorilor. Cerc să-i mai îmbunez cu vorbe și daruri.
Stroe Buzescu a grăit cu oameni din nouă sate din Buzău,
Prahova, Muscel.
— Țara-i coaptă pentru răscoală, își încredințează frații.
Vrednici să fim noi a-i întruchipa nădejdea.
 *
Până la Brașov au călătorit în aceeași trăsură, tată și fiică,
sporovăind. Aude și acum, când stă întinsă pe pat, la un dram de
hodină după astă călătorie lungă, frânturi de sporovăială. Zicea:
„Să nu dăm răgaz sultanului să-și rânduiască, în iarna ce vine, o
mare armată pentru Europa”. „Căpitan de oaste trebuia să te fac,
Velica.” „Fă-i pe Cristofor și pe Pătrașcu, tată… Sima a deprins să
împungă cu sulița, să spârcuiască potrivnicul cu vârful săbiei. Eu
nu știu încă nimica…” „Dar înțelegi mersul războaielor, ca un
general.” „Am prins câte ceva de la cei cu care am vorbit. De pildă,
de la Aron-vodă și mai ales de la Bocskai.” „Primești să fii doamnă
lui Aron?” „Nu!” „De doi ani îl tot amâni. Î și va pierde răbdarea.”
„Mi-i silă de el, tată. Înțelege-mă: e bețiv și destrăbălat.” „Dar nu
știu cum, fata mea, la anii tăi, văduvă, căutată de bărba ți ca
fagurele de miere, totuși trăiești ca o călugăriță.” „Ce să fac?
Semăn cu mama.” „Poate…” „Ție ți-au plăcut mai multe femei. Mie
mi-i drag un singur bărbat și…” „Va trebui totu și să te mări ți.”
„Tată!” „Nu te mânia… M-am sfătuit cu Iosica și cu ava Carrillo.
Bine-i să intri în palatul princiar din Alba Iulia.” „Tată, de ce n-am
rămas urâtă, urâtă cum am fost până la zece ani?” „Fata mea, nu
te-mpotrivi: așa se petrec lucrurile în lumea de azi.” „Mda… Și
mama a fost vândută domniei-tale, om iscusit și harnic, mult
trebuitor bunicăi Chiajna, întru așezarea domniei unchiului Petru
cel Tânăr.” „Asta-i soarta voastră, a femeilor.” „Da: roabe. Și,
totuși, orice bărbat zămislit este de-o muiere, nu de-o capră… Noi
vă naștem și vă alăptăm, voi ne robiți”. „De ce vorbești așa?” „De
mâhnire și durere… Bine-i c-am ajuns la Brașov, tată. La bună
vedere și nu te mai gândi la măritișul meu. Poate mă călugăresc,
la Cozia ori la Prislop.”

*
La 26 octombrie, de Sfântul Dumitru, Mihai-vodă cheamă iar,
la Târgoviște, sfatul boierilor mari și mici, din toată țara. În pu ține
cuvinte, Teodosie Rudeanu arată primejdia abătută asupra țării
din pricina cămătarilor și a ienicerilor. De și domoală, vorbirea lui
stârnește, totuși, înverșunare, înfruntări, sfadă. Ca de obicei,
Mihai-vodă tace și așteaptă. Cu boierii bătrâni se războiesc
Buzeștii, tustrei, arătând că altă scăpare decât răzmeri ța nu-i.
— Vreți să vârâm țara în foc nestins? întreabă Dumitru-
vornicul, îngrijorat.
— Și ce povață-mi dați, boierii mei?
— Să strângem birurile, să adunăm banii pentru cămătari și să
plătim până-ntr-o para, după învoială, măria-ta.
— Nu! strigă Radu Calomfirescu. Sânge, nu bani!
— A sosit ceasul! i se alătură Radu Buzescu.
— Vorbă necugetată! strigă Dumitru-vornic. Sântem singuri și
puțini și fără vlagă.
— În iarnă și în vară, grăiește măria-sa cu glas osebit de domol,
de stăpânit, dar înfiorat de-o lăuntrică durere, l-am îmbiat pe
Sigismund-craiul cu prietenia și cu tovărășia împotriva
aliotmanului.
— Sfatul n-a știut! se răstește Dan-vistierul.
— Bucuros am destăinui totul, surâde vodă subțire, usturător,
dacă în sfat nu s-ar afla și din cei care stau cu casa aici, în astă
țară, și cu inima la poarta Seraiului.
— Eu?…
— Da, vornice Dumitru.
— Buzescule, măsoară-ți vorbele!
— Le măsor de mult, vornice, urmează Radu Buzescu harța.
Dar de-acum le spun pe șleau. Și greu îmi va fi să- ți iert umbletul
cu șoalda.
— Totdeauna mi-am spus gândul cinstit.
— Nu ponosi vorba asta! se răzvrătește Stroe. A sosit ceasul: ori
cu noi, ori cu potrivnicii. Alta nu-i.
— Mai este calea înțelepciunii, a cumințeniei, înal ță Dan-
vistierul fruntea, gata să-i biruie pe toți; jalbă la înalta Poartă. Și
dacă nici atunci…
Vodă dovedește iar belșug de răbdare și cumințenie:
— Cinstite vistiere, ai dreptate. Știm cu toții că, pentru noi și
pentru țară, alt chip de izbăvire nu-i fără numai cu bărbă ție să
ridicăm spada asupra vrăjmașului. Dară o jalbă la Poartă trebuie
să trimitem. Dieci, se ridică voievodul în picioare, jalbă pentru
sultan: cer îngăduință pentru plata datoriilor. Că, într-un an de
domnie, n-am avut când strânge totul. Că prea de multe ori
jăcuitu-ne-au acângiii. Că am cheltuit mult cu o ștenii aduna ți și
armați din porunca lui Sinan-pașa, marele vizir. Și mai scrie ți-i că-
l rog să poruncească acângiilor și ienicerilor precum și hanului
tătărăsc să ierte moșia noastră de fărădelegea jacului.
— Bună scrisoare! încuviințează Dan-vistierul. Îngăduie, măria-
ta, s-o duc eu la Poartă. Am prieteni buni acolo.
— Pleci, vistiere Dan, sol la Țarigrad!
Pe Stroe îl minunează glasul lui vodă, muiat parcă în sirop de
miere… „E mult mai dibaci decât credeam.”
Peste un ceas, însă, iar s-a ivit Ibrahim Sucitul, cu vreo sută de
ieniceri. Și, de sub zidurile curții domnești, multă ocară și sudalmă
a aruncat asupra voievodului.
— Când ne dai banii? De ce-ai poruncit țăranilor să nu ne mai
plătească nimic?
Adunându-și repede prietenii în spătăria mică, vodă se arătă
bucuros.
— Nu ne sânt chiar atât de potrivnici. Dar cum gândurile
noastre foarte repede trebuie să se împlinească, iar cârtitorii să
nu aibă când ne pârî, să alcătuim și alte solii. Stroe, la Aron-vodă:
să lovească împărăția prin Dobrogea. Radu, la Alba Iulia: îl cau ți și
pe Ioan Norocea și mergeți împreună la Sigismund-craiul.
Norocea-logofătul venea încoace, dar, de la Bran, s-a întors la
Cetea că i s-a îmbolnăvit feciorul, Cristofor. Soliile voastre să nu
dureze mai mult de o săptămână. Să nu uit: în urma lui Dan-
vistierul să plece călugărul Mina. Să zugrăvească o icoană în
pridvorul Patriarhiei și să ne fie nouă de ajutor, în Țarigrad.
Rămân lângă mine Preda, Mihalcea, Udrea Băleanu, Teodosie
Rudeanu, Manta; pregătesc, în desăvârșită taină, amănuntele.
Cetele s-adună, pe ascuns, noaptea, spre București. Stroe, am
poruncit lui Maldăr, lui Andrei Boer, lui Vlad și lui Drago ș Mârza
să pună semne la casele locuite de creditori. Ne-am în țeles? Nicio
șoaptă nimănui. Orice palavră ne costă viața unui om. Orice
greșeală, viața noastră, a tuturor; și deci, și a țării.
Sfatul de la Târgoviște rămâne sfat de răscruce. La sfâr șit, vodă
a stat mult printre boierii bătrâni, cum nu s-a văzut vreun alt
domn să stea. I-a cucerit cu vorba de duh și cu bunăvoin ța; i-a
vrăjit cu istețimea minții, cu înțelegerea vremilor, cu priceperea în
citirea cugetelor omenești.
— Se cunoaște c-a înfruntat moartea și călăul, își aminte ște
Miriște-logofătul. Om dibaci și nemândru. Amețitor de de ștept.
— Ba-i șiret, se împotrivește Dumitru-vornicul; nu- și dă pe fa ță
gândurile cele adevărate. Ci va să i le dibuim noi. La Dealu
cunoscui un călugăr: în strană te fermeca prin glasu-i, iar în
chilie te îngrețoșa prin beții și preacurvie.
— Mihai stă ca o pildă de domn și de om.
 — Da, Teodosie. Numai că o anume țiitoare, în Târgșor…
— Ei, care om n-are slăbiciuni?
Pe-nserate, îmbrăcat oștean, întovărășit de Doia Crăciun și de
Cremene, Mihai-vodă a ieșit din curtea domnească și-a galopat
nebunește până la Stoienești, sus în munte. A urcat, aproape
pieptiș, într-un pisc cu vedere largă, s-a așezat pe-o stâncă și a
stat sub stele, până-n zori; a privit și-a gândit, în singurătatea cea
mare.

*
Duce mâna la bărbie și surâde; buzele i se încondeiază rumene,
gingașe; feciorelnic rumene și gingașe. Se vede că-i bucuroasă de
vestea primită. Cată spre lunca încărcată de arbori uria și, auri ți
de brumele toamnei. Respiră adânc mireasmă de mintă pipirigă,
de brusture și iarbă mare, izvodită din bălăriile luncii. Tudor
Maldăr o privește cu plăcere și cu admirație:… „Unde-a găsit jupân
Stroe asemenea soață?” Și tare:
— Acum, că mi-am împlinit slujba, îngăduie-mi, jupâneasă
Sima, s-alerg și până la Măldărești, să-mi văd bătrânii.
— Drum bun, Tudore! Și mulțămesc pentru știrea adusă. E una
din cele mai bune primite în viața-mi. Și nespus mă bucur că
Stroe, Stroe al meu, mi-a ascultat sfatul.
Îl călăuzește până la poartă și-i urează, încă o dată, drum bun și
sănătate lui Nan-paharnicul. Apoi, întorcându-se în casă, o strigă
pe Anghelina:
— Scoate izvodul din scrin și adă-mi-l aici… Așa… Călimara și
pana. Că veste mare aflai, Anghelină fată, și vreau s-o însemn în
izvod.
— C-au fost risipiți acângiii care loviră Căluiul?
— De unde știi?
Roaba Anghelina, fiica Grozavei, vrăjitoarea și doftoroaia
Buzeștilor, pleacă o țâră ochii în jos, râde scurt, șiret, î și mu șcă
buzele de culoarea măcieșei coapte, își sclipește luminile negre
spre stăpână, face o gropiță hazlie în obrazul stâng, î și lărge ște
nările și-și arată dinții tot așa de albi și de bine rândui ți ca și ai
stăpânei:
— Mi-a spus Oprea Rîcman, uriașul.
— Ei, tot te iubește el un pic, dacă s-a abătut până aici…
— A venit cu căpitanul Tudor Maldăr. Dar chiar de m-ar iubi,
tot nu ne putem lua: sânt…
 — Anghelina, eu te dezrobesc, când vrei.
— Și jupân Stroe? Sânt roaba lui.
— Dacă-l rog eu…
— Îți pup tălpile, stăpână! Și-ți slujim amândoi, până la
mormânt.
Sima, stolniceasa, o învăluie cu privirea-i blândă, deschide
izvodul, iar fata îi moaie pana în călimară.
— După ce scrii, îți cânt și-ți descânt, stăpână.
— Bine, Anghelina.
Și aici, pe prichiciul ferestrei, Sima mai adaugă șiruri la
letopisețul Buzeștilor, preschimbat în letopisețul țării:… „ și se
strânse toți boierii, mari și mici, din toată țara și se sfătuiră cum
va face să izbăvească Dumnezeu țara din mâinile păgânilor. Și
dacă văzură că într-alt chip nu se vor putea izbăvi, deci ei ziseră
«Numai cu bărbăția, să rădice sabie asupra vrăjmașilor»…”
O turturică sură fâlfâie sub fereastră și se așază pe cerdac,
întinde gâtul cu ineluș negru și cercetează iatacul cu mărgelele
ochilor. Sima se lasă furată de gând:… „Prieten ni-i Sigismund,
craiul Transilvaniei și Aron-vodă de la Moldova”…
Tresare și se scutură din mreaja visării. Lasă izvodul, ia
catastiful cel mare și înseamnă, repede, tot ce-a trimis la Țarigrad:
trei mii de berbeci, cinci sute de viței, douăzeci de putini cu
miere… „Hm! ce de bunătăți dumică sultanul, deși, pentru câte
nenorociri ne cășunează, s-ar cuveni și pâinea să i-o dospim în
zeamă de mătrăgună… Stroe al meu bucuros este că Dan-vistierul
nu mai stă între împotrivitorii față de domnie. Numai fra ții mei,
Chisăr și Tudor, zurbagii ca totdeauna, mai cârtesc împotriva lui
Mihail-voievod. Totuși, gândind cât de puternică-i împără ția
otomană, inima mi se micșorează cât bobul de mu ștar și toată se
umple numai cu spinii spaimei. O, Buzeștii mei cei nebuni de
vitejie, ce veți putea? Trebuie să urc pe Cozia la peștera sihastrului
Prohor, pentru povață. Că eu îl povățuiesc pe Stroe al meu și el nu
știe ce nepricepută sânt…”
Turturica își subție gulerașul negru sub penele cenușii, își
sticlește încă o dată ochii și zboară spre seninul cerului.
Simțindu-și stăpâna priponită de-un gând vânăt și greu,
Anghelina se apropie, pe vârfuri, cu un fir de busuioc în dreapta și
începe șoapta descântecului de zâne:
— Zână albă, zână curată, zână năzdrăvană și fără prihană,
iacă venii la tine, strălucită și curată, ca argintul strecurat…
 — Anghelina, nu-i așa că tot haraciul ce-l trimitem îi îngra șă pe
ieniceri?
— Întocmai: iar ienicerii și spahiii vin să ne taie cu iataganele
ori să ne robească și să ne batjocorească.
— Așa?… Dă-mi iar catastiful și pana. Și după ce, cu hotărâre,
șterge tot: Nu mai trimit nimic!

*
Lăsând ulița Negustori, unde-și avea casa, Dan-vistierul cotește
spre casa lui Radu Buzescu, din ulița Sfântul Visarion. Sună
clopotul și-i deschide o roabă țigancă. Jupâneasa Preda priveghea
așezarea mesei:
— Încă un tacâm, Zamfira!
Dan-vistierul avea chef de vorbă și musaferlâc:
— Mă primești ca pe-un prieten?
— Dacă vii cu gând curat, da.
— Ei, am mai spus câte-o părere mai osebită de ale voastre,
Buzeștilor. Ci, de fapt, ne întâlnim în păreri. Căci, Radu Buzescu,
cu jurământ mă destăinui, ca-n fața unui frate: cu toate
izbucnirile mele împotrivitoare, mă socot unul din cei mai
credincioși slujitori ai măriei-sale. Rogu-te, crezi inima mea, că
dreaptă este. Iar în solia de la Țarigrad va să apăr țara, din
răsputeri. Mă crezi?
— Te cred! Și pentru vorba asta cinstesc bucuros un pocal de
vin. Căci eu cred tot, tot afară de viclenie.

*
Mai mult decât despre alianță și război, Sigismund-craiul
vorbește solilor români despre „ticălosul” său secretar de taină,
Fabio Genga:
— L-am trimis la Roma să povestească Sfântului Părinte faptele
săvârșite de prietenii și sfetnicii lui Baltazar Báthory și să-i ceară
ajutoare. Și când colo, ce crezi că face? Umblă prin Floren ța să- și
negocieze aurul din minele Transilvaniei. Așa-mi trebuie. Da, da,
așa mi se cuvine dacă îmbogățesc pe toți veneticii.
— Este, totuși, un secretar priceput, îl laudă Norocea.
— Adevărat… N-am ce zice. Dar acum, auzi? când eu, eu
Sigismund rex și creștinătatea n-avem cu ce ne plăti mercenarii…
— Noi am venit să vă oferim alianța Țării Românești împotriva
sultanului, apasă pe cuvinte Radu Buzescu.
 — Alianță? se miră craiul, clipind din ochi a prostatecă
nedumerire. Jurământ de credință și supunere, nu…
— Noi după prieteșug umblăm, întrerupe Buzescu. Stăpân
avem, berechet.
— Măritul crai înțelege foarte bine ce jertfe și la câte primejdii se
expune Mihail-voievod, oferind această alianță, susține Norocea în
cea mai aleasă italiană.
— Înțeleg, dar Mihai mi-i vasal.
Văzând că lucrurile se cam încurcă, ava Carrillo surâde și
pornește o dispută scolastică, fără vreo vădită legătură cu solia
românilor.
— Toate sânt în puterea lui Dumnezeu, amici. El e pretutindeni
și atotputinte. Totuși, unii, ispitiți de necuratul, se întreabă,
pângărind: dacă Dumnezeu este Cuvântul, dacă poate zămisli și
păstra lucrurile fără să fie lucruri, dacă poate preface fiin ța în
neființă păstrându-i, totuși, substanța, dacă poate schimba o
femeie în fecioară? Sau dacă un sfânt poate împrumuta orice
înfățișare? Ca, de pildă, cea de câine?
— Nu aste întrebări, părinte, ci primejdia otomană…
— Nu te pripi. Cel care răspunde la aste întrebări se nume ște
angelicul, subtilul, necontrazisul, profundul, luminatul, solemnul,
universalul…
— Nu pricep nimic. Teologia nu-i grădina mea. Dacă prevedea
asemenea vorbire, măria-sa îl trimitea pe Teodosie Rudeanu. Că
avem și noi firoscoși care taie firul în patru. Ci eu venii aici după
alianță, nu după palavre filozoficești. Astea bune vor fi pentru
sinoade, nu pentru câmpul de luptă. Că noi luptători cu spada
sântem, și de spadă prietenă nevoie, mare nevoie avem.
Înțelegând că ava Carrillo nu poate ameți solii cu vorbe de clacă,
Iosica le curmă:
— Ca să ne învrednicim a susține atari înalte dispute, trebuie
întâi să-l biruim pe Sinan-pașa. Adică să avem tihnă a gândi
slobod. Drept aceea, spune-i lui Mihail-voievod să pornească și
totul i se va împlini, după dorință. Nu putem da, încă, niciun
înscris la mână. Trimitem, în schimb, pe căpitanul Albert Király,
cu zece mii.
— E bine? întreabă Sigismund.
— Fie-ntr-un ceas bun!

*
 A intrat în Iași aproape de prânz, după două zile și două nop ți
de drum. A legat calul la stănoagă în hanul de sub Râpa Galbenă,
în sama lui Condur Pantelimon, și-n grabă a cerut intrare la
curtea domnească. Aron-vodă l-a primit, așa cum era: ostenit și
colbăit de drum.
— Nu mai putem îndura: pornim! Pornim și nu vrem să fim
singuri, își înfățișează Stroe solia, în puține și răspicate cuvinte,
— Am așteptat mult acest cuvânt: „Pornim!” Sânt cu voi! l-a
înțeles Aron-vodă. Într-o săptămână, cel mult, trec Dunărea.
— Într-un ceas bun, măria-ta! se înclină Stroe, foarte bucuros.
Dacă mai adaog că măria-sa Mihail-voievod cere taină desăvâr șită,
mi-am împlinit solia și-ngăduie, măria-ta, să plec.
— Taină! Cale bună, stolnice Stroe.
— Doresc s-o văd și pe Velica-doamna.
— De ce? se zborșește vodă, scăpărându-și privirile.
— Din veche prietenie, surâde Stroe, firesc ca totdeauna.
Privind mai cu luare aminte palatul domnesc îl află mai frumos
și mai bogat decât cel din București. Și slujitorii mai numero și,
mai bine îmbrăcați. Iar lefegiii transilvăneni de-a dreptul falnici:…
„Se cuvine laudă lui Aron-vodă, măcar că boierii zic că-i tiran”.
Velica locuiește trei odăi micuțe, dar frumos, plăcut orânduite și
cu lucruri de preț împodobite. Îl îmbrățișează strâns, fierbinte, ca
pe-un frate mai mare, și-ntreabă de Sima, de egumenul Serghie de
la Tismana și de Mihai-vodă, mai ales.
— Prietene Stroe, ți-aduci aminte de nunta din Tecuci?
— La vremea lui, Petru-vodă, acel om blând a făcut mult mai
mult bine țării și oamenilor decât toți grozavii și fălo șii, care cu
pumnul în piept se bat.
— Mi se hărăzise rostul împăcării între fra ți. Sânt șapte ani de-
atunci: ți-aduci aminte? Dar n-am avut noroc.
— Primejdia ne apropie, ne unește, Velica-doamna. Iar pe tine,
pe cea mai înaltă treaptă urca-te-vom, ca pe o înainte mergătoare,
ca pe-o întruchipare a crezului nostru, cel mai frumos și mai
măreț crez al nostru.
Peste Iașul împodobit cu zeci de biserici, cu case mari, boiere ști
se lasă ruginie seară de toamnă. De sus, de la Galata, răsună
clopote de vecernie. Ceva lin, duios, molcom și trist se leagănă-n
văzduh, ca un viers de colind.
— Ești musafirul meu în noaptea asta.
— Mulțumesc, dar plec în zori și calul mi-i la han.
 — Trimit să-l aducă aici. Câți slujitori ai?
— Unul: Condur Pantelimon.
— Mâncăm ceva, bem un pahar de vin și pe urmă, hodină. Între
timp, Zoe îți curăță îmbrăcămintea. A, tresare și întreabă: prime ști
a-l pofti la masă și pe Nestor Ureche?
— Bucuros, Mândruța.
În mai puțin de un pătrar de ceas, logofătul Nestor Ureche a
intrat pe ușă. La masă, mai bine de trei ore, au sfătuit prietene ște.
Înțeleptul logofăt cunoaște bine țările și oamenii și pe toate le
judecă nu numai cu mintea, ci și cu inima.
— Să nu uităm nici pildele strămoșilor, surâde Ureche. Voi l-a ți
avut pe Mircea-voievodul, transilvănenii pe Iancu Corvinul de la
Hunedoara, noi pe Ștefan vodă cel Mare. Când pornim, să ne
gândim și la fapta lor, la povața lor… Fiul meu, Grigore, înva ță
carte latinească. Și zice că de la Râm ne tragem, iar limba noastră
latină este. Că râmlenii sau romanii zic panis iar noi pâine, ei zic
caro, noi carne, ei galena, noi găina, ei mulier, noi muiere, ei
femina, noi femeie, ei pater, noi părinte, ei noster, noi al nostru…
Că de-am socoti pre de-amănuntul, toate cuvintele cele latine ști
le-am înțelege. Și graiul acesta nu-i numai la noi și la voi,
muntenii, ci și la transilvăneni. Înțelegeți?
— M-am încredințat de asta, de tânăr, când pribegeam.
— De ce-i așa? Pentru că aici au lăcuit oștile Râmului și mul ți
romani au venit: descălecatul cel dintâi. Ci fiind noi aici, în calea
răutăților, s-au stropșit acele oști în grele războaie cum arată
semnele de pretutindenea: movili mari și mici, și șan țuri pre ape,
prin codri. Și dacă n-au mai putut suferi, s-au risipit și multe
locuri s-au pustiit. Și-atunci a venit descălecatul țării al doilea
rând, cu viteji români de la Maramureș.
— Cinstite logofete Nestor, cu bucurie aflu că e ști mai învă țat
chiar decât călugărul și dascălul nostru Prohor, și te măsori bine
cu prietenul și cumnatul meu Teodosie Rudeanu. Mulțumesc
Velicăi-doamna că mi-a prilejuit ăst prietenesc sfat.
A dormit buștean, până în zori. Velica îl a ștepta cu schimburi
curate și cu un dar pentru Mihai-vodă: un triptic de argint mic,
lucrat de-un vestit meșter argintar brașovean.
— Poate încăpea sub armură, în buzunarul de la piept.
— Să-l poarte asupra-i, totdeauna, ca pe un talisman?
— Mult aș vrea. În dreptul inimii.
În clipa asta o poveste nepovestită s-adună-n lumina ochilor
Velicăi. Stroe o citește repede și-i pecetluește taina c-un zâmbet.
— Vestește-l că-i îmblânzesc doi cerbi: să-i aibă alături.
Privind revărsarea zorilor, Velica își cuprinde obrajii în palmă,
să le mai potolească pojarul; apoi se-ntoarce iar spre musafir, și
aflându-l gata de drum, se însuflețește și se înfrumuse țează până
la o necrezută sfințenie:
— Stroe, vă binecuvântez răzvrătirea! Împlinească-se învăpăiata
voastră visare… Amin!
Stroe Buzescu îngenunche și-i sărută mâna:
— Știu că asta-i visarea și viața ta, Mândruța.
— Este! îl ridică, îl strânge la piept și-l sărută fierbinte. Apoi îl
ține de umeri și-l privește ca pe-un frate nespus de drag: Tu e ști
cel dintâi bărbat care mi-ai sărutat mâna. Și, din acea clipă, n-am
mai fost urâta lumii, precum arătam.
— Erai un mugur, Mândruța; mugur ce-nchidea în el o minune.
— Te mai rog, Stroe: ia cu tine doi tineri de ispravă, dornici au
să biruie au să moară pentru țară și libertate, zâmbe ște Velica-
doamna cu buzele-i rumene; căpitanii Petru Orăș și State Boldur.
Întruchipează sufletul meu de strajă lângă Mihail-voievod, zi și
noapte, ceas de ceas și clipă de clipă.
— Prea bine, Velica-doamna!
— Îl cunosc, de mult, pe Mihail-voievod, mărturise ște Petru
Orăș, ivit din odaia de alături. Ne-am aflat împreună în pia ța
Liovului, tocmai când au tăiat capul acelui Ion-vodă zis Potcoavă.
Știu că și măria-sa a trecut prin asemenea primejdie. Și tocmai de
aceea îl iubesc mult și vreau să-l slujesc până la capătul zilelor,
întru împlinirea unui mut jurământ.
— Să te abați, Orăș, pe la Oituz, la biserica din Șcheii
Brașovului, cu prinos și dar din parte-mi.
— Acolo ne-am rugat și jurământ am făcut și noi, Mândruța,
întru biruința gândului. Ți-aduci aminte?

*
După întoarcerea lui Radu și Stroe Buzescu din soliile lor,
frământarea a sporit în inimile tuturor.
— Tătarii intră în țară, curândă vreme, vestește Teodosie
Rudeanu. Dar dacă ne vine Király în ajutor, zic să-i înfruntăm.
— Sântem prea puțini! strigă Radu Calomfirescu.
— Ne batem câți sântem, surâde Radu Buzescu, ștergând o pată
de noroi de pe teaca spadei.
 — Să ne amintim, fraților, se ridică Stroe în picioare și se
plimbă cu mâinile la spate, că am dobândit bună învă țătură la
dascălul nostru Tolomeo Galli, care a luptat sub povața ducelui
Sforza. Întâi: să înțesăm tabăra dușmană cu iscusite iscoade, să-i
cunoaștem din vreme și foarte limpede toate planurile, să înso țim
războiul cu bune rânduieli politicești. Să întrecem, adică,
potrivnicul în putere și dibăcie. Al doilea: să păstrăm cea mai
desăvârșită taină a tot ce urmărim a face. Al treilea: să ne
năpustim, la ceasul potrivit, ca vulturul la pradă, să lovim fără
cruțare, ca fulgerul și ca trăsnetul; iar dacă potrivnicul se clatină,
să-l izbim încă și mai furioși, până-l doborâm de istov. Și dacă, în
sfârșit, fuge, urmărirea să fie atât de repede și necru țătoare încât
să n-aibă când se dezmetici.
— Stroe, spătar te facem!
— Nu rang îmi trebuie, Calomfire, ci buna credin ță a fra ților.
Și pornesc să vadă cetele. Pășesc printre rânduri și socot: arme
de mâna întâi prea puține. Mai multe suli ți, ghioage ghintuite,
topoare, halebarde, coase, săbii făurite de fierari, scuturi de la
Brașov și Sibiu, fușturi, adică un fel de suliți iscusit făurite de Ti țu
fierarul. Simion Dărămuș ca și Stoica Farcaș și-au făcut rost de
halebarde cu cârlige. Oștenii le-au botezat „bardișele lui Dărămu ș”
sau „frigările lui Sinan”.
În taină, din acei tineri deznădăjduiți, cărora turcii ori tătarii le-
au nimicit avutul, Tudor Maldăr, ajutat de Vlad, fratele Mariei cea
răpită de arnăuții unui necunoscut, au orânduit și-au pregătit trei
pâlcuri de viteji, în felul deliilor lui Deli Marcu: călări pe cai
sprinteni, deprinși să salte peste obstacole, să îngenunche, să se
culce și chiar să se ascundă după movile, după copaci ori după
garduri, ca stăpânii să poată lupta și pedestru.
Dacă apropierea primejdiei îi îngrijora pe Buze ști și-i furnica
teama că n-au oști acătării, în schimb Mihai-vodă arată multă
bucurie când privește cetele de călăreți ale lui Stroe Buzescu:
poartă suliți lungi, cu prăjini drepte și foarte sub țiri, împodobite
cu stegulețe roșii și galbene. Se năpustesc la asalt ca fulgerul,
răcnind de clocotesc văile. Lovesc vârtos. Și ager. Toți odată. În
toate părțile. Și fac din suliți un fel de arici, de care nimeni nu se
poate apropia. Și acești călăreți știu să se pedestreze, într-o clipă,
să tragă spadele ori buzduganele de la oblânc și să lupte, adunând
caii la mijloc până simt că dușmanul se clatină, ca îndată să
încalece iar și să-l urmărească până-l doboară de istov. Între
sulițașii călări ai lui Stroe se află și o sută de arcași, dintre cei mai
puternici, mai dibaci țintași și mai repezi: întâmpină și-apoi
urmăresc dușmanii cu potop de săgeți. Lui Stroe Buzescu îi părea
rău că aici nu se mai află și Maria, sora lui Vlad: învă țase să
folosească și arbaleta, ochind strașnic. În locu-i, l-a pus pe Dan,
cu poznașele lui buzdugane.
Întâlnirea cu cetele lui Stroe Buzescu l-a încredin țat pe State
Boldur că aici, mai bine ca în Moldova, oștirea-i mult mai bună și
că norodul știe ce are de făcut: căpitani îmbrăcați țărănește,
călugări, neguțători, ciobani au împânzit țara și povățuiesc
oamenii cum să se apere de neprieteni.

*
Dar pe când căpitanilor lui Stroe, și îndeosebi lui Vlad și Dragoș
Mârza, mult le părea rău că Maria nu se află printre dân șii,
Țicalidi se gândea s-o mărite. Nu izbutise, în două luni de la
răpire, s-o îmblânzească. Nici cu binele, nici cu răul. Regreta
foarte c-o pierde: nicio femeie din cele vândute de el turcilor n-o
întrecea în frumusețe, în istețime și curaj. Doar Cătălina lui Iosif
Boer din Săliște, dacă-i mai era pe potrivă: trupe șă, strunguită,
focoasă la priviri, catifelată la pipăit, frumoasă la obraz, de șteaptă,
meșteră la vorbă. Doar că aceea-i bălaie ca fagurele de miere și cu
ochii de cicoare, iar Maria are păr ca smoala și ochi negri,
scăpărând scântei ca mura la soare. Dar cum s-o mai țină închisă
în casă, cu lanțuri la picioare? Dacă află Vlad, frate-su ori Drago ș
Mârza, logodnicul, prăpăd! Ăști căpitani de cete pot să-i surpe
casa cu tunul și pe el să-l calce-n copitele cailor. Și-apoi muierea-i
arțăgoasă, învrăjbită, furioasă: nu vrea să mănânce, slăbește și
deci se urâțește și-și scade prețul. S-ar putea chiar schilodi
singură. Și-atunci, degeaba atâta tevatură… „Dac-aș duce-o în
Istanbul, ar răsuna tot asir-bazarul… Dar dacă-i place lui
Caraiman-pașa, o dau pe mâini bune: cel mai sălbatec călău de
muieri din împărăția otomană. Răzbun palmele și genunchii cu
care m-a ospătat.”
L-a întâlnit lângă bisericuța lui Bucur, înainte de a urca în
cetățuia de le Sfânta Troiță. A căutat să-l liniștească:
— La curtea domnească, nimic deosebit.
— Habar n-ai, ghiaur schilod! Se petrec lucruri ticăloase…
Muieri, pentru mine, ai?
— Am… am una care… E o minune, cinstite pașă. Dar acum e
la Rusciuc.
— Mâine în zori să fie pe sofaua mea!
Cetluită burduf, cu căluș în gură, legată la ochi, Maria a
călătorit toată noaptea, într-o caretă acoperită, înso țită de
doisprezece arnăuți. Au coborât-o și-au urcat-o într-un iatac
întunecos: au dezlegat-o la ochi și i-au scos călușul și cătușele de
la picioare. Au pus-o să se spele și să îmbrace rochie scumpă.
Când a fost gata, s-a ivit Țicalidi.
— Ei, îți plațe aiți? întreabă în românește. Vrei să te-mpa ți cu
mine și să-mi fii soție? Te-ntreb țea din urmă oară: vrei? Uite, te
drăgostesc, te alint, îți dau averi.
— Nu te-apropia că te sluțesc cu ghearele și te sugrum.
— Tâmpito!… Te vând celui mai muieratec om din împără ție,
nesătul în poftele trupului.
Și deschide o ușă mică din fundul iatacului, se-apleacă într-o
adâncă temenea, ca să intre un bărbat înalt și foarte voinic,
îmbrăcat în caftan de mătasă vișinie. Pășește țanțoș, răspândind în
juru-i amețitoare miroznă de trandafir din Kazanlâc. În
semiîntunericul iatacului, ochii par doi cărbuni peste care suflă,
drăcește, vântul lacomei voluptăți. Surâde cu buze groase, roșii,
mijind din pădurea bărbii și a mustăților ușor însurite. Sprijină
palma stângă plină de inele în brâul verde și întreabă scurt.
— Știi turcește?
— Puțin.
— Ai fost măritată?
— Numai logodită.
Pașa o măsoară lupește, lung și obraznic:
— De ce-i slabă, ghiaure? tună spăimântător.
— E cam sălbatecă… A fost oștean și…
— Ghiaur idiot! Ce-i la mine? Țircum? Te dau la câini!
— Sărut canafii imineilor înălțimii tale, cer iertare și, rogu-te,
poruncește s-o dezbrace. Iar de nu ți-o plăcea, chiar să mă dai la…
Uite, uite c-o dezbrac eu.
Tremurând, se apropie de Maria, îi înhață gulerul rochiei și
trage. Fata îi proptește genunchiul în pântece și-l azvârle cu capul
în perete, ca pe-o minge. Încleștată pe guler mâna negu țătorului
sfâșie rochia: sânii fetei rămân goi. Deși se-ntorsese spre u șă să
plece, Caraiman-pașa se oprește, să râdă de Țicalidi. Rânje ște ca
un tigru gâdilat la mustăți. Hohotește, hurducat, ca un poloboc
gol, dat de-a dura prin hopuri și hârtoape. Se potole ște, cu încetul,
pe măsură ce descoperă bustul gol al Mariei, înfiorată de mânie.
Se apropie prinde șăgalnic coada care-i atârnă peste sânul stâng și
cearcă să fie blând:
— Nu, nu te speria, muiere. Ești frumoasă și voinică. Îmi placi…
Are ochi buni, schilodul dracului!
— E foarte, foarte frumoasă, măria-ta! se ridică Țicalidi de jos,
sprinten și lingușitor, așezându-și gheba ca pe o desăguță
incomodă. E cea mai potrivită cadână pentru bărbăția înăl țimii-
tale.
Pașa nu mai ascultă trăncăneala nătângă a neguțătorului.
Strigă:
— Mi-o lași!
— Am adus-o anume pentru înălțimea-ta: cea mai frumoasă
cadână din haremurile Țarigradului. Chiar prea luminatul padi șah
ar putea fi zuliar. Are și nume frumos: Maria – Miriam.
— Cât?
— Două mii cinci sute de taleri. La azir-bazar iau trei.
— Ieși! Să-ți plătească vistierul.
— Prea plecata și umila înălțimii-tale slugă î ți sărută poala
bogatului veșmânt.
Maria rămâne cu Caraiman-pașa. Își acoperă sânii cu brațele,
sprijină fruntea de zid și începe a plânge. Pașa îi pune palma caldă
pe umăr, ușor, mângâietor, apoi îi sărută grumazul cu buzele lui
groase și fierbinți ca două peceți de jar. Maria se răsuce ște ca o
leoaică, furioasă. Pumnii încleștați izbesc singuri în mutra bugetă
a pașei. Dar când îl vede atât de puternic, de mare și de fioros,
înmărmurește. În întâia clipă, bărbatul dă să-i împlânte hangerul
în piept. Ceva neînțeles îl silește însă a se stăpâni.
— Mda… așa. Știi că eu sânt Caraiman-pașa?
— Nuuu… se miră Maria. Adică sânt în Țara Românească?
— Până mâine.
Bate din palme de trei ori; pe ușa îngustă din stânga se ivesc
două slujnice.
— La feredeu!… Și să mi-o îmbrăcați ca pe o sultană. Fără
feregea! Ungeți-i trupul cu prisos de mirodenii. Deprinde ți-o cu
nacafalele mele: îmi place să se arate în fa ță-mi, cu părul
despletit, pale peste piept. Printre șuvițe să-i iasă țâțele, ca rodiile
coapte. Ați auzit?

*
 Noaptea a fost rece și pământul s-a încărcat de brumă.
Dimineața, în luciul soarelui, cerdacul s-a acoperit de aurul
frunzelor căzute din teiul de la colțul casei. Vântul se jeluie
tomnatec și trist, prin negrele strune ale ramurilor. Funigei
argintii se agață de stâlpii cerdacului și bat u șor văzduhul. Șiruri
de cocoare călătoresc spre miazăzi. Prin ogradă, încet și rar, toacă-
n tactul ei tăcerea. Și Stroe nu mai vine. Pregătirile de război, tot
mai înfrigurate, îl țin departe de casă. Sima împunge acul în
gherghef și poruncește rădvan:
— Plec la București.
Dar tocmai când coboară seara din iatacul ei, Stroe intră pe u șa
din față. Atârnă spada în cui. Își îmbrățișează soața, sorbindu-i
neîncetat mireasma de crăiță și busuioc.
— Ce bine c-ai venit! Am făcut un pic de foc. E cald, nu?
— Ca-n inima ta nicăieri nu-i mai cald, Sima. Mă istove ște
dorul de tine și-omor calul alergând încoace.
— Și pe mine, mă arde același dor, bărbatul meu iubit!
Leapădă repede rochia de călătorie și pune străvezie cămașă de
borangic. La masă sfătuiesc despre gospodărie, despre umbletul și
necazurile țării. Stroe arată slăbit și-ngândurat.
— De mâine mai înălțăm zidul împrejmuitor cu trei coți. Tu
priveghezi lucrul. Că nu știm până unde-ajunge urgia păgână.
— Bine. Am mai poruncit lui Tițu încă zece săbii, douăzeci de
suliți și cinci sute de săgeți. Beciurile-s pline cu merinde.
— Mă bizui pe priceperea ta într-ale gospodăriei.
— Greu ne va fi, foarte greu; dar nu mă tângui, se mlădie glasul
Simei. Să-ți pregătesc albituri curate, dragul meu mereu drume ț.
Că jele mi-i de tinerețea noastră: o trăim doar pe fugă, în clipe
prizărite, furate.
— Curând va să dobândim pacea. Sima, pacea biruitoare.
A treia zi, vineri, în clipa plecării, în ogradă îl întâmpină Firea ot
Daia:
— Vin de la Dunăre, stăpâne. Văzui mare neliniște la corbii de
prin lunci. Zboară așa, fără noimă, ca năucii: simt războiul.
Ajungând pe dâmbul de la marginea satului, Stroe întoarce
capul spre casă: Sima îl urmărește cu tâmpla răzimată de stâlpul
foișorului. Dă pinteni calului și se pierde dincolo de zare.
Pe obrajii Simei se preling lacrimile, ca untdelemnul fierbinte
din două candele prea pline. Nu vede nici seninul cerului nici
slujitorii care înălța zidul spre miazănoapte. Nu vede cum în jur,
în ogradă, pe fire de iarbă uscată, pe rămurele de copaci, pe
ostrețe, străvezii mâni de zână urzesc funigei de argint și-i
învârstează în băteală cu raze de aur toarse din soare. Închipuirea
ei țese pe pânza asta icoane trăite: la nunta de la Tecuci, ca
drușcă a Velicăi-doamna, s-a logodit cu cel mai frumos și mai bun
dintre Buzești. Toate muierile o invidiau: Stroe n-are potrivnic
între bărbați. Apoi nunta și viața lor aici, în casa de la Stăne ști. O
aripă de vânt rupe vraja și scutură stol de frunze din teiul de
lângă cerdac… „Aici, în mai, teiul a nins floare peste capetele
noastre. Acum…” Toamnă tristă izvoditoare de nelini ște. Î și
amintește că, trecând pe la Cozia, a văzut-o pe maica Teofana
închinându-se în fața icoanei arhanghelului Mihail. A privit,
îndelung ruga mumei voievodului. Și parc-a auzit îndemnul: „Să
birui, drag fiul meu Mihai”… „Drag so țul meu Stroe, să birui
vrăjmașul…” O nouă pală de vânt foșnește și doboară frunzele, cele
din urmă, toate.
Sima se înfioară. Tresare. Se scutură. Își îndreaptă umerii. Î și
freacă ochii. Rotește brațele. Strânge fălcile. Înal ță fruntea. Și, cu
pas neșovăitor, pornește după treburi.

*
Cuprinde mâna doamnei, se așază în jilț, o înlănțuie cu dreapta
după mijloc și-o poftește alături:
— N-am mai avut, de mult, răgaz să stăm de vorbă, Stanca.
— Prea de mult.
— Doamnă, cunoști râvna mea cea mai fierbinte: să fiu domn
într-o țară slobodă.
— Da, dar asta-i cu primejdie de moarte.
— Știu, dar altcum nu se poate.
— Povățuiescu-te să stai cuminte, să plătești dările și să
domnești până la adânci bătrânețe.
— Am mai auzit, doamnă, ăst sfat. Nu-l pot urma: e împotriva
vremii și a firii mele.
— De ce, Mihai? De ce nu gândești și la mine, la coconi?
O clipită, bărbatul îi simte mijlocul cald, ispititor ca-n întâile
îmbrățișări. Dă s-o înlănțuie strâns; dar o perdea de ghea ță se
strecoară între dânșii. Stanca se smulge și se apropie de căminul
unde pâlpâie, roșie, flacăra unui butuc:
— Te-au subjugat Buzeștii, nebunii! Ești sluga lor?
— Stanca, nu mă batjocori. Pe Buzești eu i-am subjugat
gândurilor mele. Și dacă nu vrei să vezi ce-mi poate mânia, niciun
cuvânt despre asta. Gata!
Cu pași grei, sunând pe lespezi de marmoră, vodă trece la
fereastra dinspre Dâmbovița și privește afară, în întuneric până
răsare luceafărul.

*
Trecând prin secuime, Petru Oraș îndreptă spre Târgovi ște două
sute trei zeci și cinci de oșteni secui, din cei urgisiți de oamenii
craiului Sigismund. Între dânșii se află și Ion Tamaș, român
crescut între secui, foarte dibaci la luptă, umblat prin Italia și
Țările de Jos.
— Am auzit de tine, Ioane, l-a primit vodă, foarte bucuros că-i
sosesc ajutoare. Te pun căpitan peste toți secuii.
Pe Orăș l-a îmbrățișat cu ardoare:
— Moldovene, nici știi ce bucurie-mi faci, venind.
— Să împlinim jurământul de la Liov, măria-ta.

*
Rău îi pare măscăriciului Teleleu că nevoit este a se purta urât
cu o samă de boieri. Cu capul lui mare, lungăre ț, ca un ou, cu păr
roșcat, rotunjit, urduros la ochi, cu genele tivite cu ro șu, cu nasul
lung și roșietic ca sfecla, șchiopătând, jucându-și motoceii, se
strecoară prin sfat. Mormăie, nemulțumit. Ci, îndeosebi, simte o
pornire împotriva lui Dan-vistierul, proaspăt sosit de pe drumul
Țarigradului. Nu-i place: povestește cu prea multe amănunte
despre ce-a făcut la turcii cei mari.
— Jupân vistier, adevărul e crezut și când e gol-goluț, iar
minciuna se-mbracă în zece cojoace și tot necrezută zace.
— Lasă-mă-n pace, neghiobule!
— Ai dreptate: și mă mir cum un măscărici neghiobit râde de-
un neghiob boierit, pleșuvit și hiclenit.
Preda Buzescu vede acum lucru rar: om care râde spumegând
de mânie.
A șaptea zi după întoarcerea lui Dan din solie, au pătruns în
țară multe cete de ieniceri, iar Caraiman-pașa a venit la vodă cu
dojana:
— Cunoști că în țară se ivesc semne de răzvrătire?
— Pașă, ține seamă că dacă, în câteva locuri, s-au ciocnit
oamenii mei cu ienicerii sau cu acângiii, nu ai mei au trecut
Dunărea după pradă, ci ai domniei-tale. Românii doar s-au
apărat.
— Da, dar cetele pe care le rânduiești și armele pe care le
cumperi?
— O, prea puține! Și numai cu știrea lui Sinan-pa șa, marele
vizir. El mi-a poruncit să stau gata, oștit.
— Și datoriile, datoriile când le plătești?
— Fii liniștit, pașă: în două-trei săptămâni datornicii vor primi
tot ce li se cuvine și ceva pe de-asupra.
După plecarea lui Caraiman-pașa, Mihai-vodă cheamă, în
grabă, sfatul de taină și cuvântă:
— Boieri m-ați sfătuit să trimit arz la Poartă. Am trimis, precum
știți. M-am jeluit și prietenului nostru Andronic Cantacuzino și
banului Iani, capuchehaia noastră. Aflați că, după această jalbă,
sultanul ne-a sporit tributul cu 30.000 de galbeni. Ba, ca adaos,
alte cete de ieniceri trecut-au Dunărea la jaf nelegiuit. Ce mă
sfătuiți să fac? Aștept răspuns răspicat.
Buzeștii cârmesc privirile spre Dumitru-vornicul, Miri ște și
Andrei-logofătul. Ci niciunul nu scoate o vorbă.
— Îmi dați răspuns, boieri, au vi-s gurile pecetluite?
— Un singur sfat țâșnește Stroe Buzescu, curmând tăcerea
apăsătoare: o nouă jalbă, dar scrisă nu cu pana diecilor, ci cu
spada noastră! Să isprăvim odată cu căpușele care ne sug toată
vlaga, întru ghiftuirea Seraiului.
— Nu te pripi, Buzescule, mârâie Dumitru-vornicul. Trebuie să
mai îndurăm. Măcar până vine ajutor de la Sigismund.
— Îndură domnia-ta ocara și înjuguirea! Noi ne-am săturat,
răcnește Radu Buzescu. Iar ajutorul e pe drum.
— V-a înnebunit trufia și pofta măririlor nesăbuite!
— Iar pe domnia-ta te-a otrăvit mișelia.
— Cinstiți boieri, să nu ne învrăjbim, se ridică Teodosie
Rudeanu. Ceasul primejdiei e ceasul unirii.
Glasul lui Teodosie mișcă inimile tuturor.
— Eu nu mă împotrivesc, dar mă tem că îndrăznim prea mult
surâde Dan-vistierul. Când gândesc la puterea lui Sinan, ame țesc.
— Și noi îi cunoaștem puterea, vistiere, ci nu amețim.
— Primăvara, zimbrul se îmbată cu apă mai tare ca de vin,
pilduiește Miriște. După ce seacă, însetat, două izvoare se leagă de
toți copacii, cercând să-i doboare cu fruntea și cu coarnele. Ci
fiind mai tari copacii decât cerbicea, ostenește, se rănește, cade cu
botul în frunze și adoarme. Așa îl află vânătorul, beat de soare și
de primăvară, și-l ucide, fraților Buzești.
— S-ar putea, esopule; dar noi nu sântem zimbri în călduri, ci
oameni dornici de trai slobod, strânge pumnii Radu Buzescu. Iar
în vremi grele nebunia vitejiei poate face mai mult decât răbdarea.
— Boieri, agrăiește Mihai-vodă cu o neclintită hotărâre în glas
și-n priviri, puneți țenchi gâlcevei. Ceasul nostru acesta-i: pornim
răzvrătirea! Inimile îngheață, toate. Chipurile înmărmuresc. Aleg
sfat de taină, ostășesc: comisul Radu Buzescu, Dima-stolnicul,
Teodosie-logofătul Rudeanu, Dan-vistierul și Udrea Băleanu.
— Ci unii sânt împotrivă, se sperie Rudeanu.
— Nu sântem potrivnici! înalță fruntea Dan-vistierul. Îngrijora ți
da; potrivnici, nicicum!… Poruncește, măria-ta! Vrem să ne
dovedim credința.
— Poruncesc: ascultare, unire, înfrățire, credință. Atât.
Cel dintâi, Stroe Buzescu sare și-l îmbră ți șează pe Dan-vistierul.
În clipa următoare toți se strâng în brațe, se sărută și se roagă
pentru ceasul cel bun. Iar vodă poruncește Buzeștilor:
— Căpitanii voștri să lovească oriunde întâlnesc neprieteni
săvârșind nelegiuiri.

*
În aceeași zi. După-amiază, pe ulița Lipscanilor, pe la dughenele
zarafilor, cete de ieniceri se strâng în fa ța cur ții domne ști și fac
mare larmă: sar asupra străjerilor, le smulg armele, îi bat, îi
umplu de sânge și-i cetluiesc în funii. Pe unii îi îmbrâncesc în apa
Dâmboviței, să-i înece. O parte, călăuziți de Ibrahim Ciupitul,
intră în cuhnii și-n cămări și înhață tot ce le cade sub mână. Altă
parte se-nghesuie dinaintea pridvorului casei domnești.
— S-a încheiat sorocul datoriilor! urlă Selim din Odriu. Când ai
de gând să ne plătești?
— Ieși afară, voievoade, și dă socoteală! Ți-am împrumutat bani
peșin să iei domnia și-acum te-ascunzi?
— Dobândă zece la sută! Altfel îți facem pielea darabană…
Mihai-vodă trimite, în trei rânduri, slujitori cu îndemn la
potolire și încetarea batjocorei. Zădarnic.
— De nu plătești, te punem pe-un tron înroșit în foc!
— Îți batem, cu piroane, coroana în cap.
— Datoriile! s-aude glasul subțire, sugușat al lui Selim, ca o
trâmbiță spartă.
 — Dobânzile! urlă, gros, răgușit, Ibrahim Ciupitul.
— Birurile! strigă amândoi deodată, la întrecere.
În odăile din fund ale curții Mihai stă în jil ț, încruntat și
pământiu la față. Se străduiește să adune în el toată mânia și să
nu izbucnească. Nici când era neguțător n-a cutezat cineva să-l
ocărască așa. Strânge pumnii. Încleștează fălcile să-i crape
măselele. Oftează să-și mai răcorească arsura inimii. Și tace:
tăcere vrăjmașă.
— Birurile, fost neguțător de vite!
— Dobânzile, îmblânzitorule de cerbi!
— Datoriile, prăsitule-ntre flori!
— Dacă nu ne dai banii, te tăiem bucăți și le-nțepăm în coarnele
cerbilor tăi! strigă mereu, săltându-și burțile, înălțând sulițele tot
mai amenințător asupra ferestrelor.
Norodul, adunat în uliți, privește mâhnit, nedumerit. Unii îl
învinuiesc pe vodă că se lasă batjocorit. Alții zic:
— Mai bine-ar plăti să-și mântuie zilele.
Cei mai mulți strâng pumnii, crâșcând:
— Datoriile și birurile de pe spinarea noastră le…
— Dar cum își îngăduie a fi atât de obraznici?
— Au aflat că vin tătarii, lămurește un oștean, și se tem că vor
prăda tot, iar lor nu le-a mai rămâne nimica.
Ascunsă cu coconii în iatacul ei, doamna Stanca plânge de
teamă și de rușine. Vodă a rugat-o să se adăpostească la o casă
din Gorj ori Râmnicul Vâlcii. Dar n-a primit: „Eu singură în Gorj și
el în Târgșor, cu târfa…”
În clipa aceea intră vodă în iatac, cercând să surâdă:
— Plătește, doamne, și scapă-ne de năpastă!
— Nu, Stanca. N-am luat domnia ca să fiu Ștefan Surdul ori
Alexandru cel Rău.
— Dar ne omoară!
— Rogu-te, nu te speria. Am eu ac de cojocul lor. Ci,
deocamdată, cerc a-i domoli cu vorba.
Și, spre desperarea doamnei, iese în foișor, mândru, falnic, cu
barba în piept, cu priviri scânteietoare. Vântul îi răvă șe ște părul
și-i flutură mantia. Văzându-l voinic și neînfricat, ienicerii
încremenesc cu spurcăciunea ocărilor pe buze. Cu stânga pe
mănunchiul spadei, gata parcă s-o tragă din teacă, întreabă cu
glas potolit, în turcește:
— Care vi-i voia, ieniceri, cămătari și zarafi?
 Răspunsul se îngaimă, șovăielnic:
— Datoriile… Dobânzile… Birurile… Haraciul… Peșcheșul…
— Și pentru asta faceți atâta tărăboi și sfadă? Au mi-i țara
pustie? Au nu v-am dat cărți, în lege, fiecăruia, cu cât sânt dator?
Au nu v-am împărțit dobânda la câștigul hotărât?
— Ne amâi prea mult… Ne-am săturat de așteptare…
— Dacă nu plătești acum, îți luăm domnia și viața.
Vodă încruntă sprânceana; își mușcă buza de jos. Strânge și
mai tare pumnul pe mănunchiul spadei, vâlvorându-și mânia în
inimă, ca să poată: grăi cu stăpânire de sine; doar vântul îi
zburlește o pală de păr:
— Ieniceri dumneavoastră și cinstiți neguțători! De ce zbierați
fără a gândi? De mă omorâți, pierdeți toată datoria și toate
dobânzile. Mai bine ascultați și faceți cum vă spun: merge ți la
moșia domniei-mele de la Măgurele. Sânt acolo averi multe.
Vistiernicii mei vă ajută la socoteli.
— Să trăiești, măria-ta!… se schimbă glasurile în lingu șiri.
Și pornesc.
Mihai-vodă se întoarce în cămara de lucru. Fierbe mânia
răsucită-n el. Își șterge nădușeala de pe față c-o basma de in.
— Dă goană la Măgurele, poruncește lui Cremene; vistiernicii și
vătășeii de acolo să-i întârzie cât mai mult pe cămătari.
Ajunși pe Lipscani și pe Covaci, cămătarii se iau la sfadă între
dânșii. Unii, mai înverșunați, vor să li se plătească acum și aici, la
curte. Alții, mai lacomi și mai creduli, zoresc spre Măgurele. Sfada
durează până la înnoptare.
Ajutorul de la Sigismund-craiul întârzie însă. Preda Buzescu
trimite olaci pe calea Branului, a Oltului, a Buzăului. Și niciun
răspuns.

*
Sub icoane, candela își pâlpâie sâmburele de lumină, sfârâind
ușor și împurpurând pereții în jur.
În crivatul ei înalt, îmbrăcată în cămașă de borangic, cu părul
despletit și resfirat peste albiturile de in, stropite cu apă de liliac,
doamna Stanca își așteaptă soțul. De trei ori a țipe ște și abia la al
doilea cântat al cocoșilor se ivește-n prag. E ostenit foarte și
hotărât să treacă spre iatacul său; dar văzându-și doamna trează,
în așteptare, se-nviorează, parc-ar fi sorbit o băutură miraculoasă.
Și dragostea i-i pătimașă, ca și cum de-un an n-ar mai fi primit
muierească mângâiere.
— Mult mă bucur că plătești datoriile și că nu mai porne ști
război… suspină, printre sărutări, bucuroasă că s-a dăruit cu
frenezia nebună cu care i s-a dăruit ori de câte ori a dorit să aibă
prunci, iar el a primit-o cu dragoste și poftă.
— Hm… În zori, Stanca, în mare taină, pleci, cu coconii, la
cetatea Poienari.
— Cum adică?
— Coconii îi ia Cremene drept copiii lui. Tu îmbraci straie
țărănești, să nu te cunoască nimeni. Nimeni, înțelegi?
Doamna Stanca se rănește la inimă de asemenea vorbe
spinoase și de mânia înfrângerii. Cade la grea zăcare. Totu și, în
zori, pe ploaie, Cremene o scoate din Curtea domnească drept
nevasta lui. Seara, intră în Poienari. Nu doarme toată noaptea…
„Miriște mi-a spus că vodă face totul numai după capul lui…
Poate-l înduplecă mumă-sa.” Și cum se face ziuă, pornește spre
Cozia.
— Maică Teofana, nu vreau război.
— Nici Mihai nu vrea. Ci cum scăpăm de năcazuri? Și ce rost ar
avea viața acestui bărbat de s-ar ghiftui în moleșag și nepăsare?
Prețuiesc mai mult să-l văd vitejește luptând pentru mo șie, decât
să-l roadă moliile mișeliei în închisorile Alepului. În țelegi, Stanca?
— Maică, eu sânt din lutul slab al tuturora, nu din os domnesc
rătăcit pe malul Dunării, în risipă.
— Va birui, se preface maica Teofana a nu înțelege
împunsătura. Și va pune pe frunte cunună de aur!
— Ai simțăminte de leoaică, nu de mumă.
— Și leoaicele-s mume: mume de lei. Dacă nu-l sprijini din
toată inima, înaltă doamnă și noră, nu te-arăți vrednică de locul
unde te-a urcat norocul.
— Nu l-am vrut domn, ci bărbat!
— Ăst bărbat va să-ți aducă faimă în lume și-n veac.
— Nu vreau faimă! Nu-mi pasă de lume…
— De-acu ori vrei, ori nu vrei, o ai. Și-o ai pentru că el,
voievodul, vrea. Iar vrerea lui va sparge și munții.
 Întâiul iureș

În vremea asta de mare zbucium pentru to ți, singur Radu

Calomfirescu bea și petrece în rateș la Drăgășani. Îl înso țe ște
slujitorul Molocea. Nimeni nu știe, nu pricepe ce-i în inima lui.
Adevărat: luptă cu sine, dar lupta asta nu-l mântuie de ispita de a
o vedea pe Sima, singura femeie pe care a iubit-o, din cârdul care
i-a trecut prin brațe. Întâmplarea face ca tocmai acum Stroe
Buzescu să poposească în Drăgășani și să-l afle beat, în sfadă cu
Voica, hangița.
— Ce faci, Radule?
— Cu vin cerc a spăla drojdia amărăciunilor din mine.
— Radule, de ce te depărtezi de frații tăi de cruce?
— Depărtez? Aș… Nici bănui tu, serafim nerod, cât caut să
mă… să mă apropii.
— Pornim răzmerița.
— Mai va până atunci. Am răgaz să mai deșert mii de bardace și
să desmierd sute de hangițe.
— Lasă dezmățul și vezi-ți de oșteni.
— Dar de muierile căpitanilor cine-o să aibă grijă? De ele să nu-
mi fie milă, că rămân singure și nemângâiate?
— Radu Calomfirescu, eu te-am mai cumințit o dată, cu spada:
vrei și-a doua oară?
— A, nu, nu! Dați voi semnalul, iar eu voi fi întâiul. Și mă voi
bate ca un turbat. Ca un drac turbat!

*
A cincea zi, ienicerii și ceilalți cămătari s-au întors de la
Măgurele cumplit de furioși: tot ce găsiseră acolo nu acoperea
nicio miime din datorii. Dar de data asta găsesc Curtea
domnească închisă și bine străjuită. Alcătuiesc o solie, în cap cu
Ibrahim Ciupitul și cu Selim din Odriu, să vorbească măriei-sale.
I-a primit Stroe Buzescu, sosit din țară cu pâlcurile lui de oaste,
ascunse în pădurea Cotrocenilor.
— Rogu-vă, nu vă neliniștiți; vistierul Statache plătește, pe rând,
fiecăruia.
— Să ne dați și datoriile înaintașilor lui Mihai-vodă! De la Ștefan
și Alexandru-vodă rămas-au zece poveri de aur, răcne ște Selim, cu
glasu-i dogit de tingire spartă.
— Noi știm, stăruie Stroe, cu stăpânire de sine la început, dar
se aprinde fără vrere; știm că v-ați luat singuri destule: vite și
grâne, miere și pește, sare și nuci, ceară și seu, bani și robi… De
mai bine de un an, harabalele voastre cară-n convoaie avu ții peste
Dunăre. Ce? vreți să ne luați și sufletul? Ajungă-vă!
— Jupân stolnice, cu noi să nu vorbești așa…
— Bine. Vom grăi mai temeinic; adică… vom plăti. Cu vârf și-
ndesat vom plăti! sfârșește în românește.
A doua solie o primește Mihalcea, cu vorbă mieroasă.
— După cum vedeți, binefăcătorilor, voi sprijinitorii domniei,
măria-sa Mihail-voievod, țină-l Dumnezeu sănătos, arată cea mai
mare bunăvoință. Plătește datoriile. Plătește tot, până-ntr-o para.
Ci vă rog să mai îngăduiți doar câteva zile, până sosesc banii din
hasnalele Târgoviștei.
— Țicalidi spune că n-aveți nimic la Târgoviște.
— Minte, cocoșatul dracului… Vedeți și domniile voastre că țara-
i săracă și, mai ales, sărăcită de multe și nelegiute jafuri, săvâr șite
de răuvoitorii și lotrii acângii. Dar ce-i al domniilor voastre e, cum
se zice la noi, pus de-o parte. Numai vă rog să fiți în țelegători.
Înduplecați de vorbirea și tânguirea banului Mihalcea, creditorii
au mai așteptat trei zile. Și-au sporit însă arnăuții și slujitorii de
pază și au urmărit pe vistierul Statache, cum tot încurca și
descurca scriptele și catastifele și cum ațâța datornicii unii
împotriva altora. Mulți încep scandalul pe uli ți. Dau foc la două
case din Șelari. Ucid trei orășeni, în Pia ța Florilor. Chiar între cei
peste două mii de ieniceri se iscă dihonie și ciocniri: to ți vor să
primească tot, să nu piardă o firfirică nici din capete, nici din
dobânzi. Fac atâta zurbavă și amenință, că nimeni nu mai este
sigur pe viața lui. De aceea măria-sa trimite știre lui Caraiman-
pașa să-i cheme și să-i cumințească. Șiret, pașa îi lasă să fiarbă-n
oală seacă:
— Nu-i treaba mea! Să vină cadiul din Giurgiu să-i potolească.
Și, mai bine, să-i împace vodă, plătindu-le datoriile.
Dar cadiul e bolnav și-l trimite pe Ali Gian-hogea. Om drept și
bun, înțelege că datornicii au întrecut orice măsură și, spre
uimirea tuturor, ține partea voievodului!
— Împart dreptatea după porunca profetului.
De altfel Preda Buzescu stă tot pe lângă dânsul, îl cinste ște cu
vorbe alese și îngrijește să nu-i lipsească nimica la gazdă: pilaf de
pește și piroște bine împănate cu piper, cimbru, anason și chiar
vin. Și cum mult îi plac lui Ali Gian-hogea coțcăriile, îl aduc și pe
Teleleu să-l desfete și să-l facă a se crede între prieteni. De altfel și
bucureștenii, bucuroși că-i scapă de ieniceri și de batjocura
datornicilor, îl îndrăgesc și-i fac daruri, după puterile lor. Astfel s-
a mai lungit, cu o săptămână, cercetarea cărților de datorii și de
dobânzi. Dar, în ăstimp, în țară ienicerii săvârșeau mi șelii tot mai
mari: jefuiau, băteau la butuc și chiar spânzurau pe neplatnici.
Mulți îl învinuiau pe vodă:
— Părea om dârz. Am crezut în el. Ne-am armat, și acu, când la
o adică, stăm cu mâinile-n sân? Nu-i el cel care a fost ban al
Craiovei? Cel care a prăbușit călăul? Nu prețuiește nici cât ceapa
ciorii, ăst Mihai despre care ziceam că sare pe șapte cai…
Dumitru-vornicul, Andronic-paharnicul și chiar Dan-vistierul,
încredințat că Mihai-vodă s-a hotărât să plătească tributul și
creditorii, se înfurie, uitând ce spuseseră cu două săptămâni mai
înainte:
— Sărăcește țara. Îi vinde și cenușa din vatră.
Și când întâlnesc câte un om de jos, întreabă:
— Unde-s Buzeștii cei viteji? V-au amăgit cu răzvrătirea și, iată,
v-au lăsat la cheremul ienicerilor… Și-or să năvălească și acângiii,
acuș. O să vedeți voi. O să vă-ntindă pielea pe băț… Cine-l mai
vede pe Tudor Maldăr ori pe Vlad cu „bardișele” lor? O-mpânziră
ca iepuroii și s-ascunseră în cule bine bolovănite, să nu-i supere
turcii.
— Ei, Teodosie Rudeanu, mai spui că Buzeștii sânt din plămadă
bună, crescuți sub altă zodie?

*
Două ștafete aduc două vești, deodată. Ștafeta Velicăi-doamna
vestește că Aron-vodă a pornit războiul, iar ștafeta lui Ștefan Iosica
adeverește că Mihai Horváth și Ștefan Becheș trec munții cu cinci
mii de lefegii. Cel dintâi este croat de neam și de ține pârcălăbia
Făgărașului. Bun oștean, vorbește curat românește; Becheș este
chiar român. Radu Buzescu însă e foarte supărat: Sigismund
Báthory și Iosica au făgăduit zece mii, cu Albert Király în frunte.
În neliniștea plutindă în văzduh, Țicalidi se-nfurie, ca un tigru,
că nu poate zăpsi nimica:
— Măscărițe, se năpustește asupra lui Teleleu, de țe nu-mi mai
afli niți o știre?
— Au nu vezi? Toți se zvârcolesc ca-n cazanul satanei.
— De țe?
 — Se gătesc de război.
— Sânt nebuni?
— Da, sânt: fac război ulcelelor cu Drăgășani, cu Valea Mare,
cu Pietroasele. Nu-l vezi pe Calomfirescu?
Cu știrea asta-n gușă și-n căpușe, Țicalidi nu se poate înfă ți șa
lui Caraiman-pașa. L-ar sudui: „Afară, stârpitură ghiaură! Am
destule slugi printre valahi: nu-i niciunul mai breaz?”
Dan-vistierul se miră către Radu Buzescu:
— Nu cumva îl sfătuiți pe vodă să amine… pornirea?
— Nu. Iarna războiul e mai prielnic celor puțini împotriva celor
mulți, lămurește comisul Radu.
În estimp, în mare taină, cetele se adunau la Slatina, la
Târgoviște, la Gherghița. Bănățenii vesteau că tătarii se apropiau
de țară, cu gând să se așeze la iernat în jurul Bucure știului, ca în
primăvară să fie mai aproape de drumul armiei otomane, rânduită
a mărșălui iar tot spre Viena.
Dar iată că zloata din munți îl oprește pe Mihai Horváth la Bran.
Trimite doi soli să-i fitirisească pe măria-sa de Sfântul Mihail și
să-l înștiințeze că trebuie să mai aștepte.
— Cum? se-nfurie voievodul. Niște oșteni pregătiți să-nfrunte
moartea de iatagan ori de tun, se sperie de-o zloată?
Unul din soli, Gheorghe Raț, zâmbește:
— Ai dreptate, măria-ta, dar noi sântem soli și…
— Nu vrei să intri în slujba mea, căpitane Raț?
— Bucuros. Dar întreb: de ce te-ai răsculat?
— Gheorghe Raț, nu mă răscol de bine, ci de amar. Patru
râvnitori adulmecă pe la Dunăre și-mi pândesc tronul: Radu
Mihnea, preaînvățatul fecior al lui Mihnea turcitul, Ștefan, poreclit
Surdul, Bogdan, feciorul lui Iancu Sasul și Alexandru-vodă, cu
nume de ocară „cel rău”. Iar înlăuntru, jaful ienicerilor. Totu și nu
încep bătaia numai pentru mine, ci ca să scutur jugul otoman și
să fac din astă țară săracă a mea scut întregii lumi cre știne.
Încălzit de vorbirea voievodului, Raț se înclină și galopează până
la Bran. Aici însă alt bucluc: Sigismund-craiul a tras înapoi trei
mii de oșteni și-a lăsat numai două.
— Generalul Moise Secuiul a fost înfrânt și rănit la asediul
cetății Lugoj și a cerut noi ajutoare, lămurește Horváth.
— Câți sântem trebuie să coborâm, în mare taină, și cât mai
repede, la București.
 *
De fapt, fără o poruncă anume, în țară lupta începuse. Turcii
saigii au furat două cârduri din oile lui Iosif Boer care coborau de
la munte spre lunca Dunării. Iar popa Farcaș și Andrei Boer, cu
cetele lor, s-au aținut la vaduri, s-au bătut strașnic cu tâlharii, au
ucis cincisprezece dintre dânșii și-au luat oile înapoi. De sufletul
celor morți, ciobanii au jertfit cinci berbeci și au ospătat cu ceta șii
celor doi căpitani.
Țăranii de pe Vedea au prins un ienicer iscoadă spre luncile
Slatinei, unde se adăpostesc pâlcuri de oaste, și l-au ucis pe loc. O
caravană de neguțători turci, umblători pe drumul Brăilei, fost-a
oprită în preajma Buzăului și cercetată. Căpitanul Vlad a
descoperit în trei căruțe copii furați din satul Chiojd. A dat lotrii pe
seama țăranilor: aceștia i-au legat de copaci, pe marginea
drumului, iar trecătorii i-au scuipat și i-au ucis cu pietre.
Țăranii din Radomirești au snopit în bătaie un pâlc de treizeci și
patru de ieniceri, în frunte cu Omir-aga, prieten cu Caraiman-
pașa. Iar cei din Vadul Sec, pe slujitorii pașei din Nicopole, în loc
de goștină, i-au poftit cu ciomege pârlite. Dar, peste trei zile, o
ceată mare de ieniceri s-a năpustit asupra satului, i-au dat foc,
multe vieți curmând.
Și pe Țicalidi l-au cotrobăit prin carâtă oamenii lui Vlad din
Butoieni, să vadă de nu duce vreun turc, din cei fugări ți din satul
Călugăreni, pentru că-și bătuseră joc de femeia unui țăran. S-a
supărat foarte neguțătorul, că oștenii au luat tot ce-au găsit de
preț asupra lui. S-a plâns ocârmuirii pentru obrăznicia cea fără
seamăn a prostimei. Ci căpitanul Dragoș Mârza i-a mormăit
printre dinți:
— Zi bogdaproste c-ai scăpat teafăr, jupâne.
— Țe fel de țară-i asta? Sânt prietenul banului Iani și al lui
vodă. L-am împrumutat cu bani… Mă plâng lui Caraiman-pa șa!
— Umblă sănătos, până te-o otânji careva, ca să scape țara de
tine, lipitoare schiloadă.
Ienicerii strângători de dări n-au putut pătrunde în Cepturoaia.
Străji tari și bine armate au stat în jurul satului, au prins câ țiva, i-
au bătut zdravăn și i-au muiat cu capul în Olteț, să le mai stingă
arșița de bani.
Asemenea înfruntări fost-au și altădată: răzbunări și ciocniri
întâmplătoare, ci acuma se săvârșeau după o tainică orânduire.
Speriați de atare răbufniri, creditorii și ienicerii grăbeau spre
București: să-și primească datoriile și să plece, că nu-i a bună;
ghiaurul nu mai ține țara în mână.
— Deci oamenii noștri au înțeles porunca și lucrează bine, se
bucura Preda Buzescu, deșertând traista cu vești din țară.

*
Spre seară, se adunau mulți mușterii în dugheana cu dulciuri a
lui Manea Hagidur. Aduceau, ca de obicei, felurite ve ști din
împărăție. Araxi și călugărul Mina le culegeau, le cerneau, le
pritoceau și ce credeau folositor, trimeteau la București. Un agă,
mare iubitor de baclavale, îl sfătuiește pe jupân Manea să se
aprovizioneze cu marfă:
— Vezi că padișahul pregătește nou război împotriva Europei.
— Da? se miră Mina. Tot Sinan-pașa e-n frunte?
— Tot. Iar dacă nici acum nu cucerește Viena, apoi niciodată și
nimeni n-o mai cucerește.
Cadâna Cătălina, cu două roabe, aduce șase tăvi cu baclavale:
— Le-a făcut mărita sultană cu mâinile ei. Ai grijă să le coci
bine… Și cu ochiul face semn spre o anume baclava: De nu le coci
bine, unde-ți stau picioarele-ți va sta capul.
Manea clipește din ochi, semn c-a înțeles și se pleacă într-o
temenea adâncă, sorbind miroznă de aluat dospit, de vanilie și
miere din floare de tei, aburândă deasupra tăvilor:
— Îngăduie, frumoasă Cătălina, să pun măiestrita lucrare a
mâinilor măritei sultane sus pe cuptor, la molcomă căldură, să
mai dospească oleacă, până potrivesc focul.
— Fă cum știi! țâfnește Cătălina, să pară cât mai aspră.
La un sfert de ceas după plecarea cadânei, Manea Hagigadur,
frământat de-un fel de bucurie amestecată cu îngrijorare, î și
cheamă fiica și-i vorbește tot românește:
— Araxi, pleci la jupân Stroe Buzescu. Peste două ceasuri, când
baclavalele-or fi coapte.
— Cu… baclavale calde?
— Și cu un pitac. Le dai numai lui. Să le mănânce numai cu
vodă. Ai înțeles? Fii cu mare luare aminte.
— Da, tată.

*
Îmbăiată după moda turcească, unsă pe tot trupul cu belșug de
mirodenii, îmbrăcată cu rochie și șal de mătasă, Maria a ștepta
așezată pe un taburet acoperit cu blană de jder. Trei roabe o
sfătuiesc să înțeleagă că din mâna lui Caraiman nimeni nu află
scăpare: nici bărbat, nici muiere. După ce se satură de-o roabă o
dă pe sama gâdelui.
— Dar poate tu, Miriam, să ai noroc. Unul ca dânsul, dacă se-
ndrăgostește de-o muiere, ajunge robul ei.
— Uite ce frumoasă ești! îi pune una din roabe oglinda în fa ță.
Când te-o vedea stăpânul, turbă. Hai!
Și-o duc în fața lui Caraiman-pașa. Văzând-o, înaltă, cu zulufi la
tâmple, cu cercei scumpi în ureche, cu părul prelins pe sâni, râde
hurducat și-și linge buzele.
— Hurie, nurlie cu pielea albă ca mărgăritarul, fierbinte ca
soarele Arabiei… murmură versete ca din Cântarea cântărilor; o
înșfacă în brațele-i de uriaș și, frângând-o de mijloc, îi caută
buzele, flămând ca un lup la vreme de viscol.
Dar Măria se răsucește, zvârlugă, și scapă din cătușa brațelor.
Își sfâșie șalul. I-a sărit imineul din piciorul stâng. A țâ țat ca un
tigru în fața gazelei, pașa se răpede după dânsa, ci, în clipa acea,
bătăi tari detună ușa:
— Mărite pașă, sosit-a grabnic arz împărătesc!
Drăcuind, Caraiman își strunește pornirile și iese să primească
însuși, după datină, arzul din mâna ștafetei.

*
Alergând, cu calul în spume, între Târgu Jiu, Craiova și Curtea
de Argeș, Preda Buzescu rânduiește semnele răzvrătirii.
Căpitanilor le șoptește doar trei cuvinte:
— Joi, 13 noiembrie.
La fel face Stroe Buzescu, între Târgoviște, Buzău și Brăila, iar
Tudor Maldăr la miazăzi de București.
Și, o săptămână, peste țară se așeză liniștea. O liniște grea, de
furtună prevestitoare. Oamenii au însă privirile mai aprinse,
nările mai largi, pumnii mai încleștați, pasul mai hotărât.
În București, voievodul s-a tras în cetățuia din jurul bisericii
Sfântul Nicolae, pe dâmbul de dincolo de Dâmbovița. Cei doi cerbi,
de curând trimiși de Velica, dorm pe treptele pridvorului, ca două
statui. Străjerii îi ocolesc. Când intră cineva străin, se ridică în
picioare și-l urmăresc cu ochi mari, blânzi, frumo și.
Radu Buzescu și banul Mihalcea răspândesc printre creditori
vestea că vodă a hotărât sorocul plății datoriilor în ziua de joi, 13
noiembrie.
Ienicerii, neguțătorii turci, greci, ovrei, armeni și chiar bătăio șii
Ibrahim Ciupitul și Selim din Odriu se plimbă acum lini ști ți pe
ulițe, joacă ghiulbahar ori stau la palavre în ceaihanuri. A șteaptă
încrezători. Doar uneori se miră de mu țenia valahilor, de
scânteierile de ură din ochii lor, de ghionții furi ș lepăda ți în
coastele lor, și se întreabă:
— Are oare ghiaurul banii toți?
— Are, încredințează Selim cu glasu-i sugușat. Mi-a spus și
Țicalidi: de două săptămâni adună din țară lucruri scumpe și aur
din haznale și mănăstiri.
— Dar dacă ne trage-n cursă? întreabă Moise Celebi, cămătar
evreu.
— Cum o să-ndrăznească ghiaurul a se împricina cu înalta
Stăpânire, când Kurt-aga vine încoace cu mulți spahii, iar hanul
tătar e la Vidin? Numai dacă-i nebun.
— Și de unde știi că nu-i nebun? întreabă Moise Celebi,
strângându-și anteriul la piept. De unde știi că la el, la voievod,
asta se cheamă nebunie și nu revoltă?
Șase cămătari greci și patru ieniceri, mai neîncrezători, merg să
se plângă iar lui Caraiman-pașa. Află, însă, cu surprindere, c-a
plecat, în miez de noapte, poruncind: „Încărcați tot ce am aici și
trimiteți, chiar în noaptea asta, la Rusciuc!” Plecarea napristană a
pașei sperie iar cămătarii.
— Semn rău… Zic să ne luăm tălpășița și să ne așezăm și noi în
Giurgiu, propune Selim.
— Acum când până la 13 mai sânt două zile? se îndârjește
Ibrahim Ciupitul. De altfel mâine vine emirul, marele judecător al
armiei. Ghiaurii îl găzduiesc în casa vistierului Dan, cea mai bună
din oraș, o adevărată cetățuie.
— Asta înseamnă că se pregătește să stea aici îndelungă vreme,
se mai liniștește Selim din Odriu.
— Și mai adaug: dacă ghiaurul ar avea vreun gând năstrușnic,
s-ar fi tras spre Târgoviște, spre munți.
Preda Buzescu răspândea știrea că sultanul l-a chemat pe
Caraiman-pașa să-l facă vizir și să-l trimită în Grecia, cu războiul.
Așteptând, în aceste zile de noiembrie ploios, cămătarii se
ceartă mai mult pentru ce pierd la ghiulbahar, decât pe ce au de
încasat de la visterie. Când cămătarul ovrei spune că se teme
totuși de-o răzmeriță, Ciupitul zeflemisește:
 — Ha-ha-ha! Când s-atu mai răsculat acești nemernici, ca să se
răscoale și acum?
Molipsiți, și cămătarii și ienicerii, unii slabi ca țârii, al ții burto și,
unii falnici și trufași, alții fricoși și îngrijora ți, se pornesc pe râs. Și
râd hurducat ori hârâit, parc-ar grohăi, ar necheza ori ar
scheuna.

*
După două zile și două nopți de drum, pe ploaie și zloată, Araxi
își pâlpâia genele lungi în fața lui Stroe Buzescu, în pridvorul casei
voievodale.
— Odată cu aceste scrisori de neguțătorie, cu știrile despre
pregătirile de război ale împărăției, culese de Mina zugravul, tata
îți trimite și aceste zece baclavale, să le mănânci împreună cu
frații-domniei tale și cu măria-sa.
— Mulțămesc, Araxi. Frații sânt aici. Radule! Preda! strigă spre
latura casei, poftiți în odaia mea. Ne-a trimes Manea Hagigadur
baclavale, să ne mai îndulcim zilele… Să vină și căpitanul Oră ș.
— Și pe mine nu vreți să mă-ndulciți? întreabă Mihai-vodă,
ivindu-se în pridvor, îmbrăcat în contăș de șiac moale, ro șu, cu
brandenburguri negre.
— Te poftim, măria-ta.
Araxi pune genunchiul drept pe lespezi și sărută mâna
voievodului.
— Ești frumoasă, armencuțo, cu căciulița asta de castor, dar și
mai frumoasă când ți se revarsă părul vălurit și lucios ca
abanosul, îi scoate măria-sa căciulița și-i mângâie cre ștetul. Uite-l
și pe Mihalcea. Trage pastramagiul la baclavale.
— Un buchețel de fetișcană, pe-o vreme ca asta, tocmai de la
Țarigrad? Scumpe baclavale dulci, Araxi.
— Foarte! surâde Araxi fericită și numără-n gând să știe dacă a
rămas o baclava și pentru acel căpitan Orăș.
Din cufărul adus de-un slujitor, Araxi scoate o cutie de aramă
spoită și-o întinde:
— Poftim, boier Stroe; împarte. Le-a trimis tata, de ziua măriei-
sale. Dar mărunt, însă din toată inima.
— Araxi, dezbracă dulmanul și spală-te colo-n lighean, o
poftește Radu Buzescu. Orăș, ajut-o.
— Bucuros!
Cât s-a spălat, armencuța a râs și a povestit întâmplări de pe
drum și din Țarigrad.
— Sinan-pașa zice că, la Sfântul Gheorghe, porne ște iar asupra
Vienei. Și va să-l ia și pe măria-sa cu oastea.
— Da?!… surâde vodă. Bine că-i așa.
— Și nu mâncăm baclavalele? întreabă Mihalcea.
— Chiar acum! Anița, șapte talere și lingurițe.
— Măria-sa primește două baclavale.
— Mulțumesc, dar gustă și tu, să ne încredințăm că n-ai pus
bobiță de mătrăgună, o țintește căpitanul Petru Orăș.
— Nu glumi cu otrava, căpitane Orăș, râde Araxi. Și, cu perlele
dinților albi și frumoși mușcă din baclavaua bine zăcută-n miere.
Dar dinții i se opresc în ceva tare. Se crispează. A doua
mușcătură, tot tare: în baclava, un diamant cât un ou de puicu ță.
Cu degetele tremurânde Araxi îl curăță de miere. Sclipirea îi fură
vederile.
Cel dintâi Mihalcea clipește nedumerit, uimit:
— Diamantul Basarabilor!
— Cum?… Adevărat?
— Da… Cătălina l-a pus. Dar baclavaua asta se cuvenea să fie
a măriei-sale, se mâhnește armeanca.
— Araxi, ești îngerul bunei vestiri!… se bucură nespus Stroe,
spălând giuvaericaua în lighean și întinzând-o: Măria-ta, iată
talismanul puterii și al biruinței!
— Ne răzvrătim, deci, și pornim într-un ceas bun. Gheorghe Ra ț
l-a înduplecat pe Horváth să vină cu lefegiii pe care-i are. Mâine
sânt aici.
Araxi pleacă a treia zi, 11 noiembrie; duce o sută de putini de
miere, trei sute de săculeți cu miez de nucă și cinci harabale de
floarea făinei. Petru Orăș o călăuzește până la Gabrovo, și-n
galopul cel mai mare se-ntoarce la București. Cu toate c-ar fi vrut
s-o însoțească până la Țarigrad și chiar să rămână acolo.

*
De sub geana zării înnegurate, zorile mijeau încet, tulburi. Prin
ceață, Ali Gian-hogea se întorcea la conac, ostenit dar bucuros, că
izbutise să facă oarecare rânduială și dreptate în împăr țeala
datoriilor. Și, după atâtea catastife și atâtea cifre, îl înfiora o
plăcere nespusă gândind că se va lăsa pe sofa, între perne moi și
va dormi până la prânzul cel mare. Porunci slujitorului care-i
dezbrăca dulama lungă până-n pământ, cu guler și blană de
veveriță:
— Când mă scol, pilaful și piroștile să fie calde.
În clipa aceea, un român, paznic al conacului din Giurgiu, dă
buzna:
— Ali Gian-hogea, drept mulțămită pentru pâinea și sarea cu
care m-ai omenit aproape zece ani, vreau să-ți spun cuvânt trimis
de Stroe stolnicul Buzescu.
— La prânz, când m-oi scula!
— Ali Gian-hogea, pleacă te rog de-aici, chiar acum. Nu te opri
nici la Giurgiu. Silește să treci la Rusciuc, înainte de amiază.
Altminteri te paște moartea.
— Ieși afară, cobe!
Speriat, omul nu mai stăruie; din ușă strigă, totu și:
— Jupân Stroe din omenie ți-a trimes astă povață.
Furios, hogea suie pe sofa și se așază cu picioarele subpuse.
Dar pernele i se par tari, reci și umede. Gândurile încep să-l
muncească:… „Ce-o fi vrând ghiaurul? Stroe-stolnicul îmi trimite
ăst cuvânt? De ce nu Preda frate-su care…” Îi piere somnul. Îl
furnică o spaimă ciudată. Se îmbracă… „Pe uliță parcă-i mai
multă lume ca de obicei, la acest ceas. Se petrece în adevăr ceva
sau am năluciri? Sluga aceea ghiaură, un vrăjitor… Ar trebui să-i
spun emirului, dar o să râdă cu hohote:
— «Tu, fricosule, te numești slujitorul Profetului?! Cine se poate
atinge de tine?»”
Dar cu cât se-nvârte pe uliți, cu atât spaima i se răsucește-n
inimă. „Ghiaurul, om de credință: zece ani nu m-a min țit
niciodată.”
— Puneți caii la carâtă, zice cu mare tulburare-n glas.
Urcă și pornește numai cu vizitiul spre Giurgiu. Gone ște ca
mânat de duhuri rele. Trage de-a dreptul la cadiu.
— Singur, fără niciun slujitor?
— Am venit după niște straie, minte hogea zăpăcit de întrebarea
cadiului. Dar, nu știu de ce, mă chinuie rele presim țiri.
— Da? rânjește cadiul. Ia-ți o cadână circaziană, că ți s-o fi acrit
de valahe…

*
Cu toate că-i foarte ocupată, Sima stolniceasa nu mai rabdă
singurătatea. Urcă în trăsura cu coviltir și pornește, în grabă, spre
București… „Acolo se fierbe piatra scumpă a slobozeniei noastre,
iar Stroe al meu e-n fruntea pornirii întru răzvrătire. Păcat să
dorm în puf, când el viața-și primejduiește…”

*
Ca să-și mai alunge urâtul așteptării, Ibrahim Ciupitul tocme ște
trei gealați care, îndată ce se-nserează, o răpesc pe Ilinca din fa ța
casei logofătului Miriște. O închide într-o șură, cu alte șase femei
furate. Vrea să-și facă un harem numai din românce. Miri ște-
vornicul se-nnegrește de durere și mânie:
— Îl bănui pe emir; a văzut-o și-a plăcut-o.
Asemenea nenorocire-l înverșunează împotriva osmanlâilor mai
mult deci! stăruințele Buzeștilor.

*
Joi, 13 noiembrie. Zi pâcloasă și rece. Dis-de-diminea ță Mihai-
vodă iese-n pridvor îmbrăcat ca de luptă: platoșă, mănu și, pinteni
de fier, spadă la șold. E obosit, dar luminos la față și hotărât.
Poruncește, în șoaptă apăsată, celor de față:
— Boieri și căpitani, vestiți toți creditorii și strângătorii de biruri,
ori de ce nație ar fi și oricât le-am datora, să se adune la curtea
domnească. Poftiți-i cu toată ceremonia și cu tot dichisul. Plătesc
tot. Tot!
În trei ceasuri, curtea domnească s-a umplut de lume: pestri ță,
bucuroasă, trufașă și gălăgioasă.
— Caraiman-pașa a fugit ca o javră fricoasă, râde ienicerul Ben
Amru.
— Aveai datoria să ne aperi în caz de primejdie, mărite pa șă, îl
dojenește, în lipsă, Moise Celebi. Acum cine ne apără dacă,
totuși…
— Emirul! asigură Ben Amru. Are aici peste două mii de spahii.
Iar în șoaptă: are poruncă să-l mazâlească după ce… Că niciun
domn nu ne-a făcut atâtea necazuri ca ăsta.
— O să-l jupuim de viu, o să-i umplem pielea cu paie și-o să-l
aruncăm în Dunăre.
— O să plutească până s-o întâlni în Bosfor cu stârvul lui frate-
su, Petru Cercel, chihotește ascuțit Selim din Odriu. Mult mă mir,
cum și-a pus banul Iani obrazul pentru dânsul?!
— Cine-și închipuia că un negustor de vite oarecare poate fi așa
de îndrăcit?
— Nu m-am putut uita niciodată drept în ochii lui, își aminte ște
Ibrahim Ciupitul.
— Și eu mă tem de căutătura lui: ochii îmi par două arcuri, iar
privirile săgeți negre, țintite drept în inima mea. Nu prive ște, ci
înțeapă, se vâră iar în vorbă Moise Celebi, netezind gulerul cam
jigărit al caftanului. Dar, iar mă-ntorc și zic: cu ce drept îi jăcuim
țara? Pentru că i-am dat niște pungi cu aur, pe care nici nu le-a
folosit el, ci altora mai mari le-a dat?
— Cât te plătește, ovreiule, de-l aperi?
— Așa le fac eu pe toate: gratis, Selime.
— Dar Buzeștii? Nici ei nu te-au mituit? Alah, ai milă de noi…
Stroe-stolnicul ne-a făcut lupi flămânzi și ne-a sictirit. Și cum se
mai ruga de mine, pe malul Bosforului, să-i împrumut o mie de
dinari. L-am ținut în fața casei trei ceasuri.
Țicalidi, stăpân pe o sută de hârtii cu datorii ale domnului,
urmărește să cumpere o moșie mare și să închirieze vămile dinspre
Transilvania. De aceea, fățiș, nu cârtește împotriva lui Mihai-vodă:
se ține deoparte, precaut.
Trecând prin marea mulțime de cămătari, otomani, greci, ovrei,
armeni, fiecare vorbind turcește, grecește, ovreiește, armene ște și
chiar românește, Preda Buzescu observa că mai toți se
îmbrăcaseră de sărbătoare, cu blănuri scumpe de la țara
Moscovei, cu mătăsuri, cu inele groase de aur și alte podoabe,
vrând să arate bogăție și deci putere. Între dân șii se iscă târguieli,
păcăleli, glume, veselie. Preda le sporește, povestind, cu haz,
isprăvi de-ale lui Stroe sau Calomfirescu. Se amestecă printre
dânșii și logofătul Teodosie, banul Mihalcea și Radu Buzescu;
dezbat de-ale teologiei musulmane, ori caină suferințele
sultanului, pălit de-o boală grea. Vistierul Statache și ciracii lui
adună cărțile de datorii și le trec în catastife, crestându-le cu mare
băgare de seamă.
— Măria-sa însuși vrea să fie față la plata fiecărui datornic și
mulțumiri să-i aducă, încredințează Radu Buzescu.
— Așa se cuvine! Fără noi n-ajungea domn.
— Dacă-i așa, ne plecăm frunțile în pulbere, laudă îi aducem și
ne rugăm cerului să-i dea viață lungă și domnie glorioasă, se
temenește Moise Celebi. Că eu, drept să spun, până n-oi vedea
bănuții ici în palmă, nu vă fie cu supărare, tot nu cred.
— Eu de douăzeci de ani împrumut domnii români, se făle ște
Iani Stavrache, și am scos și ultima firfirică, totdeauna.
— Și măria-sa, stapânul meu, se amestecă în vorbă măscăriciul
Teleleu, plătește cinstit; mai cinstit ca oricare.
— Ce neghiobie! ocărăște Moise Celebi. Ce? noi i-am
împrumutat cinste? Noi, bani!
— Dacă-mi dați doi florini, vă spun o neghiobie și mai grozavă.
— Spune întâi, se târguie Selim.
— Glumele sânt zărăfia mea. Din asta trăiesc. Așa că… florinii!
— Du-te la dracu!
— Nu-ți ieși din cuc, lacom poftitor de aur, că intri furios în
împărăția cerurilor și te popresc dracii la vama a cincea, unde
tagma asta fierbe în veninul răutății. Și nu mai ajungi la vama a
zecea, a iubitorilor de arginți, să te scalzi în smoală topită, între ai
domniei-tale concurenți și frați.
— Mai e mult pân-oi vedea eu fața lui Alah!
— Nu, Ciupitule; nici nu se culcă soarele în patul moale al
nopții și domnia-ta ai și început muncile în gheena.
— Ce vrei să spui, nebunule?
— Nebunii pentru nărozi și nerozii pentru nebuni.
Țicalidi face aspru semn să tacă.
— Ce-i, stăpâne, te temi să nu-ți pierzi cocoașa?… Vezi cerul,
Ben Amru? întreabă măscăriciul. E pâclos, urât, ploios: mai mult
ninge decât plouă. Dar, Doamne, ce-o să trăsnească, ce-o să
fulgere acuș…
— Măscărice, tu știi ceva?!
— Ghicesc! O sută de florini dacă vreți să vă spun, cu un ceas
mai de vreme, unde o să vă zacă hoiturile.
— Ce tot trăncănești, stârpitură?
— Vă pot ghici dacă o să pieriți de sabie, de suliță, de tun, de
foc ori de ștreang.
— Ține un florin și taci, pomanagiu palavragiu!
— Dă-l încoace! Dar, oare, viața voastră numai atât prețuie ște?
— Mai na unul de la mine și taci odată!
— Decât m-ați plăti prost ca să tac, mai bine m-a ți plăti gras, ca
să vorbesc. Uite, ce mulți oșteni vin…
— Ce vor?
— Cum? Nu știi? Suta de florini, ici, în palmă, râde Teleleu și se
dă tumba peste cap, stârnind mirare, nu veselie.
— Spune, ce vor oștenii?
— Nu știu. Și-apoi, chiar de-aș spune că știu, cum o să crede ți
un nebun? Așa că… întindeți beregatele!
Face un salt, doboară doi ieniceri, râde nebunește, sinistru și se
pierde prin mulțime, spre intrarea cea de taină a cur ții domne ști.
Furați de poznele măscăriciului, cămătarii nu bagă de seamă că
boierii români dispăruseră. Numai Țicalidi și Moise Celebi s-au
strecurat în uliță, spre Lipscani:
— Grecule, la moarte, spun drept, nu mă-nghesui. Mă găse ște
ea și singură, hâtra dracului.
Străjerii închid porțile într-o clipire. Între cămătari se iscă
hreamăt și nedumerire:
— De ce?… De ce le-nchideți?
Și mulți năvălesc spre ieșire. Strigă, furioși:
— Ne-a tras în cursă, ghiaurul!
Dar în același timp în cerdac se ivesc Mihalcea, Statache și trei
slujitori, cu condicile datoriilor, vrafuri, pe bra țe.
— Prieteni! strigă Mihalcea. Vă rog să priviți…
— Vezi, ne plătesc… răsuflă cei mai mulți, ușurați, întorcând
fața spre cerdac și uitând de străjeri și de porți.
— Vedeți? întreabă Mihalcea. Acestea sânt condicile datoriilor.
În ele se află înrăbojat totul, până într-o para. Privi ți-le că, după
câteva minute, ele nu vor mai fi.
În cerdac apar și doi slujitori cu o tipsie mare cu jăratec,
fumegând ușor și strălucind roșu.
— Jupânilor, ca să nu mai fie vorbă, urmează Mihalcea, cu un
gâlgâit viclean în glas, măria-sa a poruncit să ard toate aceste
condici, catastife, cărți, zapise. Să prefac în scrum povara care, de
zeci de ani, apasă țara.
Și aruncă un vraf de hârtii pe tipsia cu jăratec.
— Cum?… Ce spune?… Vorbește grecește!… Turcește!…
Italienește…
— Am zis: ca să nu mai fie vrajbă, uite, le ard! repetă Mihalcea
cu un fel de ucigașă nepăsare și aruncă alt vraf de hârtii pe tipsia
cu jar.
În mulțimea cămătarilor, o clipă de uluire.
Suluri groase de fum sur se vârtejesc și repede izbucnesc flăcări
mari, roșietice, prefăcând hârtiile într-un soi de aripi ro șii, jucău șe
până se schimbă în scrum negru și cad jos.
— Dreptul nostru!… Avutul nostru!… Tâlharilor!… Ticăloșilor!
strigă, pe rând și-n cor, cămătarii. Amenință. Batjocoresc. Sar în
sus, ca popândăii. Scot hangerele și iataganele. Urlă. Își dau cu
pumnii în cap. Cad la pământ. Mulți se reped spre cerdac, cu
mâinile întinse. Dar slujitorii, răsări ți ca din pământ, le pun
sulițele-n piept. Cu cât focul arde mai tare, ca un rug al ispă șirii,
cu atât cămătarii huhură mai asurzitor, mai deznădăjduit. Unora
li se bulbucă ochii. Altora le piere glasul de mânie. Unii izbesc cu
pumnii în ziduri. Câțiva îl iau la bătaie pe Ibrahim Ciupitul. Ben
Amru împlântă hangerul în Selim din Odriu.
— Ne vom plânge la înalta Poartă!
— La înalta poartă a iadului, răcnește măscăriciul cu glas
ascuțit ca de muiere și se cocoață pe un stâlp, să vadă mai bine tot
acest iarmaroc de lăcomie, nerușinare și crimă.
— Vine Sinan-pașa, vărul meu! ridică Ben Amru iataganul plin
de sânge. Vă taie capetele la toți! La toți!
— Ghiauri spurcați! Pungași!
În clipa asta, în foișorul de sus apare Stroe Buzescu, însoțit de
Tudor Maldăr și de State Boldur. Privește vânzoleala din curte și
mulțimea adunată dincolo de ziduri, pe uliți, la ferestre, în
balcoane; face semn cu mâna, cerând ascultare și grăiește tare,
răspicat, să se audă cât mai departe:
— Oșteni și tu norod românesc! Mihail-voievod vă cheamă la
luptă împotriva păgânilor. Vă cere să-l ajuta ți cu toată puterea, cu
viața voastră să doboare potrivnicul și să facă țara slobodă,
precum a fost!
Câteva momente stăpânește liniștea. Cămătarii care nu știu
românește întreabă, în șoaptă:
— Ce-a spus?… Ce zice?… Ce vrea?
De dincolo de ziduri, de pe uliți izbucnesc strigăte și urale. Un
glas de corn, câteva surle sporesc larma și, de pretutindeni, cete
de oșteni tăbărăsc asupra cămătarilor: taie, sugrumă, izbesc de
pământ. Urletele și zbaterile devin înspăimântătoare. Pe ziduri, pe
scări, urcă orășeni să privească. Pe chipurile mirate, înfloresc
bucurii crude, sălbatece.
— Așa… La splină… De pământ!… La moacă!… La boașe. Că nu
le mai ajunge aurul…
În mai puțin de jumătate de ceas, în strigătele a țâ țătoare ale
mulțimii întărâtate din jur, toate hoiturile sânt aruncate în
Dâmbovița. În cuprinsul curții domnești rămân doar, ici-colo,
flenduri de felurite veșminte și pete de sânge, aburind alene pe
pământul rece.
Dintr-o dată, la toate bisericile din oraș izbucnesc clopotele.
Mihai-vodă iese în foișorul de sus, îmbrăcat de război. Spada și
platoșa îi strălucesc ca soarele. Mulțimea de dincolo de ziduri
strigă aprigă, învrăjbită:
— Să trăiești, măria-ta! Să-i spulberi pe toți! Pe rudă, pe
sămânță!
Voievodul face semn să se deschidă porțile. Mulțimea intră,
alergând și chiuind de bucurie. Unii urcă treptele foi șorului și
îngenunche. Alții lipesc frunțile de zidul paraclisului și se roagă.
Unii binecuvântează, cu semnul crucii, spre voievod. Alții ridică
săbii și suliți, în clipa în care, cu stânga, voievodul smulge spada
din teacă și-o înalță spre cer, strigând:
— Boieri și tu norod al meu! Am tras spada întru pedepsirea
răufăcătorilor și ștergerea umilințelor. Și-o s-o așez la loc numai
când vom face țara slobodă. Ne-ajută creștinătatea. Dar nădejdea
cea mare stă în tăria brațului nostru. În unirea noastră, în vitejia
și neînfricarea noastră. Fiți alături de mine, de căpitanii și de vitejii
mei și veți putea trăi ca români și ca oameni demni, în țară
slobodă.
Strigătele zguduie cuprinsul ca un tunet țâșnit din pământ, din
case, din ziduri, din cer.
— Trăiască Mihai-vodă!
Clopotele sporesc larma și înfioară inimile până la delir.
Pe ulița Cavafilor, un bulucbașă intră pripit și speriat la emir:
— S-au răzvrătit ghiaurii! Fugi!
— Cine, în țara asta netrebnică, îndrăzni-va să se atingă de-un
emir, fiu al Fatmei, urmaș al profetului? Cheamă-l aici pe Ali
Gian-hogea.
— Slăvite emir, de azi dimineață îl căutăm și nu-i dăm de urmă.
— Căutați-l! O fi în vreun beci, i-or mânca guzganii nasul și ce
se face Profetul fără slujitor de teapa lui?
— Mi-i teamă că l-au răpit valahii.
— Fleacuri! Ce-mi tot umbli cu spaime și minciuni?!
Clopotele sună de zor la toate bisericile. Cinci ieniceri pătrund
în clopotniță la Sfântul Anton și ucid clopotarii. Dar, adunată în
grabă, mulțimea fugărește pe ucigași, pune strajă bisericii și
clopotele sună iară cu și mai multă îndârjire, răscolind cugetele și
îmbărbătând la răzvrătire. Adunați în mare grabă în fa ța casei
vistierului Dan, unde găzduia emirul, două mii de ieniceri, spahii
și ceauși pornesc din ulița Cavafilor, trec Bucureștioara și, cu
meterhaneaua în frunte, străbat ulițele întortocheate, până la
curtea domnească.
— Fac întocmai cum ne convine nouă, se bucură Radu
Buzescu, și urmărește pe fereastră cum intră emirul, țanțoș, călare
pe un cal roib, pe poarta larg deschisă. Trimite un slujitor să-i dea
știre că vodă s-a retras în tabăra de pe dealul de dincolo de
Dâmbovița. Încalecă, iese pe poarta de taină și trece apa în galop.
— Cum? Ce cacealma… spumegă de furie emirul. Prădați
bârlogul ghiaurului!… Dați-i foc!…
Dar, după o clipă de chibzuire, se răzgândește și trimite sol la
tabăra lui Mihai.
— Întreabă ghiaurul: de ce ține atâta oaste acum, în vreme de
pace?
Răspunde banul Mihalcea:
— Cu toate că măria-sa, domn de sine stătător, nu dă socoteală
nimănui, răspunde totuși: vrea să-l prindă pe acel Petru poreclit
Cazacul, fiul lui Alexandru-vodă, întrucât umblă să-i uzurpe
scaunul domniei.
— Ce vorbești, bane? întreabă solul. Petru a fost ucis și pus în
cârlige, la Istanbul, acum un an.
— Atunci, va să-l răzbunăm! râde Mihalcea.
La asemenea răspuns batjocoritor, emirul scapără de mânie. Ar
da poruncă să lovească tabăra ghiaurilor, dar simte cum i se
vestejește curajul:… „Se bizuie, nemernicul, pe ceva de-mi cată
pricină.” Și numai ca să nu fie ridicol, cere:
— Să slobozească oastea, de-ndată; secătuiește țara degeaba!
Răspunde tot banul Mihalcea:
— Spune emirului că el, cu spahiii și ienicerii, cu creditorii lui
stau pe spinarea țării și sug, secătuind-o.
Emirul turbă; dar răspunde prea blând:
— Să trimită mâine oameni c-o ladă să-i dau, de la mine, două
sute ocale de aur, să-și plătească lefegiii și să-i îndepărteze din
țară.
Mai chibzuiește câteva minute, apoi se retrage, cu to ți ai săi, în
casa vistierului Dan.
Auzind asemenea propunere, vodă îl trimite pe vistierul Dan, a
mulțumi, cu căldură.
Îndată ce iese Dan-vistierul din tabără, un olăcar vestește că, pe
la Focșani, a trecut un pâlc de oaste moldovenească, povă țuită de
hatmanul Răzvan.
— Acum sântem toți trei, se bucură măria-sa.
Doar logofătul Miriște cârtește către Buzești:
— Ce mai vreți? Otomanii ne dau aur. Când ne mai întâlnim cu
asemenea chilipir? Război însamnă pieire.
Dar nimeni nu-i ascultă cobirile.
Ispravnicii strâng orășenii sub arme. Cei care vin la o știre,
iertate li-s dările. Căpitanii poruncesc scurt, în șoaptă, rânduirea
cetelor. De altfel toți știu ce au de făcut. Și cu cât se lasă
întunericul, cu atât se stârnește furnicarul orașului. Către miezul
nopții, curtenii, cetele pământene și transilvănenii se adună, pe
furiș, lângă Dâmbovița. În fruntea curtenilor stă Stroe Buzescu.
Are poruncă să lovească dinspre Dâmbovița, să pătrundă prin
ulițele Șelari și Blănari, să împresoare casa vistierului Dan și să
nimicească toți otomanii aflați acolo. În ajutor îi vor veni cetele lui
Radu Buzescu; cetele vornicului Dumitru, întărite cu cinci sute de
transilvăneni, vor curăți mahalalele și ceihanurile unde se mai
cuibăresc ieniceri și cămătari, înmărmuriți de frică.

*
O mare și greu de înțeles neliniște scurmă în inima Simei. Stă la
fereastra casei de pe strada Lungă și se frământă cu întrebări:…
„Au pornit? De ce nu-mi trimit nicio veste? Au n-am și eu dreptul
a știre? Și clopotele… Doamne, cum mai sună! De-acum asta mi-i
ursita: să tremur pentru zilele bărbatului meu, pentru biata țară.
De ce nu cutez a ieși în uliță? Hai, Sima, nu fi fricoasă…”

*
La miezul nopții pâcloase, rece, ploioasă, cocoșii își sporesc
cântările a spaimă, iar câinii latră și urlă. O ștenii, cu făclia într-o
mână și cu arma în cealaltă, năvălesc în ogrăzile și casele
însemnate cu tibișir, semn că locuiesc ieniceri ori cămătari, și pun
foc. Așteaptă, la porți sau la uși, să iasă potrivnicii, ca șobolanii,
tăhui de somn, înfricoșați. Ies din case, pe ferestre, numai în
izmene. Se reped cu hangerul ori cu iataganul și lovesc în tot ce
întâlnesc în cale. Așa, oștenii lui Mihai-vodă săvârșesc o adevărată
vânătoare de dușmani.
— Alah!… Alah!… răcnesc prelung, când, după fum și flăcări,
dau de vârful sulițelor: Ne căsăpesc ghiaurii!
Peste oraș se întind repede pârjolul, răzbunarea, groaza, și
moartea. În hărmălaia iscată-n miez de noapte, casele aprinse par
uriașe feștile. Spahiii emirului răcnesc deznădăjduită strigare de
război.
Bătălia se urzește aprigă în jurul casei vistierului Dan, unde
emirul urlă îndemnuri la luptă. Prin fața lui Oprea Rîcman trec în
goană trei ieniceri, să intre în curte, la adăpostul întăriturilor. Se
împiedică de stârvuri și cad. Când se ridică, Rîcman îi dibuie cu
sulița și îi așază pe veci în noroi. Mai încolo, din casa unui agă, ies
șase femei goale, cu părul în flăcări, răcnind ascuțit,
cutremurător. Trei aleargă spre Dâmbovița, două spre fântână,
una se prăbușește în tină, să-și stingă vâlvătaia din păr.
— Ei, hulubițo, unde alergi? apropie un oștean torța de fața ei
și-o vede tânără și foarte speriată.
— Mântuie-mă și-ți slujesc toată viața…
— N-am vreme de tine, muiere, se asprește oșteanul. Dar…
îmbracă pelerina mea și fugi unde-i vedea cu ochii.
— Te-aștept la fântâna din fața curții domnești, șoptește femeia,
și se strecoară prin mulțimea vălmășită, lăsând oșteanul cu tor ța
să-și urmeze sălbateca lui vânătoare. Aude răcnetele de durere și
gemete de moarte. Încă mai îngrozită, femeia învăluită în pelerina
oșteanului se aruncă în Dâmbovița și-o trece înot. Pe celălalt mal,
liniște. Doar câte o ștafetă aleargă din sau spre tabăra măriei-sale.
În târg, pe ulița Fierarilor, pe Blănari, pe Covaci, pe Lipscani,
cete de otomani luptă înverșunați, unii aproape în pielea goală:
întâmplări parcă coborâte din icoana Judecății de apoi, cu toată
huiba vălmășeală a iadului.
Românii și ostașii lui Horváth atacă furioși. Clocită atâ ția ani în
inimi, ura a răbufnit barbară. Nu le pasă că unii cer îndurare. Nu
li-i milă de bogăția care în scrum se preface. Cad mul ți din
necugetare, din orbirea mâniei. Într-un singur loc, turcii au ucis,
în câteva minute, doisprezece români din ceata lui Radu Buzescu.
Un căpitan secui e prins de ieniceri și aruncat în flăcările unei
case. În preajma curții domnești, otomanii taie cinci mahalagii,
înghesuiți după pradă, și le înfig capetele în parii gardului de pe
malul Dâmboviței. Totuși, în mai puțin de patru ceasuri,
mahalalele locuite de turci, ceaihanurile și conacele lor au fost
prefăcute în ruină ori scrum. Dar cele două mii de turci din casa
vistierului Dan, întărită ca o cetățuie, se bat încă zdravăn, cu
îndârjirea desperaților. Cu toată strădania, Stroe Buzescu și
oștenii lui nu-i pot scoate din acest adăpost. Ba chiar izbutesc să
deschidă drum multor turci și cămătari care cată mântuire lângă
emir.
— Intrați voi, că din vârșa asta nu mai scapă niciunul! crâ șcă
Stroe. Căpitane Horváth, pune tunurile-n bătaie!
 — Dărâmăm casa?
— Ca să cruțăm viețile.
Două explozii zguduie pământul și detună zidurile, împroșcând
colb, fum și spaimă. Văzând așa, un pâlc de cămătari cearcă să
iasă. Dar Rîcman și Vlad îi iau în suliți. Pe latura dinspre biserica
Răzvan câteva zeci de ieniceri sar zidul. Stroe Buzescu, Tudor
Maldăr și Vlad dau iureș avan și crâncen, îi doboară și-i iau prin și.
Mijește de ziuă. Torțele se sting, una câte una. Zeci de case
fumegă. Dar lupta nu încetează. Abia pe la ceasurile nouă un turc
scoate ștergar alb deasupra zidului.
— Zi-i, dacă știi românește! poruncește Tudor Maldăr.
— Se află aici, zăloagă, soția stolnicului Stroe! strigă turcul.
Dacă nu încetați lupta, o căsăpim!
Se lasă tăcerea grea, încremenită. Stroe deschide gura să
poruncească încetarea luptei. Dar Radu Buzescu se mânie tare:
— I se cuvine! Că nu-și poate frâna dorul de bărbat.
Se iscă chiar o clipă de-ncontreală între Preda Buzescu, și
banul Mihalcea:
— Uite, în ce încurcătură te pune un drac de muiere…
Mihai-vodă tresare și-l fulgeră cu privirea pe Stroe.
Mut de uimire, de durere, stolnicul află în astă privire o
poruncă. Face semn lui Tudor Maldăr, lui State Boldur, lui Vlad,
lui Dragoș Mârza și lui Oprea Rîcman cel uria ș să-l urmeze la atac.
Se țin aproape Condur Pantelimon și Simion Dărămuș. Î și fac loc
până la poartă și, urlând și izbind, o zdrobesc cu topoarele. Nu le
pasă că ienicerii trag cu arcurile și reped cu suli țele de pe ziduri.
Două sute de sulițași, conduși de Vlad și de popa Farcaș, pătrund
înlăuntru, strigând, mereu:
— Afară, lăcustelor!
Deschizându-și drum cu toporul, Rîcman pătrunde în casă prin
nămol de ieniceri și cămătari, îngroziți de spaima mor ții. O săgeată
îl nimerește pe Stroe în brațul stâng. Durerea, ascuțită, îl
amuțește, o clipă; și-o smulge din rană și iar începe să strige și să
lovească, în dreapta și-n stângă. Cel dintâi Tudor Maldăr o află pe
Sima străjuită de trei slujitori zăpăciți de năvala și larma luptei. O
ia în brațe și-o duce la Mihai-vodă. Rușinată, Sima pleacă fruntea,
își șterge funinginea de pe mâini, de pe straie:
— O nesocotință, măria-ta. Dar dacă aveam spadă…
— Da, Sima; ne-ai silit să grăbim nimicirea ăstui cuib de vipere.
Leagă rana lui Stroe.
 Tulburată, sfâșie mâneca rochiei și, cu nespusă dragoste,
oblojește brațul soțului mușcat de săgeată.
— Jur să nu mai fac prostie ca asta. Să-nvăț mai bine lupta. Și
să leg răni trebuie să învăț mai bine.
Emirul poruncește din nou steag alb și vorbește el însuși:
— Cer cruțarea vieții; plec la Țarigrad.
Horváth se preface a nu vedea steag alb și mai sloboade opt
ghiulele, la șir. Doi pereți ai casei se surpă cu mare horboră și
vălmășag de cărămizi, de pulbere, de oameni. Ienicerii și cămătarii
ies în curte, îngroziți.
— Închină-te măriei-sale! strigă Mihalcea spre emir.
— Urmașul profetului, fiul Fatmei, moare, dar nu se închină
ghiaurilor!
La porunca lui vodă însuși, tunurile bubuie din nou, zguduind
pământul, ridicând nouri de pulbere și fum. Ostașii români prind
a chiui sălbatec, ca scoși din fire și dau năvală asupra cămărilor
unde s-a ascuns emirul. Chibzuind să curme furia iure șului,
căpetenia musulmană aruncă pe fereastră tot aurul și giuvaerurile
sale. Dar românii culeg bogățiile, și mai îndârjit lovesc.
— Putrezi de bogați, pe spinarea noastră!
Într-o parte a curții cu zidurile surpate de ghiulele, Stroe
Buzescu vede doi lefegii cazaci care duceau pe-un par trei desagi
cu bani de aur:
— Viața voastră a fost mai în primejdie ca a altora dintre o șteni?
îi întâmpină cu vorbă domoală, dar hotărâtă.
— Nu, stolnice.
— Atunci, voi nu știți că prada luată-n război trebuie împăr țită
după lege? Puneți-i colo, la grămada obștească!
Leșurile turcilor și ale cămătarilor, cărate repede, au fost
îngropate departe, în smârcurile Colentinei.
Când o parte din oștire trece spre tabără, pe lângă palatul
domnesc, iar oștenii râd de tânărul căpitan State Boldur că și-a
pierdut pelerina în luptă și nici măcar nu s-a învrednicit a o
înlocui cu o dulamă ienicerească ori măcar cu caftanul lui Moise
Celebi, tocmai atunci, de lângă fântâna din fa ța cur ții domne ști se
ridică o mogâldeață.
— Uite-ți buleandra, zimbrule! strigă Tudor Maldăr în bătaie de
joc. Ți-a smuls-o o muiere?
State Boldur pornește spre fântână, râzând. Femeia se ridică în
picioare, plânsă, palidă, nenorocită.
 — M-ai scos din gheara morții; nu mă lăsa de izbeliște. Ia-mă cu
tine. Păgânii mi-au întinat trupul și logofătul Miri ște… nu mă mai
primește în casa lui.
— Ești… soția lui? întreabă Boldur, prins în cârligele nevăzute
ale privirilor ei.
O ajută să se ridice și să plece acasă. Dar când o vede goală ca
o Evă, o înșfacă în brațe, mai mult cu mânie și cu îngrijorare c-ar
putea să-și bată joc careva de dânsa. Apropiindu-se, Tudor Maldăr
clipește șoltâc din ochi:
— Zimbrule, ce căprioară faină ți-a căzut… A, este Ilinca,
tânăra soție a lui Miriște-logofăt, furată de slujitorii lui Caraiman-
pașa. De ce nu te-a răscumpărat?
— De zgârcit ce-i.
În tabără, Mihai-vodă ține sfat cu toți boierii și căpitanii. Le
mulțumește din inimă și poruncește rugă pentru cei căzu ți. Popa
Farcaș pune patrafir și ține isonul. Stroe Buzescu î și potrive ște
mâna legată în feșe albe și gândește: „Sima a presim țit că dobândi-
voi rană chiar în cea dintâi bătălie și-a venit să mi-o lege…”
Toți, veseli, povestesc isprăvi. Numai Dan-vistierul se
crămăluiește:
— Avui o casă cât curtea domnească; și-acu… ruină!
Sosit în timpul slujbei, amețit de băutură, Radu Calomfirescu
pândește ferit, rușinat oarecum.
— În ce rateș și pe ce molcuț braț de muiere te-ai desfătat,
Calomfire? întreabă Preda Buzescu. Ai aflat că ne-am bătut și,
hop! și tu, la praznic.
— Nu te temi de Dumnezeu? îl țintește cu privirea Radu
Buzescu, doborându-l parcă. Nu te scârbește mișelia?
— Mda… Eu, de trei mă tem; de privirea lui Radu, de gura lui
Preda și de spada lui Stroe, frații mei de cruce.
— Ai spus c-ai să te bați ca un drac turbat, lăudăros netrebnic
ce-mi ești.
— S-a bătut el, dar cu ulcica și cu ibovnica, Stroe.
Măria-sa se apropie; oleacă înnegurat, oleacă vesel:
— Întâiul iureș a fost. Să ne sfătuim, boieri și căpitani, ce facem
de-aici încolo. Că de azi, 13 noiembrie, sântem în război cu
padișahul.
Dă porunci scurte, hotărâte. Toți le-ascultă încremeni ți și
pornesc să le împlinească. Teleleu strigă:
— Măria-ta, ia și călăul, că dușmanii sânt mulți, feluri ți și vicleni
foarte.
 Arde Dunărea

Araxi scrie lui Stroe Buzescu:

…„13 noiembrie 1594, fulger căzut din cer a aprins praful de
pușcă din arsenalul padișahului, a surpat cazarma ienicerilor și
zece case ale cadânelor. Chiar pământul s-a cutremurat, iar
galbenii din haznaua împărătească au zornăit parcă i-ar fi
vânturat Scaraoschi cel bătrân. Fapt nemaipomenit: cadânele au
sărit să stingă focul, la rând cu ienicerii. Și multe dintre ele au
fugit atunci și s-au ascuns prin oraș. Dar Cătălina n-a putut:
feciorașul nu era lângă dânsa. Și sultanul, foarte bolnav fiind, de
spaimă, a crezut că i-a venit ceasul cel de pe urmă. Dar nu.”

*
Ceea ce a început la București, sub privigherea lui Mihai-vodă,
a continuat: Preda Buzescu la Craiova, Udrea Băleanu la
Râmnicul Vâlcea, Tudor Maldăr la Târgu-Jiu apoi Radu
Calomfirescu a curățat Buzăul, iar Radu Buzescu și Stoica Farca ș
Caracalul și Slatina. Țărănimea a prins a se strânge la oaste ca-n
vremile de altădată. Așa, țara toată a intrat în clocotul mâniei.
Într-o săptămână, din munți în Dunăre, nu s-a mai găsit picior
otoman. Unii zic c-au pierit de sabie peste opt mii; jumătate, în
București. Apoi, aducând mult norod din ținuturi, Mihai-vodă a
ars, în fața lui, toate acele sineturi și tefteruri, toate catastifele și
răboajele pe temeiul cărora sultanii, vizirii, pașalele, ienicerii,
cămătarii, strângătorii de biruri secătuiau vlaga norodului. Și
socotind acum începutul binelui așa de trebuitor țării, toți se roagă
pentru biruința și sănătatea lui Mihai-vodă. Pretutindeni unde
sânt români, deci și în Transilvania, se răspândește zvon de
mângâiere:
— Ne-a venit mântuitor! Se numește Mihail-voievod, vestea
călugărul Arghirie din mănăstirea Prislop.

*
De la Moldova a sosit, în mare grabă, Ioan Norocea biv vel
logofăt, cu fiul său Pătrașcu: povestește cum a pornit răscoala și ce
a săvârșit Aron-vodă până acum. Se bucură State Boldur auzind
că, după ce a potopit creditorii, în Iași, a lovit, fără zăbavă, raialele
de la Chilia și Cetatea Albă. Și parcă-i părea rău că nu putea fi și
acolo, în același timp.
 — Mi-am adus și feciorul, să lupte sub steagurile măriei-tale,
cum însumi vreau să lupt, zâmbește Ioan Norocea; dorința cea
mare a Velicăi.
Bucuros, Mihai-vodă îi dă sub povață oastea de țară.
— Măria-ta, dator sânt a-ți spune că Aron-vodă are însă
potrivnici puternici: întâi, o samă de boieri mari și boga ți, și cu
osebire Ieremia și Simion Movilă, înrudiți cu panii poloni, apoi,
craiul Sigismund însuși, care nu-i va îngădui să- și sporească
puterea și faima. S-a sfădit tare chiar și cu Nestor Ureche. Drept
aceea te sfătuiesc, măria-ta, să fii, cu toată luarea aminte, în
prietenia cu Aron-vodă. Are multe însușiri bune, e viteaz, dar cam
besmetic, bețiv și nestatornic. Ocârmuiește țara mai ales cu
satârul gâdelui. N-aș vrea să-l ocărăsc, căci mult râvne ște să-mi
fie ginere, după cum vei fi auzit. Velica însă nu vrea. Îl laudă c-a
pornit, ca și măria-ta, războiul acesta înfrico șător de mare, adică a
îmbrăcat cămașa morții; dar foarte-l osândește că-i tiran și taie
boierii ca pre berbeci.

*
Ca să-și tămăduiască rana cât mai repede, Stroe Buzescu a
rămas în preajma măriei-sale. Sima l-a uns cu măduvă din falcă
de urs și i-a schimbat des feșele la rană.
— Am deschis viforoasele zăgazuri. De-acuma va să lucrăm mai
ales cu spada. Nu te-ngrijora de soarta-mi, Sima. Stai lini ștită la
Stănești. Cula-i ca o cetate. Slujitorii, buni. Anghelina î ți ține de
urât. Cred în curajul și istețimea ta.
— Cum zici tu, Stroe. Ci te rog să mă vestești, cu ștafetari iu ți,
despre tot ce faceți. Vreau să țin izvodul isprăvilor de voi săvâr șite,
Buzeștii mei, precum ca să se știe.
Ajunse la Stănești a treia zi, după un popas la Pite ști. Slujitorii
o primiră și cu bucurie și cu îngrijorare.
— Dac-am pornit, de-acu Dumnezeu cu noi… îngenunche și se
roagă toți, umplând ograda.
Aproape de miezul nopții, pe masa din colțul de sub icoane,
Sima scrie în izvod, mai mult cu tremur de suflet decât cu
cerneală… „și îndată tăiară pe toți turcii câ ți aflară în cetate la
București. Într-acel război fu rănit Stroe Buzescu la mâna stângă.
După aceea fără zăbavă fură turcii scoși afară din țară și rămaseră
creștinii izbăviți de gurile lor…”
 *
Peste o săptămână, la 21 noiembrie, Sigismund-craiul scria din
Alba Iulia lui Fabio Genga, la Roma, să-l vestească pe sanctitatea
sa papa că a trimis o oaste de 4.000 de oameni la Bucure ști și a
ucis toți turcii aflați acolo. Altă oaste a pornit spre Timi șoara, iar a
treia, comandată de Gáspár Kornis, spre Oradea. De asemenea, în
aceeași zi, Petru Grigorovici armeanul scria, din Praga, lui Mihai-
vodă: …„oamenii craiului Sigismund te defăimează la curtea
împăratului Rudolf; zic că fără imboldul lui n-ai fi cutezat să tragi
spada, nădușind văzduhul de sânge”…
Radu Buzescu, cel dintâi, se miră și se mânie:
— Cum se poate? Noi am pornit singuri. S-a zăpăcit armeanul?

*
La Țarigrad, banul Iani, capuchehaia, cearcă să-l convingă pe
marele vizir că n-are niciun amestec în răscoala lui Mihai-vodă.
— A săvârșit singur o nebunie. Să îndure urmările cumplitei
furii pe care ți-a ațâțat-o, mărite pașă.
— Ajutorul meu, în aripa dreaptă… Hoarda tătarilor să-l
lovească, acum, în miez de iarnă. Fără cruțare!… Rânduiesc cel
mai viforos marș al Semilunei împotriva Crucii! În mai – Viena; în
octombrie – Roma.
Numai că, rivalul său Ferhat-pașa, cu dibăcie, îl pâră ște
sultanului și vorbele aste rămân, deocamdată, o răcăduire în van.

*
Învățații catolici din Praga se alătură iezuiților și povățuiesc pe
Rudolf-împărat să întețească lucrul pentru alianța tuturor
creștinilor, zid în fața primejdiei otomane. Oamenii politici
germani, în schimb, cerșesc pacea de la mila sultanului. A șa
vestea Petru Grigorovici la Târgoviște. Iar știrea asta se potrivea cu
scrisa armencei Araxi: Rudolf-împărat a trimis sultanului mul ți
bani și multe daruri de preț, „parcă ar cere iertare că l-a bătut în
Ungaria”.
— Armanca ta, surâde Mihai-vodă către Stroe, s-a înțeles cu
armanul meu, să-mi ponegrească idolul mântuirii: împăratul
creștin. De ce tocmai acum l-a plesnit dorul de pace?
— Măria-ta, să credem în oameni; altfel pierim.
— Ai dreptate. Gândul meu este să punem iară stăpânire
deplină pe Dunăre și să ținem sub priveghere drumul o știlor de la
Adrianopol la Belgrad, să hărțuim armia lui Sinan-pașa, până s-or
prinde creștinii în război, cu toate puterile. Că trebuie să se
prindă, dacă nu vor să piară.
Și, în mare taină, cu ajutorul Buzeștilor, al lui Mihalcea și
Manta, orânduiește iscoade în țările vecine: ciobani, călugări,
neguțători, haiduci. La miazăzi de Dunăre trimite pe Vlad și pe
Dragoș Mârza să-l întâlnească pe Baba Novac și pe Deli Marcu, iar
lui Petru Orăș îi poruncește să ajungă până la Țarigrad:
— Cine vrea să fie căpitan vrednic și sol destoinic, trebuie să
învețe a fi iscoadă iscusită și neînfricată.
Îmbrăcat ienicer, cu nume Ali Sabri, Petru Oră ș a umblat, o
săptămână prin Rusciuc, Târnovo, Gabrovo, Adrianopol. A cules
de pretutindeni știri și a orânduit lăcașuri statornice pentru
iscoadele de olac, pe căi dinainte hotărâte, ca veștile să se vânture
cât mai repede. La Țarigrad, a tras la Iani banul.
— V-ați pus juvățul de gât, zăluzilor! Nu mai sânt capuchehaia
răzvrătitului. Cată-ți altă gazdă.
Îl doare atare răspuns. Trece pe la baclavageria lui Hagigadur.
Se pleacă în fața lui Araxi și alese cuvinte de prietenie îi șopte ște.
S-a ivit îndată Stavrinos, stihuitorul, mult dornic să afle cum s-au
petrecut lucrurile la București.
— Minunat! Minunat! Mi-am aflat eroul poemei mele. Vreau să
vin în preajmă-i, să mă inspir din faptele lui. Să pun în cuvinte
vitejii trăite.
— Araxi, du-mă, te rog, la chilia călugărului Mina, la patriarhie,
să-i grăiesc și să plec, repede, spre țară.

*
Boierii sânt uimiți de hotărârea și repeziciunea cu care lucrează
Mihai-voievod. Dar mai multe bărbi sure se strâng în casa lui
Miriște-logofătul și se amestecă în lungi și tainice sfaturi. Dan-
vistierul știe că patruzeci de mii de ieniceri și spahii au și pornit
spre Dunăre, sub porunca lui Caraiman-pașa: mâine ajung la
Rusciuc.
— Și Gazi Ghirai, hanul crâmlenilor, primit-a poruncă să treacă
Dunărea, grabnic, cu treizeci de mii.
— Ieti Calga-han, spaima lumii, e cu dânsul?
— Este. Vodă împânzește ștafetari în toată țara vestind că intră
sabie de turci și tătari. Fiecare să-și adăpostească avutul cât mai
la miazănoapte.
 — Ce mă fac? se caină Chisăr. M-a lovit năpasta a mare;
aproape toate moșiile-mi sânt înșirate de-a lungul Dunării.
— Ne dăm după vremi, surâde Dan-vistierul, galben și pierit, cu
un ușor tremur în buza de sus. N-avem încotro.

*
Fulguie tot mai des. Gerul se asprește. Pe ceață și frig, oastea
română dă iureș asupra Giurgiului, cuib de unde roiesc
musulmanii asupra țării, ca tăunii și ca dihorii.
— Să scoatem ăst junghi din coasta țării, zice Radu Buzescu,
privind spre oraș, spre cetate, spre Dunăre.
— Și din Brăila trebuie să-i scoatem.
— Și din Rusciuc! se îndeamnă Buzeștii, pe rând, de la Radu la
Stroe. Strâng pintenii și se aștern drumului.
Nimicit-au românii în aceste zile mulți musulmani din raiaua
Giurgiului și-au prădat orașul, casă de casă. Nici nu și-au
închipuit că urăsc așa de mult și de adânc.
A cincea zi, către prânz s-a arătat soarele. De pe mal, Mihai-
vodă și Stroe Buzescu văd un turc cercând să treacă Dunărea
înot; foarte ostenit, abia, luptă cu valurile.
— E un turc mare, încruntă sprâncenele Mihai-vodă. Stroe cere
arcul, să-l ochească.
— După caftanul lăsat pe mal, pare a fi Ali Gian-hogea, bagă de
samă Condur Pantelimon.
— Cu un om drept, să ne purtăm cu milă, Stroe, surâde măria-
sa. Condure, du-i o barcă și caftanul.
Iscoadele lui Petru Orăș aduc vestea că, în adevăr, vine
Caraiman-pașa. Vestea-i întărită și de un trimis al mitropolitului
Dionisie Rally din Târnovo. Vlad și Dragoș Mârza vin cu știrea că
Deli Marcu, Velișco sârbul și Baba Novac, auzind de răzvrătirea
românilor, au și început să zătihnească pâlcurile otomane.
Însuflețit de veștile aduse de iscoade, Stroe Buzescu strigă în
sfatul oastei:
— Să nu-l lăsăm pe Caraiman-pașa s-ajungă la noi: de-i ie șim
în întâmpinare și-l lovim fără veste, mai ușor îl batem.
— După ce îngheață Dunărea, hotărăște voievodul. Până atunci,
Preda și Radu Buzescu, întăriți cu cetele de secui, mergeți la
Târgul de Floci, treceți Dunărea, îndată ce îngheață și lovi ți
Hârșova, împreună cu Răzvan care coboară din Moldova.
 *
Se lasă iarnă grea. Crivățul suflă tăios dinspre miazănoapte,
șuierând smintit prin ciulini. Nămeții înfundă șleaurile. Oamenii
se ascund în case, în bordeie și ard în vatră butuci gro și, să se
încălzească. Vitele se zgribulesc, se înghesuie una în alta și rod
paiele și cioclejii din pereții colnițelor. Lupii se adună în haite și
atacă drumeții și satele. Dropiile scurmă în troiene să afle hrană și
adăpost. În noaptea Sfântului Andrei, pe Dunăre, sloiurile și-au
încetinit plutirea, au început să se izbească între ele, cu huet
înfundat, tot mai crâșcat. Sloiuri de câte doi și trei stânjeni s-au
înălțat cu muchiile în sus, s-au înghesuit unul în altul și au
încremenit așa, ca mii și mii de lespezi din marmură sclipitoare. A
patra zi, de la Turnu Severin, la Brăila, Dunărea părea un șleau
alb, zgrunțuros.
Mihai-vodă a ieșit, în zori, pe malul apei, însoțit numai de Doia
Crăciun și de Cremene.
— Gerul ne-a întins pod de gheață; cercați de-i tare.
Slujitorii s-au strecurat printre sloiurile încâlcite, încălecate
unele peste altele, până la malul bulgăresc. S-au întors cu caii în
spume:
— Pod zdravăn, măria-ta, de marmură.
După un ceas, pe-un ger întețit, voievodul poruncește cetelor să
treacă Dunărea și să lovească Rusciucul. Din cetate, Caraiman-
pașa parcă asta aștepta: trimite ienicerii să le întâmpine. Bătălia
se desfășoară chiar pe Dunăre, printre sloiurile albe. Nemiloasă,
cruntă, lupta durează până la amiază, când o lucire de soare,
scăpată printre nori, preschimbă lumea într-o necrezută nălucire,
orbitor de albă, împestrițată cu pete roșii de sânge aburind.
Văzând pierderile, Caraiman-pașa poruncește retragerea. Preda
Buzescu și Udrea Băleanu îi urmăresc și împresoară cetatea. În
vremea asta, Mihai-vodă repede cetele lui Calomfirescu, Teodosie
Rudeanu și Dan-vistierul asupra orașului: pradă și ard, mai avan
ca la București. În amurg, cară prada pe ist mal, o încarcă în sănii
și-o pornesc spre miazănoapte. Dar cetatea n-o pot cuceri. Întâi,
că n-au tunuri și nici deprinși la asediu nu sânt încă. Apoi,
iscoadele aduc știrea că pașa din Silistra, cu oaste mare, sare să
lovească din spate.
— Păcat, Stroe, că ești rănit, surâde Radu Calomfirescu. Aveai
vad bun pentru feluritele-ți giumbușlucuri, să săi după ăști colți de
gheață și să lovești în toate părțile, cum te-a învățat Tolomeo Galli.
 — Voi avea destule prilejuri, îl încredințează stolnicul Stroe,
simțind ironia din glasul Calomfirescului. Hai să ne culegem
răniții și să ne facem datoria cea de obște față de cei morți. Nu știu
dac-ai luptat ca un drac turbat, dar văd că știi să te cer ți pentru
pradă.
— Dan-vistierul e un nesătul! Iar tu, un pizmaș.

*
Ajuns la Țarigrad. Ali Gian-hogea a zăcut două săptămâni:
— Numai o minune m-a salvat.
Unii îl ocărăsc, ca nevrednic; alții îl socot mucenic al profetului.
— Pe care-l salvează un ghiaur, din milă, mușcă Sinan-pa șa,
mânios că un hoge a făcut de râs semiluna.
Pentru că de la Dunăre vin vești tot mai rele, iar lumea se
înspăimântă, miercuri 30 noiembrie 1594, marele vizir porunce ște
crainicilor să strige pe ulițele Țarigradului războiul împotriva Țării
Românești și a Moldovei, în ciuda gerurilor aspre și a viscolelor
viforoase care bântuie acele ținuturi.
În dugheana ei, Araxi ascultă vorbirile mușteriilor și- și înăbu șă
temerile în inimă. Se bucură însă auzind că ienicerii și spahii nu
vor să-și lase casele și hodina, meritată după războiul din Austria.
Când află vești de la Dunăre și gândește la bogă țiile pierdute
prin răsmerița lui Mihai și Aron-vodă, sultanul Murat al III-lea se
face vânăt și-i vine leșin: peste 1.000 ocale de aur, 20.000 de oi,
2.000 de cai, 10.000 măsuri mari de grâu, tot atâta orz, mii și mii
de butoaie de unt, de miere și de seu de oaie, zeci de mii de bulzi
de ceară bine mirositoare, mii de roabe frumoase… „Alah, Alah!
Cât aur, cât aur după care flămânzește fără încetare haznaua și
inima mea.” Înfrângerea din Germania , treacă-meargă; dar să fie
lovit de voievozii unor biete țărișoare vasale i se pare de
neîngăduit. Furia și mâhnirea i-au stârnit rău boala: acel ducă-se
pe pustii îl cuprinde de câte trei-patru ori pe zi și-l zvârcole ște
câte-un ceas. Nu mai are chef de nimic. Vederea aurului, în loc
să-l bucure ca altădată, îi pricinuiește păreri de rău și leșin. Nici
chiar tic-tacurile ceasornicelor nu-l mai desfată. Porunce ște gâfâit,
dar cât poate de aspru:
— Gâdele să taie capetele tuturor netrebnicilor care n-au păzit
bine vilaietele valahe!
Porunca răsună în împărăție, dar nu se poate împlini.
În dugheana lui Manea Hagigadur un glas de fată dă parcă o
lămurire: „Mihai-vodă-i cârk-babalâk, pui de lele-i zic, taie cap de
musulman și-l bate pe Caraiman.”

*
Singură în chioșc, Cătălina înflorește brocart pentru mantie; o
apasă mereu mai tare temnița asta cu ziduri aurite. Î și cheamă
copilul și, în șoaptă, îl învață românește; povestește despre o țară
cu munți, cu brazi, cu grâu, cu oi. Îi mângâie buclele bălane și
cârlionțate de-o îngerească frumusețe;… „Ești numai fiul meu,
numai al meu… Ai să ajungi mare, Andrei, și-ai să mă sco ți din
astă temniță păgână…” Când i-a ajuns la urechi vestea despre
isprava românilor, inima Cătălinei a zvâcnit, gata să-i spargă
pieptul. S-a albit la față, ca marmura, și repede s-a ro șit ca
bujorul. A șuguit:
— De-acu vom mânca baclavale amare.
Dar repede și-a dat seama că greșește; și s-a închis în sine,
mută ca și până acum. Așteaptă; o nădejde veche îi odrăslește iar
în toată făptura:… „Poate, că de data asta, creștinii… Numai de nu
m-or da pe mâna gealatului că l-am ajutat pe Mihail-voievod să ia
tronul”. Pleacă să stea de vorbă cu baclavagiul Manea Hagigadur.
— Ieri, 10 decembrie, Bogdan, fiul lui Iancu Sasul, și Ștefan-
vodă, poreclit Surdul, au sărutat papucul sultanului, iar Mustafa-
pașa de Meraus, nepotul lui Sinan, a primit porunca să-i a șeze în
scaun la București și Iași.
Vorbirea se oprește aici: au intrat trei pescari otomani și umblă
cu degetele prin tăvile cu baclavale; aleg pe cele mai încărcate de
miere, le pun pe talere de aramă și își ling buricele degetelor,
clefăind. Alți doi mușterii poftesc covrigi cu susan, dovleac copt și
plăcintele calde cu brânză de oaie.
— Se zvonește că n-o să mai fie carne de berbec și miere, zice
unul cu fes de mătase albă ca omătul din Carpați.
— Să-nfulicăm acuma cât mai este, povățuiește altul cu pântece
de iapă a făta, și prinde a culege baclavale, numărându-le: Trei…
Dacă s-au răsculat Bogdan și Kara-Eflak… Patru… n-o s-avem
nici… Cinci… ceară, nici seu… Șase, armeanule, șase aici și șase
pentru acasă… Ba opt! Zece-zece! Mai bine douăsprezece.
Apropiat de mușterii, Manea Hagigadur îi îmbie cu vorbe
prietenoase, târguind prețurile cât mai mari: baclavale dulci cu
prețuri piperate. După asta arată Cătălinei trei gavanoase cu
miere trimise de Sima stolniceasa:
 — Strânge-le bine, fata mea, că de-acu greu mai gustăm miere
cu mireasmă de tei și gust de cireașă sălbatecă.
— O, de m-aș afla într-o prisacă, din Săliște…
Spre seară s-a ivit și Mina, călugărul zugrav.
— Vestește-l pe Stroe Buzescu, îl îndeamnă Araxi, că Mustafa-
pașa se străduiește din răsputeri, dar ienicerii și spahiii nu vor să
se adune în tabără. Umblă huș-marginea, prin oraș, negu țând
lucrurile jefuite din Ungaria ori Germania, din Persia ori Africa. Se
spune că în preajma Adrianopolului s-au strâns vreo treizeci de
mii de acângii, gata de pradă. „Tu strive ști oastea ghiaurului, iar
noi îi pârjolim țara”, spune aga acângiilor lui Mustafa-pașa. Și mai
spune că Ferhat-pașa îl învinuie pe Sinan: n-a preîntâmpinat
răscoala valahilor. Că după înfrângerea de la Rusciuc, Caraiman-
pașa se află într-o casă de pedeapsă: ori îi taie capul ori îl trimite
în Grecia.
Toate astea le scrie Mina zugravul și le încredin țează lui
Stavrinos stihuitorul, care pleacă îndată la București.
Vestitorii sosesc noaptea în goana cailor, până la tabăra lui
Mihai-vodă. Radu Buzescu, Teodosie Rudeanu și Radu
Calomfirescu adună știrile și chibzuiesc asupra lor.
— Aceste vești de preț vin de la o femeie, grăiește Radu Buzescu,
ca s-audă și Stroe, care tocmai intră în cort.
— Nu-i păcat ca acea minunată făptură, numită Cătălina, să
zacă roabă în Serai? surâde trist Preda.
— Mă ispitiți spre o ispravă la care de mult gândesc. Ci, afla ți,
fraților, că hoarda tătară trece Dunărea pe la Turnul.
— Ei, drăcie! Atacați din trei părți deodată?
— Întocmai. Drept aceea, vodă a poruncit să așezăm tabăra în
satul Pietrele.
Peste două ceasuri, o parte din cete se-ndreaptă spre Pietrele,
loc adăpostit în codrii Vlăsiei, pe brațul Comana, aproape de
Dunăre, în coasta drumului spre București. Iar alte cete, sub
ocârmuirea lui Stoica Farcaș și Andrei Boer, se apropie de Dunăre,
să nu-l lase pe Mustafa-pașa să treacă pe pământ român.

*
Ninsoarea a încetat, de-aseară. Dar câmpia-i încărcată de
nămeți groși, până la genunchii calului. Aproape de amiază, când
soarele lucește în sfărămătura de sidef a nămeților, straja urcată
pe dealul de la Oinac dă glas de bucium și aprinde foc mare.
Focuri scânteie pe Tângar, pe Uzun, pe Crucea de Piatră; ruguri
înălțate spre cer și săgeți de spaimă în inimi.
Toată tabăra își ia armele și așteaptă, înțolită-n cojoace. Gonaci,
în cap cu Marin Molocea, slujitorul Calomfirescului, năvălesc pe
cai înspumați și albi de promoroacă:
— Vin tătarii, în lungul Dunării, pe drumul Gabinului și al
Untului. Popa Farcaș crede că țintesc spre Giurgiu, să se-mpreune
cu cetele lui Mustafa-pașa.
— Adeveresc și eu! se ivește dintre străjeri un grec tânăr, cu păr
negru, creț și zburlit. Vin ca viscolul și ca vijelia.
— Ei, parcă te cunosc, grecule?!…
— Sânt Stavrinos, stihuitorul, măria-ta. Și-am venit să- ți cânt
vitejiile.
— Nu te pripi: așteaptă să le săvârșesc întâi.
La poruncă, se strâng, în grabă, toți boierii și căpitanii, la cortul
voievodului.
— Să le ieșim în cale cu daruri și cu vorbe de împăcare,
povățuiește logofătul Miriște.
— Același sfat îl dau și eu, îl sprijină cu vorba Dumitru-
vornicul. Nu putem lupta cu doi dușmani deodată.
— Am pornit lupta? Trebuie s-o ducem până la capăt! strigă
Teodosie.
— Ori vreți să fim nebuni până-n clipa pieirii? întreabă Chisăr
cu aspră dojana în glas.
— Fricoșii să plece din tabără! întărește Radu Buzescu. Că nu-i
acesta ceasul cel mai greu.
— Da? întreabă Chisăr; atunci ieșim în întâmpinarea lui
Bogdan și ne închinăm.
Se lăsă o tăcere grea, ca plumbul. Toți așteaptă ca Mihai-vodă
să izbucnească. Privirile-i scapără scântei de mânie; e mai mânios
ca Radu Buzescu. Buzele rotunjesc, însă, vorbe blânde:
— Nu-i potrivit a vă târgui pentru domnie și pentru capul meu,
cât timp barda mi-i aici, la șold.
— Cu douăsprezece mii să stăvilim și puhoiul tătar și armia lui
Mustafa-pașa? dojenește vornicul Dumitru.
— Îi izbim pe rând: sărim întâi asupra tătarilor.
— Ai dreptate, stolnice Stroe, încuviințează voievodul. Și, ca să
fim la jumătatea drumului între București și Giurgiu, mutăm
tabăra la Hulubești. Căpitanul Farcaș rânduiește străji întărite, pe
drumul Ciocăneștilor. Și urmărește mersul hoardei tătare! Trei
cete de hărțuitori să meargă înainte, la două mii de pași.
Ies din cort unii veseli, alții opăriți.
Porunci scurte, și corturile se smulg din omături, caii se
înșeuează parcă singuri; tarhatul, săniile cu merinde și fân,
pornesc spre Hulubești. Roșii lovesc în scuturi și, săltând toți
odată în șa, pornesc rânduiți șirag. După dânșii vin cazacii și
transilvănenii lui Mihail Horváth. Oștenii suflă în pumni și- și bat
brațele de umeri să alunge frigul din oase. Caii scot pe nări suluri
de abur alb. Pe bărbi și pe țărțămurii valtrapilor înflore ște
promoroaca. Vântul, iute, taie obrajii, ca briciul. Omătul scâr țâie
la fiecare călcătură, parc-ar țipa țâncul pământului. Gerul
îmbujorează vitejia și-nvinețește mișelia.
— Dracul a mai văzut război iarna?! zgârcește nasul Dima-
stolnicul, înghețăm în zale. Până mâine – strunci.
— Ți-am spus eu că surdului degeaba-i cânți de jale?… suspină
Miriște. Hai să ne răzlețim, că prea ne fulgeră cu privirea, când
vodă, când Buzescu cel mare.
— Ba să mergem cioatcă, să facem sânge rău zăluzilor. Că, uite,
dau târcoale cetelor, parcă trustrei ar fi ni ște machedoni. Chiar și
Calomfirescu, pe care unii îl cred de-ai noștri…
— Ei, pe ăsta, c-o bute de Drăgășani și c-o muiere frumoasă îl
ducem pe calea cea dreaptă.
Odată cu amurgul, șerpuind ca un balaur negru, roșu, verde, cu
zeci de mii de picioare, oastea se strecoară pe sub poala codrului
încărcat cu promoroacă. Săniile și samarele țin făgașul până la
Oinac, iar de-acolo intră în drumul mare, de la Giurgiu la
București.
— Dacă Maria ar fi cu noi, Vlade, ar zice acuma viers de-alean
și ni s-ar mai potoli dorul de casă. Că-n ist amurg, de Sânvăsii
mult aș vrea să primesc colindători.
— Ne gătim a-l colinda pe Gazi Ghirai ori pe pașa Mustafa.
Dacă mă strecor iscoadă, poate o găsesc și pe Maria.
— O fată în împărăția otomană – un ac în carul cu fân.
Așază corturile între Hulubești și Strâmba, la adăpostul pădurii.
Aprind focuri să se-ncălzească. Ospătează cu turte de mei și
slănină, prăjită-n vârf de suliță.
O samă de căpitani și de oșteni, în cap cu State Boldur, Tudor
Maldăr, Andrei Boer și Petru Orăș vin la cortul măriei-sale și zic
urături moldovenești, oltenești și transilvănene. Curând, în toată
tabăra se stârnește melodios colind. Boierii tineri cântă cu o ștenii:
„Florile dalbe, flori de măr”. Cei vârstnici dau daruri. Se află și
câteva burdufe cu vin, numai bun de turnat în cele ulcele și de
închinat în sănătatea voievodului și întru dobânda biruinței. Și
așa, spre miezul nopții, când veselia-i încă în toi, Preda Buzescu
înfățișează ceata lui Dandu Dărădan:
— Sânt Irod împărat, care-n lume a plecat, să se bată cu
păgânii, la sfârr-sfârșitul săptămânii, și cu purecii să se bată,
săptămâna ailaltă…
Cei care cunosc pe acest zălud, măscăriciul Buzeștilor, de când
erau băiețandri în Căluiu, și-l văd cu coroană din coajă de
mesteacăn pe cap, însoțit de ceata lui de robi țigani, flenduro și,
înarmați cu bâte și măciuci, se pornesc pe-un râs hohotit, fără
poprire, de scutură promoroaca de pe crengi.
— Să râdem acum, că mâine nu se știe câți vom mai avea
capetele pe umeri, zice Ioan Norocea-logofătul, privindu- și feciorul
cu mândrie și cu îngrijorare.
Stroe Buzescu îl ia cu sine pe Condur Pantelimon și colindă
străjerii din posturi, dând fiecăruia câte un galben. Iar Oprea din
Cordun se apropie de cortul măriei-sale și-i zice o urătură după
inima lui:
— Să ne trăiești, doamne, că ești harnic, temător de Dumnezeu
și darnic. Ai inimă deschisă și fără răutate, te străduie ști tuturora
să ne faci dreptate. Iar lupta cu păgânii bine-ai început-o și bine-
ai s-o sfârșești.

*
„Avise” din decembrie 1594, tipărite la Vene ția, scriu despre
biruințele lui Mihai-voievod, „cocoșul cu gheare și clonț de foc”,
împotriva padișahului, înfricoșatul inorog al Răsăritului. Fra
Geremia, valahul, le citește și, întorcând fa ța spre răsărit șopte ște:
„Acolo sânteți voi, frații mei, Buzeștii. Dominus vobiscum…”

*
Sima clădește trei lemne în vatră, ascultă colind de Anul Nou,
îngânat sub ferestrele cu flori de gheață și gândește:… „ Ți-o fi frig,
dragul meu. Mâine căptușesc încă două perechi de mănuși și ți le
trimit. Ba eu, însumi ți le aduc, Stroe al meu?

*
Înghețată, geroasă, ziua Sfântului Vasile s-a scurs în încordată
așteptare. Doar în amurg, românii prind patru tătari și află că,
îndată ce a trecut Dunărea, hanul Gazi Ghirai și-a împăr țit hoarda
în două: una spre Putinei, alta spre Giurgiu, să-l întâlnească pe
Mustafa-pașa. În grabă, prin noapte, Mihai-vodă rânduie ște cetele
Buzeștilor, întărite cu o samă de oști buzoiene sub povața lui Radu
Calomfirescu.
— Spulberați tătărimea! Amestecați-o cu nămeții, s-o găsim
doar la primăvară…
— Măria-ta, să așteptăm până se mai moaie gerul ăsta afurisit,
propune Dumitru-vornicul.
— Nu uita că dăm piept cu Ieti Calga-han, nebiruitul, se
codește și Andrei-logofătul.
— Să mai adăstăm. Că se zice c-ar veni un imbrohor cu ferman
de iertare, se răsucește și Chisăr.
— Iertare? se miră vodă. Ce-am greșit? Împlinesc porunca țării
și a cugetului meu: n-am voie de iertarea nimănui. Dăm bătălia
acum, când oastea potrivnicului e răsfirată.
— Bine, dar măcar sfânta sărbătoare a Bobotezei să…
— Nu mă osândi, Chisăre, ci laudă-mă pentru faptă
creștinească. Boieri, nu mai zăhăiți cu vorbe neprielnice! Și, după
o clipă de tăcere, mistuind în el, ca-ntr-o pe șteră fără fund, puhoi
de mânie: Lovim întâi tătarii: sânt aproape, ici în coasta noastră,
se mișcă mai ușor ca otomanii, și trebuie să le tăiem calea spre
București. Porniți! Izbândă!

*
Cetățuia Poienari stă cățărată în vârf de stâncă, în vijelie, viscol
și singurătate. Înăuntru, în iatacul dinspre turn, în fa ța focului
din vatră, doamna Stanca grăiește cu Dragomir din Vâlcăne ști.
Flăcările împrăștie palidă lumină, jucăușă, misterioasă.
— De ce nu ești în tabără, frate?
— Pentru că știu ce-i în inima ta, dragă soră, și vreau să- ți aduc
un dram de alin.
Doamna lovește ușor gongul; pe ușa din stânga, grea, afumată,
apare o slujnică și-o ia pe Florica și pe Nicolae Pătrașcu.
— Frate, vezi unde mă aflu surghiunită? Pe-un sălbatec col ț de
stâncă. Unde-s casele noastre cele luminoase și călduroase de la
București, de la Târgoviște ori de la Strehaia?
— Văd, măria-ta. Ci nu cutez a spune care-i adevărata pricină a
istu-i surghiun, precum bine-i zici.
 — Războiul.
— Așa s-ar părea. Dară în Târgșor se află anume muiere, care
de mult se vrea doamnă.
— Taci, Dragomire!
— De două trebuie să-l scăpăm pe măria-sa: de ibovnică și de
epitropia Buzeștilor.
— Nici mie nu-mi plac acești zurbagii. Dar…
— Cheam-o la măria-ta pe Sima și cere-i să-l strunească pe
Stroe; e cel mai zărghit. Cheam-o și pe Preda, soața Radului
Buzescu. De asemeni, cuvine-se a fi cumințit și Radu
Calomfirescu, căruia mult îi ești dragă, mărită doamnă. Că dacă-i
bine sfătuit, Mihai poate fi un bun voievod. Măcar că-i trăit
printre neguțători, e înțelept și cu priință fa ță de noi boierii. Nu ne
căsăpește, ca alții. Amintește-i însă, mereu, că tu l-ai făcut boier.
Și, deci, domn.
Doamna Stanca se crispează, scâncește încet și guruie ca
porumbița lovită de săgeată. Dragomir a socotit bine: în inima
doamnei zvâcnesc, deodată, și cârtițoiul sur al trufiei și cel de
smoală al omorului.

*
Bogat ninge peste Bărăgan. Vântul suflă în repezișuri. Îmboldi ți
de pinteni zimțați, caii rup în copite pâsla omătului și gonesc
nebunește, împroșcând și vârtejind omătul. Iscoadele aduc știrea
că hanul Gazi Ghirai a tăbărât în sat la Șerpătești, a scos oamenii
afară, în câmp. Și-a așezat tătărimea lui la căldură, în case; a oprit
doar fetele și nevestele tinere, să slujească mârzacilor. A pus străji
la toate drumurile și-a răpezit câteva mii în pradă spre Bucure ști
și spre Giurgiu: …„Dacă a făcut așa, se vede că nu știe unde ne
aflăm noi”, a gândit măria-sa și-a poruncit:
— Ajungeți-i la Putinei. Să nu scape niciunul!
Dincolo de fântâna cu trei stejari, străjile cele din frunte trimise
de Radu Buzescu prind un pâlc de tătari, încărcați cu pradă.
Răcnetele lor răzbesc până în sat, unde, la căldură, tătarii
benchetuiesc și necinstesc muierile. Însuși Ieti Calga-han își
alesese o fată frumoasă, trupeșă. Când straja îl veste ște că s-aud
răcnete de război, râde:
— Nu-mi stric eu plăcerea pentru niște ghiauri ticăloși.
Fata cea trupeșă nu înțelege vorba strajei, dar simte că s-a ivit
primejdie pentru tătărime. Și așa, dintr-o pornire nebănuită, crede
că face bine de-l amăgește pe han cu muierească dezmierdare și-l
ține cât mai mult în casă.
Buzeștii își rânduiesc pâlcurile pentru bătaie: Radu ține
dreapta, Preda stângă, Stroe mijlocul, iar Calomfirescu spatele,
adică partea de miazăzi a Putineiului. S-adună, un minut la sfat:
— Socot grăitoare întâmplarea că tocmai noi, patru frați de
cruce, fost-am aleși să lovim întâi, grăiește Stroe. E cel mai bun
prilej să arătăm ce putem. Țâșnim de după dâmbul de colo și-i
năucim cu vijelia loviturii.
— După ce-i rupem în pâlcuri, îi împingem spre pădure, ne
pedestrim și-i tocăm acolo, pe toți.
— Calomfire, aține-le calea și nu-i lăsa să cate spre Șerpăte ști.
Iar tu, Maldăr, îi ajungi din urmă pe cei care scapă spre tabăra lui
Gazi Ghirai, și cu măciucarii, morții îi dai.
Lui Calomfirescu nu i-a convenit că Buze știi i-au dat porunci ca
și lui Maldăr, dar a tăcut și-a pornit, în galop, la cetele lui, hotărât
să se bată ca un drac turbat. Deși amețiți de băutură și tăhui de
somn, totuși mârzacii ies repede la luptă, în marginea satului.
Urlă sălbatec și se aruncă asupra șirurilor lui Preda Buzescu.
Copitele cailor împroașcă pulbere de omăt ca un uriaș vârtej de
viscol în stepa Nogailor. Stroe Buzescu îi lasă să treacă; iese de
după dâmb și-i lovește în coastă. Ca din pământ, țâșnesc și cetele
lui Radu Buzescu. Cad tătarii cu nemiluita. Lui Oprea Rîcman i se
pare că dau singuri în suliță, ca chiorii. Iar popa Farca ș îi seceră
cu paloșul cum ar reteza spinii. Zăpada se boiește în roșu.
Înverșunarea-i crâncenă. Izbiți din trei părți, nogaii nu rezistă mai
mult de un ceas. Cei care cearcă să se întoarcă în sat, întâmpină
armele cetelor lui Radu Calomfirescu și, vrând-nevrând, se abat
spre pădure. Stroe îi împinge într-acolo. Celor care năbuiesc spre
miazăzi, Preda le taie calea. Stroe înțelege că tătărimea-i cât se
poate de vitează, dar îi lipsește conducătorul. Luptă năprasnic,
dar mai mult la întâmplare, cu mânie și deznădejde. Ieti Calga-
han dormea adânc. În casă-i cald și bine; în vatră un foc mare, cu
jar mult, morman. Băuse vin, din belșug. Și parcă n-a întâlnit nici
când muiere cu mai mult meșteșug și dulce otravă în trup. Aude,
prin somn, răcnetele de afară, dar i se par semne de benchet
sălbatec, care adesea se vede în hoarda tătară. Se treze ște, totu și;
dar simte că pământul se-nvârte, amețitor. Înțelege că nu-i vis și
nici șagă, numai când, deschizând ușa, își vede nogaii fugind ori
trăgând cu arcul de după garduri, de după copaci. Sare să-și
încalțe ciubotele. Dar fata i le aruncă în foc, odată cu căciula și cu
iataganul. O clipă, tătarul rămâne tăhui, parcă l-ar fi izbit cineva
drept în moalele capului. Duhoarea de piele și de păr ars îl
amețește și mai tare. Împlântă junghiul între țâ țele femeii, țâ șne ște
afară și, desculț, fără căciulă, fără iatagan, s-aruncă-n șa și se
pierde, galop, spre miazăzi.
Românii intră viforoși în sat. Mulți tătari se dau prin și. Prea
puțini scapă spre miazăzi, până-i prind și-aici gonacii lui Maldăr.
Bătălia a fost ca o ciocnire între două furtuni: năprasnică,
încărcată de fulgerele și trăsnetele morții, potopitoare. După două
ceasuri de viitoare, pe zăpada albă, mii de pete negre – le șurile –
așteptau corbii, gropari croncănitori și veșnic flămânzi.
— Am călcat cu dreptul! strigă Stroe și poruncește să se dezlege
robii din funii, iar în locul lor să fie lega ți tătarii. Zgribuli ți de frig,
țăranii grăbesc spre casele lor, mulțumind, făcând cruci și
sărutând urmele cailor Buzeștilor.
— Să trăiți, mântuitorilor! Și Dumnezeu să vă trimită ve șnică
biruință…
— Cum s-a întâmplat că șase mii de tătari n-au avut o
căpetenie mai mare cu dânșii? se miră Radu Calomfirescu. S-au
bătut ca leii, dar au atacat în neorânduială, halandala, parcă i-ar
fi cârmuit un berbece.
Buzeștii nu știu să răspundă. Și nici Tudor Maldăr care, trecând
pe lângă o casă din mijlocul satului, aude bocet sfâșietor. Intră și
vede o femeie în vârstă, îngenuncheată lângă trupul unei fete
înjunghiată, dar caldă încă. Se miră că-n casă mirosea a păr și-a
piele arsă. Dar, a ce nu miroase un câmp de bătaie?
— Totuși, iataganul ăsta încrustat cu sidef și aur e arma unei
căpetenii mari.
Se-ntorc la tabără înainte de asfințitul soarelui. Mihai-vodă
aduce laudă oștenilor și mai ales celor trei Buzești. Radu
Calomfirescu pufnește cu oarecare mânie:
— Fusei și eu pe-acolo, măria-ta!
— Adevărat, măria-ta, întărește Stroe. S-a bătut, a șa cum a
făgăduit, ca un drac turbat.
A doua zi, în amurg, Buzeștii pornesc spre Șerpăte ști, ținându-
se cât mai aproape de hoarda nogailor, să nu-i lase a se întâlni cu
armia lui Mustafa-pașa. Noaptea gerul se asprește. Dinspre
pădurea Stăneștilor, vântul suflă zburlit, tăios, usturător. Nici caii
nu mai pot merge. Opresc și trag pe la case, veghind în jurul
focurilor din vetre ori din ogrăzi și povestind despre bătălia de la
Putinei. Marin Molocea și Condur Pantelimon arată cum Oprea
Rîcman lovea, icnind, și cum, după fiece ispravă, împingea nasul
în sus, cu podul palmei, turtindu-și-l. În zori iscoadele aduc
vestea așteptată: tătarii năbuiesc, în pâlcuri mari spre Odivoaia,
sub porunca lui Ieti Calga-han.
— Grabnică orânduire la luptă!
Trimis înainte, cu unsprezece oșteni, Dragoș Mârza pânde ște de
după o movilă și prinde străjile înaintate ale tătărimii. A șa că,
neștiind ce primejdie-l paște, Ieti Calga-han se apropie, în trap, cu
grosul hoardei, înnegrind albul câmpiei. Oastea românilor se
strânge, mănunchi, la miazănoaptea satului Stănești, adăpostită
de garduri, de copaci, de case, gata să sară în spatele tătarilor.
Socoteala bătăliei o rânduiesc repede: Preda țintește drumul
Ciocăneștilor, Radu drumul mare și cel ce duce spre Frățești,
Calomfirescu golul dinspre apus, iar Stroe Buzescu drumul
Giurgiului.
— Porunca: niciun tătar să n-ajungă la Giurgiu!
Printr-o rariște de nouri sticlește soarele. Ului ți de lumină,
tătarii privesc cu ochi mici, nedumiriți. Când buciumele sună,
cutremurător de tare, semnul pornirii la atac, rămân tăhui, ca
lupii la boncăluirea cornului de vânătoare. Însuși Ieti Calga-han
chiuie turbat și poruncește năvala: are de răzbunat înfrângerea de
la Putinei. Toți împung, buluc, spre Giurgiu, urlând să cutremure
baierele cerului. Oamenii lui Stroe îi întâmpină cu săge ți, cu lănci,
cu spade și buzdugane. Caii cabrează, lovindu-se în tarhaturi.
Coifurile luptătorilor scapără sub izbiri de spade și iatagane. În
frunte, Stroe Buzescu luptă, înconjurat de Oprea Rîcman, de
Condur Pantelimon, de Dan Buzdugan și de tânărul Pătrașcu
Norocea. Cată mai ales obrazele potrivnicilor să-și scrie cu vârful
spadei numele pe ele, să se știe, pe lumea cealaltă, de mâna cui s-
au izbăvit. Dan izbește strivitor cu buzduganele, icnind. Rîcman
face la fel, sumețindu-și nasul în sus, cu câte un smârcâit
zgomotos.
Stroe Buzescu îl caută pe Ieti Calga-han; dar tot înaintând se
răzlețește de ceilalți și se trezește înconjurat numai de tătari. Zeci
de suliți și de iatagane se îndreaptă asupră-i. O clipă se-nfioară.
Dar nu pregetă. Înfige pinteni în pântecele calului, iar cu spada î și
deschide calea. Intrând între ai lui, îndeamnă cu strigăte mari,
rotește spada în văzduhul înghețat, fulgerând uriașe fă șii smulse
din soare. Își dă seama că trei sferturi din tătărime apasă asupra
cetelor lui. Și mai veneau încă. Voiau să sfarme pe-aici
popreliștea, ca să răzbească spre Giurgiu. Primejdia-i mare. Noroc
că, din stânga, lovește Radu Buzescu și împinge hoarda spre
Ovidoaia. Lupta durează, cumplit de îndârjită, de crâncenă. Scurs
pe nămeți, sângele fumegă spre cerul înghețat, amestecându-se cu
aburul suflat de nările cailor și ale luptătorilor. Mătăhălos și
grozav, călărind pe cal mare moscălesc, Ieti Calga-han urlă
sălbatece strigăte de luptă și împroașcă pe nări abur sur, ca un
balaur. Răcnetele lui de uriaș îmbărbătează tătărimea, că parcă i-
ar ascuți iataganele și lungi sulițele. Trecut de amiază, soarele se
furișează în cețurile plutinde de-asupra Dunării. Năvala tătarilor
se izbește pretutindeni de rezistența românilor, iar loviturile
românilor se sparg de îndârjirea tătarilor. Balan ța biruin ței nu se
înclină în nicio parte. Olaci veniți dinspre Giurgiu oblicesc că
Mustafa-pașa și-a trecut pâlcurile peste Dunărea înghețată și
gonesc încoace.
De pe dâmbul unde-i așezat, Mihai-vodă trimite ștafetari:
— Comisul Radu și clucerul Preda să-i lovească din spate! Iar
Calomfirescu să-și îndrepte năvala spre noi, să ne-ajute a ține
fruntea războiului.
Încleștarea se-nverșunează mereu. Cad mulți dintre români,
amestecându-se cu nămeții; dar rândurile tătarilor parcă se răresc
mai repede. Multora li se-nfundă caii în troian și nu se pot
pedestra. Unii își pierd ciubotele, iar alții se-mpiedică în șalvari.
Românii sânt mai sprinteni; caii lor, deprinși cu năme ții, opincile
bine legate și nădragii strânși pe picior ajută mersul prin omături.
Și lăncile românilor sânt mai lungi. Iar Dan, cu ale lui două
buzdugane, lovește-n dreapta și-n stângă, parc-ar înota. Numai
săgețile tătărești arată necruțătoare: vâjâie ascuțit, trec fulgerător,
nimeresc bine ținta, pătrund adânc și de multe ori sânt otrăvite.
Dar izbite din față și din coaste, temându-se de pădure, șirurile
tătărimii prind a se clătina. Hanul simte că-i împresurat fără
scăpare și se zbate ca jderul în capcană. Arzând de mânie, Stroe
Buzescu strigă cu glas sălbătăcit de ură și de bucurie:
— Ieti Calga-han! mare viteaz, vin să ne batem față la fa ță!… Să
văd cine-i mai tare!…
Ci înțelegând că nu poate prididi cu iataganul și cu suli ța,
nepotul hanului strânge tătărimea după un dâmb, să dea lupta
din arc și săgeată. Dar românii nu-i slăbesc. Galopează după
dânșii, ținându-i din scurt și semănându-i pe zăpadă, răni ți sau
leșuri. Totuși câteva pâlcuri, în partea de miazăzi, răsucesc
armăsarii și aruncă trei ropote de săgeți. Cu scuturile sus, ceata
lui Tudor Maldăr dă năvală într-acolo. Grindină de săgeți
nimeresc în rânduri. Cad peste zece cai. Cade și căpitanul Drago ș
Mârza. Un moment românii cată adăpost. Din spate, însă, Stroe
Buzescu sare sprinten, doborând patru arcași dintr-o singură
rotire de spadă:
— Nu vă lăsați, români!… Năvală!… După mineee!…
Pornesc în strașnic iureș prin grindina săge ților. Sparg primul
rând. Calul lui Stroe cade, c-o săgeată drept în inimă. Saltă pe-un
alt cal tătăresc, rămas fără călăreț, și țâșnește iar înainte. Când îl
văd tot în frunte, curajul cetașilor se înzecește. Și bătălia continuă,
năucă și sălbatecă. Deodată, nogaii încep a striga „aman” și-a bate
în retragere. O săgeată răpezită de un tătar mărunțel mu șcă din
sprânceana stângă a stolnicului Stroe și cade ceva mai în urmă,
pierzându-se în nămete și lăsând o foarte subțire tivitură de
sânge. O durere ascuțită, fioros usturătoare, iar orbita se umple
de sânge cald. Apasă cu palma stângă fără a o scoate din urechea
scutului, ca să-și astâmpere amețeala, și galopează înainte. O ștenii
nici nu bagă samă că-i rănit. Usturimea, durerea și ciudata
simțire că lumea s-a micșorat, îl înfierbântă și mai mult la luptă,
într-o jumătate de ceas tătarii se dau prin și. Doar Ieti Calga-han l-
a rănit la piept pe Stoica Farcaș, a rupt împresurarea printre
rândurile lui Calomfirescu, și-a scăpat cu prea puțini înso țitori.
Cei mai mulți zac pe zăpada scurmată și bătătorită de copitele
cailor.
În urmă s-aleg răniții. Se află mort Batu Calga-han, al doilea
nepot al hanului Gazi Ghirai. Dragoș Mârza are o scrijelitură
lungă și adâncă la piept, ca și Farcaș. Cei care se pot purta î și
leagă singuri rănile. Rîcman, uriașul, gâfâie și- și crestează răboj pe
suliță pentru fiecare duzină de vrăjmași pogorâ ți în năme ți. Stroe
Buzescu mușcă nămeții de durere, dar tace. Se spală cu omăt, să
se răcorească, să-și mai ostoiască usturimea înnebunitoare. Î și dă
seama că ochiul stâng i s-a scurs, că a rămas slut: o jumătate de
om… „Cum o să mă mai primească Sima?”… Și întrebarea asta îl
ustură încă mai tare ca rana. Cel dintâi, Calomfirescu ia sama:
— Ce ai la ochi, Stroe?
— O săgeată pârdalnică…
— Oprește, să-ți leg rana.
 Își alătură calul aburind de nădușeală, de calul lui Stroe, scoate
basmaua de la piept, îl leagă și-l ajută să-și așeze iarăși coiful.
— Mulțumesc, Radule. Mai bine-i să ne oblojim rănile decât să
ne spârcuim cu spada.
— Odinioară ne-a înfrățit tinerețea. Pe urmă ne-a despăr țit
dragostea. Acum, iată, primejdia ne înfrățește iară.
— Să rămânem veșnic frați, precum ne-am jurat.
După o clipă de înduioșare, în inima Calomfirescului scapără
însă o scânteie de răutăcioasă bucurie: „Acum, frate Stroe, Sima
nu mai poate bâigui despre frumusețea ta, ca despre o minune”.
Până seara, românii mai spulberă încă patru cete mai mici de
tătari, întâlniți în hojmăială după jaf.
State Boldur aleargă la Hulubești să ducă la tabără vestea
biruinței. Mihai-vodă a poruncit numărătoarea oștenilor: peste o
mie de morți și răniți. Prinși, dintre tătari – peste trei mii, iar robii
liberați – aproape două mii.
— Ridicați răniții și îngropați morții!
Spre seară, stoluri de stăncuțe împânzesc zarea, țipă ascu țit,
adulmecă locurile unde s-a dat bătălia, s-aruncă peste le șurile
calde încă și sfâșie carnea cu pliscuri mai ascu țite ca vârful de
săgeată. Țipătul stăncuțelor se amestecă-n văzduh cu gemetele
răniților nogai ori români.
La numărătoare, Ioan Norocea află că Pătrașcu lipsește.
— Tot timpul a fost în preajmă-mi. Poate de când nu mai văd
bine spre stânga… se îngrijorează Stroe.
— Fratele Velicăi-doamna… geme State Boldur și, însoțit de
Rîcman și Condur Pantelimon, pornește, în grabă, să-l caute
printre cei căzuți. Abia la miezul nopții îl găsește, crunt ciopâr țit de
iatagane. Jalea bătrânului Norocea îl face pe Stroe a crede că
pierderea unui ochi e-un fleac. Pentru că toți sânt încle șta ți în
bătălie, numai Preda Buzescu îl însoțește pe bătrânul logofăt până
la Stănești, unde-și astrucă feciorul în biserica satului.

*
Printre cadâne s-a iscat teama că pierderea diamantului
Basarabilor va aduce mari nenorociri împărăției. Și se părea chiar
c-au început: sultanul, mereu bolnav, iar la Dunăre, război, acum
iarna, anume ca să înfometeze Istanbulul. Unele o batjocoresc pe
Cătălina…
— Ghiaurii de la Dunăre, rudele ei; iar ea, iscoadă.
 Și Cătălina ce să facă? Se închide în chioșc și plânge.
Dar iată că, la 16 ianuarie 1595, moare Murad al III-lea
padișah. A răposat în al patruzeci și optulea an al vie ții, năucit de
opium, între trei cadâne, trei ceasornice și trei eunuci care au
sunat pe-o pateră de aur grămezi de galbeni ca să-i aline durerile
și să-i mângâie clipele cele de pe urmă. Eunucii și cadânele spun
că sfântul și nevolnicul lor stăpân a strâns mult aur, pe care îl
lasă în lumea asta, și covârșitor de multe păcate, pe care le duce-n
cârcă pe lumea cealaltă. Pe fiul său, ienicerii și spahiii îl numesc
Mahomed al III-lea. Ulemalele prorocesc că el va să cuprindă, în
sfârșit, Roma și Europa toată. Întru îndreptățirea prorocirii, chiar
din întâiele ceasuri de domnie a făcut divan să hotărască marea
expediție. A chemat chiar breslele la război.
Despre astea își înștiința Mina zugravul prietenii români. Iar
Araxi scria lui Stroe Buzescu: …„Cătălina este acuma cea mai
nefericită femeie de pe pământ. În noaptea când a pierit Murad-
sultan, sultana validé Safiia a poruncit eunucilor să-i înjunghie
copilul, ca padișahul cel nou să nu aibă potrivnici. Și l-au
înjunghiat pe Andrei, chiar în fața mumei, în chio șc, pe covor de
Persida. Vă așteptăm cu vești bune. Tata arvonește toată mierea și
toate nucile pe care le aveți. Le-aduce un neguțător raguzan…”

*
Condur Pantelimon a trimis la Căluiu după Grozava să vină în
tabără, să oblojească rana stăpânului, dar Stroe n-are vreme nici
să simtă că-l doare, nici a se gândi că-i chior și slut. Ales că, după
bucuria celor două victorii, s-a iscat spaimă printre boieri,
stârnită de Dima-stolnicul:
— Ce-i dacă am câștigat două bătălii? Gazi Ghirai mai are
destulă hoardă, iar Mustafa-pașa a și trecut Dunărea.
Dar iată că la 22 ianuarie, după ce voievodul poruncește ca
oastea să se rânduiască de bătaie la miazăzi de Hulubești, să
păzească drumul spre București, iar Mihai Horváth și Ștefan
Becheș să iasă și să lovească străjile înaintate ale dușmanilor,
aceștia nu împlinesc porunca, sub cuvânt că-i prea frig: le-
ngheață mâinile pe arme și capetele-n căști. Se tânguie că-s
îmbrăcați subțire, iar craiul nu le trimite cojoacele și căciulile
promise. De aici se ivește val de zavistii și ocări între voievod și cei
doi căpitani transilvani.
— Să știe vodă că, în două ceasuri, îl prindem și-l trimitem legat
la Alba Iulia, strigă Horváth către Stroe Buzescu.
— Bineînțeles, dacă nu te vom fi spânzurat noi pe tine, cu un
ceas mai devreme, prietene.
În așteptare, printre rânduri furnică neastâmpărul și teama.
Oamenii simt, pe undeva, semnele trădării. Iscoadele vestesc că
Mustafa și Gazi Ghirai și-au împreunat armiile și se gătesc a porni
spre București. Din porunca lui Petru Orăș, trei moldoveni
mărunței, știutori de grai turc, înveliți în pânze albe, se târăsc prin
zăpadă până foarte aproape de tabăra dușmană și ascultă:
otomanii povestesc despre furia lui Gazi Ghirai; hotărât este a se
răzbuna groaznic; va scrumi țara toată. Nimic nu va cru ța. Pentru
cei patru mii de nogai uciși va spinteca și pruncii din pântecele
mumelor.
Deși Dan-vistierul povățuia năvală asupra agarienilor, repede și
degrabă, Mihai-vodă hotărăște apărarea, aici, pe Câlniștea, în
acest cotlon de văiugi cu apă și pădure. Dar Preda Buzescu prinde
un om al lui Bogdan-vodă, care-l căuta pe Dima-stolnicul cu o
scrisoare:
— Poftește a-l ajuta să ia domnia.
— Cărbunele dracului! Mocnea acoperit, împlinind poruncile.
— Hm!… Care vi-i sfatul, frați Buzești?
— Călăul să-i fie naș! crișcă Preda Buzescu.
— Ba să-l punem sub priveghere, zice Radu. Acum, în vreme de
război, cugetele se clatină ușor, la mulți, măria-ta.
— Un atac de noapte asupra Șerpăteștilor, înfățișează Stroe o
povață atât de uimitoare încât ceilalți cred că fratele lor n-a auzit
despre ce-i vorba.
— De noapte?… Da, da… Nu-i rău, surâde voievodul. Și, după o
clipă de gândire: Bane Manta, cum înserează, te strecori, cu trei
pâlcuri, pe colo, prin pădure; iar la miezul nopții, când e somnul
mai dulce, gerul mai aspru și veghea străjilor mai puțin ageră,
lovești tabăra potrivnicului. Dinspre răsărit, cu toată puterea și
mânia. Să ai și torțe: la trei oșteni una. Aprinzi totul: case, corturi,
garduri, clăi. Stârnești spaimă și vălmășag cât poți de mare. Noi
venim dinspre apus și miazăzi. Să ne batem pe lumină, chiar de-i
noapte neagră. Lumina torțelor tale, bane Manta.
Singur Dima-stolnicul se împotrivește:
— De ce noaptea? Așa, ca chiorii? Ce? Toți sântem ca… Stroe
Buzescu? Și-apoi mâine-i sfânta duminică.
— Stolnice Dima, domnia-ta ai fost, totdeauna, cel mai
ascultător dintre boierii și sfetnicii mei.
— Iertare, măria-ta. Greșii.
Nimeni n-a știut când călăreții lui Manta s-au furi șat pe-o
văiugă în pădure și, cu caii de dârlogi, s-au strecurat pe sub
copaci, spre miazăzi. Înainte de asfințit, toată tabăra română
primește poruncă de grabnică plecare. Se zvonea de-o retragere
spre București.
— Dacă-i așa, de ce mai zădărirăm ursul? Ca să-l avem mai
furios pe cât este de obicei? se întrebau oștenii.
După un ceas și jumătate de mers prin întuneric cotesc spre
miazăzi. Pășesc încet, fără zgomot. Nici caii n-au voie să strănute
ori să sforăie, cum li-i datina.
— Horhăim așa, în bobote, către neștine, cârtește Dima.
Departe, trâmbița cocoșilor vestește miezul nopții.
Și, deodată, după o limbă de pădure, oștenii zăresc pojar mare,
parcă s-ar fi aprins o jumătate de cer.
— Ard Șerpăteștii!… L-au aprins nogaii.
— Orânduire pentru năvală! poruncește Stroe Buzescu.
Peste câteva clipe, românii și lefegiii cazaci izbesc satul
Șerpătești dinspre apus. Sulițele, săbiile și făcliile î și împlinesc
menirea. Dinspre miazănoapte, oastea lui Mihai-vodă se apropie,
în grabă. Arcașii încoardă arcurile și săgețile vâjâie. Buciumele de
cireș prind să sune învrăjbită pornire la atac. Un strigăt clocotitor
țâșnește din mii de piepturi, iar văzduhul se cutremură ca un uria ș
clopot de argint, lovit de zece mii de ciocane. Stegule țele din vârful
sulițelor tremură și șuieră în vânt, ca aripile șoimului în goană
după pradă. Halebardele mușcă întunericul, paloșurile se
răsucesc fulgerător. Vitejii intră în luptă: luptă hotărâtoare.
Tătarii cearcă să iasă din sat; dar se izbesc de armele românilor.
Cetele banului Manta aprind casele, clăile, gardurile. Ceilal ți
împing dușmanii spre foc, parc-ar vrea să-i treacă prin flăcări, ca
pe bărzăuni. Huetul bătăliei devine înfiorător. Fiecare strigă în
legea lui: „Alah!”… Alah!”… răsună ca un vaier; „Isus!”… ca o
chiuitură. Și așa se bat până în zori, până la prânzul mic, până-n
amiază. Fum înecăcios, iute, greu, împâclește tot cuprinsul.
Buciumele întărâtă lupta. Vreo șase mii de tătari și aproape cinci
sute de ieniceri din avangardă apără, cu deznădejde, în latura de
apus, retragerea celor închiși în sat. Îi lovesc cetele lui Preda
Buzescu și ale banului Mihalcea. Călcând peste trupuri
împotmolite-n zăpadă, oștenii lui Radu Buzescu se apropie de sat,
dinspre miazăzi.
Bucuros că l-a prins pe dușman ca-n vârșă, Mihai-vodă
poruncește și trabanților transilvani să atace. Dar după două ore
de luptă, tocmai când turco-tătărimea se clătina, gata să se
predea, logofătul Norocea aduse știrea că Mihai Horváth și-a oprit
călăreții, mulțumindu-se doar să privească fuga potrivnicilor spre
Giurgiu; parcă le-ar fi deschis anume o binevoitoare poartă.
Cu barda în stânga, însoțit de State Boldur și de Doia Crăciun,
Mihai-vodă galopează spre cetele lui Horváth:
— Ce faci, nelegiuitule!
— N-am fost de părere să dăm lupta aici, și n-o dau! se
sumețește căpitanul lui Sigismund-craiul.
În loc să-i păteze capul cu barda, cum poruncește furia din el,
Mihai-vodă împintenă calul spre cetele lui Stroe:
— Lovește tu, și acolo, stolnice!
Răscoliți de ciudă, Boldur, Maldăr, Orăș, Vlad, Andrei Boer,
Farcaș, rupți din partea de răsărit, închid calea de scurgere spre
miazăzi. „Bardișele lui Dărămuș” fac prăpăd. Opresc sumedenie de
robi, de pradă și tarhat de război pornit spre Giurgiu. Prin șii
mărturisesc că Gazi Ghirai și Ieti Calga-han au ie șit din
împresurare.
— De mare folos ne-ar fi fost o scăfârlie de han tătar… oftează
Stroe Buzescu.
— Ah, dacă de la locul meu vedeam ce face Horváth… Și nici
măcar nu-l pot pedepsi cu securea, cum s-ar cuveni, se zbuciumă
voievodul. Bane Mihalcea, trimite pe acest mi șel înapoi, la Alba
Iulia. Nu-mi trebuie câine hain ca dânsul.
— E-nțeles cu Dima-stolnicul, destăinuie Preda Buzescu.
Căpitanul Simion Dărămuș mi-a adus dovada: un trabant de-al
lui Horváth a adus zece pungi cu galbeni pentru Dima; plată ca să
te prindă și să te ucidă, măria-ba.
Mihai-vodă își scapără privirile cu amnarele furiei, taie
fulgerător văzduhul cu barda și strigă:
— Boșoldea, fă-ți datoria!
Peste un sfert de oră călăul Boșoldea reteza capul lui Dima-
stolnicul.
Lupta s-a ostoit abia spre miezul nopții. Întunericul ajută
multor tătari să se strecoare spre Giurgiu. În zori se văzu câmpul
plin de morți. Gerul, încă tot foarte aspru, încle șta gura și amu țea
răniții căzuți în troiene. Jale mare era. Dar, totodată, numărând
prizonierii și prețuind calabalâcul de război, armele, tunurile luate
de la vrăjmaș, toți se bucură. Mihai-vodă socoti că dobândirea
acestei prăzi se datora lui Ioan Norocea care a condus oastea de
țară.
— Cinstite logofete, îți dăruiesc satul acesta, Șerpăte ști, să- ți fie
ocină.
Ci, aflând de pieirea stolnicului Dima, Miri ște-vornicul, Mitrea și
Andronic-vistierul se înfățișează lui vodă:
— Un înger bun te are în pază, măria-ta. Iar noi, care am cârtit
împotrivă-ți, împotriva lui Dumnezeu am cârtit.
Țăranii din Stănești vestesc că o ceată de musulmani l-au
dezgropat pe Pătrașcu Norocea și l-au aruncat în Dunăre, într-o
copcă săpată în gheață.
— Pângărire! strigă Stroe Buzescu, Pătrașcu-i cel care ne-a scos
din ghearele lui Ion Beldi, aproape de Brașov, acum doi ani.
Îngenunchez pentru fratele Velicăi-doamna.

*
După împărțirea dobânzilor de război și după odihna de două
zile a oștilor, Mihai-vodă, sfătuit de Norocea și de Buze ști, porunci
atacul asupra Rusciucului. Cel dintâi, Tudor Maldăr trece peste
Dunăre, pe la Marotin: să-l prindă pe Mustafa-pa șa și pe Bogdan,
care au și strâns patru mii ieniceri și zece mii adunătură, după
cum aduce vestea Gruia, fiul lui Baba Novac.
— Să nu-i lăsăm să mai adune și alții.
Și Mihai-vodă însuși, în fruntea oștilor, trecu Dunărea pe
gheață. Cei doi cerbi se țineau aproape de armăsarul său, țan țo ș,
adulmecând văzduhul cu nări largi și rotind țepușele coarnelor
printre sulițele oștenilor.
Măciucarii lui Tudor Maldăr săvârșesc mari isprăvi: nu ucid, ci
turtesc, doboară și sperie prin vijelia atacului și răcnetele sălbatice
cu care-și însoțesc iureșul. Sulițașii lui Stroe Buzescu și „bardișele
lui Dărămuș” și oamenii lui Andrei Boer se poartă tot așa de bine
ca și la Șerpătești.
Până în amurg, otomanii se bat vitejește. După asta, nu mai țin
seama de răcnetele pașalelor: leapădă armele și vin spre români cu
brațele ridicate. Când lumina asfințitului abia mai scânteie-n
paloșe, o ceată de spahii se desprinde din încleștare și gonește cu
deznădejde spre miazăzi.
— Mustafa-pașa fuge! strigă Vlad.
 Arcașii și arbaletarii slobod un ropot de săgeți; dar pas să-i
ajungă. Gonaci ageri zvâcnesc după fugari. Deodată, calul lui
Mustafa se poticnește, azvârlindu-și stăpânul în zăpadă. Se ridică
pașa și fuge de-i sfârâie călcâile și i se aprind șalvarii. Î și pierde și
fesul și iataganul. Un oștean îl ridică și se minunează de
mănunchiul lucrat în sidef și pietre scumpe; clatină din cap:
„Halal!” Și-n galop, îl duce voievodului care, pe un dâmb, călare pe
murgu-i, urmărea cum fuge pașa, cum răcnește, cum un slujitor îi
dă calul lui și galopează nebunește… „Stroe Buzescu l-ar ajunge,
dac-ar fi aici”, gândește Mihai-vodă și dă pinteni calului să
țâșnească în urmărirea pașei. Dar în clipa aceea căpitanul Vlad
sloboade arcul și Mustafa-pașa se răstoarnă de pe cal. Se mai
rostogolește de două ori prin omăt și-nțepenește.
— E-ntâiul, și-ți urez negustorește: tot saftea să mai stea, până
nu s-or termina! îi strigă, din dreapta, Preda Buzescu, și aleargă
furios după Bogdan-vodă. Îi rărește pâlcul însoțitorilor cu săge țile,
dar îl fură întunericul și pâlcurile de tufani încărca ți de
promoroacă, și nu-l mai află. Caută printre leșuri, dar nu găse ște
decât musulmani.
— Ei, dacă-nvățam călăria pe armăsari adevărați, nu pe iepe
ca… Erzbet Báthory… se mânie pe sine Preda Buzescu.
— Bun ar fi fost un Mustafa-pașa viu, și-un Bogdan în ceatlău,
surâde voievodul.
Aflând de moartea pașei, armia otomană din Rusciuc se dă
prinsă. Voievodul poruncește încetarea luptei. Buciumele sună,
iar chiciura de pe crengi tremură a bucurie. Românii se
îmbrățișează și chiuie veseli.
— Dau târgul în pradă! poruncește Mihai-vodă. Cruțați însă pe
creștini. Cine s-atinge de-un bulgar, Boșoldea!

*
Mina zugravul a trimis știri despre înmormântarea sultanului
Murad. Iar Araxi, ca de obicei, adaugă:… „Unii zic că, atunci când
i-a ieșit sufletul, s-a răspândit în juru-i o duhoare a șa de
amețitoare, încât alungătorii de muște au rupt zece pămătufuri
din pene de păun, gonind acel duh puturos și spurcat”…
Toți râd când Stroe le povestește despre asta, și-nfulecă hălci de
friptură, sorb vin din ploști, ca la nuntă ori ca la sfâr șit de rodnică
vânătoare.
— Bag samă, își șterge Stroe Buzescu mustațea și barba cu
ambele mâini, și-și desface legătura cu oblojeli de la ochi, ca s-o
lege mai strâns, bag samă că toți sântem veseli, toți ne lăudăm și
ne fericim că biruit-am păgânul, ci numai căpitanii Vlad și Drago ș
stau ca niște ogari opăriți, cu pumnii împlânta ți în fălci și stupesc
a năduf și obidă.
— Iaca, am cuprins Rusciucul, l-am doborât pe Mustafa-pașa,
dar pe Maria n-am găsit-o, cinstite stolnice.
— Încălecați cai costilivi, îmbrăcați strae turcești și-n patru zile
bateți la poarta Țarigradului.
— Dar dacă…
— Ehei, dacă pe voi vă răpeau păgânii, de când v-ar fi scos
Maria… Ea-i bărbat, iar voi muieri, râde stolnicul, cu toate că-l
săgetează amețitor rana de la ochiul stâng.
— Străbaterea împărăției e primejdie mare.
— Da? Uite, eu mi-am pus în gând să răpesc o femeie chiar din
Serai. Cu toate că spre dânsa nu mă mână dragostea, ci mila și
omenia.
— Ai băut ceva mai mult, jupân stolnice, mârâie Dan-vistierul,
de-ai dat în doaga lăudăroșeniei?
— Rămășag pun pe toate giuvaerurile pe care le-ai câștigat de la
13 noiembrie până azi. Iar eu, pentru că n-am giuvaeruri, î ți dau
moșia de la Popești.
— Primesc!
— Îmi mai trebuie doar câteva zile de răgaz, să-mi tămădui
rana de la ochi.
— Doar dacă-i fi având niscaiva meșteșuguri vrăjitore ști,
împrumutate de la Grozava, să te faci nevăzut ori să treci prin
zidurile cetăților, râde Radu Buzescu.
— Cutezarea și spada; astea mi-s vrăjitoriile.
— Mă prind că nici n-ajungi la Țarigrad, îl întărâtă Dan-
vistierul.
— Pentru moșie dau înscris; giuvaerele pune-le domnia-ta,
vistiere, la mâna fratelui meu de cruce Radu Calomfirescu. Aduc
una din cele mai frumoase femei pe care le are Seraiul sultanului.
— Te simți dator cu ceva? rânjește ciudat de rău Calomfirescu.
— S-ar putea, Calomfire. Că, iaca, ai ajuns la patruzeci și tot
umbli holtei și fără rost, ca și frate-meu Preda. Măria-ta, rogu-te,
fii martor rămășagului nostru.
— Deși mi-i teamă pentru viața ta, nu te opresc a săvâr și
ispravă ca asta.
 — Îi iau cu mine doar pe Condur Pantelimon și pe tânărul
Gruia lui Novac.
Deodată, dintre oșteni, s-a ridicat o femeie înaltă, trupe șă,
țanțoșă, cu vorbă-nțepată:
— Nu pleci, domnia-ta, jupâne, pân nu treci pe la Grozava, să- ți
tămăduiască rana…
— Ce-i, vrăjitoareo? Cine te-a adus aici?
— Am venit singură, trimisă de jupâneasa Sima.
Unii boieri chihotesc:
— Vorbeam de ursoaică și… vrăjitoarea-i ici, în tabără.
— Ce face Tițu, Grozavo? a zâmbit voievodul.
— Arme, măria-ta: spade și bărzi cu două tăiușuri. Dar mai
mult și mai mult ar vrea să făurească măriei-tale o bardă cu totul
și cu totul de aur…

*
În a patra zi după prădarea Rusciucului, Mihai-vodă a poruncit
împărțirea prăzii. Întâi, armele; arcuri, halebarde, suli ți, scuturi,
arbalete, săbii și iatagane încrustate cu argint, cu fărcu șuri aurite
și bătute în pietre scumpe. După aceea, stofele și mătăsurile, iar
în al treilea rând, banii și giuvaericalele. Pulberea și plumbul
rămân toate în sama domniei. Când fiecare și-a primit partea, lui
Stroe Buzescu i-a căzut un pistol încrustat cu baga, cu filde ș, cu
argint și aur.
— Ăsta să te-ajute a pătrunde în Serai, să faci sfârc de bici din
părul cadânelor, urează Condur Pantelimon.
Mihai-vodă l-a trimis pe banul Mihalcea, cu o parte din oaste și
cu cei mai buni căpitani, asupra Silistrei. Pe acolo veneau cete
trimise de Ferhat-pașa, să pună-n scaun pe Ștefan Surdul. To ți se
bat ca leii. Și mai ales Dragoș Mârza și Vlad. În mai pu țin de-o zi,
au cuprins orașul tot. Au asaltat, și cetatea din deal. S-au căznit
trei zile, dar fără nicio dobândă. Furios, Mihalcea porunci jefuirea
orașului:
— Fiecare pe socoteala lui; numai să n-aud că v-ați luat la harță
pentru pradă, nesătuilor!
După asemenea isprăvi, la începutul lui februarie, Mihai-vodă
și-a trecut oștirea înapoi, în țară.
— Eu nu m-aș fi oprit până la Țarigrad, mormăie Dan-vistierul.

*
 Aflându-se la Veneția, cu treburi de negoț și camătă, banul Iani
a citit într-un Diario despre isprăvile lui Mihai-vodă și s-a mâniat
foarte. Scria acolo că așa de multă pradă au luat românii, încât,
după lupta de la Rusciuc, toți ostașii aveau straie de mătase și
câte o lădiță de scumpătăți. S-a grăbit să încheie negoțul și, prin
Viena, s-a îndreptat spre Țara Românească. L-a găsit pe voievod
în tabără, la Dunăre:
— Ce poznă ai făcut, măria-ta? a întrebat, cu spaimă și dojană,
mai ales că, din Alba Iulia până la Giurgiu, avusese răgaz să afle
mult mai multe decât știa la Veneția.
— Ceea ce am plănuit noi, de mult, bane.
— Încheie repede pace. Au nu vezi că din marea ligă cre ștină s-
a ales pulberea? Transilvania, Moldova și Țara Românească să
mântuie creștinătatea de primejdie?
— Ascultă, Iani: cât îți dă Sinan-pașa pentru solia asta? îl ia
Mihalcea peste picior. Că tu nu faci nimica de pomană. Te cunosc
eu bine. Deci, fii cuminte și mulțumește Celui de Sus, că-n 13
noiembrie, erai la Veneția și nu la București, printre cămătari.
— Cum? Cutezați voi să mă… Pe mine?
— Păi, tunul, sulița, săgeata, buzduganul și spada n-au ales.
Printre atâția ieniceri, greci, ovrei, armeni, ce se întâmpla dacă
tăiam și un armân ca tine?
— Bine, dar sântem de-un sânge și de-o lege, Mihalcea!
— Domnia-ta, jupân Iani, surâde Mihai-vodă, ai o singură lege:
legea banului. Și prin vine, tot aur îți curge.
Dă să înjure, să batjocorească. Dar înțelege că-i în darn și-
nghite în sec toți țepii, toate nodâlcile sudalmelor. Când iese din
cortul voievodului, îl întâmpină Dan-vistierul:
— Știu care ți-i amarul; noi însă nimica nu putem, fără numai
să ne supunem. Ci domnia-ta, care o cunoști a șa de bine pe
doamna Tudora, adică pe maica Teofana… Treburile politicești
prin femei mai acătării se rânduiesc.
În sanie, îmblănit cu piei de lup, trece pe la Poienari, o ia pe
doamna Stanca și, împreună, bat drumul până la Cozia.
— Fiți înțelepte și pricepeți că dacă padișahul privește cu
oarecare îngăduință răzvrătirea lui Mihai, greu îi este să se
lipsească de pâinea, carnea și mierea pe care le scoate de la Eflak.
Doamna Stanca se tânguie și plânge:
— N-am ce-i face! Domnia-ta, bane, poți mai mult. Ai înscrisuri
pentru datorii de la el.
 — Puține… Le-am vândut lui Caraiman-pașa.
— Mihai, drag fiul meu, își urmează ursita pe care și domnia-ta
i-ai urzit-o.
Plătește trei frați tineri din Cozia, să-l coboare din pe șteră și pe
sihastrul Prohor:
— Știu c-ai fost dascălul Buzeștilor, iar ăștia au mare înrâurire
asupra lui vodă: stăruie să înceteze îndată războiul! Primejdie
mare pentru țară și pentru ei. Cu atât mai mare cu cât, murind
Murad-sultan…
— A murit padișahul Murad? Unde sânt acuma bogățiile tale
neprețuite și aurul tău cel mult? Unde veșmintele tale de mătasă
împodobite cu pietre scumpe? Unde strălucit tronul tău pe care
lumea nu-l mai încăpea? Ce bine le-a acoperit lespedea
mormântului…
— Sultanul cel nou, Mahomed al III-lea, arată a fi războinic.
— Cred; dar în vreme ce ucenicii domnului dobândeau
împărăția cerurilor, Iuda număra arginții. Poate ar fi vrut și el să
fie sfânt; banii însă l-au pecetluit la talpa iadului.
— Te-am chemat să mă ajuți, sihastre, nu să mă dojene ști cu
pilde.
— Amintescu-mi că, atunci când l-ai ajutat să ia bănia
Craiovei, i-ai prorocit soarta asta. O vroiai chiar.
— Atunci a fost atunci, și acum e acum. Războiul…
— E-o mare nenorocire, știu; dară eu iudă neamului meu nu
pot fi.
Îl lasă în nedumerire și urcă înapoi, prin nămeți, la pe ștera din
vârful Coziei, să gândească, de sus, asupra neostoitelor vânzoleli
ale lumii de jos.

*
Aflând că românii au trecut Dunărea, au prădat Rusciucul și
Silistra, l-au ucis pe Mustafa-pașa și mii de otomani, zeci și sute
de bulgari, sârbi și chiar greci aleargă și se aciuiază în tabăra
voievodului Mihai. Pe unii îi trimite mitropolitul Dionisie Rally de
la Târnovo; pe alții Baba Novac ori Deli Marcu; pe mulți îi
îndrumă, în mare taină, Mina zugravul; pe al ții îi cheamă
Stavrinos, grecul cel stihuitor și înflăcărat. Într-o joi de diminea ță,
pe-o ceată deasă, Gruia lui Novac a adus cincizeci și opt de flăcăi
dintr-un singur sat românesc, din valea Timocului. Cu o ștenii lor,
Tudor Maldăr, Simion Dărămuș, Petru Orăș, popa Farca ș răscolesc
satele până departe spre miazăzi, semănând spaimă în cugetul
otomanilor. Unii își aduc aminte de vechile profeții că Țarigradul
va fi cucerit într-o Vinere mare, înainte de prohod. Iar Araxi scria
că, din minaretul din dreapta de la Aya Sofya, muezinii anun țau
țărigrădenilor biruințele lui Mihai-vodă la miazăziua Dunării. Ceea
ce nu s-a întâmplat nici în războiul cu germanii, nici în cel cu
perșii.

*
Dar banul Iani nu s-a. Lăsat până n-a adus-o pe doamna
Stanca în tabără:
— Domolește nebunul! Ce? Vrea să cucerească Țarigradul
singur?
Doamna s-a aruncat la picioarele soțului:
— Ferește-te, măria-ta, de capcana trufiei!
— Doamnă, te rog să te-ntorci la Poienari, în adăpost, și să ai
grijă de coconi.
— Nu-i adăpost, ci temniță.
— Atunci te va însoți unul din căpitanii mei.
Când află că vodă i-a poruncit s-o ducă pe doamna la Poienari,
Radu Calomfirescu se tânguie:
— Mai bine mă trimetea să cuceresc Țarigradul!
Văzându-l, doamna Stanca tresare. Cercetează cu priviri
iscoditoare frumosul, bărbătescul lui chip și gânde ște: …„Hain a
fost Stroe Buzescu, pocind fruntea ăstui om falnic”… Ajunge în
Poienari, în miez de noapte, frântă de triste țe, de frig și de
oboseala drumului. Dar îndată ce s-a îmbăiat și s-a încălzit, și-a
dat cu dresuri pe față și s-a stropit cu apă de trandafir, a prins a
mișca șoldurile, a-și umezi buzele și a roti ochii mari, negri-
catifelați, pe Calomfirescu îl furnică neastâmpărul… „Dacă nu-i
frumoasă, are totuși mult vino-ncoa. E flămândă de dragoste. Mân
noaptea asta aici. Vornicul Socol prin patul doamnei Voica a
ajuns pe tron. N-a stat c-a fost nerod, dar eu…”
— Măria-sa mi-a trimis măscăriciul să mă veselească; ci
nebuniile lui mai tare mă-ntristează.
— Unde-i măscăriciul acum?
— L-am trimis la Sima stolnicului Stroe.
— Și coconii unde-s?
— La Târgoviște, cu dădaca și cu dascălul.
— Sântem deci singuri, zâmbește Calomfirescu, șoltic. Dar
doamna Stanca se ridică dreaptă, mândră, supărată:
— Radu Calomfirescu, uiți că-s doamna țării?
— Înainte de-a fi doamnă, ești femeie; iar eu sânt bărbat.
— Numai că te-a cam stropșit Sima, stolniceasa.
Radu Calomfirescu încremenește o clipă, ca armăsarul plesnit
cu frâul peste bot. În cea următoare, pleacă fără a ține seama că-i
în puterea nopții și primejdii multe se pot ivi pe cale. Dar în prag,
c-o ochire, culege sânii, șoldurile și brațele doamnei, toate
neostoite, răscolite și parcă dojenitoare:… „Unde te duci,
nătângule!”
Pleacă, totuși, încărcat cu prefăcută suferință și furie:
— Mă duc să pier în bătălie, vitregitoareo…

*
Gerul nu mai contenea. Stroe Buzescu îl întâlne ște pe Stavrinos
în cort, încotoșmănat în blănuri și totuși clănțănind de frig.
Gândește o clipă, și-i zice:
— Stihuitorule, făptură prea gingașă pentru războiul de iarnă,
la mine la Stănești ori la Căluiu, te-așteaptă o vatră caldă și-o
odaie fără vânt.
A patra zi, la amiază, Condur Pantelimon a șeza stihuitorul
Stavrinos la Stănești. Numai îndatoririle-i de gazdă o făceau pe
Sima să fie binevoitoare față de acest oaspete, fugărit din tabără
de-un ger, pe care zece mii de bărbați îl îndură fără cârtire. Ci
cum s-a încălzit și-a gustat un pocal de vin vechi, s-a înviorat și,
în vreme ce Condur arunca doar câte o vorbă săracă: „E bine”…
„La mână s-a tămăduit.” „Cu ochiul, mai sufere”… „Poartă
legătură neagră”… Stavrinos se desfășoară-n vorbire largă,
apăsată, parcă și-ar măsura cuvintele cu tact de umblet:
— Eroic s-au bătut românii, ai lui Mihai-vodă viteji!… Ca lupii
flămânzi peste Dunărea-nghețată trecut-au, iar musulmanii cu
ascuțite iatagane-i primiră. Dar paloșul românilor mai ascu țit a
fost, și mai vârtos știu la moarte să trimită… Într-o jumătate de zi
potrivnicul spulberat a fost, și Mustafa-pașa răpus de săgeată.
Prădat-au Rusciucul amarnic, și-n stare de plâns l-au adus. Averi
destule-au jefuit, și multe cadâne-au răpit, precum Menelaos o
captură pe Briseeis. Din a muieretului ceată acum fiecare și-a ales
câte una, ba chiar câte două, după plac și poftă, goale, descul țe,
speriate, prin troiene tăvălite… Țipetele și vaietele se-năl țau până
la ceruri, iar gemetele de plăcere până-n iad pogorau…
 — Stavrinos, ce le umfli așa? nu mai rabdă Condur. Zici c-ai
învățat bine românește, ci eu nu te-nțeleg.
— Adevărul cel mai adevărat îl grăiesc, jur, jupâneasă Sima. Și
dacă nu mă crezi, înseamnă că fapte de necrezut săvâr șit-au
Buzeștii, ai lui Mihai-vodă viteji…
Intrat în odaie la începutul vorbirii, măscăriciul Teleleu ascultă,
apoi prinde a sări ca un țap, îngânând stihuitorul:
— Iară eu, de multă și mare vitejie, într-o baltă căzui, și-a șa
abraș mă cuprinse răpciugă… Hăpciu!
— Teleleu, nu-l ocărî, că povestește însuflețit.
— Numai eu nu știu glumi… frumos, jupâneasă Sima.
Pretutindeni mă ivesc ca un ghimpe, nu ca un om. În tabără nu
mă primește măria-sa, că-s schilod; din Cetatea de la Poienari mă
alungă doamna, c-o întristez cu glumele mele; iar aici, la domnia-
ta, mai mult să plâng îmi vine decât să râd.
Aruncă spre Sima o privire necuprins de gale șă, de duioasă, de
îndurerată, și de trei ori se dă peste cap, ca să se ascundă iar într-
un ungher al iatacului.
Condur Pantelimon a scos din desagi trei bucăți de catifea, trei
de mătase de Chitaia și-o bisactea cu o salbă, o pereche de cercei
și trei inele cu smaragde și diamante.
— Stroe mi le-a trimis?
— Da. Atât și-a oprit din prada cuvenită lui. Totul a împăr țit
oștenilor.
— Foarte bine; așa trebuie, giuvaerul inimii mele.
După ce Condur și Stavrinos s-au mistuit în odăile lor,
măscăriciul a cerut îngăduința de a privi mai îndeaproape
bijuteriile trimise din tabără.
— Salba o cunosc: a vândut-o Țicalidi lui Mustafa-pașa. Ei,
câte-ar spune giuvaericaua asta de-ar avea grai…
Sima îi dă dreptate și-și urmează gândul, iscodind chipul
măscăriciului:… „Eu cu Velica-doamna i-am dat nume Teleleu; de
ce acum îmi vine să-i spun Tudorel?”… Și pentru că nu află
răspuns, ia izvodul și înseamnă:… „Deci când a fost la ghenar 14
deni, ei se întâmpinară cu tătarii, în streji la sat la Putinei, și fură
biruiți tătarii de Buzești, perind tătari mul ți și vii încă prinsără
mulți”… Povestește apoi despre lupta de la Șerpătești, despre
trecerea Dunării pe gheață, „la ghenar 25 deni, și fură bătu ți
turcii. Atuncea au pierit și Mustafa-pașa cu mul țime de turci.
Bogdan-vodă încă de-abia au scăpat. Și arseră Rusciucul, și toată
marginea țării lor și să vârtejiră cu multă dobândă la scaunul lui,
la București”.
Când o vede că lasă pana jos, Teleleu surâde duios, copilărește:
— Nu știu de ce, dar parcă-mi ești soră, jupâneasă Sima.

*
Marco Vernier, bailul Veneției, a intrat în dugheana lui Manea
Hagigadur, s-a așezat pe scaun, și-a potrivit câteva cute la straiul
lui galben cu dungi negre și a cerut, surâzând, o baclava. N-a
înghițit niciun dumicat, că a și apărut, în u șa dughenii, un ienicer,
cu capul învelit cu o cârpă veche, în loc de fes.
— Sânt ceaușul Murat! Am fugit de la Bogdan Eflak. Strig tare
să afle lumea toată ce primejdie amenință Istanbulul. Ghiaurul
Aron-vodă a ocupat Cetatea Albă și Chilia. Ne-a smuls cheile
stăpânirii de la miazănoaptea Dunării. Dar nu numai asta:
românii ghiaurului Mihai-vodă au trecut Dunărea și ne-au ucis
toate străjile din Rusciuc și Silistra. Armia din Ungaria nu mai
poate fi aprovizionată, că ard malurile Dunării. Auziți? Și încă
una: vrăjiți de faima lui Mihai-beg, sute și mii de ghiauri aleargă
sub steagurile lui! Fugari ca mine, speria ți și deznădăjdui ți, se
numără cu sutele. Treziți-vă din nepăsare și-adormire,
musulmani! Ghiaurii s-apropie de Udriu…
Marco Vernier-bailul înghite îmbucătura și-și rotește privirile
prin dugheană, să vadă cum primesc otomanii asemenea știre:
cască gurile, clipesc des din ochi, stau în nemi șcare câteva minute
și iar se apucă de mestecat baclavale, cu mișcări domoale de fălci,
parc-ar rumega.

*
Vineri-seara, în ziua de Treisfetite, pe-o vreme de moină, State
Boldur se înfățișează cu sol de la Moldova. Voievodul îi prime ște
repede.
— Vești?
— Da, măria-ta. Îngrijorătoare. În vreme ce Aron-vodă se gătea
să lovească Tighina, cazacul Lobodă, cu paisprezece mii, sub
steagurile „Vulturului alb”, au năvălit în Moldova, pe la Soroca, și-
au pustiit-o mai cumplit ca tătarii. Au prădat vistieria și-au
pârjolit Iașul. Aron-vodă abia a scăpat de sabia lor, cu doi-trei
slujitori și câțiva boieri. Au strâns peste douăzeci și cinci de mii de
cai. Ba au furat și vreo șase sute de fete, într-ales, să aibă soa țe
tinere și frumoase în bordeiele de la chiciurile Niprului. Mare
pacoste!
Mihai-vodă lasă barba în piept, îndurerat nespus.
— Ei, aici e socoteala leșească: Zamoyski, cancelarul, cată să-l
slujească pe sultan cu mână căzăcească. Și Velica-doamna?
— Ascunsă printre călugărițele de la Galata. Sănătoasă; afară
de spaimă, nicio sminteală n-a suferit. De și au căutat-o ca pe-o
floare de leac, n-au aflat-o.
— Ce are Lobodă cu fiica domniei-tale, logofete Ioane?
— Și aici e tot mână leșească: un pan, Glinski, a văzut-o la Alba
Iulia și a cerut-o de nevastă. S-a împotrivit. Și acum o pe țe ște…
căzăcește, cu sabia.
— Să se adăpostească la Cetea ori la Prislop.

*
După plecarea lui Mihai Horváth, cap al oștilor transilvane, a
venit Albert Király. Când Buzeștii îl întreabă de sănătatea craiului
Sigismund, răspunde:
— Strigă-n lumea largă c-a pornit la cruciadă, ca un leu.
— E fericit că ava Carrillo i-a găsit, în sfâr șit, mireasă de neam
mare, ales? surâde Teodosie, greblându-și barba cu degetele
stângii.
— Pe cine? întreabă Király, cu mirare.
— Pe Maria Cristina, fiica arhiducelui Carol de Austria, unchiul
împăratului Rudolf, adaugă Norocea.
— De unde știți, signori?
— A scris Petru Grigorovici. Prin căsătoria asta, Rudolf-împărat
vrea să-l lege pe Sigismund-craiul cât mai strâns de politica lui și
de războiul cu sultanul. I-a făgăduit ajutor de oaste și bani,
ordinul „Lâna de Aur”, titlul de principe al imperiului, cetă țile
Opeln și Ratibor, în caz de primejdie.
Ci, ca un făcut, abia au sfârșit cei din sfat vorbirea despre crai,
că și sosește Gheorghe Palatici cu știrea că Albert Király rămâne
cap oștilor transilvane din Țara Românească, numai dacă Mihai-
vodă jură credință craiului.
— Ce sfat îmi dai, Király? întreabă voievodul.
— Nu pot da sfat împotriva poruncii stăpânului meu.
Boierii însă s-au împărțit în două. În fruntea împotrivitorilor la
închinare se află Buzeștii și Dan-vistierul.
— În ceasul acesta, judecă voievodul, după ce ascultă povața
tuturor, mai presus de orice stă izbânda în războiul dezlăn țuit la
13 noiembrie.
— Atunci… cum ar zice Teleleu, să ne facem frate și cu dracul
până trecem puntea, surâde Preda Buzescu.

*
După întoarcerea în București, Mihai-Vodă și căpitanii săi
urmăresc un singur gând: cu armele și banii dobândi ți la Rusciuc
și Silistra să-și înarmeze cât mai bine cetele. Au și poruncit, în
grabă, la făurarii din Sibiu și Brașov, noi săbii drepte, după chip
apusean, cu teci sau fărcușe lustruite cu nichel. Suli țarii făuresc
mereu suliți. Arcașii, arcuri, snopi de săgeți și tolbe sau cucure din
piele de vițel. Ci Mihai-vodă caută, mai cu samă, să toarne tunuri.

*
La Silistra, Dragomir Mârza a dat peste un fost slujitor al lui
Caraiman-pașa care știa că stăpânul său a cumpărat o roabă pe
nume Maria. O fată bărbătoasă și frumoasă.
— Deci, Vlade, zice căpitanul Mârza, îmbrac strai de turc și la
Țarigrad mă duc, logodnica să-mi aduc…
În hanul de la marginea Șumlei, intră în vorbă cu un grec
șchiop, pistruiat, ghebos, cu bărbuță roșcată, și se-nțeleg să
călătorească împreună:
— Am cai buni. Las calabalâcul să vină în urmă, în două-trei
zile sântem la Țarigrad.
În orașul Gabrovo, când își adăpa calul, se trezește bătut pe
umăr de un tânăr frumos, voinic, îmbrăcat bulgărește.
— Ce faci, căpitane Mârza?
— Te căutam, Gruio.
Într-o crâșmă bulgărească ospătează și beau vin tare printre
bulgarii care cântă, în limba lor.
— Știi ce zic? întreabă Gruia. Ascultă: „S-a răsculat Țara
Românească, / Românească și moldovenească; / Le-a răsculat
Mihai voievodul / Cu strașnic cal, cu sabie scânteietoare.”
După ce mai închină vreo zece ulcele, sfătuind despre legăturile
cu oștile române, Dragoș urmează călătoria, în tovără șia
neguțătorului șchiop și ghebos. Deși pocit și roșcat, lui Mârza îi
pare om cumsecade și îi destăinuie pricina rătăcirii prin împără ție.
Neguțătorul prinde a se crămălui:
— Vai, vai, mulți misei mai sânt pe lume!… Și-și strânge mai
tare șuba, ca și cum l-ar fi trecut fiorii morții; se ghemuie ște în
blănuri calde. Cunosc pe țel care ți-a vândut logodnica.
— Spune-l, jupâne, că…
— Nu pot! e… e basboier în divan.
— Jur că nu va ști de unde am aflat.
— Mț, tare mi-i greu. Eu fac negoț cu românii și… mă-n țelezi?
Si-apoi, ai să crezi grozăvie ca ațeea?
— Spune o dată! Nu mă mai fierbe în oală seacă, și-l zgâlție de
umeri.
— E… e Preda Buzescu.
— Jupâne, ești nebun!?
— Vezi că nu mă crezi?… Niți nu-i de crezut. A vrut să și-o facă
ibovnică. Fata l-a sictirit: si-atunci a vândut-o lui Caraiman-pa șa.
— De unde știi, jupâne?
— Să-ți spun, ca să nu mă bănui de mințiună. Pe mine m-a pus
Caraiman-pașa să-i caut rochii si saluri, s-o îmbrace.
Inima lui Dragoș Mârza sfârâie de mânie, necaz și ură. Și,
câtăva vreme, gândește să se întoarcă din drum să se răfuiască
întâi cu furul cel mare.
În a patra zi, spre seară, fac popas la un prieten al
neguțătorului. Coboară din sanie într-o ogradă largă, adăpostesc
caii și trag spre ospătărie.
— Stăpânul doarme și nu-i îngăduit a-i strica hodina, spune un
slujitor.
— Nu-i nimica. Dă-ne mâncare și vin, să ne încălzim.
În casă era cald și bine. Neguțătorul îi arată mare cinste, cu
închinare de ulcele, cu făgăduială de prietenie ve șnică; când îl
vede beat, bate din palme și îndată se ivesc doi slujitori:
— Dați-i pat moale! strigă turcește, zâmbind șiret.
Dar, după câțiva pași pe un gang, slujitorii îl prăvălesc într-un
iad întunecos, dubit de miasme. O ușă grea îl pecetluie ște. Se
zbate, strigă, urlă, până cade sleit de puteri.

*
Bailul Veneției, Marco Vernier, a învățat să tragă din narghilea
ca un turc și să bea cafea ca un arab. Și pentru asta îi place lui
Sinan-pașa să-l primească în palatul lui, să joace șah, să
vorbească italienește și să mai afle câte ceva din tainele politice și
militare ale Europei creștine, pe care de mult vrea s-o strivească
sub copita calului său. Dar, oricât de plăcut ar fi gustul cafelei și
vorbirea cu venețianul, tot spre lucrurile cele neplăcute-l fură
gândul.
— Mă socot vinovat că pe tronul Țării Românești se află acel om
îndrăzneț, dar potrivnic Semilunei, Dacă nu m-am în șelat asupra
însușirilor lui de bun ostaș, m-am păcălit amarnic asupra
caracterului său. Padișahul îmi impută direct trădarea valahului.
De aceea grija mea cea mai mare de acum este să-l prind, să-i tai
capul dinaintea înaltei Porți și să-i arunc hoitul în Bosfor, ca
acelui Petru, poreclit Cercel.

*
De-o bucată de vreme, sub inspirația lui Ștefan Iosica și a lui
Carrillo, curtenii italieni ai craiului Sigismund vorbesc numai
despre virtute și despre glorie.
— Far virtù, maiestà, este menirea nobilă pe care ți-ai ales-o! îl
laudă Fabio Genga. Să pleci în războiul sfânt cu un buchet de
istoriografi; lor să le dictezi, seara, faptele eroice din cursul zilei,
ca ei, până în zori, să umple pagini întregi și imediat să le
răspândească în lume. Și, să știi: măria-ta ai dreptul să- ți
împodobești numele și cu isprăvile căpitanilor pe care-i conduci la
luptă.
— Exact! Ce-au mai făcut valahii? Spune!
— Aron-vodă a cucerit Cetatea Albă și…
— Scriba, scribe!
— Mihai-vodă a ars Silistra!
— Ce-i asta?
— Cetate puternică la Dunăre; reședința unui pașă…
— Scriba, scribe!
Fabio Genga își netezește mustața, moaie pana în călimară și, cu
vorbe mult meșteșugite ticluiește scrisori către principii Europei,
începând cu Rudolf și sfârșind cu Granduca di Toscana, vestindu-i
despre vitejiile lui Sigismund-craiul, care a răsculat Țara
Românească, Moldova și Transilvania – magaziile de aprovizionare
ale Istanbulului.

*
Cu palmele-i calde, moi, catifelate netezește fa șa albă, fiartă și
spălată cu grijă pentru rana lui Stroe. O netezește și plânge,
înghițindu-și lacrimile: „Bărbatul meu, cu legătura neagră piezi șă
peste ochiul stâng pare alt om. Nu, nu-i urât. Dimpotrivă: pare
măreț. Și, totuși”…
— L-a firitisit Sigismund-craiul pe măria-sa, cată Stroe să-i
schimbe gândul amar citit pe față. Măria-sa a mul țumit și a zis,
zâmbind: „Când mi-s buzele dulci, singur mi le ling”…
— Adevăr grăi. Mă mângâi, ori de câte ori sânt tristă, cu vitejia
voastră.
— Și dacă rămăsei beteag, n-o să-ți fie silă?
— Stroe, stăpânul și copilul meu!
Și se lasă, ușor, în genunchi la picioarele lui, cuprinzându-i-le
strâns și sărutându-i-le. Ar fi jurat și-ar fi plâns, dacă n-ar fi
intrat Stavrinos, grecul cel stihuitor:
— Mare epopee va să scriu, vitejilor!
— Nu ne linguși, grece! Așteaptă să ne vezi sfârșitul.
— Aidoma grăitu-mi-a și măria-sa. Iar eu: Găsi-voi în al min ții
mele sipet acele răsunătoare cuvinte care vitejia să vă
preamărească? Izbuti-voi a răscoli răsunătoarele trâmbiți ale
bunei vestiri?
— Stihuitorule, te umfli ca broscoiul din povestea măscăriciului
Teleleu și aiurezi ca un năuc.
— Cinstite stolnice Stroe, eu mânuiesc vorbele cum mânuie ști
domnia-ta spada. Meșteșugul și harul meu se numesc înflorirea și-
nveșnicirea isprăvilor de vitejie săvârșite.
— Crezi că-i nevoie de asta?
— Cum diamantul, oricât de mare, mai de preț este dacă-i
șlefuit de un iscusit șlefuitor.
— Bine, bine, stihuitorule. Fie precum zici.
Când rămân iar singuri, Sima grăiește, cu gingașă sfială:
— Lasă, Stroe, că-n izvodul meu spun faptele pe scurt, fără
ifose. Și suspină în felul lui Stavrinos: O, dacă pântecele meu rod
ar prinde și fecior aș zămisli, cu bucurie multă m-aș bucura și
slavă înaltă căsniciei noastre aș cânta.

*
Fericită, Velica-doamna a scris lui Mihai-vodă că domnul
Moldovei și-a refăcut oastea și a dat lupte grele la Chilia și Cetatea
Albă, de unde luat-a multe merinde pentru oști:… „ba chiar și
steagurile, tobele și trâmbițele, că se juca oastea cu ele și mare
zarvă și veselie făcea: moldoveni sunând în trâmbi ță otomană, era
tuturor a râdere și a se mirare. Apoi a răzbit iar la miazăzi de
Dunăre, a cuprins Măcinul și a răsculat pe dobrogeni.”
 Cum toată partea de miazăzi a Moldovei trebuia cură țată de
agarieni, Mihai-vodă a trimis cetele lui Preda Buzescu, întărite cu
ale Calomfirescului, să cuprindă Ismailul, cetate mare, cu ziduri
tari. În scurt, oștenii Buzescului au trecut sub paloș o mie de
turci, au capturat patru tunuri, două cu herbul lui Iancu Corvin
de Hunedoara.
— Să trimitem unul lui Sigismund-craiul, că tot și-a ales
pilduitor pe Iancu Corvin, unul împăratului Rudolf, unul lui Aron-
vodă, iar al patrulea să-l păstrăm întru aducere aminte,
poruncește Mihai-vodă, iar Preda Buzescu împlinește porunca.
Fudul de izbânda asta ușoară, Calomfirescu grăbește, în taină,
spre Poienari, la doamna Stanca:
— În douăsprezece zile, am câștigat o mare biruință și n-am
pierdut niciun om. Stroe mă va pizmui, că iar m-am bătut ca un
drac turbat.
— Da? Știți cu ce seamănă fapta de-i zici… mare biruin ță? C-o
ciupitură de pasăre într-un colac mare cât roata carului.
— Ăst război, slăvită doamnă, ne aduce nouă multă mângâiere.
Întâi, pradă bogată. Apoi, simțământul slobozeniei, de care
vorbesc cu aprindere Buzeștii.

*
În spaimele ei, doamna Stanca vedea totuși bine. Sultanul a
poruncit tătarilor din Crâm să prade Moldova, iar Capigi-pa șa din
Silistra primea mulți ieniceri și tătari ca să pună pe Ștefan Surdul
în scaunul Țării Românești.
Aflând despre toate astea, Mihai-vodă a poruncit:
— Király, lovești din nou Silistra. Fără cruțare. Repede. Înainte
ca pașa să-și adune ajutoarele. Iar voi, Buzeștilor, ține ți o știle gata
la Călărași. Trimiteți pâlcuri iuți să prindă pe to ți cei ce-or scăpa
de sabia lui Király.
Transilvăneanul împlinește întocmai porunca. Îl ispitesc mult
bogățiile și vinul cel bun al Silistrei. Izbânda îl ațâță; pradă și
Turtucaia; trimite dincoace de Dunăre două sute opt care
încărcate cu pește sărat. Dar, în cele din urmă zile ale lui faur,
dintr-o dată, gerul se schimbă-n moină și Dunărea prinde a se
dezgheța. Király grăbește a trece oastea la Călărași, lângă cetele
Buzeștilor.
Tot acum Preda Buzescu rânduiește o nouă mreajă de iscoade și
de răspânditor de zvonuri în împărăția otomană. Folosește pescari
de la Dunăre, mocani din părțile Sibiului și călugări trimi și de
mitropolitul Dionisie Rally. Iscoadele și zvonarii au poruncă să
spună că o sută de mii de români, înzestrați cu arme noi, cu
iscusită pregătire de război, stau gata să treacă Dunărea. Mai
mult, în mare taină, Mihalcea-banul tocmește trei greci să
răspândească în Țarigrad știrea că Mihai-vodă s-a în țeles cu
Ferhat-pașa să-l doboare pe Sinan, să-i ucidă toți prietenii și nici
pe Sultan să nu-l cruțe. Și ca zvonurile să capete temei, în zilele
când s-a asprit iară gerul, Buzeștii au trecut la Hâr șova, au tras o
raită până la Babadag și Oblucița, unde s-au întâlnit cu
moldovenii lui Aron-vodă. Iar ai lui Király, întări ți cu câteva din
cetele lui Udrea Băleanu și ale lui Radu Șerban, au răzbit până la
malul mării. La întoarcere, făcând un ocol larg, au prădat tot
ținutul dintre Varna, Șiștov și Dunăre. Ba, într-un iure ș
nestăpânit, la care s-a prins și Stroe Buzescu, cu State Boldur și
Tudor Maldăr, au gonit până la porțile Adrianopolului, risipind
cinci cete răzlețe de spahii, ucigând multe străji, dând foc satelor
și vârând spaima în musulmani.
S-au întors înavuțiți de pradă și neatinși de dușman. De mare
folos le-au fost câțiva din cetașii lui Baba Novac, bine cunoscători
ai locurilor. În același timp, Gesty Ferentz, cu o ceată de
transilvăneni, a ajuns până la porțile Țarigradului. La întoarcere a
adus cinci harabale pline cu tigve musulmane. Mihai-vodă îi
laudă, dar îi și mustră, amenințându-i cu degetul și cu spada, deși
în inima lui dreptate le dă:
— Nesocotințele se pedepsesc cu luarea vieții, căpitanii mei.
— Ni se cuvine dojana, pleacă fruntea Stroe Buzescu. Ci aste
adânci pătrunderi nestingherite dovedesc că împărăția otomană
seamănă cu o scoică goală. De-i străbați hotarul, hălăduie ști ca-n
țara lui Lobodă. Are dreptate mitropolitul Dionisie Rally: otomanii
au început amara vreme a moleșagului, a spaimei și a scăpătării.
Dacă ne-am pregăti bine, l-am prinde și pe Sinan-pașa.
— Ei, de l-am avea pe măritul pașă aici, l-am boteza iară și l-am
pune stareț la mănăstirea Dealu, surâde Mihai-vodă, semn că i-a
iertat.
În trei zile, Stroe Buzescu și frații lui au ales o sută din cei mai
îndrăzneți căpitani și oșteni și, în a patra zi au trecut Dunărea
printre sloiuri, au pătruns până la Baba Novac și, săptămâna
viitoare, două mii de haiduci au cuprins Sofia, au prădat-o
cumplit, apoi s-au răpezit peste munți până la o zi depărtare de
Țarigrad. Stroe Buzescu a stat tot timpul în frunte. La întoarcere,
deși de patru zile și patru nopți goneau într-una, au dat aprigă
luptă cu străjile unei caravane de harabale și cămile și a unui
mare tamazlâc de vite pregătit pentru hrana Țarigradului. Au luat
mii de capete de vită și le-au împărțit bulgarilor. Și, pretutindeni
pe unde trecut-au, numele lui Mihai au vestit voievodul
răzbunător.
— Eu, măria-ta, ridică glas Tudor Maldăr, din răsputeri am
răcnit numele măriei-tale prin preajma Țarigradului, făcându-l
nume de groază pentru păgâni și trâmbița izbăvirii pentru cre știni.
— Ehei, căpitani, căpitani, dacă toți creștinii ar avea inimile
voastre, dacă toți s-ar uni și mi-ar trimite ajutoare, atunci
Țarigradul…
Se întoarce cu fața spre fereastră, își încinge pieptul cu bra țele și
privește câtăva vreme desprimăvărarea. Și parcă aude cum huruie
sloii de gheață pe Dunăre, surpând podul nădejdilor de-o iarnă.
Răsucindu-se pe neașteptate cu fața către boieri și căpitani, Mihai-
vodă bagă de samă că pe unii i-a cuprins mirarea, pe al ții
admirația, iar pe alții umbra părerilor de rău.
— Făcut-am bine, vistiere Dan?
— Da, măria-ta! se smerește vistierul, clipind des din ochi,
surprins, zăpăcit că tocmai lui i-a pus întrebarea. Dar î și
întremează repede cugetul și urmează, glumeț: am încălecat în
spinarea norocului. Numai să ținem strâns frâul, să nu ne
doboare-n râpă. Că-i armăsar cam nărăvaș norocul ăsta, bătu-l-ar
pustia să-l bată.
Vodă își așază, ca de obicei, palmele în chimir, se încruntă o
clipă, apoi râde cu râsul lui tare, sănătos:
— Norocul e-n mintea și-n spada noastră… Bane Mihalcea, se
pare că vrei a spune ceva.
— Da, măria-ta. Toți boierii au săvârșit câte o ispravă. Numai
eu, nu. Și am o socoteală veche cu Brăila.
— Nu înainte de a avea tunuri și oșteni pricepuți în asediul
cetăților.
— Măria-ta, râvnesc să-mi încerc norocul.
— Ce ziceți, căpitani?
— S-o împresoare, măcar, povățuiește Radu Buzescu.
Și alții sânt de aceeași părere.
— Bine. Pleci. Împresori și aștepți porunci și ajutoare.
În țară se așeza, călduță, primăvara. Troienele se topeau
nefiresc de repede. Câmpia aburea ușor în zori și clipocea în
amiezi, trezind la viață firul ierbii și mi șunarea gâzelor.
Ajunși la Brăila, românii au prădat și-au ars orașul.
— Aici era să-mi pierd viața, după ce am vândut musulmanilor
pastramă de porc, își destăinuie Mihalcea furia împotriva
otomanilor de-aici.
Dar cât timp cearcă să ia cetatea, ceaușul Musa, ascuns prin
sate, strânge vreo patru mii de oameni, îi îmbracă țărăne ște și, pe
neașteptate, izbește tabăra română din spate. Mihalcea e nevoit să
ridice împresurarea și să se retragă, cu multă pierdere în o ști.
— Bane Mihalcea, cuvine-se să te dau călăului!
— Ai dreptate, măria-ta. Ci Brăila tot eu o cuceresc!

*
În ziua Sfântului Tiron, patronul Buzeștilor, Preda a rânduit
zaiafet în casa din Ulița Curelarilor, aproape de casa dărâmată a
lui Dan-vistierul. Nu veniseră încă musafirii, când un slujitor
vestește că a sosit un ceauș de la Țarigrad.
— Ei, drăcia-dracului…
Trimis de noul sultan Mahomed al III-lea, cerea să fie înfă ți șat
cât mai repede voievodului:
— Vin cu daruri și cu îmbieri de pace.
Preda și-a lăsat musafirii și l-a însoțit în grabă, la curtea
domnească. Mihai-vodă a mulțumit pentru vestea cea bună și a
lămurit că s-a răsculat din pricina asuprelilor, mi șeliilor și
umilințelor la care l-au supus cămătarii:
— M-au jefuit tătarii: puteam să nu mă apăr?
— Solia mea-i să te-ndemn, de-aici încolo, la pace și ascultare.
— Pace vreau și eu și țara mea. Iară măritul sultan Mahomed,
căruia viață lungă îi doresc, rugat este a înțelege că niciodată
mielul n-a împuns pe lup. Fără numai dacă a fost capiu. Și noi
doar atâta facem: ne apărăm.
Ceaușul iar surâde și nimica nu zice.
— Și spune, rogu-te, măritului padișah că ne vom apăra, oricine
și ori de câte ori ne va lovi.
Boierii însă mârâie:
— Umblă cu amăgeli, sultanul ăsta nou.
— C-o mână ne întinde pacea, iar cu cealaltă s-a ține mai cu
putere să ne lovească la mir, se-ncruntă Preda Buzescu.
Auzind că solul otoman pleacă din București încărcat de daruri,
Tudor Maldăr se sfătuiește cu Gruia lui Novac:
— Ne însoțim cu Oprea Rîcman și cu încă trei din ai lui popa
Farcaș, trecem Dunărea, ne îmbrăcăm bulgărește și ieșim în calea
ceaușului, în amurg, aproape de Târnovo.
Așa au făcut, la repezeală. Că la Maldăr ca și la Stroe, între
gând și faptă, timpul e scurt. Nu le-a fost greu să-l prindă. Au
chemat câțiva bulgari din satul apropiat:
— Luați tot ce găsiți asupra lui, și-al vostru să fie! a zis Gruia.
— Îți iert capul că ești sol, a adăugat Tudor Maldăr. Ci spune
mai-marilor tăi că dacă Mihai-vodă te-a primit cu daruri și
ploconeli, haiducii din Balcani primitu-te-au cu sabia.
Cu neabătuta-i credință, Tudor Maldăr destăinuie lui Stroe
Buzescu fapta, deși se legase să țină taină.
— Dacă vă află vodă, vă pune capul sub secure, se înnegurează
Stroe, știindu-se și el vinovat de nesupunere.
— Și-ar avea dreptate s-o facă, râde Maldăr. Neascultarea în
război e tot așa de rea ca și trădarea. O știu chiar de la domnia-ta,
stolnice.
— Îmi dai peste nas, căpitane?
— Dar cum să ne mai potolim și noi mânia? ridică din umeri
Gruia, suflând tare un bulz de năduf fierbinte și amar.
— Căpitanii mei, știu că o ură nepotolită dospește de ani și ani
în inima noastră. Ci simțământul libertății păcat este a-l păta cu
sânge nevinovat și cruzime necugetată. Slobozenia cuvine-se să
meargă mână-n mână cu omenia. Că sânt virtuți surori și fac
omul mai om.
— Dar dacă noi întruchipăm tocmai răsuflarea de ură a țării?
întreabă Maldăr.
Stroe Buzescu își sumete fașa neagră de pe ochiul stâng și, cu
surâs dureros, apasă pe cuvinte:
— Așa este, Tudore. Dar fiecare dintre noi a fost și va mai fi sol.
Iar solia-i lucru sfânt.
— Dreptu-i, surâde Gruia. Numai că pe ceauș l-am prădat în
afara hotarelor noastre. N-am pătat nici cinstea pământului
românesc, nici sfințenia soliei.
 Nuntirea craiului

Proaspăt sosit de la Praga, Petru Grigorovici, armeanul s-a și

înfățișat în sfatul domnesc, cu sacul plin de ve ști. Încă înainte de a
intra vodă, povestește că toți sfetnicii lui Rudolf-împărat laudă
faptele celor de la Dunăre!
— Pomenesc însă doar numele craiului Sigismund.
Stolnicul Stroe Buzescu știe asta din scrisoarea de la Fra
Geremia Valacco: …„la Roma lumea știe că Sigismund Báthory a
mântuit Viena și pe Rudolf-împărat, cel de stele îndrăgostit și de
turci primejduit. Ci eu mă străduiesc, pre cât pot, să arăt că voi
ați făcut să ardă Dunărea toată iarna, și-ați ajuns până în Balcani
și până la Adrianopol. Că lauda cuvine-se lui Mihai-vodă…”
— Și de fapt, urmează Petru armeanul, în toată iarna anului
1595, Sigismund-craiul, prin unchiul său Ștefan Bocskai, s-a
târguit cu împăratul la Viena și Praga, pentru căsătoria cu Maria
Cristina. Înțelegerea nuntirii este așa: dacă Sigismund nu are
coconi sau are numai parte muierească, Transilvania să vină la
tronul împăratului Rudolf.
— Întocmai: după un străvechi obicei: Bellum gerunt alii, tu felix
Austria nube…
Asemenea vești miră mult pe unii boieri; pe alții îi bucură.
— Și ce-o să capete craiul în schimb? întreabă Stroe.
— Un ceasornic foarte ciudat, născocit de Ticho Brahé, cititorul
în stele, și poate o mireasă de rang împărătesc.
Mihai-vodă se ivește grăbit, deschide sfatul și, după ce ascultă
pe boieri, stăruie:
— Să ne sporim oastea. Să nu slăbim nicio clipă muștrul. To ți
să-și grijească rănile cu leacuri bune. Toți să aibă arme cât mai
iscusite. Nu uitați hergheliile de cai. Schimba ți-i pe cei bătrâni,
slabi ori aprinși. Deprindeți-i pentru luptă. Face ți adăposturi în
codri și munți. Strângeți merinde în locuri întărite, mai ales în
Oltenia. Învățați pe cei vârstnici și chiar femeile să lupte. Eu mă
îngrijesc de București, de Târgoviște și de un loc bine apărat în
munți, în preajma Rucărului.

*
Când sultanul l-a numit pe Caraiman-pașa căpetenia armiei din
Moreea, să lupte împotriva venețienilor, slujitorii din Rusciuc i-au
dus tot calabalâcul la Țarigrad, sub strașnică pază. Cu acest
calabalâc a fost dusă și Maria, sora lui Vlad, și închisă în casa
mare ca o cetate. Orice nădejde de întoarcere în țară i s-a stins în
suflet: se știe, de mult, că nicio femeie n-a ie șit vie dintre aste
iatacuri căptușite cu mătase și poleite în aur. Grădina,
împrejmuită cu ziduri înalte, are un țintirim mare, cu stâlpi de
marmură neagră pe care se săpa, în slove arabe, ziua, luna și
veleatul când securea gealatului a căzut, grea, pe gingaș grumaz
de cadână. Numele nu-l scria; nici nu era nevoie: toate aveau
același nume – roabă. Ca oricărei cadâne noi, poposită în casa
asta, scopiții au arătat Mariei întâi țintirimul. Până după Crăciun
a zăcut tristă, amărâtă, plânsă. De multe ori gândea să- și facă
sama. Ci, bătrâna îngrijitoare Haiun, sfătoasă și cuminte, mereu o
îmbia cu vorbe blânde, rostite pocit românește, așa cum învă țase și
ea, pe apucate, de la alte roabe valahe.
— Nu plânce la tine, Miriam, Alah spus: femeia roabă estem.
Supune și taci. Că frumoasa estem tu și ajungi, hăhăhă! sus…
mare. Și după aceea, în turcește: Bărbații puternici, răi și cruzi
sânt; dară pe noi muierile cu viclenie dăruitu-ne-a Alah. De aceea
grijește-te, ține-ți șoldurile rotunde și țâțele tari. Să tremure pa șa
din toate mădularele când te-o vedea. Dacă-l faci să ardă de
plăcere cu tine, te văd, din roabă ghiaură – stăpână musulmană.
Și, prin Caraiman-pașa, cumpăna Țarigradului în buricul
degetului mic o ții. Se laudă ei bărbații că lumea o stăpânesc; ci
lauda asta-i prostie sadea. Multe împărății s-au spulberat pentru
că așa a cerut o guriță dulce ca mierea.

*
Pe la jumătatea lui martie, zăpoarele Dunării porniră mânioase
la vale, spărgând în lespezi mari podurile de gheață, răsturnându-
le și pocnindu-le una de alta cu huiet de tun și de trăsnet. Soarele
zbicea repede câmpia. Folosind împrejurarea, Mehmet-bei și Cara-
ceauș din Brăila trimit acângii și pradă satele până la Buzău.
— Vedeți că soliile de pace sânt păcăleală? se îngrijorează Dan-
vistierul, parc-ar cere continuarea războiului.
Din porunca lui vodă, banul Mihalcea a împresurat iară și
Brăila. A săpat șanțuri în trei locuri, să se apropie cât mai mult de
zidurile cetății. Îi sosesc în ajutor banul Manta și Albert Király.
Dar otomanii, închiși între ziduri, bogați în provizii și muni ții,
înfruntă cu cerbicie atacurile românilor.
— Ne facem de ocară, cârtește Miriște. Ne umblă gândul
bezmetic la cetatea Țarigradului și nici Brăila…
— Nu te pripi cu mustrarea, bi vel logofete.
— Tu, stolnice Stroe Buzescu, de când ai chiorât, le vezi numai
pe jumătate.
— Ți-i barba sură și tigva pleșuvă, altminteri ți-aș da răspuns
meritat. Că n-am chiorât umblând după muieri tinere, ca anume
damblagii bătrâni.
— Ei, dacă ar povățui atacul unul din voi, Buzeștilor, s-ar
schimba calimera, cată s-o dreagă Dan-vistierul. Mihalcea știe
bine cum se presară pastrama cu mirodenii, dar cum se cucere ște
o cetate, nu prea.
Apăratu-s-au osmanlâii aproape o lună în Brăila. Și numai
când românii le-au tăiat legăturile cu Măcinul și Hârșova, când, în
marea înghesuială de oameni din cetate, pe lângă foamete, s-a
iscat și holera, Mehmet-bei și Mustafa-ceauș ieșit-au cu steag alb
și-au cerut să tocmească predarea. Au poftit și jurământ că nu li
se va face niciun rău, că vor putea lua cu dânșii tot ce vor dori și li
se va îngădui să treacă Dunărea fără nicio sminteală. A jurat
banul Mihalcea pe această învoială. Dar când turcii încep a ie și
din cetate, se iscă hreamăt greu între oșteni:
— Toate bogățiile astea furate sânt din pământ românesc,
mormăie Opera Rîcman. Oprește un turc și-i ia pâinea din desag.
Și mie mi-i foame, ismailitene!
Ci frângând pâinea s-o împartă cu cei din jur, află în miezul ei
un pumn de inele și cercei de aur. Cu ochi sticli ți de vederea
bogăției, de mânie, de ură, sugrumă ienicerul din fa ță-i. Se iscă
bătaie; ci românii sânt mai tari și mai îndârji ți. Cotrobăiesc în
sipete, în desagi. Găsesc aur ascuns sub straie, în brâie, în
căptușeală.
— Pe ei, fraților! răcnește, turbat, Oprea Rîcman.
Tăbărăsc cu toții: taie pâinile în zeci de fărâme, dezbracă
bărbații și femeile în pielea goală și află, în adevăr, multe
giuvaericale scumpe și mult aur.
— Stă cetatea asta ca o căpușă în coasta țării și ne suge vlaga și
sângele.
— Mai plângeți și voi, mușteriilor! ripostează Firea ot Daia. Că
noi destul am lăcrămat și-am plâns.
Dar, deodată, un ceauș se urcă pe zidul cetății și răcnește în
veliglas:
— Sperjurilor! ați jurat că ne lăsați slobozi și că nicio sminteală
nu ne aduceți!
— Vă luăm aurul și vă lăsăm zilele! răspunde banul Mihalcea.
Ori vreți să vă lăsăm aurul și să vă luăm viața?
— Ghiauri mincinoși!
— Voi ce-ați făcut cu Ion-vodă? Și el n-avea aur!

*
Ca să nu se lase răpusă de amărăciune și de netrebnicia acestei
lumi, Cătălina învață italienește; o ajută Rozalia, fiica
ambasadorului Veneției. S-au împrietenit în întâlnirile din
dugheana lui Manea Hagigadur. Căci, de când a început războiul
în Moreea, bailul venețian e păzit în casa lui din Pera: nu-l pot
vedea decât turci de mare încredere. Om tare cumsecade, bailul
cată să țină casă deschisă după moda italiană. Mai întâi l-a
fermecat frumusețea bălaie a Cătălinii; apoi i-a plăcut cafeaua
pregătită după bun meșteșug turcesc. N-o spunea, dar râvnea
mult să afle zvonuri de prin Serai. Și mai ales despre războiul din
țările române.
— Scumpetea mare a cărnii și a pâinii în Țarigrad este urmarea
răscoalei valahilor.
Cu o linguriță de argint cu coadă lungă, Cătălina învârte
cafeaua în ibricul de aramă, răspândind îmbătătoare aromă. Când
socoate că-i fiartă îndeajuns, îi umple felegeanul de porțelan cu
zarf de argint și-l pune în fața gazdei. Ilustrul bail simte plăcută
gâdilitură în nări. Vorbește mai rar, înghițind în sec. Când crede
că s-a răcorit îndeajuns, soarbe un pic, purtându-l prin toată
gura:
— Buona! Singură cafeaua mai justifică existența imperiului
otoman. Trăiește din jaf și când nu mai poate prăda îndură foamea
și-i gata să piară.
— S-au dat porunci să plece din Țarigrad toți armenii și grecii
veniți de mai puțin de cinci ani.
— Și Manea Hagigadur?
— Rămâne: haremul are mare nevoie de dulciurile lui.
— E-adevărat că l-a surghiunit pe Sinan-pașa?
— Nu știu; dar am aflat că padișahul a încredințat lui Ferhat-
pașa cârma treburilor împărăției. El zice că românii s-au ridicat
împotriva lui Sinan, nu a sultanului. O minciună ismailiteană…
suspină Cătălina, clipind des și dureros din genele-i lungi.
Bailul o privește cu admirație și compătimire:
 — Fericită țara care te-a zămislit, Cătălina…
— Țară amărâtă, ilustrissime. Acum cinci zile un turc scăpat
din cetatea Brăilei a dat busna în divan, așa cum era, în zdren țe și
cu răni pe față și piept. A povestit cum Mihai-vodă a doborât
Brăila. Divaniții l-au suduit ca pe-un smintit născocitor de spaimă
deșartă și l-au pus la beci. De-acolo țipă cât îl ține gura: „O știle
ghiaurului Mihai se apropie de Adrianopol!” Ienicerii cer să fie
spânzurat Curt-aga și pus iară Sinan-pașa seraschier. Numai el
poate mântui împărăția de primejdie.
— Ilustră Cătălina, în Moreea, Caraiman-pașa mult rău face
venețienilor mei.
— Știu, messer. Dar, împotriva ăstor călăi, nu-i alt leac decât
acela folosit acum de voievozii români.
Un slujitor de la Persida, aprinde mirodenii în că țui arabe,
împânzind înmiresmată fumegare. Bailul așază felegeanul pe
măsuță și surâde:
— Cătălina, ești și frumoasă și înțeleaptă.
— Nu-s vrednică de laudă, se întristează femeia, privind bogă ția
covoarelor, arabescurile smălțuite pe pereți și suspinând după
țoalele mițoase din casa părintească.

*
La Alba Iulia, craiul Sigismund plesnește de fericire: la sfâr șitul
lui aprilie îi sosește logodnica, iar din Țara Românească și din
Moldova, numai vești bune.
Intră în odăile armelor și se înclină în fa ța tabloului lui Iancu de
Hunedoara, biruitorul otomanilor la Sântimbru și la Belgrad.
— Abate Carrillo, fii ca Sfântul Ion de Capistrano: dă-mi sfaturi
cum să culeg laurii celei mai înalte glorii!… După o clipă de
tăcere, tresare speriat: Dar dacă Aron ori Mihai-vodă între țin
legături directe cu împăratul Rudolf, nu-i așa că-mi pot uzurpa
tronul Daciei?

*
În ziua de Bunavestire 1595, pe-o vreme blândă,
primăvăratecă, senină, călugărița Teofana a pogorât până la
Târgoviște, să-și vadă feciorul. Măria-sa îi sărută mâna:
— Mamă și maică Teofana, rogu-te a grăi și domnia-ta cu
doamna Stanca. S-a izvodit în inima ei multă teamă și înver șunare
împotrivă-mi. Ai multă putere de înduplecare; ajută-mă.
 Zărind-o pe Teofana, o clipă doamna Stanca se sperie și se
miră: cum poate, la vârsta-i, să fie a șa de frumoasă? Și încă o
rachieriță…
— Bine ai venit, mamă! o îmbrățișează, ca să-și ascundă teama.
Multă trebuință am de domnia-ta.
Și-ndată ce-o poftește a sta în jilț acoperit cu macat verde, îi
zice, lăcrămând:
— Cumințește-l pe Mihai. Războiul înseamnă pieirea noastră și
a țării. Fratele meu Dragomir spune că toți boierii, afară de
Buzești, sânt împotrivă-i.
— Prăsila Iudei, știu, e fără istov. Bine ar fi să nu mai vezi pe
niciunul din acești hicleni, în cap cu Dragomir.
— Călugăriță Teofana, eu sânt doamna țării și…
— Doamnă Stanca, muma domnescului măriei-tale so ț î ți
spune: purtându-te așa cum te porți, în aste timpuri măre țe avea-
vei doar partea suferinței și a ocarei. Ascultă-mă și pe mine, nu
numai pe Dragomir și pe Radu Calomfirescu.
— Calomfirescu? îngălbenește doamna.
— Se laudă că împarte patul cu tine… Rachieri ța din Târgul de
Floci n-are dreptul a te osândi pentru poftirea unei îmbră ți șări,
când bărbatul ți-i în tabără. Numai că acel Calomfirescu e pra șcău
și farfara; iar de află Mihai, nu știu cine te-ar mai putea izbăvi de
mânia lui.
Inima Stancăi se cufundă, napistran, în fiertură de mătrăgună
și-n flacără de pucioasă. Spaima o face verde și mută.
— Ajută-l pe voievod în împlinirea gândurilor lui, că-s gânduri
mari și drepte. De-l ajuți vei fi cea mai fericită și mai slăvită
doamnă din lume.
— Dar nu mă pricep la treburi politicești.
— Nici eu. Ci cred în priceperea lui Mihai, ca-n lumina soarelui.
Nu te lăsa copleșită nici de spaime, nici de patimi pidosnice.
Ridică-te deasupra lor. Nu-l amesteca pe voievod în mreaja
măruntelor noastre greșeli și becisnicii. Grijește, măria-ta, să
poarte Mihai cunună fără de prihană. Iar noi să fim acele preotese
care-i slujesc altarul curat.
Doamna Stanca se cutremură, se pleacă, sărută mâna Teofanei
și plânge în poala ei, sughițând:
— Mă plec în fața înțelepciunii tale, mamă Teodora…

*
 Dar chiar în noaptea aceea un pâlc de tătari, ajuns, nu se știe
cum, până la Târgșor, a ars casa Mariei; iar pe dânsa a luat-o
roabă. Nimeni n-a aflat de unde venit-au acei gonaci crâmleni și
nici unde s-au amistuit. Nimeni, afară de măria-sa doamna.

*
Lui Sigismund i-a venit ideea că trebuie să săvârșească faptă
răsunătoare pe care un poet s-o povestească în stihuri și,
întovărășit de liră, s-o zică la sărbătoarea nun ții. Cum întreabă ce-
ar putea săvârși, Iosica îi răspunde:
— De pildă, să cucerești Timișoara.
Și pe când generalii Bocskai și Kornis, cu toți căpitanii lor,
rânduiesc oastea, craiul face zilnic exerciții de luptă cu cei mai
buni spadasini italieni, apoi se roagă la mormântul lui Iancu
Corvin de la Hunedoara, cerșind ajutor și îmbărbătare. Când
sfârșește ruga, strigă:
— Iosica, trimite poruncă la Aron și la Mihai-vodă să vină, în
luna mai, la Alba Iulia, să mi se închine.
— Îl trimit chiar pe Gáspár Kornis, cu o gardă ceva mai
puternică.

*
Cu agerimea și ascuțitu-i miros de copoi diplomat, Ion de Marini
Polli, solul lui Rudolf-împărat în țările de la Dunăre, a în țeles
repede că scaunul lui Aron-vodă stă pe un vulcan. Și scria la
Viena: „În Moldova, boierii nu mai îndură tirania voievodului.
Pribegii din Polonia, în cap cu Ieremia Movilă, îl pârăsc lui
Zamoyski, cancelarul și craiul Sigismund al Transilvaniei. Tolnáy,
comandantul gărzilor transilvane din Suceava, ascultă de
poruncile lui Iosica, nu de ale lui Aron: îi urmăre ște fiecare
mișcare și ațâță zâzanie împotrivă-i. Sigismund nu-l iartă că ține
legătură nemijlocită cu Viena. Acesta-i adevărul.”
Și Velica-doamna a simțit că în jurul lui Aron-vodă se țesea o
plasă de urzeli. În scrisori tainice către pribegi, Nestor Ureche
însuși îl învinuia pe vodă de nechibzuință, de destrăbălare, de
tiranie, iar pe dânsa o îndemna:
— Nu mai zăbovi pe-aici: treci repede în Transilvania ori în Țara
Românească. În adevăr, Aron-vodă se arată viteaz, îndrăzne ț, mult
râvnitor să dezbată țara de sub stăpânirea sultanului, dar se
poartă prea rău cu noi, boierii: ne taie pe capete, fără judecată,
din furie și răutate. Ieri l-a ucis pe Sbierea. De unde știu că mâine,
când s-o îmbăta, nu mă ia pe mine, la rând? De altfel, i-a cam
ajuns funia la par.
În adevăr, marți, 30 aprilie 1595, când Aron-vodă a dat știre că
pleacă la oștire, la Tighina, Tolnáy s-a ridicat semeț:
— Ba pleci la Alba Iulia, să te închini craiului.
— Să mă închin? De ce? Și cui? Unui neisprăvit? Unui…
Tolnáy l-a lăsat, anume, să-și descarce furia, să-l facă pe
Sigismund treucă de porci. Apoi a bătut din palme. Pe u și au
năvălit lefegii din gardă, cu Răzvan portarul Sucevei și cu vistierul
Caloghera:
— Legați-l fedeleș și închideți-l în spătăria mică!
Noaptea, răzvrătiții, de mult înțeleși între dân șii, au ucis pe
Gheorghe-vornicul și pe Cârstea-stolnicul, doi boieri care se
pregăteau să cheme cetele lor în ajutorul lui vodă, iar a doua zi l-
au ridicat, cu toată casa și averile și l-au pornit spre Transilvania.
Tolnáy a luat-o, cu de-a sila, și pe Velica-doamna, cum avea
poruncă de la Iosica. Pe drum însă, în apropiere de Roman, lefegiii
au prădat tot avutul lui vodă, așa că la Bacău l-au încredin țat lui
Gáspár Kornis sărac, ca Iov. De scârbă și amar so ția, bolnavă de
mult, a murit, iar el a urlat până i-a pocnit beregata și-a început
să verse sânge. Kornis l-a ținut trei zile în Brașov, până și-a
îngropat doamna. După asta, l-a întemnițat în cetatea Vințul de
Jos.
Pe Velica-doamna, Kornis a adus-o la Alba Iulia și a poftit-o să-
și închirieze o casă mare, primitoare.
— Ilustre baron, sânt prea tulburată de tot ce se întâmplă:
îngăduie-mi să mă liniștesc, la Prislop.
Către împăratul Rudolf, Fabio Genga scrie, iar craiul iscăle ște,
că Aron-vodă s-a înțeles cu otomanii, deci trădează cre știnătatea.
Dovadă: zăbava cu care a asediat Tighina. În Iași, hatmanul
Răzvan și-a luat nume Ștefan și, cu ajutorul gărzii maghiare, s-a
ales domn „de toată țara”, legându-se să lupte, mai departe, în
liga creștină, în unire cu papa, cu împăratul Vienei și cu țarul
Moscovei, dar numai sub oblăduirea lui Sigismund-craiul.
În București, boierii și Mihai-vodă s-au îngrijorat foarte.
— Rușine! Pacoste! Năpastă! a răcnit Stroe Buzescu. A frânt o
spadă minunată.
— Ce fel de om e craiul? Acum patru luni îl lăuda cu asupra de
măsură, iar azi îl întemnițează ca pe-un tâlhar, se întristează și
Teodosie Rudeanu. În schimb, vistierul Dan îl ocărăște:
— Un zălud! Un rândaș urcat în scaun domnesc. Nu-l mai jeli ți
atât.
Și pe când boierii îl scărmănau mai departe, Stroe și-l amintește
la nunta de la Tecuci: cum a furat mireasa, pe Velica: „Am galopat
după dânsul, am căzut de pe cal și nu l-am ajuns…”

*
De la Prislop până la Stănești, călugărul Isaiia a făcut o zi și o
noapte. Ajungea mai repede, dacă nu-l țineau străjerii la grani ță,
la Câineni. Sima a citit răvașul Velicăi și-a rămas pe gânduri. Avea
de trimis lucrători în deal, la vie și ciobani după turme jos, în
luncă. Dar veștile mult i-au răvășit gândurile și i-au amărât inima.
Se apropie de masa de sub icoane, moaie pana în cerneală, trage
izvodul în față și caută în minte cuvântul potrivit să tălmăcească
întâmplările ciudate din Moldova… „Acolo numai pisma, trufia și
minciuna au lucrat.” Cerneala se usucă și vorba nu vrea să-i
încolțească în creier. Ar dori să-l ocărască pe Sigismund-craiul.
Să-l blesteme. Dar pana n-o ascultă, ci însailă îngăimate cuvinte
și cuminți:… „și nevoindu-se Aron-vodă pentru creștini tare, tăie
turci mulți, ca să dobândească cinste. Iar el căzu la mare pacoste
și năpaste pentru multe pâri mincinoase, că trimise Batîr Jicmon
de-l legă și-i luă toată averea, scoțându-l din țară cu mare ru șine,
băgându-l în temnița Vințului, tăindu-i boiarii și toate capetele, la
aprilie 23 deni 7103 (1595) …Și puse domn în locul lui pre
Răzvan, care era agă la Aron-vodă și-i schimbă numele în Ștefan.
Iară Mihai-vodă, dacă prinse de veste, foarte se întristă…”
Mâhnită, așază pana în gura călimării și pornește după treburi.
În toată ograda, la bucătărie, la ateliere, o forfotă de stup harnic.
La moară, Sima numără și socotește banițele, sacii, harabalele și
scrie în catastif: să știe Stroe ce merinde are pentru casă, pentru
oștire și pentru negoț. Trece apoi la fierărie, unde ciocanele bat
neobosit, iar foalele pufăie împroșcând scântei din mangalul
aprins și din fierul înroșit:
— Tițule, socoteala spadelor și a sulițelor.
— O sută optzeci spade și două sute patruzeci și trei suliți,
șaptezeci de arcuri și o mie cinci sute de săgeți.
— De unde-ai luat fier?
— Din potcoave vechi, din săgeți frânte, din topoare tocite, și de
pe unde am mai găsit. Zăluzii lui Dandu Dărădan mi-au adus
mult fier vechi. Dar îmi mai trebuie sfoară tare, de cânepă.
— Anghelina, treci pe la femei, în sat, și cere de la fiecare câte-
un fuior-două. Fă-le chite și dă-le frânghierului.
Moara, fierăria, stoleria, afumătoarele, țesătoria, toate lucrează
de zor pentru același țel: apărarea țării.

*
Primăvara a limpezit cerul cu apele luminii și-a împodobit cu
verdeață și flori țărmurii Bosforului.
În haremul lui Caraiman-pașa, cadânele se preumblă, încet,
alene, răsuflând văzduh proaspăt și privind, cu ochi umezi și tri ști,
spre înălțimea fără capăt a cerului. Atât li-i de puternic visul și
dorul, că dacă n-ar fi zidurile înalte ale casei, tăcutele cadâne s-ar
crede iară slobode, fiecare în țara unde s-a zămislit. Pe lespezile de
piatră, netede, nu li se aud pașii, atât sânt de u șori. Visează
libertate și așteaptă să vină măritul pașă de la război, cum
așteaptă mieluțele casapul, să mai taie vreuna din ele.
Din grădina megieșă, dintr-un chioșc înalt le prive ște Osman,
tânăr fecior al măritului Servet-pașa; dornic foarte este să aibă și
el o femeie mândră ca acelea din grădina lui Caraiman. De vreo
două săptămâni, când ies cadânele la primblare, el urcă în chio șc,
le face semne ademenitoare, să se apropie și să le grăiască.
Cunoaște numele multora. Când trec pe-aproape, ispititoare în
șalvarii lor străvezii de borangic, fiori iu ți îi furnică trupul tot. Dar,
dintre toate, mai dragă Miriam îi este; măcar că de la dânsa
puține vorbe a auzit și cu prea rare priviri și zâmbete l-a dăruit. Îi
place că are umblet drept, liniștit, hotărât. Îi știe povestea de la
Haiun și se bucură mult că-și înfruntă stăpânul. Și-o plătește pe
Haiun cu două perechi de cercei de aur, să-i vorbească despre
dânsul, despre dragostea lui. Bătrâna roabă cată prilejul; și-l află
când Miriam face baie de aburi, să i se frăgezească pielea și mai
catifelată să i se facă.
— Știi, Haiun, feredeul turcesc mă molește, iar aste oleiuri bine
mirositoare cu care-mi ungi trupul îmi stârnesc mai degrabă
greață decât plăcere. Eu am fost fericită numai când m-am scăldat
în Argeș.
— Măritul pașă a întrebat de tine.
— Ce? S-a săturat de grecoaice?
— Fiii mândră că frumusețea și îndrăzneala ta îl amețesc nu
numai pe Caraiman-pașa, ci și pe tânărul Osman… Uite-l cât de
duios te privește, cu suferință și tânjire.
După baie, în grădină, privește spre chioșcul lui Servet-pa șa.
Tânărul, cu păr și ochi negri aprinși de dragoste, cu musta ță și
barbă abia înspicată, cu umeri lăți și mijloc subțire, îi aruncă o
salbă de perle. Maria tresare, cată în juru-i și, cum nicio cadână
nu-i prin preajmă, o ridică din iarbă, și-o a șază, cochet la gât și
zâmbește dăruitorului. Havuzurile șoptesc încetișor; fluturii culeg
dulceață din flori de iasomie și liliac.
— Haiun, să nu mă pârăști lui Caraiman-pașa, rupe Maria o
crenguță de iasomie și-o aruncă lui Osman. Tânărul prinde floarea
din zbor, o duce la obraz și rămâne așa, uimit și tulburat. Maria îl
privește lung, stăruitor, surâzătoare. El, sfios, îngână ca să
potoale pojarul din inimă:
— Miriam, dragă-mi ești! Miriam…
Fata împreună mâinile ca pentru rugă:
— Slăvite fecior al lui Servet-pașa, același foc mă mistuie, dar…
— La noapte pun slujitorii să te răpească!
— Nu… Pui în primejdie viața amândurora. Rogu-te, înduplecă-l
pe stăpânul meu să mă dăruie ori să mă vândă ție.
Aste vorbe stângaci spuse, pe turcește, lui Osman i se par
neauzit de frumoase. Și trei seri, la rând, Maria a stat ascunsă în
tufișurile de iasomie și liliac de lângă zidul dinspre Servet-pa șa, a
ciugulit petale de flori și a depănat, în șoaptă, vorbe dulci cu
tânărul Osman, până când inima lui s-a înecat în dragoste, ca
fluturele în miere.
— Luminate fecior al măritului Servet-pașa, eu am crescut în
tabără. Crezut-am că pot răpune cu sabia pe cei ce-ar cuteza în
cale să-mi stea. Acum, din fată îndrăzneață și bărbată, ajuns-am
biet cuibar pentru lăstunul tristeții. Când amurgul împlete ște, ca
acum, borangic peste Bosfor, de la Cornul de Aur până la Edikule,
jinduiesc și mai mult după țara mea și lăcrămez, așa cum cerul
lăcrămează rouă în văile de pe Argeș, unde m-am născut.

*
Pe Preda Buzescu îl încânta purtarea lui Dan-vistierul. To ți zic
că-i om îndrăzneț, cu minte ascuțită, că spune adevărul fățiș, că-i
place să se joace cu prostia altora, cum se joacă mi ța cu șoarecele.
Răstălmăcește totul și multe zvonuri iscodește. Radu însă îl
socotea doar un dibaci potrivitor de vorbe și fapte născocite.
Întreba:
 — De ce când se pomenește de trădarea lui Dima amuțește și
vânăt se face?
Acuma, în sfatul domnesc, Dan-vistierul șuguiește cu un fel de
mătrăgună în glas:
— Din epistola ce-ți scrie vlădica Ion de la Prislop în țeleg,
stolnice Stroe, că noi trebuie să luptăm aici ca să dăm răgaz
craiului Sigismund să nuntească în tihnă. Nu? Ci luna de miere
nu trebuie să i-o ocrotim? Că-i mai de preț ca nunta…
— Poate chiar asta ni-i zodia, aici la Dunăre: să străjuim
huzurul și fericirea altora, sortiți a trăi mai spre asfin țit.
— N-aș avea nimic împotrivă dacă n-aș auzi, din șoapte tainice,
că-i cam neputincios. Și-atunci luna de miere se lungește… un
veac.
Logofătul Teodosie Rudeanu lasă deoparte pana cu care a
desenat un nou fel de capcană pentru păsărele și vestește sfatul
că a venit poftire de la craiul Sigismund să trimită solie pe cei mai
de frunte dregători la Alba Iulia, să pregătească sărbătoarea
închinării lui Mihai-vodă. Vestea asta stârnește mare hreamăt
între boieri. Radu Buzescu socotește că această solie va întări
alianța dintre cei trei voievozi din țările române, îndreptată
împotriva otomanilor. Lui Dan-vistierul însă i-i teamă de o
capcană, la fel cu cea întinsă lui Aron-vodă.
— De ce să ne ocârmuiască un Báthory? Au noi n-avem cap?
strigă, cu mult harțag, Dragomir din Vâlcănești.
Se aleg, totuși, dregătorii pentru Alba Iulia: Teodosie Rudeanu-
logofătul și Dumitru-vornicul.

*
Închisă într-o chilioară întunecoasă din palatul Bathore știlor,
Velica-doamna stă amețită, răvășită de întorsătura lucrurilor, și
nu se dumirește: …„Ce prăvălatecă-i viața… Aron-vodă credea, cu
sfințenie, în prietenia lui Sigismund. Nici strajă românească nu
ținea în juru-i: și acum pătimește. Gáspár Kornis m-a sfătuit să
închiriez o casă mare și, iată, străjerii, m-au luat de la Prislop și
m-au închis în chilia asta mucegăită…”
Pe la prânz se ivește Fabio Genga: mieros și surâzător. Velica îl
măsoară cu privirea, scrutător; o supără nasul lui mare și coroiat,
gâtul nefiresc de lung și umerii înguști. Pălăriuța de catifea neagră
cu pene de struț, sure, stă strâmb ca o ulcică în par.
— Secretare, din ce pricină m-ați închis aici?
 — Porunca principelui, carrissima madonna. Dar nu te speria:
te afli, prea frumoaso, într-o curte civilizată, se pleacă adânc,
duce dreapta osoasă la piept și iese de-andăratelea.
Din clipa asta, Velica-doamna nu mai nădăjduiește nimic: …
„Cine mă râvnește? Craiul? Secretarul? Iosica? Ori Kornis? Îmi
blestem frumusețea asta de pofte izvoditoare”…
Abia a doua zi o slujnică i-a adus teorbul cerut cu stăruin ță. Îi
mângâie strunele și îngână cântec vechi, ca un psalm: … „Am
văzut frumusețea ta, domnul meu, și ochii tăi mi-au rănit inima
cu prea dulce rană. Iară eu, vas de mir, bucurându-mă foarte,
înalț spre tine tămâia nădejdilor mele. Împacă-mi făptura cu
bărbăția ta, și de sufletul tău sufletu-mi leagă”… Și, o clipă,
chilioara asta nu i se pare strâmtă, ci încăpătoare cât tot palatul,
cât toată cetatea, cât toată țara. Căci bărbatul din vis este aici.

*
În cele trei zile cât a stat în Târgoviște, Sima stolniceasa a auzit
femeile vorbind că Radu Calomfirescu ar arăta prea multă
prietenie lui Dragomir din Vâlcănești și s-a întristat.
— Dar nu pentru Dragomir brodează Calomfirescu astă
prietenie, ci pentru soră-sa, bârfesc mai departe boieroaicele
limbute.
Și Teleleu a auzit șoapte despre asta.
— Trebuie să veghem, jupâneasă Sima, că adesea inima celor
mari de jungherul mișeilor se primejduiește.
Sima rămâne îngândurată o vreme. Apoi, tresărind, se îmbracă
și grăbește la drum. Trece prin Stănești, prin Loloie ști, prin Căluiu:
rânduiește cu bătrânele, cu nevestele, cu fetele șezători de tors și
de țesut pânză subțire de in și cânepă pentru cămăși și, mai
groasă, pentru corturi. Copiii deapănă sculele, fac țevi ori învârt
urzoaiele și depănătoarele. Bătrânele nividesc. Nevestele țes. Fetele
ghilesc la râu pânza și-o întind pe iarbă, la soare, să se albească.
La fel a pornit să facă și două dintre cumnate: Preda, soa ța lui
Radu Buzescu, în satele ei și Dobra, soția lui Teodosie Rudeanu.
În același timp, maica Teofana a strâns la Cozia și în Ostrovul
Călimăneștilor șaptezeci și cinci de călugărițe și le-a pus să toarcă
și să țeasă pentru oștire. A vizitat-o pe cuscra Neacșa, la Filia și,
poftind-o să lucreze și dumneaei pânzeturi, cu fetele din casă și
din sat, să coacă pâini pentru pesmet și păstrămuri grele, de
bejenie. O găsește tare mâhnită din pricina doamnei Stanca și a
lui Dragomir:
— Îi zădărnicesc truda lui Mihai. Acuma eu îl iubesc și-l slăvesc
pe ginerele meu, mai mult decât pe Stanca.
— Străduiește-te întru îmbunarea lor, că le ești mumă. Și te rog
s-o îndemni să pună fetele din juru-i să împletească și să coasă
cinci sute de flanele și de cojocele. Că nu se știe cât durează
războiul.

*
În drum spre Timișoara, nu departe de Lipova, pe craiul
Sigismund l-a prins o ploaie mare, și-a căpătat un guturai
nesuferit. Și cum un viteaz guturăit nu mai este un viteaz în
deplinătatea puterii a părăsit oastea.
Și-acum, mai mult ca orice, îl fericește marșul nupțial ticluit de
don Petro Busto, în cinstea Mariei Cristina.
După ce-l ascultă, transportat de emoție, poruncește lui Fabio
Genga:
— Secretare, scrie act de danie marelui artist Petro Busto di
Brescia: o casă pe ulița italienilor. Data: azi 8 mai 1595.
Iscălește rotind pana între degete și învârtind limba între din ți,
ca un șurub roșu. Când lasă pana în călimară, Genga îl
înștiințează, cu glasu-i uns cu mierea lingușirii:
— Velica-doamna-i aici, serenissime.
— Da? Nu cumva nasul tău coroiat ca o scoabă… Velica… Îi
rostesc numele și un fior fierbinte mă furnică prin șira spinării.

*
Întoarcerea lui Caraiman-pașa din Moreea prilejui în Istanbul
strălucite alaiuri și serbări; nu atât pentru victoriile împotriva
Veneției, cât pentru ca lumea să mai uite spaima înfrângerilor de
la Dunăre. Falnic în șa, pe cal roib, biruitorul vene țienilor a
străbătut ulițele, înconjurat de pașale, urmat de spahii și ieniceri
trufași, de tumbelechii îndemânateci în bătaia tobelor de aramă,
ținând tactul surlelor din meterhaneaua împărătească și sporind
alaiul cu huiet mare ce se voia cântec de slavă. Privea măreț
asupra mulțimii, cum îi arunca flori și-i striga:
— Hu!… Hu!… Hu!…
Nu zâmbea: căta doar mut și încruntat. Numai din când în
când, ochia pe la balcoane cadâne frumoase. Atunci se lumina un
pic, strunea calul și gândea la haremul lui: …„Mă asurze ște
urletul prostimii. E ușor să stai cu fundul pe moale covor de
Persida, cum stau cei din fața casei lui Omar Ben Ali și să aclami
războinicii care îndură asprimea taberei și înfruntă moartea…
Musulman din mine-i numai fesul, căci îmi place tot ce interzice
Coranul. Și mai ales, băutura. Iar grecii au un vin și niște muieri…
De-ar veni mai repede corabia cu grecoaicele de la Corint… Un
boier valah, Preda Buzescu, mi-a spus o vorbă în țeleaptă: femeia
cât mai goală și cupa cât mai plină, muierea cât de tânără și vinul
cât de bătrân bine-mi priesc mie…” Dar când alaiul ajunge la
poarta Seraiului, Caraiman-pașa primește porunca a se întâlni
grabnic cu Sinan-pașa. Porunca asta îl oțărește: se zice că Ferhat-
pașa s-ar fi înțeles cu ghiaurul Mihai de la Kara Eflak să vină
asupra Țarigradului și să-l alunge pe Mohamed-sultan. E ostenit,
sătul de tabără: credea că măcar două-trei luni va fi lăsat în pace.
A împlinit cincizeci și doi de ani. Și, din pricina necumpătării, s-a
cam îngrășat, iar bărbăția începe să i se cam veștejească… „Ce
viață-i asta, numai pe câmp de bătaie, între ieniceri și spahii
murdari, sălbatici și cruzi? Când eram tânăr, mergea. Acum… mi-
i acru sufletul.” Ci, intrând în casă-i după bucuria din clipele
regăsirii, iar îl răpune amărăciunea: … „Dor mi-i de hodină,
mărite Alah. Uite ce grădină, ce chioșcuri am… Și ce de muieri
tinere și frumoase… Miriam?! Valaha cumpărată de la Țicalidi…
Se vor fi îngrijit roabele să-i facă pielița catifelată, bine
mirositoare?”
Poruncește mâncare și vin valah. Bea cu sete. Inima i se înfioară
și strigă scopitului:
— Să mi-o aducă pe Miriam!
Roaba Haiun își pleacă fruntea până atinge înfloriturile
covorului persian, moale și pufos, o îndeamnă pe Maria să facă la
fel, apoi grăiește supusă, mieroasă:
— Mărite și luminate stăpân, Miriam se află înaintea ta, cu
toată frumusețea și cu toate harurile-i, prea plecată și prea fericită
că trupeșa-i făptură, cu sânii mai rotunzi ca portocalele și mai
catifelați ca piersica, iar coapsele mai fierbin ți ca soarele în iulie,
buzele mai moi ca puful becaței și ca rodia de rumene, în stare să
zămislească fiorurile cele mai dulci…
— Oprește-te! strigă pașa, privind-o lacom pe Maria. Au mă
crezi orb? Ori beat?… Pleacă!… Și, către fata care-l privește cu
spaimă: Ești frumoasă, cu adevărat. Te-ai mai subțiat un pic. Iar
surâsul ți-i ca un boboc de trandafir roz, cu multe făgăduin țe… se
trezește vorbind ca stihuitorul Hafiz, deși o bruftuluise pe Haiun,
pentru că se miorlăia poetic.
Maria își face cruce cu limba și surâde:
— Pașă, ai destule femei frumoase; eu sânt urâtă și sălbatecă.
— Ce tot boscorodești acolo, odraslă de ghiaur spurcat?
— Dacă-s spurcată, de ce mă râvnești?
— Fiindcă… fiindcă, hâc!…
Și se repede, clătinându-se, spre dânsa. Fulgerător, Maria îi
smulge hangerul de la brâu și i-l pune în față:
— Ai ucis zeci de femei. O femeie să-ți vină de hac!
Caraiman-pașa se dă trei pași îndărăt din fa ța lamei
scânteietoare. E îngrozit: vede moartea mai aproape decât a văzut-
o oricând pe câmpul de luptă. Se lipește de perete și zâmbe ște într-
un dinte, câinește. Ura din ochii Mariei și împrejurarea tragică și
caraghioasă în care se află iscă în inima pașei un sentiment nou,
tulbure, abia ghicit. E deprins ca femeile să i se târască, șopârle,
la picioare, ori să se gudure ca pisicile. Asta-i cea dintâi care-l
înfruntă. O privește cum n-a privit nicicând un obraz de muiere.
Grăiește, limpezit parcă din beție:
— Miriam, un singur semn dacă fac…
— Nu mă tem de moarte. Te junghiu și, pân-or sări scopi ții, îmi
potrivesc hangerul ici, sub țâța stângă.
— Smintito!
Ochii Mariei împroașcă mânie și pară. Pașa, ca un șacal, se
răpede, o înșfacă de cap și-i smulge pumnalul.
— Gealați!… La trunchi cu ea! Capul atârnați-i-l în boldul
chioșcului cel mare. E fecioară… Ha, ha, ha!
Chipul Mariei albește ca mătasea bluzei. Doi gealați o înșfacă și
o scot din chioșc. Nu-i vine a crede că-i dusă la trunchi. Î și face
cruce, să-și mai alunge spaimele… „De s-ar întâmpla mai repede,
înainte de a izvorî mișelia din tainițele făpturii. Să nu mă-njosesc
a cerși iertare. Să-mi țin firea.”
Din foișorul cel înalt al chioșcului, Caraiman-pașa priveghează
împlinirea poruncii.
— Eunuci, scoateți toate cadânele din harem, să afle cum știe
stăpânul a pedepsi semeția!
Unele lăcrimează de milă și teamă; altele râd proste ște, iar altele
se întreabă:
— A aflat că vorbea cu tânărul Osman?
Haremul tot stă gata, ca la un mare spectacol.
 — Gâde, ascute bine satârul! strigă pașa, hohotind. Să nu-i
zdrelești frumusețea gâtului.
În clipa asta, din foișorul lui Servet-pașa, izbucnește glas
deznădăjduit:
— Miriam!… Miriam!…
Călăul tresare. Cadânele încremenesc. Maria surâde amar și
înclină capul. Gândește: „Cum am putut crede că voi scăpa de-aici
înșelând inima unui tinerel neștiutor și nevrednic ca și mine?”
Strigătul tânărului Osman îl miră pe Caraiman-pa șa. Schimbă
povara trupului de pe un picior pe celălalt. Simte că-l gâdilă ceva
în suflet. Mânia i se subție și un strop de milă îi picură în inimă.
Răsucește câteva fire din barbă și, văzându-le sure, se moaie și
mai tare: … „Îmbătrânesc. Geaba o mai dau satârului: hangerul
meu în mâna ei m-a îngrozit cu groaza morții… Ce icoană: o
femeie tânără se apără cu hangerul pașei… O sclavă frumoasă…”
— Înapoi!… S-o mai judec.
Maria nu înțelege porunca: …„De ce-mi lungesc chinul?”
Număra lespezile pe care calcă: … „șase, șapte, opt… Unde mă
duc…” I se împăienjenesc ochii. Pașii îi șovăie … „Unde-o fi Drago ș
acum? Dar Vlad? Frate…”
Nu știe cum a ajuns iar în fața pașei. Îi aude întrebarea, ca
dintr-o altă, lume:
— Ei, te-ai cumințit, sălbateco?
— Nu.
— Să se aprindă cuptorul!
— Vai! se sperie Haiun, gata să leșine.
— Să ardă până se umple de jar… Băutură!
Scopiți, robi și călăi prind să alerge întru împlinirea poruncilor.
O duc pe Maria în sala de tortură de la subsol. O dezbracă goală
ca Eva și-o leagă de-un stâlp în stânga sălii. Haiun o roagă mereu:
— Nu te mai împotrivi… Te frige ca pe-o puicuță. Aici, în ăst
cuptor, au ars zeci de ghiauri prinși în război.
Cetluită de stâlp, Maria tace și privește gura cuptorului, largă să
încapă un taur, și-o socoate drept gura iadului.
La miezul nopții, Caraiman-pașa apare în sală, foarte amețit de
băutură. Îl bucură jarul roșu, scânteietor, întins în tot cuptorul. Îl
bucură, mai ales, fata legată de stâlp. O soarbe cu privirea. O
pipăie cu degete înfrigurate. Râde:
— Coranul zice: „Pe femeie să n-o lovești niciodată, nici cu o
floare”… Pe tine, dacă nu te cumințești, te ard, colo-n cuptor.
Vezi?
Maria simte mâinile pașei ca niște prelungiri ale flăcărilor din
vatră. Ar vrea să spună că nu se mai împotrive ște la nimic; dar, în
loc să rostească vorba „da”, se trezește că, fără să vrea, îl scuipă
drept în ochi. Pașa se clatină. Clipește des, nedumirit. Crâ șcă din
măsele. Scapără din picioare. Dihorii mâniei îl rod pe dinlăuntru;
ci n-are putere nici să lovească, nici să urle. Vlaga bărbătească i
s-a stins. O clipă, gândește să-nhațe jungherul… „Nu, sângele mă-
ngrețoșază și mă face și mai neputincios…” Se așază pe covor,
parc-ar vrea să cugete ce osândă să-i dea. De acolo i se pare încă
mai frumoasă, mai ispititoare: ales șoldurile și sânii…
— Gealat, douăzeci de lovituri!
Un harap negru, răsărit ca din pământ, numără icnind
loviturile peste șolduri, peste mijloc.
— Nu-i strica țâțele și obrazul… mormăie pașa cu gura încheiată
de balele plăcerii. Sta-a-ai! se răzgânde ște, la a șaptea lovitură.
Dezlegați-o!
Maria stă cu fălcile încleștate; pe trup zvârcile i se înro șesc mai
tare. Lacrimile-i ard obrajii. Dar nici acum nu poate spune „da”.
Ca să n-o vadă pașa plângând, răsucește fața spre peretele din
dreapta și numără spadele, scuturile, arbaletele atârnate în cârlige
de fier. Și, dintr-o dată, în toată făptura i se răvă șe ște mânia.
Toată usturimea loviturilor i se adună în inimă, ca un bulz de jar.
Strânge pumnii și dă să se repeadă spre panoplie. Dar gealatul o
înșfacă de mână, rânjind cu dinți albi. Cu vorbe scârnave,
Caraiman-pașa îi poruncește s-o doboare pe covor și s-o
batjocorească.
— Aici, în fața mea!… Strică-i fecioria și arunc-o în cuptor! S-
aud cum sfârâie pe jar.
În prima clipă, harapul se miră de asemenea poruncă; îndată
însă o apucă de mâini și-o trage spre covor. Maria se lasă în voia
lui și-a ursitei. Dar când ajunge drept în fața cuptorului, cu o
mână îl înșfacă de fundul șalvarilor, iar cu cealaltă de gât și, cu o
nebănuită putere, îl ridică sus și-l azvârle în vâlvătaia din cuptor.
Sala se întunecă. Harapul scoate doar un răget scurt de fiară
ucisă. Toți, în cap cu pașa, încremenesc. Fumul și mirosul de
straie și carne arsă îi năucesc și mai tare. Maria se repede, înha ță
scutul și iataganul de pe perete. Dar Haiun i se așază în cale:
— Nu, nu Miriam!
Desmeticit, Caraiman-pașa trage hangerul din brâu, țintește cu
arma în frunte, dar fata se apără cu scutul. Doi geala ți sar cu
hangerele asupră-i.
— Nu! îi oprește Caraiman-pașa. N-o ucideți. Dezarma ți-o și
îmbrăcați-o. Vreau să-i pregătesc altă osândă…
Se retrage în selamlâk, partea din casă rezervată numai
bărbaților. De harapul prăjit pe jar nu se mai îngrije ște nimeni. N-
ar mai avea niciun rost.

*
În sfatul domnesc din ziua de 3 mai, Radu Buzescu nu- și poate
stăpâni indignarea: cum să-l cheme pe vodă, ca pe-un supus, la
Alba Iulia?
— Se hotărăște războiul cu necredincioșii și nunta, lămurește
Teodosie Rudeanu, de două ceasuri întors din Transilvania.
— De câteva zile, adaogă Preda Buzescu, oamenii lui Albert
Király s-au cam obrăznicit: pradă, batjocoresc, cer mereu sporirea
lefurilor. Măria sa a vândut chiar o seamă de odoare din biserici,
ca să facă bani.
— Boieri, n-avem vreme de sărbători și închinări: du șmanul ne
pândește la Dunăre! strigă Stroe Buzescu. Măria-sa va să trimită
mare solie la Alba Iulia, să hotărască în numele țării.

*
În adevăr, chiar în acele zile din mai 1595, ca să trezească
musulmănimea din amorțire și amărăciune, padișahul Mahomed a
hotărât strigări de război cu mare pompă, cu multă horboră de
surle, tobe, meterhanale. Scoate chiar steagul cel mare și verde al
profetului, ca la primejdiile cele mai mari. Pristavi, ajuta ți de lungi
trâmbițe de alamă, vestesc, cu glasuri asurzitoare, pe ce uli ți va
trece steagul, cu strălucit alai, spre tabăra de la Adrianopol.
— …Orice necredincios, fie el ghiaur, fie jidov sau alt neam să
se ascundă din calea steagului sfânt al profetului!
— Intrați în pământ, ghiaurilor, din fața prea luminatului steag
al profetului!
— Fugiți și-ascundeți-vă în pădurile de la Megidi Tabia, până nu
vă spintecă iataganele otomane!
— Ticăloșii voștri ochi să nu pângărească sfințenia steagului dat
nouă musulmanilor de preamăritul profet Mahomed, să-l purtăm
din biruință în biruință, pe toată fața pământului.
— Ghiauri, sângele vostru va scălda caldarâmurile de pe uli țele
noastre, aburind ca tămâia pentru plăcerea lui Aiah!
Asemenea înfricoșate strigări silesc pe creștini să se mute, în
grabă, de pe străzile pe unde va trece alaiul steagului. Dar sânt și
unii care se ispitesc să închirieze odăi și, îmbrăca ți turce ște, să
privească mărețul alai al steagului.
— Mor, mor, cara mia, se jeluie către Cătălina, Theresa, soția
noului bail, Marco Zane; mor dacă nu văd și eu acest spectacol
așa de rar. La Veneția asist totdeauna când se scoate
Bucentaurul…
— Ce-i atât de ispititor, madona?
— Vai, cară mia sultana! Să văd ceea ce niciun creștin n-are
voie a vedea… Uite, uite cum mă-nfioară dorința, curiozitatea,
bucuria. O bucurie amestecată cu spaimă.
Cătălina măsoară cu privirea pe această ambasadoare
împodobită cu belșug de aur și pietre scumpe, care nu-i pot
ascunde urâțenia.
— Dacă te zărește vreun pașă și te răpește?
— Păi… crezi că nu?
La stăruința soției, Marco Zane a arvunit o odaie la catul al
doilea, pe ulița mare a Bazarului, la un oarecare Mussein,
neguțător de scrumbii. Plata – 50 de piaștri. Dar ambasadoarei nu
i-a plăcut: nu putea vedea alaiul în întreaga lui desfă șurare. So țul
s-a străduit să găsească altă gazdă; Mussein a rămas fără chiriaș
și s-a supărat foarte tare pe ambasador.

*
Ca să-l poată apăra pe Aron-vodă, Velica-doamna a căutat să
împlinească orice dorință a craiului Sigismund. Dacă i-a cerut să-i
cânte din teorb și din gură, aici, în salonul albastru, a cântat
frumos, cald și dureros. Dacă i-a cerut sfat de-i bine să-l sugrume
pe Aron-vodă, i-a răspuns, surâzând:
— Nu te pripi, serenissime. Ți-i foarte trebuitor: dacă-l știe
închis, Răzvan-vodă se poartă mai cu credință. Și-apoi, prizonierul
din Vinț este o bună pildă și pentru Mihai-vodă.
— Ce bine-mi gâcești gândurile… Vrei să fii Egeria mea?
Peste un ceas îl roagă pe Ștefan Iosica să-i afle un mijloc de a o
ține în preajmă-i. Iosica are în cap, de mult, un plan:
— Zic s-o căsătorești cu Fabio Genga, serenissime.
— Cum? Se poate?
— Italianul ți-i destul de credincios, ca să primească a lua în
căsătorie pe ibovnica stăpânului său și destul de îndrăgostit de
dânsa, ca să se resemneze a-i fi soț doar cu numele. Așa, nu află
nici Maria Cristina că ai o metresă. Iar clevetitoarele tac.
Dar Velica-doamna s-a împotrivit cu multă mânie la asemenea
învoială. Iosica a trimis-o iar în chilioara întunecoasă și l-a
chemat pe logofătul Ioan Norocea și pe doamna Stana. A treia zi,
părinții Velicăi o rugau să primească:
— Prin tine avea-vom toate ușile deschise în Alba Iulia.
— O, dragii mei părinți, a câta oară mă vindeți? L-am ținut trei
ani în așteptare pe Aron-vodă, așa cum ați vrut, iar acum,
deodată… Și cui?
— Voia Domnului, fiica mea!
— Să-l întreb întâi pe înțeleptul stareț Ioan, doftor de suflete și
duhovnic cugetului meu.
În chilia starețului au judecat lucrurile pe toate fețele:
— Dacă te călugărești, cum zici, cu silă și ocară te scot din
mănăstire, și-i mai rău.
— Îmi curm zilele singură, de-o creangă, ici, în poiană.
— Îți întinezi sufletul pe vecie, Velica. Ales că nu pentru Fabio
Genga te colăcește Iosica.
— Știu. Dar de ce?
— Așa-s nescrisele și mârșavele legi ale acestei lumi, strâmb
zidită de Domnul.
Iese în ogradă, ocolește mănăstirea și pornește spre poartă. Aici,
sub clopotniță, ascultă chemarea la vecernie, ușor și trist îngânată
de trei clopote-ntr-o dungă. Trece pe malul râului. Î și reazămă
tâmpla de tulpina fagului sub care a văzut, întâia oară, acel
bărbat minunat și nu-l mai poate nicicând uita… „Am douăzeci și
șase de ani… Se zice că-s frumoasă și deșteaptă. Dar cui folosesc”
La miezul nopții, starețul Ion se apropie de dânsa, cu surâs
blajin.
— M-am rugat, fierbinte m-am rugat, Velica, pentru lini ștea
cugetului tău. E voia sorții. Ci bătrânul tău duhovnic î ți dă pova ță:
du-ți crucea până la capăt. Ești prea deșteaptă ca să nu ie și, cu
bine, din astă grea încercare.
Îngenunche, doborâtă de tristețe, la picioarele starețului. Plânge
cu obrajii în palmele lui:
— Fac acest pas, cuvioase părinte, cu un singur gând și
jurământ: să-l ajut pe Mihai, bărbatul întâlnit întâia oară, aici, pe
malul pârâului, cu doi cerbi alăturea; lui m-am juruit atunci
ursită să-i fiu.

*
— Nu te căsătorești ca să-ți fie soție, ci ca să-l lingu șe ști pe
măritul crai și să ți-l faci îndatorat pe veci. Prin Velica îi po ți cere
orice. Poți stăpâni chiar o treime din regatul dacic: Moldova. Po ți
ajunge domn, lichea nerușinată…
— Domnia Moldovei? Bun, cancelare Iosica. Deocamdată, însă,
arenda pe cinci ani a minelor de aur din Transilvania.
— Nu specula! îl înțeapă Iosica din priviri. Oricând găsesc so ț
pentru amanta craiului și, deci, pentru cea mai puternică fiin ță
din Transilvania.
— Dar eu sânt îndrăgostit, de mult, de femeia asta.
Măritișul Velicăi-doamna indignează multe aristocrate
unguroaice care îl pândeau din umbră pe secretar, pentru averile
și puterea lui la Curte, așa cum râvneau să ajungă amantele
craiului, pentru binele lor și al familiilor. Pentru că în anume fel,
un prinț este și un minotaur care dumică fecioare.

*
Greu de spus ce s-a petrecut în cugetul lui Caraiman-pa șa.
Destul că n-a mai dat-o pe Maria pe seama călăului. Haiun a
cerut răgaz trei zile, s-o îmblânzească. În ceasul când a poruncit
pregătirile pentru plecarea în tabără, Maria s-a înfă ți șat, zâmbind:
— Mărite pașă, ia-mă și pe mine. Războiul cu ghiaurii e foarte
primejdios.
— Și-o să mă apere o muiere? Ha, ha!
— Călăresc ca un spahiu. Știu să lupt cu spada și să trag cu
arcul. Pot să fiu bună iscoadă.
— Piei, satano!
— Măria-ta, nu mă disprețui. Fierbinte te rog: ia-mă paj. Îmbrac
strai apusean și…
— Da, da… clipește Caraiman, repede.
Izbăvit o clipă de văpaia patimei pentru muieri, dă în patima
trufiei. Gândește: „o trăsnaie ca asta mi-ar spori mult faima”.
Ochii Mariei scapără lumină:
— De azi înainte, stăpâne, zici că pe Miriam ai ars-o în cuptor,
iar pe… Murat ți l-ai luat scutier.
Când o vede îmbrăcată paj, cu părul retezat, surâde mul țumit:
— Bine, căpitane Murat… Ce-or să mă mai invidieze to ți
pederaștii, în cap cu Saturgi-pașa. Și ce cacialma am să le trag…

*
Îndată după sfatul din 3 mai, Mihai-vodă a mutat curtea
domnească la Târgoviște. Boierii își caută gazde și case în preajma
Curții domnești. Măscăriciul Teleleu îl ascultă pe Stroe Buzescu
cum grăiește cu Dan-vistierul.
— Iscoadele zic că într-o lună armia otomană-i la Dunăre.
— Ei, nu era mai bună pacea?
— Toți știm că pacea-i bună; nu însă robia. Iar pacea pecetluită
cu mânerul spadei, cu vârful ei se cere păzită.
— Așa-i, întărește măscăriciul; în toate trebuie un grăunte de
nebunie. Chiar și în marea înțelepciune.

*
Banul Iani se înfățișă, cu teamă, la pragul lui Sinan-pașa.
— Tu, tu mi-ai vârât pe gât un câine ca Mihai-vodă!
— Îl cunosc de copil, dar nu i-am bănuit nebunia.
— Îi trec toată țara prin foc și sabie.
— Cu toate că noi, cămătarii, câștigăm și din pace și din război,
nu te sfătuiesc să nimicești o țară ca aceea.
— Împrumuți împărăția cu 100.000 de ducați.
— Dar n-am…
— Dobândă, zece la sută.
— Prea darnici sânteți voi, otomanii…
În patru zile, Iani ajunge la Târgoviște. Îi tremură barba și
pleoapele-i cad pe ochi de oboseală, dar cere să grăiască grabnic
cu vodă.
— Mihai, copilul meu, Sinan-pașa însuși vine asupră-ți cu
150.000!
— Știu, bane.
— A doua oară, te rog, nu-i sta împotrivă. Plătește birul împătrit
și scapă.
— Da; îl voi plăti cu spada.
Și iese, lăsându-l pe Iani să cadă într-un fotoliu, sfâr șit de
oboseală și de ciudă. După două ceasuri de odihnă, îl caută pe
banul Mihalcea:
— Te-am mai întrebat, Iani: ai uitat de ce a luat domnia?
Îi cearcă și pe Buzești. Același cuvânt:
— Hora asta o jucăm până la capăt.
 — Veți plânge în pumni!
— Mai bine să ne căim pentru îndrăzneală, decât pentru
nevrednicie.
— Cum, adică: ați căpiat cu toții?
— Cred că da. Dar așa ni-i bine.
Stroe Buzescu se înșela însă: Dragomir din Vâlcănești l-a primit
pe Iani cu bucurie și-au ținut sfat tainic.

*
Lung, în zeci de culori, măreț cum de mult n-a mai pomenit
Țarigradul, alaiul steagului sfânt pornește de la poarta cea mare a
Seraiului. Ocolește moscheile și palatele vizirilor, trece prin
Atmeidan, prin Esir-bazar, pe malul Cornului de Aur și urcă chiar
în „orașul necredincioșilor”, adică în Pera și Galata. Lucesc armele,
șeile, frâiele argintate ori aurite. Îmbrăcați în ro șu, verde sau
galben, spahiii par ca din povești. Ci inimile tuturor se umplu de
mândrie, mai ales atunci când trece alaiul lui Sinan-pa șa, a patra
oară mare vizir. În frunte, cinci bărbați voinici, adu și anume din
Caucazia, poartă marele steag verde al profetului, ca pe-o zeitate.
În fața lui, toți muritorii se-nclină cu evlavie. Apoi, pornind din
rândul emirilor și al dervișilor, se stârnește o înflăcărată rugă și
strigare:
— Duceți-l cu vitejie, să fâlfâie pe întregul pământ și, punând
ghiaurii sub călcâi, islamic să-l faceți!…
Deși bătrân, Sinan-pașa se ține drept în șa. Straiul lui, ro șu-
aprins, ca și mătasea albă ce-i înfășură turbanul, lucesc în soare
ca omătul și ca focul. Mulțime de pașale, de capigibași, de agale, de
slujitori tineri îi fac alai și strigă, din când în când:
— Sinan-pașa, marele vizir a jurat, pe capul său, că va nimici
toți ghiaurii!
Mulțimea laudă și pe Servet și pe Ahmet-pașa, unul în strai
verde, celălalt albastru, din mătase de Chitai:
— Voi ați umplut bazarul cu mărfuri și scumpătăți!
Se bucură văzând bidiviul lui Hassan-pașa, negru ca mura, cu
tarhat alb, roșu, auriu:
— Să ne trăiești, Hassan-pașa, că tu ne-aduci măsline și
undelemn din Anatolia, lămâi din Chios, sare din Eghipet, grâu,
carne și miere din Eflak!…
Dar dintre toți se lămurește chipul puternic și straiul galben-
portocaliu al lui Caraiman-pașa: e cel mai arătos și mai grozav,
mai împodobit cu aur și diamante. Parcă anume, ca să înfrunte
musulmănimea, și-a croit straiul după moda vene țiană, cu fes în
loc de turban, cu cingătoare lată de argint, în care se rânduiesc
două junghere cu mănunchiuri de fildeș și un pistol încrustat cu
sidef și rubine.
— Uite-l pe Caraiman, cârtește Ahmet, către Servet-pa șa, îi bate
pe venețieni, dar se lasă biruit de moda lor…
— Până s-o supăra padișahul. Un emir și două ulemale au și-
nceput să-i zică „stricător de moravuri”.
Mulțimea însă îl slăvește cu urale și laude:
— Uu! Uu!… Tu, Caraiman-pașa, ai biruit ghiaurii din Moreea!
… Pulbere să-i faci și pe valahi!… Să ne-aduci capul lui Mihaloglu,
la oblânc!… Auzi, viteazule?! răzbat urale și strigăte pe uli țe și de
la balcoane.
Lângă pașă călăresc doi tineri în strai de paj apusean. Cel din
stânga e Osman, feciorul lui Servet-pașa, cunoscut multora
pentru blândețea și cumințenia lui. Cel din dreapta, frumos și
tinerel, pare o muierușcă rumenă ca rodia la obraz. I se spune
căpitanul Murat, dar nimeni nu știe din ce neam coboară. Gurile
rele cârtesc:
— Zi, Caraiman nu și-a mai găsit muiere pe potrivă?
— Coranul nu-l oprește de la bărbați, cum nu-l oprește de-a
înfuleca pilaf și-a horpăi ciorbă de berbec.
— Din Moreea s-a întors cu bogății mai mari decât ne-am întors
noi din Persida.
Uriaș, pompos și falnic, întruchipând tot imperiul semilunei, cu
toate ale lui măreții, alaiul trece înainte. Norodul pleacă frun țile în
pulbere cu mare smerenie, iar mărimile, fie că trec încruntate și
mute, fie că povestesc și bârfesc despre jafuri, muieri, omoruri ori
alte păcate, se prefac a primi închinarea mul țimii. De la ferestrele
balcoanelor, împodobite cu covoare și cu ramuri de dafin, privesc
zeci de mii de ochi de femei, umbriți de feregele din borangic
negru, subțiri și străvezii ca pânza de paing. Alaiul steagului este,
pentru ele, rar prilej de a ieși la lumină din taini țile haremurilor,
înăcrite de multă bârfire. Unele chihotesc proste ște; altele cască
gura și holbează ochii ca broaștele la marginea bălții, ori ca
bufnițele în firide întunecoase; altele, mai șucare, văzând că le
privește câte un spahiu, se prefac a scăpa feregeaua de pe obraz,
arătând buze ca fraga. Când se știu privi ți de ochi de muiere,
luptătorii Islamului nu mai calcă posaci și întunecați, ci saltă
sprinteni în șa și culeg de prin balcoane ochiade și surâsuri,
luminându-se la față.
Alaiul ajunge pe ulițele strâmte de lângă Aya Sofya. Steagul cel
verde și sfânt fâlfâie și strălucește în alinul vântului de pe Bebek și
Chrysokeras. Dar, deodată, un strigăt sălbatec:
— Ghiaurii! Privesc! Spurcă steagul sfânt…
Mii de capete se răsucesc speriate. Se iscă înghesuială în fa ța
unei case. Căpitanul Murat pălește la obraz și, fără să vrea, duce
mâna la spadă. Un pâlc de ieniceri rupe rândurile și se năpuste ște
spre o casă cu balcon albastru.
— Sânt ghiaure!… Le cunosc! strigă același glas. Au venit și la
mine să le-nchiriez casa.
De la multe balcoane, într-o clipă, dispar privitoarele. Înfuriată,
mulțimea amenință cu pumnii și urlă înfiorător:
— Moarte pângăritorilor!
Ienicerii se bulucesc în casa buclucașă, brâncind porți și uși.
Alaiul își pierde măreția. Se poticnește. Se destramă.
— Căpitane Murat, poruncește Caraiman-pașa surâzând
batjocoritor, intră și vezi cine-s.
Ținând să dovedească îndrăzneală, Murat descalecă sprinten și
aleargă, fluturându-și pelerina în vânt.
În odăile de sus, ienicerii o află pe ambasadoarea Theresa Zane:
o despoaie de rochie, îi smulg bijuteriile și-o lasă le șinată. Pe
căpitanul Murat îl zguduie spaima; totuși, cu îndrăzneală,
povestește pașei ce-a văzut:
— O ghiaură italiană… Și și-a primit pedeapsa.
— Ei, dac-ar afla profetul ce mai ochi de muiere ghiaură îi
pângăresc cârpa asta verde, șoptește viclean Caraiman-pa șa, s-ar
scula din mormânt și cu limba scoasă ar alerga de la Mecca până
aici. Numai că și casele mele, uite colo, tot la ghiauri au fost
închiriate.
— Cum?
— Nu te mira. Știe și padișahul: o parte din chirie curge în
hasnaua lui. Iar pârâtura asta a fost pusă la cale. Întâi, ca să ne
batem joc de venețieni. Apoi, ca să se facă și mai multă tevatură și
să ațâțăm, să îndârjim armia și mulțimea spre război, într-un zel
fără margini. Că, la toată urma, de asta s-a și rânduit ăst măre ț
alai.
— Mărite pașă, atunci eu…
— Îmi bat joc de tot ce-i sfânt. Nu cred în nimic. Totu și, se
înalță în scări și strigă: cu Veneția am încheiat pace. Dogele a
trimis daruri scumpe slăvitului padișah. Să-l iertăm pe bailul
Marco Zane!
După o jumătate de oră, refăcut, alaiul își urmează calea încet,
pompos, greoi, ca un fluviu uriaș, de nezăgăzuit.
Dar când Sinan-pașa intră în Serai, peste Cornul de Aur, sus în
Galata, bande de ieniceri și spahii pornesc să prade și să
incendieze casele creștinilor. Mânia și spaima, ura și groaza
plutesc prin văzduhul Țarigradului ca un fum ucigaș.

*
Neguțătorul grec, venit să cumpere saci cu miez de nucă și
putini cu miere, aduce la Stănești pitac iscălit de Araxi: …„Odată
cu armia otomană au plecat din Chrysokeras șapte galere cu
pulbere. Intră pe Dunăre…”
— Condure, până deseară, ist pitac să fie în mâna jupânului
Stroe!
— Păi… pierd două ceasuri la vadul Oltului și-acu-i prânzul cel
mare, jupâneasă Sima.
— Ori vrei s-o trimet pe Anghelina?
— Mda… Dragostea pentru Rîcman îi pune aripi la călcâie.
— Credeam că tu și murgul tău v-ați născut cu aripi.

*
De la Prislop, Velica-doamna, îmbrăcată ca o țărancă din
Săliște, s-a dus la Vinț, să-l vadă pe Aron-vodă. Căpitanul
străjilor, român din Făgăraș, și-a cerut iertare:
— Îmi pierd capul dacă-ți îngădui să-l vezi. De altfel, prea
frumoasă doamnă, de trei săptămâni de când se află aici, bea
întruna. Bea, strică tot din juru-i, urlă și iar bea până cade jos și
adoarme. Se trezește și strigă iar după băutură.
Întunecată, tristă, pleacă spre Alba Iulia. Pe drum, caii se
sperie de-un urs ieșit din lunca Mureșului, izbesc trăsura de-un
trunchi și rup o obadă de la o roată. Până când vizitiul drege
roata, se întinde pe iarba proaspătă, deasă ca peria și presărată
cu bumbișori albi. Soarele apune, roșu, geană portocalie a șezată
pe crestele albastre de munți. Câteva clipe, Velica se lasă în voia
gândurilor și-a uitării. Nu bagă samă cum răsare luna și se
furișează printre arini și sălcii. Inima i se moaie și lacrimi fierbin ți i
se preling pe obraji. Își jeluie tinerețea și nenorocul. N-a făcut
niciodată rău cuiva. Dimpotrivă: a fost totdeauna ca o rază de
lumină. Și totuși…
La douăzeci de pași mai încolo, un țăran cu plete sure duce la
apă o iapă cu mânz alb, sprinten, jucăuș, puternic. Velica îl
privește cum scapără din copite și sparge oglinda apei,
răsfrângând mii de scântei, furate din razele apusului. Pânza
lacrimilor se subție și, în vraja acestei icoane, prinde a vedea
nevăzutele: … „Un armăsar alb, strunit de un bărbat falnic, intră
în Alba Iulia pe poarta Sfântului Gheorghe. Cine-i bărbatul acesta
cu mantie albă fluturată-n vânt, cu spadă la șold, cu privirea
aspră și grea de gânduri?”…
Se ridică din iarbă. Aleargă spre mânz. Îl prinde. Îl mângâie. Îi
strânge capul la piept:
— Ce blând ești, frumosule! și-l sărută.
Cu iapa de căpăstru, țăranul privește înduioșat de multa
bucurie a femeii.
— Vinde-mi-l, moșule.
Privindu-i straiul, omul se codește și râde mut:
— Soi bun, împărătesc… N-ai tu atâția bani.
— Te rog mult… Și-i întinde o pungă cu galbeni, smulsă repede
din bârnețe.
Țăranul își scoate cușma, uimit:
— Ți-l dau cu iapă cu tot: să nu tânjească singur.
— Poftim atunci și… și un inel.
— Nu… E prea mult.
— Ia-l, așa, de la mine: un dar pentru binele și bucuria ce-mi
faci în clipa asta.
— Mulțam frumos… Domnul să-ți trimită biruință asupra
răului, pace în casă și fericire în inimă, domni ță prea bună.
 Învrăjbitorul diavol cearcă inimile unor veliți boieri

Cu vorbirea-i meșteră, Stavrinos, stihuitorul, povestește Simei și

lui Stroe Buzescu, așezați în jilțurile din foișorul culei din Stăne ști:
— O vând cum mi-a spus-o banul Iani, care m-a cam ispitit cu
vorbe dulci. Cică padișahul s-ar fi tânguit către Sinan-pașa a șa:
„Mihai ghiaurul s-a ridicat asupră-mi ca un balaur neîmblânzit:
mi-a stricat țări, prădatu-mi-a orașele, cetățile, și satele dobândite
de înaintașii mei cu multă osteneală și risipă de vieți omene ști. Mi-
a smuls din mâini Brăila-raia și Giurgiu-raia. Cu gloatele lui a
trecut la Rusciuc. A tăiat și a sfărâmat oștile mele. Mi-a ucis pe
vrednic căpitanul meu, pe Mustafa-pașa, spaima dușmanilor mei
și stâlp împărăției mele. Silistra, Varna și Baba, până la Provata,
Zagura, Plevna, Nicopole, Vrața, Vidin, toate le-a surpat. Hanului,
de care tremurau toți, i-a strivit nasul și pe fugă l-a pus. Câte o ști
am trimis n-au izbutit să-l biruie. Mi-a făcut armia de ru șine. Și ce
n-am pățit de la alte mari puteri, am pățit de la el. Vizirul meu,
putea-vei tu răzbuna toate acestea? Pleacă îndată, în Țara
Românească, intră și pradă tot, prinde și robește mume și copii,
iară pre acel Mihai să mi-l prinzi și legat să mi-l aduci, ca asupra-i
să-mi vărs amarul cu care m-a adăpat. Și pune în locu-i la Kara
Eflak un beglerbeg prea supus…”
— Scrie astea și pentru ostașii noștri, îndeamnă Sima și
urmează: ieri, un cioban de-al lui Boer mi-a adus din Transilvania
răvaș neiscălit. Sfătuiește, Stroe al meu, să fiți mai cu grijă fa ță de
Albert Király, că va să se poarte după pilda lui Tolnáy pe lângă
Aron-vodă.
A doua zi, alt răvaș tainic, printr-un călugăr de la Prislop:
„Iosica vrea tronul Țării Românești, iar Fabio Genga, cămăra șul,
cere Moldova; amândoi, ca supuși ai craiului”.
Auzind de la Stroe despre asemenea răvașe, Mihai-vodă îl
cheamă pe banul Mihalcea:
— Dai zvon că te duci la Brăila, și pleci la Praga. Nimeni, afară
de noi trei, să nu afle. Nici în țară, nici în străinătate. Vorbe ști cu
împăratul Rudolf. Arată-i că marele vizir, pregătit să-i lovească
imperiul, se năpustește întâi asupră-ne cu toată puterea-i. Arată-i
ce-am făcut noi și ce vom mai face. Cere ajutor în bani și o ști, cât
mai grabnic și cât mai mare. Că luptăm pentru dânsul, cu aceeași
îndârjire cu care luptăm pentru țara noastră.
 *
Preda Buzescu a băgat de seamă că Miriște-logofătul, Chisăr,
fratele cârcotaș al lui Teodosie Rudeanu, Dragomir din Vâlcăne ști
și Dumitru-vornicul s-au grăbit să se așeze, în jil țuri, îndată ce a
intrat măria-sa, fără a se închina, după datină.
Radu Buzescu înfățișează hrisov de sporire a dărilor pe vite:
— Trebuie să plătim noii lefegii aduși din februarie: români din
Moldova și Transilvania, secui, cazaci, sârbi și cincizeci de nem ți
catafracți.
Dragomir și Miriște cârtesc, mai mult lăturiș decât de-a dreptul.
Ceilalți încuviințează hrisovul. Gâlceava bărbilor se înte țe ște însă,
când Dan-vistierul înfățișează știrile despre armia otomană.
— Craiul Sigismund a jurat că ne ajută, sare Teodosie
Rudeanu, în războirea cu otomanii, până la biruința cea mare.
— Dacă i se închină măria-sa, adaugă Dan.
— Care vi-i sfatul, povățuitorii mei? întreabă Mihai-vodă,
rotindu-și privirea, parc ar vrea să măture mâzga de pe chipul
fiecăruia, să-l vadă în adevărata lumină a cugetului.
— La Alba Iulia merg soli cei mai de seamă boieri, grăie ște
Preda Buzescu. Ei, în numele țării, leagă prieteșug cu craiul.
Măria-ta rămâi aici, cu fața la dușman.
— Aha! se bucură Dragomir din Vâlcănești, îndușmănit. A ți
intrat, prostește, în năprasnică războire cu Poarta, iar acum da ți
din colț în colț, milă cerșind la curtea craiului Sigismund.
— Cârcotași împodobiți cu bărbi însurite de mâzga vicleniei! se
mânie Stroe Buzescu.
— Cutezi a ne ocărî, chiorule?!
— Ochiul meu veghează slobozenia țării, Dragomir din
Vâlcănești! Și numai cei orbiți de nemernicie ori viclenie nu văd și
nu înțeleg că am pornit un lucru sfânt, pe care chiar de-l plătim
cu viața, nu-i prea scump plătit.
— Măria-ta, se mânie Dan-vistierul, dacă nu iese stolnicul
Stroe din divan, ieșim noi.
— Liniștiți-vă. Din ăst război, știu, pierdeți, dar și câ știga ți mult.
— Câștigă meșterii sași din Sibiu, Brașov ori Bistri ța, că vând
arme și tarhat pentru călăreți.
— Și domnia-ta, comise Stoichiță, că-mi vinzi herghelii și turme
de vite, și chite de cânepă, și miere, și grâu.
— Dreptu-i, măria-ta, se împacă Dan-vistierul, dar prea ne
terfelește cinstea, zicându-ne nemernici și vicleni. Am cu douăzeci
de toamne mai mult ca dânsul și nu-i îngăduit să mă înfrunte cu
vorbe de ocară.
— Dar n-am spus tot! nu se lasă Stroe. Măria-sa nu-i Aron-
vodă, iar noi…
— Oprește-te, stolnice Stroe, se ridică voievodul în picioare,
hotărât. Sântem în sala de sfat, nu de sfadă. Poruncesc să se
alcătuiască solia. Cap, înalt prea Sfințitul mitropolit Iftimie; îl
însoțesc episcopii Luca de la Buzău și Teofil de la Arge ș. Mergi și
domnia-ta, vornice Dumitre, logofete Mitrea, vornice Chisăr,
logofete Teodosie, postelnice Preda, clucere Radu, stolnice Stroe,
clucere Vintilă, postelnice Stănilă.
— Să meargă și Dan-vistierul, se ridică Miriște.
— Aș fi vrut să rămână aici, dar dacă-l cereți, poftim. Să meargă
și Borcea-logofătul și Radu-postelnicul Calomfirescu. Sfătui ți-vă
între domniile voastre și spuneți-mi mâine ce-a ți hotărât.
Primejdia-i mare, neînchipuit de mare: scoțând steagul verde al
profetului în alai prin Țarigrad, Sinan-pașa a îndârjit inima
ismailitenilor dincolo de orice margine. Știm asta. Îndărăt, însă,
nu dăm. Dimpotrivă: cuvine-se a-l convinge pe Sigismund-craiul
că dacă silim și-l lovim unde nu se așteaptă, adică la trecerea
Balcanilor, mult mai ușor îl putem birui. Ne-ajută și bulgarii și
sârbii. Prin Baba Novac și Deli Marcu, avem bune legături cu
haiducii, din Adriatica până în Marea Neagră. În acele păr ți putem
zădărnici orice năvală spre Dunăre.

*
Trei lucruri preocupă lumea din Praga: steaua nouă descoperită
de împărat, boala murgului maiestății-sale imperiale și ofensa
gravă adusă de regele Spaniei, care și-a măritat fata cu un prin ț
oarecare, lăsându-l pe Rudolf iară holtei, deși o aștepta de
optsprezece ani, de când infanta avea doar câteva luni. Așa că
foarte greu i-a fost banului Mihalcea să grăiască mai-marilor
împărăției despre treburile războiului de la Dunăre. Mituind vale ții
și slujitorii, abia a putut să-l vadă pe Carlo Magno, istoricul
împăratului, și pe doctorul Pezzen: amândoi se întrebau cu ce
drept Sigismund Báthory anexează Moldova și, înlăturându-l pe
Aron-vodă, păgubește creștinătatea de o spadă ageră.
Mihalcea îi încredințează că românii au luptat singuri toată
iarna:
— Ajutorul trimis de Sigismund a fost cu totul neînsemnat.
Lefegiilor lui Albert Király le place mai mult să ceară bani decât să
lupte. De multe ori, ca la Rusciuc, au venit doar la pradă, la de-a
gata. Mihai-vodă-i nevoit să vândă odoarele din biserici ca să-i
plătească. Ajutați-ne, că, tot ce facem, facem numai din iubire
pentru creștinătate și pentru binele ei.
Cei care-l ascultă îl cred. Dar nu au putere să schimbe o iotă
măcar din ce spun oamenii lui Sigismund, ginerele împăratului.

*
Chiar și cei mai săraci locuitori ai țării în țeleg de ce-au sporit
dările și plătesc. Mulți se împrumută, chezășuindu-și avutul. Cel
mai harnic în împrumutarea moșnenilor se arată Stoichi ță din
Strâmba. Și bani are destui. Aflându-se azi la Râmnic, în drum
spre Alba Iulia, îi iese în cale Dragu din Jugăr, un țăran voinic, cu
plete lungi, cu ochi mici ascunși în fundul capului; îi cere
împrumut cincizeci de galbeni:
— Păntru oaste; poate…
— Dar eu nu mai chezășuiesc pământ, ci oameni.
— Am un fecior, Vlad, dă șaptesprezece ani; dacă merge la
oaste, scoate bani dă la dușman.
— A, nu-i de-ajuns.
— Mai am băieți și fete: Pătrașcu, Anca.
— Chezășuiește-mi-i.
— Bine. Muierea mea iar a purces groasă.
— Mi-l chezășuiești și p-ăl din pântece.

*
Îndată după plecarea soliei la Alba Iulia, Mihai-vodă a intrat în
tabără. A cercetat toate cetele de ostași, a făcut noi căpitani, între
care și pe Doia Crăciun, l-a pus pe Cocea cazacul să facă exerci ții
cu cinci cete de români:
— Știi românește și învață repede și bine de la tine.
— Păi eu tot român sânt, măria-ta, din Moldova.
Lucrează cu tunarii, în poienile dintre Stoene ști și Dragoslavele.
Trimite iscoade la Dunăre, de la Calafat până la Brăila. În cetatea
Brăilei, Stoica Farcaș pregătește pescarii să pândească umbletul
galerelor trimise de Capudan-pașa, cu hrană și pulbere pentru
cetățile de pe malul drept. Îl cheamă pe Gruia lui Novac la dânsul,
să țină legătură cu Baba Novac și Deli Marcu. Îl trimite pe
căpitanul Petru Orăș la Iași să stea de vorbă, în taină, cu Ștefan-
vodă Răzvan.

*
Sigismund-craiul s-a înfuriat foarte când a auzit că Mihai-vodă
nu vine să i se închine. Cancelarul Iosica a rânduit totu și o
primire pompoasă soliei din Țara Românească. Sânt față episcopul
Nápragy și vlădica Ion de la Prislop, Ștefan Iosica, Ștefan Bocskai,
Gáspár Kornis, Ștefan Czáki, Moise Király, Nicolae Viteaz și mul ți
alți nobili din Transilvania. Mai întâi toți vor să afle despre luptele
de astă-iarnă.
— Noi cam trândăvim, cârtește Moise Secuiul. Stă tabăra lângă
Lipova pe mâncare, băutură și stricare de muieri. Pe când voi a ți
trecut și Balcanii.
La 20 mai, încep sfatul în Dietă. Radu Buzescu povestește
faptele de astă-iarnă și sfârșește cu plănuirile și dorințele lui Mihai-
vodă întru întâmpinarea noului potop otoman. Ca solii să nu se
împăuneze prea mult, cancelarul Iosica poruncește citirea, în
Dietă, a unui hrisov despre „mișeliile” lui Aron-vodă.
— Nici măritul crai, nici creștinătatea nu putea îngădui
asemenea domn, încheie Iosica. Mihai-vodă este, fără îndoială,
bărbat îndrăzneț și îndemânatec, dar cam nestăpânit: l-a ucis fără
judecată pe Dima, surâde Ștefan Iosica.
— Da? Noi nu întrebăm nici cum, nici de ce a fost ucis Baltazar
Báthory, se ridică Radu-clucerul Buzescu.
Înțelegând că așa nu va merge, Iosica schimbă tactica. Vorbe ște
românește, învârstat cu câte o vorbă italiană ori maghiară, laudă
vitejiile și jertfele.
— Dar otomanii pot fi biruiți numai prin unirea acestor trei țări
sub ocârmuirea lui Sigismund-craiul; voievozii să fie căpitanii lui.
— Cum adică? se sperie Stroe Buzescu. Ilustre cancelar, eu știu
că domnia-ta cunoști bine limba română.
— Am supt-o de la sânul mumei, odată cu laptele. Pentru
binele tuturor, Sigismund-craiul cere să fie conducător autocrat,
iar domnii din Iași și București locțiitori. Scrie, secretare: dările să
fie hotărâte de luminatul principe Sigismund și de Dieta
Transilvaniei.
— Dar noi, boierii din…
— Da, vistiere Dan: la sfatul Dietei să participe și doisprezece
boieri români. Domnul este doar un sfetnic al craiului: deci nu
este nevoie să se mai numească „din mila lui Dumnezeu…”
 — Dar este unsul lui!
— Stolnice Stroe Buzescu, numai craiul stăpânește ca un Deus
benedictus. Domnul este numit de craiul nostru.
— Nu primim!
— În schimb, biserica ortodoxă din Țara Românească și
Moldova intră sub oblăduirea mitropolitului din București.
— Arunci momeală pentru fețele bisericești? strigă Stroe.
I se alătură și Radu Buzescu, rugând solia să nu primească
asemenea învoieli. Dar Csaki și Bornemiza îi răpun cu vorba:
— Voi ne cereți ajutor, iar noi vi-l dăm așa cum putem și cum
ne convine.
— Domnul vostru va primi numai atâta din venitul țării cât ve ți
hotărî voi, boierii, și cât va îngădui luminatul crai.
— Iar grecii vor fi cu totul îndepărtați din orice dregătorie a țării,
făgăduiește Gáspár Kornis.
— Asta dorim și noi, se bucură vornicul Mitrea. Acum avem și
un fost pastramagiu în sfat.
— Ci Mihalcea nu-i grec!
— Sânt vicleni; v-au stricat și vouă caracterul.
— Asta ne privește pe noi, nu pe alții, se împotrivește Radu
Buzescu.
— Veți da, în schimb, drept ostașilor și căpitanilor unguri să
aibă pământuri în Țara Românească.
— Hotărât, nu!
— La domnia-ta nimic nu se poate, stolnice Stroe Buzescu,
surâde viclean Gáspár Kornis. Ori te crezi tot băie țandrul care se
amestecă, nepoftit, în turnirul de la Homorod?
— Nu, generale; dar acum îmi pare rău că atunci n-am țintit
mai bine.
Kornis tace și-nghite-n sec. Iosica iar cârmește vorba:
— Serenissimul crai se pune chezaș pentru dregătoriile voastre:
așa rămâneți. Voievodul n-are dreptul să vă schimbe.
— Câțiva dregători unguri vor trece în Țara Românească și vor
cumpăra moșii.
— Nu! se răstește Radu Buzescu. Asta nu!
— Foarte puțini vor veni, falnice comise, îl lingu șe ște mai
departe Czáki. Noi avem destule pământuri în Transilvania. Și
dacă ne recucerim Ungaria, devenim cea mai bogată și mai
puternică aristocrație din Europa.
— Nici de judecat nu vă mai judecă domnul; și deci, nu vă
poate da osânda cu moartea, ca lui Dima.
— Așa? Asta-mi place, mormăie Radu Calomfirescu.
— De asemeni, veți putea aduce înapoi, cu de-a sila, șerbii fugi ți
de pe moșiile voastre.
— Foarte bine! întărește Dan-vistierul. Că, din pricina
războiului, ni se pustiesc satele.
— Toți boierii se vor chema ai craiului transilvan și fiecare va
avea tituluș întru acest chip. Adevărații stăpâni ai țării ve ți fi voi:
sfatul celor doisprezece boieri, lămurește Iosica. Pe scurt, ve ți avea
puterea și libertatea nobilimii transilvane.
Socotind că boierii români au primit învoielile, cancelarul Ștefan
Iosica se ridică în picioare.
— Titlul ce se va da craiului nostru va fi: „Prea luminatul domn
Sigismund, din mila lui Dumnezeu craiul Transilvaniei, Moldovei
și Valahiei transalpine și domnul părților crăiei secuiești, stăpânul
nostru milostiv”… Iar pe Mihai-vodă, măritul nostru crai îl va
numi: „Slăvitul și mărețul domn Mihai, voievodul țării noastre
transalpine, credinciosul nostru iubit”. Pecetea țării fi-va păstrată
de luminatul nostru crai Sigismund. În schimb, Mihai-vodă
rămâne cap al oștilor din Țara Românească. S-a dovedit priceput
în războiul din iarnă, după cum mărturisește căpitanul nostru
Albert Király. La caz de mare primejdie, ferească Dumnezeu, voi
boierii și voievodul Țării Românești veți fi primiți în Transilvania să
stăpâniți bunurile voastre de aici, după voie. Boierii ale și în dietă
și boierii cu moșii în Transilvania nu vor plăti dări nici
voievodului, nici altora. Mâine vă dau diata acestor învoieli, scrisă
în slavonește și latinește, s-o iscălim și să jurați ascultarea.
Serenissimul crai va trimite steag ostășesc voievodului Mihai și-i
va lua jurământ de credință. Nădăjduim că așa am pus neclintit
temei luptei împotriva otomanilor. Căci, nu uitați, craiul prea
creștin Sigismund este prietenul și ruda împăratului Rudolf, se
îngâmfă cancelarul Ștefan Iosica, încheind sfatul.
— Nu iscălim! strigă Stroe Buzescu. Cancelarul Iosica folose ște
primejdia care ne amenință, ca să ne gâtuie. Dacă iscălim, ne dăm
legați la scara craiului. Și nu-i drept!

*
Seara, Velica-doamna îi cată pe Buzești:
— Nu v-a chemat la sfat, ci să vă umilească.
— Plecăm fără a iscăli! se răzvrătește și Preda.
 — Iscăliți. Vin primejdii și mai mari. L-am auzit pe Kornis
spunând: „De se împotrivesc, îi supunem cu sila”. Acesta-i și
gândul lui Iosica.
— Velica, dă-mi sfat să mă azvârl într-o bulboană!
— Prietene Stroe, înțelepțește este să te faci frate și cu dracul
numai să treci puntea.
Ieșind din iatacul Velicăi, Preda Buzescu bănuie:
— Dacă astă piază rea a lui Aron-vodă ne vinde și pe noi?
— Mai știi? înclină Radu.
— Fraților, ce amară mi-i inima…

*
A doua zi, Sigismund poftește solia română la ospăț, în palatul
crăiesc. Toți au mare grijă de solie: nimica să nu-i lipsească.
Cancelarul Iosica și ava Carrillo se lingușesc pe lângă mitropolitul
Iftimie, lăudându-i cunoștințele teologice. Fabio Genga îl
măgulește pe Dan-vistierul: ar vrea să tocmească nego ț furi ș cu
aur, pentru un giuvaergiu din Țarigrad. Czáki agrăie ște lui Mitrea
numai despre mărinimia prințului Sigismund: la plecare, îi va
copleși cu daruri. Ștefan Bodoni îl poftește la masă pe Ioan
Norocea și pe Velica-doamna, în castelul lui de lângă Deva:
— Noi, aristocrații maghiari, urmăm planul marelui rege
Ludovic: românii trebuie să ni se supună. Tu, care ai moșii în
Transilvania, ne înțelegi mai bine.
— Dar domniile voastre nici măcar nu mai ave ți țară, a surâs
Velica. Aici, în voievodatul Transilvaniei, v-ați adăpostit când
Soliman-sultan v-a prefăcut țara în pașalâc. Ați fugit de răul lui și,
din pribegi, v-ați făcut stăpâni.
Bodoni se uită la dânsa pieziș, îndușmănit:
— Dar Bánffy și Drágfi și Kendefi sânt de aici, obârșelnici din
Transilvania.
— Ei sânt, ca și Iosica, români trecuți la religia catolică și… Știi,
domnia-ta, prea bine ce vreau să zic.
Iosica dăruiește lui Mitrea, lui Chisăr, lui Teodosie și lui
Dumitru stofe de aur și mătăsuri scumpe de la India. Altora le dă
chiar bani:
— Craiul v-a ales printre cei doisprezece boieri jura ți, ispravnici
peste tot venitul țării. Deci mai puternici decât voievodul.
Dar mai ales vin de Tokai le dă, din belșug, și păstrămuri
sărate, ca să aibă cât mai nesăturată sete. Două zile și două nopți
chefuiesc boierii. După ce dă gata, din cupe, pe Bornemiza și pe
Nicolae Viteaz, Preda Buzescu se lasă ispitit de o tânără
unguroaică, adusă anume pentru îndulcirea inimilor și zăpăcirea
minții așa că, până la urmă, l-a doborât și pe dânsul Tokaiul cel
viclean. Radu Buzescu și Radu Calomfirescu petrec, mutește, în
amintirea locurilor unde și-au vânturat tinerețile. Singur Stroe
Buzescu nu s-a îmbătat; a privit cum se încuiba mi șelia și
trădarea în cugetul tuturor.
A patra zi când, în sfârșit, pot ține iar sfat, între boierii români
se iscă sfadă mare: parcă Scaraoschi cel bătrân ar fi împro șcat
între dânșii tot piperul vrajbei adus într-o galeră spaniolă.
Când vede cum se ceartă pentru locul de dregător în dieta din
Alba Iulia și pentru cel de ispravnic peste tot venitul țării, Stroe îi
poftește să-și amintească de măria-sa.
— Ne-am săturat de război, se tânguie Mitrea. Trăiam lini ști ți,
plătind hameiul.
— Iar acum n-avem alta de făcut, decât să iscălim tot ce ne cere
craiul și Iosica, lămurește mitropolitul Iftimie.
— Trădare! răcnește Stroe, învinețindu-se de furie.
— Te întreb, Stroe, cine-i trădător: cel care vrea să grăbească
ajutorul craiului, ori cel care împiedică ăst ajutor, acum când
neprietenul se apropie de Dunăre? întreabă Radu Calomfirescu.
— V-ați coborât voievodul în rândul căpitanilor lui Sigismund-
craiul: deci v-ați înjosit și pe voi, și țara!
— Așa-i rânduiala lumii, Stroe Buzescu: fiecare are un senior
căruia se închină, lămurește tot mitropolitul.
— La Târgoviște, când am plecat, hotărât-am ca măria-sa să fie
ascultător de craiul, iar țara să fie slobodă; să nu se amestece
nimeni în treburile cele din lăuntru, nu se lasă Stroe Buzescu.
Altminteri, de ce ne-am mai bătut la Putinei, la Șerpăte ști, la
Rusciuc?
Aflând despre dihonia dintre bărbile soliei, Ștefan Iosica mult se
bucură:
— Se poartă aidoma gândurilor mele tainice.
Și prinde a răspândi zvonul că, dacă nu iscălesc toate ponturile
tocmelii, nici nu se mai întorc slobozi acasă. În deșert năzuiesc
spre prietenia cu Rudolf-împărat. Sigismund-craiul are destule
iscoade și oameni la Praga, gata oricând să strice tot ce nu-i pre a
sa voie. L-au dibuit acuma pe banul Mihalcea: sol tainic la Rudolf-
împărat, neștiut de niciunul dintre boieri. Și-apoi, ce? Aron-vodă
n-avea legături nemijlocite cu împăratul? Zice ceva împăratul,
acum, când zace în Vinț? Nimic. Să afle deci Mihai-vodă că în
Transilvania sânt cetăți mai tari ca Vințul: de pildă Chioara. Să nu
se aștepte la vreun ajutor de la Ștefan-vodă Răzvan. Oamenii
craiului îl străjuiesc cu strășnicie; nu vâșcă.
— Fără prieteni, fără adăpost, sultanul vă căsăpește ca pe
berbeci, adaugă Fabio Genga. Iar de vă gândiți la Zamoyski…
Asemenea șoapte spăimântă; cei mai mulți soli se întreabă: …
„Aici am ajuns?” Și cer să iscălească tocmelile.
— În fapt, se ridică Dumitru-vornicul, dacă e vorba de o crăie a
Daciei…
— Să fie și o Dacie, dacă-i pe asta; dar în fruntea ei să stea un
român, un urmaș al dacilor băștinași, nu un străin de pe alte
meleaguri, se împotrivește Teodosie Rudeanu.
— În fapt, e bine că noi boierii va să-l strunim pre domn, se
rostește Calomfirescu. Să nu ne pierdem căpățânele, ca Dima, sub
satâr, fără judecată.
— Chiar umilindu-ne cum ne umilim, frate? întreabă Stroe
Buzescu, dezarmând pentru că, uitându-se în jur, se vede singur:
și frații lui au trecut de partea boierilor dornici să se iscălească
tocmelile, cum cere craiul Sigismund, și să plece.
— La urma urmelor, măria-sa ne-a povățuit să ținem seama și
de împrejurările ivite aici, lămurește Radu Buzescu.
— Blăstămate împrejurări!
Neavând încotro, Stroe mai stăruie ca ostașii unguri să nu aibă
dreptul de a stăpâni pământuri în Țara Românească.
Iosica și Kornis scot din scrisul tocmelilor această învoială.
După asemenea câștig, nu fără însemnătate, toți hotărăsc să
iscălească. Singur, Stroe:
— Aflu cu durere că vrăjbitorul diavol a umblat în inimile
voastre cu țăpoiul ăl mare, cu trei coarne. Ci eu nu calc credin ța
către domnul meu: domnii întruchipează neamul și țara.
Iese afară și, în miez de noapte, fără a spune nimănui, porne ște
spre Prislop. Știa că acolo se afla Velica. O întâlne ște în zori, în
cerdacul chiliei, lângă stâlpul încărcat cu vrejul zorelelor.
Învăpăiat de mânie, povestește:
— N-am obraz să mai dau ochi cu vodă. Mă îmbrac cioban și
trec munții la Stănești, de-a dreptul.
Pufnește furie pe nări, ca un armăsar înțepat de bărzăuni, și dă
să plece. Velica îl cuprinde de umeri; mâinile-i tremură,
deznădăjduite; buzele se chinuie și nu pot desluși cuvânt;
lacrămile-i curg șiroaie.
— Afurisită treabă… Ci fii înțelept, voinicule!
— Nu pot, Velica. Nu îndur mișelia, de niciun fel. Încalecă și
pleacă vijelie.
Din poarta mănăstirii, Velica îl urmărește cum se pierde după
copacii din vale, în frunzișul cărora soarele bate pieziș o ploaie de
raze aurii. Câtăva vreme stă pustie de gând. Negru i-i cugetul și
amar. Și, deodată, aleargă în chilie, îmbracă straie de țărancă, ia
bani și, însoțită de badea Nicola, baciul, pornește călare peste
munți, prin Țara Loviștei.
— E fătuca mea, păcălește baciul straja de la hotar.
Doarme două nopți la stâni, iar a treia zi, spre seară, ajunge la
Stoienești, unde-l află pe Mihai-vodă, la cină pe iarbă, lângă foc,
cu oștenii. Nu se arată dintr-o dată, ci roagă un străjer să-l cheme
pe Doia Crăciun.
— Măria-ta ești, Velica-doamna?! se miră, cu uimire, căpitanul.
De ce, în ist strai?
— Taină, Doia. Poftește-l pe măria-sa încoace.
Mihai întreabă, cu o clătinare din cap:
— Frumoasă zici? Ce, Doia, m-ai văzut cândva cu fete urâte?
glumește măria-sa, pornind agale spre lunca Dâmboviței.
Când Velica se ivește de după tulpina răchi ții, într-o fâ șie de
raze aurii, vodă se oprește nedumerit. Clipe ște des. Încruntă
sprânceana. Nu cutează a crede că are în fa ță o făptură aievea, ci
o nălucire care i s-a mai arătat cândva. Tot într-o primăvară. Tot
într-o luncă. Și tot în strai de sibiancă.
— Velica-doamna, tu aici?
— Eu, măria-ta.
— Ce veste-poveste, Apa mea vie?
— Primește-mă în cortul tău, Mihai. Vin cu vești rele.
Când aude ce ispravă au făcut boierii la Alba Iulia, Mihai
clocotește de mânie, crâșcă din măsele. Vorbele – bici, văjâie și
șfichiuesc, mușcă și ard.
— Nebuni! Îi pun pe toți sub satâr!… Numai Stroe m-a apărat?
Unul singur? Au nu mai sânt trei Buzești? Unde-i Calomfirescu?
Unde-i logofătul Teodosie? Toți s-au hiclenit?! Iar eu mă jertfesc
pentru ei… Nu-s vrednici de trai slobod. Nu! Îi las dracului pe to ți,
și mă-ntorc la negoț… Și uite, tocmai tu, tu să mă umile ști cu
vestea asta nenorocită? Ți-am zis Apa vie, ci otravă-mi e ști,
ucigașă!
— Mihai, numai nemărginita dragoste ce-ți port m-a îndrumat
să mă furișez până aici. Iar Stroe, te-ncredințez, e și viteaz și
înțelept și bun. El și cu mine te slujim în cea mai neclintită
credință.
Vorbește liniștit, răspicat și-l mângâie cu ochi blânzi, alba ștri,
cuminți, înțelepți, îl urmărește cum se frământă, cum bătătore ște
locul în cort, ca o arie de treier, cum geme înfundat ori urlă
dezlănțuit, împroașcă sudălmi și spumegă, izbește cu pumnii în ce-
apucă și nu-și află nici cum liniștea și alinul.
Încetișor, pe nesimțite, surâzând cu lacrimi, cel mai vrăjit surâs
înflorit vreodată pe-un chip omenesc, Velica se apropie de dânsul,
îi prinde mâna, i-o mângâie ușor, cuminte, înfiorat. Când simte că
s-a mai potolit, se înalță pe vârfuri și-i prinde gura într-un sărut
fierbinte, pătimaș. Îi simte buzele potrivnice și amare, dar nu se
lasă. Furios încă, vodă o apucă de umeri și-o depărtează cât îi
îngăduie lungimea brațelor. O privește îndelung, adânc, adânc. Și
privirea lui neagră, înfricoșătoare, se scaldă în ochii ei alba ștri și
se preschimbă, încetul cu încetul, într-o jerbă scânteietoare de
lumini. Pare un tigru sălbatic, flămând. Velica î și ține privirile
înfipte într-ale lui și, cu degetele înfiorate, î și deznoadă canafii de
la cămașă, își desface gulerul, își dezgolește rotundul umerilor și
rozul încă mai rotund al sânilor. Fără gând, săvâr șe ște cel mai
feciorelnic gest de dăruire. Parcă s-ar jertfi unui zeu întru slava
nemuririi amândurora. Pe chipul lui Mihai izvoră ște lumina
dragostei. Iar când o cuprinde în brațe, furiile se sting în el, ca
nălucile, în amurgirea acestei blânde zile de mai, când, de după
creste de munți răsare luna plină, toată de argint. Mânia lui se
alină sub dulceața mângâierilor ei moi, înfiorate și se îmbină cu
nesătula patimă a îmbrățișărilor de mult, foarte de mult, de
amândoi dorite. Și, topiți unul într-altul, petrec cea mai pătima șă,
mai nebună, mai frumoasă, mai vrăjită noapte din via ța lor.
— De mult ne jinduim și ne căutăm, Mihai.
— De la nunta din Tecuci, Mândruța, Apa mea vie…
— Eu, dintr-o seară de la Prislop, când te-ai ivit cu doi cerbi.
Fără să știm, atunci ne-am logodit. Iar după moartea lui Vlădu ț,
m-am păstrat numai pentru tine.
— Au, n-ai fost țiitoarea lui Aron-vodă?
— Jur că nu!
— Dar cum ai izbutit să scapi din gheara celui care te-a răpit în
noaptea nunții?
— În felul lui, mă iubește necuprins de mult. Ci mie silă mi-i de
dânsul. Dar numai dragostea pentru tine mi-a dat puterea de a-l
ține departe. Eu sânt a ta; numai a ta.
În zori, îmbrăcându-se:
— Am venit să-ți sărut buzele, acum, când ți-s amare. Nu mă
uita, Mihai. Și, mai ales, nu te lăsa furat de firea- ți aprigă, de
mânie. Stăpânește-te, primește și bea paharul umilinței întins de
neprieteni în ăst ceas de răscruce. Nu te lăsa răpus de vântul rău
al deznădejdii. Ești mai vrednic decât toți. Ai încrederea pe care o
am eu în geniul tău, în steaua ta. Arată cre știnilor, și mai ales lui
Sigismund, cine ești și ce ticăloșie săvârșit-au umilindu-te atât de
tare. Vei birui, Mihai: cu răbdare, cu vitejie, cu dragoste. Vei birui!
— Numai tu mă înțelegi, Mândruța.
— Ăsta mi-i țelul vieții: să te înțeleg și să te-ajut, Mihai, omul
meu, bărbatul meu.
Mihai n-a crezut niciodată că se află ființă în stare să-i
domolească nebuna dezlănțuire a mâniei… „Dacă încep răfuiala
cu boierii, acum, pierd totul. Iar dacă și Buzeștii au iscălit
tocmeala, înseamnă că altfel nu s-a putut.”
— Din noaptea asta, după amintirile de la Tecuci, după seara
de la Tismana, nu-mi mai pot închipui via ța fără tine, Apa mea
vie, Mândruța mea, inima mea.
Odată cu răsărita soarelui, în taină, însoțită numai de Doia
Crăciun, Velica pornește spre Bran.
La prânz, spre mirarea căpitanilor, Mihai-vodă ridică tabăra și,
în mai puțin de-un ceas, o vârtejește spre miazăzi, a șezând-o lângă
Târgoviște.
— Danciu-vornicul, pleci cu doamna Stanca la Sibiu, cu
coconii!
Scrie regelui polon și-l roagă să împiedice pe tătari de a ataca
Moldova. Pe State Boldur îl trimite sol tainic la Ștefan-vodă
Răzvan:
— Să ne vină în ajutor, fără întârziere.

*
Din mănăstirea Prislop, Stroe Buzescu a zburat, val-vârtej,
până la Stănești. Scrisoarea de la Araxi îl vestește că Sinan-pa șa a
strâns tabără uriașă la Adrianopol… „Toată ziua vuiește văzduhul
de răcnetele ienicerilor și ale spahiilor, de pocnetele asurzitoare
ale tunurilor.”
Încă mai îndurerat, Stroe stă o zi întreagă în nelucrare. În zorii
celei de a treia, pornește pe moșie, să vadă cum merg
semănăturile, prisăcile, tamazlâcurile. Sima îl înso țe ște, călare și,
cu zâmbet, îi cere destăinuire:
— De ce nu-mi spui ce s-a întâmplat la Alba Iulia?
— Mi-i greu: chiar frații mei purtatu-s-au mișelește.
În jur, mireasmă de flori și cântec de pasăre, iar Stroe
povestește despre lucruri tare triste.
— Și ce vrei să faci acum? întreabă Sima, apropiind și mai mult
calul de-al soțului.
— Gătește-mi merinde pentru drum lung și straie turce ști. Simt
nevoia a săvârși o ispravă neobișnuită, Sima. Ci, dacă nu mă
întorc în trei săptămâni, aprinde o candelă la Căluiu.
— Stroe al meu, ajută-l pe măria-sa. Alină-i supărarea și
domolește-i mânia.
— Nu pot! Însumi sânt un burduf plin până la crăpare de
vânturile furiei. Să-l ajute frații mei.
— Dar nu-i vorba numai de noi; de țară-i vorba, Stroe!
Strunește calul, rupe o creangă de tei înflorit și-o întinde so țului
cu surâs, ca pe-un pitac de dragoste.
— Bine, Sima, respiră Stroe adânc, mireasma florii îmbătător
de dulce; mă plec în fața înțelepciunii tale. Ci grijește și porunce ște
tuturor căpitanilor s-adune cetele, unde va cere vodă.

*
S-a mirat mult văzând că Mihai-vodă îl primește surâzând.
— Știu, Stroe, totul. Întâi am turbat de mânie. Pe urmă,
gânditu-m-am că acum răfuială-i cu Sinan-pașa, nu cu alții.
— Bine-ai gândit, măria-ta. Și mă bucur că te aflu încrezător în
puterea noastră. Te rog să mă lași slobod, zece zile. Am de împlinit
un legământ.
— Mă părăsești tocmai acum?
— Cetele mele ți-s credincioase până la moarte, măria-ta.

*
În Alba Iulia, solii lui Mihai-vodă jurară și iscăliră tocmelile, la
26 mai 1595. Spre țară au plecat abia după patru zile. Pe drum,
gândind la întâlnirea cu voievodul, Preda Buzescu se sperie: … „A
doua zi după atâtea biruinți, l-am făcut sluga lui Sigismund.
Halal! Mai pricepuți ca mine întru ale vicleniei, Teodosie și
mitropolitul zic că pe Iosica și pe ceilalți nu-i putem doborî decât
cu aceeași unealtă – viclenia. Iscălim și… atât. De aceeași părere a
fost și Radu. Numai Stroe… Întâia oară Buzeștii nu merg mână în
mână”.
— Vodă a poruncit să vă înfățișați, chiar acum, la cortul măriei-
sale, vestește Tudor Maldăr, ieșit în calea soliei.
Teodosie a tălmăcit izvodul, cu glas tremurat de teamă. Dar în
loc de furie, fața voievodului arată stăpânire de sine și
amărăciune. În loc să se întunece, negura privirilor i se
limpezește, fruntea i se înseninează. Numai barba îi tremură u șor,
mărunt. Și nara stângă i se zgârcește, scurt, nervos. La sfâr șit
întreabă batjocoritor:
— Și toate astea sânt scrise în latinește și slavonește, întocmai?
— Da, măria-ta.
— Bine, boieri… Acolo, și așa să rămână: în veci! Iar acum să
gândim doar la armia lui Sinan-pașa. La nimic alta. Acela care va
gândi la altceva de spada asta va pieri! Înalt preasfinte, rogu-te a
îngădui să fie trimis episcop la Peri, în Maramure ș, arhimandritul
Serghie, de la Tismana. Să păstorească, în numele nostru, pre to ți
românii din Transilvania.
— Eu mă gândeam la…
— Rogu-te a gândi ca mine, înalt preasfinte! Am acest drept,
după paguba ce mi-ați făcut.

*
Când a zărit straja vămii de la Bran, Velica s-a oprit,
gânditoare. Trăsura rămăsese încă în urmă, în valea Dâmbovi ței.
Calul tușea ostenit.
Pe plauri, zeci de turme, păstorite de bărba ți înal ți și voinici.
Prin păduri, tăietori de lemne bocăneau din topoare și fornăiau
din joagăre. Soarele urca spre prânzul cel mic. Munții se înăl țau
puternici și verzi, cu creștete albe încă, în uriașul senin de
deasupra. Priveliștea fugea departe, departe până-n inima
Transilvaniei… „De ce n-ai fi tu, Mihai, stăpân peste tot acest
minunat pământ și peste tot acest norod, ocârmuitor?”
— Doia Crăciun, du-te în tabără, lângă măria-sa. Șopte ște-i la
ureche c-am trecut pe la Cozia. Atât.
A întâlnit-o pe maica Teofana tocmai când ieșea de la vecernie și
se îndrepta spre chilie, să se așeze la războiul de țesut.
 — Sărut mâna, maică Teofana.
— Domnul cu tine, frumoasă și tânără fecioară.
— Primește-mă, rogu-te, în chilie, pentru spovedanie.
O fâșie de soare ruptă din asfințit li se prinde de chip.
Amândouă surâd, fiecare uimită de frumusețea celeilalte.
— Fii binevenită, șoptește maica Teofana, înțelegând că în fa ță-i
se află o mare taină. În chilie, o poftește în jil ț: în țeleg că vii de la
drum lung; dorești un pahar cu apă?
— Da, maică Teofana… Și iartă că te necăjesc, dar domnia-ta
ești singura făptură pământească care mă poți înțelege și ierta.
— Cutează a cuvânta.
— Sânt Velica-doamna.
— Velica? Mă bucur și mă mir că vii în port schimbat.
Cu vorbă izvorâtă din adâncul inimii, îmbinând mândria cu
durerea și bucuria cu lacrima, musafira își mărturise ște dragostea.
Ochii maicei Teofana strălucesc a plâns și-a încântare.
— Ce mult îmi împovărezi inima, fiica mea, și ce mult mă
bucuri…
Velica se pleacă și-i sărută mâna:
— Iertare…
— Ferește-te, Velica, de doamna Stanca. Și de Dragomir din
Vâlcănești să te temi. Ci, cât am să pot, va să te apăr. După legile
firii, tu trebuia legiuită noră să-mi fii. Dar oamenii au hotărât
altminteri. Deși ești femeia din afara legii, în asprele vremi prin
care trecem, tot aș vrea ca dragostea voastră să fie popas
îmbălsămat cu mireasmă sfântă.
O săptămână a stat Velica-doamna în chilia călugări ței Teofana,
și-au sfătuit, în mare taină, soacră și noră în afara legii.

*
La un ceas după plecarea lui Stroe, Sima a încălecat și, înso țită
doar de Anghelina, a zorit până la Tismana, la stare țul Serghie. I-a
povestit isprava boierilor:
— Du-te, părinte, și-l ajută, că-i la mare ananghie.
S-a întors a doua zi la Stănești; era liniștită. Nu se mai teme că
Stroe al ei va săvârși vreo necugetare. Se apleacă asupra izvodului
și, în amurg, scrie până nu mai deslușește slovele sub pană:…
„Dintr-acești boiari ce-i trimisese Mihai-vodă pentru tocmeală
învrăjbitorul diavolul umblase în mijlocul lor de se apucară unii
ca aceia mai mult să facă vrajbă decât pace, cum să scază pre
Mihai-vodă din țară. Iar ceilalți boiari, ce se nevoia să slujască
domnu-său în dreptate, de neprieteni fură biruiți. Și scăzură pre
Mihai-vodă despre domnia țării și despre venitul ei, numai să fie
tocma cu căpitanii lui. Și alese Bator Jicmon doisprezece boiari
jurați munteni, punându-i ispravnici preste tot venitul țării și să
fie supt porunca lui…”

*
La câteva zile după întoarcerea boierilor de la Alba Iulia, George
Patalici, banul Lugojului, i-a adus lui Mihai-vodă steag și
buzdugan de cârmuitor; i-a cerut, în schimb, jurământ de
credință lui Sigismund Báthory. După ce a jurat, vodă a oftat a
ușurare, parcă i s-ar fi luat o piatră de moară de pe inimă. La
ceasul acela a sosit în tabără și starețul Serghie. S-a bucurat
văzându-l pe vodă liniștit, cinstind pe Palatici, după cuviin ță.
— Cum de-ai venit tocmai când voiam să te chem?
— Sima, stolniceasa, mi-a spus că trăiești clipe grele.
— Încă o făptură care-mi ghicește gândurile… Îți mul țumesc;
venind, dovedești că inima ți-a rămas lângă mine. Ce sfat îmi dai,
părinte și arhimandrite?
— Să te silești a câștiga războiul, măria-ta. După asta, mai u șor
îți va fi să înfrunți trufiile cele deșarte, să nimice ști vrajba și sub
talpă să pui viclenia și mișelia.
— Aidoma gândesc și eu. Ci pre unii dintre boieri tot va să-i dau
pe seama gâdelui.
— Învrăjbirea cu boierii nu-i bună. Mai ales acum.
— Nici dacă devin domn al norodului?
— Ei, atunci…
— Rogu-te, du-te episcop la Peri; hotărât-am asta împreună cu
mitropolitul Iftimie. Între noi va să umble călugări, ștafetari
tainici, chiar prin inima Transilvaniei. Ai în țeles, părinte?

*
La două ceasuri după a doua plecare a lui Gáspár Kornis, cu
oști la Moldova, să-l ajute pe Ștefan-vodă Răzvan, craiul
Sigismund a primit o scrisoare de la însuși sultanul Mahomed al
III-lea. Îi atrage luarea aminte să nu se arunce singur în
nenorocire, pornind război. Să asculte și să rămână în supunere și
prieteșug cu dânsul. Dacă plătește haraciul legiuit, îi făgăduie ște
toată țara dintre Dunăre, Nistru și Tisa; dacă nu, să țină seama că
o armie mare și vitează stă gata a strivi orice răzvrătit. Și iscăle ște:
„Noi sultan Mehmet, otoman și virtuos împărat, păstrătorul
dreptății în lume, sultan și stăpân prin putere în Constantinopol și
Trebisonda, rege și domn al Siriei, Egiptului, Frigiei, Ciliciei,
Capadociei, Iudeei, Pamfilei, Bitiniei, Armeniei și al mândrei Grecii
și al altor regate și provincii întinse, Alexandru al întregii lumi,
domn al domnilor, rege, monarh și împărat al împăra ților,
păstrător al cuvântului și al credinței, slujitor umil al umbrei lui
Alah pe pământ.” Speriat, Sigismund se închide în cetatea
Chioarei și convoacă acolo magnații la sfat.

*
Fără a citi asemenea trufașă carte împărătească, ci privind doar
cum stolurile de corbi înnegresc lunca Dunării și sfadă mare fac,
Oprea din Cordun și toți moșnenii din miază-noaptea țării înțeleg
că turcii vin puhoi într-acoace.

*
Până la sosirea Cătălinei, Araxi și jupân Hagigadur țin sfat cu
neguțătorul îmbrăcat turcește, însoțit de un slujitor uria ș și mut și
de unul cu două buzdugane la brâu.
— Pe-aici se șoptește că Ferhat-pașa, serdar al armiei la
Dunăre, s-ar fi înțeles, în taină, cu Mihai-vodă să nimicească to ți
prietenii lui Sinan și chiar pe sultan. Este acest Ferhat-pa șa un
kűffűrű1 împotriva căruia marele muftiu Bostanzadé a dat o fetva2,
și a cerut uciderea lui.
— Uite ce ispravă a făcut Mihalcea!… Și sultanul?
— Îi zburdă inima după petreceri, după plăceri deșarte. Multă
lume piere de foame pe ulițele Țarigradului; dar în Serai și pe
Babek, numai făclii, meterhanele și jocuri.
— De altfel o să-ți spună Cătălina mai pe larg, că iat-o, intră.
În cămăruța Araxiei, Cătălina își leapădă vălul neguros de pe
obraz, iar neguțătorul aruncă turbanul.
— Boier Stroe Buzescu… domnia-ta?
— Repede m-ai cunoscut, Cătălina.
— Chip ca al domniei-tale nu se uită. Ochiul?
— O săgeată tătară. Noroc că n-a fost otrăvită.
Araxi îi învăluie cu privirea-i prelinsă din ochii mari, lumino și și
1
Corupt
2
Poruncă și anatemă
buni de armeancă frumoasă.
— Mergi cu mine în țară? întreabă stolnicul, surâzând cu
blândețe și întinzând dreapta spre Cătălina. Am pregătit straie și
un cal bun.
— Ca mai bătrân, grăiește baclavagiul, cred că-i bine să- ți iei
giuvaierurile. Păcat să rămână în Serai.
— Da; mâine încep serbările cele mari pregătite de Ibrahim-
pașa pentru sultan, în grădinile de pe țărmurile Babek-ului. Îmi va
fi mai ușor să mă fac nevăzută.
Deși îl ardea dorința de a se întoarce cât mai grabnic în țară,
Stroe a așteptat. S-a plimbat pe țărmul Bosforului, pe Cornul de
Aur, a trecut pe lângă turnul Galatei, a intrat în moscheea lui
Ahmet sau în cea nouă, numită Suleimaneia, străjuită de șase
minarete. A făcut câteva temenele, învățate de acum doi ani, când
umbla să dobândească domnia pentru Mihai-vodă. Dar, mai ales,
se lasă în voia priveliștilor bosforiene. Gândește: … „Cum încape
oare în astă caldă lumină, atâta uneltire, mi șelie, răutate? Cum se
împacă oare cele mai sfinte frumuseți cu cele mai hâde și mai
scârbavnice crime? Cum se potrivesc, cum sălășluiesc în același
loc și în aceleași inimi?” Ascultă clipocitul valurilor. Află un
răspuns, dar cu totul neîndestulător: „Așa-i zidită lumea; din alb
și negru, din bine și rău, din adevăr și minciună”
În drum spre Țarigrad, la Târnovo, a întârziat o noapte de vorbă
cu mitropolitul Dionisie Rally, care l-a încredin țat, încă o dată, că
dacă românii ajung la Balcani răscoală bulgarii, sârbii, grecii,
macedonenii și, împreună, aruncă stăpânirea sultanului dincolo
de Bosfor. L-a încredințat că Baba Novac coboară cu haiducii lui,
la Dunăre și intră în oștirea lui Mihai-vodă: „E un lotru; pentru
războiul nostru însă mari isprăvi poate săvârși”.
Deși se temea că legătura de la ochi l-ar trăda, Stroe Buzescu a
intrat totuși și în patriarhie, ajutat de călugărul Mina, zugravul,
bun cunoscător de limbă greacă. Bătrânul patriarh l-a ascultat cu
multă luare aminte. I-a plăcut mult vorbirea stolnicului Stroe.
— Ceri binecuvântarea mea. De când urcat-am pe-acest sfânt
scaun, m-am rugat și am binecuvântat pe toți cei care luptă
pentru creștinătate. Sânt încredințat că, așa cum spune și
mitropolitul de Târnovo, la ivirea unui steag cu cruce în vârful
Balcanilor, toate noroadele creștine se răscoală. Dar cine
garantează că musulmanii nu-mi trec pe sub iatagan sute de mii
de credincioși, înainte de a ajunge voi la Balcani? Când veți fi la
porțile Țarigradului, vă întâmpin cu sfânta cruce, cu prapuri și cu
sobor de episcopi. Până atunci, cunoscând cât de cumplită este
puterea sultanului, pot doar a mă ruga: Doamne, ia-i sub
milostiva ta pază, dă-le biruință și ferește-i de-o moarte
năprasnică.
Abia în a patra noapte, Stroe Buzescu o urcă în șa pe Cătălina
îmbrăcată bărbătește, însoțită de Oprea Rîcman și de Dan
Buzdugan. Călătoresc spre miazănoapte. Ocolesc Adrianopolul, să
nu-i simtă zapciii lui Sinan-pașa. Cotesc către Varna și de-aici,
prin Deliorman, cum zic turcii, ies spre Silistra, să treacă
Dunărea pe la Ostrov. În amurgul celei de a treia zi, poposesc
într-o poiană. Oprea aprinde focul și pregătește cina: pastramă de
capră și vin.
— Cine te-a îndemnat, Stroe, să mă smulgi din robie?
— Nimeni, Cătălina, afară de inima mea și de dorin ța de a face o
bucurie lui Andrei Boer, fratele tău și credinciosul meu căpitan.
— La ce mai poate fi bună o muiere spurcată de păgân, prea
cinstite stolnice? Știi: am avut prunc. Al patruzeci și cincilea
urmaș al sultanului Murad.
— Mi-a povestit Araxi.
— Cât l-am purtat în pântece l-am urât sălbatec. Născându-l,
mare milă m-a cuprins. L-am botezat pe furiș: i-am zis Andrei. L-
am învățat românește. Era frumos și deștept. Ci l-a tăiat călăul din
porunca noului sultan. Asta mi-i toată povestea.
— Mai este ceva, Cătălina; ești una din cele șapte făpturi care
știu unde-i diamantul Basarabilor. Și taina asta foarte strâns ne
leagă. De aceea m-am gândit să te hărăzesc cuiva aproape mie.
Bineînțeles, dacă-ți va plăcea.
În lumina strecurată prin frunzișul stejarilor, pare și mai
fermecătoare. I-a pus firea atâta aur în păr și atâta înseninare în
ochi, încât pare fără cusur. Doar Velica-doamna dac-o mai
întrece. Și Sima, bineînțeles.
Oprea le întinde pastrama fierbinte, tăiată-n felii pe frunză de
brustur. Ospătează. Se întind pe iarbă și, povestind, privind cerul
înstelat, se lasă furați de somn. Îi trezește foșnet de pa și.
— Ne iau caii, tresare Cătălina.
Stroe, Oprea și Dan sar drept în picioare. Trag spadele, de și-s
buimaci încă de somn:
— Lotrilor! Lăsați-ne caii! strigă Stroe turce ște și începe har ța.
Cătălina se ferește lângă tulpina unui stejar bătrân. Stroe se luptă
cu trei deodată. Mulțumește, în gând, lui don Tolomeo Galli că l-a
învățat cum se mânuiește spada. Dan, ferit mai de o parte,
așteaptă cu buzduganele gata să lovească. Cel mai dârz se arată
un bărbat cu barbă sură. Stroe vrea să-i scrie pe frunte slova „S”,
dar abia îi atinge obrazul.
— M-ai zgâriat, chiorule? Dar nu mă răpui tu, chiar de-ai fi Ieti
Calga-han…
— Cum? Știi românește? întreabă Stroe, înălțând spada, semn
de încetarea luptei. Noi sântem români, nu…
— Atunci de ce-ați îmbrăcat straie de spahii?
— Ca să trecem printre străji cu o pradă de preț.
— Care-i?
— Femeia de colo, scoasă din haremul împărătesc.
— Păi, n-ați aflat că pe-aici se călătorește mai fără frică în straie
românești? Eu sânt Novac.
— Poreclit Baba? Eu, Stroe Buzescu.
— Cu-adevărat?
— Să ne îmbrățișăm, Novace, ca vechi prieteni.
— Mă bucur că ne-am întâlnit și ne-am cercat puterile în luptă,
râde Baba Novac, ștergându-și, cu mâneca, sângele de pe obraz.
De când Mihai-vodă a tras spada, turcii nu-ndrăznesc să se arate
pe-aici decât în cete mari. De două zile o armie numeroasă se
îndreaptă spre Rusciuc. Cu ferman să facă repede pod peste
Dunăre.
Până la ziuă sfătuiesc, hotărând cum să hărțuiască pe otomani,
să le întârzie cât mai mult ajungerea la Dunăre.
Când îl vede în tabără, tras la față, ostenit, Mihai-vodă, îl
întreabă surâzând:
— Ei, împlinitu-ți-ai gândul?
— Întocmai, măria-ta.
— Fără primejdii?
— M-am strecurat printre ele. Dan n-a avut prilej să- și
folosească buzduganele. Dacă în Șumla ne-a zăpsit un spahiu,
Oprea i-a venit repede de hac. Doar într-o noapte, ne-am ciocnit
cu Baba Novac. Ne-a crezut musulmani. Pe urmă ne-am
împrietenit.
Mihai-vodă îl îmbrățișează, strâns, bărbătește:
— Pot să-ți văd și eu… prada?
Cătălina i se înfățișează, așa cum se afla, în strai bărbătesc,
mult prăfuită de drum. Pune genunchiul în pământ, dar cată
drept în ochii voievodului.
— Mulțămesc măriei-tale, din toată inima mul țămesc, că ai
îngăduit stolnicului Stroe să mă scoată din Serai.
— Nu-l lăsam, Cătălina, dacă ăst gând nu i-ar fi ars cugetul și
dacă nu m-aș fi gândit că isprava asta, necugetată la întâia
vedere, de fapt are tâlc adânc: un român dezrobește o româncă
din Serai. Mă bucur nespus c-a izbutit. Ci, privindu-te,
silișteanco, înțeleg că Stroe a avut pentru cine-și primejdui via ța.
Radu Buzescu și Calomfirescu, Tudor Maldăr, apoi Teodosie
Rudeanu, Dan-vistierul și Stoichiță din Strâmba l-au îmbră ți șat cu
mare dragoste pe Stroe și l-au firitisit.
— Preda te va dojeni, zâmbește Radu, că nu l-ai luat și pe el:
știai că i-i dragă Cătălina.
— N-am vrut să primejduiesc viața o doi Buzești.
— Și unde adăpostești astă scumpă pradă, căruia și eu în
datorez așa de mult? o soarbe vodă cu privirea.
— Deocamdată, așa ne-am înțeles: Oprea Rîcman o duce la
Căluiu, în sama Simei. De va vrea să plece la Săli ște, slobodă va fi.
De nu, va rămâne-ntre noi: o primesc… cumnată… Măria-ta, am
cules și o samă de vești despre armia otomană. Și altele am
săvârșit, pe care numai măriei-tale va să le destăinui.
Căpitanul Andrei Boer nu-și crede ochilor: își dă palme, se
ciupește de obraz, își mușcă limba:
— Tu, Cătălina? Chiar tu?… Mulțămesc, stolnice Stroe! Dar mi-
i tare rușine că m-am arătat nevrednic.
— Lasă, căpitane, îl liniștește Oprea Rîcman, domnia-ta
cucerești Țarigradul.

*
La început, izbânzile bănățenilor împotriva otomanilor l-au
bucurat foarte pe Sigismund-craiul. Dar, îndată s-a îngrijorat:
— Iosica, Maria Cristina să știe că-s biruințele mele, numai ale
mele. Înțelegi?
— Ale măriei-tale! Cine ar cuteza să spună altfel?
A doua zi, împins de-un nestăvilit avânt, Sigismund Báthory
aleargă la tabără, iar în a cincea zi oastea lui ocupă Lipova. Aici îl
găsește victorios, fericit, beat de fericire, Ion Norocea, logofătul,
venit împreună cu Palatici, să-l roage a zori trimiterea ajutorului
în Țara Românească.
— Vin eu însumi! strigă craiul, înfierbântat și măre ț. Ai aflat
cum cad cetățile când le lovesc eu? În două zile am cucerit Lipova!
… Așa voi cuceri și Țarigradul… Iar ție, baroane Norocea, îți
mulțumesc că ai lăsat-o pe Velica, podoabă aleasă, la curtea mea.
Dar oștirea maghiară nu mai poate păși dincolo de Lipova.
Puternice cete otomane o hărțuiesc, o atacă fără întrerupere. A
cincea zi, craiul se-ntoarce, pe neașteptate, la Alba Iulia. Căpitanii
știu că vine mireasa, arhiducesa Maria Cristina, și trebuie s-o
întâmpine cu cinste.

*
Tot mai mult atras, mai deplin câștigat de domnul, de boierii și
de norodul acestei țări, cu inima tot mai aplecată spre Sima
stolniceasa, împrietenit cu Anghelina, măscăriciul Teleleu nu se
mai simte legat de jurământul de a-l sluji orbe ște pe negu țătorul
Țicalidi. Ia parte la pregătirile de luptă cu sabia și de ochit cu
arcul, pregătiri pe care Sima le făptuie ște acum cu to ți slujitorii și
cu toate femeile din cula de la Stănești și Căluiu. Le ajută și el,
dovedind putere și îndemânare neobișnuite. Ca și Nan-paharnicul,
și chiar mai bine, le arată cum să țină arcul, cum să a șeze săgeata
pe coardă, cum să tragă dreapta îndărăt, lipind barba și vârful
nasului de sfoară ca să ochească bine ținta. Urmărește strădania
Simei, o vede cu bucurie cum se îmbujorează, cum i se adânce ște
gropița din bărbie când întinde coarda și țintește. O îndrăge ște a șa
de mult că-i destăinuie unele taine aflate de la Țicalidi. De pildă
că Radu Calomfirescu ar fi unealta de taină a cancelarului Iosica.
Sima îi trage luarea aminte lui Radu Buzescu, când trece pe la
Căluiu.
— Nu te lua după închipuirile unui măscărici.
Teleleu, de față fiind, pilduiește:
— Cică un om s-a dus odată la vecinul său să-i împrumute
măgarul, să ducă o povară la târg. „L-am dat altuia”, a zis vecinul.
Ci, chiar în minutul acela, măgarul zbiară din livadă. „Ia, auzi-l: e
aici!” „Ciudat, se miră megieșul, crezi mai degrabă pe un măgar
decât pe mine?”
Radu Buzescu râde într-o parte: „măgarul” pleacă îngândurat
că nu-l crede nimeni. S-ar duce la doamna Stanca, dacă pe-acolo
n-ar fi trecut, în mare taină, același Radu Calomfirescu. Se dă-ntr-
o tumbă, mânios. Se ridică. Smulge o floare de bumbi șor de pe
cărare. O crănțănește între dinți. Și-o scuipă:
— Bine știu cei vicleni nividitori să-ncâlcească ițele vieții.
 *
De fapt, în toată vremea asta, așa cum a poruncit Mlhai-vodă și
toți căpitanii lui, țara întreagă se gătește să-l întâmpine cum se
cuvine pe Sinan-pașa și să-i facă de petrecanie. Țăranii grijesc
holdele cu gând de război. Ciobanii își mută turmele în poiene
spre codrii Vlăsiei ori spre munți, și strâng lâna, brânza, untul și
pastrama de berbec, pentru război. La fel fac și prisăcarii cu
știubeiele lor. Putini de brânză și de miere, încărcate în harabale
pornesc agale spre miazănoapte ori spre apus, în Oltenia, la
adăpost în mănăstiri, cule ori peșteri. Mul ți locuitori din câmpie
sapă gropi, le ard bine și le umplu cu grâne. Nu-i nevoie să aibă
cineva un ochi prea ager ca să vadă că țara se bejenește spre
miazănoapte, parc-ar sorbi-o, încet-încet, dealul, muntele, codrul.

*
Iscoadele vestesc că pâlcuri mari de turci au ajuns, de ieri, la
Dunăre și au și început să adune luntri pentru pod. Sute de care
cu lemne și provizii se adună la Rusciuc. Primind poruncă să
împiedice lucrul la pod, Radu Buzescu trece Dunărea, în puterea
nopții, cu șaptezeci din oamenii lui Tudor Maldăr, se repede
asupra corturilor turcești, strică, împrăștie, doboară, dă foc
lemnelor și proviziilor. În timpul acestui otrocol, State Boldur și
Oprea Rîcman, cu încă zece pescari, înoată mai mult pe sub apă,
taie odgoanele și slobod luntrile pe Dunăre la vale. Doboară cinci
otomani, iar pe alți șapte îi leagă-n luntri și-i trag la malul
românesc. Grinzile și scândurile, luate de valuri, le pescuiesc, tot
românii, în ostroavele din dreptul Olteniței. Așa au mai trecut încă
cinci zile, până când podarii otomani au adunat alte luntri, alte
grinzi și mult mai mulți străjeri de pază.

*
— Auzit-am că ești frumoasă, Cătălina; văd că ești mult mai
mult decât mi-am închipuit. Văd și mă bucur.
— Jupâneasă stolniceasă, nu te întrec, nici în înțelepciune, nici
în frumusețe, nici în farmec. Ales că frumusețea, câtă o am, mi-a
adus nenorocirile trăite.
— Te-nțeleg, Cătălina. Și pe mine tot Stroe m-a scos din gheara
păgânului.
— Și domnia-ta?!…
 — Zi-mi Sima, și să fim prietene.
Ies în pălimar, să întrebe dacă-i gata trăsura pentru Săli ște. În
ogradă intrase, de câteva minute, călare, măscăriciul Teleleu.
Urcă în pălimar și, cunoscând-o pe Cătălina, se pleacă și-i sărută
mâna cu îndemânare de curtean apusean.
— Din clipa asta, jur! sânt al vostru, al Buzeștilor.
— Dar mie nu-mi trebuie măscărici în preajmă-mi. Dacă doresc
a râde, îl chem pe Dandu Dărădan.
— Jupâneasă Sima, eu sânt măscărici făcut, nu născut.
— Simt, de mult, că ești om întreg și la trup, precum e ști la
minte; dar de ce te schimonosești?
— Țicalidi m-a răpit, de mic, și m-a făcut buffone. Și-acum,
chiar când hohotesc de plâns, oamenii cred că plesnesc de râs.

*
Cinci zile i-au trebuit lui Mihai-vodă să- și mute tabăra la
Măgurele, pe Sabar. Când totul a fost gata, l-a chemat pe Stroe
Buzescu la dânsul:
— Iar trebuie să mă despart de tine, stolnice.
— Plec la Dunăre?
— Împreună cu Radu Calomfirescu, sânteți solii mei la nunta
craiului Sigismund. Din Sibiu o luați și pe Stanca și pe Danciu-
vornicul, paznic și sfetnic pe lângă doamna.
— Dar… nobilii maghiari mă urăsc, măria-ta.
— Te trimit tocmai pentru că tu n-ai iscălit tocmelile de
supunere a țării. Roagă-l pe crai să zorească: Sinan adună toată
armia la Rusciuc. Am poruncit locuitorilor să se tragă spre munte,
să se adăpostească în codri ori între zidurile mănăstirilor. Mai pot
ține hotarul cel mult o săptămână. Și, către căpitanii aduna ți în
fața cortului: Hărțuiți armia otomană. Loviți întruna, fără hodină,
fără cruțare, oricând și oriunde.

*
În sinea lui, Stroe Buzescu se simțea înjosit… „Fra ții mei se bat
ca leii, iar eu merg să nuntesc”. Și, pe când se pregăteau darurile,
l-a luat pe Andrei Boer, cu cinci oșteni, și pe două bărci pescăre ști,
au trecut Dunărea noaptea, la Nicopol. S-au ascuns în luncă, în
tufiș de lozie, și au trimis pe Condur Pantelimon, îmbrăcat ca un
țăran bulgar, să-l caute pe Gruia lui Novac. L-a găsit ușor, la o
fată din satul de lângă Nicopole. Împreună, noaptea, după
asfințitul lunii, cu șaizeci și cinci de haiduci, au tăbărât asupra
străjilor, le-au prins, le-au legat de copaci, au distrus și aruncat în
apă șăicile și tot tarhatul pentru război. Au lovit chiar tabăra
otomană din preajma Nicopolei. Au distrus douăsprezece corturi,
din cele vreo treizeci, au luat șaisprezece prizonieri și un steag
verde, frumos, cu o semilună mare, de aur curat.
Însuflețiți de această ușoară izbândă, lovesc și orașul, aprind
casele de pe trei uliți și, în zori, trec Dunărea, la Turnu, fără nicio
pierdere. Gruia lui Novac și-a împânzit haiducii prin sate, repede,
parcă i-ar fi înghițit pământul.
Peste câteva cea, suri, Radu Buzescu, cu cetele lui Stoica
Farcaș, trece și el Dunărea și trei zile răscole ște satele și gone ște
ienicerii și spahiii, din preajma Rusciucului, departe spre Balcani
ori spre Vidin. Îndată după asta, Tudor Maldăr, Andrei Boer, State
Boldur și Gruia Novac ajută peste o mie de români și bulgari să
treacă Dunărea și în câmpia Teleormanului să se așeze.

*
Când s-a întors Stroe la Târgoviște, darurile erau împachetate
prin grija câtorva boieroaice, în cap cu Preda, soția lui Radu
Buzescu. Duce daruri de preț: pentru mireasă – două paftale de
aur, de forma sâmburelui de migdală, mărunt filigranate cu
chipuri de flori și încărcate cu perle și rubine, iar pentru mire – un
surguci de aur cu pietre de smaragd, o diademă, tot de aur, cu
chenare în filigran, lucrate de cei mai vestiți giuvaergii din
Istanbul, un stilet și un iatagan cu teacă de argint aurit,
încrustată cu sidef și turcoaze. Se mai adaugă patru blăni scumpe
de zibelină, bucăți de mătase chitaită, trei covoare persiene și
patru românești, din lână țigaie, doi cai albi, frumoși, cu tarhat
din piele scumpă, cu nasturi și cheutori de argint. De
îmbrăcămintea lui Stroe și a lui Calomfirescu s-a îngrijit Sima: să
fie cât mai frumoasă și mai scumpă.
În poarta cetății, solia se întâlnește cu măria-sa.
— Cum, Stroe, n-ai plecat încă?
— Iertare, măria-ta, dar, ca să arăt craiului că ne aflăm în luptă
cu sultanul, făcui rost de-o mărturie proaspătă.
— Ce mărturie?
— Păi… am dat o raită până la Nicopole și-am smuls un steag
otoman. Desfășură-l, Oprea, la picioarele măriei-sale.
— Frumos, foarte frumos!
 — Păcat să-l dăm, măria-ta, se împotrivește Calomfirescu.
— Ei, lui Stroe i-i mai drag craiul decât îi sânt eu.
— Măria-ta, dacă poruncești să…
— Am glumit, Buzescule. Adică poate am dat prilej lui
Calomfirescu să gândească asupra dragostei față de domnul său.
— Jur, măria-ta, că sânt credincios, se frământă Calomfirescu.
— Să juri cu spada în mână, în bătălie, Calomfire. Aici prea-i
ușor. Grăbiți, că Sinan-pașa zorește foarte.

*
La prânz, intrând în curtea domnească din. București,
voievodul găsi o ștafetă de la Roma: îi aducea epistolă iscălită de
papa Clement al VIII-lea. Bucuros, măria-sa chemă pe Teodosie
Rudeanu și pe Preda Buzescu. Hotărăsc să răspundă mulțumind
pentru îndemn și încurajare. Ci, dacă vrea, în adevăr, să-l ajute în
lupta cu musulmanii, să-i trimită grabnic oaste, arme și bani, că
se apropie năprasnic ceasul marii răfuieli. Se roagă să nu-i ceară
a se lăsa de credința ortodoxă, ci să privească drept și înțelept și să
refacă vechea prietenie cu biserica răsăriteană, că numai a șa,
uniți, creștinii pot alunga musulmanii din casa noroadelor drept
credincioase.

*
„…Care pașă a îndrăznit să înfrunte, pentru o dragoste ciudată,
credința musulmană? Chiar așteptarea la care mă supune
muierea asta îmi stârnește plăcută ațâțare și arșiță în trup. Mă
simt și pentru asta puternic, mai puternic decât marele vizir,
Sinan-pașa. După război, când ne-om întoarce la Istanbul, ce-o să
mă mai laud cu noua mea cadână care m-a însoțit în luptă și s-a
bătut ca un spahiu…” Gândind așa, Caraiman-pașa surâde și-l
urmărește, cu diavolească bucurie, pe Osman cum tremură, cum
jinduiește, cum cerșește un cuvânt, o privire, cum se pârpăle ște,
suspină și slăbește, sărmanul, de dragul Mariei. L-a aflat de multe
ori străjuind la ușa cortului ei. Îl folosește, șireata, ca să înve țe
bine turcește. De două ori Caraiman s-a gândit să-l îndepărteze pe
Osman și tot de două ori s-a răzgândit. N-ar fi fost bine: e singurul
care știe cine-i căpitanul Murat. De altfel, petrecând pe socoteala
lui, mai uită truda pregătirilor de război, drumurile prăfoase,
căldurile înăbușitoare, armele grele, tarhatul mult, ci șmelele rare
și cu apă puțină. Adesea mici pâlcuri de ghiauri, în frunte cu Deli
Marcu ori Baba Novac atacă fără veste, fac mult omor, pradă și se
topesc în munți și păduri. Ca să înfometeze armia, oamenii
ghiaurului Mihai golesc satele, mutând mulți bulgari în Valahia,
răscoală țăranii, strică podurile, astupă fântânile și distrug
cișmelele. Chiar și Sinan-pașa a auzit de un drac roșu numit Tudor
Maldăr, de unul negru numit popa Farcaș și de unul verzui, pe
nume State Boldur. Și mormăie bătrânul pașă pentru sine:…
„Până într-o lună, Bosforul va fi mormântul ghiaurului Mihai”.
Urieș balaur, cu peste o sută de mii de capete, armia lui Sinan-
pașa se târăște, șerpuind după cotiturile drumurilor, înăl țând
suluri de pulbere peste tot ținutul dintre Adrianopol și Dunăre.
Dimineața, la pornire, în frunte, fâlfâie cu multă fală steagul cel
mare, verde și sfânt al profetului. Sinan-pașa își încredin țează
supușii că va mai scrie pe catargul lui încă o răsunătoare biruin ță
a iataganelor musulmane împotriva măciucelor ghiaure, care
numai din nebunească nesocotință se mai sumețesc a înfruntare
Semiluna.
Pre cât de mult zăduf îndurat-au până la Balcani, pre atât i-a
murat ploaia la urcușul, până la trecătoarea Cialek-Kavak și apoi
la coborâș, până la Șumla. Caii lunecau pe mâzgă, iar carele cu
mare greutate urcau poverile. Multe s-au prăbușit în prăpăstii.
Corturile s-au umflat de apă. Uzi până la piele, cu turbanele
îngreuiate ca niște ciubere pline, spahiii cereau mereu hodină.
Mulți gâfâiau, răpciugoși, de-a mai mare mila. Și tocmai pe
asemenea vreme, localnicii munteni loviră mai îndrăcit, de după
copaci, de după stânci, din piscuri. Sinan-pașa se încrâncena,
gândind că ghiaurul Mihai-vodă l-ar putea aștepta la coborârea
Balcanilor… „Iscoadele spun că nu; dar parcă mai știi? E-n stare
de orice.”
A fost bucuros foarte când ștafetarii din avangardă i-au adus
știrea că, afară de loviturile prizărite ale lui Baba Novac, nici o altă
primejdie nu s-a mai ivit. Totuși, cheamă la sine 40.000 de
acângii. Apoi poruncește cu strășnicie ca nimeni să nu se
depărteze de tabără. Orice pornire după pradă o pedepse ște cu
vergile, în fața armiei. În ciuda bătrâneții, Sinan-pa șa află în el
prisos de putere, curaj și vitejie să le insufle tuturor, ca pe o
doctorie sfântă. Privindu-l cum galopează, cum mânuiește
iataganul, cum poruncește și cu câtă dibăcie ocârmuiește acest
puhoi de oameni, cum stăpânește peste 100.000 de sălbateci,
porniți pe jaf și omor, Maria se minunează și se înspăimântă.
 — Mărite pașă și stăpân, m-am încredințat că marele vizir este
un om grozav, nemaipomenit.
— E cel mai mare general din vremea noastră, căpitane Murat,
surâde Caraiman-pașa, oleacă mândru și mult invidios. Dar eu
sânt cel mai tare luptător din lume; mai tare ca Ieti Calga-han,
tătarul.

*
Radu Buzescu a venit cu vestea că Sinan-pașa nu aduce cu
dânsul niciun candidat la domnie.
— Înseamnă că va să prefacă țara în pașalâc? se sperie Dan-
vistierul.
Iar Dragomir din Vâlcănești răbufnește:
— El, o sută de mii; și voi? Câtă oaste aveți, nebunilor?
Cum nu primește răspuns, se duce între ai lui și poveste ște
vorbirea cu Calomfirescu:
— În seara când a plecat la Alba Iulia i-am spus: „Gânde ște-te
bine: ești os de domn, ești isteț, viteaz, frumos și căutat de muieri
ca iarba de leac. Cât ai să mai stai în umbra Buze știlor? Cât ai să
fii tot al patrulea, tot codaș, când vrednic ești să fii întâiul? Și
doamnei Stanca îi placi.”
— Și ce-a zis? vru Miriște să știe.
— Că am dreptate: dar că i se tulbură mintea de bucurie. A
întrebat: „Și-or să fie ale mele toate muierile frumoase din țară”?
„Toate!” l-am încredințat eu.

*
Mai trufaș ca alții, Caraiman-pașa înfruntă porunca vizirului:
— M-am bătut cu perșii, cu venețienii, cu austriecii și nu m-am
înspăimântat. Și-acum să mă tem de lotrii Novacului? Dacă Sinan
ar avea vârsta și vigoarea mea ar da voie spahiilor și acângiilor să
nimicească totul; așa și-ar păstra faima de casap de ghiauri,
câștigată în tinerețe. Și-apoi, cum putem fi birui ți când avem
steagul sfânt al profetului cu noi? Nicicând acest steag nu s-a
plecat în tina înfrângerii; totdeauna, în vântul biruin ței a fâlfâit.
Se laudă și se depărtează de tabără, mergând singur spre apus,
legănat în șa. Se pierde într-un desiș de fagi. O răcoare plăcută îl
învăluie. Simte frumusețea firii și-i izvorăște în minte verset din
Coran: „Cerul este casa lui Alah. Cei care luptă pentru Semilună
veșnic se desfată acolo, în hodină, în cântec, în bel șug de hrană și
de muieri focoase, cu trupuri mlădii ca trestia, cu ochi codați, cu
buze rumene ca petalele trandafirilor de Ierihon…”
Și la dogoarea ăstor gânduri, inima lui Caraiman-pa șa, tare, de
vechi spahiu, se moaie în licoarea dulceagă a înduioșării: „Ce-am
făcut până acum ca să merit cerul lui Alah? Ucis-am ghiauri! Ei
și? Dacă nu le-am stârpit sămânța, degeaba. La ce mi-s bune
isprăvile din Persida și Moreea? Am vărsat sânge de ghiaur puhoi,
până la genunchii calului. Zadarnic: ghiauri tot există. Cum le
stârpesc sămânța? Cum?…”
Și, deodată, dintr-un tufiș, un arcan îl înhață și-l smulge de pe
cal, trântindu-l jos. Ușurat de povară, speriat, murgul galopează
îndărăt, spre tabără.

*
Cum Maria Cristina întârzie mereu, Sigismund-craiul se usucă
de dor. Vrea să se desfete și nu știe cum. Vânătoarea îl obose ște.
Măscăriciul Dumitru îl scoate din sărite cu glumele-i proaste. La
cărți, pierde. Șahul îl plictisește. Chiar cele trei țărci, care de astă-
primăvară clocesc ouă fierte, au murit pe cuib, și deci chinul lor
nu-l mai veselește. A pus să-i citească din Decameronul lui
Boccaccio, dar povestirile-s de dragoste și el după dragoste
tânjește. Așa că, în loc să-l veselească, mai rău îl mâhnesc. Noroc
că Iosica, iscusitul, îi vine în ajutor:
— Până sosește mireasa, să petreci bărbătește cu o femeie
frumoasă, slăvite crai.
Și, grijuliu, poruncește să fie poftită Velica-doamna în iatacul
craiului. Dar Velica nu împlinește porunca. Împotrivirea asta îl
sperie pe Fabio Genga:
— Du-te, că n-am chef să pier din pricina ta.
— Ce rușine, bărbatul meu legiuit!
— Regii și bogății sânt scutiți de morală.
— Atunci, așteaptă să-l vezi pe crai adulmecându-mă…
Și, în adevăr, după un ceas, în pânda-i pe la uși, Fabio Genga îl
vede pre crai venind furios și trufaș. Velica îl prime ște îmbrăcată în
rochie lungă, albastră, cu broderie albă la poale, la mâneci și la
guler. La gât și-a pus colier de perle orbitoare, ușor lăsat pe sânii
mult dezgoliți. Mijlocul și l-a încins cu un cordon cusut cu
mărgăritare mărunte. La șold, într-un lăn ți șor de aur, și-a atârnat
un pumnal mic, cu mâner de argint filigranat. În păr și-a prins o
copcă mare de aur cu o piatră scumpă, albastră, dăruită de
Gáspár Kornis la nunta de la Tecuci.
Prințul își uită furia: se bucură în sinea-i:… „M-a a șteptat gătită,
împodobită, ca pe un prinț al visurilor.”
Dar în clipa următoare înmărmurește. Nu-și mai poate
desprinde privirea de pe făptura ei. Șoptește cu greu:
— Bellissima e venustissima di corpo… Donna graziosa… Donna
e madonna del meo spirito…
— Ești mult prea gentil, ilustrissime, cu modesta mea persoană,
îi răspunse Velica tot în italienește, și continuă să descrie, cald,
ales, frumusețea femeilor zugrăvite de Tizian, Rafael, Ghirlandajo.
Am văzut în palatul măriei-tale, în casa lui Gáspár Kornis și a
ilustrului cancelar Ștefan Iosica asemenea tablouri: femei a șezate
pe paturi adânci și moi de catifea vișinie, curtezane cu piele roză,
trandafirie, păstrând doar câte un colier la gât, câte o bră țară cu
smaragde sau un trandafir în mână. Toate așteaptă dragostea cu
simplitate, fără întrebări, fără remușcări, ca pe-o be ție lini ștită și
fericită. Pentru că dragostea-i cel mai firesc fapt al naturii umane,
cel mai plăcut, cel mai bogat în izvodirea bucuriei de a trăi.
Dragostea-i chiar scopul suprem al vieții.
Așa îi vorbește un sfert de ceas. Răpit, vrăjit, Sigismund uită de
ce a venit. Când își poate descleșta fălcile șoptește:
— Nu mi-am închipuit că te pricepi la artă și… Î ți dăruiesc un
tablou de Corregio. Cel mai frumos pe care-l am.
— Grazia, serenissime, molto grazia.
Mai tăifăsuiesc o vreme; domolit, craiul are prilej să spună tot
ce știe despre tablourile lui Rubens și ale lui Dürer. Fericit,
înnoiește laudele pentru Velica-doamna.
— Nu-s vrednică de atâta slăvire, surâde femeia cu viclenie. Mai
ales că despre serenissima arhiducesă Maria Cristina am auzit
cele mai înalte elogii. Chiar și Laura lui Petrarca i-ar invidia
frumusețea și gingășia.
Așa cum se aștepta, numele Mariei Cristina stârnește în făptura
craiului un tremur ciudat: parcă niște demoni mărun ței și nevăzu ți
l-ar destrăma pe dinăuntru, ca pe-o țesătură de borangic
străvezie, l-ar da-n bătaia unui vânt năstrușnic, izvoditor de
necunoscute fioruri și l-ar curăți de izul patimilor diavolești, după
zisa starețului Ion de la Prislop.
Când plecă îi sărută mâna, fericit, copleșit de simplitatea,
eleganța și priceperea vorbirii. Dar, mergând pe culoar printre
străji care zâmbesc pe sub mustăți, se înfurie pe sine. Și ar fi
izbucnit dacă Iosica nu l-ar fi întâmpinat cu știrea jinduită: Maria
Cristina a intrat în Transilvania. E la Zalău.
— Da? Vine femeia sorocită mie! Vine fericirea și eternitatea
casei Báthory! Să se gătească mai repede nunta! O nuntă cum nu
s-a mai văzut… Maria Cristina, regina mea, îți închin inima și tot
aurul Transilvaniei!

*
Oblicind, în acele zile, că banul Iani și Țicalidi urzesc să-l facă
domn în Țara Românescă pe Bogdan-vodă, călugărul Mina a scris
despre asta scurt răvaș către Stroe Buzescu și l-a dat unui călugăr
grec, în drum spre București. Dar, în apropiere de Adrianopol,
călugărul a fost ucis de-un acângiu beat. Răvașul a și ajuns, a
treia zi, la Iani.
— Mihai are aici iscoade harnice. Află-mi-le, schiloade!
— O bănui pe Araxi, fata lui Manea Hagigadur.
— Încredințează-te.
În baclavagerie, baclavagiul l-a cam luat peste picior:
— Cămătare, noi vindem dulciuri, nu știri. Și nu-s eu de vină
dacă prin prăvălia mea se vântură zvonuri. Așa-i obiceiul, de când
lumea. Fără tăgadă Mihai-vodă s-a făcut domn și cu banii
dumitale, dar și cu știrile culese în dugheana mea.
— Mda, așa-i, a suspinat Țicalidi și a plecat surâzând.
N-au trecut însă nici două ore și, când Araxi trecea podul
Mohamed peste Cornul de Aur, spre gazda bailului Marco Zane,
trei vlăjgani o răpesc și o duc într-o casă din Fanar, o dezbracă
goală ca Eva și-l poftesc pe Țicalidi:
— Primește-ți prada, stăpâne.
— Armencuțo, ori te dai în dragoste cu mine, ori te dau călăilor!
— Au nu ești prea bătrân pentru mine?
— Nu. Sânt bogat… Și cearcă s-o prindă în brațe.
— Sictir, nevolnice! îl stuche Araxi.
— Dați-i pedeapsa hotărâtă! Să se cufure pe dânsa de râs și să
nu mai slujească de iscoadă românilor.
Scopiții cei vlăjgani o leagă de-un pat de fier. Îi ung tălpile cu
sare. Și aduc două capre, s-o lângă. O torturează așa, o zi
întreagă: leșinată de gâdilătură, trezită cu cofe de apă rece și iară și
unsă cu sare la tălpi și linsă de alte capre.
Noroc că un turc giuvaergiu a văzut când au răpit-o scopi ții și i-
a urmărit până în Fanar. S-a întors repede și l-a vestit pe
Hagigadur. La un ceas de noapte, din porunca sultanei validé
Safiia, un ceauș și doisprezece ieniceri o scot pe Araxi din mâinile
lui Țicalidi, goală, leșinată, dar nevătămată. Speriat c-a intrat în
sfadă cu oameni însemnați din Serai, Țicalidi a fugit, noaptea, din
Țarigrad. După o săptămână de drum, furiș, a trecut Dunărea pe
la Vidin și s-a ascuns în Craiova.

*
Răzimat de ușorii cortului, căpitanul Murat privea cum se
desfășura armia musulmană. În vale, pe drumul de la poalele
dealului, iar Osman o lămurea:
— Cei de colo, dinspre sat, sânt ienicerii din Damasc. Foarte
buni. Îi întrec chiar pe cei din Capadocia. Smoliți și spăimoși, cum
îi vezi, nu cunosc frica; pentru Alah își varsă sângele chiuind.
— Dar cei cu sânețe în spinare care se tot strâng în rânduri și
iar se desfac?
— Sânt arhebuzierii călări, armată nouă, după moda Apusului.
— Bine, Osman. Uite, colo-s deliii, nu? Îi cunosc după ciucurii
roșii de la fes și după hangerul mult încovoiat. În stânga se rotesc
spahiii lui Hasan, beglerbegul Rumeliei.
— Dar nici unii nu-i întrec pe-ai noștri, se laudă Osman;
îmbrăcați în verde ca niște smei paralei. Lângă negricio șii
capadocieni îi vezi pe gebii, pe topcii, pe azapii cei me șteri întru
cucerirea cetăților. Ai auzit de acângii? Sânt călăre ți sălbateci. Îi
chemăm numai când vrem să pârjolim o țară. Ai să-i vezi la
treabă. Nimeni nu-i întrece în iuțeală, în cruzime, în setea nebună
de a jefui și ucide. Se varsă asupra țării dușmane ca niște puhoaie
de foc. Spulberă și cel din urmă firicel de cenușă din vetrele
ghiaurilor. Țara pe unde trec îmbracă haină de jale croită din fum.
Și zece ani nu se mai reface. Sânt cei mai îndrăciți soldați din
armia padișahului; de o sută de ori mai sălbatici, mai nebuni ca
deliii. Printre dânșii sânt și mulți ghiauri care…
— Stai! îl întrerupe căpitanul Murat, zărind calul pașei venind
singur, la cort, cu șaua strâmbă-n spinare. Osman, unde-i
Caraiman-pașa?
O clipă-i pare bine. În cea următoare se sperie… „Dacă mă
descopăr și mă trimit înapoi, la Țarigrad. Ori mă ucid?…” Aleargă,
prinde calul, îl încalecă, îl întoarce și-i pune pintenii să galopeze
spre locul unde și-a lăsat stăpânul. După un pâlc de copaci,
zărește cum o ceată de haiduci îl prădau pe Caraiman. Strigă tare
și șuieră voinicește. Surprinși, haiducii fug: unul împlântă cu țitul
în pașă. Căpitanul Murat descalecă, taie cu hangerul legăturile, îi
scoate călușul din gură și, până vine Osman cu zece spahii, îi
leagă rana: doar o crestătură la braț. Apoi îl ajută să urce în șa și
pornește spre tabără, ducându-i calul de căpăstru. Spahiii, sub
comanda lui Osman, gonesc după lotri, până-i pierd în întuneric.
— Murat, să nu afle Sinan. Nimeni să nu afle! Spune ți că m-a
zgâriat un urs la vânătoare.

*
Ajunși pe înserate la Făgăraș, Stroe Buzescu și Radu
Calomfirescu găzduiesc la pârcălabul cetății. Le stă înainte cu
masă îmbelșugată, ca unor soli aleși ce sânt. La masă poftește și
Zamfira, fata pârcălabului, tare veselă și drăcoasă. Poveste ște fel
de fel de întâmplări hazlii. Calomfirescu bea mult și, ca să țină
hangul petrecerii, șuguiește, face coțcării cu jungherul, cu trei
cupe de argint și cu două linguri. Când rămâne numai cu Stroe,
întreabă:
— Mă duc singur la Sibiu s-o iau pe doamna Stanca?
— Nu; s-ar supăra măria-sa.
— De fapt, nu crezi că s-ar cuveni să găsim pe cineva vrednic
care să ne împace cu sultanul?
Tâlcul acestei întrebări îl amețește pe Stroe, ca o lovitură de
măciucă. Somnul îi piere, și ghimpi de pelin îi înțeapă inima…
„Vasăzică Radu, acest frate…”
Luna a urcat de-o suliță de-asupra zidurilor și privește în ograda
cetății, luminând fântâna și carele adăpostite în cotloanele lor. În
sufletul lui Stroe Buzescu se strecoară o undă de caldă duioșie și
de amare păreri de rău: „Erau altădată patru: Radu, Preda, Stroe,
Calomfir aici, pe pământul Transilvaniei. Câte-am visat, câte-am
râvnit și câte-am jurat atunci…”
— Tu, Radule, fratele meu de cruce, nu cumva râvne ști ceva
care-ți întrece puterile?…
— Hm, face Radu Calomfirescu, cuprinzându-l de după gât ca-
n prietenia cea veche, e vorba de doamna Stanca. Numai eu i-am
înțeles inima.
— Calomfire, taci! răcnește, duce mâna la jungher și saltă-n
picioare. Scaunul se răstoarnă pe lespezile de piatră. Huetul îl
face să-și dea sama unde se află. O clipă de necugetare și totul se
spulberă: și prietenia, și solia, și lupta pentru libertate și pentru
țară. Nicicând, ca în clipa asta, nu i s-a părut că poartă pe umeri
o povară mai grea, o răspundere mai mare, se încovoaie sub astă
povară și-l fulgeră cu privirea așa de tare, încât îl sile ște a se
micșora și a tremura:
— Nu, nu mint c-aș vrea să fiu domn. De altfel, chiar doamna
Stanca… Numai că eu…
— Ca să nu piei de jungherul meu, aruncă-te de-aici, jos și
strivește-te de lespezi.
— Jur pe viața mea, frate Stroe, se-ncovoaie doborât de spaimă;
jur pe viața mea c-am spus o năzbâtie. O nătângie.
Lăsându-se pe scaun, Buzescu tace îndelungă vreme. Întreabă,
într-un târziu, când țiuitul pustiului l-a obosit.
— De câte ori să te iert, Radule?
— De șaptezeci și șapte de ori câte șapte.
— Îmi trebuie o dumnezeiască putere; și n-o am.
— Ești om bun, cel mai bun pe care l-am putut vedea. De altfel,
bunătatea-i tăria ta.
În zori, fără să fi dormit o singură clipă, pornesc mai departe,
ca doi frați ce erau. Stroe Buzescu gândește s-o asigure pe Sima
că Radu Calomfirescu îl va ocoli pe Dragomir din Vâlcăne ști, iar
de doamna Stanca se va feri ca de foc: a jurat și-a sărutat icoana
din paraclisul cetății Făgăraș.

*
Mihai-vodă nu mai părăsește tabăra nicio clipă. De la Măgurele
o mută la Daița, aproape de Giurgiu. Ține toată oastea în frâu și-o
diriguiește după nevoie, în orice parte, așa cum cântărețul
mânuiește clapele clavirului pe care-și spune durerea și bucuria.
Crainicii și ștafetarii galopează, neîncetat, în tot lungul Dunării, de
la Olt la Brăila. Căpitanii au poruncă a săvâr și orice faptă vor
socoti, oricât de îndrăzneață, numai să păgubească potrivnicului,
să-l întârzie a trece Dunărea. Lovesc deci în cete mici, de câte
doisprezece oșteni. Trec și fluviul și se însoțesc cu țărani bulgari
sau cu haiducii novăceștilor. Ca să le sporească îndrăzneala,
prada ce-o pot lua a lor rămâne. Iar pentru fiecare steag adus,
vodă plătește douăzeci de galbeni. Încurajați de toate astea și
având pilda lui Stroe Buzescu la Nicopol, Andrei Boer, Tudor
Maldăr, Simion Dărămuș, Vlad și Dragoș Mârza, State Boldur și,
mai ales, popa Stoica Farcaș și-au cercat de câte patru-cinci ori
norocul peste Dunăre. Ajunseseră a cunoaște destul de bine
tabăra lui Sinan-pașa, chiar în rânduielile și alcătuirea ei
lăuntrică. Preda Buzescu a hotărât ca acei căpitani care pierdeau
un om să dea un sfert din pradă, iar cei care pierdeau doi –
jumătate. Dacă veneau cu patru oameni mai puțin, toată prada
trecea în seama domniei.
Toți căpitanii se bucură că țăranii, moșneni sau rumâni, sim țind
primejdia cea mare, se adună repede la oastea de țară. Vin cu
merindea în desagă și cu arma subțioară, oftează îngrijora ți după
cele lăsate acasă și se roagă:
— Poate-o da Cel de Sus și l-om pune la pământ repede.
Vin și mulți vârstnici să ajute la căratul și pregătirea hranei
pentru cai, la împachetarea și mutarea tarhatului, a pulberii, a
ghiulelelor, la săpatul șanțurilor, la făcutul și dresul podurilor și al
drumurilor. Multe muieri și fete de prin satele din preajma taberei
aduc turte de mei ori pâini coapte în țest, pe ște sărat, carne și
slănină afumată, care cu fân și saci cu ovăz pentru cai. Se
rânduiesc câte cincizeci-șasezeci la cârpitul, spălatul și opăritul
cămășilor, să nu se-ncuibe păduchii, să fie oastea curată și
fercheșă, așa cum place oricui și, mai ales, lui vodă.
— Adesea spun că bine-i să ne înțelegem în vremea asta de
primejdie, se apropie Preda Buzescu de sătenii veni ți să sape
șanțuri în jurul taberei.
— Cinstite căpitane Preda, dacă lacrămile celor obidi ți ca noi s-
ar aduna picătură cu picătură Dunăre s-ar face și-ar îneca to ți
asupritorii. Parcă știe cineva cât a plâns și oftat acel Mu șat, fugit
de la țara Moldovei și-acum iscoadă la dușman?
— Ce, a dus-o rău pe moșiile noastre?
— Vă aduce totdeauna mulțămită că l-ați scos din robia lui
Dobromir-banul. Dar acu-i în satul jupânului Chisăr, care
samănă mult cu acel Dobromir. Și-apoi, of, Doamne, soa ța i-a
pierit de mult, fata…
— Știm: s-a jertfit pentru viața lui Stroe.
— Ci rămas-a singur să suspine… Iar dacă toate oftările de
obidă s-ar strânge la un loc, suflu cu suflu, năprasnică vântoasă
ar isca și-ar mătura toți sultanii și vizirii lui. Ci eu zic a șa, căpitane
Preda. Zic că dacă-i aduc măriei-sale peșcheș un iatagan de pa șă,
măria-sa mi-a da atunci dreptate în judecata cu vistierul Stoichi ță
și mi-oi dobândi iară pământul, oftează Oprea din Cordun.

*
 În drum spre Craiova, să adune bani și hrană pentru oștire,
Preda Buzescu se abate, două ceasuri pe la Stănești, dar n-o află
pe Cătălina:
— Ce fel de logodnic mi-s, dacă nu-mi pot vedea aleasa?
Oricum, zugrăvește-mă cât mai frumos, cumnată Sima, ca să se
topească de dorul meu…
În Craiova, cu totul din întâmplare, îl zărește pe Țicalidi.
— Ce faci, grece, aici? întreabă și se miră de spaima ce-l
cuprinde pe cămătar, din clipa când l-a zărit. Și așa, mai mult în
glumă, îl întreabă, cu amenințare: cutezi să te-ară ți pe-aici?
— Păi… uite, n-am știut că voi, Buzeștii, sânteți prieteni cu
Manea Hagigadur. Că Araxi…
— Te-am dibuit eu, nemernice! amenință, așa, îndeobște, doar-
doar de-o afla ce-a săvârșit ist neguțător de tremură ca varga-n
vânt.
Și Ticalidi se trezește povestind cum a răpit-o pe Araxi.
— N-am vrut s-o uțid, ți s-o iau soție… Și-apoi, drept și ținstit,
ideea să pun caprele să-i lingă tălpile până leșină, banul Iani mi-a
dat-o, că cică-ar fi iscoada voastră.
— De ce-ai săvârșit asemenea nelegiuire?
— Ei țe neledzuire? Așa, o… desfătare: să vezi o fată frumoasă,
goală, întinsă pe pat și lesinând de gâdilătură.
— Rîcman, leagă-l pe dumnealui, colo pe masa ceea în piață.
Descalță-l. Dă cizmele unui cerșetor. Unge-i tălpile cu sare. Adă
doi țapi, repede, să-l lingă.
— Preda Buzescu, nu fi nebun! răcnește Țicalidi deznădăjduit,
când Rîcman, cât ai zice pește, împlinește porunca, pune o femeie
să-i săreze tălpile, iar doi ciobani, chemați cu glasu-i de tunet, s-
au și înfățișat cu țapii. Țe fați, omule?
— Mă desfăt și eu, gâdilându-te și răzbunând-o pe Araxi.
Într-un sfert de ceas, lumea adunată privește și râde de Țicalidi,
de râsul lui silit, icnit, sughițat, sufocat, până-l trec toate
neputințele și leșină. Oprea Rîcman îl trezește cu apă și iar îl dă pe
sama țapilor dornici de sărătură.
— Dau… Dau tot țe-mi țeri, zupân Preda… Cât vrei?… Ha-Ha!…
Dau… Ha-ha-ha… Nu mă chinui… Zețe pungi… Ha-ha-ha-hî-hî…
— Cincizeci!
— Douăzeți… Ha-hî… hî-hî-hî-ha!…
— Cincizeci, pentru oștire! Și zece pentru mine. Cinci lui
Rîcman.
 — Daaau… Îhî! Ha-ha-ha!… Da-daaau!

*
Bucuroasă că-l vede aici, în Alba Iulia, îl întreabă despre Sima
și, mai cu seamă, despre Mihai-vodă.
— Am auzit, prietene Stroe, c-ai fost supărat pe mine, în mai,
când… Rogu-te a mă crede c-am chibzuit mult.
— Nu, Velica, solia românească s-a purtat atunci mișelește.
Chiar și frații, iubiții mei frați… Ci să trecem peste asta. Se
zvonește că, în apropiere de Satu Mare, un pâlc de otomani ar fi
lovit alaiul crăiesei Maria Cristina.
— Adevăr, nu zvon. Dar a scăpat. Azi intră în cetate.
— O, de-ar veni odată! Că nu vreau să mucezesc aici cu ifos de
nuntaș, în vreme ce Sinan-pașa trece Dunărea.
— Unguroaicele o bârfesc fără măsură pe mireasă și-o încarcă
de cusururi. Mai ales baroana Bocskai, pentru că are o fiică foarte
frumoasă și deșteaptă, numai bună de crăiasă.
Dar Stroe mult ar vrea să știe cum și când va veni craiul în
ajutorul lui Mihai-vodă.
— Nu Sigismund ocârmuiește, ci Iosica și Carrillo.
Luându-l gingaș de braț, îl pogoară spre grajduri:
— Știu că-ți plac mult caii: ce zici de ăst mânzoc alb?
— Strașnic armăsar!
— Îl cheamă Vifor, șoptește Velica surâzând trist, lipindu- și
obrazul de coama mânzului albă ca omătul și mângâindu-i botul
cuminte, catifelat și cald. Sânt, Stroe, cu desăvâr șire singură și
oropsită. Toți mă cred țiitoarea lui Sigismund. Tata și mama zic că
numai așa pot ajuta pe români, aci, la Alba Iulia. Că Ștefan Iosica
e prea ambițios și prea dedat catolicilor și ambiției ca să- și ajute
neamurile de sânge.
Ia un braț de iarbă și-l așază în ieslea mânzului:
— Pe Vifor îl hrănesc cu mâna mea. Îi dau orz și trifoi dulce, din
pumn. Și l-aș hrăni și cu jar, să fie ca armăsarul lui Făt-frumos. Îl
port cu mine prin cetate și la plimbare, în lunca Mure șului. L-am
dat în sama unor meșteri călăreți să-l învețe jocul în buiestru. Îl
cresc pentru cel care mă va mântui de-aici… Că, de fapt, sânt
întemnițată. De-o săptămână, străjile nu-mi mai îngăduie să ies
din cetate.
— De ce? Pentru că vrăjești de la întâia vedere și zăpăcești de la
întâia vorbă?
 — Iosica a aflat, și deci și craiul, c-am trecut hotarul pe furi ș,
surâde fermecător de dulce și de trist.
Soarele pogoară după munții sinilii de la marginea zării.
Dinspre Mureș adie răcoare amestecată cu mireasmă de pelini ță.
Velica-doamna se prinde de umărul înalt și puternic al Buzescului
și-l învăluie c-o privire plină de îngrijorare, teamă, nădejde,
bucurie, dragoste.
— O ghicitoare mi-a spus că partea mea-i un bărbat de cruce;
el mă va scoate din temnița de aici.
— Îl vom ajuta, Mândruța!

*
Preda Buzescu dă buzna-n cortul măriei-sale:
— Cete mari de otomani au trecut Dunărea pe la Prundu și se
îndreaptă încoace.
— Toți căpitanii la sfat!
În câteva minute, cortul s-a umplut. Toți, îngrijorați, a șteaptă
vești și porunci. Măria sa hotărăște scurt.
— Mutăm tabăra la Copăceni.
— Dăm înapoi, fără luptă?
— L-am împiedicat pe Sinan trei săptămâni să treacă Dunărea.
Și-l vom mai împiedica. La Prundu, nu trece, ci ne cearcă.
— Și dacă întârzie ajutorul lui Sigismund?
— Luptăm singuri, vistiere Dan.
— Nu povățuiesc.
— Nu-i altă scăpare. De la Giurgiu, pe trei căi Sinan poate
ajunge la București: una – scrie vodă cu vârful spadei pe iarba din
fața cortului – pe la Oinac, Pietrele, Fălăștoaca. Atunci împănăm
pădurea Comanei cu ostași întru a-l zădărî și ne a ținem cu grosul
oastei la Fălăștoaca, să-l pocnim drept în frunte.
— Să-i arătăm cât de vrăjmașă i-i țara, se-ndârjește Udrea
Băleanu.
— Nu-i prost Sinan s-aleagă drum ca acela, cârmește acru,
Dan-vistierul.
— Ce bine-i cunoști gândurile, vistiere…
— Nu rabd împoncișări piezișe, comise Buzescu! Cum adică?
omul n-are dreptul să-și spună părerile? Numai voi, căpoșilor, le
știți pe toate?
— Iertare, vistiere.
— N-am nevoie de iertarea domniei-tale!
 — Al doilea drum, urmează Mihai-vodă să scrie cu vârful
spadei, fără a socoti supărarea pleșuvului vistier, de la Giurgiu la
Șerpătești, la Hulubești, de unde drumul se desface în două: spre
Copăceni, cu trecerea Neajlovului pe la Călugăreni, iar celălalt
prin Singureni, de-a dreptul spre București. Al treilea drum, prin
Hotarele.
— Să-l silim s-aleagă calea Călugărenilor: mai grea pentru el,
mai potrivită pentru noi.
— Așa socot și eu, comise Buzescu.
În clipa asta se ivește State Boldur, prăfuit, frânt de oboseală,
dar bucuros:
— Măria-ta și cinstiți căpitani, am prins galerele otomane la
Cetatea de Floci. Două le-am deșertat pe malul nostru: cărăm
pulberea spre tabără. Trei le-am dat focului. Patru au scăpat sub
ocrotirea pașei din Hârșova. Le descarcă și trimite încărcătura pe
uscat, spre Silistra.
— Bună treabă, Boldure. Preda Buzescu, vestește pe Deli Marcu
să trimită o ceată de haiduci în preajma Silistrei.
— Făgăduitu-mi-au pescarii dobrogeni și păcurarii
transilvăneni să aibă grijă ca acea încărcătură de tunuri și
pulbere să n-ajungă la Sinan.
— Ce părere ai, Albert Király? întreabă voievodul.
— Da… se bâlbâie căpitanul ungur și urmează în italienește:
Măria-ta ești admirabil strateg. Mă supun.
— Nu supunere, Király, ci prieteșug și credință. Că nutrim
același țel: libertatea țării și a norodului nostru.
— Da, dar dacă, așa cum spun iscoadele, otomanii sânt peste o
sută de mii, nu-i o îndrăzneală prea mare să începem bătălia
înainte de a veni oastea viteazului crai Sigismund?
— Prietene Király, Sinan-pașa e aici, zâmbește Radu Buzescu,
iar craiul nuntește, dincolo de munți.
— Și dacă mai întârzie mult, s-ar putea să-l aibă ca nuntaș și pe
Sinan, se încruntă Preda Buzescu.
— Nu veți izbuti nimic fără măritul crai Sigismund.
— Așa-i, căpitane, vorbește măria-sa potolit, cu înfiorare, din
inimă. Ci datoria noastră este de a ne a ține la Dunăre cât mai
îndelung, tocmai ca să dăm răgaz craiului să-și serbeze nunta în
tihnă. Rogu-vă și vă poruncesc: stați cu toată puterea, cu toată
inima, tari. Cine șovăie, fricos ori hiclean se numește. Și pentru
hicleni, un singur judecător: paloșul… Preda Buzescu, love ște
dușmanul trecut la Prundu. Farcaș, dă o raită până la Măgurele și
află de nu cearcă să treacă și pe-acolo. Căpitane Király,
priveghează Dunărea în fața Silistrei. Bane Mihalcea, ai grijă
despre partea Brăilei. Țineți legătura cu haiducii lui Baba Novac și
Deli Marcu. Folosiți iscoade tainice întru înșelarea potrivnicului.
Poruncile lui vodă pătrund în cugete ca un abur însuflețitor și
ca un balsam. Toți sânt bucuroși și parcă mândri că le primesc și
că pornesc a le împlini.

*
Grosul taberei lui Sinan-pașa mai zăbovește trei zile la
jumătatea drumului între Șumla și Giurgiu. Caraule și soli aleargă
la Țarigrad să ceară sporirea armiei: ghiaurul are mul ți credincio și
și arată neînfricat. Căpitanul Murat bagă de samă că, apropiindu-
se de Dunăre, prin tabăra otomană mișună tot mai multe zvonuri.
Asta îl îndeamnă să născocească și el altele, despre setea de
răzbunare a românilor. Le spune cu atâta încredințare, încât le
încurcă pe cele născocite cu cele aflate de la al ții. Vorbe ște de
atacurile haiducilor, de cișmelele otrăvite, de loviturile date de
oamenii Buzeștilor, de răpirea unei odrasle a pașei din Nicopol, de
distrugerea galerelor cu provizii artileristice trimise pe Dunăre.
Spun iscoadele:
— Au atacat niște păstori și niște pescari, ieșiți din sălcii și stuf,
mânjiți cu nămol ca niște draci.
— Ghiaurul slujește lui Belzebut și-l ajută toți dracii.
— Românii, șoptește căpitanul Murat lui Osman, îl cred pe
Mihai-vodă scăldat în sânge de balaur și deci nebiruit. Călăre ște
cal roib cu un corn în frunte. E stângaci și lovește cu o secure din
care țâșnește foc. Oastea lui folosește și niște arme noi, născocite
de un călugăr care și-a vândut sufletul necuratului, numai să
ajungă vestit scornaci de arme.
— Cum îl cheamă, întreabă Osman, foarte îngrijorat.
— Prohor, călugărul Prohor de la Cozia, tresare Murat, bucuros
că i-a venit în minte numele dascălului Buze știlor. Au și pe un
boier, mare firoscos și cetitor în stele, care a născocit un fel de
pulbere, foarte ieftină și ucigașă. Se numește Teodosie și-i mare
logofăt la Mihai-vodă. Daaa… Fierbe vârfurile săgeților în zeamă
de mătrăgună, cucută și măselariță, cu mare meșteșug și
descântec, că le face de zece ori mai otrăvitoare decât săge țile
tătărești.
 Șoapta o aude un străjer și, peste câteva ceasuri, o știe jumătate
din tabără. Căpitanul Murat se veselește întru sine: șoaptă cât
ciubota s-o audă și cumătră, ori zi zvonul cu trombonul să-l audă
și coconul…
— Are Mihai-vodă și doi cerbi cu coarne de oțel și-n frunte cu
câte o stea de aur și nestemate. Cine privește steaua ame țe ște de
multa-i lumină. Și dacă-i amețit, cerbul ușor îl sfâșie cu coarnele-i
mai ascuțite ca hangerele.
Cei care-l aud se minunează, cred și îndeamnă și pe alții să
creadă. Dar, mai ales, se sperie.
— De altfel, își amintește Osman, când a luat domnia, am auzit
c-a umblat prin Istanbul cu doi cerbi falnici alături.
Seara, un bulgar arată unui grup de ieniceri un zodiac, unde
scrie numele celui care va nimici împărăția musulmană: va purta
spadă de foc și se va chema Mihail, la fel cu arhanghelul. Va porni
de la niște munți înalți și va trece o apă mare.
Vin și neguțători, vorbesc stâlcit turcește, dar zvonesc: ba că
podul peste Dunăre nu se va putea face până când știma apei nu
va înghiți o mie de turci și trei pa șale. Ba că în oastea acelui
Mihai-vodă se află un uriaș care înoată câte un ceas pe sub apă și
distruge, în fiecare noapte, parte din podul pe care otomanii îl
construiesc ziua.
Căpitanul Murat ascultă asemenea zvoniri, le umflă și mai
mult, le picură în cugete să aburească spaimă. Vede că vitejii
ieniceri mai lesne îl cred pe el, un biet tinerel, decât pe agii ori
pașale, care cu vorbe de ocară îl stropșesc pe valah, chinuindu-i în
fel de fel de pregătiri de luptă și de pedepse cu topuzul, să-i facă
iară ascultători și îndrăzneți, nesăbuit de îndrăzneți, precum fost-
au înainte de a se apropia de Dunăre. Ca toate pașalele,
Caraiman-pașa muncește de sârg la pregătirea ienicerilor și a
spahiilor. Îi iuțește, îi îndrăcește, îi înspăimântă mai avan ca în
Moreea. Ca să dea pildă, spânzură trei spahii care n-au caii
potcoviți ori au adormit în timpul muștrului. Zvonurile mi șună
însă tainic, pe dedesubt. Pașalele poruncesc să nu mai rostească
nimeni blăstămatul nume al ghiaurului. Patru ieniceri și un
ciohodar sânt bătuți, în mijlocul taberei, cu măciuca în
doisprezece colți, pentru că au vătămat porunca marelui vizir și-
au răspândit zvonuri. Totuși șoapta lucrează parcă și mai bine sub
opreliște:
— Ghiaurul a trecut Dunărea cu câteva mii. La noapte lovește
tabăra.
— Minciună! se bucură pașalele, în zori, când se încredin țează
că noaptea a trecut în liniște: dovadă că și ei au crezut.
Dar în a treia noapte, când se așteptau mai pu țin, tabăra este
lovită din cinci părți. Zece corturi distruse. Aproape o mie de cai
furați, cincizeci de ieniceri și spahii uciși ori răpi ți.
— Zvonurile-s adevărate! Vedeți?
Și unii jură că l-au văzut pe Mihai călare pe-un cal înaripat care
foc împrăștia pe nări:
— Și barda ghiaurului tot de flacără era.

*
Alaiul întru întâmpinarea arhiducesei Maria Cristina
prilejuiește numai năcaz lui Radu Calomfirescu; mai ales că, din
pricina lui Danciu-vornicul, nu se poate apropia, nicio clipă, de
doamna Stanca.
— Urâtă-i, frate! îl trage pe Stroe de mânecă. Slută sadea. Și,
uite, maică-sa, ce trufașă. Barba i-i mai mare ca toată fa ța.
Doamna Stanca-i zână pe lângă… Uite pentru cine aducem noi
atâtea daruri și frumos steag otoman…
— Și va să ne pierdem vremea aici, până la 6 august, în loc să
fim în tabără, să-nfruntăm dușmanul, la Giurgiu.
— Bătrâna arhiducesă cată la crai ca la o comoară.
— A, uite ce cal minunat, roib-aprins, corcit din vi ță arăbească
și brită!…
— Dar de nuntă de la Vincenzo, ducele de Mantua, informează
Ana Viteaz.

*
E seara de 5 august, când căpitanul Murat ajunge în fața
Giurgiului. De pe țărmul înalt, peste Dunăre, zărește pământul
românesc și lăcrămează în taină… „Surghiunul și canonul sfârși-
vor dincolo de apă?…” De la Caraiman-pașa află cât de greu s-a
înjghebat podul peste Dunăre: de zece ori au legat luntrile și de tot
atâtea ori ghiaurii le-au dat pe apă.
— Mai avem de pus cinci luntri, înștiințează Hasan-pașa.
Bineînțeles, dacă la noapte ghiaurii nu ne mai fac vreo poznă.
— Să nu facă! urlă cumplitul Sinan-pașa, marele vizir,
învinețindu-se de mânie și clătinându-și în tremur larg, bărbiile
din piele tăbăcită și zbârcită. Caraiman-pașa, din seara asta, aperi
podarii. Rânduiești două treceri! una la apus de Rusciuc și alta pe
la Turtucaia: două suliți în țara ghiaurului, ca să-l silim să-și
împartă oștirea din fața Giurgiului.
Războinic ambițios, Caraiman-pașa e foarte mândru de
misiunea încredințată. Cine ajunge întâi în țara ghiaurului î și
alege prada: ia caimacul, cum se zice.
Căpitanul Murat s-arată vesel, dar nu face alta decât ochește
un loc pe unde să treacă la noapte. Tocmește un pescar, să-l
aștepte între sălcii, la cântatul cocoșilor. Se întoarce la cort și-l
vestește pe Osman. Dar când să plece iar, un străjer, din porunca
stăpânului, îl închide în cort, să nu i se întâmple ceva rău. Iar în
jurul cortului păzesc trei ieniceri cu suliță, pavăză, zale și coif cu
coadă de cal. Îngheață de ciudă… „Ah, dacă nu mă-ntorceam la
cort…” Visarea, tainic hrănită luni de zile, se surpă de istov,
tocmai în clipita împlinirii.

*
Zăpușeală mare pe ulițele Albei Iulia. Cetatea toată forfote ște de
multă și pestriță lume, care cată umbra copacilor ori a zidurilor. În
preajma bisericii se hârjonesc porumbei albi-vineți și tărca ți.
Mulțime de curioși, adunați din toată Transilvania, așteaptă să
treacă mirele și mireasa la cununie. Organistul a îmbrăcat strai de
mare ceremonie și cearcă mereu burduful orgii, apăsând lin pe
câte-o clapă. Străjerii, în zale lucitoare și coifuri bogat împănu șate,
se coc de căldură ca-n niște tăvi anume pregătite pentru trupul
fiecăruia. Condur Pantelimon îi privește, le prubuluiește
halebardele și le spune în șoaptă:
— Înfigeți-vă, mă, unul pe altul în frigările astea și frige ți-vă la
soare, că tot stați smirnă, de pomană.
Aristocratele își fac vânt cu evantaiuri din pene de cocor ori de
struț. Mai încolo, spre poarta de apus, țărăncile, în strai negru și
alb, șterg nădușeala cu mâneca. În palatul crăiesc însă e răcoare.
Aici, Stroe Buzescu și Radu Calomfirescu privesc cu mare băgare
de samă niște tăvi de argint, măiestrit lucrate de me șteri de la
Veneția, apoi trec la șirul statuetelor de bronz sau marmură, tot la
țara Italiei lucrate și aduse anume ca să fie a șezate pe mese, în
sala mare unde oaspeții și solii așteaptă mirii. Privesc apoi cele
vase de faianță sau de aur, cele cupe de cristal de Boemia, Vene ția
și Franța, cele brățări, inele, cercei, salbe și alte giuvaieruri, cele
spade de oțel, împodobite cu țărțămuri de aur, cele tablouri
înfățișând zeițe și eroi din vreme legendară, toate daruri de la
principii Europei pentru tânăra pereche.
— Bella gerunt alii, tu felix Austria nube, surâde Nicolae Viteaz.
— Ei, vezi, Nicolae, că acei „alii” sântem noi și tocmai asta nu
ne convine, îi răspunde Stroe Buzescu.
Ci iscodirea darurilor nu-l încurcă prea îndelung pe
Calomfirescu: în salon s-au adunat ambasadorii străini, neme șii
unguri cu soțiile și fetele lor, în straie scumpe, de mătase, strânse
în boi, cu inele, cercei, coliere, paftale strălucitoare de rubine,
smaragde, perle și diamante. Mătăsuri lucitoare, foșnet de taftale,
clinchet de salbe și paftale, tropot ușor de pantofi din piele de
căprioară, obraze rumenite cu sulimanuri și trupuri învăluite-n
mirezme umplu toate încăperile palatului crăiesc. Spre acea parte,
lacom, privește Radu Calomfirescu și simte că-i lasă gura apă.
— Unguroaicele astea mă turbă cu a lor frumusețe.
— Multe-s străine, iar altele-s românce care-au uitat ori au vrut
să uite că sânt, se împotrivește Stroe. De pildă…
Și în vremea ce falca de jos a Calomfirescului scapătă a uimire
văzând-o pe Ana Viteaz, pristavi înzorzonați și întăriți cu bastoane
lungi, cu măciulii și țărțămuri aurite, vestesc intrarea mirilor.
Murmurul glasurilor și râsetele muierești se sting. Toate privirile
se-ndreaptă spre ușile unde trebuie să apară mirii. Întâi se ive ște
Sigismund, îmbrăcat după moda italiană în mătasă albastră,
luminată de aur și diamante, cu largă hlamidă vișinie, tivită cu
zibelină albă, iar cu pieptul încărcat de colane și decorații. Ștefan
Czáki bagă samă că nu poartă Cordonul „Lâna de Aur” și se
bucură în sinea-i: … „Dacă i-l da regele Spaniei, crăpa de trufie”.
— Nu-i lipsește decât schiptrul lui Alexandru Machedon…
șoptește Calomfirescu.
Dar Stroe, așa, din senin, își amintește de Dandu Dărădan din
Băbeni și-i vine să râdă. Parcă i-ar fi gâcit sim țământul, Nicolae
Viteaz îi șoptește:
— Și-a câștigat mireasa cu spada voastră… De fapt, Maria
Cristina nu-i o soție oarecare, ci mâna împăratului Rudolf asupra
Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești. Dacă Sigismund nu se-
nvrednicește să aibă copii, toți trecem în stăpânirea împăratului.
Și cum lumea-i încredințată că nu va avea…
— Bella gerunt alii… parcă așa ai zis.
Pe ușa cealaltă, dusă la braț de mama ei și de Ștefan Bocskai,
intră arhiducesa Maria Cristina. Principele o salută ceremonios,
după moda italiană, apoi o ia de mână și pășește spre ie șire. Cu
mult alai de druște și cavaleri, cu buchete mândre de flori pe bra ț,
se îndreaptă spre catedrală. În portalul cel mare, sus pe trepte, îi
întâmpină nunțiul papal Malaspina, trimis anume de la Roma –
să-i cunune. Craiul pășește parc-ar fi beat – dacă nu de dragoste,
măcar de trufie: dinastia Báthory se împreună cu dinastia
Habsburg. Poate astă îngâmfare îl face să calce rochia miresei și
să-i sfâșie un colț cu pintenul de aur. Chipul miresei se
schimonosește a mirare. Grofii zâmbesc a râde, șire ți; muierile
abia se țin să nu pufnească:
— Semn bun! șoptește Barbara Füzy către vecina sa.
Orga sună puternic, maiestos marșul nupțial, compus de Petro
Busto di Brescia. Lumea întinde gâturile să vadă perechea
crăiască, apoi pleacă fruntea spre pământ.
— De ce-i așa de… palidă crăiasa? întreabă Radu Calomfirescu
pe Fabio Genga.
— A fost greu bolnavă de friguri, are secretarul răspunsul
pregătit. De asta s-a amânat și cununia până azi, 6 august.
După ceremonia religioasă, mirii urcă într-un landou mare,
bogat împodobit, tras de patru cai albi, în buestru, și, cu alai de
trăsuri aristocrate, străjuit de trei escadroane de halebardieri în
tunici albe și pantaloni albaștri, iar pe cap cu chivăre aurite. După
halebardieri se înșiruie cântăreții din fluiere, trompete, surle, tobe
și timpane. La pornire, cinci slujitori aruncă asupra mul țimii cu
bănuți de argint. Lângă landou, tropotă falnic, armăsarul craiului,
sticlindu-și la soare aurul de pe șa, căpăstru și scări. De-a dreapta
și de-a stânga landoului se înșiruie, călări, rudele și trimi șii străini.
Unii chipeși, ca de pildă Gáspár Kornis ori Ștefan Iosica, plesnind
parcă de bărbăție și vigoare; alții gârbovi și îmbătrâniți, ca Bocskai
ori episcopul Nápragy, smochinit de post și boală. Între solii cei
chipeși strălucește și Radu Calomfirescu, dar mai ales Stroe
Buzescu, cu cușma lui plesnită pe-o parte, cu conțășul alb,
sărăduit cu roșu.
După șirurile nuntașilor de seamă, vin încet zece care mari cu
roți înalte trase de cai voinici, încărcate cu zestrea miresei. În
urma carelor, în haraba cu pod de scânduri, acoperit cu pânză
verde, trei bufoni strigă, pe rând, laude despre crăiasă, să afle
Transilvania ce podoabă de stăpână a dobândit.
Și așa, lung, luxos, pestriț și, mai cu samă, trufa ș, alaiul
coboară din cetate pe poarta Sfântu Gheorghe și intră în ora ș, să
se arate mulțimii, și mulțimea să i se închine.
Călărind alături de Nicolae Viteaz și sporovăind cu glas scăzut,
printre dinți, Stroe Buzescu află ce multe greută ți a întâmpinat
craiul în împlinirea acestei căsătorii. Că mult s-a rugat
arhiducesa Maria Cristina la Rudolf-împărat și la Dumnezeu să n-
o silească a se mărita cu un principe dintr-o stirpe atât de
neînsemnată.
— Și câte a pățit crăiasa până a ajuns aici: au prădat-o hoții; s-
a răsturnat într-o râpă; s-a îmbolnăvit de friguri; chiar turcii au
atacat-o, prin dreptul Oradiei.
— Semn rău!
— Ci unii zic că și lotrii și turcii ar fi fost oamenii tocmi ți de cei
potrivnici înrudirii cu Habsburgii. Înțelegi?
Norodul cel de jos al Transilvaniei, adus să privească o nuntă
cum nu s-a mai văzut, cască guri uimite de atâtea bogă ții, apoi
pornește lipăindu-și opincile ori tălpile desculțe pe podurile
străzilor, până la orândele sau la hanurile de la margine, unde li
se dă pomană câte o felie de pâine și câte o ulcică de vin, bine
botezat cu apă din Mureș. La reintrarea în palat, Stroe Buzescu și
Radu Calomfirescu merg să închine darurile, la rând cu ceilal ți
soli. De față-i doamna Stanca și Danciu-vornicul. Acum, mai de-
aproape, văd ce subțirică și înaltă-i Maria Cristina, ce străvezie și
slabă, gata s-o dea vântul jos. Mătasa, catifeaua, zibelina,
aurăriile și perlele de pe dânsa o fac parcă și mai firavă.
— Ce i-o fi trebuind craiului prăjina asta nemțească?
— Prăjină cu nume de habsburg, Calomfirescule.
Se rânduiesc printre soli și trec prin fața tronurilor înalte, cu
spătare bogat încrustate și aurite în care s-au așezat craiul și
crăiasa. În fruntea purtătorilor de daruri pășește solul papei,
cardinalul Malaspina. Îi urmează solii împăratului, ai craiului
Spaniei, ai Engliterei, ai Franței, ai Poloniei, ai Suediei, ai țarului
Moscovei, ai ducelui Toscanei, ai Țării Românești, ai Moldovei, ai
Veneției și ai multor cetăți și bogate case de principi, de arhiduci,
de conți, de duci și de nobili din toată Europa și din Transilvania.
Măreț și împodobit cu fireturi și penaje colorate ro șu și albastru,
solul bătrânului crai Filip al II-lea așază darurile strigând:
— În împărăția Spaniei soarele nu apune niciodată!
Lumea-i foarte atentă la chipul cum se poartă cei trei soli ai
regelui Henric al IV-lea, care a socotit că domnia Fran ței pre țuie ște
mult mai mult decât o liturghie, și-a trecut de la hugheno ți la
catolici. Nici solii Moscovei nu sânt trecu ți cu vederea, în caftanele
lungi până în pământ, îmblănite și încărcate cu aurării. Dar
trimișii ducelui de Toscana îi întrec pe toți: sprinteni, înhorbota ți,
cu ciorapi de mătase, cu pălăriuțe vișinii din catifea sub țire, cu
gulere brodate, cu coliere și brățări, cu pantofi negri de cea mai
fină piele de căprioară, cu bărbi scurte și mustăți abia urzite, par
toți niște paji. Când apar Stroe Buzescu și Radu Calomfirescu, se
stârnește oarecare rumoare în tagma muierilor. Poartă pelerine
roșu-vișinii din subțirel postav de Flandra, cu fireturi și nasturi
auriți, spade late, cu mănunchiuri în cruce, ciubote înalte,
roșcate, cu pinteni zornăitori. Chipurile lor arse de viscole și soare,
bărbile frumos rotunjite, pletele, cușmele plecate pe-o parte și
împodobite cu surguciuri din pene de cocor, înconjurând frun ți
înalte și boltite. Și mireasa tresare văzându-i, umbra ostenelii și a
urâtului i se șterge de pe obraz, nepăsarea-i fuge din priviri și se-
nviorează. Românii închină darurile de la Mihai-vodă, purtate de
Condur Pantelimon și de Onea Vale, unul îmbrăcat oștean, altul
țăran. Craiul le mulțumește cu o înclinare din cap și cu un zâmbet
subțire, somnolent, pe buzele-i groase:
— Să vă țineți bine împotriva lui Sinan-pașa! și râde fericit că i
s-a prilejuit o poruncă războinică.
— Cine-s? întoarce crăiasa fața către crai.
— Solii vasalului nostru Mihai-vodă de la Țara Românească, o
parte din regatul Daciei: Dacia restituta.
După închinarea darurilor, craiul și crăiasa coboară de pe
tronuri și se întrețin cu musafirii. Nobilii maghiari și români se
dovedesc gazde primitoare. Femeile ciripesc italienește și surâd
bărbaților viclean ori drăgălaș. Stroe Buzescu sfătuiește cu solul
Franței despre tocmelile politice ale creștinătății și despre planul
papei Clement de a sprijini lupta împotriva musulmanilor.
— Oștile lui Rudolf lovesc, de la 1 iulie, cetatea Strigoniu, iar
alaltăieri, 4 august, Carol de Mansfeld a înfrânt pe Mehmet, pa șa
Budei, care venea în ajutorul cetății cu 12.000 de otomani.
— Luminatul împărat Rudolf, intervine solul german Carlo
Magno, orânduiește o cruciadă în cap cu Carol de Mansfeld, om
cu înaltă școală în meșteșugul războiului, deprins în Țările de Jos.
Pe voi, creștinii de la Dunăre, punem mare temei.
— După ale noastre puteri, însemnată dobândă am adus și
până acum, prea cinstite sol, rostește Stroe Buzescu, a șezându- și
ușor fașa neagră de pe ochiul stâng. Și noi, și moldovenii. Astă-
iarnă am trecut de zeci de ori Dunărea. Am lovit multe ora șe și
cetăți. Și grea pagubă adus-am împărăției otomane. Bătut-am
crunt și pe tătarii năvălitori în țara noastră. Și chiar în ceasul
ăsta, când noi nuntim aici, stăpânul meu Mihai-vodă și toți boierii
și norodul țării luptă cu Sinan-pașa.
— Cum? Faptele acestea nu le-a săvârșit Sigismund?
— Nu.
— Mi-a spus mie banul Mihalcea, dar n-am crezut.
Ci, văzând acest sfat, nepotrivit în atari împrejurări, Iosica se
apropie și-i îmbie cu vorbe despre ale nunții:
— Ce bine-i stă măritei crăiese în rochie albastră! Fericirea i-a
împurpurat obrajii.
— Dar și principelui, bine-i vine hlamida… Curtea voastră-i
mult mai strălucitoare decât mi-o închipuiam.
— Îți plac femeile din Transilvania, stolnice Stroe Buzescu?
șuguie Iosica, privind spre Velica-doamna, adusă în ultimul ceas
și fără voia-i.
— Nu mai mult ca domniei-tale, cancelare.
Velica, parc-ar fi auzit, se îndreaptă spre Stroe, cu dulce surâs
scris pe buze, înclinând ușor și desmierdat capul, răspunzând la
binețele nuntașilor. Grăind frumos italiana, Velica-doamna
dovedește franțuzului și lui Carlo Magno că nu-i numai frumoasă,
ci și isteață.
Auzind cum o laudă franțuzul, Fabio Genga intervine:
— Soția mea are un singur cusur: nu uită că-i româncă.
— Obârșia mi-i întipărită și pe chip și-n inimă.
Zeci de slujitori aduc, pe tăvi mari de argint, cupe de spumos
vin franțuzesc. Nuntașii închină în sănătatea mirilor.
Velica șoptește:
— Închin pentru Mihai-voievod, prietene Stroe!
— Pentru măria-sa și pentru toți cei care acum, când noi
nuntim, ei luptă la Nicopol, la Silistra, la Giurgiu și-n cine știe
câte alte locuri.
Gustă din cupe și, o vreme, vorbesc despre Sima, Preda,
Cătălina, doamna Stanca și, mai cu samă, despre Mihai-vodă. Și
ar mai fi vorbit, dacă Fabio Genga nu le-ar fi curmat sfatul.
— Ți-am adus teorbul. Cântă.
— Nu… Nu pot. E prea multă și aleasă lume.
— Porunca prințului!
Stroe o ajută să urce pe un podiu, să fie mai sus și să razime
teorbul de balustradă.
Chiar de la întâile scăpărări de strună, nunta șii întorc aten ți
capul spre dânsa. Zice întâi cântec nemțesc, în cinstea miresei.
Glasul dulce, gingaș, atinge inimile ascultătorilor. Cântă apoi unul
vesel, unguresc, și unul italian, încheie cu cântecul miresei, cum
se zice la români, și cu o doină, pentru care mult o firitise ște Petro
Busto di Brescia, capelmaestrul orchestrei italiene. Oaspeții se
întreabă cine-i donna asta tânără, distinsă, frumoasă, fascinantă
chiar, așa de simplu și de elegant îmbrăcată, în rochie albastră,
asemeni seninului din mai.
— Soția lui Fabio Genga?
— Italiancă bălaie? Probabil, urmașa ostrogoților.
— Nu-i italiancă; e româncă, răspunde cam cu ciudă Fabio
Genga, scărpinându-se în nările-i mari ca două guri de horn.
Stroe se bucură în sinea-i că Mândruța cucerește, întărâtă,
zăpăcește nuntașii. Așa cum a orânduit din vreme cancelarul
Iosica, intră un ștafetar prăfuit, nădușit, mânjit de sânge și,
gâfâind, urlă în ungurește marea veste:
— La Timișoara am dat o bătălie cumplită! Am ucis…
Emoționat, craiul Sigismund urcă treptele tronului și declară:
— După nuntă, dragi oaspeți, plec și eu la luptă! Mă cheamă
datoria față de creștinătate! Mă îndeamnă vitejia și fierbintele
sânge moștenit de la Ludovic cel Mare!
— Bravazzone…3 mârâie Petru Raț.
— Te așteptăm cu sufletul la gură! strigă Stroe Buzescu.
Aruncând spre mireasă o privire fugară, s-o vadă de-i fericită
lângă un mire atât de brav, Sigismund trece falnic spre cămările
diecilor și poruncește scrisoare către arhiducele Maximilian: …
„Am câștigat o biruință răsunătoare, dar tocmai de aceea cer
grabnic ajutor în bani și soldați; Sinan-pașa, marele vizir, cu peste
100.000 cearcă să treacă Dunărea…”
Când se întoarce craiul, pristavii poftesc oaspeții la masă. În
murmur de glasuri și-n clinchete de râs, donnele înclină ușor din
capete, punându-și și mai bine în vedere pieptănăturile,
diademele, coronițele, și se îndreaptă spre sala ospățului, sprijinită
pe coloane de marmură cu capiteluri aurite.

*
Închide ochii și ascute urechile. În cortul de alături fo șne ște
3
Fanfaron
mătasea pernelor pregătite pentru hodina pașei. Departe, strigările
muezinului și boscorodeala cadiului: îndeamnă musulmănimea
să-și îndrepte obrazul spre Mecca și, înainte de a adormi, să se
roage întru biruința semilunei. Și o vreme tabăra întreagă
murmură tânguioase rugări. Maria se înfioară. Strânge pumnii și,
amintindu-și că se numește Murat, se roagă și ea. Încetul cu
încetul, zvonul strigărilor se potolește, se stinge. O boare de vânt
aduce abur de baltă cu miros de răchită, brustur, mentă și pelin…
„Cât am dorit să ajung aici, să simt iar alinul răcoros al Dunării,
și acum… Nevrednică-s, Doamne Dumnezeule.” Așteaptă.
Veghează. Încleștate, fălcile îi amorțesc. Pândește mai ales
mișcările dinspre cortul lui Caraiman-pașa. Răzbate dintr-acolo o
răsuflare leneșă, ostenită, amestecată cu râgâieli… Eunucul Nabor
își așteaptă stăpânul, să-l dezbrace și să-l culce. Scoate hangerul
și se târăște pe brânci spre latura de miazănoapte a cortului.
Pipăie pânza. Urmărește cu urechea pașii străjerilor. Depărti șor.
Înfige vârful armei și taie, încetișor-încetișor, o spărtură cât să-i
încapă trupul. Sângele îi clocotește în tâmple. Trupu-i arde și
îngheață, îngheață și arde. Ascultă iar pașii strajei. Prea aproape.
Așteaptă, iscodind cu toate cele cinci simțuri… „Junghiul îl iau cu
mine. Vie nu mă mai întorc aici. Ori mor de hanger ori mă-nec în
Dunăre ori scap. Mâine fi-voi lângă tine, Dragoș, sau…”
Se strecoară pe gaura tăiată în pânza cortului, tupiluș, ca o
pisică. Pipăie cu palmele locul să nu fâșâie o frunză, să nu
scârțâie o pietricică, să nu țârâie un greier ori un buratec. Nici nu
răsuflă. Ocolește, în brânci, un cort de dragoman. Se ridică în
picioare și merge o vreme în vârfuri. Iese dintre corturi. Ar fugi,
dar se teme să n-o zăpsească străjile. Ienicerii cei mai mul ți dorm
afară, pe iarbă, acoperiți doar de bolta înstelată. Ici-colo se mai
aud șoapte. Se înfioară, dar merge înainte. Soarbe din răcoarea
Dunării. Aude chiar șopotul valurilor. Sus pe cer, Găinușa-i
aproape de miezul nopții. Dinspre pod vine un pâlc de călăre ți…
„O fi Caraiman-pașa?… Ar trebui să se audă strigătul lui
Osman…” Ascultă cu răsuflarea rărită. Nimic… „Am rătăcit calea?
Tabăra asta nu mai are capăt?” Privește Calea Robilor, Ursa Mare:
încolo-i miază-noaptea.”
Deodată, drept în față i se ivește umbra unui ienicer cu suli ța pe
umăr. S-azvârle spre dreapta; alt ienicer. Amețește. Stă
descumpănită, o clipă, și-o rupe la fugă spre stânga, pe-o vâlcea
care dă în Dunăre. Din urmă o gonesc strigătele străjerilor. La
câteva zeci de pași de apă, se oprește. Tremură toată și se
prăbușește între brusturi, stârnind pocnete surde de frunze și
mireasmă tare, strănutătoare.
Răcnetele urmăritorilor parcă se apropie… „Mă arunc și mă
înec…” Și, deodată, glas de huhurez. Încolo, la vale… „Da,
semnalul lui Osman!” Se îndreaptă într-acolo piti ș. Mai găse ște
putere să alerge. Se izbește de-o piatră și cade. Pierde fesul.
Aleargă iar. Sfâșie văzduhul cu hangerul, ca să hărtănească
depărtările, să le micșoreze. Glasul de huhurez e aproape: dar
napristan, în urmă, la pod, bubuitură de tun. Lunca și țărmul
clocotesc. O ghiulea izbește podul aproape de mijloc, stârnind
horboră, strigăte și zăngănit de arme. Valurile clipocesc cu sunet
schimbat, foșnesc, bolborosesc. Cineva de pe pod răcne ște fioros,
stârnind răsunete și alunecându-le pe Dunăre la vale. De pe malul
celălalt, un buciumaș român sloboade chemare la luptă… „A
început bătălia?… A, dac-ar ști Dragoș ori jupân Stroe ori Tudor
Maldăr…” Abia acum Maria își dă seama că n-a răspuns la
semnalul lui Osman și, îngrijorată, strigă și ea ca huhurezul.
Răspunsul vine dinspre stânga. Se aruncă de gâtul lui Osman și-l
sărută, mai mult decât fericită. Tânărul o ia de mână și-o urcă în
barcă, despriponește frânghia, i se așază alături și încep a vâsli
amândoi. Barca lunecă ușor, mai bine de un ceas. La pod se mai
aud vuiete de luptă și bărci ușoare se strecoară în fugă spre malul
românesc… „Or fi pescarii lui popa Farcaș. Ori Oprea Rîcman cu
uriașii lui…” Intră în miezul șuvoiului. După un sfert de oră de
înfiorată trudă, înfig barca în mal. Maria sare cea dintâi pe țărm.
Și, fără să vrea, îngenunche și-și pleacă fruntea până atinge iarba
rourată:
— Gata osânda!…
Pornesc, deschizând cărare printre trestii, lăstări ș de lozie,
brusturi, ferigă, mentă. Se înfundă în smârcuri, dar o țin tot
înainte, drept, până ies la pământ vârtos.
Aud tropot de cai. Se feresc într-o parte; numai când se
încredințează că-s români, Maria le iese în față, fără sfială:
— Străjeri, vrem s-ajungem la tabăra măriei-sale.
— Nu mai spune! Dar cine ești, turcalețule?
— Sora căpitanului Vlad.
— Maria, tu ești? Tu, cu-adevărat?
— De unde mă cunoști?
— Din tabără. Eu sânt Dan zis Buzdugan. Ai scăpat din robie?
 — Cu acest fecior de pașă, drept plocon. Du-mă repede în fa ța
măriei-sale. Au fost lupte la pod?
— Nu. Cercarăm doar să-i zădărâm, să le mai facem nițică
pagubă și să-i mai întârziem.
Osman cată să vadă chipul Măriei, în lumina stelelor și a
bucuriei: o vede veselă, o aude râzând cum n-a râs nici când până
acum. Se repede la dânsul și-l mai sărută încă o dată, cu patimă.
Lacrimile de pe obrajii ei ating obrajii lui și ard.
— Osman, cum să-ți mulțumesc?
Tânărul o strânge la piept. Cată apoi spre străjeri, și îi vede
îndârjiți, furioși, cu toate că surâd.
— Te primim la noi, dacă te botezi, muslimane.
Maria îi tălmăcește vorba lui Dan Buzdugan.
— Trec înapoi, peste apă, Miriam. Și de mă-ntâlne ști în bătălie,
nu-mi cășuna niciun rău. Că și eu te-oi cruța.
De sub unghia zării, zorii prind să ningă lumină.

*
În aceeași noapte, la masa nunții, în sala coloanelor cu
capiteluri aurite, Stroe Buzescu și Radu Calomfirescu stăteau în
fața bucatelor și a băuturilor, și parcă le părea rău că nu aveau o
sută de burți să le umple cu acel dezmăț de bunătăți, gătite după
gust italian, franțuzesc, nemțesc, unguresc și chiar românesc.
Culorile iau ochii. Mirosurile umflă nările și a țâ ță pofta. La loc de
cinste fost-au așezați claponii rumeniți în fel de fel de mirodenii și
scăldați în sos de usturoi. Se zice că ăst soi de mâncare este
plăcerea crăiesei Mariei Cristina. Vin apoi purceii și iepurii frip ți și
poleiți cu aur. După pofta lui Iosica, Kornis ori Bocskai se în șiruie
sute de rațe și de cocori, zeci de căprioare și cerbi frip ți și bine
împănați cu pulbere de piper, cu frunze de dafin și cu făină de
scorțișoară. Nu lipsesc nici sarmalele românești din carne de porc,
de vacă și de oaie, tocată cu satârul și fierte la foc mocnit, pe
vatră, în mari oale de lut. Nici pastrama ungurească, bine
pipărată, nici berbecii fripți haiducește, nici gâștele împănate n-au
fost uitate. Așa cum îi place Barbarei, soția lui Iosica, pe mesele
din față se așază tăvi mari de argint, încărcate cu friptură de păun
și păuniță pe varză și fasole, potârnichi și fazani în savore verde și
roșu, ori în gelatine galbene, portocalii, albastre și vi șinii.
— Ce bine am fi sărbătorit nunta asta în toamnă, când to ți am
fi fost față, biruitori și veseli… suspină Stroe. A șa, cu Sinan-pa șa
în spate, cu spaima morții în suflet…
Numeroase sânt mâncările de pește: în limona, ca și acele
„pasteki” de țipari, după care italienii leșină de plăcere. Bănuind
că vor fi și amatori de nisetru, l’apparechiadore4 a adus în sala de
mese vreo douăzeci de nisetri vii, în vase mari cu apă, să-și aleagă
nuntașii, iar il cuoco5 să-i gătească pe dată, după poftă.
Calomfirescu ia seama că femeile doresc îndeosebi friptură de
păun. Barbara Iosica și Erzbet Báthory feresc penele și-nfulecă
mai ales târtițele.
— Păunul este zacon al bărbăției, atrage luarea aminte
episcopul Nápragy și urează: fiți dară frumoși și spornici în casă ca
păunii. Amen!
Mesenii urcă pocalele și răspund:
— Amen!… și sorb vin tare de Tokay, cântărindu-se din priviri,
muierile pe bărbați și bărbații pe muieri.
Un bucătar, adus chiar de la curtea papei, a „sculptat” din
carne chipul lui Sinan-pașa și al sultanului Mahomed, goi, cu
turbane mari pe cap. Le așază în fața mirelui. To ți se minunează
de mărimea și de meșteșugul cu care sânt lucrate: ochii, din inimi
și din ochi de bou, obrajii din bucăți de splină, gâturile și bra țele
din mușchi răsuciți și fripți, rumeniți așa fel ca să pară cât mai
aproape de carnea vie, turbanele din grăsime.
Cel dintâi, Sigismund se ridică în picioare, trage stiletul din
centură, retează capul sultanului și se apucă de dumicat, lacom,
parcă ar fi postit o lună. Fără să aștepte poftire, Iosica taie capul
lui Sinan-pașa și-i mănâncă nasul:
— Carne de porc!
Mesenii bat din palme, strigă ura, urează noroc și râd, râd să
leșine. Bocskai, Kornis, Bornemiza, solul Franței și alții î și
hărtănesc câte-o bucată bună și se-ndoapă: unul din braț, altul
din umeri, unul din piept, altul din spate, din șolduri ori din
coaste. Numai de anume mădulare, mari și-mponcișat așezate,
nimeni se atinge. Mireasa simte cum toți se pândesc cu coada
ochiului, să vadă cine va-ndrăzni să cinătuiască pe sultan și pe
marele vizir de atari podoabe. Unii, mai obraznici, o privesc,
chipurile, pe furiș și râd pe-nfundate. Se rușinează și, în sfâr șit,
capătă bujori în obraji. Bea o cupă de Tokay, înalță ochii spre
mire, implorându-l parcă s-o scoată din încurcătură. Ci craiul
4
Sufragiul
5
Bucătarul
șovăie, iar barba prinde să-i tremure și dinții să-i clăn țăne ca de
friguri. Mânioasă, mireasa îi smulge stiletul din mână și, cu
neașteptată dibăcie de haham, retează sultanului mădularul
prăsilei și-l întinde lui Sigismund, ca pe-un sceptru.
— Bitte, mein Herr! și mânia i se preschimbă în furie.
O clipă, lumea amuțește. Dar când vede spaima și holbarea
craiului, Gáspár Kornis râde așa de tare că se frânge scaunul sub
el și cade jos. Tare și nerușinat, râsul molipse ște și zguduie toată
nunta. Bolțile hohotesc. Nimeni nu se aștepta la asemenea
îndrăzneață poznă. Și cu tâlc. Foarte încurcat, craiul prime ște
darul miresei; se îngălbenește, se învinețește de ciudă. Temându-
se de-o catastrofă, Ștefan Iosica face semn surlelor să dea glas
unui marș triumfal, iar el ia din mâna craiului lucrul bucluca ș și,
din vreo zece înghițituri, îl dă gata, ca pe nimica.
— Un mare comandant… grăiește odată cu cea din urmă
înghițitură, căutând să zâmbească, deși dumicatele-l sufocă și-s
gata să-i țâșnească afară din pântece, un mare comandant câștigă
bătălii ajutat de credincioșii săi căpitani!
Craiul se ridică, îl bate pe umeri și-l sărută pe amândoi obrajii
brăzdați de șiroaie de sudoare. Muzicile cântă a slavă. Cupele se
ciocnesc tot mai des. Glasurile răgușesc tot mai tare. Mâncarea,
băutura, vorba și râsul se schimbă în dezmă ț. Malaspina ar vrea
să se ridice, să nu fie față la asemenea desfrâu, dar i-a plăcut
vinul de Mediaș și, ca dracu, i s-a așezat în picioare ca un plumb
infernal, iar în minte ca un abur paradisiac… „Am să-l fac de râs
pe Sfântul Părinte… Dar ce, în taină, el nu bea? Bea ca un porc…
Și-apoi e nuntă aici, nu Te Deum. Ulula cum lupis signor
Malaspina legatus Papae.”
Cu cât sporesc paharele cu vin, cu atât glumele se rostesc mai
nesărate, mai deșuchiate. Băuturile și graiurile se amestecă într-
un talmeș-balmeș fără măsură: Tokay cu Drăgășani, Cotnar de cel
vechi cu Lechința de cel nou, Mediaș cu Odobești și italiana cu
nemțeasca, maghiara cu franceza, româna cu spaniola și așa mai
departe… Și peste acest babilon de graiuri și vinațuri sună surlașii
și bubuie tobele, asurzitor, ca nebune. O vreme, huietul e a șa de
mare, că timpanele parcă s-au spart și nimeni nu mai aude nimic.
Și dacă nu aude se-ndoapă și bea, moțăie sau doarme de-a
binelea. După miezul nopții douăzeci și patru de slujitori se
înfățișează cu torțe de rășină, răspândind o mirosnă plăcută,
înviorătoare. În urma torțarilor șase bucătari aduc și pun în fa ța
mirilor statuia din zaharicale colorate a lui Amor și Psiché,
îmbrățișați într-un sărut.
— Le-a făcut bucătarul lui… lui Granduca… di… di Toscana,
vrea craiul să se laude.
Toți admiră efemera operă de artă. Craiul o dăruiește crăiesei,
cercând să surâdă atât de curtenitor cât îi îngăduie beția.
Orchestra pornește o gavotă sprintenă. Cavalerii poftesc
donnele la danț. Pe Velica o invită solul Toscanei: de mult o
pândește din ochi, așteptând clipa asta.
Îi șoptește, la ureche, un stih din sonetele lui Petrarca. Velica
surâde și urmează șoapta altor stihuri petrarchiste.
— Credeam că valahii sânt niște sălbateci, dar văd că…
— Și nu te bucuri?
— Ba da. Vrei să-mi vorbești în graiul domniei-tale?
— Cu plăcere.
— Con piacere… Un dialetto italiano?
— O limbă soră.
— Una lingua sorella?…
Și așa, în pas de gavotă, solul tălmăcește din română în italiană,
parcă el ar fi românul.
În vremea asta, cei mai în vârstă și nebăutori încep a sfătui
despre negustoria de arme, de cai, de grâne, de vite pentru o știre.
După ce a ieșit afară și s-a răcorit vreun sfert de ceas, Iosica are
iară capul limpede: în numele craiului târguiește săbii de la solul
Veneției, harnașamente de la burgmeșterii din Brașov și Sibiu.
— Voi ne dați niște cai? îl întreabă pe Stroe.
— Numai dacă ne dați, în schimb, tunuri și arhebuze.
— Negustoroși v-ați mai făcut!
— Nu, cancelare; ci știu bine că și la noi, un Stoichi ță din
Strâmba, un Dan-vistierul, ruda mea banul Mihalcea și chiar
fratele meu Radu zic: războiul este și un mijloc de îmbogă țire. Și-l
folosesc.
— Cu ei am să vorbesc, atunci.
Solul Austriei, Carlo Magno, povestește că la nunta ducelui de
Bavaria cu principesa Renata de Lorena, s-a pus pe masă, în fa ța
oaspeților, o plăcintă mare.
— Și tocmai când nuntașii chibzuiau cum s-o împartă…
În clipa asta, pe ușa din spre cuhnii, se ivesc șase slujitori
purtând pe o tavă de un stânjen, un castel din zaharicale colorate
roz, albastru, galben, verde, alb, roș, negru. A șază tava pe o masă
în mijlocul sălii. Nuntașii se strâng roată în jur și se miră sau
admiră.
— Colosal! strigă solul austriac și uită să-și mai sfâr șească
povestirea. Cea dintâi, Erzbet Báthory, mare iubitoare de dulciuri,
își taie un turn și-l împarte cu femeile din jur. Al ții iau din ziduri,
din portaluri, din creneluri, din donjon, hartan după hartan.
— Vai! strigă îngrozită Barbara Iosica: prin spărtura făcută în
castelul din zaharicale, apare piticul Dumitru, îmbrăcat soldat
roman, cu sandale, turetci, platoșă, scut, coif și suli ță aurită, se
întoarce către crai, înalță sulița, salută și strigă ascuțit ca o
muiere:
— Vivat Sigismundus rex Daciae!
Mesenii bat din palme și se minunează. Deși abia se mai poate
ține drept, craiul îl sărută din nou pe Iosica:
— Îmi pla… îmi place, cancelare!
Carlo Magno își amintește că i-a rămas povestea de la München
nesfârșită:
— Întocmai a fost și la nunta ducelui Wilhelm de Bavaria cu
principesa Renata de Lorena. Numai că piticul lui era doar de trei
șchioape, iar în plăcintă l-au vârât gol-goluț.
Radu Calomfirescu și Stroe Buzescu privesc și râd de toate cu
mare poftă și uitare de sine, la fel cu to ți nunta șii. Nu s-au domolit
râsetele, și alt curier, nădușit și prăfuit de drum, șopte ște ceva la
urechea craiului. Nuntașii privesc curioși, cum se luminează
chipul craiului. Ochii îi sticlesc de bucurie.
— Iosica! răcnește la cancelar, am spus ori nu, că nunta-i doar
un mic popas în… în miezul unui mare război? Pune diecii să
scrie lui Gianbatista Genga, la Roma, că oștile noastre au cucerit
alaltăieri două castele, două orașe și… Da! Două castele! Și un
agă, da, un agă a fost ucis: Deli Curtius-aga! strigă tare să audă
nuntașii toți și să se minuneze. Să scrie că însumi mă duc să-l
zdrobesc pe Sinan, la Dunăre… Vrea să treacă, nu-i așa? Să mi-l
trimită sanctitatea sa, cât mai repede, pe Silvio Piccolomini, cu
soldații lui, să cuceresc Constantino… Constantinopolul!…
— Te bucuri, prietene? se apropie Velica de Stroe.
— Da, Mândruța; mă bucur când sânt înfrânți otomanii.
— Pașa Timișoarei, ca vecin, a poftit să-l nuntească pe crai, cu
iatagan, și-a atacat spre Lipova. Ion Barbu însă i-a dat răspuns:
„De vrei să fii nuntaș, pașă, întâi trebuie să treci pe la mine să te
ferchezuiesc, că sânt bărbier.”
 — Vrednic răspuns, și cu tâlc.
Stroe Buzescu are prilej să-l roage fierbinte pe Carlo Magno, să-
l înștiințeze pe Rudolf-împărat despre bătăliile pe care le-a câ știgat
Mihai-vodă, din noiembrie trecut, împotriva tătarilor și a
otomanilor, acolo la Dunărea de jos. Velica tălmăce ște, frumos și
cald, tot ce povestește, din inimă, Stroe.
„Dacă nu mi-ar tălmăci femeia asta, mai frumoasă și mai
feciorelnică decât Diana, aș crede că-s născociri, își zice Carlo
Magno. Privește la Stroe și se bucură: ce oștean voinic, aspru,
mândru, frumos… Iar rana de la ochi îl vădește viteaz adevărat.
Să-l trec în istoria mea.”
Deși destul de amețit de băutură și ostenit de multă desfătare,
Ștefan Iosica tot mai observă că solul lui Mihai-vodă stă iar, cam
îndelung, de vorbă cu trimisul împăratului.
— Ei, viteazule, îi întrerupe: l-ai cam subjugat pe prea iubitul,
prea strălucitul, prea înțeleptul sol al măritului Rudolf! Tu ori
Velica-doamna?
Stroe Buzescu surâde o clipă și, repede, se încruntă:
— De bună samă, în aste zile Sinan-pașa a și trecut Dunărea.
Primejdia-i cumplit de mare. Sântem de cincisprezece ori mai
puțini decât otomanii. Ca sol al lui Mihai-vodă, te rog, cancelare,
nu mai întârzia ajutorul.
Iosica făgăduiește totul, cu multă bunăvoință:
— Oștirea-i gata. Carele cu provizii au și plecat… Încredin țează-l
pe Mihai-vodă că Sigismund îi este cel mai bun prieten și
proteguitor. Înțelegi?
În vremea asta nuntașii s-au împărțit în trei: unii dăn țuiesc
cum le cântă orchestra lui Pietro Busto di Brescia, al ții mai beau
și mai mănâncă, nădușiți, buhăiți, aprinși la față, iar alții,
turmentați, au adormit și sforăie cu capetele pe masă, după ce au
dat afară din ei prea multul de bucate și băuturi, în silă, în
lăcomie și peste fire înghițite.
— Calomfire, nu se pare că săvârșesc o nelegiuire fa ță de mine
însumi dacă mai rămân aici, fie și un ceas. Plec. Tu mai adastă
până mâine.
— Nu fi prost! Când mai avem prilejul să ne lăfăim în asemenea
belșug…
— La răsărita soarelui, sânt la Turnul Roșu.
Rămas fără soț, Radu Calomfirescu o caută pe doamna Stanca.
Dar Danciu-vornicul îl ține departe:
 — Peste două ceasuri plecăm la Sibiu.
Rănit în ambiția lui, se îmbată și se apropie de cancelarul
Iosica.
— De fapt, Mihai-vodă a zis: să-și vadă craiul sănătos de nuntă.
Să trimită oaste, dar măria-sa să nu se grăbească. Să- și petreacă
luna de miere. Că doar n-o să-și lase soața fecioară, ca să se bată
cu otomanii…
— Nu cumva vrea să-l biruie singur pe Sinan?
— Ai ghicit! sughițe solul, speriat de ce spune.

*
Obosiți, Oprea din Cordun și alți șase străjeri, caraulă în lungul
Dunării, se așază pe câte-un mușuroi bătrân, lângă niște tufe de
lozie, scot din trăiști bucăți de turtă de mei, câte-un pumn de
brânză sărată, ceapă verde și ospătează. Fac turta boț, tipărind-o
între degete, înting în brânză și mușcă o dată din ceapă și-o dată
din boț: apoi mestecă rar, tacticos, fără zor, parcă s-ar ruga.
Mestecă, privesc în pământ ori în zare și tac. Deasupra Dunării
zboară corbii, croncănind ascuțit ori gros, a spaimă și-a moarte.
— Oprea, tresare Dan Buzdugan, tu o mai știi pă Maria, sora
căpitanului Vlad din Butoieni?
— A de-a pierit an-vară?
— Aha. S-a-ntors, îmbrăcată copil dă casă. Cic-ar hi fost
cadână la Caraiman-pașa.
— Da? Atunci de ce-a mai venit?
— Știu eu?… Logodnicul ei, căpitanul Dragoș Mârza, s-a dus s-o
caute și, aleluia, nu i se mai aude dă nume.
Dumicatele se fac ghimpoase, amărui. Un străjer cu mustea ță
stufoasă, neagră, ciulește urechea:
— Ia!… Auzi?… Colo, spre cel pâlc de sălcii…
Toți saltă în picioare. Turta, ceapa, brânza cad în iarbă, uitate,
netrebnice.
— Dușmanii…
Din semne, fără cuvinte, se înțeleg: cinci se așază la pândă;
unul aleargă la cortul lui Radu Buzescu.
Într-un sfert de oră. Două sute de români s-ațin în luncă și
întâmpină cu o ploaie de săgeți cele câteva sute de bărci încărcate
cu acângii. Unele se răstoarnă. Altele țâșnesc înainte, dar multe se
dăpărtează. Peste un ceas cearcă din nou, cu o poștă mai la deal.
Peste trei sute de ieniceri izbutesc să ajungă pe tărâmul
românesc. Dar Radu Buzescu îi potopește cu săgețile, cu suli țele,
cu săbiile ori îi aruncă iar în valuri.
Până seara nu mai cutează nimeni să treacă Dunărea.

*
Dar tocmai la ceasul când Sigismund Báthory tăia capul din
pastramă al lui Mahomed al III-lea, Sinan-pașa vedea semnul
celor cinci făclii aprinse de Caraiman-pașa, comandantul
detașamentului de ieniceri trimiși să treacă la miazănoaptea
Dunării. Se mira doar că trecuse cel de la răsărit de Giurgiu și nu
cel de la apus, deși era de zece ori mai puternic.
— Saturgi Mahomed, trimite-i fulger lui Caraiman-pa șa noi
întăriri! Și laude din parte-mi!
Dă pinteni calului s-ajungă și să privegheze împlinirea poruncii.
În trei ceasuri, patru mii de otomani se aflau la miazănoaptea
fluviului.
— Să mai treacă două mii! răcnește marele vizir, bucuros, când
află că ghiaurii nu lovesc.
Stă drept în șa, liniștit, ca de piatră; doar degetele de la mâna
stângă, tremurând ușor, răsucesc fire aspre, groase și sure din
barbă. Gândește: „L-am surprins pe valah ori îmi întinde vreo
cursă”?

*
În tabăra de la Dăița, Mihai-vodă primește știrea prin State
Boldur:
— Király nu luptă, măria-ta.
— Ne înșală?
— A lăsat otomanii să treacă Dunărea.
— Aleargă, Preda Buzescu, și-mboldește-l cu spada!

*
În galop, la drum, Stroe Buzescu și calul fac una. Gonesc
amândoi, într-un suflet, spintecând văzduhul. Ici, Sebe șul. Colea,
Sibiul, Tălmaciul, Câinenii. Și-apoi goana în lungul Oltului,
printre munți, printre stânci, printre codri, prin vaduri la vale.
Nu-l așteaptă-n cale nici flori de crini, de și ar vrea. Nici prieteni
nu-l așteaptă, să stea la dulce voroavă de sfat bun, în rate ș la
Drăgășani, deși poftește. Nici Sima, deși dorește s-o frângă-n bra țe
și să-și topească făptura în făptura-i, ca nourul în senin. Gone ște.
Gonește mereu. Chiar Condur Pantelimon a rămas mult în
urmă… „Bidiviu, căluțul meu, bidiviu vânjos, șarpe mlădiu,
năvalnic șuvoi, piept larg, tare ca piatra, picioare de ciută, u șurele
ca visarea, alergăm furtună, vijelie, gând. Depărtările sfâ șiem și le
strivim în rotunde copite, fărâmă cu fărâmă… Șa de argint am să-
ți fac, bidiviule. Și frâu de mătase și zăbăluță de aur, de mă duci
precum gândul, acolo, lângă frații mei, cu vrăjma șul să mă bat în
rând cu ei!”

*
În cetatea Rusciucului, în tabăra lui Sinan-pașa, ca și în
cetățuia de pe Ostrov sute de darabane duruie mărunt; zeci de
trâmbițe strigă prelung și spart: dervișii, imamii și cadiii, că țăra ți în
boldurii corturile ori în minaretele moscheilor, urlă jalnic strigăt
de război:
— Alah, ill Alah!…
Puhoiul otoman dă năvală spre pod și spre luntrile dosite în
lozii și tufișuri.
Pe malul românesc focuri se aprind din movilă-n movilă,
vestind că intră sabie vrăjmașă în țară. La capătul podului Radu
Buzescu și Udrea Băleanu, cu câte un stol, dau năvală, din
dreapta și din stânga. Izbesc fără milă. Iscă vălmă șag. Răstoarnă
douăzeci și cinci de bărci în apă și se trag în grabă îndărăt, să nu-i
încercuiască ienicerii trecuți mai la vale. Cum aceștia nu atacă
încă, Radu Buzescu trimite măciucarii lui Tudor Maldăr și, de
șapte ori azvârlă sute de ismailiteni în apă. Oprea Rîcman, ajutat
de doi voinici din ceata lui Farcas, izbutește să strice o luntre de la
pod. Cercând să mai rupă una, un ienicer îl înțeapă cu suli ța.
Sângele înroșește apa, dar otomanii nu mai pot trece, azi 7 august,
așa cum a poruncit marele vizir. Cred că Mihai-vodă îi pânde ște
undeva, prin viroage, prin luncă, să le sară în cârcă și să-i trimită
grabnic în sânul lui Alah.
De fapt, cum se întunecă, voievodul lasă pe Radu Buzescu la
Dunăre și mută tabăra mai la miazănoapte:
— Dacă Király nu luptă, trebuie să ne tragem spre miază-
noapte și să-l așteptăm pe craiul, lămurește Preda Buzescu.
Cu douăzeci și patru de măciucari hărățitori, State Boldur mai
cearcă o dată, în miezul nopții, să facă stricăciuni potrivnicului.
Înfruntă bătaia tunurilor din cetate și trage cu cârligele douăzeci și
trei de spahii, cu cai cu tot, înecându-i. Ca să nu se lase mai
prejos, Tudor Maldăr, ajutat de trei pescari și de Gruia lui Novac,
dă foc unei galere din cele sosite acum trei zile, încărcate cu
pulbere pentru tunari și archebuzieri.
— Facem și noi ce putem, ca să-i tihnească nunta craiului
Sigismund, șfichiuiește Radu Buzescu, scoțându-și armura să se
culce pe-un braț de fân cu mireasmă îmbătătoare. Stroe și
Calomfirescu benchetuiesc, iar eu azi n-am avut nici vreme să-
mbuc măcar o bucată de turtă.
— Ce să-i faci, Udrea? Când o să fim noi nunta șii, al ții-or să se
bată. Pentru noi.
— Bată, pe dracu!
Ienicerii trecuți de Caraiman-pașa la răsărit de Giurgiu primiră
în noaptea asta încă o mie de ajutoare; în zori, la capul podului se
aflau șase mii de ieniceri. Caraiman îi îmboldea, îi îndârjea la
luptă, strigând:
— Mi-au furat, mi-au ucis pajul pe care-l iubeam atât. Călca ți-i
în picioare! Spârcuiți-i cu iataganele! Striviți-i cu buzduganele!
Fiecare suliță să doboare zece ghiauri!
Și otomănimea, trezită parcă dintr-o ciudată adormire, țâ șne ște
pe pod, se-mproașcă spre miazănoapte, pe pământ românesc,
parc-ar fi bombardată fără întrerupere, dintr-un tun uria ș;
ieniceri, spahii, acângii cu arme, cu cai, cu steaguri, cu care și
harabale, cu corturi și tunuri. De-a curmezi șul Dunării curge o
altă Dunăre de suliți și fesuri, de iatagane și turbane, de
buzdugane și șalvari, de armăsari și pașale. Surlele urlă.
Darabanele duduie. Topuzele se izbesc între ele cu mare horboră
și mânie. Tunurile din Ostrov trag ghiulea după ghiulea, zguduind
pământul. Păsările părăsesc cuiburile și se trag departe spre apus
ori spre răsărit. Corbii se ridică sus, sus de tot și se rotesc,
așteptând să curgă sânge omenesc și să se umple căile de
stârvuri. Peștii se depărtează, săgetând valurile. Chiar racii se
trag, speriați, mai la fund. Iar musculițele și țânțarii s-adună spre
pod, bâzâind subțirel, ascuțit.

*
Vestea că armia lui Sinan-pașa trece Dunărea răvă șe ște țara ca
o vijelie. Țăranii, boierii, orășenii își încarcă avutul în căru țele de
mult pregătite și se bejenesc spre miazănoapte, în mun ți ori spre
apus, în Oltenia. La plecare dau foc satelor, prefac totul în scrum
și astupă fântânile. Pe o fâșie lată, din Dunăre la Bucure ști, peste
casele și holdele fumegânde se rotesc, croncănind, stoluri de corbi
negri. Și în aste momente triste, încrâncenate, măscăriciul Teleleu
îndestulează cu râs pe boieri și-i răsfață cu schimonosiri și glume
de duh; dar mai cu seamă muncește la rând cu to ți. În forfota și
graba împachetărilor de la curtea domnească și a încărcării
lucrurilor în căruțe, când mâna de ajutor a unui bărbat este de cel
mai mare preț, Anghelina află un lucru foarte de-a mirarea: că
Teleleu, măscăriciul, nici șchiop, nici ghebos nu-i, ci om întreg,
voinic, deprins a șchiopăta și a se cocoșa. Întâi a înhățat de ceafă
un rob tătar care cerca să fure un covor de pre ț și l-a chelfănit ca
pe dânsul. Apoi, când un lefegiu ungur s-a năpustit asupra
Anghelinei, cum se năpustesc oștenii stătuți la vederea unei
muieri frumoase, Teleleu s-a arătat mai ager ca un tigru și l-a
jumulit după cuviință pe acel poftitor de dragoste silnică.
— Cum, nu ești…? se minunează Anghelina și-i sărută mâna,
drept mulțămită.
— Jură că nu spui la nimeni.
— Jur… Dar mult mă minunez. Așa cum mă minunez de
vulturul ăsta mare și fioros care te urmează pretutindeni și- ți
împlinește poruncile cu supunere: ți se așază pe umăr, îți aduce în
plisc punga cu bani ori biciul ăsta cu motocei.
Ca își domnul, o samă de boieri: Teodosie Rudeanu, Stoichi ță
din Strâmba, Mihalcea, Udrea Băleanu își adăpostesc familiile în
Transilvania. Numai Sima și Cătălina se trag în Oltenia. Și, a șa
cum au hotărât împreună cu Stroe, întăresc casele de la Stăne ști
și mănăstirile de la Tismana și Polovraci. Urmează învă țătura
luptei cu sulița și cu arcul. Dacă ajunge potrivnicul până aici, să-i
stea înainte cum se cuvine.

*
Abia a patra zi Maria și-a întâlnit fratele, nu departe de Putinei:
— Vlade! Nu mai nădăjduiam să scap… plânge și-l îmbrățișează
cu brațe de foc. Unde-i Dragoș?
— A plecat, acum o lună să te caute și…
Trei zile stă Maria mută de durere. Numai când o cheamă vodă
se îmbracă în strai de sărbătoare și se înfățișează.
— Mi-a povestit Radu Buzescu despre isprăvile tale.
— Ce folos, măria-ta, dacă Dragoș Mârza…
— Știu că nu s-a întors, dar un căpitan îndrăzneț și dibaci ca
dânsul nu piere. Spune-mi, cum arată armia lui Sinan?
 — Puternică, măria-ta; foarte puternică și îndârjită. Dacă nu m-
o fi păcălit cu laudele Caraiman-pașa, peste o sută douăzeci de
mii, cu cei răsfirați în lungul Dunării și cu cei care mai vin, ca un
puhoi, din cei munți ai Bulgariei. Știu, de asemeni, că Sinan-pa șa
are în juru-i tot căpitani vestiți cu steagurile lor: Husein, Hasan,
Mustafa, Cairedin, Satârgi Mahomet, Caraiman…
În clipa asta se ivește Petru Orăș cu o iscoadă otomană.
— Măria-ta, Radu Buzescu m-a trimis cu răbojul pâlcurilor
trecute pe pod.
Și, în zece minute, căpitanul înfățișează voievodului toată
socoteala potrivnicilor.
Iscoada știa că un căpitan român, poate Dragoș Mârza, a pierit,
chiar ieri de mâna lui Caraiman-pașa. Mihai-vodă întoarce spre
Maria priviri umezite de ceața părerii de rău și o vede cum strânge
pumnii, geme și crâșcă:
— Doamne, de ce nu l-am aruncat în cuptor, să-l văd prăjindu-
se pe jar?
— Acum înțelegi, Maria, că numai printr-o minune scăpa și
nevătămată? o mângâie Preda Buzescu.
— Socot de mare preț tot ce mi-ai spus despre tabăra
potrivnicului, îi mulțumește vodă, o strânge la piept și o sărută pe
amândoi obrajii: Te numesc căpitan: să-l răzbuni pe Drago ș. În
luptă să te ții tot prin preajmă-mi.
— Prea bine, măria-ta.
Dar, la ieșirea din cort, îl zărește pe Țicalidi. Ame țe ște și se
clatină. Cere străjerului o bardacă de apă.
Neguțătorul cel roșcat și șchiop se lingușește pe lângă voievod:
— Rog, primește-mă, măria-ta, în cort. Taină mare!
— Scurt, grece!
— Niște vicleni, măria-ta… Radu Buzescu, Udrea Băleanu,
Teodosie Rudeanu trimit scrisori lui Sinan-pașa.
— Ești nebun?
— Am aiți dovezi…
Și scoate cu mare grijă, din brâu, un pachet de scrisori.
— Niște câini, niște mascuri. Și Stroe Buzescu știe despre aste
urzeli, turuie în grecește.
În întâile clipe, Maria nu-și crede nici ochilor, nici urechilor.
Când aude însă numele lui Stroe, sare în sus și strigă:
— Minte grecul, măria-ta!
— Țe? Țe? Eu? se învinețește Țicalidi ca porumbica, tremură,
iar buzele i se zgârcesc ca două lipitori fără apă. Nu-i vine a crede
că fata din fața lui e Maria.
— Este iscoada vrăjmașului, mărite, nu-l crede!
— De unde-l cunoști, căpităneaso?
— El m-a răpit și m-a vândut lui Caraiman-pașa.
Țicalidi se târăște, bolborosind:
— …Boierii se hiclenesc, luminate! Crede-mă. Viața măriei-tale-
i în mare primezdie. Iată dovada hicleniei lui Radu Calomfirescu.
Vodă îi smulge hârtiile din mâini, le rupe, furios și i le-aruncă
ghemotoc în cap, scuipându-l:
— Întemnițați astă iasmă, la Târgoviște. Scrie la pravilă:
certarea răpitorilor de muieri este numai moartea! Străjui ți-l să nu
vă scape, că-i lipitoare, viperă și vulpe totodată. Auzi, Preda
Buzescu? Ești hiclean?…
— Ticăloșie, măria-ta! Frații mei, toți în luptă. Stroe a sosit chiar
acum un ceas. Numai un nelegiuit poate arunca o asemenea
sămânță de discordie. Miriște-logofătul, Vintilă-clucerul, Dan-
vistierul, Udrea Băleanu, Dumitru Vornicul, Mitrea… to ți sânt
aici, în tabără: așteaptă să întâmpinăm potrivnicul.
Râzând ciudat, negru parcă, voievodul cere să se înfăți șeze
Stroe-stolnicul, să povestească despre nunta craiului.
— Maria, în ceasul ăsta greu, ai avea inima să mă vinzi?
— Măria-ta! se străduie fata să n-o podidească lacrimile ori
gemetele mâhnirii și ale furiei. Am venit anume să lupt și, dacă
trebuie, să pier aici, în pământul nostru.

*
În ceasul când Stroe Buzescu pleca din Alba Iulia, sosea acolo
Chisăr Rudeanu, cumnatul său. Aducea știrea că armia otomană
a început trecerea Dunării.
— Dacă nu ne-ajută craiul, pierim!
— Rezistați până la 15 august, când sfârșește nunta, sfătuie ște
Iosica. Totul e pregătit. Radu Calomfirescu, la plecare, treci prin
scaunele secuiești și iei cu domnia-ta două mii de o șteni. Pune-i
sub porunca lui Albert Király. Și feriți-vă a da luptă hotărâtoare.
Hărțuiți-l pe Sinan. Atât. Biruința cea mare craiul Sigismund va s-
o câștige! Lui îi este hărăzită.
Gândind la ursita românilor și, îndeosebi a Buzeștilor și a lui
Mihai-vodă, care au dat toate pe una: să-l doboare pe Sinan-pașa,
Radu Calomfirescu simte un fel de mânie amestecată cu ru șine.
Îndată însă uită ăst necaz. Ales că și Chisăr Rudeanu ține să-l
încredințeze că Mihai-vodă și cumnații săi prea s-au înglodat în
ăst primejdios război.

*
Ilinca s-a strecurat în tabără să grăiască unuia dintre Buze ști.
L-a aflat pe Preda.
— Nu-mi lua vorba-n deșert și nici nebună nu mă socoti, dar
trebuie să-ți spun că unii boieri s-au atins cu Mihnea Turcitul,
aflat acum în tabăra dușmană. Că Dragomir din Vâlcănești va să
te ucidă, pe domnia-ta și pe frații domniei-tale.
— În ăst ceas greu, toată suflarea din țara asta-i cu noi! zice
Preda, potrivindu-și platoșa și chivără. Adaugă totuși o întrebare,
după firea-i șăgalnică: de ce sprijină femeile, cu atâta ardoare,
domnia lui Mihai-vodă?
— Dacă n-ai aflat încă, jupâne Preda, întreab-o pe Sima, pe
Cătălina cea scoasă din Seraiul sultanului, pe Maria…

*
A pornit spre scaunele secuiești; dar după ce a trecut Mure șul,
a gonit spre Sibiu și a intrat în Țara Românească pe Valea Oltului.
A galopat nebunește până la Stănești. Ardea de o dorin ță numai de
el știută. Deși-i foarte mirată că-l vede fără Stroe, Sima îl
ospătează cum se cuvine:
— De ce nu te-ai dus întins la tabără, Radule?
— Mi-a fost foarte dor de tine, afurisito! Te vreau ibovnică, dacă
soție…
— De ce porți tu, Calomfirescule, obraz ce nu știe a se rușina?
— Nimeni n-a știut, niciodată, ce-i în inima mea. Mi-am făcut
de cap, e-adevărat; dar numai pe tine te iubesc. Și te voi iubi până
la moarte.
— Mi se frânge inima când te-aud. Dar mila nu-mi risipe ște
greața de tine, om nechibzuit și fără căpătâi.
— Dacă mă alungi și acum, te dau pe mâna păgânilor. Căci
peste două săptămâni eu voi fi domn!
— Bănuiesc, de mult, uneltirile-ți cu vărul meu Dragomir și cu
vara mea, doamna Stanca. Dar nu mă tem, spurcatule. Ci eu mai
bine-mi petrec zilele ca roabă într-o colibă țărănească mulgând
iepele, ori mă înec în Bosfor, decât ibovnică să-ți fiu.
— Ți-aș zămisli un prunc voinic, frumos!
 — La tabără, fără zăbavă! Că uite, pumnalul…
— Aștept două mii de secui, dați de craiul Sigismund sub a mea
poruncă.
— Unde-s?
— Vin de la Sfântul Gheorghe. Să te văd atunci dacă…
— Te rog, Radule: dacă mai ai un dram de omenie în tine, adă-
i, galop și pune-i în slujba țării. Nu mai orbecăi pe nelegiuite
cărări. Te rog! Ca pe Dumnezeu te rog…
— Unde-i Stroe? întreabă cu glasul lui obișnuit.
— În tabără. Condur mi-a adus știrea că s-a întors, ci pe-acasă
n-a trecut. Du-te după secui, Calomfire.
— Dacă mă rogi în genunchi.
— Poftim, în genunchi!
— Anghelina! strigă, hohotind. Privește-ți stăpâna cum mă
roagă să-i fiu ibovnic…
Ca o jderoaică, Sima sare în sus și dă să-l străpungă cu
pumnalul:
Dar Anghelina i se azvârle în față, deznădăjduită:
— Stăpână! Nu-ți spurca sufletul cu…
Oleacă speriat, Calomfirescu țâșnește afară, încalecă și porne ște-
n galop nebun spre neștine.
Îngenunchiate lângă laița acoperită cu macat înflorat, Sima și
Anghelina plâng îmbrățișate; lacrimile picură pe podele fierbin ți,
grele și mute.
 „Și fu război foarte mare, la avgust 13 deni, de dimineață
pân-în seară.”

— Ce face craiul, Stroe?

— Nuntește, măria-ta.
— Király se laudă că ajutorul este pe drum.
— Abia i-am putut smulge două mii de secui, pe care îi aduce
Radu Calomfirescu.
— L-am văzut pe Sinan-pașa, pe celălalt mal, la Rusciuc:
poruncea să fim striviți în copitele armăsarilor. Și craiul îmi
trimite două mii să-i ocrotesc cu ei luna de miere! clocote ște
Mihai-vodă zburlindu-și barba neagră ca smoala.
— Ne apărăm singuri, măria-ta: biruim ori pierim.
— Cuvintele-s ale mele; ci furia mă împiedică să mi le cunosc!
Dar a patra zi Calomfirescu apare fără secui; mânia lui vodă se
dezlănțuie, spumegând:
— M-ați mințit că, iscălind tocmelile din mai, vom fi ajuta ți! De
ce?
Cerbul Cerceluș se apropie, îl amiroase și-i linge mâna, parc-ar
vrea să-i aline o rană.
— Are dreptate măscăriciul, surâde trist Mihai-vodă; eu
îmblânzesc cerbii, iar cerbii mă îmblânzesc pe mine.
— Surâsul măriei-tale și blândețea cerbului mă îndeamnă a
povesti că Sima a spus cumnatului măriei-tale: „Știi, Dragomire,
că în vreme ce apostolii se pregăteau pentru jertfa cea mare, Iuda
număra arginții?” „Ferice de el!” a zis Dragomir, în derâdere. „Cei
treizeci de arginți îl pecetluiră pe Iuda la talpa iadului”… i-a
adăugat Sima.
— E, oare, așa de nerod al meu cumnat, Stroe? Au n-a aflat că
dacă biruie, Sinan schimbă țara în pașalâc? Mai ai, prietene, și-o
altă veste în stare să mă turbe?
— Da, măria-ta. Rudolf-împărat știe că Sigismund a câștigat
biruințele noastre de astă-iarnă.
— Ticăloșia asta am aflat-o de la banul Mihalcea. Îmi trebuie
inimă de piatră ca să trec prin toate.
— Dar mă doare; cumplit mă doare.
— Și pe mine… Hai să vedem unde va să-l întâmpinăm pe
Sinan-pașa.
De mult Mihai-vodă cunoștea Călugărenii; loc îngust, furi șat
printre dealuri joase, păduri, viroage și smârcuri hrănite de lene șa
apă a Neajlovului. Spusese odată către Stroe: „Venind de la
Dunăre, dușmanul trebuie să coboare priporul cel repede spre vad
și să se poticnească în mocirla Câlniștei. Podețele sânt înguste.
Mai mult capcane decât locuri de trecere. Aici mă pot apăra cu
puțini împotriva multora.”
Acum, însoțit de Preda și Stroe Buzescu, de Petru Orăș și State
Boldur, străbate locurile în trapul cailor, cercetând totul cu mare
luare aminte: codrii și copacii, văile și viroagele, tufele și
păpurișurile, râurile și mlaștinile, drumurile și cărările, podurile și
punțile. Apoi, când soarele se află în crucea amiezii, se opresc și
țin sfat, sub un stejar bătrân. În față au Hulubeștii, de unde
drumul se desface în două: unul spre miazănoapte, urcă priporul
de la Strâmba de Sus, trece Neajlovul prin vadul de la Singureni;
altul, mai puțin umblat, o ia din Hulubești aproape spre răsărit,
pe gâtul strâmt dintre balta Bivolilor și Câlni ștea, ca să treacă
apoi, spre miazănoapte, prin smârcurile ieșite din împreunarea
Câlniștei cu Neajlovul, peste un pod de lemn lung și strâmt, cât
cuprinde un car. Dincoace de Neajlov, valea se lărgește u șor cu
câteva sute de pași, ca o pâlnie cu gurguiul în mlaștini și cu gura
în codrul Vlăsiei, care îmbracă țara până departe-n apus. La
miazăzi, un bot de deal se lasă lin spre Arge ș. Mai încolo, tot
dâmburi ușoare, bine împădurite cu stejari bătrâni. La mijloc,
lunca Neajlovului plină de sălcii, de lozie, de brusturi, de iarbă
mare, de țif, de papură, și mai ales de apă dormitândă pe pat gros
de mâl negru, sălaș mișunând de solomâzdre, lipitori, crapi,
bibani, scoici, raci, melci, broaște, năpârci, șobolani, țân țari, buhai
de baltă, libelule, fluturași, bondari, muște, viespi și felurite alte
gângănii de apă și de uscat. Toate, amestecate, gem, orăcăie,
chiftesc, șuieră, fâlfâie, se vânează, se mănâncă una pe alta și
stârnesc iz dospit în dogoreala zilelor de august. Rar câte o
turturică săgetează cuprinsul, ori câte un cocostârc se leagănă-n
văzduh, ca un stăpân al împărăției sălbatice, chemat de glasul
spart al broscoilor ori de piculinele brotăceilor ascunși la umbră
sub frunze mari de captalan. În codru și pe dealul din fa ța
Călugărenilor, stejari stingheri, stufoși și bătrâni, î și lucesc
frunzișul la soare. Lăstărișul țepos, sur, greu de străbătut tive ște și
astupă marginea codrilor ca niște vălătuci de lână uriașă și
răspândesc mirosuri tari, strănutătoare. Aici sute de mii de
ciocârlii, de privighetori, de presuri î și fac cuiburi și cară hrană la
puișori, mii și milioane de gâze, forfotinde și viermuinde în apă și
de-asupra. Botul de deal, pădurile mărginașe, vadul încărcat de
mlaștini, papura și trestia, țiful și nuferii, mărăcinii și ramurile
stejarilor, pe toate Mihai Vodă țintește să le preschimbe în arme,
în mijloace de apărare. Stroe gândește: „Dacă năpârcile ar fi un
dram mai înțelepte, ar mușca măcar o mie de musulmani; iar
lipitorile și racii… Eh, gândesc ca-n Alixandria, ca Dandu
Dărădan. Și totuși, fără ajutorul întregii firi nu biruim”.
— Măria-ta, ți-l amintești pe Sinan-pașa, în chio șcul sultanului,
când ți-a încredințat domnia?
— Da, Preda. Mi-a dat-o din toată inima; iar acum râvne ște, cu
toată făptura-i, să mi-o smulgă. M-a crezut ceea ce nu eram, nu
puteam fi: slugă credincioasă. Pentru asta jurase și banul Iani și
Marco Zane și Borton și alți oameni de vază și cămătari.
— Primejdia-i cumplită, dară nu se cuvine a dărui lui Sinan
Bucureștiul, ca pe-o strachină de pilaf. Ar fi o nelegiuire să-i
prilejuim o biruință fără nicio jertfă. S-ar crede de neînvins, iar pe
noi ne-ar copleși durerea bicisniciei care-i de o mie de ori mai rea
ca durerea unei înfrângeri.
— Ai dreptate, Stroe. Pentru sufletul nostru bătălia ni-i
trebuitoare, ca lumina soarelui. O cere orice o ștean. Și-apoi vrem
să câștigăm timp, până vine ajutorul transilvănean. Că trebuie să
vină!
— Să-l vlăguim pe dușman în orice clipă și-n orice loc.
— Dăm bătălia, aici, la Călugăreni.
Stroe Buzescu, însoțit doar de Condur Pantelimon, a mai venit
la apa Neajlovului, și a străbătut locurile de-a călare și pe jos, în
zori, în amurg și-n miez de noapte. A măsurat cu pasul, a iscodit
adâncimea apei cu prăjina, lățimea mlaștinilor cu funia.
— Cum facem, Condure, să-l momim și să-l îngropăm pe Sinan-
pașa în mocirla asta, ca pe-un bivol? Să-l înfundăm în smârcuri și
să-l lăsăm acolo hrană lighioilor scârbavnice din apele zăcute?
— Știu eu? Ci, jupân Preda zicea ieri: „Să-i arătăm pe ist mal
zece muieri frumoase, ca niște zâne”.
— Preda? totdeauna șuguitor. Ci acum prea-i mare
încrâncenarea ca să mai glumim.
Văzându-i pe Dărădan și pe Mușat Bulborea robotind pe la
tunari, Preda Buzescu poruncește:
— Mușate, intri în tabăra lui Sinan și spui că avem o sută de
mii de oșteni.
— Păi… pentru o minciună ca asta mă omoară.
 — Nu se știe. Oricum, îl pui pe gânduri. Și poate mai zăbove ște
atacul, o zi, două. Iar noi avem mare nevoie de asta.

*
Pe malul Dunării, în preajma Giurgiului, Tudor Maldăr cu încă
patru oșteni preschimbați în pescari pândesc dușmanii cum
bulucesc, zi și noapte, peste podul alcătuit din două sute de luntri
mari cât casele. Vede că fruntea ordiei se îndreaptă spre
Stoienești. Când se încredințează că Sinan însuși a ajuns dincoace
de Dunăre, Maldăr își strânge oamenii, își scoate caii din
ascunzători și se trage spre tabără.
— Măria-ta, Sinan-Pașa însuși a trecut Dunărea, azi la ceasul
șase, când soarele topise ceața de pe Dunăre.
— Prea bine, Maldăre! E 11 august.
Chipurile boierilor se Lungesc și îngălbenesc. Chiar Stroe
Buzescu simte un tremur ușor în buza de jos și-o înțepătură în
ochiul orb. Ci, din clipa asta. Mihai-vodă se preschimbă în fulger.
Vorba – repede și scurtă. Privirea – pătrunzătoare, hotărâtă –
învăluie oastea toată și toată zarea.
Poruncește spătarului Udrea Băleanu, căpitanului Stoica Farcaș
și lui Albert Király să se tragă, repede, cu stolurile spre Copăceni.
Cetele lui Preda și Radu Buzescu să păzească drumul Giurgiului
prin Frăsinet, Pietrile, Fălăștoaca.
— Mă înștiințați, din două în două ceasuri, despre toate.
Trebuie să știu, bine și la vreme, ce drum alege Sinan. Trimite ți
hărățitori în cete mici. Țineți-vă tot în preajma codrilor.
„Codrul, frate cu românul”, murmură în sine Stroe Buzescu,
sorbind parcă poruncile voievodului. Iar apoi urmăre ște chipurile
celor de față, gândind:… „Ăsta-i ceasul cel mare, de mult a șteptat.
Și iată-ne, ici, buchet, în jurul măriei-sale: Preda, Udrea Băleanu,
Tudor Maldăr, State Boldur, Petru Orăș… Nici Dan-vistierul, nici
Miriște nu-s departe. Atâta doar că par cam prea îngrijora ți. Dar
care din noi nu-i?” Și, tare:
— Ce zici, Calomfire? Și-aci, tot ca un drac turbat?
— Tot…
— Stroe Buzescu, stolnicul, căpitanul Cocea și State Boldur,
prin preajmă-mi, hotărăște măria-sa mai departe. Petru Oră ș, î ți
unești ceata cu arcașii lui Teodosie Rudeanu: filozofia lui greu se
potrivește cu războiul… Aveți vreo propunere, căpitani?
— Să aducem tunurile mai aproape.
 — Le-am adus, Radu Buzescu.
— Să odihnim bine caii.
— Da, Stroe, am poruncit și asta.
— Ștefan cel Mare al Moldovei, într-o luptă cu leșii, o ia pe
departe State Boldur, a tăiat copacii în Codrii Cosminului,
lăsându-i doar înțâțânați; iar la ceasul potrivit i-a prăbu șit peste
potrivnici.
— Otomanii fug de pădure ca naiba de tămâie, se împotrive ște
Radu Buzescu.
— Ba eu am să tai câțiva plopi din cei bătrâni, surâde căpitanul
Cocea. Poate turtesc vreo câțiva și-mi cruț fierul.
— Porniți, ostași și căpitani! Preda Buzescu, să nu ne scape
potrivnicul spre Singureni. Să-l tragem în strâmtoarea de la
Călugăreni. Adică să-l silim să dea lupta unde vrem noi.
Toți pornesc îndârjiți, dar și înfiorați de spaima morții. Numai
Albert Király nu zorește. Se ferește a se amesteca în fierberea din
oastea lui Mihai-vodă. În amurg, trimite vorbă că oamenii lui sânt
obosiți de multa căldură a zilei și se așază la Colentina, să
hodinească.
Noaptea se lăsă, cu hoarda-i de năluciri și spaime.

*
Mult înainte de a miji de ziuă, din Giurgiu, pornesc spre
miazănoapte șiruri de pâlcuri negre, roșcate, verzui, galbene.
Mergând, se-nvăluie în pulbere sură. Scapără zorile în vârfuri de
suliță. Tropotă caii și tușesc armăsarii. Scuturile trăncănesc. Gem
cămilele și asinii. Toată ienicerimea, toți spahiii trecuseră Dunărea
și se-ndreptau spre București, în zăngănit de arme, în luciri de
zale și coifuri, în scârțâit de cară, cu strigăte și porunci în felurite
graiuri străine. Merg cu băgare de samă; răspândesc duhoare
acră și iute de sudoare de om și de cal.
Despre înaintarea armiei lui Sinan-pașa adeveresc străjerii de la
Oinac, de la Frățești, precum și cei din cotul pădurii de la
Șerpătești, care împroașcă două sute de săgeți în gloata du șmană
și se feresc repede, prin pădure, spre tabăra de la Copăceni cum
aveau poruncă. La Stroe Buzescu sosesc olăcarii:
— Sânt mulți, puhoi uriaș, copleșitor, jupân stolnice. Cum le-
om ține piept?
Dinspre răsărit, Radu și Preda Buzescu, prin trei călăre ți iu ți,
știutori ai cărărilor prin păduri, vestesc pe măria-sa că fruntea
armiei otomane o ține Saturgi Mahomed-pașa. În plopii cei înal ți și
stufoși, bogați în frunzare, pun câte două iscoade: să pândească
până la căderea nopții, apoi să coboare și, prin viroage, râpi,
tufișuri, păduri, să ajungă la tabără cu tolbele pline de știri. A șa
află că spatele gloatelor de ieniceri îl păzesc spahiii lui Hasan,
beglerbeiul Rumeliei, că beiul Salonicului și al Nicopolei au rămas
cu cetele lor să străjuiască podul, că Sinan-pașa se găse ște la
mijlocul șirurilor, iar Caraiman și Servet-pa șa îngroa șă latura
dreaptă, călărind de-a dreptul peste câmp, prin ogoarele pârjolite
de foc. Pândarii vestesc că par a se îndrepta direct către Copăceni,
fără a se gândi la vaduri și la pădure. Stroe Buzescu î și freacă
palmele și se roagă:
— Adă-i, Doamne, aici, în strâmtoare!…
E foarte bucuros și pentru că l-a înduplecat, pe Albert Király să
nu mai aștepte porunca lui Sigismund; să intre în luptă, la ceasul
cel mai potrivit. Ba, mai mult; l-a înștiin țat că, la noapte, mai
sosesc două mii de secui.
Mihai-vodă poruncește:
— Ridicăm tabăra! Mâine, nunta cea mare!
Într-o jumătate de ceas, toată oastea românească mărșăluiește
spre miazăzi. Dan-vistierul și Chisăr-comisul, proaspăt întors de
pe căile Albei Iulia, călăresc alături:
— Uf, cumplită căldură!… Mă topesc în șa.
— Dracu a mai văzut război pe dogoreala asta? mârâie Dan-
vistierul, ștergându-și, cu căciula, pleșuvia ca oala. Mârâie, dar
trece lângă voievod și se gudură: Laud dârzenia măriei-tale:
adevărat voievod!…
— Bucuros sânt, vel vistiere, să te afli lângă mine. Ci laudele să
mi le-aduci la sfârșit, surâde vodă, învăluindu-l c-o privire
fierbinte și tăioasă.
Numai Radu Calomfirescu pare abătut; nu-și află locul; credin ța
și dragostea boierilor față de voievod îl rănesc; o aude parcă pe
doamna Stanca blestemând astă nebunească încumetare. Fără a
întreba pe vodă, a trimis ieri după două sute din osta șii săi la
Buzău, să-i păzească moșiile și conacul de tătari și acângii, dac-or
năvăli, precum i-a șoptit Dan-vistierul. Măria-sa află pe drum,
spre Călugăreni:
— Ticăloase! fierbe de mânie și-i gata să-i despice țeasta cu
barda. Au crezi că aici nu apărăm și averile tale?
Rănit în trufia-i, boierul se oțărăște, înfruntând:
 — Puteam fi încă sol la nunta craiului, măria-ta. Am venit să…
să lupt, nu să fiu batjocorit.
— Dacă încremeneai la Alba Iulia printre muieri, nu ne lipseai
de două sute de săbii! strigă la el Stroe Buzescu. Molocea olac, în
goană, adă oștenii înapoi, aici.
La jumătatea drumului între Copăceni și Călugăreni, Preda
Buzescu află că și Dumitru-vornicul și Chisăr Rudeanu au trimis
câte un stol spre moșiile lor, dar n-are chip să mai spună și lui
vodă. Bătălia între avangarde începe: Tudor Maldăr, cu un pâlc de
călăreți, lovește vijelios fruntea armiei otomane. Ucide câteva zeci.
Ia cinci prizonieri. Pierde doisprezece oameni și șapte cai. Se
retrage prin amurg; trece podul cel mare peste Neajlov, anume ca
să-l vadă căpeteniile lui Sinan și să-l urmărească.
După ce înserează bine, Preda Buzescu desprinde din cetele lui
trei pâlcuri de câte cincisprezece oșteni și zădărește toată noaptea
tabăra dușmană, să nu-i tihnească somnul. Dinspre Singureni, îi
hărățește din zgomote, iar el atacă de către Copăceni.
Potrivnicul se zăpăcește, se mânie, se sperie.
— Mi se pare c-am intrat într-un viespar, se destăinuie
Caraiman-pașa către Saturgi-pașa.

*
Nici românii n-au dormit în noaptea de 11 spre 12 august. Au
vegheat în jurul focurilor, deșertând clondire de băutură, vorbind
în șoaptă, murmurând frânturi de cântec sau tăcând cu gândul la
cele ce-au fost ori au să fie. Dar de când s-a zămislit pe lume,
românul nu poate mânca, bea, aștepta, cislui, cânta ori tăcea,
până nu simte suflul cald al flăcărilor, până nu-i joacă lumina lor
pe obraji și nu-i scântie în priviri. Îngândurat, Stroe Buzescu cată
să-și închipuie cum va ataca mâine Sinan-pașa și cum vor sări
românii la luptă. Preda nu-și desprinde gândul de la Cătălina: …
„Ar fi păcat să mă prăpădesc, aici, înainte de a mă bucura de
darul lui Stroe. Mă mir că n-a găsit și pentru Calomfir o so ție.
Poate-i dă turcoaica furată din Nicopol.” Întins pe-un bra ț de fân,
Radu Buzescu ascultă cum paște calul, gândește la pagubele ce le
vor aduce acângiii moșiilor din Argeș și Teleorman, îl doare că-i
departe de soție și de copii și moțăie cu durerea-n inimă.
În cortu-i străjuit de cei doi cerbi, vodă stă întins pe covor, cu
ochii spre boldul cel mai înalt. Pare liniștit, dar se frământă în
toate fibrele ființei, în toate unduirile gândului, cu toate bătăile
inimii. Nu se teme de Sinan. Nu. De altceva. De ceva nelămurit.
Zărește prin ușa cortului stelele sclipitoare și se întreabă care-o fi
steaua lui; își alege una, cea mai luminoasă, asemeni chipului
bălai al Mândruței. Surâde la acest gând copilăresc. Vrea să
doarmă, dar nu-l lasă ploaia de stele căzătoare. Iese în ușa
cortului și urmărește împroșcarea de lumină pornită din mijlocul
bolții cerești. …„De ce li se spune lacrimile Sfântului Lauren țiu? Și
de ce cad așa, puzderie?”
Dar cel mai tulburat pare Stavrinos, stihuitorul. Nu-i plac nici
șoaptele, nici tăcerile românilor. Se întreabă: „Sânt ace știa eroii pe
care vreau să-i cânt?”… Și, așa cum oștenii mestecă pită cu
brânză, turtă de mei cu ceapă și cu câte-o felioară de slănină, cu
câte-un cățel de usturoi ori ronțăie vreun măr văratec, a șa grecul
mestecă mereu stihuri și se-ncurcă printre picioarele cailor,
printre căruțe, căutându-l pe Mihai-vodă, să-l vadă și să-i
potrivească un stih înaripat, precum Homer lui Achile. O ștenii nu-
i văd rostul: îl iau în râs ori îl ghiontesc cu scuturile și-l împung
cu sulițele.

*
Călare pe-un roib mult prăfuit și nădușit de galopare, Sima
intră în tabără și trimite un arcaș să-l cheme pe Stroe.
— Sima, ce-i cu tine aici?
— Spun de-a dreptul: a trecut Calomfirescu pe la Stăne ști.
Umblă cu gânduri mișele, Stroe. I s-a năzărit să se facă domn.
— Sima, tu…
— N-am avut putere să-l ucid.
— S-a jurat că… se va cuminți.
— Iubite al meu soț, priveghiază-l! De asta am venit.
Înțelegând că Sima știe ceva ce nu poate fi spus acum, Stroe îi
mulțumește și-o călăuzește, în pasul cailor, cale de un ceas, până
aproape de București.
— Te rog, ferește-te de primejdii, așa cum ne-am în țeles.
Grăbește s-ajungi la Stănești.
Privește, îndelung, cum se pierde în noapte și-n norul de colb
stârnit de galopul calului. Și nu știe de ce, dar o vede descul ță, cu
rochia ridicată peste genunchi, veselă, cu vorbă de duh, jucând
împreună cu Rada din Izvarna în lin, strivind strugurii podgoriilor
din Drăgășani. Și i se umezesc ochii de-o tainică și duioasă
bucurie. …„Ei, ce vremuri… La Drăgășani se află vin îngropat de-
atunci. Când va să-l bem?… Ci ăst moleșag în inimă poate
semăna acum a hiclenie…” Se scutură, încalecă și, înfigând
pintenii, silește armăsarul să sfârâie până-n mijlocul taberei, la
cortul Calomfirescului. Nu-l află aici, ci aproape de oamenii lui
Király.
— Ce pâlcuri sânt acelea, în verde?
— Nu-i cunoști? Secuii… Au sosit în seara asta.
— Măria-sa știe?
— Gândeam să nu-i scot decât la ceas de mare primejdie.
— Da? Frate Calomfire, mi se pare că Sima are dreptate.
— Totdeauna a avut dreptate. De aceea eu, nefericitul, i-am
cântat dragostea cu țiteră din tidvă tătară, fericitule!
— Hai chiar acum la măria-sa, să-i spui despre sosirea
secuilor. Că în noaptea asta ne prelingem ușor spre Călugăreni.
Iar tu trebuie să fii cu noi, frate Calomfire. Cu noi!

*
În câmp, departe de tabără, sub un stejar bătrân, pe-o movilă
cu largă priveliște în jur, Sinan-pașa, călare pe-un cal alb,
sfătuiește cu pașalele. Privește cum răsare soarele acestei zile de
12 august și își ascultă, cu răbdare, comandanții, să afle ce cred
despre locul bătăliei. Toți, afară de Caraiman-pa șa, zic că ghiaurii
nu vor cuteza să-i înfrunte; deși astă-noapte au hără țit într-una
tabăra și s-au apropiat cu câteva mii de pași de apa Neajlovului.
— Vedeți? întreabă Sinan. Nu fug: se pregătesc de luptă.
— Îi strivim!… Pulbere!
Sinan-pașa nu iubește trufia ușuratecă. Drept aceea chibzuie ște
îndelung, cântărește lucrurile pe toate fețele. În șoaptă, Hasan-
pașa îl învinuiește de încetineală. Parcă anume ca să-l dezmintă,
Sinan strunește energic armăsarul și privește roată în jur: șes,
movile, copaci singurateci, păduri bătrâne și dese, văi, viroage,
râuri, mlaștini încărcate de păpuriș și stuf, sate, drumuri. Le
prubuluiește pe toate ca un ostaș vechi, mult cunoscător al
locurilor de bătălie. Grăiește, ca pentru sine:
— Valahul e mult mai iscusit decât ni-l închipuiam noi. S-a
așezat pe cel mai bun loc cu putință. Ne poate lovi pe oriunde am
trece apa asta…
— Neajlovul, mărite, îi amintește Caraiman-pașa, gândind că
poate-l va înrâuri să nu dea lupta aici.
— Dacă trecem prin satul de colo, dinspre apus, Sinan-pașa își
urmează gândul, ghiaurul țâșnește pe gârliciul dintre păduri și ne
lovește în coasta dreaptă. Dacă trecem râul spre dreapta, ne
lovește în stânga.
— Să trecem prin ambele locuri! Îl copleșim.
— Ne poate aduce și mai multă pagubă, atacându-ne pe rând,
se teme Caraiman-pașa.
— N-avem încotro: îl izbim din față și din stânga, hotără ște
marele vizir, îngândurat, foșnindu-și într-un tremur u șor barba-i
lungă, din sârma zalelor.

*
De pe movila de la marginea pădurii, Preda și Stroe Buzescu
urmăreau mișcările și horbora din tabăra potrivnicului. Trâmbi țele
îi usturau în auz; tânguirea jalnică a dervișilor strigători le
zdruncina cugetul și le înțepa inimile. Stroe urmărea lucirea
armelor în lumina asfințitului, lăuda marea bogă ție a straielor și,
mai ales, frumusețea cailor: …„Când a trecut și ziua de azi? Vom
mai vedea apusul de mâine?”
Însoțit de State Boldur, de Cremene și de Doia Crăciun, Mihai-
vodă urcă aici. Cerbii i se alătură cuminți.
— Mâine, la îngânarea zorilor, lovim. Prin dreapta, căpitanii
mei. Nod de pornire și întoarcere, Călugărenii. Dar gândesc să ne
mișcăm în așa chip, încât potrivnicul să creadă că fugim.
Un cazac a prins la marginea pădurii din stânga doi ieniceri
porniți după vreascuri, iar căpitanul Cocea îi înfățișează măriei-
sale. Răspund semeț:
— Sântem mulți, puhoi! Și-narmați până-n dinți…
Înserarea sclipește ciudat în boldurile corturilor, în șeile cailor,
în vârful sulițelor. Înțelegând, în sfârșit, că bărbatul călare pe cal
negru este Mihai-vodă însuși, cei doi prizonieri se holbează
zăpăciți, și, ca la poruncă, se aruncă la pământ, cerșind iertare. În
clipa aceea, din Călugăreni, lovind doagă de aramă, sună clopotul
lin, duios. Tremură ușurel frunza stejarului de de-asupra,
scuturând parcă boabe de aur. Sâmbotin și Cercelu ș ciulesc
urechile și adulmecă văzduhul, întinzând boturile în sus și
sprijinindu-și de spinări coarnele cu multe ramuri.
Jos, în tabără, popa Farcaș înfige spada în pământ și, cu
mișcări largi, îndeamnă oștirea să îngenunche pentru rugă. Vodă
și căpitanii lui coboară din șa, țin caii de frâu și pun genunchiul
drept în pământ. Prizonierii rămân cu frun țile lipite de iarba
moale, răcorită de rouă.
În amurg, cinci sute din călăreții lui Stroe Buzescu se mută,
repede, cu o mie de pași mai spre miazăzi și se resfiră în două
pâlcuri: unul sub porunca lui, altul sub a lui Tudor Maldăr. Cu
caii de căpăstru se strecoară prin pădure, trec apa printr-un vad
fără mlaștină, se furișează pe-o viroagă și, pe nea șteptate, cad în
spatele călărimii ușoare otomane. Ucid zece cai, sparg trei corturi,
doboară șapte otomani și se trag înapoi, prin întuneric, aducând
cu dânșii optzeci și trei de cai și douăzeci și patru de prizonieri.
Atacul a înfiorat tabăra otomană, deși semăna cu o în țepătură
de țânțar în urechea unui bivol. Agiii strigă porunci stra șnice și
izbesc furioși cu buzduganele în cei speriați; iar surla șii spahiilor
țipă asurzitor, îmboldind avan la luptă. Și, cât ai clipi, spahiii u șori
ai lui Saturgi Mahomed-pașa se însoțesc cu cetele de iscoadă și
lovesc. Ci Stroe nu primește lupta. Se trage în pădure, a șteaptă
dușmanul să se apropie și-l primește c-o ploaie de săgeți. Spahiii
se împrăștie spre mlaștini și păpuriș. Prin întuneric, mul ți se-
nfundă în smârcuri. Și numai când îi vine în ajutor Hasan-pa șa,
Saturgi Mahomed se poate retrage, luptând, până la marginea
satului Huzum. Tudor Maldăr își strânge oamenii și trece Câlni ștea
pe pod. Înfierbântați de luptă, spahiii îi urmăresc foarte de-
aproape. Dar o ploaie de săgeți, trasă de călăreții lui Stroe, de
dincoace de apă, îi răstoarnă pe mulți în mla ștină, cu cai cu tot.
Harța durează până când întunericul se îndesește de nu se mai
poate osebi musulman de român. Un glas de bucium, scurt,
oprește lupta și românii se trag înapoi, lăsându-se anume urmări ți
îndeaproape, ca să-i momească pe dușmani prin gârliciul strâmt
dintre balta Bivolilor și Câlniștea. În tabără, Stroe Buzescu face
numărătoarea: lipsesc douăzeci și nouă de călăreți. După vreo
două ceasuri au mai venit încă unsprezece, din care patru răni ți și
trei fără cai.
Mihai-vodă s-a încredințat că Sinan-pașa pe-aici va lovi mâine.
Poruncește să se stingă focurile și tabăra să se adăpostească în
dosul pădurii și al dâmburilor. Preda Buzescu a rânduit chiar ca o
sută de purtători de torțe să se miște spre miazănoapte. Privind
depărtarea făcliilor, Hasan-pașa strigă bucuros:
— Mâine sântem la București! Uite, fuge ghiaurul! Presim țind
parcă o mare primejdie, cerbii măriei-sale n-au astâmpăr. Nu vor
să se culce în fața cortului, ca de obicei. Scapără din copite,
ciulesc urechile, treapătă roată pe câmp, alături ori unul după
altul, își lasă coarnele pe spate ori împung vrăjma și închipui ți,
adulmecă văzduhul și mugesc încet, ca o chemare, ca un geamăt,
se pierd în pădure și iară se întorc lângă voievod, îl miros, se
prefac a-l împunge, behăie ușor și-i ling straiele. Îi nelini ște ște
duhoarea acră și iute, dubită, străină, scornită dinspre tabăra
otomană.
Valea Neajlovului și a Câlniștei freamătă ciudat, înăbu șit.
Speriate, păsările pădurilor se ascund în frunze, departe, la cinci
poște. Roua cade pe vale, subțiind ceața ușoară de deasupra
mlaștinii. Stelele, puzderie, picură somn ori se împroa șcă repezit și
cad în hăurile cele fără capăt. În tabăra română s-a poruncit
odihnă. Străjile se schimbă din ceas în ceas, în mare lini ște. Ci
somnul nu se furișează sub nicio geană.
— Vlade, zice Maria în șoaptă, să ne cercetăm cruciulițele de la
gât: mâine fi-va o zi de foc.
Îndată după miezul nopții însă, tabăra română primește
poruncă să se miște încet, pe nesimțite, spre Călugăreni și să se
așeze în gârliciul dintre pădurile de stejar, loc de două și chiar de
trei ori mai larg decât limba de pământ dintre balta Bivolilor și apa
Câlniștei.
Priveghind mutarea și așezarea taberei, Mihai-vodă și Buze știi n-
au lipit geană de geană, în noaptea asta de 12 Spre 13 august
1595. S-au liniștit o țâră doar atunci când au știut că fiecare steag
își are locul și îndatoririle bine cunoscute. Au a șezat cele
douăsprezece tunuri pe muchia dealului, la loc potrivit, bine
acoperit cu frunzar, să poată trage înainte de a fi văzute. Mult
îngrijorat de puterea armiei otomane, Radu Buzescu cată mereu
spre zarea de la miazănoapte: nu poate crede că un ocârmuitor ca
Sigismund-craiul, legat cu atâtea jurăminte, nu va trimite măcar
a zecea parte din ceea ce a făgăduit. Pufnește, blastămă și- și
încleștează pumnii: …„Bine făcea Mihai-vodă dacă-l vâra în frunte
pe căpitanul Király. Se teme de vreo sminteală? Și eu mă tem, de și
mi-i prieten. L-am lăsat în urmă, mai la dreapta, după deal și
după umărul de pădure. Îl păstrăm, ca prisos, pentru ceas de
grea cumpănă. Transilvănenii, călăreți iuți, repede ajung la locul
primejduit.”
— Mârâie ungurul și se cam codește, șoptește către Preda. Nu
prea-i dă osul la bătaie; își așteaptă craiul.
După șoapta strecurată de Stroe la ureche, vodă a poruncit lui
Radu Calomfirescu să stea, cu cetele de secui, tot la prisos. E
foarte supărat pentru asta.
Nu mai este mult până la ziuă. Din stele picură dramuri de
lumină ca o pulbere de argint. Aprinși de un foc lăuntric, ochii
luptătorilor văd ca ziua. Caii smulg, pe fugă, câte un smoc de
iarbă și cu nări lărgite sorb văzduh, tușesc, bat nerăbdător din
copite, freamătă. Popa Stoica Farcaș îl trimite pe Sinan-pa șa în
iad, să-i pieptene Scaraoschi barba. Maria se întreabă dacă-l va
întâlni în luptă pe Caraiman-pașa. Doia Crăciun veghează la
cortul măriei-sale, rugând cerul să-i dea somn odihnitor și putere
să biruie potrivnicul.
Prind să mijească zorile. Oștenii își rânduiesc armele, î și
încoardă cât mai strâns arcurile, își umplu tolbele cu săge ți, î și
pregătesc sulițele, halebardele, măciucile, buzduganele și securile.
Își pipăie cruciulițele de la gât. Văzduhul se împânze ște de lumină,
de șoapte, de pași, de neastâmpăr.
Deodată, porunci scurte străbat tabăra. Și fiecare ceată se
prelinge spre locul hotărât, între sat și podul de peste Neajlov, și
se așază pe două linii, la o sută cincizeci de pa și departe una de
alta. Pâlcurile de călăreți se rânduiesc la mijloc; pedestrimea pe de
laturi. Cei cu arme de foc, tunarii, ca și arcașii, trec în fa ță. Cei cu
arme de tăiat și izbit, pregătiți pentru lupta corp la corp, se a șază
în linia a doua. Ici, moldovenii cu sulițe lungi și cei iscusi ți în
mânuirea ghioagelor ghintuite, deprinși a lupta după meșteșug
leah; grăiesc domol și adastă în liniște, parc-ar fi departe de orice
primejdie. Alături, câteva cete de români transilvăneni, din
Făgăraș, Bistrița, Năsăud, Lugoj, veniți ca ostași în leafă, cu ciudă-
l ocărăsc pe Sigismund-craiul:
— Mânce-l purecii, să-i rămână mireasa fecioară!…
Dincoace, spre mijloc, se lămuresc cetele lui Stroe Buzescu, ale
banului Mihalcea, ale lui Preda Buzescu, învârstate anume cu
cetele aduse de Dan-vistierul, de Dumitru-vornicul și de Miri ște-
logofătul. Tunarii sânt așa de bine ascunși că nici românii nu-i
văd. În pădure pândesc cazacii lui Cocea.
Zorii pășesc spre mijlocul cerului. Încep să se vadă și pâlcurile
mehedințenilor și ale oltenilor sub porunca banului Manta și a lui
Udrea Băleanu.
— Parc-au izvorât din pământ, fulgerare-i-ar Alah! blestemă
Hasan-pașa, supărat pe Caraiman-pașa c-a avut dreptate.
Și, dintr-o dată, din patru locuri izbucnesc puternice glasuri de
bucium. Văzduhul tremură. Lumina sfâșie vălul subțiat al
întunericului. Un tun, din mijloc, răbufnește izvodind fum și pară,
stârnind freamăt și huiet mare în codri. Roua se scutură de pe
frunze. Boncăluind, ghiuleaua nimerește într-o margine a taberei
otomane și doboară un cort. Pedestrașii banului Mihalcea scot
chiote de luptă și împroașcă puzderie de plumbi asupra spahiilor
pregătiți de atac. Arcașii moldoveni reped trei valuri de săgeți
șuierătoare, ca niște păsări năuce. Măciucarii lui Tudor Maldăr
prind să chiuie și să cânte răsunător. Inimile tuturor se umplu de
bărbăție. Buciumele și trâmbițele sună iar, în veliglas,
cutremurător. Steagurile toate se înalță sus, în adierea vântului.
Căpitanii ies în fața rândurilor, iar Mihai-vodă, la mijloc, întoarce
spatele dușmanului, se înalță în scări și cuvântă răspicat, tare:
— Am pornit lupta acum opt luni. Atunci, la 13 noiembrie, ne-
am hotărât singuri zodia. V-ați arătat vrednici, căpitani și osta și,
cu toții. Pretutindeni biruit-am pre vrăjmaș. I-am cucerit și ars
multe cetăți și orașe, până la munții Balcani. Atât de mult
înfricoșatu-s-a de noi, încât a trimis împotrivă-ne pe Sinan-pa șa
însuși. Deci dușmanii, priviți-i! sânt mul ți. De zece ori mai mul ți ca
noi. Îi știm: sânt foarte viteji și pricepuți în războaie. Dar când
avem o armă în mână și Dumnezeu e cu noi, când știm să ne
batem pentru sfânta noastră dreptate și libertate, nu ne sperie
nici mulțimea, nici vitejia vrăjmașilor. După cum vede ți, ales-am
loc de bătaie în strâmtoarea de aici, unde pu ținii pot birui pe cei
mulți. Îndrăzneți, ageri, iscusiți și tari de virtute dacă sântem, aici,
în aste smârcuri, îl vârâm pre dușman și-l stoarcem cum fi-va-ne
vrerea…
Ostașii ascultă cu sfințenie. Cerbii, lângă Murgul voievodului,
ciulesc urechile, înalță coarnele și adulmecă depărtările. Dinspre
tabăra păgână se ridică aburi, huiet de meterhanele și puternic
zăngănit de arme; sânt gata pentru încăierarea cea mare.
— Ne-am legat prieteni cu împăratul creștin și cu to ți cei care
slujesc Sfintei Troițe. Dar, ca și până acum, mă bizui mai ales pe
brațul vostru tare, pe inima voastră bărbată și pe nestrămutata
voastră încredere în biruință. În clipa asta piară dintre noi orice
sămânță de zavistie. Sântem frați, români și creștini. Sântem
strajă creștinătății, aici, la Dunăre. Ne apărăm țara, avutul,
neamul, dreptatea și libertatea. La luptă, fra ții, feciorii, vitejii mei!
strigă voievodul cu glas puternic și cutremurător, înal ță cu stânga
barda spre cer și, ca o flacără neagră, se răsucește cu fa ța spre
dușman.
 Din șapte locuri se scornește buciumare.
Chiote țâșnesc din zece mii de piepturi. Pedeștrii lovesc tare cu
săbiile-n paveze. Călăreții zvâcnesc sulițele spre cer. Hăuie valea
toată. Clocotește pădurea. Tremură frunza și ramul. Se zguduie
văzduhul, clopot de cleștar albastru. Se sfâșie și se risipesc în
hăuri cele din urmă fâșii de întuneric.
Din tabăra lor, otomanii văd doar luceafărul de la răsărit și
lucitoarea bardă a voievodului. Marele vizir Sinan-pa șa stă câteva
clipe în nedumerire. Crezuse, aseară, că are în fa ță întreaga o știre
a ghiaurului și-i lăudase priceperea cu care își alesese locul. Ci
acum se teme să nu fie atras într-o cursă.
— Cum adică? E așa de ageamiu că-și bagă toată oștirea în
strâmtoarea dintre păduri și mocirle?
— Nepricopsit, mărite! râde Hasan-pașa. Un văcar…
— Să fim prudenți, cinstite mare vizir, cârme ște Caraiman.
Sinan nu-i aude. A luat hotărârea.
— Șase mii de spahii și șase mii de ieniceri, cu Saturgi
Mahomed și cu Ali Ben Omar să lovească drept în față!
Și, fremătând, spahiii și ienicerii pornesc puternici, trufa și,
nebiruiți.
Cele dintâi, cetele lui Stroe Buzescu dau iureș năucitor peste
pod, strigând și izbind cu năprasnică mânie. Fruntea oastei lui
Sinan-pașa se bate, îndârjită, mai bine de un ceas. Apoi se clatină
și se trage înapoi. Urmărindu-i, românii ajung până la marginea
taberei dușmane. Aprind un cort mare. Focul se întinde și la alte
două corturi scumpe din piele roșie, cu bolduri de argint, sporind
spaima și furia. Asupra cetelor lui Stroe pornesc, dinspre laturi,
Saturgi Mahomed, Haider, Husein și Mustafa-pașa, cu cete mari
de ieniceri și spahii din Siria. La un semn, cetele lui Stroe
Buzescu se trag, în bună rânduială, înapoi pe pod, așa cum era
statornicit. Otomanii se năpustesc după dânșii. Unii se bulucesc
pe pod; alții, necunoscând locul, se-nfundă în mocirlă.
Soarele răsare, mare și roșu, topind ceața subțire de pe vale.
Strunindu-și calul, Mihai-vodă lasă dușmanii să treacă to ți, cam
douăsprezece mii, peste pod. Când ajung la cinci sute de pa și, la
poruncă, tunurile bubuie, iar fustașii slobod focuri repezi. Izbi ți de
ghiulele și de plumbi, năuciți de huiet și de fum, potrivnicii șovăie.
Un semn din bucium și cetele lui Radu Buzescu și Udrea Băleanu
lovesc vijelios, din coaste, în vreme ce to ți cei din fa ță țin suli țele
ca țepii ariciului ori împung, agață și spintecă pe dușmani cu
halebardele.
Otomanii se-ndeamnă, strigă, urlă, bat în cai cu scări de-argint,
lovesc înverșunați, deznădăjduiți; mulți cad de glonț, de săgeată,
de suliță ori striviți sub copitele armăsarilor. Rămă și țele se
poticnesc și se trag îndărăt. Locul strâmt îi încurcă, îi zăpăce ște.
Unii descălecă, lasă caii și se strecoară pedeștri spre pod. Cei mai
mulți, împinși din spate de comandanți și loviți din coaste de
români, pornesc de-a dreptul prin mocirlă, împotmolindu-se
acolo. Cad caii cu zecile. Și oamenii sub ei, striviți. Unii se mai
târăsc schilodiți, însângerați. Alții cerșesc îndurare cu jalnică
tânguire-n glas.
Bătălia se înverșunează tot mai înfierbântată de soare, tot mai
otrăvită de ură. Și dintre români cad mul ți, dar parcă nu mai
prididesc cu hăcuirea: fiecare se bate cu câte doi-trei deodată. Haz
fac cei care agață spahiii cu dardele și-i răstoarnă de pe cai, ca pe
momâi. Cei dintre spahii și ieniceri, care nu pot scăpa cu fuga,
după un ceas de luptă, rămân în lunca Neajlovului, spintecați de
săbiile românilor, străpunși de săgețile și sulițele lor, strivi ți de
tunurile lor, ori înglodați în smârcurile Neajlovului care-i tot al lor.
Și soarele-i mereu mai fierbinte, mai dogoritor; arde ca inima
românilor.
Zarva se domolește o clipă și o liniște ciudată se a șterne pe
câmpul de luptă. Gem răniții pe iarbă, prin gropi, prin smârcuri.
Țipă o gaie sus, în crucea cerului, și-un corb croncăne la
marginea pădurii.

*
La tabăra lui Albert Király, dinspre Giurgiu, prin Pietrile, a sosit
banul Iani și-a și deschis sfat tainic cu Dan-vistierul, Dumitru-
vistierul, Chisăr și Dragomir din Vâlcănești, afla ți la prisosul
oștirii. Se ivește, ca din întâmplare, și Radu Calomfirescu. Aude ce
isprăvi de laudă a săvârșit aseară și în diminea ța asta Stroe
Buzescu, și-i jinduiește faima: un fel de neputință îl ustură la
inimă. Cu toate că se află aici trimis de Sinan-pa șa, să caute
sprijinitori pentru Radu, fiul lui Mihnea Turcitul, Iani făgăduie ște,
totuși:
— Radu Calomfirescu, te fac domn, dacă m-ajuți să scap țara
de smintiții ăștia care și-au iscălit hrisovul pieirii.

*
 De pe tăpșanul înalt de la miazăzi de Neajlov, Sinan-pa șa
privește cum i se surpă armata. Îi tremură barba și mâinile;
spumegă de mânie. Dă pinteni calului și-și urlă poruncile, ca să
poată spinteca vacarmul luptei.
Mihnea Turcitul își greblează barba cu degetele și se apropie.
— Povățuiesc să-l lovești pe răzvrătit în latura stângă.
Fulgerând priviri dibace asupra locului, bătrânul vizir în țelege
că Mihnea Mehmet are dreptate.
— Să lovească în latura stângă Saturgi-pașa. Iar tu, Hasan-
pașa, ocolește pădurea pe la miazănoapte, prin Singureni, și atacă
rezervele ghiaurului. Dacă-l lovim din stânga și din spate, gata: îl
capturăm cu întreaga-i oaste.
Privește cum cele două pașale își pregătesc oamenii de luptă. E
mândru și totuși îngrijorat. Poruncește să fie tăiate iscoadele care
au spus că ghiaurul are numai zece mii de ostași.
— A fost un bătrân care-l lăuda pe Mihai-vodă c-ar avea o sută
de mii. Unde-i?
— Rob, la top arabagii, răspunde un slujitor.
— Să fie adus aici!
— Să-l tai? întrebă slujitorul, înfățișându-se cu Mușat Bulborea.
— Ba! Aruncă-i o pungă de galbeni.
Bătrânul nu înțelege și nu se pleacă s-o ridice.
— E a ta, ghiaure. Că dacă stăpânul tău n-avea atâta oaste cât
ai spus tu, nu îndrăznea să mă înfrunte. Slobod!
Slujitorul îi vâră punga în sân și-l îmbrâncește afară din tabără.
— Să mi se aducă armăsarul roib! poruncește Sinan-pașa.
Se avântă în șa, sprinten ca un tânăr spahiu, cată crunt asupra
câmpului de bătaie și, urmat de doisprezece arapi pe bidivii negri-
corb, trece în fruntea armiei și strigă porunci, arătând cu
iataganul:
— Loviți ghiaurul! Din față! Din coastă! Din spate! Steagul sfânt
merge cu mine! Înainte!…
Și, ca un val stârnit de fulgere și trăsnete, în plină lumină de
august fierbinte, douăzeci de mii de ieniceri și spahii se năpustesc
la vale, peste Neajlov.

*
Din tabăra română, de sub un arin stufos, Stroe Buzescu
urmărește toată vânzoleala și zvârcolirea de balaur uriaș lovit în
cap, și parcă-i trec suliți prin inimă: …„Ne copleșesc… Sânt prea
mulți și mult mai tari decât…”
Mariei nu-i prea vine la socoteală că măria-sa i-a poruncit să
stea sus, pe deal, lângă Petru Grigorovici, armeanul, să
urmărească mișcările taberei dușmane și să ducă poruncile, în
mare grabă, spre căpitanii care țin fruntea războiului. Și aceasta
pentru că, mai bine ca oricine, cunoaște fiecare steag și pe fiecare
pașă. Din toată tabăra potrivnică îl pândește îndeosebi pe
Caraiman-pașa. Și i-i ciudă că se ține tot pe lângă Sinan și nu
intră în bătălie… „Nu i s-a tămăduit încă rana de la mână? Cum
trece podul, nu mai țin seama că-s ștafetă. Izbesc într-acolo și…”
— Măria-ta, Hasan-pașa, cu spahiii de Damasc, s-a desprins
din tabără! strigă Maria, cu sufletul la gură. De la Hulube ști
gonește spre miazănoapte.
— Căpitanul Király să păzească latura noastră dreaptă, să nu
treacă vadul la Singureni.
Calul se face una cu pământul și gonește nebun. Dar Király
tăifăsuiește cu Dan-vistierul și, auzind porunca lui vodă, zâmbește
într-un dinte, câinește, se ridică în picioare și zice:
— A venit ceasul.
— Ai dreptate, încuviințează Dan, gata de luptă.
Întorcându-se la locul de veghe, Maria bagă de samă că topciii
au apropiat mult tunurile de tabăra română, iar ienicerii
capadocieni, smeii verzi ai lui Caraiman-pașa, vin la atac drept
spre vadul Neajlovului; lovesc cu năprasnică putere. Din urmă-i
mână însuși Caraiman, înzăuat în zale argintii, călare pe-un cal
murg. Maria rotește spada în văzduh ca și Stroe Buzescu, care î și
îndeamnă cetele la luptă cu vijelios șuier de spadă. Deodată,
strigă speriată:
— Nu-l văd pe Saturgi-pașa, cu anatolienii lui.
— Aleargă la iscoadele din pădure și prinde veste, porunce ște
Preda Buzescu.
Înfige pintenii cu atâta putere că armăsarul scapără năvalnic,
în zbor. Se-ntoarce în câteva minute, cu Radu comisul Buzescu:
— Măria-ta, Saturgi-pașa lovește prin spatele pădurii, în latura
stângă! A intrat în valea Uzunului.
— Să-i iasă înainte Cocea, cu cazacii! Doia Crăciun, fulgeră-ntr-
acolo porunca.
Iar cazacii pedeștri se strecoară printre copaci și se fac nevăzu ți.
Cerbii treapădă, speriați, în jurul măriei-sale. Întind boturile
spre locul luptei, își apleacă pe spate coarnele mult rămurate și tot
cată înapoi spre tabăra lui Király.
— De ce nu lovește ungurul? întreabă măria-sa, rotindu- și
calul, furios. Căpitane Tamaș, am poruncit atacul.
— Am venit să spun, măria-ta: Király refuză să lupte.
— E nebun?… Stroe, aleargă și înduplecă-l să izbească pe
Hasan-pașa. Altminteri sântem prinși aici ca-n vâr șă.
Stroe Buzescu lasă cetele în sama lui Tudor Maldăr, mai la
stânga, pentru un dram de hodină, și aleargă însoțit de Condur
Pantelimon și de Rîcman.
Ajuns în crucea amiezii, soarele dogorește nespus de tare.
Tunurile trag mereu. Fumul plutește de-asupra vadului și înăbu șă
și oamenii și caii și șerpii și buhaii de baltă. Pe obrajii luptătorilor
șiruie sudoarea năclăită cu praf, funingine și sânge. Bătălia se
înverșunează mereu. Otomanii lovesc, cu însutită putere, din fa ță
și din coasta stângă. Sângele înroșește iarba, lutul și apa. Mul ți
români cad cu fața la pământul pe care-l apără, ori spre cerul la
care se roagă. Și cum din miazăzi vin mereu potrivnicii, tăvălug
greu și uriaș, îi strivesc în copitele cailor, îi frământă cu țărna și cu
iarba, silindu-i să adoarmă întru cele veșnice. Doar florile de izmă
și de iarbă mare dacă-i mai tămâiază cu a lor mireasmă.
— Să izbească Király în latura dreaptă! poruncește încă-o dată
Mihai-vodă, văzând că însuși Sinan-pașa s-apropie de pod. Să vină
încoace și Radu Calomfirescu cu secuii! Repede!
Maria mai străbate o dată drumul până la cetele lui Király. Dar,
apropiindu-se, se oprește încremenită: în fața vistierului Dan, a lui
Dragomir din Vâlcănești, a lui Chisăr Rudeanu, a lui Király, Stroe
Buzescu se luptă, în spadă, cu Calomfirescu. Se zăpăcește a șa de
tare, încât amuțește. Îngână doar, în neștire:
— Jupan Stroe… e Calomfir, nu…
Dar în clipa asta, Radu Calomfirescu se prăbușește de pe cal.
Stroe Buzescu, cu spada mânjită de sânge, cu barba în piept,
apasă pintenii și calul aleargă nebun spre câmpul larg. Zărind
însă năvala otomanilor de către Singureni, își vine în fire și
întoarce calul spre locul de cârmuire, lângă vodă. Își arată spada
plină de sânge și șoptește:
— Acolo, în spate, trădare! Pe Calomfirescu l-am…
Sângele de pe spada lui Stroe încrâncenă toată făptura
voievodului. Nu poate rosti cuvânt. Face doar semn, furios, spre
Stroe să treacă în fruntea cetelor și să lupte. Același semn, lui
Radu și Preda Buzescu, lui Udrea Băleanu, lui Tamaș. Și însuși
trage barda de la oblânc și-o fulgeră spre cer.

*
Boierii de la prisos, în cap cu Dan-vistierul, s-apleacă spre
Calomfirescu, îi ascultă gemetele de durere, dar nu-l ridică
niciunul. Îl lasă răsturnat în iarbă, cu fața în sus, să-i mustească
sângele prin zale. Sânt furioși pe dânsul; a căzut ca un nătărău,
înainte ca Sinan să fi biruit în adevăr.
— V-am spus eu să nu ne-nhăităm cu un zălud? se mânie și se
sperie Dragomir din Vâlcănești.
Maria descălecă, îi desface zalele și-i caută rana.
— Zădarnic… Prea aproape de inimă…
— Chiorul și-a pierdut mințile! urlă Dan-vistierul, lucindu- și
pleșuvia în soare. Ticălosul! Ucigașul! Spurcatul!… Și câte vorbe
urâte și grozave sânt în graiul nostru toate le împroa șcă în obrazul
lui Stroe Buzescu: a ucis mișelește pe cel mai viteaz dintre noi.
Din pizmă. Din hainie.
Calomfirescu ascultă și surâde, ciudat de împăcat:
— Mi-i frate… frate de cruce…
O clipă mai zvâcnește viața în el, iar brațul drept cată
mănunchiul spadei. Nu-l află. Puterile-i sleiesc. Fața i se face
pământie. Doar buzele șoptesc ca o rugă de ispașă:
— Sima… Sima… Simina…
— Să fugim! se îngrozește Dragomir din Vâlcănești. Trimite
nebunul poruncă și ne spânzură pe toți!
O spaimă cumplită cutremură inimile boierilor din prisosul
oastei. Calul Calomfirescului aleargă fără noimă în jurul taberei,
lovit în coaste de scările slobode.
Cu vorbă pripită, înspăimântată, Dan-vistierul și Chisăr-
vornicul stăruie pe lângă Király să-și ridice cetele și să părăsească
tabăra. Gâcind mai degrabă decât înțelegând ce se întâmplă,
Maria se aruncă în genunchi înaintea lui Király:
— Nu trece de partea trădătorilor!
— Nu lupta fără poruncă de la craiul! strigă Dan-vistierul și
Dumitru-vornicul, într-un glas.
Albert Király o ridică pe Maria, îi surâde, prive ște cum vine
armia lui Hasan-pașa și spune, în românește:
— Lupt!

*
 Când se întoarce la locul de ocârmuire a bătăliei, Maria nu mai
poate vorbi cu vodă: intrase în încăierare. Musulmanii vin și vin
mereu, parcă toate semințiile Asiei s-ar revărsa prin gârliciul de la
Călugăreni. Marele vizir îi îndeamnă la luptă și izbe ște cu ghioaga-
i ghintuită în cei care se codesc sau trag îndărăt. Au o putere de
zece, de cincisprezece ori mai mare ca a românilor. Cele dintâi,
cetele lui Teodosie Rudeanu, se clatină. După ele, jumătate din
oamenii lui Preda Buzescu, copleșiți de dușman, dau înapoi. Și
tabăra se rupe, aici în colțul din dreapta. Stroe Buzescu abia
acum își vine în fire. Uită că și-a pierdut un ochi și un frate de
cruce și se bate cu mare mânie.
Dar curând și oștenii lui sânt copleșiți. Le face semn să se tragă
în lături cinci sute de pași, îi rânduiește din nou și, furios ca un
urs zădărât, pornește în fruntea lor, lovind cu nemilă, din coastă,
pe toți cei care pătrund în spărtura dintre cete. Ține piept mai
mult de jumătate de ceas, zăgăzuind calea cu stârvuri de oameni
și cai.
— Vitejilor, strașnic vă mai bateți!
Lovind cu icnet și cu sete, State Boldur îl aude și se miră:
— Lauzi dușmanii, stolnice?
— Îi laud, și-i urăsc.
În acest timp, căpitanul Cocea cu cazacii lui prăbu șe ște șapte
plopi peste armata lui Saturgi-pașa, iar arcașii de la marginea
pădurii trag în plin.
Ci tocmai când Mihai-vodă și Radu Buzescu cred că și această
furioasă opintire a dușmanului e stăvilită, pâlcurile lui Miri ște-
logofătul, ajunse să țină fruntea luptei, îndărăptează și-o rup la
fugă, deschizând largă spărtură în rândurile române. Degeaba
urlă căpitanii. În zadar cearcă Udrea Băleanu să-i zăgăzuiască pe
vrăjmași. Se năpustesc mereu, mereu. Sinan-pașa însuși strigă
viforos și îmbărbătează, să nu slăbească iureșul.
Lupta se încarcă de cea mai sălbatecă ură, ca nourul de
fulgere. Toată tabăra română se clatină. În inimile o ștenilor se iscă
o teamă cumplită; iar teama le trage privirile și pa șii tot spre
înapoi. Căpitanii atâta mai pot: să oprească risipirea șirurilor.
Răcnetele ismailitenilor se fac tot mai fioroase. Surlele asurzesc.
Tunurile cutremură pământul și văzduhul. Sus, pe dealul din fa ța
Călugărenilor, șapte meterhanele cu șapte mehterbași boncăluiesc
amarnice cântece de război și biruință. Mirosul de sânge îi întărită
pe ieniceri până la turbare și pe spahii până la demen ță.
Căpitanul Schneider poruncește tunarilor să bată podul și
mlaștina, împroșcând nămol și amestecând trupuri de oameni cu
hoituri de cai, cu apă, cu pești, cu broaște și lipitori. Acolo, în
mlaștini, adversarii se luptă până îi înghit sorbii pământului. Și
turcii tot vin, vin mereu, puhoi nestăvilit. Năvala lor rupe și cea
din urmă țâțână a zăgazului român. Hăuie pădurea zguduită de-o
larmă fără capăt. Tina se face cruntă și fumegă în soare aburi
sărați de sudoare și aburi dulcegi de sânge. Morții și răniții cad, cu
sutele, dintre români și dintre otomani. Caraiman-pa șa, mai
sălbatec ca oricare, izbește cu icnet și urlet de fiară. Ține tot
fruntea, fericit că-i mai puternic, mai viteaz ca to ți: …„Am câ știgat
rămășagul cu Haider-pașa: Numai eu îi birui pe ghiauri!”
Sus pe dâmb, călare, Mihai-vodă privește încruntat, îngândurat.
Ține în frâu, prin porunci scurte, cetele și le trage îndărăt, încet,
până la botul dealului. Cerbii îi dau târcoale, tri ști, dar mult mai
calmi, mai împăcați cu primejdiile. Tunarii î și fac datoria din plin.
Caraiman-pașa cu smeii lui verzi dă nouă și mare năvală, cu
asurzitoare urlete, asupra tunurilor. Văzându-se încercuit,
căpitanul Schneider se trage înapoi. Otomanii pun mâna pe
tunuri și le întorc cu gura spre români. Stroe Buzescu gânde ște:
…„Am dat înapoi peste două mii de pași. Mai sânt doar două sute
de la fruntea luptei până la locul de unde voievodul conduce
bătălia. Ne-a copleșit puterea dușmanului. Pe toți… Nimic și
nimeni nu ne mai poate îmbărbăta…” În adevăr, pe Tudor Maldăr
și pe câțiva dintre măciucarii lui îi împresoară spahiii lui Haider-
pașa. Stroe cearcă să le sară în ajutor, dar se înfundă în șuvoiul,
în nămolul dușman, în pădurea lui de suliți și iatagane, gata să fie
ucis; noroc că Oprea Rîcman izbește, c-o secundă mai devreme,
arma spahiului repezită asupră-i, iar Dan Buzdugan sfarmă
câteva tidve.
Înălțat în șa, Mihai-vodă își fulgeră privirea spre toate zările
câmpului de bătaie. …„Oare nu vede primejdia?” se întreabă
Maria. Doia Crăciun, Cremene și State Boldur se țin aproape,
gândind cum să-l scoată dintr-o luptă pierdută. De și înfrânte,
șirurile românilor se țin încă strânse, pretutindeni, ca legate cu
tari odgoane de corăbii. Numai că și din latura dreaptă, Hasan-
pașa cu ai lui se apropie furiș, ca șarpele, pe sub poala pădurii.
Toți îl simt, ca un junghi cumplit din miazănoapte. Vine cu mul ți,
cu foarte mulți, să dea ghiaurilor pălitura cea de pe urmă. Singuri
Radu Buzescu și spătarul Udrea, cu cetele lor, mai țin încă aripa
stângă, rotind toată oastea ca pe-o uriașă poartă deschisă.
Dincolo de pod, Sinan-pașa, marele vizir, pe calu-i roib înzăuat
în argint, pare o flacără în vâlvătaie pe-un soclu de marmură
roșie. Urlă bucuria-n el: ienicerii și spahiii doboară desperata
împotrivire a ghiaurilor. Dă pinteni calului, trece și el podul,
înconjurat de-o numeroasă escortă, și intră-n iureș.
Nimeni din cei din jurul lui vodă nu cutează să rostească o
vorbă, deși gândul tuturor este: …„Ne copleșesc!” „Să fugim…”
Stroe Buzescu și cei mai buni ai săi, cu State Boldur se strâng
mai aproape lângă domn, să vegheze la viața lui, să-l ajute a se
trage îndărăt sau să moară odată. Lovesc în dreapta și-n stânga,
întrebând mereu, așa, în neștire:
— Ce facem?… Ce facem?…
Dar Mihai nici gândește a părăsi locul acesta, ales cu atâta
grijă; nici a renunța la această bătălie, cu atâta ardoare dorită.
Repede val de mânie asupra cetelor lui Király, singurele care ar
putea împlini minunea în clipa asta. Ci ungurul se îndărătnice ște
întru nemișcare. Doar Tamaș căpitanul a adus secuii mai încoace.
Harța s-a apropiat la o sută de pași. Zărindu-l pe voievod, spahiii
se năpustesc cu sulițele întinse. Două pâlcuri dau busna să-l
înconjoare. Ci Mihai-vodă, desăvârșit stăpân pe sine, strunește
armăsarul și așteaptă. Cerbii se trag mai înapoi, cătând blând spre
cer, ca o rugă. …„Ce mai nădăjduiește, măria-sa?” se întreabă
State Boldur. Stroe Buzescu se apropie și-i șoptește ceva la ureche.
Chipul lui vodă încremenește, ca de piatră. Lui Doia Crăciun i se
pare, totuși, că zâmbește. De fapt, gura i s-a încle ștat. Pumnii
strâng frâul și pintenii stau gata, încordați să în țepe pântecul
calului. Ochii îi scapără, pară. Nările i se umflă puternice,
pufnind amărăciune, furie și ură. Preda Buzescu vede o ceată de
transilvăneni venind în goană pe drumul Bucureștiului. Îi
călăuzește Petru Orăș, moldoveanul.
În clipele astea grele Albert Király își întoarce cetele cu fa ța spre
miazănoapte, împotriva lui Hasan-pașa.
— Măria-ta, suspină Stroe Buzescu, Király a pornit!
— Bine… Clipa asta nu se cuvine a fi pierdută, surâde
voievodul. A, uite-l și pe Gruia Novacului… Bine, flăcăule!…
grăiește voievodul, ca pentru sine, înalță iar barda spre cer, face
cu ea semn spre oaste și strigă să detune cuprinsul tot: Lovim!
După mineee!…
Și, ca din pământ, țâșnește, cu cal cu tot, împlătoșat în fier;
umple văzduhul cu strălucirea zalelor. Mantia-i flutură ca o aripă
uriașă în vântul stârnit de-o aprigă și cruntă năvală. Un nou
strigăt, mai scurt:
— Lovim!
Șapte buciume urlă înfiorătoare strigăte de război, din șapte
colțuri ale taberei, parcă țâncul pământului ar urla de mânie și
durere.
O clipă oștenii rămân înmărmuriți. Ca și cerbii. Dar imediat
zvâcnesc toți în salt furtunos, năprasnic. În câteva minute, cetele
fugare se strâng iarăși pe deal, în formă de unghi.
Galopând, Mihai-vodă lovește cu barda-i cu două tăiușuri, în
dreapta, în stângă, în față. Își deschide pârtie printre du șmani,
silindu-i să strige înfiorător. Îl urmează cel pu țin o duzină de
căpitani, răsăriți aici, ca din senin. Strân și în rânduri dese,
însuflețiți de pilda voievodului și a căpitanilor săi, oștenii români
izbesc cu armele pe tăcute, icnind doar când ating la mir. Stroe
Buzescu doboară fesuri. State Boldur străpunge cai. Oprea
Rîcman, cu ghioaga lui, strivește mâini, spinări și capete de cai.
Geme odată cu dușmanul:
— Ce cătați aici, măăă?… Ce? Na!… Na!… Măăă! Vă rup
picioarele!… Pe ele ați venit, pe targă vă-ntoarceți. Na!… Măăă!
Maria s-amestecă printre ostași, aproape de State Boldur și
Stroe Buzescu, de Doia Crăciun și Oprea Rîcman, de Dan
Buzdugan, de Cremene. Mulți nu bagă samă că-s răniți. Luptă.
Luptă. Luptă. Dușmanii strigă. Se vaită. Urlă:
— Alah!… Alah!… Alah!
Asurzitoare răsună surlele. Tobele bat drăcește; bat să zguduie
pământul și să spargă văzduhul. Luptătorii nu mai sânt oameni,
ci furtuni, cumplite furtuni stârnite din măruntaiele pământului.
Spadele și iataganele – fulgere. Buzduganele și sulițele – trăsnete.
Mihai-vodă-i pretutindeni. Toți îl văd. Pe toți îi stăpâne ște. Cu
chipul. Cu privirea. Cu sclipirea securii rotită cu stânga. Cu
vitejia. Lovește la rând cu toți, fără preget și fără alegere. E cel mai
aprig, mai nedomolit luptător din zecile de mii de încăiera ți într-o
nebună și ucigașă vălmășeală. Bătălia a devenit o cruntă căsăpire
a omului de către om, o năucitoare, o nebună dănțuire a mor ții,
de care diavolii râd cu bubuiturile răbufnitoare ale tunurilor, iar
arhanghelii îi cântă slava în alama surlelor și-n lemnul răsunător
al buciumelor. Pare o luptă între uriași. O luptă dintre bine și rău,
din ceruri pogorâtă și cu iadul amestecată. Împunși de sulițe, caii
cad și se zbat până mor. Răniții gem dureros. Sălbatec răcnesc cei
vii. Se prăbușesc spahiii și ienicerii din rânduri, cu zecile, cu
sutele, ca bălăriile secerate de coasa morții. Ochii se holbează
spăimoși, până ies smintiți din orbite. Obrajii tuturor se brăzdează
de semnele înspăimântătoare ale dușmăniei și ale poftei de sânge.
Nici moartea nu mai descleștează om de om. Calul lui Dan
Buzdugan cade, ci oșteanul luptă pedestru. Maria se minunează
de puterea și nesăbuita îndrăzneală a măriei-sale, de securea-i
care scapără-n zale, în scuturi și-n iatagane. State Boldur, Doia
Crăciun și Stroe Buzescu îl apără, căci voievodul nu mai vede
primejdiile, nu înțelege că toate sulițele și securile și halebardele
dușmane îl caută, îl adulmecă, îl țintesc. Toate râvnesc să-l
sfârtece.
Zalele-i lucesc ca soarele. Barda, ridicată sus și izbită cu
scăpărări de mânie, pare fulgerul lui Dumnezeu însu și. Sim țind că
poartă în spinare un uriaș, armăsarul saltă cu înzecite puteri
peste zăgaz de sulițe și iatagane, peste leșuri de turci, peste
vălmășag de luptători și de cai. Urmându-și voievodul, oastea
română pătrunde în șirurile dușmane, despicându-le în două, ca o
pană de stejar bătută într-un butuc uriaș.
Deodată o suliță se-ndreaptă spre calul voievodului. Doia
Crăciun o doboară cu buzduganul. Dar un spahiu îi retează bra țul
drept din cot, cu buzdugan cu tot. Urlă de durere, dar nu se lasă:
smulge cu stânga o suliță de la un spahiu prăbu șit de Stroe
Buzescu și urmează lupta. Nu-i pasă că sângele-i șiruie ca un
șipot, pe coama calului, pe șa. Zărind că n-are o mână, Stroe
Buzescu și State Boldur îl apără și-l lasă mai în urmă. Ci, în clipa
asta, Cremene-i lovit în spate de o suliță îndreptată tot împotriva
voievodului, și cade; calul se trage mai în urmă.
Ienicerii lui Haider-pașa se țin bine în latura stângă. Îi izbesc
cetele lui Preda Buzescu, ci nu le pasă. Avântat prea mult între
ieniceri, căpitanul Vlad cade doborât de două suliți; calul i se
pierde în vălmășag.
Latura dreaptă o țin Stroe Buzescu și Udrea Băleanu cu cetele
lor. Măciucașii se bat cumplit să-și afle căpitanul căzut prizonier.
Împing patru șiruri de otomani înapoi și le înfundă în mla ștină.
De dincoace de pod, Sinan-pașa vede cum oastea lui Mihai
pătrunde ca un șuvoi uriaș în otomănime, și spumegă de mânie,
împroașcă sudălmi și vorbe de ocară, dar îl și admiră pe acest
adversar că și-a regrupat oastea înfrântă și-acum, ca Alexandru
cel Mare cu falanga lui, îi despică oastea în două și-o înfundă în
smârcurile Neajlovului. După ceasul de frenezie a biruin ței, acum
înțelege că ghiaurii și-au luat iar avânt; contraatacul lor îl
îngrijorează. Poruncește să se bată mai tare darabanele și să sune
surlele primejdiei. În câteva minute huruitura, țipetele smintite
ale otomanilor întrec bubuitul tunurilor. Astea ațâță lupta până
dincolo de zărghială. Și nu puterea ori mulțimea ghiaurilor îi
încurcă așa de tare pe cât îi primejduiește locul strâmt: păduri,
mlaștini, pod. N-au unde se mișca. Se izbesc unii de al ții, în
neorânduială: ienicerii de spahii, spahiii de ieniceri. Și fără voie se
împing în smârcuri, în pădure ori în paloșul românilor. A șa că par
a fi atacați și din față și din spate. Și dacă în față îl mai pot
înfrunta pe dușman, cine a intrat în mocirlă, tălpa ș sau călăre ț,
acolo crapă. Abia acum Sinan-pașa vede c-a săvârșit neiertată
greșeală trecând prea mulți soldați dincoace de pod: a căzut în
capcana ghiaurului. Nădăjduiește însă că Hasan-pașa, din stânga,
și Saturgi-pașa, din dreapta, vor răzbate la vreme în spatele
potrivnicului și-l vor strivi ca pe-o smochină sub călcâi. Se
bucură, în felul lui, că-l vede pe Caraiman-pașa departe, luptând
ca un leu-paraleu. E rău de gură și cam trăsnit în purtări, dar e
mare viteaz.
Totuși, românii înaintează mereu. Și mereu otomanii dau
îndărăt. Foarte îngrijorat, marele vizir porunce ște să se fluture
sus, sus de tot, steagul cel verde al profetului. Stegarul urcă în
picioare în șa și, urlând cumplit numele lui Alah, rote ște prăjina și-
nvăluie pânza în vânt, o fâlfâie ca pe-o aripă uria șă, să-l vadă to ți
și să capete putere, curaj, inimă. Mai bine de o jumătate de ceas,
steagul își împlinește menirea. Spahiii lui Caraiman-pa șa opresc
înaintarea vijelioasă a cetelor lui Radu Buzescu. Pe Udrea
Băleanu oamenii lui Haider-pașa îl dau îndărăt câteva zeci de pa și.
Dar năvala românilor pornește din nou, sub puterea lui Mihai-
vodă, a lui Stroe, Preda și Radu Buzescu. Banul Manta ajunge la
tunuri. Le eliberează, iar căpitanul Schneider, cu tunarii lui,
repede le răsucește iar cu gura spre dușman și prinde a trage în
plin. Două însă, anume prea încărcate de topcii, plesnesc în huiet
asurzitor, împroașcă nouri de fum și rănesc cinci dintre tunari.
Înverșunarea luptei nu mai are margini. Zăngănirea armelor și
izbirea buzduganelor se îmbină cu urletul oamenilor, cu nechezul
cailor, cu țipătul surlelor, cu geamătul buciumelor, cu bubuitul
tobelor, cu trăsnetul tunurilor. Toate preschimbă vadul
Călugărenilor într-o gheenă, deasupra căreia arde, nemilos,
soarele și fâlfâie ucigaș steagul verde al profetului.
— De ce nu atacă Saturgi Mahomed-pașa? întreabă Sinan. Ce
așteaptă? Să atace! Să atace!
Nu-i răspunde nimeni, pentru că, în clipa asta, nimeni din
juru-i nu știe că, rănit, Saturgi-pașa se trage din fa ța căpitanului
Cocea care, însoțit de „bardișele lui Dărămuș”, se strecoară prin
pădure, doboară toți plopii tăiați asupra otomanilor, le încurcă
drumul, apoi trece Neajlovul și se furișează pe valea Uzun, să
atace latura dreaptă a taberii otomane. Cu vechea-i deprindere la
războaie, Sinan-pașa înțelege că norocul biruinței l-a părăsit.
Acum otomanii dau îndărăt, mereu tot îndărăt.
La porunca lui Mihai-vodă, Schneider trage trei tunuri în fa ță și,
dintr-o latură, bate podul pe care mii de musulmani se înghesuie
să-l treacă înapoi, la miazăzi.
Sinan-pașa înțelege că alte ajutoare nu mai poate cere din
tabără. Iar dacă Hasan-pașa nu atacă din miazănoapte, bătălia-i
pierdută. A răgușit de-atâta urlet, face semn cu iataganul spre
stegar să fluture steagul și să răcnească din răsputeri numele lui
Alah.
Deodată, în toiul luptei, Maria îl zărește pe Caraiman-pa șa:
întunecat ca o fiară de apocalips. O sperie mai ales ochii care
împroașcă pară neagră-verzuie, ca flacăra comorilor blestemate. O
zgâlțâie toate spaimele lumii. Mai ales că viforosul pa șă, lovind cu
sete, se apropie vijelios de Mihai-vodă. Și, câteva clipe, o icoană
măreață îi umple inima: luceafărul strălucitor se înfruntă cu
duhul cel rău al întunericului. Îl vede cum se prelinge printre
ienicerii din juru-i. Cată să împlânte, pe furi ș, suli ța în spatele lui
Mihai-vodă. Maria se repede asupra lui; cu spada love ște suli ța
pașei, drept în clipa când era gata să atingă subțioara stângă a
voievodului. Capătul de suliță, retezat, cade la picioarele calului
măriei-sale.
— Isuse! răcnește Maria, văzând că pașa înșfacă altă suliță de la
un ienicer și se repede tot asupra lui vodă. După rânjetu-i
sălbatec înțelege c-a recunoscut-o și că va să se răzbune. Parcă-l
aude: „Sânt cel mai vestit luptător din lume. Mai tare ca Ieti
Calga-han”… Cu o rotire urieșească Caraiman se repede spre
Mihai-vodă. Maria îngheață: sulița pașei e de patru ori mai lungă
decât barda voievodului. E gata să arunce cu spada în capul
pașei, când Mihai-vodă se răsucește ca un spiriduș, scapă de sub
vârful suliței, saltă lângă pașă și, dintr-o gemută izbire de bardă, îi
spintecă umărul drept, îl prăbușește de pe cal și-l lasă să lunece în
lungul suliței care, cu vârful înfipt în pământ, se rupe cu pocnet
sec sub greutatea pașei. Câteva minute urmează aprigă luptă între
straja lui Caraiman și a lui Mihai. State Boldur și Maria sânt în
frunte. Luptă cu învrăjbirea cea mai înfiorătoare. Nu văd cum,
strâns între două stârvuri de cai, trupul mare al lui Caraiman-
pașa se zgârcește în zbaterea cea de pe urmă. Pe pământ, sângele i
se amestecă, roșu, cu al cailor. Un oștean întoarce capul și râde de
zvârcolirea nevolnică și caraghioasă a pașei; ci o suliță otomană îl
prinde în plisc și-l doboară.
Soarele a scăpătat din crucea amiezii. În toată valea
Neajlovului, vălmășeala se face tot mai buimăcitoare. Șirurile
otomane s-au rupt și s-au destrămat, s-au încâlcit. S-au
amestecat, s-au zăpăcit. Fugarii din linia de bătaie se întâlnesc și
se ciocnesc cu cei care vin să-i ajute, încărcat peste măsura,
podul se clatină, gata să se surpe. Mulți cad ori se aruncă în apă,
se-nfundă în smârcuri, aflându-și acolo ispașă. Pe Husein, beiul
din Nicopole, l-a tăiat căpitanul Farcaș, în marginea mocirlei.
Haider, beglerbeiul de Sivas, cade la marginea pădurii dinspre
apus, răpus de Oprea Rîcman, după ce Stroe l-a alergat vreo cinci
sute de pași. Sângele omenesc se sleiește în soare înro șind iarba,
lutul și apa. Multe leșuri se amestecă, repede, cu nămolul. Caii se
zbat cumplit și se scufundă sforăind și nechezând, parc-ar cere
ajutor. Vaiete și răcnete desperate asurzesc tot cuprinsul.
Stroe Buzescu, înfierbântat peste măsură, luptă viforos,
întrebând mereu, în neștire:
— De ce?… De ce?… De ce?…
Lângă dânsul Oprea Rîcman lovește numai la picioare. Moartea
îl îngrețoșează, îl amețește. Crâșcă:
— Așa!… Na! Măăă… Fără picioare n-ai să mai vii… măăă!
Mihai-vodă s-a tras din fruntea luptei și-a trecut la loc mai ferit,
să conducă bătălia, ca un general. Dă poruncă lui Preda Buzescu
să înșface tunurile otomane trecute dincoace de pod, să le dea în
sama lui Schneider, să le pună în bătaie și să tragă asupra
podului.
Toată valea, din Câlniște în Singureni, viermuie de oameni
înarmați care se vânează și se întreucid fără cru țare, nebune ște.
Deodată, Maria strigă:
— Steagul!… Sinan!
 Și Stroe Buzescu, și State Boldur, și spătarul Udrea, și Condur
Pantelimon, și Oprea Rîcman, toți se-ndreaptă spre steagul cel
verde, mare și sfânt al profetului.
Văzându-se încolțit din toate părțile, Sinan-pașa se trage înapoi,
spre pod. Stegarul se ține aproape, urlând și fluturând stindardul.
Dar românii îl înconjoară. Stroe Buzescu doboară doi din străjerii
steagului. State Boldur, pe al treilea. Iar Udrea Băleanu ia în
suliță stegarul, câtu-i de uriaș și de atlet. O clipă, steagul se
apleacă. Îl înhață State Boldur, hăulind sălbatec și-i vâră boldul
cu semiluna în țărnă:
— Na! Na!… Nesăbuită trufie…
Mai grijuliu, Condur Pantelimon descalecă, ia steagul și-l
înfășură în jurul prăjinii din lucie trestie de India; îi îndreaptă
semiluna de aur din bold și suspină:
— Mare mai ești, afurisitule… Cât împărăția!
Încalecă și, la un semn al lui Stroe, porne ște cu el, în goană,
spre locul unde se află Mihai-vodă.
Îndurerat, frânt, marele vizir întoarce capul spre Mecca;
ajunsese până la acești ani ai bătrâneții, parcă anume ca să
trăiască rușinea de a vedea călcat în picioare ghiaure steagul cel
mare și sfânt al profetului, dat lui întru sporirea strălucirii și întru
împodobirea-i cu o nouă și mare biruință.
Când o întâlnește pe Maria, Condur Pantelimon îi întinde
steagul zâmbind:
— Du-l măriei-sale… Eu mai am ceva treabă cu Sinan.
Mută de bucurie, Maria ia steagul și-l strânge la piept. Îl vede,
fioros de falnic pe străzile Țarigradului: zeci de mii î și lipeau
fruntea de lespezi când trecea. Și-acum uite-l ici, sub bra ț, mătase
lucitoare, încărcată cu o semilună mare de aur greu. Și-i mai
mândră și parcă mai răzbunată, mult mai răzbunată decât de
doborârea lui Caraiman-pașa… „A, când va afla Cătălina”… Lângă
dânsa, țâșnind dintre morți și răniți, se alătură cerbul Sâmbotin.
— Unde-i Cerceluș, măi Sâmbotine? întreabă Maria, cu glas
blând, cu fior de duioșie, vrând parcă să șteargă din minte chipul
crunt al celor văzute în bătălie. Cerbul ciule ște urechile, întinde
botul, amiroase steagul și, dintr-o dată, îl sfâșie, la mijloc, cu
vârful unui corn. La cortul măriei-sale, Maria descalecă și dă
steagul străjerului:
— Păstrează-l bine!
Tremură toată de osteneală, de mâhnire, de durere, de bucurie.
Îngenunche. Reazămă tâmpla de pânza cortului măriei-sale și stă
așa câteva minute privind, printre lacrimi, zarea sângerie a
asfințitului.

*
13 august 1595, pe la chindie. Răsunete prelungi de vaier
necurmat umplu pământul și cerul. Auzind că în cortul
voievodului se află steagul cel sfânt al profetului, Miriște răcnește
deznădăjduit și bucuros totodată:
— Asta însamnă… însamnă că Mihai-vodă a biruit!…
Poruncește: Calul! Și, cu stolul lui, aleargă și intră în luptă. Fapta
asta stârnește mare teamă printre mișei:
— Sinan biruit? se crucește Dan-vistierul. O năzăreală!…
Și Iani se ivește iar, gata de drum:
— Pentru capul lui Mihai, Sinan dă o mie de pungi. Numai
făgăduiala acestui aur îi mai țin pe Dan, pe Dumitru și pe
Dragomir din Vâlcănești prin preajma taberei:
— Ziua nu s-a sfârșit încă. Și nici bătălia!

*
În acest timp, la pod se dă cea mai aprigă și mai crâncenă
luptă. Românii îi împung pe otomani cu sulițele, cum ar înghesui
ciobanii, cu parii, haita lupilor dintr-un staul. Slujitorii de
credință îl târâie pe Sinan-pașa să-l scoată din vipia războirii: î și
pune zădarnic capul în primejdie, când dincolo pe pod se află mai
bine de jumătate de armie, neintrată încă în bătălie.
— Steagul!… strigă răgușit, scos din minți. Steagul slăvitului
profet!
Și pornește înainte. Dar un val de spahii, înspăimânta ți, dau
peste el și-l răstoarnă de pe cal, gata să-l strivească în copite.
Noroc că-l prinde de subțiori un deliu și, urcându-l pe alt cal, îl
împinge spre pod. Dar când începe să pășească pe scândurile
podului, Boldur îi înțeapă calul cu sulița. Atât. Mai mult nu poate:
șapte ieniceri îl opresc. Rănit, calul se prăbu șe ște de pe pod, cu
Sinan cu tot. În cădere, vizirul își pierde și coiful, și iataganul, și
feregeaua. Se zvârcolește-n mocirlă, la rând cu alți zeci de ieniceri,
spahii ori delii. Stroe, Boldur, Rîcman cearcă o nouă năvală, să-l
prindă ori să-l înece de istov. Dar câteva zeci de ieniceri fac zid în
fața lor. Marele vizir se străduie să iasă, îngropând când un picior,
când celălalt; s-agață de calu-i mort; blastămă, suduie, scuipă
nămol amestecat cu sângele țâșnit din gingia văduvită și de cel din
urmă dinte. Tocmai când cei din juru-i dau semne că nu-i mai pot
înfrunta pe români, un deliu voinic din oștile Rumeliei se aruncă
în baltă, îl înșfacă în spinare ca pe-un sac, îl scoate la mal și-l
ascunde, să nu-l mai vadă supușii așa mânjit de nămol și ocărât.
Îndată după asta ghiulelele lui Schneider rup podul în trei locuri.
Între otomani se răspândește zvonul că Sinan-pașa a pierit în
mocirlă. Și o spaimă încă mai năprasnică îi înnebune ște pe to ți,
sporind pe măsură ce lumina se stinge în asfin țit. După ruperea
podului, toți cei rămași la miazănoapte de Neajlov se bat cu
deznădejdea cea de pe urmă, se-nghesuie pe gârliciul dintre Balta
Bivolilor și Câlniștea, se resfiră pe câmpul de la Hulube ști ori,
încercuiți tot mai strâns de oastea română, se dau prin și.
Schneider așa, în joacă, printre, rânduri, trage în cei care se zbat
în mlaștină, scufundându-i de istov, scutiți de chinuri. Stroe se
trage mai în urmă cu State Boldur, să răsufle un pic. Rău le pare
că nu l-au prins pe Sinan-pașa.
— Dacă-l aveam aici, în palmă, războiul s-ar fi sfâr șit. Dar a șa…
mai este multă turcime dincolo de Neajlov. Și mâine…
Privind asupra câmpului unde cetele românilor împing
ienicerimea spre miazăzi, ca pe-un mare roi de uria șe și
scârbavnice gâze, îl văd pe Mihai-vodă cum strânge oastea și se
bucură foarte pentru biruință și pentru că au păzit viața
voievodului, așa cum i-a rugat Velica-doamna.
Ajunsă iară în preajma podului, Maria bagă sama că Boldur e
rănit; descalecă și-l bandajează.
— Nu știu când am căpătat rană. Înfierbântat, am crezut că-i
sânge dușman, nu de-al meu.
— Jupân Stroe, mi se pare că Hasan-pașa vine din dreapta, se
îngrijorează Dan Buzdugan.
— Întocmai. Vestește-l pe vodă, Maria! Király nu-i poate ține
piept?
Pe cal, fata zboară până la locul unde se afla măria-sa.
— Cetele lui Radu Buzescu și ale lui Udrea Băleanu să-i iasă în
cale, prin pădure, poruncește voievodul. Vin și eu cu secuii lui
Tamaș. Să-l prindem până la Câlniștea.
Neștiind încă nimica despre înfrângerea de la pod, Hasan-pa șa
s-a zăpăcit când a văzut că, prin înserare, îl lovesc pâlcuri multe,
în frunte cu Mihai-vodă însuși. Mihnea Turcitul se află lângă
dânsul și-l îmboldește la luptă:
 — I-am biruit pe unguri, să-l batem și pe Mihai.
Lupta – scurtă, dar furioasă, cruntă. Văzându-se mai slab, pa șa
Hasan curmă încăierarea și cată scăpare spre Singureni.
Mihai-vodă îl ajunge din urmă, îi lovește calul cu barda și
galopează înainte; cu câțiva străjeri înconjoară zeci de ieniceri și
spahii, îi silește să-și lepede armele și-i îndrumă spre tabăra
română. Pedestrat, amețit, Hasan-pașa cotește pe-o potecă în
pădure, se tupilează printre lăstari și mărăcini. A șa, Mihai-vodă îl
pierde în desiș și-n vălmășag. Socotind că s-a depărtat prea mult
de vadul Călugărenilor, unde ai săi se mai bat încă, întoarce calul;
…„Nu face să-mi pierd vremea c-un iepuroi fricos, dosit prin
mărăcini”.

*
Dincolo de apa Neajlovului otomanii se adună în tabără, iar cei
neintrați în vâltoare fac zid în jurul corturilor și al harabalelor cu
pulbere și proviant. Ceaușii vestesc, din om în om că, mulțumită
lui Alah, Sinan-pașa e sănătos, teafăr; a rupt lupta numai din
pricina nopții. Dar o reia mâine, în zori. Să-i strivească pe ghiauri
și să le smulgă steagul înapoi.

*
Încetul cu încetul, clocotul, zbuciumul, vânzoleala luptei se
potolesc. Peste lume se lasă liniștea grea, nefirească, vinovată.
Roua coboară pe frunze, pe iarba stropită cu sânge, pe armele
părăsite, pe trupurile celor morți, pe arșița răniților, ca o miruire
de răcoare și iertare. Într-un morman de leșuri, căpitanul Vlad se
trezește din leșin, dar simte că duhul îi slăbe ște cu fiecare picătură
de sânge scursă din trupu-i spârcuit de suliți. Roagă, gemând,
dihăniile pământului să-i bea sângele sleit, să moară mai repede,
să nu mai audă vaietele din juru-i, să nu-l cuprindă mișelia și să
plângă. Răsucește puțin capul spre stânga și vede asfințitul:
soarele pe o tipsie mare de jar, iar zarea – o vâlvătaie de la ro șu
aprins la portocaliu, la liliachiu, la albastru, la negru… „N-am
văzut nicicând apus mai minunat ca ăsta. E apusul lumii ori al
meu? Poate mor și mă-nghite gheena…” Aburul iscat din apa
Neajlovului, din Câlniște, din Balta Bivolilor se amestecă, val
leneș, cu fumul din tabăra otomană și urcă spre cer, odată cu
sufletele atâtor zeci de tineri care poate nici nu știu de ce mor aici,
tocmai aici. Și, o vreme, odată cu sclipărul stelelor, gemetele și
strigătele de durere sporesc, parcă tot pământul jalnic ar geme și-
ar striga.

*
Stingher, Sâmbotin a venit lângă Mihai-vodă și-l prive ște cum,
nădușit și frânt de oboseală, leapădă barda în iarbă, fere ște
chivăra pe ceafă și dă porunci pentru noua orânduire a taberei.
Vorbind, vodă mângâie cerbul pe grumaz, pe botul cald, peste
ochii umezi și triști.
— Ți-au ucis fratele, mișeii…
Socotitorii prăzii aduc știre că, pe lângă steagul cel verde al
profetului, oastea română a dobândit alte optzeci și trei de
steaguri, cincisprezece tunuri și încă nenumărate arme: arcuri,
arbalete, iatagane, suliți, buzdugane, scuturi. Nici caii și șeile nu
s-au numărat încă. Prizonierii se prubuluiesc cam trei mii: pe
mulți potrivnici i-a înghițit mlaștina.
Dar și rândurile românilor s-au rărit mult. Costea postelnicul –
mort; Radu Buzescu – rănit la piept; popa Farcaș și State Boldur –
la braț, Udrea Băleanu are un vârf de săgeată în pulpa dreaptă;
Banu Manta – o rană la picior; Doia Crăciun– fără o mână;
Cremene – mort; Tudor Maldăr și Andrei Boer – prinși sau…
Căpitanul Vlad – căzut chiar de azi dimineață. Din cetele lui Stroe
Buzescu lipsesc optzeci și șase de ostași, din cei mai vrednici.
— Numai luptând ne-am dat seama de înfricoșătoarea mul țime
a dușmanilor, zice Preda Buzescu. Să nu ne împresoare, la
noapte, prin vreo înșelăciune.
— Primejdia cea mare, în noaptea asta, sânt hiclenii, atrage
luarea aminte, grijuliu, logofătul Teodosie Rudeanu.
Măria-sa azvârle și chivără în iarbă, își scutură părul, î și șterge
cu podul palmei sudoarea frunții și cere să i se înfăți șeze căpitanul
Albert Király. Vine, în scurt, înconjurat de douăzeci și cinci de
călăreți. Nu descalecă. Vodă îl ascultă, privindu-l aspru.
— Cu toate că am avut poruncă de la craiul Sigismund să nu
purced lupta fără luminăția-sa, grăiește ungurește, tot am stat în
fața lui Hasan-pașa. Și asta pentru că m-a rugat, în genunchi, o…
femeie oștean.
— Dar, căpitane Király, craiul ți-a poruncit să te faci ocrotitor
de hicleni?
— Măria-ta, resping cu indignare orice învinuire!
— Da? Bine… Descalecă, totuși, lasă trufia deșartă și află că eu
și cu toți oștenii mei sântem foarte mândri c-am răzbit du șmanul și
că-i putem oferi craiului, drept dar de nuntă, o biruin ță împotriva
lui Sinan-pașa.
— Mă rog… încuviințează Király și descalecă. Este meritul
măriei-tale. Recunosc.
— Ci acum când văzut-ai, încă o dată, că știm să ne batem,
cred că mâine, în zori, ești alături de noi, fără șovăire, când îl
lovim iară pe dușman. Îl scutim astfel pe măritul crai de
osteneală.
— De unde știi că nu-i place să ostenească?
— Atunci scutim Țara Românească de prădăciunile acângiilor.
Și asta ar fi mai mult ca o victorie. Domnia-ta lovești prin dreapta,
prin vadul de la Singureni, căpitanul Cocea, cu o parte din
moldoveni, prin pădure, ca și azi, prin valea Uzun, iar eu cu
Buzeștii, cu Udrea Băleanu, cu Banul Manta dăm năvală peste
pod, spulberăm tabăra marelui vizir. Ai înțeles, căpitane Király?
Câteva clipe fața ungurului se luminează. Mustățile i se
zgârcesc într-un fel de surâs mulțumit. Dar face semn înso țitorilor
să încalece. Și când e sus, în șa, strigă tare, române ște:
— Nu, nici gând… Nimic, fără craiul!
Dă pinteni calului, galopează spre ai lui, poruncește ridicarea
taberei și plecarea spre miazănoapte. Răcnește tare, s-audă și
românii:
— Pornim să-l întâmpinăm pe măritul nostru crai Sigismund.
Victoria deplină trebuie să fie a lui, numai a lui.
Stroe Buzescu, ca și frații săi, ca și alți căpitani, încremenește.
Ar vrea să zică un cuvânt, o sudalmă, ceva și nu poate. Abia după
câteva minute, trezit din împietrire, scuipă spre zare unde, sub
numeroase torțe de rășină, se topeau vitejii craiului.
— Deci, victoria de azi rămâne zădarnică? întreabă Preda
Buzescu. Au nu ne-a costat destul sânge?

*
Douăsprezece grupuri de câte cinci oameni se resfiră printre
leșuri să aleagă răniții și să-i aducă la corturi. Maria îi înso țe ște,
nădăjduind să-și afle fratele și să-l îngroape creștinește. În două
ceasuri aduc peste două sute de răniți. Femei din satele megie șe le
spală rănile și le oblojesc. Pe cei mai grav loviți îi ascund prin case,
și-i îngrijesc, tăcute și înlăcrămate. Așa l-au găsit și pe căpitanul
Vlad și l-au dat în grija Mariei.
 Și pe când românii își căutau răniții și-și îngropau morții, în
tabăra otomană s-au aprins mii de făclii, muezinii prind a strigare
numele lui Alah, iar hogii întorc toată musulmănimea cu fa ța spre
miazăzi, să zică ruga de seară. Valea Neajlovului răsună parc-ar fi
o vale din Capadochia. Se tânguie și se blestemă pentru pierderea
bătăliei; dar, mai ales, jale și rușine mare îndură pentru pierderea
steagului verde și sfânt.
Și tocmai când ruga păgână-i în toi, Maria dă peste trupul lui
Caraiman. Un oștean îl dezbracă de straiul scump. Altul îi taie
capul, îl pune-ntr-o desăguță luată de la o șa de spahiu și-l întinde
Măriei:
— S-a auzit prin tabără, căpităneaso, c-ai râvnit să-l por ți la
oblânc. Poftim. Trupul i-l îngropăm. Îngropăciunea-i semnul
iertării.
Preda Buzescu trimite poruncă țăranilor din satele vecine, câ ți
au mai rămas, s-adune toate leșurile și să le vâre-n pământ.
Din fața cortului, Mihai-vodă poruncește o scurtă rugă pentru
odihna sufletului celor căzuți în valea Călugărenilor. Îngenunche,
scoate tripticul de argint de sub platoșă și-l sărută. După rugă,
femeile bocesc jalnic. Bocetele se schimbă în doine, iar doinele, în
cântece bătrânești.
Deodată, în tabăra otomană izbucnește o flacără mare și-i
cuprinde toată latura dinspre răsărit.
— Ard harabalele cu pulbere! se bucură Stroe Buzescu.
Privesc, mai bine de un ceas, strădania ienicerilor de a stinge
focul și a feri corturile și caii.
— Cine-o fi gândit la pozna asta? întreabă Stroe, bucuros.
Numără în gând toți poznașii taberei române și…
— Te pomenești că Dandu Dărădan al nostru! râde Preda.
Peste jumătate de ceas, unul din moldovenii lui Cocea știrice ște:
— Căpitanii Maldăr și Boer au scăpat din tabăra otomană cu
încă patruzeci.
Dar Stroe Buzescu se crucește: în fruntea foștilor prin și se află
Gruia lui Novac, țăranul Oprea din Cordun și Oprea Rîcman,
îmbrăcați turcește:
— Cine v-a trimis?
— Din îndemnul nostru: dar l-am vestit și pe jupân Preda
Buzescu, surâde Gruia, iar căpitanul Maldăr iese mai în fa ță.
— Nu puteam pleca înainte de a șterge rușinea de a fi căzut
prins. Am turtit cu pumnii vreo trei străji și-am aruncat făclii în
harabalele cu pulbere. Flacără și fum, spaimă și hărmălaie fiind,
am scăpat.
— Bravo, Tudore! îl bate vodă pe umăr.

*
În amiaza zilei de 13 august, când românii se băteau la
Călugăreni, bătrânul Ioan Norocea-logofăt și Ștefan Bocskai au
izbutit să-l vadă pe craiul Sigismund și să-l întrebe când porne ște
la luptă.
— Mărite crai, Mihai-vodă mult te roagă să grăbe ști a-i veni în
ajutor, stăruie Norocea. E singur, iar pricina pentru care luptă
obștească este.
Craiul se ridică în picioare, să pară cât mai falnic.
— Mâine! Cu peste cincizeci de mii. Îl spulber pe turc!
Dar, peste un ceas, se întâlnește cu crăiasa în iatacul de taină.
În loc s-o îmbrățișeze, se fălește:
— Plec la război!… Cer iertare că te las singură a șa de repede
după nuntă. Dar mă-ntorc curând și totul va fi bine.
Cuprinsă de furie, Maria Cristina se strâmbă, îi întoarce spatele
și iese din iatac.

*
În vreme ce ostașii ospătează, fiecare din merindea lui, acolo,
sub stele, în jurul unui foc mare, Mihai-vodă ține sfat cu căpitanii.
Află că boierii trădători au fugit, luând cu dân șii și trupul lui
Calomfirescu.
— Stroe, nu se cădea, fără judecată… dojenește Teodosie
Rudeanu.
— Mă mustră cugetul; dar nici știu cum s-a-ntâmplat. Știu doar
că l-am poftit la luptă dreaptă; dacă vrednic era, el mă ucidea.
Totuși, păcatul o să mi-l trag.
Dintre toți boierii, Miriște ia apărarea stolnicului Stroe.
Destăinuie: Calomfirescu râvnea domnia țării.
— Prin banul Iani, Sinan-pașa ne-a ispitit cu multe pungi de
galbeni. Însumi am fost printre hicleni și am primit argin ții Iudei;
dar în al doisprezecelea ceas am venit cu cetele în luptă. Argin ții,
uite-i, pentru oștire.
Radu Buzescu cere milă pentru Miriște, dar Banul Manta și
Udrea Băleanu se împotrivesc. Se ridică Stroe:
— Dacă vrem a pedepsire toate rătăcirile oamenilor, în loc de
inimi ar trebui să purtăm ghioage ghintuite, iar meseria noastră
să fie cea de carnefici, cum spunea Tolomeo Galli, iar nu cea de
slujitori ai unui domn chibzuit și înțelept.
— Eu îl iert, dacă mâine în zori, începând iară lupta, se a șază în
frunte, propune Preda Buzescu.
— Fără Király nu ne mai putem încumeta, ridică glas Teodosie
Rudeanu.
— Adică să pierdem ceea ce cu atâta trudă și sânge câștigarăm?
întreabă voievodul. Că dacă ziua de azi mai dura trei ceasuri,
acum dormeam în cortul lui Sinan, pe dealul Uzun.
— Măria-ta, nu cunoaștem gândul și inima tuturor boierilor.
Printre vânzători se află și cumnatul măriei-tale.
— Cruță-mă, bane Manta!
— Și Chisăr, fratele meu, și Calomfirescu, fratele de cruce al
Buzeștilor, se zburlește Teodosie. Nu-i de glumit cu mi șeii.
Stroe Buzescu se întinde pe iarbă și stă așa, o vreme, privind
sclipărul neînțeles al stelelor și ascultând cum urlă de durere
cățelul pământului.

*
A venit la tabără și Mușat Bulborea, bătrânul, iscoadă în tabăra
potrivnică. Adeverește că Sinan mai are multă ienicerime,
neintrată încă în bătălie. Și-i mai vin ajutoare de la miazăzi.
— Și eu judec în felul lui Teodosie, se rostește Udrea Băleanu.
Nu mai putem lupta fără ajutor.
— Să ne mulțumim, măria-ta, cu ce am dobândit, se alătură și
Radu Buzescu. Că numai cu puterea și priceperea noastră am
dobândit. Trimitem la Praga steagul cel mare al profetului, să fie
mărturie în fața lui Rudolf-împărat. Arătăm că Sigismund-craiul a
lipsit de la ăst praznic al vitejilor.
— Dar dacă avem noroc? întreabă Stroe.
— Nu-i bine frate, să cercăm prea des norocul.
— Inima mi-i frântă și amară, căpitanii mei. Că dacă și Dan-
vistierul, și Dumitru-vornicul, și Király erau aici, mâine în zori
porneam spre Dunăre. Iar răspoimâine eram acolo, cu douăzeci
de mii de turci prinși. Așa, văd că trebuie să ne tragem spre munte
și să adăstăm… Căpitane Dărămuș, să-mi prinzi trădătorii.

*
Căpitanul Simion Dărămuș a galopat toată noaptea după
trădătorii fugari; i-a aflat ascunși în biserică la Snagov. Dar numai
pe Dragomir din Vâlcănești și pe Dumitru-vornicul. Dan-vistierul a
dispărut. Scos din biserică, Dumitru-vornicul se aruncă în lac și
se îneacă. Singur Dragomir din Vâlcănești îl înfruntă pe
urmăritor:
— Ai curaj să-l ucizi pe cumnatul lui vodă, căpitane?
— Curaj am, dară n-am poruncă.

*
Despicând zarea cu uriașe fâșii de raze, soarele-i gata să răsară.
Cerul s-a albit, dar pământul zace încă învăluit în umbre. Tabăra
română, cu toată dobânda de război, e gata de drum. O lini ște
adâncă stăpânește lumea. Oștenii privesc muți tabăra lui Sinan.
Parcă s-ar ruga. Parc-ar blestăma în gând. Parcă-ar vrea s-alunge
dușmanul numai cu privirea.
Voievodul prinde frâul calului adus de State Boldur și saltă în
șa. În aceeași secundă, Buzeștii încalecă sprinteni. Și, la un semn,
toată tabăra se răsucește către miazănoapte.
Vodă înalță brațul și dă pinteni calului.
Cetele prind a se mișca. Deodată scapără un șir de flăcări și o
cutremurătoare bubuitură silește oastea română să se răsucească
iar cu fața spre miazăzi și să înșface armele.
— Tunuri? întreabă Radu Buzescu.
— În vale, la Uzun, cearcă a lămuri căpitanul Cocea.
— Ne atacă? întreabă Banul Manta.
— Acolo-i mâna lui Petru Orăș, a lui Tudor Maldăr și a
tunarului Schneider.
— Cum adică? se supără vodă. Tunurile n-au pornit?
— Mai aveau de scuipat câteva ghiulele în obrazul lui Sinan,
urmează Preda râzând, anume ca să domolească mânia lui vodă.
Fața tuturor se înseninează. Și a voievodului. Oastea urmăre ște
cum urcă fumul până în înaltul cerului, răsfrângându-se ca o
pălărie de ciupercă, vânătă-argintie, în lumina zorilor și flăcări
aurii țâșnesc iar în stânga taberei otomane. Câteva corturi se
prăbușesc într-o rână. Ieniceri, spahii, delii aleargă năuci, care
spre arme, care să stingă focul.
— Dar dacă pierdem tunurile?
— Nu, măria-ta, lămurește Preda Buzescu. Trag nouă ghiulele și
coboară repede în vale.
Isprava asta sporește-n cugetul lui vodă părerea de rău că n-a
putut continua bătălia:
— Vezi, logofete Teodosie? Oștenii vor să lupte.
Merg spre miazănoapte tăcuți și îndârjiți, cu fețele supte, palide.
De la Copăceni, măria-sa cere o carâtă și călătore ște dormind.
Stroe moțăie în șa, frânt. La un hop, aruncă o privire în urmă, o
zărește pe Maria și surlele: „Ce dreaptă se ține în șa, mândră; cu
platoșă, cu ciubote roșii, cu pinteni de argint, cu spadă la șold;
cozile-i scurte abia ajung la umăr. E veselă că Vlad, de și greu
rănit, va trăi. Și va mai lupta.”
— Căpităneaso, de-om avea o clipă de răgaz, să-mi poveste ști și
mie, pe larg, cum ai scăpat teafără din gheara lui Caraiman-pa șa,
își apropie Buzescu calul de al Mariei.
Maria trece de partea cealaltă și-ntreabă:
— Ce-ai zice, cinstite stolnice, dac-aș avea capul lui Caraiman
ici, la oblânc? izbește cu vârful cizmei în desăgu ța pătată de
sânge, atârnată la șa. Stroe se cutremură. Apucă frâul din mâna
Mariei și cârmește calul în latura drumului. Descalecă lângă un
stejar bătrân. Cu spada sapă, în grabă, o groapă. Maria îl ajută.
Așază înlăuntru tidva pașei vânătă, hâdă, cu părul năclăit în
sânge. O acoperă cu pământ și cu brazde de iarbă.
— S-ar fi putut să-ngroape el capetele noastre. Sau să le dea la
câini… Ci să-ngenunchem. Așa… E mai omenește.
— Ce fel de om ești domnia-ta, cinstite stolnice? Și cum de-ai
împlântat spada în Calomfirescu? Că mie-mi era drag.
— Nu știu. Și, mai ales, nu știu cum am să mi-o iert.
Oastea trece înainte, șir lung, prăfuit, purtând victoria în vârf
de halebarde și păreri de rău în afund de cugete, că n-a putut
birui dușmanul de istov și nici ocoli cruzimile.

*
La Copăceni, Mihai-vodă poruncește lui Stroe s-o vestească pe
doamna Stanca despre cele săvârșite la Călugăreni.
— De la Sibiu, aleargă și până la Alba Iulia și-l înștiin țează pe
craiul. Roagă-l să nu mai întârzie nicio clipă. Iei cu domnia-ta și
steagul cel verde al profetului; îl dai lui Ioan Norocea să-l ducă lui
Rudolf-împărat, în mare taină, cu o carte din parte-mi.
Pleacă înainte de a se așeza tabăra. Îl întovără șe ște numai
Condur Pantelimon. Gonind fără popas, sosește a doua zi, spre
seară.
— Ați pierdut războiul? îl întreabă nerăbdătoare doamna
Stanca.
— Dimpotrivă, mărită doamnă: la Călugăreni, Sinan-pașa a
primit o smocăială zdravănă. Ne-am tras însă către munte, să ne-
mprospătăm puterile și să ne unim cu Sigismund-craiul.
— Și pace când faceți?
— Când vom scoate dușmanul din țară. Deocamdată i-am luat
steagul cel mare al profetului. Vrei să-l vezi?
După sclipirile de spaimă din întâile clipe, un fel de ciudă și de
admirație se zugrăvesc pe chipul doamnei:
— Ce rochie s-ar croi din mătasa asta, moale, lucioasă… Și cât
aur în semilună! S-ar făuri două coroane voievodale.
 Trei nunți deodată

Văzând ca dușmanii nu-l urmăresc, Mihai-vodă poruncește

popas pe malul Argeșului, la Copăceni, pentru hodină și oblojirea
rănilor. Înfierbântați de arșița soarelui și de povara armelor, osta șii
intră în apă să se răcorească. Mai ales cazacii și moldovenii se
bălăcesc și se zbenguie ca pruncii.
Din porunca lui vodă, Radu Buzescu spre răsărit și banul
Mihalcea spre apus îndeamnă țăranii să aprindă satele, să astupe
fântânile, să strice podurile, să surpe vadurile și să se tragă spre
munte.
— Stroe o fi bucuros că-i trimis sol și nu mai vede jalea,
bocetele și durerea părăsirii vetrelor, îl pizmuie ște Radu Buzescu.
La izvorul de sub mal, în umbra răchitei pletoase, Maria și-a
scos bluza și se spală. Se crede singură. Ci, de după crengi, se
ivește Preda Buzescu.
— Ce faci, zâno?
— Nu-s zână, ci o biată femeie însetată și istovită de căldură. Î și
îmbracă repede bluza, își scutură părul și-l prinde în sponci.
Vorbește îndrăzneț, anume ca să arate că nu-i pasă de privirile
piezișe ale boierului: oare ce-or să zică hronicile despre ziua de 13
august 1595, la Călugăreni?
— La asta ți-ar putea răspunde doar logofătul Teodosie ori
Sima, cumnată-mea, că dumnealor țin izvodul faptelor noastre. Ci
lasă asta. Mă uit cum îți usuci sânii la soare și-mi amintesc că
doamna Tudora a zis către doamna Stanca: „La război bărbatul ca
și văduv este”…
Și întinde brațele s-o prindă.
— Clucere Preda, m-am apărat de poftele lui Caraiman-pașa
pentru că m-am hărăzit lui Dragoș.
— Dar căpitanul Mârza…
— Când fi-voi încredințată că nu mai este, mă duc la mănăstire.
— Se vede c-am îmbătrânit rău, dacă eu, cel râvnit de crăiasa
Erzbet Báthory…
— Nu; dar am auzit că te-așteaptă Cătălina și, crede-mă, mi-ar
fi greu să dau ochii cu dânsa, dacă…
— Dacă știam ce făptură ești, nu cutezam.
— Ba eu zic, cinstite ducere, că bine ai făcut cutezând. Mi-ai
amintit că, deși port spadă, sânt totuși femeie.
Spre seară, ștafetari aduc vestea că dușmanii nu s-au clintit din
loc.

*
La Alba Iulia știrea despre bătălia de la Călugăreni a sosit odată
cu vestea eliberării Lipovei și a Făgetului. Toți se bucură; numai
pe Sigismund-craiul îl cearcă o mânie vânătă:
— De ce n-au așteptat să vin și eu? Acești valahi vor să-mi
întunece gloria?
Și se potolește doar când Iosica îi înfățișează, spre iscălire,
scrisori prin care vestește Curtea din Praga și pe papă că el și
căpitanii săi au câștigat acele victorii. Totu și, când află, din
scrisoarea lui Király, că Mihai-vodă a trimis steagul cel verde
împăratului Rudolf, spumegă:
— Iosica, dacă ajunge acel steag la Praga, prin solul valahului,
îți pierzi capul!

*
Ca să afle mișcările taberei lui Sinan-pașa, în diminea ța zilei de
16 august, Mihai-vodă îl trimite pe Radu Buzescu spre
Călugăreni. Din smârcuri începea să iasă o duhoare uciga șă. Pe
deal, unde țăranii adunaseră leșurile, roiuri de mu ște sugeau din
cele din urmă pete de sânge scurs din mii de trupuri. Firele de
iarbă, strivite sub copite ori otrăvite de fum, se uscau.
Strecurându-se până la marginea pădurii unde a luptat căpitanul
Cocea, Radu Buzescu vede că tabăra lui Sinan abia acum e gata
de drum:… „Nu, nu trebuia să ne retragem”…
Tabăra română s-a mutat la Văcărești, iar de aici, în ziua de 18
august, a pornit spre Târgoviște. Când trece podul spre Streje ști,
dinspre Ciorogârla un pâlc de peste douăzeci de acângii se
năpustesc asupra voievodului. Neînfricat, îi întâmpină cu spada,
măcar că n-are în jur decât trei slujitori. După cele dintâi izbiri
dintre spade și iatagane, un flăcău și sora lui se reped în spatele
acângiilor. Trei dușmani cad, răpuși de spada lui vodă și trei de
spada celorlalți. Văd că flăcăul cade răpus, dar nu mai au răgaz
să-l ajute: dinspre satul dat flăcărilor se ivesc al ți douăzeci de
acângii. Și-i silesc să se tragă spre tabără.

*
Trecând pe lângă geamia Aya Sofya, Araxi aude tânguios glas
de muezin: vestește că steagul cel sfânt al profetului a căzut în
mâinile ghiaurilor. Aleargă acasă:
— Auzi, tată, isprava prietenilor noștri, românii! Musulmanii se
tem că pierderea steagului va aduce foamete și ciumă.

*
Deși slăbit din pricina bolii care l-a pus la pat îndată după
nunta craiului, Ioan Norocea s-a arătat bucuros să ducă steagul,
în taină, până la Praga. A și plecat, a doua zi, în carâtă, înso țit de
trei slujitori. Numai Iosica știa că pleacă, să cumpere ni ște straie
de la un croitor ceh.

*
Oraș mare și frumos, Târgoviștea se apăra prin pădurile și
luncile din jur, prin mocirlele și bălțile Ialomi ței, prin șan țurile și
meterezele de pământ, întărite pe dinafară cu pari ascu ți ți. Opt
zile Mihai-vodă și oastea sa stau aici. Cu toate că oamenii sar și
lucrează, zi și noapte, la întărirea cetății, voievodul nu se închide
între zidurile ei.
— Dușmanul se ține aproape de noi; nu ne dă răgaz. Iar dacă
întărim cetatea, înainte de a veni ajutoarele, se a șază potrivnicul
în ea. Și greu ne va fi să-l scoatem, povățuiește Radu Buzescu.
— Ai dreptate, încuviințează vodă. Mai ales că Sinan a și
slobozit acângiii asupra tării. Ne tragem mai sus, în mun ți.
— Sigismund-craiul își întovărășește soacra, cu mare alai, până
la Aiud, vestește Stroe Buzescu, proaspăt întors de pe drumuri
transilvane.
— Cam lungă spolocania după nuntă, dojenește Boldur.
— Și pentru că se teme ca nu cumva Sinan să treacă mun ții, a
hotărât să-și adăpostească soția sus în cetatea Gherla. S-ar putea
chiar s-o însoțească până acolo.

*
Îndată ce a ajuns la București, Sinan a ridicat toți bărbații și
femeile în stare a munci și i-a pus să sape la șan țuri și palisade. În
cinci zile au prădat ce-a mai rămas de pe urma lui Király. A dat pe
seama ienicerilor și spahiilor sute de fete, iar pe altele le-a
încărcat în harabale și le-a trimis la Țarigrad pentru esir bazar.
Printre ele se află și Ilinca, logodnica logofătului Miri ște. Nego ț
spornic, negoțul cu roabe.
Furia lui Sinan-pașa crește cu cât pătrunde mai spre
miazănoapte, pe pământul românesc. Nu-i iese nimeni înainte, să
i se închine. Și asta îl neliniștește. Se teme să nu fie lovit pe
neașteptate. De aceea, în ziua când pornește spre Târgoviște,
cheamă aga acângiilor.
— Scrie la Coran: varsă-ți acângiii peste țară ca o vijelie, ca un
val de foc. Să ardă, să ucidă, să spulbere și cenușa din vetrele
ghiaure. Altfel nu-i pot supune.
A doua zi, dezlănțuiți, sălbateci și nebuni, acângiii împânzesc
țara ca lupii, ca șacalii cei flămânzi, ca o cumplită năpastă.
Gonesc cu frâul în dinți, cu iataganele în dreapta și cu tor țele în
stânga. În urma lor, aproape, vin harabalele unde încarcă
bucatele și avutul mai de preț, vitele mici și tineretul: băieți pentru
armată, fete pentru haremuri. Trimit totul spre Giurgiu. Două
cincimi din pradă e a lor, o cincime marelui vizir și două
sultanului. Ce nu pot lua ard. Satele Măgurele, Afuma ți, Chiajna,
Copăceni – rase de pe fața pământului. Căci numele acângiilor
este: jaf, foc, robire, omor. Înaintea lor oamenii părăsesc casele,
trăgându-se, cu mic cu mare, cu cățel și purcel, spre mun ți.

*
În închisoarea din Vinț, Aron-vodă zăcea străin de lume. Afla
câte ceva doar când Velica se strecura până aici, păcălind străjerii
și urmăritorii din Alba Iulia. Era încredințat că singur Mihai-vodă
l-ar putea scoate din temniță, dacă l-ar alunga pe Sigismund și-ar
pune mâna pe Transilvania.
— Numai împreună am duce la bun sfârșit războiul, pe care a șa
de bine l-am urnit din loc astă-toamnă.
Dar cum visarea asta întârzie a se împlini, cere băutură, se
îmbată, răcnește, izbește cu pumnii în pere ți, urlă ca turbat, iar
când ostenește, privește într-un singur loc până înțepene ște. Azi a
descoperit o iscălitură pe zid: „Fra George”… „Un călugăr închis
aici? Cine va fi fost? De ce și-a scris numele pe zid?” Și multă
vreme nu poate scăpa de aceste întrebări. Și-l închipuie pe Fra
George în felurite chipuri: gras și buget, slăbănog și nefericit,
filozof și tâmp. Cercetează pereții, palmă cu palmă, dar nu mai
găsește nici o altă însemnare, întreabă paznicii: n-au auzit de-un
Fra George. Ci, abia în amurg, află o însemnare, într-un col ț, jos,
în grai maghiar: „17 decembrie 1551, aici a fost ucis călugărul
George Martinuzzi, din porunca generalului Castaldo și cu voia
craiului Ferdinand”.
 Pisania asta, în loc să-l liniștească, îi stârnește val de cumplite
spaime. Noaptea nu mai poate dormi. Ziua aude numi glasuri
răstite, prevestitoare de rău. Uneori se închipuie a fi acel Fra
George Martinuzzi: în hăul pustiu al cetății î și a șteaptă călăul. Îi
aude pașii și glasul dogit, răgușit de băutură: „Carnifex!”…

*
Deodată s-a zvonit în tabără că o oaste polonă pradă Moldova.
Patru stoluri de moldoveni, aflați sub porunca lui Cocea, părăsesc
steagul lui Mihai-vodă și grăbesc să-și păzească vetrele. Ba mai
mult, cele două mii de secui pleacă, într-o noapte, fără a vesti pe
cineva. Preda Buzescu află că s-au lăsat mituiți de iscoadele lui
Sinan-pașa. Stroe Buzescu aleargă după dânșii.
— Am fost dați sub porunca lui Radu Calomfirescu, răspunde
unul dintre căpitani. Dacă l-ai ucis, înseamnă că nu vă sântem de
trebuință.
Zadarnice toate rugămințile: trec hotarul pe la Bran.
Cum în tabără intră călugărul Isaiia, cu Filaret de la Prislop,
Stroe-i întreabă despre sihastrul Prohor.
— Ne-a trimis aici, să luptăm.
— Strașnică afacere: pleacă două mii de secui și vin doi…
călugări! râde Preda.
Necaz mare făcea și Albert Király: se trăgea tot mai aproape de
Bran și trimitea ștafete lui Mihai-vodă cu porunca lui Sigismund-
craiul: să ațină calea lui Sinan; să nu treacă mun ții, ferit-a
sfântul. De asemeni, mare parte din oastea de țară se răzle țe ște și
cată să-și pună avutul și familiile la adăpost de jaful acângiilor.
Deși oastea i se micșora, Mihai-vodă nu-și pierdea curajul; până
la urmă craiul tot va veni. Și chiar dacă nu, s-a pregătit pentru un
război de iarnă; îi va toca pe otomani cum toacă gospodina carnea
pentru sarmale. Prin grija lui Preda Buzescu, o ștenii din oastea de
țară pleacă bine orânduiți în cete mici, în stare să lovească
prădătorii oriunde i-ar afla. Oamenii lui popa Farca ș, măciucarii
lui Tudor Maldăr și halebardierii lui Dărămuș se rânduiesc în
pâlcuri de câte doisprezece și atacă din păduri, din lunci, mai ales
în amurg ori în miez de noapte, nimicind orice musulman.
Așa cum gândise încă de la Călugăreni, Mihai-vodă adăposte ște
tabăra la Stoenești, loc bine cunoscut oștenilor și căpitanilor. De
pe înălțimi văd și vâlvătăile satelor arse, ca suluri de cea ță alburie,
înecăcioasă. Oprea din Cordun, Rîcman, State Boldur, Tudor
Maldăr, Stroe Buzescu strâng, din satele de sub dealuri, grupuri
de hărțuitori și izbesc în acângii, ca-n snopi cu îmblăciul.

*
Seara, în chilioara lui săracă, Fra Geremia se apropia de sfe șnic
și citea un Aviz despre lupta de la Călugăreni, ticluit în versuri și
scris cu tiparul la Veneția. Se povestea cum 10.000 de români au
înfrânt 120.000 de otomani. Povestirea a izvodit-o un stihuitor
grec, Stavrinos, iară un venețian a tălmăcit-o în italiene ște. Mult
se minunează călugărul și lăcrămează de dorul țării și al prieteniei
cu Stroe Buzescu,

*
La 29 august, Sigismund Báthory a intrat, în sfâr șit, în tabără,
lângă Alba Iulia. Cancelarul Ștefan Iosica i-a pregătit o surpriză:
steagul cel mare al profetului.
— E cel cucerit de…
— De măria-ta! Cine altul l-ar fi putut cuceri?
Craiul încremenește holbat: ochii îi ies așa de tare din orbite că
lui Iosica îi vine să i-i apese cu podul palmei, să nu plesnească,
fulgerați de luciul verde al mătăsii. După multe clipe de uimire,
prinde să râdă câinește, într-un dinte, strâmb, tot mai tare și mai
ascuțit. Iosica îi ține hangul. Și râd amândoi, râs zălud, unul din
stupiditate, altul din lingușire, până când Alonso Carrillo le atrage
luarea aminte că s-ar cuveni să cânte un Te Deum pentru
biruință.
— Mă bucur, călugăre! Mă bucur! Că iată am sub picioare
steagul cel mare al lui Mahomed. Hi-hi-hi!… Ho-ho-ho!… Cum n-
au avut niciunul din împărații lumii… Sânt mai mare ca Iancu de
la Hunedoara! Aduceți-mi armele cele mai frumoase și mai
scumpe. Pictorul Angelo Toni să înveșnicească pe cel mai norocos
erou al creștinătății.
Peste un ceas, acoperit în strălucită armură, cu sabia scoasă,
în cea mai măreață atitudine, craiul poza călcând în picioare
steagul verde al profetului, iar pictorul italian a șternea pe pânză,
în culori, tot ce avea în față.
— Să zugrăvești semiluna, ici, sub talpa cizmei!
Dar iată că se vestesc solii români: Radu Buzescu, State
Boldur. Îi primește Iosica. Vorbesc răstit solii și supăra ți.
— Sinan a cuprins Târgoviștea, ne pârjolește țara și cată drum
spre Bran.
— Cum? Trece munții? Vine încoace?
— Vine. Albert Király nu ne mai dă niciun ajutor. Secuii ne-au
părăsit. Măria-sa-craiul nu crede primejdia și întârzie, mereu,
ajutorul făgăduit. Răspicat: e ceasul al doisprezecelea. Dacă nu
sare acum la luptă, totul e pierdut.
— În trei zile sântem la Bran, făgăduiește cancelarul, solemn;
dar nu le îngăduie să se înfățișeze lui Sigismund: nu putea fi
întrerupt ceasul de pază pentru tabloul cu steagul otoman.
A doua zi, tabloul e gata. Iosica răsuflă ușurat și trimite la
Roma pe Simion Genga, cu o ilustră solie, să închine papei
Clement al VIII-lea, din partea lui Sigismund, cea mai scumpă și
mai plină de înțelesuri pradă de război: steagul cel verde al
profetului. Despre Ioan Norocea nu știe nimeni nimic, iar Velicăi
nu trebuie, pentru nimic în lume, să i se spună ceva despre
această solie sau despre tablou.

*
În Târgoviște, în Răcari, în Marginea acângiii au legat multe
femei de stâlpul hornului, au dat foc caselor și le-au ars. Ajung
până la Olt, dar nu cutează încă să treacă dincolo. În urma lor
fumul întunecă zarea și vaierul robilor urcă până la cer. Dar
slobozirea acângiilor a iscat sfadă mare între Sinan și Saturgi
Mahomed-pașa:
— Mi s-a încredințat scaunul Bucureștiului și nădăjduiesc să
rămân pașă aici. Padișahul a poruncit păstrarea nestricată a
Valahiei, pentru folosul Țarigradului, iar tu o jefuie ști ca pe-o țară
dușmană. Vrei să guvernez un pământ pustiu?
— Altfel cum pot să-l răpun pe răzvrătit? Se ascunde în
bârlogul lui din munți și mă lovește din umbră.
— Înfometezi împărăția pe zece ani, mărite vizir!
— Să mai rabde trântorii din Serai! se răstește marele vizir,
scăpând vorbele printre gingiile știrbe. Vreau să-l sugrum pe-acest
câine ghiaur și nu mă încurc în mofturile milei. Pulbere și scrum
din toată țara asta!
Și la un semn al marelui vizir, alți zece mii de acângii și delii,
tăuni și hiene, se împânzesc, adulmecă prada și se-ndreaptă spre
ea, săgeată, în toate colțurile țării. Scotocesc. Pradă. Robesc.
Pustiesc. Ard. Oamenii fug din cale, cuprinși de spaimele mor ții.
Înfundă codrii. Ci pe mulți îi prind în sate ori pe drumul bejeniei.
La Răzvad, acângiii au luat douăzeci și trei de bătrâni și i-au
spintecat în fața copiilor; au batjocorit zeci de muieri, în fa ța
bărbaților care, legați în șiruri lungi, erau duși robi să lucreze la
întărirea cetăților de la București, Târgoviște ori Giurgiu. Pe
drumuri sau pe câmp, de-a dreptul, pâlcuri de acângii mână spre
Dunăre zeci și zeci de turme mari de vite – oi, capre, zeci de
herghelii de cai. Sute de caravane încărcate cu avuție și cu robi,
tot spre Dunăre curg. Gândind la sacii cu grâne, la putinele cu
miere, cu brânză, cu unt, cu seu de oaie, la bulzii de ceară, la
sacii de nuci sau la vălătucii de pânză de aba, de covoare, toate
încărcate în harabale și cărate spre Turnu, spre Giurgiu ori spre
Brăila, Stroe Buzescu simte cum se scurge în afară toată vlaga
țării și oftează:
— Câtă nedreptate și neomenie, câtă silnicie…
— Ce săraci vom fi mâine… întregește Radu. Să nu lăsăm
tâlharii ăștia să-și facă de cap!
Și, cu cete mici, pornesc ei înșiși să ațină calea acângiilor. Îi
lovesc oriunde-i află.

*
La 6 septembrie 1595, cu mare întârziere, dar cu mult alai,
Sigismund Báthory iese din Alba Iulia, cu armata și cu toată
curtea, cu tot bagajul și cu tot dichisul, să meargă la război. Îl ia
cu sine și pe diacul Pellerdi, să-i țină izvodul isprăvilor, și pe Fabio
Genga, să i le trâmbițeze, în meșteșugite scrisori, spre toate
cancelariile lumii.
— Vreau să mă cânte poeții ca pe Godefroi de Bouillon…
Ajuns la Sebeș, află că arhiducele Carol de Mansfeld a murit de
urdinare. La început, vestea îl bucură: …„Am scăpat de un
concurent la glorie”… Îndată însă îl cuprinde spaima: „Urdinarea
o boală caraghioasă, care poate ucide și pe cel mai mare viteaz”…
În același ceas, află o veste mult mai proastă: pa șa din Timi șoara a
ocupat iară Lipova.
— Cercetează stelele și vezi de mi-s prielnice! poruncește lui
Iacobus.
Și cum zodiacul nu află o stea favorabilă, zadarnică rămâne
toată stăruința lui Bocskai, a lui Gáspár Kornis ori Moise
Secuiul… craiul nu mișcă tabăra de la Sebeș. Poruncește secuilor
și sașilor să vină sub steagul lui, la Codlea, unde pune tabără abia
la 14 septembrie. De aici făgăduiește secuilor hrisov de libertate,
dacă vin cu 22.000 oaste, din care 8.200 pușcași bine arma ți,
ceilalți lăncieri, slujind pe cheltuiala lor.

*
Intrând în Târgoviște, Sinan-pașa crezuse că măcar o parte din
boierii munteni vor veni să i se închine. A așteptat trei zile
zadarnice. N-a venit nimeni. Gândește: … „Și Iani și Mahomed
spun că i-au mituit… A ucis ghiaurul toți prietenii sultanului, ori
sânt toți niște mișei?” Poruncește mânios:
— Căutați ascunzătoarea ghiaurului! Îl vreau viu ori mort.
Dar cetele trimise spre Stoienești se-ntorc înjumătă țite. Nu știe
dacă le-a tocat oastea rânduită, ori țăranii ascunși prin huciuri,
lunci, păduri, râpi. Cinci zile la rând repede cete tot mai mari;
toate se-ntorc înspăimântate.
— De ce ne trimite seraschierul în tocătoarea din mun ți?
întreabă căpitanul Osman. Au nu vede că pierim toți?
Furios și bolnav de ciudă, marele vizir numește pe Ali-pa șa
beglerbeg la Târgoviște. Anume ca să-i dea peste nas și lui Saturgi
Mahomed, care se crede stăpân peste tot acest vilaet.
Poruncește fortificarea orașului. Că s-ar putea ca ghiaurul să
lovească, îndată ce dă frigul, fie singur, fie ajutat de craiul
Transilvaniei. Ali-pașa scoate la muncă toți bărbații lua ți robi și
chiar femeile: sapă șanțuri adânci și ridică valuri înalte și metereze
întărite pe dinafară cu pari ascuțiți. Cu harapnicul în stânga și cu
iataganul în dreapta, Ali-pașa-i printre dânșii. Pe bolnavi îi
spânzură, de teamă să nu se-ncuibe ciuma. Pe codași ori pe
răzvrătiți îi taie pe loc. Pe cei harnici îi bate să zorească și mai
tare. Cu vaiet, plânset și scrâșnire, din mare silă și mi șelie, într-o
săptămână, s-au ridicat zidurile din jurul curții domne ști. Din
furci înalte, groase, din grinzi de stejar au făcut doi pere ți fa ță în
față, iar între ei au bătut pământul scos din șanț. Peretele din
afară l-au spoit cu humă sură, așa că, din depărtare, pare zid de
piatră.
— Cum adică? șoptesc între dânșii Voicilă, Vlad din Trestioara și
Condrea din Vădăstrița. Să întărim pe turci aici, când noi vrem să
plece opt cu-a brânzei nouă?
Și așa, mai mult pe tăcute și prin semne, în latura din spre
răsărit au tăiat furcile jos, la pământ, mai bine de jumătate, prin
lăuntru, iar pământul l-au lăsat înfoiat, să se surpe u șor. Au pus
chiar semn la acele furci, numai de ei știute.
 — Dacă află ai noștri, cu un cârlig trag și doboară mai dihai ca
zece ghiulele.
Temându-se de atacul românilor, Ali-pașa grăbește ca un
smintit fortificarea. Aduce de dincolo de Dunăre peste douăzeci de
mii de bulgari, să înlocuiască românii morți ori fugi ți. Totodată,
Sinan scrie prietenilor din Istanbul, lămurind de ce întârzie în
Kara Eflak. I-a înfrânt pe ghiauri, dar nu l-a capturat încă pe
Mihai-vodă. Cea mai mare parte din armată s-a resfirat după
pradă, ori stă pază la București, Târgoviște, Gherghița, Giurgiu. De
aceea „n-avem cum urmări pe acești scelerați care s-au tras și
fortificat în munți, într-un loc aspru, împădurit, stâncos, greu de
cucerit. Dar le vin eu de hac.”

*
Când află că Sigismund a ajuns, în sfârșit, la Codlea, Buze știi
ațin calea acângiilor cu și mai multă îndrăzneală. Smulg prada.
Slobozesc prizonierii români și robesc turci. Oamenii lor: Tudor
Maldăr, Oprea Rîcman, Dan Buzdugan, Gruia Novac, umplu
rateșurile și chiar unele case cu băutură: vin, țuică, rachiu.
Așteaptă să vină acângiii ori ienicerii la nadă. Îi lasă să se îmbete
și-i lovesc, potopindu-i.
— Din somnul beției, în cel al veșniciei, de-a dreptul, râde Preda
Buzescu.
Oprea din Cordun se înfățișează la cortul măriei-sale și cere
vorbire de taină:
— Cu oamenii din Cordun, din Loloiești și Trestioara, rânduit-
am să răsculăm țăranii, să ne batem acum cu acângiii și… după,
cu boierii.
— Cu boierii?
— Da; sânt hicleni, măria-ta, răi, parșivi, ce mai…
— Cutezi? Uiți că și eu sânt boier?
— Lasă: știm noi cum stă socoteala cu boieria măriei-tale.
— Oprea, așa-i rânduiala lumii: nu se poate fără boieri. Turma
să aibă păstor, iar păstorul câini, râde vodă.
— Ei, se poate, cum nu? Măria-ta închizi ochii, iar noi, …cu
lupii ăștia pe care măria-ta-i crezi câini, vrem a ne răfui. De-o
pildă, Stoichiță din Strâmba.
— Să scăpăm întâi, Opreo, de pârjolirea acângiilor.
— Bine, măria-ta… Cu adâncă plecăciune.
Și chiar în noaptea aceea Oprea, împreună cu Voicilă și
Mustață, ascunși în copaci, au lovit două cete de acângii, au
scăpat mulți robi și cinci turme de vite.
De dincolo de Dunăre, Firea ot Daia zis Gărgăun a adus trei
pâlcuri de haiduci, mult iscusiți în lupta de hărțuială. Stroe
Buzescu le-a pus sub porunca lui Gruia Novac și a lui Simion
Dărămuș, să toace-n prădători fără cruțare.
Când prinde zvon că acângiii au trecut și Oltul, Stroe Buzescu
aleargă într-acolo, însoțit doar de Rîcman, Condur Pantelimon și
Dan Buzdugan.
— Mă doare pustiirea satelor, suspină Condur. Nu-l putem noi
răpune pe Sinan.
— Ba tocmai cruzimea arată că se teme de noi.
Aproape de Olt întâlnesc un pâlc de acângii: mână spre Dunăre
o mare turmă de oi și o caravană de harabale, scârțâind sub
povară. Nu cutează să-i atace: sânt peste cincizeci. Se feresc într-
un huceag și reped câte o săgeată.
La Drăgănești întâlnesc pâlcuri de robi, femei și bărbați; pășesc
încet, cu desagi în spate, șiruri lungi și nenorocite, pe drumul fără
întoarcere al suferințelor fără liman. Stroe Buzescu se opre ște,
strânge pleoapele, parc-ar vrea să stoarcă urmele slăbiciunii din
el: …„Ce naiba? Când aveam treisprezece ani eram mai
curajos!”… Face semn. Trage spada. Tuspatru galopează, răcnind
să le plesnească beregata. Se încrucișează cu paznicii robilor.
Răpun vreo zece, iar pe alții îi iau prinși și-i cetluiesc de copaci.
Dezleagă repede robii, îi armează, le dăruiesc carele și silesc
acângiii să împingă la ele. Ajută femeile să se ascundă în desi șuri
de pădure. Paisprezece tineri, armați cu iatagane, suli ți și arcuri,
călări pe caii luați de la acângii, îl însoțesc, pe Stroe Buzescu spre
Căluiu. Trec Oltul înot. Când se ivesc de după dealul Cepturoaiei,
văd dușmanii în jurul zidurilor. Nu șovăie: dau năvală, hăulind, și
iscă o încăierare turbată. Într-o jumătate de oră prind to ți
asediatorii. Stroe intră în Căluiu, nădușit, pătat de sânge, dar
biruitor. Sima îi cuprinde în brațe:
— Minunea mea! Ai sosit la vreme. Tocmai începuseră să bată
mănăstirea cu săgeți aprinse. Dacă se-ncingea focul, ardeam, aici,
ca șoarecii. A câtea oară îmi ești mântuitor?
— Or să ne ucidă, se crămăluiesc Cătălina și Anghelina.
— Treceți în Transilvania, la doamna Stanca, le îndeamnă
Stroe.
— Zic că mai bine-i la Stănești, bărbate. De-acolo, de-o cre ște
primejdia, ne-om trage spre Tismana ori Polovraci, cu muierile. Să
nu mai plângem pentru toate câte-s de plâns, că orbim. Și de
orbim nu le mai vedem nici pe cele vesele, ce-au să vină.
— Bine, Sima, că ești bărbătoasă. Fie precum vrei.
Călărind, alături, spre Stănești, Sima își vede bărbatul abătut și
întreabă:
— Teamă ți-i, Stroe, că nu vom răzbi potrivnicul?
— Chiar dacă nu vine craiul cu ajutor, în iarnă potopim singuri
armia lui Sinan și-l silim să fugă.
— Atunci de ce ți-i fruntea muncită de gânduri?
— Sima, eu l-am ucis pe Calomfirescu.
— Tu?
— La Călugăreni, în toiul luptei. Și rău mă dojenește cugetul că
nu mi-am stăpânit mânia.
— Ce s-a întâmplat între voi? Vreo boieroaică maghiară?
— Nu, Sima. A trecut de partea potrivnicului, cu Dan-vistierul
și cu alții. Ne-a lipsit de-un prețios sprijin: al secuilor. M-am
hărțuit cu el, din spadă, bun bazat că mă va răpune. Ales că eu
veneam din luptă, iar el hodinea la corturi, că mie mânia îmi
întunecase mintea, iar vederea mi-i înjumătă țită de săgeata
tătară. L-am răpus, totuși, mai repede decât așteptam. Și-acu mă
roade părerea de rău. Trebuia să-l duc la judecata sfatului
domnesc.
Tăcerea grea și îndelungată învăluie cugetele ca un zăbranic
negru. Foșnetul frunzelor uscate, sub copite, pare ascuțită dojană.
— De multe ori l-am iertat. Acum…
— Cumnații spun că prea de multe ori.
— Dar dacă nu a fost trădător, ci doar, așa, încăpățânat și
pieziș, cum îi plăcea de multe ori să fie? Și dacă secuii n-or fi vrut
să lupte din porunca lui Király ori a lui Iosica? După ce am auzit
că, la Codlea, craiul a făgăduit hrisov pentru libertatea secuilor,
mi s-a părut că vina lui Calomfir e și mai îndoielnică.
— De când s-a ivit pe lume, a fost Radu Calomfirescu de ștept și
zălud, cuminte și șturlubatec, așezat și buiac, rău și bun, farfara și
de bună credință, cinstit și tâlhar, curajos și ticălos. Ci nu-mi
închipuiam c-o să sfârșească așa: mișel.
— Scrie-mi fapta asta în izvod, Sima.
— Nu. S-o știm numai noi, amărâții de azi. Cei de după noi să
creadă c-a pierit în luptă. Că doar pentru via ță și țară slobodă s-a
juruit, când v-ați legat frați de cruce. Cel mult dac-ar intra în
letopisețul dezmățurilor, pentru că se închina doar dragostei și
desfrânării.
În urmă, gâfâitul cailor la rădvan s-aude ca un răsuflet al firii.
Stroe parcă s-ar risipi, întru acelea din care-i alcătuit. Soarele
asfințește. Roua se așază pe frunze galbene și pe flori de dumitri ță.
Din când în când, vântul învârstează miroznele toamnei cu sub țire
fum de grâne arse ori cu duhoare de hoit. Furată de zmeii
gândurilor de demult, Sima lăcrămează… „Cine-i mai frumos? a
întrebat odată Rada din Izvarna, Stroe sau Radu Calomfirescu?”
„Stroe, că-i și bun.” Bun… Și tocmai lui i-a fost dat… Ce mult
seamănă Stroe cu Mihai-vodă… Aceeași barbă deasă, același nas
drept și buze mașcate, aceiași dinți albi, puternici, aceleași
sprâncene stufoase și îmbinate, aceiași ochi pătrunzători. Poate
măria-sa-i ceva mai smolit la față; încolo, parc-ar fi fra ți…
— Și vodă ce-a zis?
— A poruncit să-i prindă și pe ceilalți. Miriște și Andrei au venit
să cerșească milă. I-a iertat. Dumitru-vornicul s-a înecat în lacul
Snagov. Pe Dan-vistierul nu l-am găsit. Poate ajută acum acângiii
la potopirea țării.
— Stroe, adăpostește pe muma Calomfirescului la Cozia.

*
S-au împlinit doi ani de când Mihai-vodă a luat domnia. Cei trei
Buzești, pe fugă, se minunau cât s-a schimbat: lui Radu a început
să-i însurească barba, iar inima să-i râvnească măriri și avu ție;
Preda și-a mai domolit neastâmpărul și patima pentru partea
muierească și s-a făcut un dregător iscusit, grijuliu pentru bunul
lui nume. S-a bucurat mult că Stroe a adăpostit-o pe Cătălina
lângă Sima. De mirare că nu s-a grăbit s-o vadă. Se teme să n-o
descopere urâtă? E-ngrijorat că l-ar bârfi boierii și boieroaicele
pentru însurătoarea cu o fiică de oer transilvan, fostă cadână?
Oricum, treburile războiului, hrănirea, adăpostirea, și
neîntrerupta pregătire a oastei îl acaparează fără milă. Domnul
are nevoie de dânsul în fiecare ceas. El trebuie să le știe pe toate,
să le prevadă pe toate. Stroe singur putea să-încalece armăsarul și
să pornească întru săvârșirea celor mai neașteptate isprăvi. De-
ajuns să-i aibă în juru-i pe Maldăr, Buzdugan, Condur ori
Rîcman.
Acum, la jumătatea lui septembrie, ca-n toată vara, Buze știi
așteptau încă ajutor din Transilvania și din Moldova. Dar nu
bănuiau că hatmanul Zamoyski, cancelarul Poloniei, neținând
sama de scrisorile și rugămințile lui Sigismund Báthory, trece
Nistrul pe la Hotin și, sprijinit de Grigore-paharnicul și de Toma-
logofătul, înaintează spre Iași, îl alungă pe Ștefan-vodă Răzvan și-l
silesc să cate adăpost în Transilvania. La 5 septembrie 1595,
mitropolitul îl și unge domn, în biserica Sfântul Nicolae, pe
Ieremia Movilă, boier bogat, înrudit cu multe familii mari din
Polonia, stăpân pe moșia Ustie, fost dregător credincios lui Petru
Șchiopul, iar acum prea plecat regelui polon.
— În loc să ne-ajute, se mânie banul Mihalcea, leahul ne love ște
din spate. Ne strică alianța așa de greu înjghebată.
— Mda, mârâie Radu, ștergându-și spada de poala conțășului și
cercându-i tăișul cu buricul degetului gros, nu ne trebuia și ăst
necaz pe cap. Răzvan era cu noi. Acu…
Stroe Buzescu aduce știrea că, între București și Pite ști, haiducii
lui Gruia Novac au nimicit șapte cete de acângii, dar că Saturgi
Mahomed-pașa întărește în mare grabă Bucureștiul. În cetă țuia de
lângă biserica lui Bucur a pus nouă tunuri.
— Ce? Vor să se așeze pe vecie aici? oftează Radu Buzescu.
— Se vede treaba, adaugă Maldăr. Aflai că un neguțător ghebos
și șchiop pârăște pe români ienicerilor, iar aceștia îi taie.
— Țicalidi! Uitat în închisoare, la Târgoviște…
— Eu am grăit chiar cu dânsul, destăinuie și Firea Gărgăun. L-
am întrebat dacă nu se teme de Dumnezeu. „Nu, mi-a răspuns. Pe
Dumnezeu l-a uțis fratele meu, Caiafa…” „Dar de Mihai-vodă nu
ți-i teamă?” „El mă iartă, că și Isus l-a iertat pe Iuda.” „Dumnezeu
să te trăsnească”, am suspinat eu. „Nu, că-l amăzesc zidindu-i o
biserică, ori dând daruri la stavropighia Athosului…” Și fiindcă
veni vorba de biserici: din cele patruzeci, câte avea Bucure știul,
treizeci și cinci sânt asemănate cu pământul. Apoi zic că trebuie
să avem grijă și de măria-sa, cinstiți Buzești. Mi șună vânzătorii.
Chiar acest neguțător Țicalidi îi numără zilele și i le joacă la
ghiulbahar.
Ci spunând aceste lucruri măriei-sale, Buzeștii aud vorbă
hotărâtă:
— Fapta noastră a lovit soarta celei mai mari și mai crunte
împărății. Firesc este să se răscolească mânia, ura și omuciderea.
Ci să ne gândim că pierderea nădejdii e mai rea decât moartea.

*
 În neastâmpărul lui, Stroe Buzescu s-abate pe la Cozia și-o
adăpostește pe maica Teofana în Ostrovul Călimăneștilor, într-o
chilioară de acolo. Sătenii din jur întăresc schitul cu zid și se
rânduiesc străjeri Ostrovului.
— Fratele meu Preda vă trimite arcuri și săgeți. Topoare ave ți.
Sulițe și ghioage vă faceți.
După asta urcă sus, la peștera starețului Prohor. Îl află cântând
psalmi și hrănind păsările cerului, pornite-n călătorie spre țările
calde.
— Am venit, părinte, să mă spovăduiesc: l-am ucis pe
Calomfirescu, fratele meu de cruce.
Sihastrul Prohor înalță nițel din călcâie să-l poată privi mai fă ți ș.
Pe chip i se citește suferință și dojană.
Peste cleanțuri tremură, ușor, funigeii. Țâșnită din singuru-i
ochi sănătos, privirea lui Stroe cerșește înțelegere și iertare.
— Toate din păcatele noastre se fac. S-a hiclenit?
— Nu știu; dar se afla între hicleni când…
— A fost la Tebaida un sihastru care, mușcându-l un țânțar și
simțind usturime, a ucis acea vietate. Ca să-și ispășească păcatul
s-a legat de-un sicomor, pe malul Nilului și s-a lăsat să-l în țepe și
să-l sugă țânțarii.
— Și eu ce să fac, dacă mă mustră cugetul? Să mă las prins și
jupuit de musulmani?
— Nu, Stroe. Tu nu ești sihastru la Tebaida. E ști un om, un
român care-și apără țara. Înfățișează-te, fără sfială, la înaltul jude ț
cu ist păcat, și blagoslovit vei fi, precum blagoslovit este Sfântul
Gheorghe c-a ucis balaurul. Ci, de vrei, fiule, șapte săptămâni am
să mă rog pentru tine, de câte șapte ori pe zi. Că l-am bănuit, dar
n-am cutezat a vă dezveli mișelia-i.

*
Erau douăzeci și cinci de măciucari, în cap cu Tudor Maldăr.
Săvârșiseră una din acele loviri de hărțuială împotriva acângiilor și
se trăgeau, cu dobândă, spre satul Pietroaia. Maria se afla printre
dânșii. Ci, cotind după un pâlc de copaci le iese în cale un rădvan
turcesc, străjuit de șase arnăuți. Doi surugii îndemnau caii la
deal, pocnind din harapnice lungi, șerpuitoare. Dând față cu
românii se zăpăcesc un pic.
— Cine-i în rădvan? întreabă Maldăr.
— Om bun, răspunde dinlăuntru un glas subțiratec.
 Maria strunește calul și împinge ușa cu spada. Înspăimântat,
drumețul se învelește și mai tare peste obraz.
— Te cunosc după barbă, jupâne. Degeaba te-mbodolești ca o
babă iarna. Spune: cine te-a slobozit din închisoare?
— Ali-pasa, beiul, că în puterea lui este și țara și…
— Măciucari, trageți jos surugiii de pe capră și urcați în locul
lor! poruncește Maria. I-am plătit-o lui Caraiman-pașa; ți-a venit și
ție rândul, spurcăciune.
— Iertare, domniță Maria, iertare…
— Ha! am ajuns domniță, hai?
— Îți pup tălpile, frumoaso!
— Nu te mai linguși în darn, că mă-ngrețoșezi. Oșteni, duce ți-l
lângă bradul de colo, să-i răped sulița drept în inimă, să-mi
răcoresc arșița mâniei.
— E șchiop și cocoșat, căpităneaso, râde Dan Buzdugan. Nu-ți
spurca sulița-ntr-un nevolnic. Vânt, în râpa asta și, gata!
— Mda… îngaimă Maria. Cum vrei, numai să nu-i mai văd
chipul pocit și viclean, în vecii vecilor.
— Dau tot avutul! Toate bogățiile! Sânt putred de bogat! Mă fac
sluga ta…
— Ești sluga necuratului!
— Am odoare scumpe. Inele! Diamante! Aur! Aur… țipă
deznădăjduit pe marginea râpei și se zbate ca un jder prins în
capcană. Și, deodată, se smucește cu înzecite puteri și, înălțat în
piciorul cel mai lung, rășchiră brațele spre cer și răcne ște ca ie șit
din minți: Maria, logodnicul tău trăiește! Știu unde-i închis…
— Ce? Ce spui? Dragoș tră… Grece, iar mă minți!?
— Să mă trăsnească Dumnezeu… Să mă frigă-n țiglă drații ței
negri. Să mă pârzolească-n cuptorul iadului, de nu spun
adevărul.
— Minți!
— Ține-i în gheara morții nu mai poate minți.
Năucă de bucurie și de îndoială, Maria tremură ca varga.
— Unde-i?
— Într-un beți, în Rusțiuc. Am mințit ca să te stiu nenoro țită…
Caraiman-pasa n-a stiut nițiodată, nimic despre Dragos. Cru ță-mi
viața si te duc la el. Ți-l răscumpăr oricât ar costa.
— Jupâne… se gândește fata câteva clipe, merg cu tine chiar
acum. Și de nu-l găsesc, cu mâna mea te ucid.
— Nu-l crede, Maria, se împotrivește Tudor Maldăr.
 — Iartă-mă, căpitane Maldăr, și roagă-l și pe măria-sa să mă
ierte, că plec fără-nvoire. Inima-mi spune că Drago ș trăie ște, și
numai eu îl pot scăpa.
— Merg cu tine, Maria! cată Maldăr cu îngrijorare multă. De
bunăvoia-ți va să intri iar în gheena otomană, cu ist om pocit, mai
viclean ca dracul?
— Nu, căpitane Tudor; în vremuri așa de grele, n-ai voie să
lipsești oastea de încă o spadă. Mă duc singură. Mă întăre ște
dragostea și mă apără.

*
La Codlea, Sigismund a stat trei săptămâni, până i s-a adunat
întreaga oaste. Tot acolo s-a adăugat și Răzvan-vodă cu patru mii
de călăreți, cu douăzeci și două de tunuri și cu câțiva boieri
credincioși. Aducea vestea că, din porunca lui Sinan-pa șa, tătarii
se pregătesc să intre în Moldova, să așeze la Ia și pe Ahmed-bei de
Tighina, nepot al hanului. Ci văzându-l pe crai speriat și îndurerat
c-a pierdut o țară, adaugă:
— Biruim, curând; și le-nfig eu gheara-n gât!
Inimosul Răzvan-vodă nu știa însă că, tocmai în acel ceas,
Zamoysky se înțelegea cu Ahmed-bei și, cu aur mult, întărea
domnia lui Ieremia Movilă.
La 24 septembrie, aflând că creștinii au cucerit cetatea
Strigoniu și că acum înaintează spre Buda, Sigismund mută
tabăra la Bran. Aici mai vine Ștefan Bocskay cu opt sute de
călăreți și Silvio Piccolomini cu o sută de italieni, trimi și de
Granduca di Toscana: puțini, dar foarte vestiți în războaie.

*
— Un om din Râmnicul Vâlcei mi-a spus, povestește Stroe
Buzescu către măria-sa, aici în fața cortului, că alaltăieri, un pâlc
de acângii au intrat în rateșul Voicăi din Drăgășani. Hangi ța i-a
îmbătat criță. Apoi, în puterea nopții, cu celelalte fete, i-a dat pe
Olt la vale, ca pe niște saci. La prânz s-au ivit, însă, alte trei cete
de prădalnici. Au tăbărât asupra hanului. S-au apărat femeile ca
leoaicele. Le-au copleșit, totuși, că erau tare mul ți. Au dat cep
butoaielor și, ca să râdă de Voica, au legat-o cu picioarele de
grindă și, cu pâlnia, i-au turnat vin cu oala; dar nu pe gură, pân-
au ucis-o.
— Ce batjocură! Trimite om de credință să ardă smirnă pe
mormântul ei și cu busuioc să-l împodobească.
— Am împlinit astă poruncă, măria-ta, înainte de a o fi auzit.
Am dat mormântul în sama călugărului Eftimie de la Cozia.
Facem sfinți pe cei care ne opresc de la toate plăcerile vie ții… Dar
ce minunată a fost acea hangiță care, cu inima ei bună, cu trupul
ei fierbinte și frumos, atâta patimă și-atâta mistuitoare dorin ță a
ostoit în noi și atâta dulce mângâiere ne-a dăruit, măria-ta, când
ne furnicau neliniști și ne umbreau tristețile…
— Îngăduie-mi să te-mbrățișez, Stroe!
— Și-acum, mai află, doamne, c-am adus-o aici pe bătrâna
Calomfirească. Ea a stăruit să vină. Eu am vrut doar s-o
adăpostesc la Cozia. A venit cu cinci harabale cu averi.
În fața măriei-sale, boieroaica prinde a plângere și-a suspinare
cu jale mare:
— Of, of, măria-ta, dacă spuneam că-ți era frate…
— Frate mie?
— Da. L-am zămislit tot din Pătrașcu-vodă.
Mirat foarte rămâne măria-sa; Stroe se întristează și iar începe
să-l chinuie acea mustrare lăuntrică.
— Și mă-ntreb, măria-ta, cum din om bun și cuminte ca acela,
și eu și Tudora am născut prunci așa de focoși și neastâmpărați?…
După scurt sfat de taină, măria-sa a poruncit să fie trecută
Calomfireasca în Transilvania, la Brașov.

*
Întâmplarea făcea ca abia acum să afle și doamna Stanca de
moartea Calomfirescului. În cugetul ei, cea mai ascuțită durere se
amesteca, afurisit, cu un fel de ușurare: …„Doamne, tu ai grijă de
mine, păcătoasa, să-mi alungi ispita din cale. Ci pe Stroe Buzescu
îl socot cel mai mare al meu dușman și-l urăsc.”

*
Se închipuie schimbat în Fra George Martinuzzi. Totuși, când
privește pe ferăstruica îngustă de la răsărit î și mu șcă pumnii și
oftează:
— Într-acolo-i Moldova și Velica… Și amândouă mi-au fost
răpite de-un câine turbat de trufie… Privește dealurile spre
Vurpăr: …A ruginit frunza viței, iar sufletul mi se umple de rece și
neagră miazănoapte. Ce? Crezi că se mai gândește la mine
împăratul? Ori boierii care atâta m-au lingu șit? Ori țara pe care
am vrut s-o dezrobesc? Ori Velica? Nimeni. Nimeni…
Ci n-avea întru totul dreptate: în cetatea Albei Iulia, unde sta și
ea zălogită, Velica-doamna îi gâcea suferința. Prin Onea Vale
mituiește temnicerii și-l înștiințează că, la Călugăreni, Mihai-vodă
l-a scărmănat precum se cuvine pe nebiruitul Sinan-pa șa. Dar
vestea asta, în loc să-l liniștească, îl amărăște și-l chinuie și mai
tare. „Eu pentru Velica am vrut mărire, putere, slavă, avere. Și…
Am ucis zeci de boieri bogați și puternici și n-am putut supune o
muiere, slabă și… Și-acum Sigismuind mi-a smuls-o și pe Velica,
și coroana și viața. Nu mai au nevoie de mine.”
În adevăr, peste un minut, în acea zi de 22 septembrie, seara,
la ora opt, căpitanul cetății Vinț însuși s-a îngrijit să-i trimită
mâncare și vin de Tokay, din belșug. S-a veselit întru sine Aron-
vodă, amintindu-și de fericite vremi când se desfăta cu vin de
Cotnar și fete frumoase de la Moldova. Ci, n-a sfârșit masa, c-a și
simțit mari arsuri în coșul pieptului. Iar după un sfert de ceas,
adică la nouă, sfârși, în cele mai cumplite zvârcoliri și urlete.
Iosica l-a convins pe Sigismund să-l trimită ad patres: „Nu-i bine
să ai un neprieten în spate când ești cu fața la dușman”.

*
În cetatea de munți de la Stoienești, Mihai-vodă părea un leu în
cușcă. Așteptarea îl rodea pe dinăuntru și pe dinafară, cum roade
rugina fierul. Noroc că boierii, în cap cu Buzeștii, stăteau
credincioși în juru-i. Seara, la focuri, povesteau pe larg, isprăvile
în crâncena războire cu acângiii și deliii prădalnici. Tac o vreme,
înghit hartane de năduf amar, apoi zic cântece de jale. Treptat,
însă, cântările de jale se preschimbă în cântece de vitejie și to ți î și
dobândesc iară încrederea. Când află că Maria a plecat chiar cu
Țicalidi să-l caute pe Dragoș Mârza, măria-sa zâmbește admirativ:
— Vrednică fată: îi dărui o moșie.
— Dacă se mai întoarce, măria-ta.
— Se-ntoarce, Preda! O cunosc bine.
În seara asta pregătesc iscoade și soli, apoi îl ascultă pe
măscăriciul Teleleu cum le tâlcuiește viitorul după zodiac. Află că
și voievodul și Stroe Buzescu văzut-au lumina zilei în aceeași
zodie: a Cumpenei.
— Și zice la zodiac așa: „Fi-va om de treabă, frumos, la suflet
curat, de dreptate iubitor, de adevăr grăitor, dacă obiceele cele
proaste nu-i vor schimba firea. Milostiv foarte fi-va, cu bună
cuviință și libovnic de muieri”…
— Asta chiar că se potrivește fratelui meu Stroe, râde Preda
Buzescu; Stroe, libovnic de muieri…
— Ce nu se potrivește cu jupân stolnicul, se lovește cu firea
măriei-sale: „Fi-va vesel și de cântece iubitor foarte. Când tăcut,
când vorbăreț, avea-va viață plină de tot harul; plăcut muierilor va
fi, și căutat de ele cu multă osârdie, dară în casă neroditor de
prunci.”
— Măscărice, aici ai nimerit-o!
— Nu vă fie cu supărare, asta-i carte în țeleaptă, slovenită de-un
nebun; iar înțelepciunea în gura nebunului, ca diamantul în
lumina soarelui: strălucește cu orbire. Căci fără nebunie n-ar fi
nici înțelepciune, cum fără întuneric, nici lumină n-ar fi.
— În ce zodie ești zămislit, măscărice?
— Nu știu, pentru că n-am avut… mamă. M-a… născut Țicalidi,
când m-a cumpărat de la niște tătari. Dar un măscărici bun e cel
născut în zodia Scorpiei, fără rușine… Cel din zodia Cumpenei,
„va fi uneori iute la mânie și de sânge vărsător. Vorbă de ocară
ades va împroșca și rău îi va părea mai pe urmă.. Necumpătarea,
nechibzuința și furia mare pagubă va aduce și lui și celor din jur.
Va trăi în cinste și desfătare. Ranguri mari va dobândi și mândru
foarte fi-va. Departe, prin cele țări străine va umbla, dar în
pământul țării sale se va îngropa. Casa norocului cel mare este
Leul. Avea-va mult noroc și mare bogăție la mijlocul vie ții. La
patruzeci și patru de ani îl va cerca o cumpănă mare. Iară de va
scăpa, ani șaizeci și opt va trăi.”
Boierii și căpitanii se veselesc mult de tâlcuirile măscăriciului.
Pismaș, Stavrinos își umflă pieptul și zice cântece de luptă grece ști.
Se socoate asemeni lui Homer la asediul Troadei. Căpitanii însă
iubesc mai mult zicăturile vesele ale lăutarilor ori ale lui Teleleu,
ajutat de ceteră.
— Măscărice, îl împunge Stavrinos, cântă-ne ca Orfeu!
— Nu pot. Între mine și Orfeu al domniei-tale nu-i decât o
singură asemănare: amândoi am cântat și oamenilor. Dar și
multor dobitoace.
— Grece, râde State Boldur, ai înghițit gălușca!
Mihai-vodă se ridică, pășește apăsat, privește codrul peste care
toamna varsă poloboace cu felurite boiele, și suspină:
— Frumoasă vreme… Și craiul Sigismund nu mai vine.
— Răvaș tainic mă vestește că Maria Cristina, crăiasa, a rămas
tot fecioară, nestricată, deși a zăbovit atâta pe lângă fustele-i,
înștiințează Stroe.
— Ci să nu ne-ngrijorăm, râde Preda; îl ajută Ștefan Iosica.
Doar e român verde.
Toți râd, afară de Stroe: își amintește de Calomfirescu: ce bine
semăna cu Preda: amândoi buiaci și muieratici.
Cu răsuflarea tăiată, se apropie Udrea Băleanu, ocârmuitorul
de azi al hărțuielilor împotriva dușmanilor.
— Ei? se răsucește voievodul spre dânsul.
— Cetele de zădărire s-au întors cu optzeci și patru de prin și.
Au scos din mâna tătarilor trei sute optsprezece cai, trei turme de
oi și vreo cincizeci de care cu bucate; pe toate le-au adăpostit în
codri și-n munte. Dar, mai însemnat, zvonul că Sinan-pa șa se
trage spre Dunăre.
— Cum? sar boierii și căpitanii în picioare. Ne scapă?
— Stolnice Stroe, pornești cu cetele domniei-tale în urmărirea
lui. Dar de ce-ntârzie craiul? De ce?

*
Cu podul palmelor, Araxi își freacă ochii negri și codați, își
mușcă voluptos buzele-i rumene și cărnoase, moaie pana în
călimară și scrie epistolă la Eflak: …„Când s-a vestit că marele
vizir Sinan-pașa câștigă biruințe, foarte s-a veselit Istanbulul. Din
foișorul casei noastre vedeam petrecerile cele strălucite din
grădina Padișahului. Minunăție de lumini. Curcubeie, în jocul apei
din havuzuri. Și meterhanele și tabulhanele cu melodii săltăre țe
peste valurile Bosforului. Multe femei își tocmeau papuci și rochii
noi, să iasă întru întâmpinarea biruitorului. Ci, deodată, luminile
s-au stins, muzicile au tăcut, havuzurile au secat, curcubeiele au
pierit. Și, deși se spune că Sinan-pașa a ocupat țara lui Mihai-vodă
și sub iatagan a trecut jumătate din ghiauri, Țarigradul a intrat
totuși în întuneric, în mâhnire și jale. Numai fe țe mohorâte,
pretutindeni.
Se aduc din Țara Românească bucate și turme; totuși foametea
bântuie. Nu mai avem nici miere, nici nuci, nici ceară, nici seu. Se
spune că marele vizir a scris sultanului că-i nevoit să- și împră știe
armia ca să se apere de lovirile neașteptate ale românilor. Că nu i-
a prins încă, pe răzvrătiți, pentru că s-au fortificat într-un loc în
munți, între stânci prăpăstioase și, ca niște nelegiui ți, măcelăresc
vitejii credincioși ai lui Alah. Cum spune signor Marco Vernier,
bailul Veneției: «Războiul a aruncat întreg Seraiul în cea mai mare
spaimă: tutto il Seraglio si messe in gran terrore»…”

*
Carpații toți clocotesc parcă de mânioasa voievodului întrebare:
„De ce întârzie craiul? De ce?”
Și iată că, în sfârșit, Sigismund a ajuns la Bran.
Supărat, Mihai-vodă nu vrea să-i iasă în întâmpinare. Trimite
doar o solie: Preda Buzescu, Teodosie Rudeanu și Udrea Băleanu,
însoțiți de un stol de călăreți. Când pe vârful Muntelui lui Sas
întâlnesc solii unguri, răsună tare trâmbițe de slavă.
— Ce-i asta? întreabă Preda Buzescu pe Nicolae Viteaz.
— Cum? Nu înțelegi? râde prietenul. Sigismundus Báthory de
Somlio voivoda Transsylvaniae et Siculorum Comes etc., etc., trece
Carpații să-l bată pe Sinan-pașa și să salveze creștinătatea. Ștefan
Iosica, iscusitul cancelar, a urcat cincizeci de trâmbițași pe
crestele munților, îi vezi? și toboșari mulți și nenumărate steaguri
să sune, să duruie, să fâlfâie și cu vuiet mare să vestească
izbăvirea lumii. Ai înțeles?
— Nu… Pe noi ne sfâșie ienicerii și spahiii, acângiii și deliii, iar
voi vreți să-i alungați cu sunete de surle și duruit de tobe? Tunuri,
nu tobe! Și suliți, nu surle!
— Sânt român ca și tine, Preda, și-mi amintesc de o zicală:
nemulțumitului i se ia darul. Și, te încredin țez, mult se va supăra
măritul crai că nu-l întâmpină Mihai-vodă însuși.
— Măria-sa stă cu fața la dușman, tocmai ca Sigismund-craiul
să poată intra așa de triumfal… Deși, triumful se serbează la
sfârșitul, nu la începutul războiului.
Văzând că Preda Buzescu vorbește cu mânie, Teodosie Rudeanu
intră în vorbă:
— De fapt, asemenea măreață trecere a munților ne întăre ște
inimile, pentru că înțelegem cu ce falnică oaste ne vine într-ajutor.
Măria-sa Mihai-vodă cere iertare că a rămas în tabără, dar tocmai
acum s-a vestit că Sinan-pașa pregătește retragerea spre Dunăre.
— Asta-i bună! Numai cât s-a arătat steagul nostru pe Carpați
și…
Ajutați de Viteaz, se înfățișează tustrei lui Iosica și apoi craiului.
Furios, Sigismund nu coboară de pe cal. Înzăuat, cu cruci mari de
catifea neagră pe piept, pe spate, pe brațe, cu coif de aur, cu penaj
de struț, negru, stufos, cu spadă lungă în teacă de argint, pe un
semeț cal alb, înconjurat de zeci de steaguri, craiul prive ște
încruntat, abia înclină capul la salutul celor trei dregători și
căpitani români, dă pinteni armăsarului și strigă lui Iosica:
— Ce-i asta, cancelare? Unde-i vasalul meu?
— Serenissime, tocmai acum Sinan mișcă armia ca să…
— Vine-ncoace? se oprește craiul. Vine Sinan?
— Tocmai de aceea supusul măriei-tale, voievodul Mihai, nu-i
aici să ți se închine în persoană.
— Păcat. Mi-a stricat toată parada. Ce-ar fi răsunat Europa…
Alaiul se înșiră de la Bran până la Rucăr, urmând urcu șul,
coborâșul și toate șerpuirile drumului. Arată foarte luxos și măre ț.
În frunte – craiul, maiestos și impunător. La douăzeci de pa și în
urmă – generalii: Bocskai, Moise Secuiul, Gáspár Kornis, Ștefan
Czáki și oamenii politici în frunte cu Ștefan Iosica, mai strălucitor
decât toți în îmbrăcăminte, însoțit de Bornemisa, Teleki și al ții, to ți
nobili de rang mare. Preda Buzescu nu-i cunoștea, dar îi
prubuluia după îmbrăcăminte, după steme și herburi. Nicolae
Viteaz i l-a arătat apoi pe nunțiul papal Alfonso Visconti, episcop
de Cervia, în veșmânt roz cu pălărie mare și mănu și cu man șete
lungi, cu inele de aur groase pe opt degete; îl avem alături pe
Filippo Pigafetta, secretarul expediției italiene, în strai simplu,
cenușiu. Soldații lui Silvio Piccolomini mergeau în frunte. În vârful
muntelui, craiul se oprește; cată în jur, încântat de o știrea,
generalii, nobilimea, priveliștea spoită în toate culorile lumii,
înălțimile amețitoare ale Pietrei Craiului, prăpăstiile din valea
Dâmbovicioarei, poienele verzi încă și codrii arămii, galbeni ori
roșii. Gândește că bine a făcut Iosica alegând pentru trecerea
munților zi senină, caldă și blândă ca aceasta, fără petec de nour.
Totuși, priveliștea nu-i alină jignirea că nu l-a întâmpinat Mihai-
vodă și nu i s-a închinat. Se înalță în scări și strigă, rotind spada:
— Toată asta este țara mea!
Dar tocmai când generalii și nobilii cată spre țara și cerul
arătate de spada craiului, dinspre miazănoapte se ivește o stea cu
coadă și se apropie vijelios, gata să izbească pământul. To ți
încremenesc, cuprinși de groază. Singur cancelarul Iosica se
bucură și, plin de sine, tălmăcește:
— Cometa este steaua măriei-tale, ivită anume ca să vestească
lumii vitejiile ce vei săvârși!
— Da? Așa zice astrologul? Sigur că-i steaua mea! Salut, mărită
stea a destinului meu și a dinastiei mele! Salut, cometă, semn al
biruinței!… Salut! Salut!
Toți, în cap cu Iosica, strigă „ura”, iar căpitanii, cu spadele
scoase din teacă, îndeamnă toată oștirea. Văile, munții, cerul
clocotesc de strigăte. Cinci tunuri, la marginea unei prăpăstii, trag
câte trei salve. Cometa se abate oleacă spre răsărit și- și vede de
cale, pe cerul senin ca lacrima.
— Al dracului Iosica! surâde Nicolae Viteaz către Preda
Buzescu. A știut, de la Iacobus astrologul, că azi se va arăta
cometa și-a orânduit totul ca să cutremure sufletul craiului și să i
se vâre și mai adânc sub piele.
Dar abia la patru octombrie, adică la o lună și jumătate după
lupta de la Călugăreni, craiul Sigismund s-a întâlnit, în sfâr șit, cu
Mihai-vodă, în mijlocul taberei așezată de Bodony la Rucăr.
Amândoi, călări: Sigismund – pe cal alb, Mihai – pe cal murg.
Amândoi – în armură: Sigismund – de aur și argint, Mihai – de
fier. Voievodul român salută cu spada; Sigismund răspunde cu
sceptrul de aur încărcat de pietre prețioase.
— Eu, Sigismund Báthory, conducătorul binecuvântat al
acestei cruciade, am venit să-l prind pe Sinan, să trec Dunărea,
iar Crăciunul să-l sărbătoresc în basilica Sfânta Sofia. To ți
împărații, toți regii și toată creștinătatea îmi vor fi recunoscători.
Iată, ducele de Mantua mi-a și dăruit un cal roib, Rosario, să-l
încalec la intrarea în Constantinopol.
Secretarul Petru Pellerdi a scos repede catastiful, pana și
călimara și a însemnat, în grabă, „magnificele cuvinte”, rostite cu
glas înalt, ritos, cu sceptrul ridicat spre cer.
— Deocamdată, măria-ta, datori sântem a grăbi lupta. Țara e
pârjolită de răul acângiilor și al deliilor. Să nu mai întârziem
niciun ceas.
— Bine faci că mă povățuiești, dar să știi, voievoade, că eu, eu și
nimeni altul, conduce această expediție. Comandant
binecuvântat!
Mihai-vodă încruntă sprânceana, strânge din fălci, lărgește
nările și tace. Radu și Preda Buzescu se bucură că măria-sa
dovedește multă stăpânire de sine.
Dar, a doua zi, în loc să pornească la vale, spre Târgovi ște,
soldații craiului întind corturile și s-așează pe trai și hodină.
Mihai-vodă se mâhnește foarte:
— Mă lămuresc că Sigismund n-a venit să se bată, ci să
petreacă. Bine că l-am trimis pe Stroe Buzescu să-l urmărească
pe Sinan-pașa dinspre apus.

*
Când a auzit cum au ucis-o păgânii pe Voica, hangița de la
Drăgășani, Sima a strâns în mare grabă fetele și femeile tinere din
satele de pe Olteț, Cerna, Jiu și, așa cum a povă țuit-o Stroe, le-a
urcat sus în munte: unele, în mănăstiri altele, la stâni și la odăi
ori chiar în peștera de lângă Polovraci. Harnice ca albinele, strâng
acolo merinde, îmbrăcăminte, lemne, făclii:
— Să ne gospodărim; că s-ar putea să iernăm aici.
— Să toarcem lână pentru ciobani, iar ei să ne dea brânză și
pastramă, surâde Ancuța lui Nan Maldăr, o fată de șaisprezece
ani, ochioasă, sprâncenată și îndrăzneață, ca și Tudor Maldăr.
— Jupâneasă Sima, dacă ne pârăște careva, ne prind păgânii în
peșteră ca-n vârșă!
— Nu-ți fă spaime, Anghelina. Am învățat să ne batem; ne-
aținem la gura peșterii și-i răpunem, pe câte unul.
— Ce nu dovedim cu armele, desăvârșim cu unghiile, cu dinții,
se îndârjesc fetele.
— Bună ar fi aici Voica, hangița din Drăgășani…
— La mormântul ei, un călugăr de la Cozia arde mirezme, cântă
rugăciuni și pune mereu busuioc proaspăt…
— Bine că n-au uitat cei bărbați, care vin din ulcica ei băut-au
și cu patimă gura i-au sărutat, surâde Sima.
De aici, din Polovraci, prin păcurari transilvani, Sima a trimis
știri Velicăi-doamna, la Alba Iulia. De câteva ori s-a gândit să
plece ea însăși peste munți, în Transilvania, dar nu se-ndură de
femeile adunate în juru-i. …„Au mare nevoie de-o ocârmuitoare și
cred că eu mă pricep. Am ajuns căpităneasa muierilor, mai ceva
ca Maria lui Vlad din Butoieni. De nu le-aș dezamăgi…”
Ci a șasea zi după adăpostirea la Polovraci, un călugăr de la
Tismana, călărind ca un haiduc, vestește:
— O jupâneasă, îmbrăcată în strai siliștean, îndeamnă muierile
să se ascundă, să-și strângă hrană și chiar arme la Tismana. Are
mulți bani: a plătit bine tot ce-a luat de la noi ori de la ciobani.
Unii dintre frați zic c-ar fi doamna Stanca. Eu nu cred: e prea
tânără și nepovestit de frumoasă.
A doua zi în zori, călare, însoțită de Anghelina și de Ancu ța
Maldăr, Sima, stolniceasa, bate calea până la Tismana.
— Mă așteptam să fii măria-ta, o îmbrățișează, tremurând de
bucurie. Nu ne-ai uitat în ist ceas amar, Velica-doamna.
— Aici mă cheamă Mândruța, surâde Velica prietenește. De și
câteva femei cred că sânt Voica ori Voichița, hangiță din
Drăgășani.
— Vai, Mândruța, aceea a fost…
— Nici noi nu sântem mai bune, Sima; doar mai fățarnice. Și-
apoi, dacă a plăcut lor, bărbaților…
— Adevărat.
— Călugării, ciobanii, țăranii, toți ne-ajută. De la Sibiu, peste
munte, ne vin cinci harabale cu arme. Mai ales arcuri și săbii. Am
pus străji la drumuri, în copaci, în clopotni ță, pe ziduri. Multora
li-i frică și de umbra lor. Dar se vor îmbărbăta. Oricum, to ți ă ști
munți ai noștri sânt: și nu-s pe lume atâția dușmani câte bâte
găsim în codrii noștri și câte stânci pe creste, cu care să le
spargem capul.

*
Când la Rucăr a sosit și Ștefan Răzvan, craiul Sigismund arăta
încă și mai mândru între doi vasali. Nimeni nu în țelegea însă de ce
stăteau aici, între munți, de ce făceau și desfăceau corturile, de ce
plimbau tunurile de acolo-colo și nu zoreau să atace Târgovi ștea.
Dar tocmai când în cortul craiului generalii unguri sfătuiau cu
Mihai-vodă, Sigismund strigă:
— Voievoade, ești căpitanul meu și eu poruncesc aici!
Un vuiet ciudat s-aude pe deasupra cortului. Craiul amuțește.
Răsuflarea i se taie. Cu greu își vine în fire și numai după ce se-
ncredințează că n-a fost o ghiulea ori vreo armă drăcească,
aruncată anume de Sinan-pașa, ca să-l răpună. Slujitorii
lămuresc că, dinspre Piatra Craiului, un vultur foarte mare, vânăt
la pene, s-a rotit o vreme de-asupra taberei, apoi s-a repezit,
săgeată, asupra cortului crăiesc. Din întâmplarea asta, fiecare
scoate ce-i trece prin cap. Unii, văzătorii în negru, zic că vulturul
îl întruchipează pe Sinan-pașa: îl va ucide pe Sigismund. Al ții,
văzătorii în roz, spun: vulturul este semnul împărăției creștine și a
pogorât din munte, anume, ca să-l ajute pe măritul crai să-l
doboare și să-l sfâșie pe Sinan. Alonso Carrillo împărtă șe ște
părerea asta:
— E o minune dumnezeească și se tâlcuiește așa: Cel de Sus ne
ajută, mai ales dacă toți cruciații se fac catolici.
Craiul Sigismund își vine iar în fire. Dar Mihai-vodă îl
întâmpină cu vorbă de dojană:
— Dacă amânai nunta, măria-ta, scăpam țara de jaf și năpastă
iar azi Sinan-pașa era prizonierul nostru.
De aceeași părere este și Ștefan Bocskai, care descoperă că
Mihai-vodă-i un comandant iscusit: oricât se străduiesc și Kornis
și Bodony și Secuiul, nu izbutesc a izvodi un plan de bătaie mai
bun decât cel propus de dânsul. Și, ca să fie împlinit, îl înfă ți șează
ca al… craiului.
— Întocmai cum ai gândit măria-ta: vom împresura Târgovi ștea.
Să nu-l scăpăm pe Sinan spre Dunăre.
Dar vulturul nu zboară în Piatra Craiului; ci, după ce se rote ște
de cinci ori deasupra taberei, se așază pe cortul unde stă
măscăriciul Teleleu. Așa află Preda Buzescu că-i Vasile, vultur
domesticit, și râde:
— Trimite-l încă o dată pe cortul craiului, poate s-o hotărî să
înceapă bătălia.
Gáspár Kornis înșiră starea oștirii în această zi de 10 octombrie:
20.000 călărași lăncieri, 30.000 pedeștri, cincizeci de tunuri, peste
200 de căruțe încărcate cu praf de pușcă, ghiulele, cazmale, sape,
funii.
— Îi spulber pe turci de pe fața pământului! încheie Sigismund.
Pe toți! În două săptămâni!

*
De fapt, Târgoviștea era împresurată de oștile române. Stroe
Buzescu, cu o parte din oameni, pândea mișcările otomane din
cetate și din preajmă, iar pe Maldăr și pe State Boldur îi trimitea,
cu pâlcuri mici, împotriva celor care umblau după jaf sau după
hrană și nutreț pentru cai. Spre mirarea lui, prădătorii se făcuseră
încă mai răi, mai sălbateci, mai afurisiți. Nimiceau, batjocoreau
tot. Șapte femei din Lerești fost-au găsite într-o râpă: aveau
pântecele spintecate și sânii tăiați. În drum spre Gole ști au
spânzurat doisprezece țărani. Gândește: …„Sinan-pașa își dă sama
că nu mai poate rezista multă vreme. Hărțuirea, părăduirea pe
nesimțite a puterii lui a izbutit. Aceste din urmă blăstămă ții
vădesc mânia neputinciosului. Dacă n-a ieșit încă din Târgovi ște,
e-al nostru!”
În adevăr, acolo unde se afla, Sinan-pașa își făcea socoteala:
„Oastea ghiaurului o răpun până la urmă. Dar cum să-i prind pe
cei care mă pocnesc și dispar? Și cum să mă apăr de lovituri
căzute din senin? Am vârât aici cincizeci de mii de acângii, plus
deliii, și… Ce fel de țară-i asta? Ce fel de război?”
— Fiți fără milă! Nu cruțați nimic. Totul, la Dunăre! tună
clocotind de furie.
Și nouă pâlcuri de acângii și delii au pornit să prade și în
Oltenia. Ba s-au aflat și oameni răi care-au spus că la Tismana s-
au ascuns sute de femei tinere și frumoase, numai bune de robit.
Joi seara, la vecernie, o bătrână din Hurez aduce știrea că un
cârd de prădători s-au îndreptat spre Baia de Aramă.
— Lovesc Tismana! Fetelor, să le sărim în ajutor! poruncește
Sima. Ancuța și Anghelina, arcașele mele, mă-ntovărașiți.
Cât ai bate din palme, cincisprezece șoimane sar pe cai și, cu
Sima, stolniceasa, în frunte, gonesc spre Tismana, de-a dreptul,
pe drumuri numai de ele știute. Dar, înainte de a intra în satul
mănăstirii, se trezesc înconjurate de vreo patruzeci de acângii.
Abia au timp să tragă spadele, iar Ancuța să slobozească o
săgeată. Le înțeapă caii cu sulițele și le mână la vale, după un
huceag, unde vreo zece musulmani păzeau peste o sută de femei
tinere, plânse, smocăite, desculțe, cu straiele rupte,
deznădăjduite.
— Bună pradă, rânjește un acângiu. Smulge frâiele din mâinile
fetelor, le silește să descalece și zgârcește nările ca mistre țul ritul
când simte jir gras pe-aproape.
— Unde vrei să ne duci? cearcă Sima să-l îmbuneze cu un
surâs.
— La Istanbul, frumoaso!… Eu îmi aleg ochioasa asta, o arată
pe Ancuța. Pe tine, mai coaptă, te dau beiului.
O mie de cuțite otrăvite înțeapă inima Simei: …„Ce-am făcut,
Doamne?…” Și se vede iarăși răpită de tătari și târâtă până-n apa
Dunării: „Ci atunci s-a ivit Stroe. Acum… Uite, nu mi-au luat
arcul”… Și pe când își storcea creierul să afle cum ar putea scăpa,
dinspre Tismana, se arată o turmă de oi: vreo două-trei sute,
mânate de trei păstori. Acângiii își înalță capetele. Își fac semne să
le împresoare. Căpetenia hohotește:
— O turmă de oi și-un cârd de muieri. Iar noi, berbecii…
Cu sulițele întinse, șapte acângii pornesc spre turmă. O
înconjoară. Dar ciobanii scot săbii de sub cojoace și dezlănțuie
lupta. Taie picioarele la trei cai și doboară doi dintre acângii.
Căpetenia urlă și mai trimite încă doi, să răpună ciobanii.
În clipa asta, Sima trage o săgeată în spatele căpeteniei și-l
doboară de pe cal. Amuțite o clipă, femeile prind să strige ascu țit,
cutremurător, cumplit. Musulmanii se reped călări în ceata lor și
le calcă în copite. Împlântă sulițele în cine și cum apucă: măcel, ca
la sfârșitul lumii. Femeile se furișează în huceag. Împânzesc
cuprinsul ca potârnichile. Se ascund în tufi șuri. Urcă în copaci.
Intră în gropi. Fetele Simei se strâng în juru-i și se strecoară în
mijlocul turmei. Acângiii nu le mai pot ajunge: turma îi încle ștează
ca o mocirlă behăitoare. Sima, Anghelina și Ancuța săgetează încă
doi, doborându-i peste oile ghemuite una în alta. Ciobanii mai
ologesc și ei încă doi. Căpetenia, cu săgeata în spate, urlă cât
poate să rupă lupta și să-i sară în ajutor. Ci, în acea zurbavă
năucă, din pădure se ivește un pâlc de femei călări, armate cu
săbii și suliți:
— Mândruța! strigă Sima c-o necuprinsă bucurie.
Trec, în goană, lovind în jefuitori. Sima ar vrea să le urmeze cu
fetele ei, dar nu poate ieși dintre oi, iar caii li s-au răzle țit pe
câmp. Din stânga se năpustește o ciurdă de tineri țigani, cu pari,
topoare, măciuci, pietre și azvârl în cei musulmani, strop șindu-i.
Când se mai depărtează, îi ajung săgețile Simei. Mai rămân șase.
Se cred scăpați și aleargă nebunește. Dar când trec, pe lângă un
stejar bătrân, doi cad în laț ca lupii. Din cei patru numai trei
scapă: calul unuia calcă într-o groapă și-și rupe un picior.
Când se apropie de ceata țiganilor, Sima îl cunoaște pe Dandu
Dărădan:
— Tu, viteazule?
— Ți-a plăcut, jupâneasă Sima? I-a trimis Por-împărat să-mi
surpe coroana… A patra ceată pe oare-o răpun.
Oblojesc rănile femeilor lovite de acângii, lini ștesc pe cele
înfricoșate și, în mare grabă, pornesc spre mănăstirea Tismana. Pe
cele mai greu rănite le urcă pe cai ori le duc, pe rând, în spate.
Șapte, ucise, le așază pe pat de crengi și le târăsc până la țintirim.
În ograda mănăstirii le numără: o sută optzeci și trei: toate tinere
și frumoase. Două dintre ele, una din Târgu-Jiu și cealaltă din
Cărbunești, nu mai pot vorbi: plâng întruna. A treia îngână mereu
un cântec de leagăn și cere să fie ucis lupul sur care i-a sfâ șiat
copilul. A patra rostește vorbe necuviincioase și învinuie călugării
că prefiră hurmuji de mătănii, în loc să mânuiască sabia, că ard
tămâie în cădelnițe, în loc să apere mumele din țara asta. Celelalte
le ascultă mirate: unele râd; cele mai multe plâng de milă. Ăstor
bolnave călugării le cântă rugăciuni, iar Anghelina le îngână
descântec de zâne.
— …Potolesc aruncătura, potolesc și făcătura, aruncătura cea
mare, făcătura din cărare, făcătură de bărbat, făcătură de femeie,
făcătură de văduvă și făcătură de fată, toate aruncăturile și toate
durerile, toate junghiurile cele necurate și toate duhurile mânate
și țipate…
— De ce le descânți de zâne?
— Știu, jupâneasă Sima, c-ar trebui să le descânt de căpcăuni
ori de zgripțuroi, ci nu m-a învățat mumă-mea. Dară dacă au
evlavie pentru descântece, se vindecă, chiar de le zic de zâne ori
de iele.
Când rămân singure în chilie, Velica și Sima grăiesc despre
inima lor. Ioan Norocea a plecat la Praga și nu mai știe nimic
despre dânsul. Stroe-i lăudat și slăvit. Radu e cam ocărât, pentru
că se lasă furat de pofta averilor, iar pe Preda îl judecă pentru că
nu s-a învrednicit să vină s-o vadă pe Cătălina. Velica-doamna nu
rostește numele lui Mihai-vodă, dar numai la el se gânde ște.
— Nu mai pot să-mi înfrân dorul de el. Ci în tabără nu mă pot
duce, că mult l-aș stingheri. Și-apoi, de răul prădătorilor, cine
cutează a călători?
— Ai dreptate, Mândruța: să ne-nfrânăm dorul.

*
La tabăra lui Mihai-vodă sosește, în sfârșit, banul Mihalcea, din
solia tainică la Praga. Nu aduce nimic spornic în prietenia cu
Rudolf-împărat. E păzit de iscoadele craiului Sigismund și de
iezuiți. Cei care ocârmuiesc împărăția creștină sânt mult mai răi,
mai pizmăreți și mai farisei decât neguțătorii de vite ori de
pastramă.
— N-am auzit nimic despre steagul trimis de voi. Știu însă că
arhiducele Matthias a cuprins cetățile Gran și Vișegrad.
— Păcat că pe noi ne apucă iarna tot la Stoieneștî, suduie Preda
Buzescu.

*
Vorbind cu Bocskai, cu Gáspár Kornis, cu Moise Secuiul,
stăruind mult pe lângă Ștefan Iosica, Mihai-vodă i-a înduplecat să
pornească atacul în ziua de 12 octombrie. Radu Buzescu l-a dus
pe Silvio Piccolomini până în preajma Târgoviștei, l-a înfă ți șat lui
Stroe și, împreună, au plănuit o cursă pentru prinderea lui Sinan.
 — Teamă mi-i să nu fi fugit, se-ntristează Stroe Buzescu. O
fugă furișă.
După ce a făcut nou și îndelung sfat de război, Sigismund a
pretins să știe foarte lămurit câți turci sânt în Târgovi ște și ce tărie
au zidurile, câte tunuri au și câtă hrană. Amână atacul până află
toate astea.
— Și-apoi, oastea mea trebuie să se odihnească.
— La dracul! A mers ca melcul, a dormit câte trei zile după
fiecare poștă și… se-nfurie Radu Buzescu.
— Kornis ne cere turme de vite, harabale de pâine, putini cu
brânză și miere, păstrămuri și postav pentru oștirea craiului… De
unde să mai dăm? se înfurie Preda.
— Noi nu sântem văcari valahi, să luptăm cu turta de mei în
traistă, râde Gáspár Kornis. Dacă nu ne dați, luăm singuri.
— Au crezi c-a mai rămas ceva după pârjolirea acângiilor?

*
Ceasurile și zilele se scurg posomorite, vinete, păgubitoare
pentru toți luptătorii. Sigismund-craiul nu se mișcă: după spusa
lui Iacobus, stelele nu-s încă prielnice victoriei. Abia după o
săptămână mută tabăra la Stoienești. Dar acum au început ploile,
iar nobilii unguri și mai ales italienii, arțăgoși și răsfățați, gingași la
frig, nu vor să drumețească pe vreme rea. Stau în corturi: dorm,
joacă zaruri ori cărți, dar mai ales beau, se îmbată și năzuiesc la
muieri.
— Granduca di Toscana nu ne-a trimis să tremurăm aici de frig
și să mucezim în umezeală, ori să ne înfundăm în noroaie, se
zborșește Silvio Piccolomini. Și apoi, vă închipuiți că am să mă bat
lângă niște țărani îmbrăcați în cojoace puturoase, armați cu
ghioage? Floarea nobilimii italiene nu coboară așa de jos.
— Habar n-aveți meșteșugul luptei moderne, pune sare pe rană
și signor Filippo Pigafetta din Vicenza. Sânt sigur că nimeni dintre
voi nu cunoaște lupta cu spada.
— Da, n-om fi știind agera mânuire a spadei, îi ține piept Radu
Buzescu; totuși, noi și nu alții i-am amestecat pe tătari cu năme ții,
în patru bătălii, iar pe Sinan…
— Noi și nu alții am ajuns până la Adrianopol, îl sprijină Preda.
— Iar eu primesc să mă lupt cu cel mai dibaci dintre domniile
voastre, se ridică Stroe, zâmbind.
— Voi, soldați, ai lui Mălai-vodă!… hohotește Bodony.
 Peste un ceas, între corturi, față fiind și Sigismund-craiul și
Mihai-vodă, toți generalii maghiari, boierii și căpitanii români,
Stroe Buzescu se întrece din spadă cu cel mai iscusit și mai
arțăgos dintre italieni, contele Gerolamo Bocardo. Mai bine de o
jumătate de ceas, Stroe Buzescu s-a apărat, căutând să-i prindă
meșteșugul și vicleniile. Deodată, a cerut pauză. Și-a ridicat mai
sus legătura de pe ochiul stâng și-a întrebat:
— Signor conte Gerolamo Bocardo, obișnuiesc a scrie, cu vârful
spadei, pe trupul celor cu care mă bat, slova „S”. Unde vrei s-o
scriu? Pe frunte, pe obraji ori pe piept?
— Commediante! râde contele. Eu obișnuiesc să străpung inima
adversarului, dar pe tine mă mulțumesc să te-nsemn pe obraz cu
litera „B”.
— Foarte bine! Atunci, cel care își va scrie întâi slova pe trupul
celuilalt, acela biruitor se va numi.
Și, spre hazul și desfătarea înalților nobili, întrecerea începe iar.
Contele Bocardo atacă semeț. Stroe se apără și acum. Face și trei
greșeli; parcă anume ca să stârnească râsul italienilor și al
maghiarilor și mare durere în inima românilor, dar, mai ales, a lui
Mihai-vodă și a celorlalți doi Buzești. Preda chiar mormăie a
dojană:
— Că n-a stat cuminte, nesocotitul. Totdeauna…
Dar când toți privitorii se pregăteau să-l aplaude pe contele
Bocardo, Stroe îi atinge cu vârful spadei fruntea și-i scrie litera
„S”. Sângele curge șuvoi, peste ochi, peste nas. Toți încremenesc.
Iar când prind a se mișcare și a grăire din nou, nu mai sânt trufa și
ca înainte, ci politicoși și binevoitori.
— La cine-ai învățat? întreabă mirat Silvio Piccolomini, în vreme
ce slujitorii oblojesc rana contelui.
— La signor Tolomeo Galli, în Alba Iulia.
— N-am crezut că un maestru așa de neînsemnat poate da un
ucenic atât de îndemânatec.
Întrecerea asta schimbă multe, în inimile și mintea apusenilor.
Nu cu plăcere Gáspár Kornis și-a amintit de turnirul de la
Homorod, iar Sigismund-craiul s-a arătat foarte mândru că are
asemenea vasal. Dar, războiul tot nu-l pornește: oastea creștină
mănâncă, bea, petrece, vânează și doarme.
Mihai-vodă și căpitanii lui spumegă de mânie. Dar n-au ce-i
face. Se bucură doar, într-un fel, când Stroe aduce vestea că
Sinan-pașa se află încă în cetate.
 — Cum îl prindem? Cum?
— Să stăruim pe lângă Ștefan Iosica, să dăm atacul chiar
mâine, în zori, este de părere Preda Buzescu. E român, frate cu
noi și ne înțelege nevoia.
Dar cancelarul nu mai este omul din 1593. Ambiții sălbatece îl
rod și-i schilodesc sufletul: umflă faima craiului ca să poată călări
în șaua ei, după voie.
Stroe gândește la Fabio Genga. Dar simte că acest secretar al
craiului a mirosit ceva despre prietenia și admirația Velicăi-
doamna pentru Mihai-vodă, și-l urăște c-o ură vânătă,
neputincioasă. Preda, în schimb, îl înduplecă pe Gáspár Kornis,
iar Mihai pe Bocskai să grăbească atacul. De asemeni, Nicolae
Viteaz, prieten al Buzeștilor, îl aduce pe Daniel Zalasdi.
— Velica-doamna m-a rugat să stau de vorbă cu domnia-ta,
signor Stroe Buzescu.
L-au atras de partea lor și pe Petru Raț, împrietenit, mai ales,
cu căpitanul Leca. Teodosie Rudeanu cisluiește îndeosebi cu
Filippo Pigafetta și cu Carlo Magno, despre orânduielile lumii și
despre asemănarea dintre limba italiană și cea română. Î și
amintesc de Traian și Decebal, de războiul lor pentru apărarea și
cucerirea Daciei. Istoric iscusit și a multe știutor, Carlo Magno s-a
încredințat acum că românii sânt frații din răsărit ai italienilor,
dar îi vine tare greu să creadă că victoriile de astă-iarnă și cea de
la Călugăreni le-au câștigat numai ei singuri. Și cum tocmai
atunci trece un pâlc dintre măciucarii lui Tudor Maldăr, cei doi
privesc cu milă și cu scârbă la acești ostași încălțați în opinci de
piele de bou nedubită, îmbrăcați în cojoace mițoase de oaie și cu
cușme cât banițele.
— Miroase urât, strâmbă din nas signor Pigafetta.
— Nu miroase a apă de trandafir, dar țin cald, râde Stroe.
— La dracu! Mai bine îngheț de frig decât să port asemenea
duhoare sub nas. Mi-i greață.
— Ne pare rău, signor Pigafetta, se încruntă Preda Buzescu.
Dar așa-s făcute lucrurile: ca domniile voastră să vă pute ți
îmbrăca acolo, în apus, straie de mătasă, zale și coifuri aurite,
este nevoie ca la Dunăre să străjuiască acești oameni în opinci,
cojoace și cușme mițoase, cu acru miros de dubeală.
Cercetând cu grijă tabăra craiului, Preda Buzescu se
încredințează că, de fapt, din toată astă falnică oaste, bune în
adevăr pentru luptă sânt doar milițiile săsești, tălpa șii
transilvăneni, cei o mie cinci sute călăreți din Silezia și o parte din
secui. Ceilalți, ori prea luxoși, ori numai umplutură. Oricum, bagă
de samă că în oastea lui Báthory cei mai mul ți o șteni de rând sânt
români transilvăneni și mult îi pare bine.
— Și totuși, povățuit de Carrillo și sprijinit de Iosica, în
orânduirea oștilor, observă Radu Buzescu, craiul, binecuvântat
cârmuitor al expediției, nu vrea să se știe că o știrea i-i alcătuită
mai cu samă din ortodocși, adică din români. Drept aceea ne
împănează cu nemți, cu unguri, cu italieni. Despre asta mi-au
vorbit și Viteaz și Raț.
— Învârsteze-ne și cu dracul! se mânie Mihai-vodă; numai să
pornim odată. Pe noi ne arde jaful otoman, nu pe crai. Și pe noi,
nu pe Sigismund, ne cheamă creștinii de la miazăzi. Nu pot să-i
mai las să strige în pustie. De altfel, mă încredin țez că măritul crai
amână bătălia anume; să vină iarna și să mă părăsească osta șii.
Să am cât mai puțini.
— Doamne, năstrușnice minți și spurcate inimi ai mai zidit…
suspină Stroe. Să mergem la craiul: să-i batem cu pumnul în
masă.
Însoțit de Buzești, Mihai-vodă s-a înfățișat la cortul craiului:
— Stau de două luni în tabăra asta, iar prădalnicii cară toată
vlaga țării peste Dunăre. Dacă mâine nu pornim împreună,
poimâine atac numai cu ai mei.
Neavând încotro, vineri, 19 octombrie 1595, cruciada lui
Sigismund Báthory coboară spre Târgoviște. În frunte – Mihai-
vodă cu patru mii de călăreți.

*
Tot drumul, jupân Țicalidi a tăcut mormoloc, ghemuit în fundul
rădvanului. Abia în popasul de la Dunăre a început să îndruge
verzi și uscate.
— Vezi cum ni se deschid porțile? De țe nu vrei să-mi fii soa ță?
Sânt bogat…
— Jupâne, văd că turcii te primesc cu bunăvoință ca pe-un om
puternic. Dar știi bine de ce-am urcat în rădvanul dumitale.
— Primeste ațest inel de aur cu safire indiene.
— Aurul sparge zidul oricât de gros, surâde Maria și prime ște.

*
Seara se lăsa rece și cețoasă. În calea cailor, vântul fo șnea
frunze moarte și răspândea miresme de toamnă tristă, după o
vară însângerată.
Călărind alături de Mihai-vodă, urmat de Gáspár Kornis, Radu
Buzescu și Bodony, apoi de secretarii Petro Pellerdi și Fabio
Genga, craiul Sigismund sfida românii cu bogăția și strălucirea
armelor sale. Ca să-și vădească vitejia a pus pe Genga să
povestească luptele de la Făget și de la Lipova. Mihai-vodă a
ascultat tăcut, încruntat. Radu Buzescu zgârcea ușor nara stângă,
parcă l-ar fi pișcat un țânțar. Preda zâmbea viclean și încuviin ța
din cap, fără nicio convingere. Stroe se întreba: cui sluje ște
pălăvrăgeală și lăudăroșia asta?
Când Fabio Genga ajunge la fundul sacului cu laude, craiul se
întoarce cu fața spre Mihai-vodă:
— Capul lui Sinan-pașa să-l trimit împăratului!… Da, capul! Să
afle creștinătatea c-am salvat-o de cel mai primejdios du șman.
— Fală mare, traistă goală, mârâie Preda Buzescu.
Iar Mihai-vodă, parcă fără a ține sama de spusa craiului,
poruncește:
— Stolnice Stroe, dezlănțuie atacul țăranilor.
În câteva minute, șapte ștafetari pornesc spre ascunzișul
pâlcurilor de țărani, să le stârnească la bătaie.
Apoi Mihai-vodă urmează foarte hotărât:
— De vrei ori nu de nu vrei, măria-ta, noi lovim!
— Cum? Fără porunca mea?
— O așteptăm de un an; n-o mai putem aștepta un veac.
— Mă dojenești? Mă înfrunți?
— Nicidecum: îmi apăr țara.
— Fără mine? Fără generalii mei? Fără oastea mea?
În clipa asta se stârnește zgomot mare. Răcnete păgâne. Tropote
de cai în iureș. De după un pâlc de copaci, dinspre miazăzi, o
ceată de delii lovesc cu năprasnică iuțeală. Sparg rândurile. Ucid
câțiva secui. Dar Stroe Buzescu, Tudor Maldăr, State Boldur îi
pocnesc abraș, spârcuie zece dintre dânșii și-i silesc să se tragă
repede înapoi. Toată tabăra se vălmășește. Câțiva o împung la fugă
spre stânga ori înapoi, în munte. Alții se ațin la luptă. Vânăt și
mut, craiul încremenește pe calu-i alb. Gáspár Kornis și Radu
Buzescu îl înconjoară, ca să-l apere.
— Așa fac deliii, lămurește Buzescu; izbesc, pradă și spală
putina.
— Mi-a… mi-a fost viața-n mare primejdie! suspină craiul,
dârdâind. Scrie asta, Pellerdi… Dacă loveau aici, mă omo… Adică
le… le arătam eu lor!
Buzeștii cred că, de-acum, gata, lupta a pornit.
— Să binecuvântăm atacul deliilor, râde Preda, așezându-și
cușma: și să ne gătim de răfuiala cea de pe urmă.
Dar peste un sfert de ceas, spre uimirea tuturor românilor, un
pâlc din oastea craiului o rupe la fugă.
— I-a apucat strechia, Preda? clipește Stroe din ochiul sănătos,
își așază fașa neagră peste cel beteag, se sprijină în spadă și cată
spre botul de deal pe unde fug vreo douăzeci de lefegii. Ajun și la
tabără povestesc ceva, arătând spre Târgoviște, cu gesturi repezi și
largi. Buzeștii nu se clintesc: urmăresc tulburarea iscată între
oamenii craiului. Ascultă strigăte de spaimă. De la cortul craiului,
pristavii sună strașnic din surle. Văile clocotesc.
— Sus, pe cel dâmb, să vedem! încalecă Stroe. Poate ne love ște
în adevăr dușmanul. Dacă a văzut că noi tăndălim…
Din vârful dâmbului se vede toată cetatea Târgovi ștei, unde
pâlcuri de ieniceri stau gata de luptă, mira ți că în tabăra lui
Sigismund surlele sună mereu, iar ostașii strigă:
— Vin turcii!… Vin turcii!
— De ce nu se strâng în șiruri de bătaie? întreabă Stroe pe
frate-său Preda, care vine în urmă.
— Acela, călare, nu cumva-i craiul?
— Fuge!… Doamne Dumnezeule, ce-or fi văzut?…
Forfota-i tot mai mare. Câteva corturi, răsturnate. Mul ți se
aruncă pe cai și împânzesc locul, spre apus.
— Ce facem, fraților? se neliniștește și Radu Buzescu.
— Priveghi, răspunde Preda, în zeflemea. Ne-atacă cineva?
— Nu… Acelea-s cetele de iscoadă ale lui Kornis.
— Își fac spaimă ca mânzul de vânt.
— Lasă șaga… Dacă ne lovește din spate îți piere pofta de râs.
Uite-i, fără arme, dezbrăcați, parcă-i înțeapă tăunii.
— Le-a trebuit o jumătate de an ca s-ajungă până la Târgovi ște;
dar dac-o țin așa, deseară sânt înapoi la Alba Iulia.
— Nu-s nebuni să fugă-n darn: se întâmplă ceva slut.
Sună surlele de-un sfert de oră și tot nu s-au rânduit pentru
luptă.
— Uite-l pe crai la marginea pădurii.
— Hai acolo!
— Eu rămân, se împotrivește Preda.
 Radu și Stroe dau pinteni cailor și coboară în goană. Galopul lor
înfricoșează și mai tare tabăra craiului. Chiar din rândurile
secuilor fug unii, cu toate împotrivirile și amenin țările căpitanilor.
— Ce s-a întâmplat? întreabă Radu Buzescu pe cel dintâi
căpitan ungur.
— Vin turcii!… Colo pe creastă! Gătiți armele!…
Spaima sluțește fața multora. Dinspre marginea cealaltă a
taberei vin, în galop, o parte din călăreții lui Piccolomini, cu
sulițele înțepoșate înainte, ca pentru atac. Ajunși la creasta
dealului opresc frânat: nu văd niciun turc. Se miră. Se privesc
unul pe altul. Se apropie de Preda Buzescu și înal ță suli țele ca
țepii ariciului.
— Unde-s otomanii? întreabă Filippo Pigafetta.
— Fug din cetate, pe furiș, surâde Preda Buzescu.
— De unde știi?
— Căpitanul Tudor Maldăr a adus trei prizonieri. Uite-i colo.
— Vasăzică nu vin turcii?
— Dimpotrivă: se duc. Iar noi îi lăsăm să plece-n voie.
— Dar cei care vin încoace cine-s? Ne atacă!
— Sânt ostașii mei; i-am îmbrăcat turcește ca să-l în șel pe
dușman.
Filippo Pigafetta izbucnește în râs.
A înnebunit căpitanul? se întreabă călăreții din juru-i. Turcii la
trei sute de pași și el râde? L-a smintit frica?
Tot așa râde și Mihai-vodă, cu hohote, când aude despre pozna
lui Preda Buzescu. Îndată însă se întristează:
— Îl scăpăm din mână pe Sinan!… Du-te și lini ște ște-l pe
preavestitul între viteji, craiul Sigismund. Nu-i spune nimic
despre năzdrăvănia ta. Că, pe câtu-i de fudul, pe-atâta-i de
supărăcios și de fricos. Ci mai roagă-l o dată: să izbim cetatea,
înainte de a fi zburat din cuib hultanul cel bătrân.

*
Tocmai atunci, urcat pe ziduri, Sinan-pașa a văzut vânzoleala
și-a înțeles că oastea ghiaurilor dacă nu-i mai bună, oricum, e mai
mare decât îi spuneau iscoadele. Vedea cu ochii lui și silezieni și
italieni și germani. L-a chemat pe Ali-pașa.
— Îți las 1.500 și toată artileria. Rezistă.
— Numai atâția?
— Mai mulți s-ar încurca unii pe alții și ți-ar consuma hrana de
pomană. În primăvară vin și te despresor. Apoi tu cucerești
Moldova, eu Transilvania și urmăm drumul spre Viena și Praga.
Și, înconjurat de o sută de spahii, în rădvan vechi, ponosit, să
nu-l vadă și să nu-l cunoască nimeni, a ieșit furi ș din cetatea
Târgoviștei.
În noaptea asta, oamenii lui Oprea din Cordun și ai lui Gruia
Novac, ai lui Stoica Farcaș și Simion Dărămuș au avut mult de
lucru. Iar dacă, din cetate, Sinan-pașa s-a strecurat u șor, în
schimb, pe drum, românii l-au hărțuit în treisprezece locuri.
Numai că hărățitorii n-au știut că acolo-i Sinan, să cate a-l prinde
cu orice preț. La București, marele vizir a ajuns în zorii zilei,
numai cu patruzeci și șase de spahii. A tras de-a dreptul în
cetățuia de la miazăziua orașului. A făcut rugăciunea, cu toate că
era istovit de zdruncen, de nesomn, de supărare și mai cu samă
de harța ghiaurilor care, în pâlcuri mici, țâșnite ca din pământ, l-
au hăituit ca pe-un lup și i-au micșorat suita. Se temea foarte să
nu răcească pe vremea asta friguroasă și ploioasă. A poruncit foc
strașnic și o baie de aburi cât mai fierbinți. Doi eunuci i-au tras
încheieturile și i-au frecat trupul slăbănog, stors de bătrânețe și
ambiții. Se încălzea, își dezmorțea ciolanele în aburul gros și
fierbinte, ridicat de pe pietrele înroșite și plănuia în gând cum să
se apere în București, dar nu știa că, la acel ceas, Ali-pa șa oprea
în cetate și pe Mihnea Turcitul zis Mehmet, cu încă două mii cinci
sute de ieniceri. După ce ieși din baie, ceru ambră și cafea: o
stacană plină.
— Când a mai mirosit marele vizir ambră la cafea? se miră
slujitorii. Să știți că se întâmplă ceva rău.

*
Aflând că mulți otomani au ieși din Târgoviște, Sigismund-craiul
hotărât-a, în sfârșit, să înceapă bătălia. Repeta în veli-glas:
— Pe marele vizir să mi-l prindeți viu! Vreau să-mi
împodobească triumful la Alba Iulia și la Praga, atunci când voi fi
numit „Athleta Christi”.
Cap al întregii oști îl pune pe bătrânul Ștefan Bocskai: în Mihai-
vodă n-are încredere și, mai ales, se ferește a-i da prilej să- și
sporească faima. Bocskai însă nu rânduiește nimic fără să-l
întrebe pe voievod. Lucrând împreună, se împrietenesc și mai
mult.
Signor Filippo Pigafetta clănțănește de frig ca o poartă bătută de
vânt și număra-n gând zalele, arcurile, archebuzele, halebardele,
sulițele, tunurile din oastea lui Sigismund. Ascultă căpitanii cum
rostesc vorbiri foarte înaripate, vădind ce mare pre ț pune
creștinătatea pe vitejia lor.
La un semn prelung de surle, urcate pe cel mai înalt deal,
oastea pornește. În frunte, românii cu Mihai-vodă: pe de lături,
secuii înarmați cu coase, iar în urma lor, falanga nem țească. După
asta, tunurile. În spatele tunurilor vin douăsprezece mii de
cavaleri falnici cu steaguri aurite. La mijlocul unităților de
călărași, garda craiului, în mijlocul ei, Sigismund, înconjurat de
cei mai de seamă generali și sfetnici: Kornis, Bodony, Iosica.
Dintre toți, Nicolae Viteaz și Petre Raț se mișcă repede și tălmăcesc
poruncile în grai românesc.
— De ce spui că, dacă nu lovim repede, nici nu-l mai găsim pe
Sinan aici? Știi ceva?
— Astă-noapte, serenissime, mulți otomani au trecut din tabără
în cetate, răspunde Mihai-vodă. I-au atacat țăranii, dar…
— Îndrăznește prostimea valahă să-mi știrbească o strălucită
victorie?
— Iaca, mai îndrăznește, săraca…
Vorbirea asta îl face și mai bănuielnic. Și nici azi nu împresoară
Târgoviștea. Pe la miezul nopții, Stroe Buzescu aduce vestea că al ți
otomani părăsesc tabăra.
— Să sune buciumele! poruncește Mihai-vodă, încalecă și
lovește cu două mii de călăreți. Ucide mul țime de ieniceri. După
spahii trimite gonaci iuți, până la Răcari.
Și asta îl înfurie pe crai; dar Bocskai îl domolește:
— Măria-ta ai poruncit atacul; Mihai e avangardă.
— Să atace numai ai mei! răcnește craiul.
Dar peste un sfert de oră un vânt dușmănos, învârstat cu
zloată, coboară repede din munte. Silit de Silvio Piccolomini,
cronicarul Pigafetta iese din cort să privească lupta; frigul îl
pătrunde până la oase; dârdâie să-i sară măselele; dă dracului și
bătălie și tot; intră înapoi în cort. Ci și aici e umezeală; înghea ță de
istov în straiul ud. Îl vede pe Teodosie Rudeanu zâmbind și-și cere
iertare:
— Logofete, nu mă disprețui: frigul e dușmanul bătrânilor.
— Ți-aș da și domniei-tale un cojoc, dar miroase urât.
— Dă-l dracului de miros! Cald să țină.
Îmbrăcat în cojoc mițos din șase berbeci brumării, Filippo
Pigafetta înfruntă zloata, sus pe înălțime, gata să urmărească
lupta, în toată desfășurarea ei. Dar, spre mirarea tuturor
ungurilor, din tabăra otomană nu mai iese nimeni la bătaie.
Apropiindu-se, soldații craiului o descopăr pustie: corturile rupte,
grămezi de pulbere, șapte tunuri stricate, bucate, câteva zeci de
dobitoace vii, îmbrăcăminte, tarhat și nutreț pentru cai.
— Pupă-i urma, crai Sigismund, strigă și Preda. Cred că Sinan-
pașa acum e la București, sănătos și teafăr.
— Mi-a spus mie Dan Buzdugan că, în mijlocul spahiilor de
alaltăieri noapte se afla și un rădvan, adaugă Stroe. Acolo fugea…
— Tabără goală?! se miră Sigismund-craiul. Dacă-i vreo
înșelăciune? Vreo vrăjitorie? înseamnă că Sinan are iscoade în
armata mea.
Și dă porunci să nu plece nimeni după pradă, ci să vegheze cu
strășnicie și să aștepte. Ci ghidușii oștirii române: Maldăr, Boldur,
Orăș, Farcaș, Buzdugan, în frunte cu Stroe, calcă porunca asta
nesăbuită și, gonind după fugari, le mai pricinuiesc multă
stricăciune. Ceilalți mai așteaptă o zi jumătate, până când
căpitanul Stoica Farcaș vine cu prizonieri adeveritori că Sinan-
pașa a sosit la București cu mare parte din oaste, iar acângiii și
deliii se trag cu toții spre Giurgiu, lăsând în urmă sânge și scrum.
În cetatea Târgoviștei a rămas Ali-pașa cu două-trei mii. În sfatul
căpeteniilor adunate de Sigismund, se săvârșește mai mult sfadă
și-mponcinșare decât organizare.
Mihai-vodă înfățișează un plan de bătaie:
— Să alcătuim trei grupuri: unul sub porunca măriei-tale, să
cucerească Bucureștiul, să-l urmărească îndeaproape pe Sinan, și
să atace Giurgiul; altul, cu signor Piccolomini, spre stânga, să
treacă Dunărea la Silistra și să năzuiască spre Târnovo; al treilea
grup, ocârmuit de mine, să treacă la Nicopol, să lovească dinspre
apus. Strâns ca-n clește, Sinan dă tot: și podul, și cetatea
Giurgiului, și prada, și victoria. Iar noi ne deschidem calea spre
Constantinopol.
Italienii cercetează harta și găsesc planul eccelentissim. La fel
Ștefan Bocskai. Dar Sigismund și Gáspár Kornis se împotrivesc cu
îndărătnicie: vor să ia întâi cetatea Târgoviștei.
— Dacă vin tătarii în ajutorul lui Ali-pașa, și ne lovesc din
spate? întrebă Kornis.
— Pâlcurile mele de țărani îi risipesc ușor.
— Iar țărani? De ce nu-i lăsați acolo, pe moșii?
 — Iscoadele noastre spun că Ali-pașa numai cu bâta își mai ține
ostașii în cetate. Chiar astă-noapte au fugit vreo sută, spre
miazăzi, sărind peste ziduri.
— Nu credem în iscoadele voastre, stolnice Buzescu!
— În schimb, credeți în spaimele și nălucile ce singuri vi le
faceți.
— Nu îngăduim ironii! saltă în picioare Kornis.
— Dar crezi că noi îngăduim a fi ocărâți aici, în casa noastră?
— Cuceresc cetatea Târgoviștei! răcnește craiul. Ce vâlvă, în
toată lumea! Sigismund rex a mai cucerit o cetate.
Mihai-vodă se supune; dar îndemnă pe Buzești să trimită pe
Maldăr, Dărămuș și Orăș, cu câte douăzeci de călăreți, să
hărțuiască dușmanul oriunde l-or afla, până la Giurgiu. Iar ei, ca
și Mihai-vodă, muncesc din răsputeri la orânduirea asediului:
aduc tunurile aproape, pregătesc făclii, smoală, snopi de nuiele
uscate, funii; învață și oștenii români meșteșugul asediului. Preda
Buzescu se îngrijește de hrană: să nu lipsească nimic o știrii
transilvane. Italienii vor pastramă; nemții cer slănină și cârna ți.
Toți poftesc vin. Li se dă. După dorință. Deși, aici au venit la
război, nu la nuntă. Împrietenit cu Petru Raț, Stroe Buzescu se
află tot timpul printre ostași, în vreme ce al ți căpitani joacă-n
cărți, ori fac chefuri cu muierile, prin corturi.
— Nu-mi place prietenia cu Buzescu cel tânăr, îl dojene ște
generalul Kornis. Tu ești cavaler de rang.
— Dar de obârșie sânt tot român.
— Ești catolic, nu?
— Adevărat; însă, după cum vezi, și cruciada asta o facem mai
mult cu ortodocși.

*
Ca să arate cât e de curajos, Sigismund intră în ora ș la
Târgoviște și se apropie mult de zidurile cetății. Văzându-l, ienicerii
împroașcă asupră-i un snop de glonțuri. Deși nu-l ochesc, totu și
curajul i se oprește aici. La cort, poruncește:
— Genga, înseamnă astă întâmplare. Tunarii să bată cetatea.
Într-un ceas, pulbere!
Și văile încep să clocotească de bubuituri, iar văzduhul să se
încarce de fum și duhoare de pulbere arsă. Bombele izbesc,
zguduie, sparg, mușcă, împroașcă pământ, cărămidă, piatră.
 *
Deși tocmai acum acângiii și deliii jefuiesc și pârjolesc încă mai
amarnic, retragerea otomanilor spre miazăzi u șurează țara, parcă
o sută de mii de pietre de moară i s-ar ridica de pe piept, și o sută
de mii de iatagane i-ar fi scoase, cu încetul, din trup. Românii
răspund și ei tot mai îndârjiți: culeg armele azvârlite de du șmani
în fugă, iau prada înapoi, mai ales vitele și carele de bucate.
Râpile, râurile, pădurile înghit și dumică sute și sute de le șuri
otomane.

*
Când vede că turcii nu numai că nu închină cetatea nici după o
zi de bombardament, ci și răspund cu ghiulele mari, de câte 670
ocale, zguduind, înspăimântător, pământul tot, Sigismund-craiul
se mânie și învinuiește:
— În cetate sânt peste douăzeci de mii de turci. De ce nu-mi
spuneți adevărul?
Înțelegând că Ali-pașa va rezista câteva zile, Mihai-vodă trimite
o parte din cetele lui Stroe Buzescu, noaptea, spre Brăila, iar pe
Preda Buzescu, spre Olt și spre Dunăre:
— Folosiți toate pâlcurile de țărani. Mântuiți oamenii, satele,
avuția țării. Nu cruțați: orice dușman doborât înseamnă un iatagan
mai puțin în trupul țării.
Iar el, a doua zi, cu dichis și meșteșug, ajutat de Albert Király, a
rânduit asediul cetății. Și pe când „boncăluiesc taurii lui Sinan”,
cum zice Radu Buzescu, secuii se strecoară prin fum și pulbere,
încărcați cu scări, cu frânghii, cu lădițe cu praf de pușcă și azvârl
peste ziduri, pe acoperișurile clădirilor din cetate mănunchiuri de
nuiele uscate, catran și torțe aprinse.
— Asta-i luptă? se supără Udrea Băleanu. În loc să-l prindem
pe Sinan și să-i sucim gâtul, orbecăim prin fum, ori privim cum se
nimicește cetatea și biserica sub flăcări.
— Ai dreptate, încuviințează logofătul Teodosie. Secuii fac și ei
ce pot. Dar lemnele din întărituri sânt verzi, iar pe coperi șuri
turcii au pus multă țărnă udă.
— Uite, se-nserează și nicio dobândă n-am avut azi, bagă sama
Radu Buzescu. Mă încredințez încă o dată că, foarte viteji, turcii
știu să lupte și în apărarea cetăților.
De altfel, toți văd că au artilerie bună, au muni ții și provizii din
belșug. Că, deci, și o cetate ca asta, slabă, cu puține ziduri de
piatră, nu cade cât ai bate din palme. Furioși că li se nimice ște și
cetatea și orașul, târgoviștenii sar în ajutorul asediatorilor, dar
trufașii căpitani ai lui Sigismund resping cu dispre ț „prostimea”.
Și, în vreme ce Radu Buzescu dă dreptate căpitanilor unguri,
State Boldur aduce trei cete volnice de luptă, Stroe le ia și, în
taină, le vâră între asediatori, să ajute fiecare la ce poate și se
pricepe. Acum Gáspár Kornis se teme ca nu cumva Ali-Pa șa să
înfrunte asediul până la primăvară, când Sinan ar putea veni, în
adevăr, cu oaste proaspătă.
— Valahul a avut dreptate: ținta noastră – Dunărea.
În acest moment, în fața lui Radu Buzescu se ive ște un țăran
slab și rufos:
— Mă cheamă Condrea și-s din Vădăstrița. Am fost rob la turci
și-am lucrat la cetate. Știu niște stâlpi care u șor se pot dărâma.
Le-am pus semn.
Radu Buzescu îl duce repede între secuii asediatori. Fac la țuri
din funii și trag cu putere, surpă trei plase din palisadă. Năvălesc
repede și împing furcile dinlăuntru. Și, într-un sfert de ceas,
spărtura-i gata.
— Iesus-Maria! strigă secuii și pătrund în cetate.
Turcii se ațin ca viespile la urdiniș, ucid mul ți asediatori, dar nu
mai pot stăvili năvala. Se stârnește și vântul dinspre munte,
înălțând o pălălaie uriașă. De-asupra și-n jurul cetății zloata pare
mai caldă.
Auzind acest strigăt de biruință, Sigismund-craiul îl roagă pe
episcopul Visconti de Cervia să scrie îndată papei că a luat
cetatea Târgoviștei, seara, la ceasurile șase, după zece zile de
asediu greu și sângeros.
Năuciți de zgomot, de foc și de fum, copleșiți de lovituri de
spadă, otomanii cearcă să iasă pe poarta cea mică de la deal. Dar
Mihai și Răzvan-vodă, cu călăreții, le ațin calea și-i prind aproape
pe toți.
— Au scăpat doar câțiva, să ducă lui Sinan-pașa vestea
înfrângerii, râde State Boldur.
Pe Ali-pașa l-a găsit Nicolae Viteaz ascuns în beciul casei
domnești: tremura de furie. Speriat arăta și Mihnea Turcitul.
— Sinan-pașa m-a pus pârcălab cetății, dar nu mi-a lăsat
oameni cu care s-o apăr. Alah ne-a dat pedeapsă pentru pierderea
steagului cel mare. Voi, ca nobili unguri, îmi în țelege ți suferin ța.
Vreau să mă răscumpăr. Bancherul meu este banul Iani, iar
agentul lui, grecul Țicalidi.
Ostașii români au pus mâna pe treisprezece tunuri mari și
patru mici. Radu Buzescu le ascunde în luncă, să nu le afle
ungurii. Înainte de a da slobozenie pentru jaf, căpitanii lui
Sigismund fac numărătoarea: lipsesc patru sute optzeci, mai ales
dintre asaltatorii secui. Kornis se laudă:
— Iată cu ce puține pierderi am cucerit o cetate!
— Se cuvenea să ne batem cu Sinan-pașa, și ne-am bătut, în
darn, cu zidurile, se împotrivește Stroe Buzescu. Cer îngăduin ța
de a porni, grabnic, cu cetele-mi spre București, în frunte.
— În frunte sânt eu! se învinețește craiul.
Fără a mai aștepta încuviințare, Mihai-vodă sloboade toate
cetele Buzeștilor și ale lui Udrea Băleanu spre miazăzi. A doua zi,
sâmbătă, spre seară, întâlnesc la marginea Bucure știului
ariergarda lui Hasan-pașa: venea dinspre Slatina. Doboară peste
trei sute, iau cinci sute zece prizonieri și multă pradă. Și despre
astă izbândă craiul Sigismund poruncește lui Genga scrisoare
către împărații lumii, lăudându-și vitejia.

*
Gruia lui Novac și Dan Buzdugan aduc știre că patru mii de
otomani vin dinspre Buzău către București.
— Nu știu c-am cucerit Târgoviștea?
— Mână din urmă cârduri mari de vite.
— Raț, spune-i lui Moise Secuiul să ne-ajute a-i întâmpina cum
se cuvine, propune Stroe Buzescu.
— Eu? Să mă bat cu niște văcari? se supără generalul.
— Ei, nu te doare inima, om fără țară? îl blagoslovește Stroe. Î și
ia jumătate din cete și, împreună cu o sută de călăre ți secui, pun
pinteni cailor și pier învăluiți în ceață. La miezul nop ții se întorc cu
peste zece mii de cornute mari și cu nouă sute optzeci și doi de
prizonieri. Asemenea ispravă miră pe toți. Iar Moise Secuiul
pretinde ca vitele să fie date craiului.
— Le-au dobândit secuii mei!
— Ba sânt ale țării! Le înapoiem oamenilor.
Într-un ceas, trei sferturi din cârduri au fost împăr țite satelor,
ori ascunse în păduri. Au venit însă oamenii craiului și cu spada
au cerut prada. Ca să nu se verse sânge omenesc pentru ni ște
dobitoace, Mihai-vodă a poruncit lui Stroe să dea tamazlâcurile
rămase.
 — Iată-mă, frate, ajuns și văcarul craiului, suspină Stroe. Preda
tace, dar trimite pe Oprea Rîcman cu zece o șteni îmbrăca ți
turcește și, de la Răcari, abate și aceste turme spre Oltenia. Iar în
zilele următoare, niciun român n-a mai adus la tabără prada
luată de la acângii.

*
Petru Orăș prinde un olăcar turc cu o scrisoare. Teodosie o
tălmăcește și râde:
— Mi se pare că totuși Sigismund a avut dreptate: marele vizir îi
scrie lui Ali-pașa să nu se teamă de Mihai-vodă și să apere
Târgoviștea până în luna mai. Să țină legătura cu acângiii și deliii
răspândiți după pradă și să le poruncească a se trage, în bună
rânduială, spre Giurgiu, folosind orice mijloc: omorul, în șelătoria,
pârjolul, fuga.
Tălmăcirea scrisorii stârnește haz în tabăra creștină, iar voia
bună aduce împăcare între căpitanii unguri și cei români. Iosica
ține morțiș să se înfățișeze el însuși cu scrisoarea lui Sinan, la
cortul craiului. Iar când o citește, cu de la sine putere, schimbă
numele lui Mihai-vodă, cu al lui Sigismund. Aflând de la Petru Raț
despre treaba asta, Stroe se mânie:
— Uite cum un fățarnic schimbă ăst război cumplit într-o
schimonositură; parc-ar fi Dandu Dărădan din Băbeni.
— Mare ticălos Iosica ăsta, suduie Radu Buzescu. Îl urăsc.
— Ba mie mi-i drag, râde Preda. S-a deprins într-atât cu
lingușirea încât, dacă n-are pe cine fățări, se fățărește pre sine.
— Îl lauzi, în loc să-l dai dracului?
— L-aș da, dar nu pot, Radule: ne-a ajutat să-l facem domn pe
Mihai.

*
În zori, un ștafetar de la Tudor Maldăr vestește că Sinan-pa șa a
părăsit Bucureștiul și gonește spre Dunăre.
— Ienicerii lasă bagajele, aruncă armele și tot ce le-ar îngreuna
fuga. Simion Dărămuș s-a ales cu zece cămile.
— Auzi, Doamne! răcnește Stroe Buzescu. Dau în brânci ca
năucii, iar noi le tămâiem și le pupăm urma! După ei!
I se alătură Petru Raț, Daniel Zalasdi și Nicolae Viteaz cu
steagurile lor.
 *
Mijea de ziuă când rădvanul marelui vizir Sinan-pa șa trecea
podul peste Neajlov. E bolnav rău, sleit suflete ște ca smârcurile-n
secetă, și cu totul copleșit de negre păreri de rău. Roțile îl
hurducă, hurducătura îi amestecă bohârtaiele în pântece, iar
amestecătura asta mult îl supără și-l doare. Dar și mai mult îl
supără și-l dor amintirile din acea nefastă zi de 13 august, aici la
Călugăreni. La miazăzi de pod, cere oprire. Coboară din rădvan și
pornește încet, spre Uzun, locul unde a stat tabăra. Nu poate urca
mai sus, în deal. Noroiul i-a ajuns până la glezne. Gâfâie obosit,
istovit. Se sprijină în cârjă și, o vreme, î și plimbă privirea în jur.
Vede, aievea, atacul lui și răspunsul românilor… „Cum s-a
întâmplat? Socotisem totul. Și totuși… Mare comandant Mihai-
vodă: îndrăzneț și dârz. L-am gâcit din clipa când l-am văzut, și
am hotărât să-i dau tronul… Ei, dacă-l aveam ici, în aripa
dreaptă, cu căpitanii lui, așa cum l-am dorit: agă supus, sub
brațul meu… Trebuia să-i dau bani pentru oaste, nu să-i iau
haraci. Că de la aceeași vacă nu poți mânca, în același timp, și
lapte și friptură”. Închide pleoapele, parc-ar vrea să strivească
niște vedenii… „Era mai bine dacă pieream acolo, în mocirlă. Mă
sugeau lipitorile și nu mai trăiam acest amar ceas al înfrângerii.
Uite oasele morților: oameni, cai… Uite și armele ruginite… Vitejii
mei au intrat în debandadă. Nu mă mai ascultă. În schimb,
ghiaurii lovesc și lovesc. Barda lui Mihalogli fulgeră pretutindeni și
ucide totul. Hărțuitorii se ivesc de neștine. Iar pe mine, uite, cum
mă soarbe noroiul acestui pământ valah. Mă înghite, dacă nu fug.
Să fug… Eu, Sinan-pașa, marele vizir de care au tremurat,
îngrozite, și Asia și Africa și Europa… Sic transit…”

*
Foc se mânie Sigismund când aude că cetele românilor au luat-
o înainte și izbesc steagurile otomane lăsate în ariergardă, să
păzească retragerea lui Sinan. Își schimbă albiturile, arătând lui
Carlo Magno că nu se primenise de două săptămâni.
— Scrie și despre asta în cronica ta! Uite, și la masă stau cu
halebarda lângă mine.

*
În august și septembrie, Buzeștii trecuseră prin câmpie, în
urmărirea acângiilor, și văzuseră prăpădul: măria-sa s-a învârtit
mai mult în munți: Stoienești, Rucăr, Câmpulung, Curtea de
Argeș, așa că abia acum înțelegea cât de cumplit i-au pustiit
dușmanii țara. În năvala lor smintită, în retragerea lor desperată,
otomanii n-au cruțat nimic. Să umbli zile întregi, nu vezi o casă
ori un pătul întreg. Ruine și iar ruine. Ajungând la Călmă țui, se
oprește:
— Îți amintești, Doia, că aici m-a lovit un pâlc de du șmani?
— Da, măria-ta. Feciorul care ne-a ajutat a fost rănit.
— De ce nu mi-ai spus?
— În încrâncenarea asta, mai uită omul.
— Caută-l prin cele bordeie de sub pământ.
Îl află olog. Mihai-vodă își fulgeră cu privirea căpitanii din jur: o
privire tristă, îndurerată. Apasă pintenii și, din câteva salturi,
ajunge la bordei. Descalecă și dă să intre. Ci ologul iese în cale-i
târâș, ca un bursuc din vizuină.
— Unde ți-i sora, flăcăule?
— Până alaltăieri s-a ascuns, dar tot au prins-o. Și-au luat-o.
Biata Florica, cine s-o apere, că eu…
— Stroe, se-ntoarce vodă către stolnicul venit în urmă, cu calul
sforăind, s-o afli pe Florica. La amândoi le faci hrisov pe astă
moșie, până-n pădurea de colo, răsplată pentru puterea cu care
au răbdat toate și-au stăruit aici. Să întemeiezi sat, flăcăule.
— Păi… să trăiești, măria-ta! Iar satului să-i zic Ologi?
— Facă-ți-se voia, flăcăule. Numai sat să fie.
Răsucind calul, dă cu ochii de Doia Crăciun:
— Și ție unde să-ți dau o moșie, Doia?
— În Transilvania, măria-ta: să fac satul Ciungi.
— Bine: acolo ți-oi da!

*
Oastea craiului trece Argeșul; dar, din pricina mocirlelor,
înaintează încet. Hoiturile întâlnite în cale îl îngre țo șează tare pe
Sigismund.
— Sânt foarte ostenit, se plânge episcopului de Cervia, care
călătorește în rădvan, încotoșmănit în blănuri moi și calde. Mi-i
dor de crăiasă și de tihna castelelor mele.
— După ce cucerești Constantinopolul…
— Știi, părinte, e foarte greu să fii viteaz, viteaz fără teamă și
fără prihană ca mine. Ah, de-ar ști împăratul și papa cât mă
jertfesc eu pentru dânșii…
 *
În Rusciuc, Țicalidi a lăsat-o pe Maria în casa unui bulgar
bătrân și-a dispărut. După cinci zile de cercetare fata prinse zvon
că, în adevăr, în beciurile pașei se află o samă de cre știni, în
cătușe, uitați acolo. Și-a amintit de ei abia acum, când a primit
poruncă să grăbească trecerea prăzilor peste Dunăre. Îmbrăcând
strai de cerșetoare, Maria s-a apropiat de dânșii. L-a cunoscut pe
Dragoș: își târa lanțurile la picioare și, cu alți nouă robi, împingea
la carele încărcate, de la pod la deal. Lăcrăma de câte ori străjerii
îl loveau cu harapnicele. Așa l-a urmărit trei zile, ceas de ceas,
până a izbutit să i se arate și să-i spună că umblă să-l scoată din
robie. Îl vedea mușcând din loitre, când îl șfichiuiau harapnicele și
mormăia ciudos:
— Butoaie de miere din Argeș… Brânză și unt din Muscel… Seu
din Târgoviște… Pastramă de la Buzău… Saci cu grâu din
Gherghița…
Apoi urmau tamazlâcurile de vite: stâni întregi de oi, herghelii
de cai. Apoi robii: copii, femei, tineri. Așa se scurgeau pe pod, ca
pe-o pâlnie, măduva și vlaga Țării Românești, spre acel butoi fără
fund Țarigrad numit.
Se întrista foarte Maria, dar se și bucura aflând că Mihai-vodă și
căpitanii lui coboară din munți cu toată țara în urma lor, iar
otomanii zoresc spre miazăzi cu spaima morții în oase.

*
În adevăr, prin cețurile și zloata acestei toamne timpurii, țara
toată se mișcă și împinge la vale musulmănimea, plătindu-i
pentru jaful și pârjolul și omorul de-o vară. Înarmați cu coase,
topoare, furci, bâte ori suliți, țăranii ies din locuri de pândă, prind
și prăbușesc în moarte vrășmașii zăbovitori ori colindători după
pradă, prin ruinele satelor și târgurilor. Popa Farca ș și căpitanul
Vlad din Butoieni păzesc drumul Turnului, așa cum au primit
poruncă de la Preda Buzescu. Și rar vrăjmaș să scape de ceata lor.
Alții, orânduiți de Petru Orăș, curăță drumurile Bărăganului spre
Brăila, Hârșova ori Silistra.
Deși secătuită și rău pârjolită, țara se scutură de povară. Dar
nădejdea cea mare se află în oastea măriei-sale, pregătită să dea
potrivnicului lovitura cea de istov. Craiul Sigismund s-a
îmbolnăvit și stă mai mult în cort. Iar de călătorit călătore ște în
rădvan, înfofolit în blăni mai ceva ca Visconti de Cervia. Vrând-
nevrând, cârmuirea războiului a lăsat-o în sama lui Bocskai; iar
acesta, lui Mihai-vodă. Văzând cât de bine se pricepe și cu câtă
energie conduce, nici Kornis, nici Bodony, nici Secuiul nu mai
cârtesc. Stroe Buzescu e mereu în frunte cu cetele de hăr țuitori.
Acolo unde-i mai greu, ai lui izbândesc. Doarme pe pământul ud,
pe-un braț de fân din care ronțăie Vifor; pune capul pe-un pietroi
ori pe pântecele cald al calului; mănâncă din traista lui Condur
Pantelimon ori din ce-i aduce Dan Buzdugan. Nu-i pasă de nimic.
E fericit de întorsătura lucrurilor: „De-acu, biruin ța-i a noastră”…
Un slujitor i-a adus vestea că Sima s-a întors la Stăne ști și că se
apără acolo cu Cătălina, cu Anghelina și cu Ancuța.
Mai mofturos, Radu nu pune capul jos până când slujitorii nu-i
întind cortul. Îl poftește și pe măria-sa:
— Am cort de pașă: scump cât o culă, călduros și bun.
— Măi frate-miu, haremu-ți mai lipsește, îl pizmuie ște Preda. Eu
am să dau de-un cort cu douăsprezece cadâne…
— A, uite-l și pe Stavrinos! se veselește Stroe. Nu-ți prea sântem
pe plac, nu-i așa, stihuitorule?
— Măria-sa-i Alexandru Machedon, iar domniile voastre…
— Așa visam când eram flăcăiandri. Acum… Și-apoi, te-ntrec
întru stihuire pisarii craiului Sigismund. Are vreo patru.
Gândește-te, Stavrinos, vistiere, că la 13 august, pe arșiță, ne-am
bătut aici la Călugăreni. Și-acum pun tâmpla pe astă paji ște arsă
de brumă și-ascult cum urlă cățelul pământului. Atunci urla de
durere, acum de bucurie, Stavrinos. Sânt frânt de nehodină și tare
aș mâna porcii la jir, dacă bruma asta n-ar fi a șa de rece… Mult s-
or sili ticluitorii de stihuri să găsească vorbele bune a zugrăvi tot
ce-am făptuit noi, de un an încoace. Ci mă gândesc și la Sima: știe
oare ce să însemne în izvodul ei de cronică?

*
Străjerii din turnul cel înalt al cetății Giurgiului slobod din
tunuri și strigă desperați că ghiaurii, în cap cu Mihai-vodă, lovesc
din toate părțile. Ienicerii încetează neguțarea și scrierea prăzii în
catastife și se înghesuie pe pod, furtună furioasă, în mare
neorânduială. Neguțătorii greci, bulgari ori raguzani care
pândiseră până în acest ceas să cumpere vite ieftene, acum fură
cârduri întregi și le-ascund în luncă. Ajunși cei dintâi în fața
Giurgiului, tustrei Buzeștii, cu Udrea Băleanu pregătesc repede
lupta cu spahiii rămași aici, la depărtare de șase mii de pa și de
capul podului, să ocrotească prada, robii și armia înghesuită la
trecerea Dunării. La un sfert de ceas sose ște și Mihai-vodă cu
două mii de călăreți. Apoi cavaleria maghiară cu Bocskai și
italienii lui Piccolomini, ca nu cumva Mihai să cucerească singur
cetatea. Măria-sa vrea să pornească atacul din trei părți, chiar
acum. Dar Kornis propune să aștepte până mâine, să fie și craiul
de față.
— Nu pot, generale! strigă voievodul furios. Pe-acolo, pe pod, se
scurge bogăția țării mele. Și nu mai rabd!… Căpitani, a șa cum am
poruncit, la atac!
Mânioși ca tigrii ținuți în lanț, în timp ce păgânii pârjoleau țara,
românii pornesc, vijelie. Mihai-vodă e în frunte, cu barda
strălucind, sus, în luminișurile de de-asupra Dunării. Vădind că
nu și-a uitat menirea, State Boldur e tot prin preajmă-i. Zărindu-l,
otomanii mult se înspăimântă:
— Mihalogli!… Mihalogli!
Și se îmbulzesc năuci spre pod. Se calcă în picioare, se strivesc
între ei ori se aruncă în apă, prețuind mai mult să se înece, decât
să-l înfrunte pe năpraznicul Mihai-vodă. Atacul se desfă șoară
neînchipuit de sălbatec. Lovind dinspre apus cu măciucarii lui
Tudor Maldăr în frunte, Stroe Buzescu deschide pârtie-n vră șma și,
mai abitir ca la Călugăreni. Văzându-i cum se bat, cu neînfricare
și vitejie, Silvio Piccolomini își reaminte ște că românii sânt de
nobilă origine romană și că-s frați cu italienii.
— Da, Pigafetta, încep a mă mândri cu asemenea frați.
Bătălia durează până la căderea nopții. Scot din tabăra
otomană peste opt mii de robi, femei și copii, nenumărate încă
turme de oi, bivoli, vaci, boi, herghelii de cai, o sută șaizeci și trei
de cămile și sute de harabale cu bucate și lucruri de preț.
Dar Sinan-pașa a grămădit multe tunuri în cetatea din Ostrov și
cu un foc ucigător ține încă pe creștini departe de capul podului.
În mare grabă, la lumina torțelor, termină un pod mic de douăzeci
de luntri, între țărmul bulgar și Ostrov, ca să poată trimite întăriri
în cetate, fără întrerupere.

*
A doua zi, pe la ceasurile opt, sosește și craiul Sigismund. Când
află ce biruință mare a câștigat Mihai-vodă se învine țe ște ca un
mort. Stă așa, mut și țeapăn, mai bine de un sfert de oră. Când se
poate mișca, cere să i se aducă armăsarul. Încalecă și intră în
mijlocul oștirii. Se înalță în scări și strigă, în ungure ște și
italienește:
— Vitejilor, ați săvârșit minuni de vitejie. Ajutați-mă să-l
capturez pe Sinan-pașa! Să cuceresc Constantinopolul!
Dar, în clipa asta, ferind căruțele cu care și-au încercuit tabăra,
un stol de spahii se năpustește nebunește tocmai în locul unde
craiul își răcnește vitejia. Totodată, tunurile din cetate boncăluiesc
și trimit bombe. Neînțelegând ce se întâmplă, Sigismund se sperie
și fuge spre miazănoapte.
— Măria-ta, Sinan e la Rusciuc, nu la București! îi strigă Stroe,
arătându-i cu spada încotro se cuvine a da năvală.
De altfel, mare parte din generalii maghiari nici nu-l mai
ascultă: Mihai a devenit conducătorul firesc al expedi ției. Patru
mii de pedestrași din Transilvania intră de bună voie sub porunca
Mariei sale și pornesc lupta.
— Sântem de-o lege și de-un grai cu măria-ta, adică români.
Tunurile lui Schneider se alătură celor maghiare și culcă la
pământ șirurile otomane, țăndăresc căruțele și harabalele ca pe
niște jucării. Bătălia de azi devine încă și mai crâncenă decât cea
de ieri. Însoțit de Gáspár Kornis, craiul Sigismund intră și el în
luptă. Dar, speriat de-o ghiulea, Rosario îl răstoarnă în noroi. Sar
cinci slujitori, îl ridică, iar doctorul, cu o fa șă de mătasă, îi
pansează julitura de la brațul drept și i-l leagă de gât. Încalecă din
nou și, cu spada în stânga, îndeamnă la luptă.
Apoi:
— Genga, scri-o și pe asta în cronică: grav rănit, stau, totu și, în
fruntea vitejilor mei!
Văzându-se copleșiți, otomanii se predau, pâlc după pâlc. Banul
Mihalcea dă peste tezaurul armatei lui Sinan, încărcat în trei
harabale. Și, în mare grabă, îl trimite spre Bucure ști, străjuit de
zece oameni. Pe drum, însă, la Comana, străjerii se întâlnesc cu
cancelarul Ștefan Iosica: venea din Transilvania cu o ceată de
cincizeci de călăreți. Înțelegând că românii duc o comoară,
desprinde treizeci de călăreți din juru-i, cu căpitanul lor, și-i
poruncește să scoată cele trei harabale la Bran, chiar dacă va
trebui să ucidă străjile lui Mihai-vodă.

*
Bătălia continuă și a treia zi, tot înverșunată, tot cumplit de
sălbatecă. Pe la chindie, Sinan mai vâră în luptă șase mii de
acângii: că dacă nu pot trece încă podul, ocupat de carele cu
prăzi, barem să ucidă cât mai mulți ghiauri.
— Altminteri, Mihai trece Dunărea și ne fugăre ște până-n
Balcani, cuvântă marele vizir, către Husein-pașa, trăgând cu
dreapta buzduganul lângă sine, iar cu stânga strângându- și
gulerul de hermină pe ceafă și piept, că prea-l cuprinsese frigul.
Și acolo, la capătul podului, spadele, sulițele, săgețile, ghiulele și
Dunărea însăși doboară trupuri și curmă vieți. Sute de hoituri zac
în glod, în mâl, în iarba uscată, ori plutesc, umflate, pe valuri, la
vale. În amurg, mormane de leșuri umplu brațul Dunării, ca un
pod între malul românesc și Ostrov. Gemetele și vaietele răniților
s-aud din Daia în Rusciuc și durează până dincolo de miezul
nopții, când le-amuțește înghețul și moartea. Corbii croncănesc pe
crăci, în cuiburi, nerăbdători să se facă lumină și să înceapă
păgâna lor sfâșiere.
— Nici nu mai știm dacă se tânguie-n grai creștin ori
musulman, jăluie Stroe Buzescu, ștergându-și spada cu un
șumuiog de iarbă uscată.
— Măria-sa a poruncit să ne săpăm șanțuri; s-ar putea ca, în
zori, Sinan să ne mai trimită un pe șche ș asemeni celui de la
chindie, vine Condur cu poruncă de la locul unde se află Mihai-
vodă.
— Șanțuri… morminte… Să trecem la lucru, fraților!

*
Maria lui Vlad se strecoară prin mulțimea carelor fără stăpân,
răsturnate, răvășite și privește la ieniceri, la spahii, la topcii, la
delii, la acângii, toți năuciți, adevărată hoardă înnebunită de frica
morții. Se bucură că falnica armie a lui Sinan-pa șa de astă-vară,
arată acum doar ca o turmă flocăită de lupi, nemernică și
speriată; dar se întristează că nu-l mai găsește pe Dragoș.
— Iscoadă ghiaură! o înhață, dintr-o dată, un ienicer. Se zbate,
dar nu poate scăpa. E mai puternic ca dânsa.
— Dacă m-ai prins, înfățișază-mă marelui vizir. Am a-i
destăinui ceva nemaipomenit.
Ienicerul îi împlinește dorința, mai ușor decât își închipuise
Maria. Și așa, pe neașteptate, îl vede a cincea oară pe Sinan-pa șa:
e slab, foarte îmbătrânit, gârbovit; privirea i-i ve ștedă, adormită;
pielea obrajilor îi cade, moale, fleșcăită; fălcile și mâinile-i tremură.
Și-a pierdut cu totul măreția și trufia de astă-vară, de și
îmbrăcămintea-i tot scumpă și strălucitoare. Uitându-și o clipă
soarta, pe Maria o cuprinde mila. Povestește:
— Am îmbrăcat strai bărbătesc și am stat în tabăra măriei-tale,
ca paj al lui Caraiman-pașa. Sânt una din muierile cre știne care a
privit, nepedepsită, steagul cel verde al profetului; am scăpat
nepângărită din haremul celui mai desfrânat pașă… Și rău îmi
pare că n-am ucis mai mulți otomani.
— Unde puteai să-i ucizi? se miră marele vizir, scăpându- și
limba printre gingiile știrbe, dar și scăpărând priviri curioase; mai
ales că vorbirea cu fata asta ghiaură parcă-l face să mai uite
nenorocirea în care se află.
— La Călugăreni!
— Cum? Acolo am luptat și cu muierile?
— Da; am purtat la oblânc tidva lui Caraiman-pașa.
— Neam afurisit!
— Ne apărăm pământul și legea, se îndârjește Maria,
încredințată că nu mai are nimic de pierdut.
— Dacă n-aș fi auzit de unele isprăvi ale fie iertatului ticălos
Caraiman-pașa, te-aș crede nebună.
— Nu-s nebună. Am doar un dram mai mult de îndrăzneală.
— Și-ai venit să mă ucizi și pe mine?
— Nu: îmi caut logodnicul. Pe măria-ta te admir, ca și voievodul
meu Mihai, și înaintea-ți mă închin.
Sinan se răsucește spre dreapta și, pe când Maria a ștepta cea
mai cumplită pedeapsă, poruncește:
— Căutați logodnicul acestei muieri și dați-i-l. Să fie slobozi!
Merită.
Maria încremenește. Nu crede că-i cu putință.
— Da, meriți!
— Mulțumesc, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea pe Sinan-
pașa iertând un creștin.
— Hâm… zâmbește marele vizir cu buzele-i îngurzite ca o pungă
de zgârcit, ascultând bubuiturile și larma luptei de la pod. N-am
iertat niciun ghiaur, fiindcă toți mi s-au părut nevolnici și mi șei.
Pe toți i-am bătut. Numai la voi am aflat vitejie. Iar eu cinstesc
vitejia oriunde se află.

*
— Araxi, ai înștiințat prietenii români că Hasan-pașa va fi numit
mare vizir? întreabă Manea Hagigadur, priveghind cum ucenicii
frământau aluatul pentru baclavale.
— De ieri, prin neguțătorul raguzan… Tată, am auzit azi pe
prietena noastră Sabriè cum își cumințea copilul. Zicea: Susa, sus
Mihal beg ghelir…
— Da; Ali Gian-hogea mi-a vorbit, adineaori, de sfâr șitul
împărăției. Un imam de demult a prorocit că Țarigradul va fi
cucerit într-o vineri, de un bărbat de patruzeci de ani, stângaci,
cu barbă neagră și cu ochi scânteietori. Ehei, poate-așa vom avea
iar nuci și miere frumos amirositoare…

*
În zori, Mihai-vodă adună toți căpitanii la sfat.
— Am azvârlit dușmanul peste Dunăre, dar nu l-am nimicit.
Cer zece mii de ostași într-ajutor: secui, nemți, moldoveni și
italieni, să trec Dunărea, să-l urmăresc pe Sinan și să-l dobor de
tot. Baba Novac ne iese în cale la Târnovo. Prietenii din Țarigrad
mă vestesc că sultanul l-a pus mare vizir pe Hasan-pașa. Acesta a
și trimis un agă să-l aducă pe Sinan la Țarigrad, legat în lan țuri.
Dar singur Ștefan Bocskai sprijină planul voievodului.
— Nu pleacă nimeni până nu cucerim și cetatea din Ostrov! se-
mpotrivește craiul.
— La Țarigrad să ne oprim, mărite-crai, nu aici!
— Eu voi elibera Constantinopolul, nu altul!
— Nu mă împotrivesc. Dar pentru asta trebuie să trecem
Dunărea.
— La primăvară!
— Moment așa de prielnic nu mai întâlnim noi; armia otomană-
i decimată, lipsită de cel mai bun general de la Soliman-padi șah
cel Mare încoace; e speriată, obosită, sătulă de război. Pe noi ne-
naripează încrederea și biruința.
— Cum nu vă gândiți? De zece săptămâni mă bat întruna: pe
ploaie, pe ninsoare, pe frig. Trei cetăți cucerite! Zi și noapte în
armură: m-am săturat! Și-apoi, rana de la mână! În zece
săptămâni mi-am schimbat doar de două ori albiturile! Nu vă
gândiți că, din pricina războiului, mi-am lăsat mireasa singură?
Domol, cumpănit, Bocskai cată a-l sprijini iar pe Mihai-vodă:
— Totuși, voievodul are dreptate: trebuie să continuăm războiul
de urmărire, măcar până la Balcani. Și Silvio Piccolomini are
aceeași părere.
 Dar Bodony, Kornis, Iosica îl susțin pe crai:
— O iarnă în munții Balcani?! O nebunie!
Mihai-vodă stăruie răbduriu:
— Iată, dușmanul e-n debandadă. Sinan nu mai este mare vizir,
iar înlocuitorul lui n-a ajuns încă la Dunăre. Avem podul, ici,
aproape gata. Ușor îl reparăm și trecem în voie.
— Nu vreau! răcnește craiul.
— Atunci trec numai cu ai mei! rostește Mihai-vodă, hotărât, și
părăsește sfatul.
Sigismund se învinețește iar:
— Valahul acesta nu înțelege că-i doar un hatman al crăiei și
nu domn de sine stătător? Iosica, poruncește ca toate tunurile
capturate de la otomani să fie duse în Transilvania.
Când Bocskai cheamă căpitanii și-i întreabă dacă vor să treacă
Dunărea, Iosica și Kornis cată să-i convingă că Buzeștii, Udrea
Băleanu, banul Mihalcea și toți cei care susțin continuarea
războiului sânt niște necugetați, iar Mihai-vodă se visează împărat
la Constantinopol:
— Vrea să umbrească gloria măriei-sale, să se împăuneze cu
victoriile câștigate de noi.
— Dar dacă, totuși, trece numai cu ai lui? întreabă Albert
Király. Îl cunosc: e furios și dârz.
— Îl lovim din spate, se încruntă Kornis. Și așa a făcut destule
fără a ține sama de porunca serenissimei-sale.
Auzind asemenea amenințare, Buzeștii au clocotit de furie.
— Vezi, Radule, ce rău ați făcut iscălind, la Alba Iulia, tocmeala
cu craiul? își mustră Stroe fratele mai mare. Acum ne ține aici,
ferecați. Și bag samă că oamenii craiului au început să ne
păzească mai abraș ca pe turci.
Atât pot face: trimit peste Dunăre, pe ascuns, cu luntrile, pe
Gruia Novac cu haiducii lui, și pe Tudor Maldăr cu o parte din
măciucari, să lovească pe otomani oriunde-i vor afla.
Ca să-l liniștească pe Ștefan Bocskai, care a început să strige:
„Ne facem de râs în fața creștinătății, dacă ne poticnim la Dunăre!”
craiul poruncește oștirii să cucerească fără întârziere cetatea din
Ostrov.
Și, în zori, tunurile bubuie iar. Sânt însă prea departe: nu
pricinuiesc zidurilor nicio stricăciune.
— Piccolomini să împingă artileria mai aproape.
Dar italianul nu vrea să împlinească porunca decât când îl
roagă și episcopul de Cervia. Totuși, nici tunurile lui nu fac mare
ispravă. Ba, încurajați de neizbânda artileriștilor creștini, turcii
îndrăznesc a ieși, în două rânduri, la harță, împiedicând a șezarea
artileriei într-un loc mai prielnic. Craiul î și face iar spaimă:
— Dacă valahul ne-a trădat? Dacă la noapte… în mare taină…
Italienii să strice podul!
Porunca s-a împlinit în grabă. Cincisprezece luntri au plutit pe
apă la vale, împreună cu grinzile și funiile tăiate. Noroc că, pe zece
dintre ele, pescarii români le-au tras la mal și le-au dat osta șilor.
Bulgarii au prins și ei trei: numai două s-au tot dus, spre Silistra.
Mihai-vodă s-a amărât foarte. Dar a tăcut, închis în el.

*
Cu multă mirare află Preda Buzescu că aga Leca și oamenii lui
au participat la distrugerea podului.
— Îl știam iubitor de cai albi, prieten cu banul Iani, dar mare
meșter podar, nu.
— E iubitor și de aur. Stroe l-a prins cu mâ ța-n sac la 13
noiembrie: furase zdravăn. Noroc că Mihai-vodă are slăbiciune
pentru toți cei obârșelnici din Pind. Și-apoi, cred că vrea să mai
păstreze o punte de legătură cu banul Iani, chibzuiește Radu.
Totuși, să-i atragem luarea aminte.
Dar tocmai când, la cortul voievodului, începea vorba despre
matrapazlâcul agăi Leca, se vestește că a sosit Baba Novac.
— Să intre! se ridică voievodul în picioare, bucuros și adânc
mișcat.
Novac e mai înalt și mai spătos decât voievodul. Poartă barbă și
plete sure. Chipul, încruntat. Ochii, viezure ști. Nasul, mare,
stăpânește parcă obrajii adânc scrijelați de răni, de ani și de
suferințe. Îmbrăcat cu un cojoc de miel, strâns la mijloc, tivit la
guler, în față și la poalele-i largi, cu blăni ță brumărie, încinge un
paloș mare, greu. În picioare, ciubote de mistre ț, cu părul pe
dinafară. Îl privește pe măria-sa cercetător: tunică neagră cu șapte
nasturi de aur, pantaloni suri strânși pe picior, cizme ro șii, o
centură tot roșie de care atârnă, într-o legătură de argint, stiletul
mic, venețian. Îi place mai ales căutătura voievodului: puternică,
hotărâtă, stăpână, și vârtoșia trupului, mlădierea mâinilor și a
glasului, frumusețea chipului, bărbătesc în totul. Î și în șfacă
mâinile. Și le strâng puternic, zguduit. Se privesc țintă; apoi se
îmbrățișează furtunos, strâns. Voievodul murmură încet, dar din
adâncul inimii, ca o dăruire:
— Te vreau prieten și părinte, Novace!
— Pentru om ca măria-ta, bucuros îmi dau via ța! Tot norodul
de dincolo de Dunăre te-așteaptă ca pe-un mântuitor. Cu jderii și
cu lupii mei venit-am să te slujesc până la capătul zilelor. Gruia și
Maldăr răscoală bulgarii. Noi împingem de-aici și, din două
opintiri, trecem Balcanii.
Stroe Buzescu e foarte bucuros și mândru de înfățișarea și
gândurile Novacului. În schimb, pe Radu îl cearcă un ghimpe
ciudat în inimă. Mai pătrunzător, Preda presimte că acest bătrân
ar putea pune stăpânire pe cugetul măriei-sale și asta nu-i place.
Văzând cei cinci sute de haiduci ai lui Baba Novac și auzind că
bulgarii se răscoală, îndată ce Mihai pășește dincolo de Dunăre,
craiul se oțărăște parc-ar fi plesnit fierea în el:
— De ce Mihai și nu Sigismundus rex?
— Că așa vrea un tâlhar sălbatec și câțiva bulgari ori greci ca
Dionisie Rally? lărgește Iosica, întrebarea.
— Trecem Dunărea! hotărăște craiul napristan, și trage sabia.
De ce să se teamă otomanii de un căpitan al meu și de mine nu?
Adunați în grabă la sfat, generalii își vădesc părerea de rău:
podul de luntri peste apă e stricat.
— Faceți-l înapoi!
Kornis cată să arate că-i imposibil pe-o vreme rece ca asta:
cavalerii îngheață în armuri, și niciun soldat nu intră în apă.
— Tâlharilor! V-ați atins cu valahul și vreți să-mi surpați gloria.
Vă cunosc eu, unelte ale lui Baltazar Báthory!
— Serenissime, valahul vrea să…
— Taci, ghiuj netrebnic! răcnește și se răcăduie ște cu sabia la
Bocskai. Anul trecut ai vrut să mă ucizi!
Kornis și episcopul de Cervia cată să-l potolească, vorbindu-i de
crăiasa care-l așteaptă nerăbdătoare. Dar asta îl neliniștește și mai
tare. Încalecă și gonește spre tabăra lui Mihai-vodă, urmat de
câțiva căpitani, mai mult speriați de sminteala stăpânului decât
dornici să înțeleagă ce vrea. Dar, ca naiba, dintr-un tufi ș care
desparte cele două tabere, iese, pe neașteptate, Dandu Dărădan,
călare pe-un măgar costeliv, cu un topor uriaș în spinare,
împodobit cu pene de păun la căciulă. Calul craiului se sperie, î și
răstoarnă stăpânul și gonește pe câmp, sforăind. Văzându-l,
Dărădan crede că-i Sinan-pașa și se repede cu toporul. Noroc că
Preda Buzescu se află pe aproape, îl stropșește pe zălud și,
împreună cu căpitanii veniți din urmă, îl ridică pe crai din glod și-l
duc repede în cort, să nu mai vadă și alții pățanie de pomină ca
asta.
— Numai vraja-i pricina căderii craiului în această furioasă
volubilitate de gândire, lămurește Iosica. Suzana Chendi a trimis
descântecul prin vreuna din doamnele sosite ieri aici.
Și, ca să aibă încă un argument împotriva continuării
războiului, poruncește lui Iacobus, cetitorul în stele, să arate că
astrele nu mai sânt prielnice victoriei.
— Tii… Rosario, cal năzdrăvan: m-a oprit a făptui o greșeală, se
bucură craiul.
— În primăvară, lingușește Iosica, treci măria-ta Dunărea, cu
oaste proaspătă, și până în august cucerești Constantinopolul.
Deocamdată să doborâm cetatea din Ostrov, fără ajutorul lui
Mihai.
Daniel Zálazdy și Petru Raț erau trimiși cu prăzile, spre Bran;
Nicolae Viteaz era bolnav, în cort. Așa că, despre hotărârea de a
cuceri cetatea din Ostrov, Mihai-vodă a aflat doar când au bubuit
tunurile. Totuși, l-a trimis pe Schneider cu tunarii lui, să ajute.
După două ceasuri de bătaie, tunurile au făcut o spărtură în zid,
largă și înaltă de vreo cinci coți.
— Pe sfânta Varvara, patroana tunarilor, am biruit! explodează
Schneider de bucurie.
Când turcii încep să iasă și să se arunce în apă, Silvio
Piccolomini poruncește asaltul. Cetele lui Kornis și Király năvălesc
pe podeț și intră prin spărtură. Dar, neputând pătrunde decât câte
doi, cei din cetate îi potopesc cu sulițele și iataganele. Bătălia
durează mai bine de două ceasuri, crâncenă, cu mari pierderi de
ambele părți. Ca să grăbească izbânda, Răzvan și Mihai-vodă
trimit și ei ajutoare. State Boldur și Petru Ora ș scufundă galionul
încărcat cu ienicerii porniți în ajutorul asediatorilor. Dar
apărătorii nu ies din cetate, nici când italienii aprind lemnăria și-i
îneacă în fum și flăcări.
Călare pe Rosario, Sigismund privește lupta de pe-o movili ță și
poruncește surlelor să sune tare, a biruință. Vodă îl trimite pe
Stroe Buzescu să-l roage să nu dărâme cetatea.
— Ne-ar fi de mare trebuință în apărarea Dunării. E pământul
nostru, iar Caraiman-pașa a întărit-o cu piatra și cu sudoarea
noastră.
— N-o dărâm, dacă rămâne Kornis căpitan aici.
 — Mă insulți, maiestate. Sânt baron de Homorod, nu de…
Giurgiu.
Și Király se teme să nu fie silit a rămâne el aici și sus ține, cu
frenezie, că trebuie rasă de pe fața pământului:
— Dacă valahul se cuibărește în cetăți, nu te mai cunoa ște ca
stăpân. Apoi, fiind aici la hotar, oricând turcii o pot recuceri și
întări împotriva noastră.
— Atunci tu, Király, scoate tunurile din cetatea asta și aruncă-
le în Dunăre; tot nu le putem duce în Transilvania.
Zadarnică și ruga și mânia lui Mihai-vodă.
— Astrologul mi-a destăinuit că până la primăvară nu mai am
zodie bună pentru… Să ne oprim aici. Să nu pierdem și ce-am
dobândit. Zice dascălul meu Carrillo: „acel cap încoronat este cu
adevărat mare, care știe să se oprească drept în culme, la hotarul
dintre bine și rău”.
— Cer, măria-ta, să păstrezi cetatea. Pun strajă tare și jur că
dușmanii nu mai trec Dunărea pe aici.
Dar, în clipa asta, cu vuiet și cutremur mare, praful de pu șcă
aprins surpă zidurile cetății.
— Aha! răcnește craiul, cuprins de bucurie. Afle lumea c-am
mai cucerit o cetate! Ego athleta Christi!…
Stroe Buzescu își face cruce pe furiș, fericit că Mihai-vodă n-a
tras pumnalul să-l împlânte în fălosul atlet al lui Cristos din fa ță-
i.

*
Socotind prada, vistiernicii găsiră trei mii cinci sute optzeci de
căruțe cu bucate, afară de cele luate de osta și fără știrea
ocârmuitorilor. Mai ales ungurii au luat cât au putut. Țăranii au
prins mai cu samă vitele lăsate de acângii. Mul ți s-au luat la har ță
cu neguțătorii, care pretindeau că au cumpărat aceste vite de la
jefuitorii țării. Mai fiecare oștean s-a ales cu câte o pereche de cai
sirepi, frumoși și tineri, cu tarhat de spahiu pe ei.
Numărul prinșilor a ajuns la trei mii opt sute, iar al mor ților
trece de zece mii, afară de cei duși de valuri la vale. Italienii și
românii, mai ales oamenii căpitanului Farcaș, au pescuit din apă,
cu cârligele, sute de hoituri otomane, le-au despuiat de straie și
arme și le-au îngropat.
Toate astea îi îndeamnă pe Buzești să mai încerce încă o dată,
cu meșteșugite vorbe, să-i înduplece pe aliați a muta războiul
dincolo de Dunăre.
— Paguba pricinuită îi silește pe otomani să fugă și din Rusciuc.
Se vede cum se răresc, în fiecare ceas, corturile de pe malul din
față, arată Radu Buzescu în sfatul cu Sigismund-craiul.
— Zădărnicim o mare victorie, dacă nu stoarcem, hic et hunc,
tot folosul din ea, se ridică Stroe, iar Preda adaogă:
— Ienicerii și spahiii sânt atât de înspăimântați că, văzându-ne
dincolo de apă, nu se mai opresc până la Balcani.
— Ne aflăm în ceasul nostru bun și nu se știe dacă ne mai
întâlnim cu el, măria-ta. În timpul iernii, otomanii se vor întări, și-
n primăvară va s-o luăm de la capăt.
— Măria-ta, acești căpitani au dreptate, se rostește Bocskai.
— Unchi mișel, au mă socoți nevrednic? Dar vă întreb: am drept
la odihnă ori nu? Mă întorc la Alba Iulia!
— Serenissime, se ridică și Mihai-vodă, îngăduie-mi să-i
urmăresc pe otomani numai cu oamenii mei.
— A, vrei să-mi întinzi o cursă?
— Nu-mi pângări și buna-credință, măria-ta! strigă voievodul
scos din sărite, și-și înfige dreapta în centură. Plec! Nu întreb pe
nimeni, fără numai cugetul meu. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu,
voi birui!
Craiul rămâne mut, nevolnic. Într-un târziu, ca și cum s-ar fi
trezit dintr-un vis:
— Mi-i dor, mi-i foarte dor de Maria Cristina… Și-s foarte
îngrijorat: dacă mă înșală…

*
Toți căpitanii primesc cu bucurie hotărârea voievodului. De
peste Dunăre aud cântec în grai bulgar: „… Vine Mihai-voievodul
pe-un cal strașnic, cu spadă scânteietoare”… Și toți năzuiesc într-
acolo. Dinspre ziuă, folosind galera luată de la Sinan, Buze știi și
spătarul Udrea trec fluviul cu o mie de oameni. În douăzeci și
cinci de bărci plutesc haiducii lui Baba Novac. Îndată ce ating
malul bulgar, toți se încredințează ce cumplită groază a stârnit în
inimile musulmane numele lui Mihai-vodă. Străjile de pe țărm fug
cum zăresc căciulele românilor: „Mihalogli!… Mihalogli!…”
Când află că, într-adevăr, românii trec Dunărea, craiul
poruncește lui Moise Secuiul să le înconjoare tabăra. Iar prin
Gáspár Kornis îl vestește pe Mihai-vodă că, dacă nu renun ță la
trecerea Dunării, se năpustește cu cavaleria asupra taberei lui, îl
prinde și-l închide la Vinț, în locul lui Aron-vodă; iar țara o trece
prin sabie mai rău ca Sinan.
— Doamne! strigă voievodul: cu ce ți-am greșit de mă pedepse ști
așa? Ia-mi nebunul de pe cap și nu mă sili, Dumnezeule, să vărs
sânge creștin.

*
De la Tismana, Velica-doamna a coborât, împreună cu Sima, la
Stănești. Și, cu patru zile înainte de Sfântu Dumitru și-a vestit
gazda: „Nu trec încă în Transilvania. Trebuie să-l văd pe Mihai.”
„Nu-i cu primejdie?” „Ba da, dar… Tu-mi știi cântecul: Ai, ai, ai
pui de cerb, eu cu tine mă dezmierd…” „Ți-l dau înso țitor pe Firea
Gărgăun.”

*
La un ceas după plecarea lui Kornis, când Mihai-vodă se
plimba, cu mâinile la spate, prin cort, ca un tigru în cu șcă, și
cumplit ocăra și suduia în gând, Onea Vale aduce o tânără
îmbrăcată în cojocel și opinci, ca țărăncile din Săli ște. Voievodul se
oprește, înalță capul și privește nespus de mirat.
— Tu!? De unde te-ai ivit, știmă?
— Am simțit că iar ești amărât, și-am zburat până aici.
— Mari necazuri! A venit logofătul Norocea de la Praga?
— N-am nicio știre de la el.
— Urlu de furie!
— Ai câștigat, mărite, cea mai strălucită victorie după Lepanto.
— Păcat că, întocmai ca aceea, dacă nu-l urmărim pe dușman,
rămâne stearpă.
Și în noaptea asta, fără să mai audă răpăiala ploii în pânza
cortului, mult au ocărât și au blestemat, cu hohote au râs, ferici ți,
și belșug de lacrimi au șters cu buze fierbinți, unul de pe obrazul
celuilalt.
— Abia aici, în virtutea minții și al brațelor tale, în țeleg ce
nenorocită sânt, când îmi ești departe. Oriunde-oi fi, via ța numai
ție ți-o închin. Numai ție, lumina mea. Chiar dacă dragostea mi-i
zidită mai ales din suspine, chiar de-i în afara legii, ei mă-nchin,
că lui Dumnezeu, și mai mult ca lui Dumnezeu.
— Asta ni-i soarta, Mândruța. Ci, de zece săptămâni, de când
lupt împreună cu craiul, i-am aflat tainele și nebunia. Acum știu
bine ce am de făcut. Limpede.
 — Da, Mihai: tu trebuie să ocârmuiești la Târgoviște, la Alba
Iulia și la Suceava. Numai așa poți ține slobodă țara și ist norod
românesc.
— Mândruța, gândul, inima, taina și doamna mea: după toate
legile firii s-ar cuveni să trag spada împotriva nebunului. Ci tu
spui că acum nu-i cu putință.
— Nu-i, Mihai. Nebunul nu-i veșnic. Între unguri sânt mul ți
care te înțeleg. Și mai ales Bocskai. Mă voi strădui din răsputeri să
te înțeleagă bine și alții. Și mai ales românii să te iubească.
— Doamna cea dulce și-nțeleaptă. Doamna din afara legii, Apa
mea vie…

*
În ziua următoare, la miazăzi de Dunăre, Buze știi au găzduit la
neguțătorul bulgar Ivan Toncev. Soția lui le aduce bucate de ale
lor, bulgărești. Și vin, din cel bun, de Târnovo. Le povestește că
vreo sută de tinere românce, pregătite pentru târgul de robi din
Țarigrad, au fost înghesuite într-o corabie care avea și o
încărcătură cu praf de pușcă. Lovită de-o ghiulea, corabia a sărit
în aer. A scăpat o singură femeie, agățată de un catarg.
— Am adăpostit-o aici. E cam bolnavă, săraca. Zice că-i
boieroaică. Să v-o aduc?
— Ilinca! Ai scăpat? se crucesc Buzeștii văzând-o. Mare
minune! Mâine pleci în țară.
Au alcătuit șase cete de călăreți și i-au trimis cu Maldăr, Oră ș,
Farcaș, Andrei Boer și Gruia spre Sofia și Varna. Să prade pe
otomani, fără milă. La marginea Rusciucului, găsesc încă mult
proviant: cai, cornute mari și mici, arme, îmbrăcăminte și mul țime
de robi rătăciți și înspăimântați de soarta lor. Pretutindeni se vede
că otomanii au fugit din fața primejdiei.
— Urât își pierdură ăștia șalvarii, glumește Preda Buzescu,
tocmai în clipa când pe ușă intră Maria, însoțită de căpitanul
Dragoș Mârza.
Se bucură și-o îmbrățișează; Dragoș însă se încruntă, trage
spada:
— Cu domnia-ta am o socoteală, Preda Buzescu.
— Ce socoteală, Dragoș? Că l-am ucis pe Caraiman-pașa?
— Nu râde!… gâfâie căpitanul sufocat de mânie. Domnia-ta mi-
ai vândut logodnica, anume, curvarule!
— Curvar oi fi eu: dar neguțător de roabe, nu!
 — Mi-a spus Țicalidi!
— Minte! sare Maria între spadele celor doi bărbați. El m-a furat
și m-a vândut lui Caraiman-pașa, pentru că nu l-am vrut so ț.
— Așa? Ăsta-i adevărul? și o bucurie mare lucește în ochii lui
Dragoș; înfige spada în podea, pleacă fruntea și zice: iertare…
Radu Buzescu poruncește slujitorilor mâncare și băutură, să
cinstească această de minune întâlnire. Închină toți pentru
biruințele câștigate, iar călugărul Isaiia se roagă întru iertarea
păcatelor tuturor căzuților în luptă, în troienele Șerpăte știlor, în
smârcurile Neajlovului și-n lunca Dunării.

*
La 1 noiembrie 1595, Sigismund Báthory trimite pe Simone
Genga cu strălucită solie la Roma: să vestească papei Clement al
VIII-lea, cu tot amănuntul, războiul dus la Dunăre.
— Încredințează-l pe sfântul părinte că eu sânt cel mai viteaz
erou al creștinătății, și-ți dau o mină de aur din Apuseni.
Dar fiindcă mulți îi reproșau că ungurii stau aici de pomană, în
vreme ce valahii trimit de peste Dunăre multe prăzi, Iosica
lingușește:
— Ești nu numai un general de geniu, ci și un înțelept om
politic. Nu alergi după stema Bizanțului, înainte de a fi închegat
regatul Daciei. Poți lăsa, măria-ta, ca fostul soț al Griseldei, acel
stupid cancelar Zamoyski să scoată din scaun, prin înșelăciune,
pe Ștefan Răzvan, vasalul măriei-tale?
— Întâi păgânii și-apoi celelalte, se împotrivește episcopul de
Cervia. Supărarea cu polonii o lecuiesc eu cu ajutorul sfântului
părinte.
— Zamoyski-i cel mai mare ticălos. M-a lovit în spate tocmai
când săvârșeam minuni, apărând creștinătatea. Nu-i așa, Iosica?
Mâine, te pomenești, va să mă detroneze și pe mine. Ce? eu nu
știu că-l îndeamnă la asta verii mei, Ștefan și Andrei, cardinalul
Báthory? Vedea-le-aș căpățânele în suliți, în fața porților din Alba
Iulia! Dar ce, parcă Rudolf-împăratul nu… Gloria mea nu-i lasă să
doarmă.
Înțelegând că Visconti de Cervia înclină spre părerile lui Mihai-
vodă, Iosica dictează o nouă scrisoare către papă și împărat, în
numele craiului: „…pe Sinan-pașa l-aș fi nimicit, cu toată armia
sa, iar podul făcut de turci peste Dunăre mi-ar fi slujit să trec mai
departe, spre paguba puterii sultanului, cu câștig mare pentru
creștini, dacă Zamoyski și verii mei fugari, Ștefan și Andrei, nu-mi
făceau necazul să-l lase fără țară pe supusul meu Ștefan-vodă
Răzvan”…

*
După plecarea Velicăi, Mihai-vodă a ascultat sfatul boierilor
mai bătrâni și a hotărât să nu treacă Dunărea.
— Buzeștii adeveresc că-s frații „cei nebuni de vitejie”, a lămurit
Teodosie Rudeanu. Știu că Sigismund și, mai ales, Iosica asta
doresc: să te-avânți cu oastea peste Dunăre, fără voia lor, ca să
pună mâna pe țară. Nu putem trece Dunărea, când aliatul nostru
ne stă acum ca un dușman în spate.
În zori, Mihai-vodă a trimis poruncă Buze știlor să se întoarcă
repede în țară. Ci ei au mai stat încă șase zile. În toată această
vreme au trimis pradă îmbelșugată; dar nu au trecut-o pe la
Giurgiu, ci pe la Silistra, și Nicopole, să nu mai afle Sigismund
nimic.
— N-am avut încotro, lămurește voievodul, văzând ce greu î și
astâmpără Buzeștii supărarea și mânia. Trebuia să vă chem.
Purtăm în spate un stăpân închipuit, care ne sugrumă gândurile
cele mari. Și nu-i încă ora scuturării.

*
Din drum spre Ragusa, Simone Genga scria că printre bulgari,
greci, sârbi și chiar italieni, faima lui Mihai-vodă e necuprins de
mare. Toți îl așteaptă și-i înalță cântece de slavă. S-a întâlnit și cu
doi oameni ai stihuitorului Stavrinos, trimi și la mitropolitul
Dionisie al Larisei, cu rugămintea de a îndemna pe greci să se
răscoale: că, iată, vine arhanghel mântuitor, cu sabie de foc,
numit Mihail-voievod. Și asemenea scrisoare îl îndeamnă pe
Sigismund să ridice tabăra de la Giurgiu. Înainte de a pleca,
Iosica s-a întâlnit cu câțiva boieri.
— Craiul cată a se împodobi numai pre sine cu laurii izbânzii,
singur proslăvindu-se, i-a spus-o Preda de la obraz. De Mihai-
vodă nici nu pomenește, deși noi am cucerit toate biruin țele și
numai noi voim a duce războiul până la capăt.
Dibaci în mânuirea sufletelor omenești, cancelarul a în țeles că
Sigismund a mers prea departe. Ca s-o dreagă, a venit la cortul
voievodului, l-a poftit cu multă ceremonie la slujba întru
pomenirea celor căzuți și la un banchet în cinstea victoriei. De
asemeni l-a povățuit pe crai să dea cele mai vădite semne de
prietenie: l-a îmbrățișat pe voievod cu căldură, iar la banchet l-a
poftit în celălalt capăt al mesei și i-a dat de-a dreapta pe Kornis,
iar de-a stânga pe Bocskai, așa după cum pe Buze ști i-a a șezat de-
a dreapta și de-a stânga sa.
— Să jurăm că la primăvară, în martie, ridică Sigismund
pocalul de vin, ne vom întâlni aici, să continuăm ceea ce a șa de
bine am început.
Jurământul, rostit în patru graiuri – române ște, ungure ște,
italienește și nemțește – răsună adânc în suflete.

*
Când a auzit că, în loc să treacă peste Dunăre, oastea se
îndreaptă spre București, State Boldur a suduit de to ți Dumnezeii,
și-a frânt spada, a izbit-o de-o salcie bătrână, a încălecat și-a
galopat nebunește, încotro a văzut cu ochii. În Bucure ști, și-a
căutat stăpâna, chemată de Iosica să împodobească alaiul
craiului. A îngenuncheat înaintea-i:
— Dezleagă-mă de jurământ, Velica-doamna, și voie dă-mi la
Moldova să mă-ntorc și să mă călugăresc.
— Tu, om domol și bun, amarnică supărare te scurmă-n inimă
de te-nfurii și vrăjmaș te faci.
Boldur povestește, scurt, pricina.
— Boldure, Boldure, ascultă-l pe Mihai-vodă.
— Nu mai pot. Nu mai rabd! Plec!…
— Du-te, Boldure; dacă vrei, du-te. Ci știu că te vei întoarce. Că
noi, prietene, sântem legați de Mihai-vodă, ca florile dalbe de măr:
n-o să ne desprindem de el decât la istovul zilelor. Și poate nici
atunci. Cuvântul lui e sfânt pentru noi. Ce sânt eu, Boldure,
pentru măria-sa? Un ceas de patimă și răsfă ț, în afara legii. Știi
asta, că ne ocrotești. Ci el, pentru mine, e soarele și via ța.
— Orice-ar fi, Velica-doamna, măria-ta tot rămâi cea mai
frumoasă și mai înțeleaptă ibovnică de voievod. Pe când eu, dacă
nu scăpăm de muslănimea asta, nimica nu-s.
— Ba ești unul din vitejii lui Mihai. Iar el, de-abia de-acum
încolo, mari și multe fapte săvârși-va. Iar tu, flăcăule, vrei să
lipsești dintre căpitanii lui? Dragostea izvorâtă din străfundul
întregii noastre făpturi e sfântă. Da, sfântă; chiar când, ca la
mine, n-are binecuvântarea legii. Am aflat că un cerb a pierit în
luptă, iar altul s-a pierdut în codru. Am al ți doi cerbi îmblânzi ți, la
Cetea. Rogu-te să i-i duci. Așa-i icoana lui în mintea mea:
bărbatul cu doi cerbi.
State Boldur tace o vreme, apoi înclină capul:
— Mai pot a grăire ceva?
— Cum să nu?
— Se află în tabăra o fată, Maria lui Vlad. Mi-i dragă. Ci ea nu
s-a lăsat până nu și-a aflat logodnicul, rob la turci, și l-a adus.
— Boldure, cel mai trist lucru în dragoste este că, uneori, ne
fură inima tocmai cine n-are nevoie de dânsa. Dar te-ncredin țez,
voinicule și frumosule, că se mai află fete. Și-apoi, poate mai bine
neînsurat ca tine, decât ca mine: cu numele soția lui Genga și cu
inima la cel mai minunat bărbat al istor vremi.

*
A patra zi după banchet, luând cu sine mare parte din pradă,
cele cincizeci de tunuri, toată oastea și toată gloria acestei
biruințe, Sigismund Báthory pornește spre Transilvania. La
București îl întâmpină alaiul din Alba Iulia, adus anume de Iosica,
să-l slăvească pe „marele erou al creștinătății, Sigismundus rex.
Printre donne se află și Velica-doamna și Ana Viteaz. Cată la crai
ca la o arătare înzorzonată cu toate blazoanele și decorațiile, dar
nu-și mai poate lua ochii de la Mihai-vodă: simplu îmbrăcat, grav,
stăpân pe sine, frumos. Are alături pe Stroe Buzescu și Tudor
Maldăr, puși parcă anume ca să-i sporească mândrețea și
bărbăteasca-i înfățișare. Ana Viteaz își mărturisește gândul,
aidoma cu al Velicăi-doamna:
— Craiul arată ca o momâie, umflată anume ca să poarte ni ște
decorații, pe când Mihai-vodă e bărbat între bărbați.
Bucureștiul era cu totul distrus. Curtea domnească, arsă. Nici o
casă boierească nu mai era în picioare. De aceea voievodul se
trase, cu toată curtea și cu oastea, la Târgoviște. Aici porunci mare
prăznuire și masă bogată, cu multe daruri pentru toată tabăra. O
aduse pe doamna Stanca de la Sibiu, cu coconii: Florica și
Nicolae-Pătrașcu. Și tot acum logodi pe Preda Buzescu cu Cătălina
și pe Dragoș Mârza cu Maria, rămânând ca nunta s-o facă la
Crăciun. Dacă toți se bucurau pentru Maria și Dragoș, la Preda
cam cârteau:
— Muieratecului, o cadână-i trebuia, ca să-i vină de hac.
Când află cum a ajuns Cătălina în harem și cum a scos-o Stroe
Buzescu, cum a înfiat-o Andrei-vistier și soția lui Elena, ca să-i
dea rang, dar mai cu samă când o văd ce frumoasă-i, mul ți î și
schimbă gândurile. Toți îl laudă pe Stroe și pe Sima stolniceasa: în
acest război foarte vrednici s-au dovedit amândoi.
Nițel mai slabă ca astă-primăvară, îmbrăcată în rochie scumpă
de catifea vișinie cu găitane de aur, doamna Stanca îl sorbea cu
ochii pe voievod și abia rostea câte un cuvânt din vârful buzelor.
În privirile ei dragostea avea înspicări de teamă și ură. Slăbit de
aspra viață din tabără, cu fața arsă de vânturile războiului,
voievodul părea încă mai bărbat. La tâmplă și-n barba-i neagră ca
smoala prindeau să-i sclipească firicele argintii. Zărindu-le,
doamna Stanca se întrista și se bucura: „Aha, te-ajunge
bătrânețea… Poate te-i potoli, neastâmpăratule.”
Poftit la această sărbătoare, Sigismund-craiul a venit cu toată
suita de căpitani, îmbrăcat mai măreț ca oricând. Și, ca să nu se
lase mai prejos, anunță căsătoria Velicăi-doamna cu Fabio Genga.
Dragoș și Maria arătau ca tinerii ferici ți. Fabio Genga sta țeapăn,
parcă s-ar fi temut să nu-i cadă nasul, mult prea mare pentru
mutra lui. Nu se desțepenea nici când rostea versuri din Petrarca
ori Tasso. Palidă, trist-zâmbitoare, Velica-doamna arăta tot vrăjit
de frumoasă. Stroe Buzescu cutează a se mărturisi:
— Măria-ta, nu-ți vine să-l azvârli pe Fabio Genga ca pe-o
scârbavnică lipitoare, ce ți se ridică pe trup?
— Așa-i. Dar degeaba îl alungi: urcă înapoi, zice că e ști
nemaipomenit și-ți spune un stih în grai italian, surâde voievodul,
iar privirea-i stăruie pe chipul Velicăi. Ochii lor văd până-n inimi
și grăiesc vorbă geamănă, neauzită de cei din jur.
Când prind privirea soțului lipită de obrazul Velicăi, ochii
doamnei Stanca scapără fulgere de ură neagră. Nimeni dintre
meseni nu știe că Dragomir din Vâlcănești, prin călugărul Agafton,
și-a vestit sora că voievodul o primește tainic în cort: „Petrece cu
dânsa în curvie multă. Că acea muiere are într-însa diavolesc
meșteșug de a vrăji bărbații și a-i înjuga, precum se-njugă bivolii.
Iar din acei ocârmuitori care s-au destrăbălat cu muieri în afara
legii, mulți fură ori tăiați în război ori viața și-o sfâr șiră în rău și
amar, nume de hulă dobândind…”
Îndemnată de Stroe Buzescu, toată oștimea câtă se află în
curtea domnească, la mese, se ridică în picioare și câteva clipe
tace, gândind la cei mulți viteji care rămas-au acolo, pe câmpul de
bătaie, și se topesc, ca iarba și ca frunza, în pământul țării din
care s-au zămislit. Picură vin pe pământ din fiecare cupă, ulcică
sau bardacă, întru a lor cinstire și veșnică pomenire, că pentru
țară jertfitu-s-au. Apoi, fericiți că ei mai pot privi încă lumina
soarelui, deșartă cupele, se-ndestulează și se desfată cu bunătățile
aflate pe mese, se veselesc și își umplu sufletul de noi și mari
nădejdi. Mulți uită sau se fac a uita primejdiile prin care au
trecut. Ca să mai lecuiască unele supărări cășunate românilor,
din ceasul când s-au întâlnit la Rucăr până azi, Ștefan Iosica,
Gáspár Kornis, Czáki, Moise Secuiul prind a-l lăuda pe Mihai-
vodă și a-i făgădui neprecupețit ajutor, la primăvară.
— De multe ori te-ai aruncat, măria-ta, singur în luptă, ca un
leu și-ai ținut piept, cu bărbăție, la zeci de dușmani.
— Dar, se face a întreba Preda Buzescu, din locul unde te aflai,
ți-a fost ușor, căpitane Király, să vezi cum luptă măria-sa? Nu
cumva era prea departe?
— Iertare, surâde vodă, dar mie de fel nu-mi place lingu șirea;
iar clucerul Preda știe că înțepăturile, oricât de iscusite ar fi, nu-s
potrivite la o petrecere ca a noastră.
— Prea străluciți meseni, strigă măscăriciul Teleleu, măria-sa
craiul nu se-ndoapă cu laude cuvenite altora! Și pentru că
magnații cată ponciș la dânsul, urmează în italienește: Cică un
paing a țesut toată noaptea la pânza lui. În zori, pe firele sub țirele
și gingașe străluceau o mulțime de bobițe de rouă. Paingul le crezu
mărgăritare. Se îngâmfă și mult se lăudă că pântecul lui zămislise
acea nemaivăzut de scumpă comoară; pânză împodobită cu
mărgăritare. Dar când se lăuda și se firitisea mai tare, o pasăre
atinse cu aripile câteva fire, scutură picăturile de rouă, rupse
pânza și răsturnă paingul în iarbă…
Pe mulți meseni îi îngheață îndrăzneala măscăriciului. Dar
Preda Buzescu, Gáspár Kornis și Petru Raț pornesc a râde. Iar
hohotirea lor îi molipsește pe mulți. Simțind că Sigismund e
cuprins de pornirea de a chema călăul, Iosica îi face semn să se
stăpânească și să râdă la rând cu toți. Când intră tarafurile de
lăutari, tinerii trec la danțuri și jocuri fel de fel, cu fetele și femeile
târgoveților, dornice să vadă cum petrece oastea care a dezrobit
țara.
Având aproape de sine pe mitropolitul Iftimie și pe episcopul
Luca al Buzăului, episcopul Visconti de Cervia, ajutat de craiul
Sigismund și de Iosica, deschise vorbire despre puterea credin ței.
Tălmaci slujea Velica-doamna. Mitropolitul Iftimie era de părere
să se înfrățească toți creștinii, înțelegători și nepizmătăre ți, și să- și
unească puterile ca să îndepărteze asuprirea și primejdia
otomanicească. La rându-i, Velica amintește că fratele ei Pătru a
pierit în lupta cu tătarii, că logofătul Ioan Norocea l-a îngropat cu
cinste, ca pe un viteaz, dar au venit tătarii, l-au dezgropat, l-au
ciopârțit și-n Dunăre l-au aruncat.
— Și jertfa nu-i numai asta. Și tatăl meu, logofătul Ioan
Norocea, a fost ucis de…
— Pașa din Oradea! Ca un câine care mușcă pe furi ș l-a omorât,
o întrerupse Iosica.
— Ci nu știu cum a pierit bietul meu părinte la Beiu ș, într-un
ceas când nu se afla picior de turc pe-acolo, în țeapă Velica-
doamna cu multă dojana și durere în glas.
— Nici noi nu știm, dar vom cerceta. Cu strășnicie! făgăduie ște,
pripit, cancelarul Iosica.
Cu dibăcia-i în cititul gândurilor, Preda Buzescu prinse clipa și
grăi ungurește:
— Măria-ta, ne-ai văzut cine sântem. Te-ai încredințat că, fără
preget, ne-am bătut pentru creștinătate.
— M-am încredințat! strigă craiul.
— Dar din pricina acestui război, țara ni-i acum cu totul
pustiită, urmează Radu Buzescu. Drept aceea te rugăm, măria-ta,
să slobozi țara ca venitul să fie numai pe sama măriei-sale Mihai-
voievod. Să nu se mai amestece nimeni în treburile noastre
dinlăuntru. Este rugămintea noastră, a tuturor celor care, în cap
cu mitropolitul Iftimie, iscălit-am, la Alba Iulia, tocmeala fără a-l
întreba pe voievodul nostru.
— Adevăr grăiește, ridică dreapta mitropolitul.
În tăcerea care se lăsă, craiul și cancelarul Iosica se privesc cu
îngrijorare. Ci repede se înțeleg:
— În nemărginita-i înțelepciune, măria-sa Sigismund-craiul va
încheia, în primăvară, altă tocmeală.
— Mulțumesc, măria-ta, se ridică Mihai-vodă. Și mai cu samă
mă bucur, prea cinstiți oaspeți, că în cugetul prietenilor, faptele,
nu vorbele ne-au sporit încrederea. Pe becisnici și pe mi șei nimeni
nu-i iubește. Pe cei viteji și drepți, lumea toată. Am învins. Am
tăiat potrivnicului mâna cea dreaptă. Dar el este foarte puternic.
Și nu-l putem birui de istov, decât dacă stăm în fa ță-i strâns uni ți,
noi, toți creștinii cinsteși, fără vicleșug și cunoa ștem fiecare
dreptatea, demnitatea și legea fiecăruia. Când am pornit războiul
mi-am însușit un cuvânt auzit de la stolnicul Stroe Buzescu: în
cetatea dreptății tale poți fi ucis; învins – niciodată.
Când i se tălmăcește, prin glasul Velicăi-doamna, ultimul
cuvânt, craiul se ridică solemn și, cu pas măreț, se îndreaptă spre
voievod, îl îmbrățișează și-l sărută pe amândoi obrajii. Toți mesenii
bat din palme și-și strigă foarte bucuria. Cupele se ciocnesc
sprintene, iară vinul gâlgâie din belșug pe gâtlejuri, spumos și
pișcător.
Îndată după asta, în sala ospățului a intrat o călugări ță și un
călugăr sihastru, în strai aspru de lână seină, încins cu curmei
din păr de cal. Și mult se miră magnații, și craiul se miră, văzând
că Mihai-vodă se ridică în picioare, sărută mâna călugări ței, pe
sihastru îl îmbrățișează și pe amândoi la loc de cinste îi pofte ște,
înfățișându-i:
— Maica Teofana, mumă-mea, și sihastrul Prohor, duhovnicul
nostru și dascălul Buzeștilor. Vin tocmai de la Cozia, și drumurile
s-au înzăpezit.
Abia acum magnații maghiari înțeleg de unde izvorăște
frumusețea lui Mihai-vodă. Întâlnirea asta insuflă craiului încă
multe cuvinte de laudă pentru Mihail voievodul. O firitise ște și pe
maica Teofana c-a zămislit fecior ales, viteaz și în țelept ca dânsul.
Cu glas tremurat de emoție, ea mulțumește și-i încredin țează pe
toți că drag fiul ei Mihai are și pricepere multă și sfetnici buni.
— Deocamdată, lumii și bietei noastre țări pace îi trebuie: pace
în lăuntrul fiecărui om, pace între conducători, pace între
noroade. Iară voievodului, prieteni buni și drepți.
Velica-doamna tălmăcește spusa fiecăruia, gândind… „Frumos
și din inimă cuvântezi, mult cinstită doamnă. Dar câte războaie
trebuie să mai purtăm, Dumnezeule, pân-om ajunge la asemenea
pace…” Și oftează, ținându-și privirile în ochii mari și coda ți ai
maicii Teofana. E fericită că parcă privește-n ochii lui Mihai-vodă.
De la locu-i din capul mesei, doamna Stanca o vede și-o
firitisește în gând: „Scorpia”…
Velica-doamna nu-și poate urma gândurile: trebuie să
tălmăcească spusa sihastrului Prohor, care mulțumește
dobânditorilor acestor victorii:
— Veghiați însă cu inimi treze, cu strășnicie, că biruin ța
câștigată de multe și mari primejdii pândită este. Sfat vă dau și vă
rog, domnilor și crailor, întâi să nu căde ți în păcatul trufiei.
Amintiți-vă că Sfântul Petru a cerut să fie răstignit cu capul în jos,
necutezând a fi canonit asemeni lui Isus. Al doilea, ave ți grijă de
norodul de jos: fiecare are dreptul a fi om. Al treilea, vede ți ca, în
vreme de pace, să-și facă noroadele voastre cât mai mult bine, iar
la vreme de război cât mai puțin rău.
Stroe Buzescu o îndeamnă, în șoaptă, pe Sima să privească pe
cei doi voievozi și să-i spună cum îi vede:
— Craiul seamănă cu o salcie înaltă, stufoasă și stearpă.
Voievodul arată chip luminos ca de luceafăr.
În clipeala asta, pe ușa cea mare intră căpitanul State Boldur,
în strai de sărbătoare; duce de grumaz doi cerbi îmblânzi ți și
rostește:
— Dar măriei-tale, de la o inimă caldă.
Voievodul saltă în picioare și, cu pas sprinten, voinicesc, se
îndreaptă spre căpitan și-l îmbrățișează.
— Mare bucurie-mi faci, Boldure! Și tu și cel ce i-a îmblânzit.
Nu vede, dar simte lacrima și zâmbetul Velicăi, odată cu
fulgerarea de ură a doamnei Stanca; surâde într-un col ț al buzelor
și-l bate pe umăr:
— Pentru că sântem în zodia logodnelor și a darurilor, ce zici de
Ilinca, Boldure? Ai scăpat-o de primejdia de a fi vândută în esir
bazar; iar de la înec s-a salvat anume pentru tine.
— Dar jupân Miriște-logofătul…
— Domnia-sa s-a hotărât să mai văduvească: e tânăr și are
vreme…
— Măria-ta, jupâneasa Ilinca nici nu se uită la mine.
— Ciudat: Ilinca s-a plâns că tu nu te uiți la dânsa. Ci eu știu
că te uiți. Măcar cu un ochi, pe furiș.
— Și-apoi, eu, măria-ta, sânt răzăș de neam sărac.
— Căpitane, ești bogat în isprăvi de vitejie. Îți dăruiesc mo șia
Cotești, cu via, și te fac ceauș. Așa cum îi fac și pe Maldăr, pe popa
Farcaș, pe Andrei Boer, pe Petru Orăș. Deci, îmbră ți șa ți-vă cu
dragoste.
— Să trăiești, măria-ta! îngenunche State Boldur, iar cerbii se
așază de-a stânga și de-a dreapta voievodului, într-un fel de
trebnic, parc-ar fi făcut asta și ar fi fost acolo de la zidirea lumii.
Sigismund-craiul bate din palme a mirare și scâncește:
— E… E nemaipomenit voievodul!…
Cei din jur cred că aplaudă și se trezesc și ei bătând din palme.
Fabio Genga e gata să spună un sonet din Petrarca, dar vede
lacrimi de negrăită bucurie din ochii Velicăi și amu țe ște. Ca să- și
înghită nodul spinos din gât, bea trei cupe, una după alta. Velica-
doamna surâde și plânge de fericire. S-a întâmplat acum o
minune, între marile minuni ale vieții ei: și-a arătat fă ți ș dragostea
tainică pentru acest om neobișnuit. Cucerită de frumuse țea
acestei icoane, doamna Stanca surâde prietenoasă către soț și
către căpitanul său:
— Căpitane Boldur, primește-mă nașă.
Velica înțelege că în sufletul doamnei Stanca s-a petrecut ceva
foarte însemnat: o răsturnare primejdioasă pentru dragostea ei…
„Nu! am încredere în Boldur”.
Așa, încadrat de cerbi, măria-sa face semn lăutarilor să cânte.
Și mai bine de un ceas zic din cetere și surle cântări plăcute
urechilor și inimilor. Cântă apoi ungurește, așa cum doresc
Kornis, Bocskai și Czáki. Silvio Piccolomini și episcopul de Cervia
se întrec în deșertarea paharelor și în povestiri lumești. Bine
amețit, sfinția-sa strigă către un slujitor, în limba evanghelică:
— Da mihi potum!
— Ce zice? întreabă slujitorul, pe stolnicul Stroe, în spatele
căruia se află și-i toarnă vin din cofă în pocal.
— Zice: miluiește-mă cu cofăelul.
— Păi să-l miluiesc, că-i față bisericească și-o avea grijă de mine
la poarta raiului.
Oleacă amețit de puterea vinului, Stavrinos, stihuitorul, dă glas
întru proslăvirea vitejiilor lui Mihai-vodă:
— …Înțeleaptă zâna Clio stăpânește Istoria, iar Caliopi
împărățește harul vorbirii și cântarea cea vitejească. Eu pe aceste
două muze a mă sluji le rog, faptele săvâr șite de Mihai voievodul
cu înflăcărare să le cânt…

*
Întorși acasă la Stănești, Sima și Stroe stolnicul Buzescu lasă
frații, cumnații și cumnatele să se îngrijească și să numere averile
scoase din prada dușmanului și cată hodină. După ce deretică
prin iatac, Sima scoate izvodul din sipet și cât so țul î și cură ță
armele și le-așează în panoplie, scrie: „…După aceea purceseră
după Sinan-pașa pân-ajunseră la cetatea Giurgiului… Tăind
mulțime de turci îi înecară în Dunăre și sparseră și cetatea… De
abia au scăpat Sinan-pașa cu puțină oaste, și cu multă ru șine fură
scoși din țară. Și scoaseră de la mâinile lor robi mulți făr’ număr.
Și de acolo se întorseră cu veselie și multă dobândă și toți cre știnii
deteră har lui Dumnezeu… Atunci Bator Jigmon dacă văzu pre
Mihai-vodă cu atâta vitejie și cu atâta înțelepciunea, slobozit-au
Țara Românească, cu tot venitul ei, ca să fie iar pe seama lui
Mihai-vodă…” Așază pana pe masă, toarnă peste fila scrisă
cenușă, usucă, o scutură în cenușar și închide izvodul.
— De mult n-am mai cusut la gherghef; și am în minte ni ște
flori așa de frumoase… Dacă tu pleci la Târgoviște, iarna asta o
poftesc pe Cătălina aici, să ne ținem de urât una alteia.
— Cum vrei tu, Sima. Dar să nu uiți epistola către Fra Geremia.
Povestește-i câte ceva din ce am săvârșit. Că poate le spune și el
altora, și aude lumea și despre noi.
 „Pentru lăcomia avuției ei își puseră toți capetele”

Benchetuirea de la Târgoviște s-a încheiat cu o be ție cruntă, de

care n-a fost scutit măria-sa-craiul, nici Răzvan-vodă, nici
simandicoșii aristocrați transilvăneni, nici căpitanii și boierii
munteni ori moldoveni; dar mai ales Mihai-vodă a arătat că și-n
astă îndeletnicire poate pe toți să-i uimească și chiar să-i
îngrozească.
A treia zi după asta, Răzvan-vodă a plecat împreună cu craiul
Sigismund până la Brașov; iar de aici, prin Oituz, cu patru mii de
pedeștri și o mie de călăreți lăncieri, a trecut în Moldova, țintind
asupra Sucevei. Ci, ajungând la Areni, de-asupra târgului, începe
lupta, duminică 25 noiembrie 1595, cu oastea lui Ieremia-vodă
Movilă, alcătuită mai mult din poloni. Se bat cu îndârjire. Dar,
mult mai numeroși, oștenii lui Ieremia Movilă distrug tabăra lui
Răzvan și, după ce-l fugăresc prin păduri, îl prind. Din porunca
biruitorului, călăul îi crestează nasul și-i taie buzele, apoi îl trage
în țeapă. Așa piere al doilea bărbat din șirul celor care s-au bătut
vitejește cu musulmanii, în anul 1595. Uitând că l-a ucis pe Aron-
vodă, Sigismund a strigat cumplite amenințări:
— Îl scot pe Ieremia din scaun ca pe-o măsea stricată și-l urc în
țeapă!

*
— Neunirea este nenorocirea noastră, se întristează Stroe
Buzescu. Pe Aron și pe Răzvan i-au ucis, nu turcii, ci ai noștri.
Dar furia lui Sigismund sporește când află că Maria Cristina,
crăiasa, nu-l întâmpină la Făgăraș, ca pe un soț iubit, viteaz, și
vestit. Scrisese arhiducesei mame: …„E mai neîntreg și mai
neputincios ca un călugăr… Și dacă-l nesocotesc ca bărbat, cum
să-l slăvesc ca erou?…”
Ca să-l liniștească, să nu mai urle ca un turbat, Ștefan Iosica
poruncește orașelor să-i ridice arcuri de triumf, iar norodul să-l
primească, pretutindeni, cu strălucite și lingușitoare alaiuri. Pe
arcul de triumf din Alba Iulia s-a scris cu litere mari, aurite: Fuit
homo missus a Deo cui nomen erat Sigismundus. Craiul s-a
bucurat foarte; îndată însă a devenit și mai furibund și mai trist.
Toți cei din preajmă înțeleg că sufletul stăpânului lor este foarte
bolnav. Și-l liniștesc doar când îi povestesc că, la 5 decembrie
1595, însuși papa Clement al VIII-lea a îmbrăcat odăjdii de aur și,
înconjurat de cardinali, de principi și cavaleri, împodobi ți cum nu
se mai află, a cântat măreț Te Deum Laudamus, în catedrala
Sfântul Petru, în cinstea victoriilor de la Dunărea de Jos,
împotriva sultanului. Simone Genga și-a înfă ți șat stăpânul la
această solemnă și strălucită liturghie. Se îngâmfa cât îl țineau
baierele cugetului că veștile trimise de el au fost crezute toate,
cuvânt cu cuvânt. De asemeni se bucură craiul când află că papa,
prin contele Anguisciola, i-a trimis o beretă și un baston sfin țite.
Dar Sigismund n-avea de unde ști că, într-un ungher al uria șei
bazilici a Sfântul Petru, în umbra unei coloane, Fra Geremia
Valacco s-a umilit întru sine, mulțumind Domnului că păgânii
fost-au înfrânți, iar prietenul său Stroe Buzescu a luptat acolo, în
fruntea românilor, primind rană grea și primejduindu- și via ța: …
„Biet popor, tu pieri în bătălie, iar trufa șii se umplu de averi și de
faimă… Ce-ar fi să…”
A ieșit din bazilică și a grăbit spre un tipograf de pe malul
Tibrului, lângă Santangelo. A cerut hârtie și i-a tălmăcit două din
scrisorile primite din Țara Românească, în care Sima, stolniceasa,
povestea războiul cu turcii. Tipograful a citit și s-a bucurat.
— Bine, călugărașule; curând scot un Avvisi.
În adevăr, la 10 decembrie 1595, Fra Geremia citea scrisoarea
tipărită, cu un adaos ticluit de tipograf: „Mihai-vodă merită să fie
slăvit ca unul din cei mai viteji, puternici, valoro și și în țelep ți
principi care trăiesc azi. Nădăjduim că-și va urca gloria pe culmi și
mai înalte, și că va fi printre cei dintâi care vor contribui la
alungarea otomanilor din Europa.”
Dar această biată știre prizărită semăna c-o picătură de ploaie
în șuvoiul epistolar împroșcat din cancelaria lui Sigismund. Vitejia
și jertfa oamenilor de la Dunăre rămâneau înscrise doar în
pământ românesc și, cumva, pe spatele potrivnicului.

*
Adunați în întâiul sfat domnesc din anul 1596, boierii se
măsurau, se cântăreau din priviri. Unii tăceau. Alții se lăudau în
vorbe mari, cu cele săvârșite în vremea războiului.
— Când vorbe mari rostiți și mai limpede se vede ce mici sânte ți,
veliți boieri, chițcăie Teleleu, măscăriciul.
— Taci, mascara smintită! îl stropșește aga Leca.
— Sminteala mea-i cumințenie întoarsă pe dos, iar cumin țenia
domniei-tale pe-o față vicleană se numește și pe cealaltă lingușire.
 — Mă faci viclean?
— Nu eu, ci muma domniei-tale. Eu, de-aș putea, te-a ș…
desface.
Aprozii vestesc intrarea voievodului; boierii se ridică și poftesc
sănătate măriei-sale. Chihotind, gheboșindu-se pocit, măscăriciul
se strecoară pe ușa cea mică. Teodosie Rudeanu, Radu Buzescu și
Petru Grigorovici grăiesc despre răsunetul războiului în lume.
— Ducele Toscanei crede c-am fi putut cuceri și Ierusalimul.
— Mulți bulgari, sârbi și greci, atrași de faima noastră, părăsesc
locul obârșelnic și cer strămutare, cu familii cu tot, la noi. Sânt
peste nouă mii; mulți români printre dânșii.
— Dăm fiecăruia pământ și casă în locurile pustii.
— Cer îngăduință măriei-tale și sfatului de taină, se ridică în
picioare Stroe Buzescu, a citi epistolă de la Țarigrad. — Și, după
încuviințare: „Scrie Araxi, fata lui Manea Hagigadur, badavagiul, și
vă dorește multă sănătate. Dau știre domniei-tale, boier Stroe, că
la divanul ținut acum patru zile fost-au scoase semnele domniei:
cucă, steag și sabie și le-au trimis beiului de la Nicopole, Mehmet.”
— Dar parcă pe Turcitul l-am prins la Târgoviște.
— S-a răscumpărat de la Iosica, frate Preda… Deci a scos
semnele domniei pentru feciorul său Radu, cel cu belșug de
învățătură dobândită la cetatea Veneției. Cică s-ar afla acest
beizade la Raguza cetate și s-ar lăuda că are prieteni buni în țară
care-l vor domn, știindu-l învățat și filozof, măcar că-i foarte tânăr.
„Dau știre că aici toată lumea-i mâhnită. Zi și noapte musulmanii
se roagă în geamii și fac alaiuri smerite pe uli ți, pupă pământul și
steagul cel nou al profetului, pus la sfințit. Sinan-pa șa și-a
cumpărat iertarea în fața sultanului cu 100.000 de galbeni. Ci eu
cred că tot de inimă rea va pieri. Că, de când a pierdut steagul
profetului, toți îl socot piaza rea și nenorocirea împărăției. Dau
știre că pe-aici turcoaicele își sperie copiii cu numele „ghiaurului
Mihalogli de la Kara Eflak”, iar creștinele dăruiesc liturghii pentru
biruința «Luceafărului» de la miazănoapte. Și-acu aflați că am
primit putinele cu miere și ne-am bucurat foarte. Dacă ne-a ți
trimite și altele, încă și mai mult ne-am bucura. Ales nuci, dacă
aveți: în Țarigrad e lipsă mare. Acum parcă scriu mai bine
românește. Călugărul Mina-i dascăl iscusit și foarte-i plac
baclavalele. Și tatei-i răspund românește, deși mă întreabă în
armeană. Dacă ar fi după inima mea, aș vrea să stau la Târgovi ște.
Poftesc iară domniilor voastre sănătate și spor la toată roada
faptelor, eu Araxi, fiica lui Manea Hagigadur, baclavagiu.”
— La veștile bune din Țarigrad, adaugă Preda Buzescu, vin
veștile rele din Transilvania. Acolo se grăiește doar de mâhnirea
cea mare a craiului Sigismund: l-au vrăjit răuvoitoarele; crăiasa
nu-l primește în patul ei și, deci, nu poate dobândi mo ștenitor.
Măria-sa se pornește pe râs, cu gura mare, să-i trosnească
fălcile:
— Iată cum o biată Cristina, sfrijită și neprihănită, aduce o țară
în stăpânirea lui Rudolf-împărat!
— Asta înseamnă că trebuie să luptăm singuri, la primăvară, se
întristează Radu Buzescu.
— Sfătuiesc pe măria-ta să continuăm războiul acum, iarna,
când Dunărea-i înghețată, stăruie Stroe Buzescu.
— Deocamdată să dregem stricăciunile din țară. Țăranii
pribegesc și-n primăvară pământul nostru rămâne-va nelucrat. Și
fără pâine, nimica nu putem.
— Asta așa-i! se alătură boierii lui Stoichiță din Strâmba.
— Măria-ta, dă un uric ca țăranii să rămână pe mo șiile unde s-
au adăpostit, cere Radu Buzescu.
Vorba asta stârnește mare gâlceavă între sfetnici.
Boierii olteni, în cap cu Radu Buzescu, țin ca țăranii fugi ți de
răul acângiilor și adăpostiți în Oltenia să rămână pe moșiile unde
găsit-au sălaș. Dimpotrivă: boierii de dincoace de Olt, în cap cu
Teodosie Rudeanu, cu Miriște, cu Goleștii cer să se întoarne, că le
rămân moșiile nelucrate.
— Mulți țărani care au luptat vin și se roagă, în genunchi, în
fața curții domnești să fie iertați de rumânie, arată Stroe.
— Măcar pe unii trebuie să-i fac slobozi.
— Pe cei care au făcut isprăvi mari, măria-ta, i-ai răsplătit și
chiar i-ai boierit. Pe ceilalți, dac-au fost vrednici și harnici, le-o
mai plăti și Dumnezeu, se împotrivește hotărât Radu Buzescu.
— Totuși, au luptat pentru această slobozenie, amintește Stroe.
Până la urmă, după multă voroavă zdruncinată, Mihai-vodă
iscălește hrisov ca fiecare țăran să rămână pe moșia pe care se află
acum:
— Și cu asta sfârșit gâlcevii să punem, boierii mei!
Radu Buzescu socoate că măriei-sale îi convine: are moșii și-n
dreapta și-n stânga Oltului. Pe șase din ele aduce oameni de la
miazăzi de Dunăre, așa cum aduc și alți boieri, în cap cu Teodosie
Rudeanu, cu Miriște ori Băleanu.
 *
Aruncând, din când în când, câte o lobdă în sobă, Condur
Pantelimon povestește în fața celor trei Buzești și a banului
Mihalcea, adunați în cula din Stănești, despre noile isprăvi ale lui
Gheorghe Barbu, pârcălabul cetății Lipova.
— Când noi ne băteam la Giurgiu a pândit prin preajma
Timișoarei, a prins pe noul pașă cu trei sute de turci, i-a luat toată
prada și a slobozit o sută șaizeci de femei roabe.
Toți se miră, cum un olog de mâini și de picioare poate avea
atâta pricepere în știința războiului și atâta har în ocârmuirea
oamenilor.
Sima, ca o vrednică amfitrioană, îi pofte ște la masă. Anghelina
și Ancuța slujesc cu bucate și chiar cu vorbe de duh, amintindu- și
isprăvile din vara și toamna istui an de grele lupte. Chiar cumnata
Preda, foarte zgârcită cu laudele, admiră nu numai curajul și
bărbăția cumnatei, ci și talentul ei de gospodină. Și ar firitisi-o
încă mai mult, dacă n-ar fi prietenă la cataramă cu cumnata
Cătălina și, mai ales, cu Velica-doamna. La masă, dregându-și
glasul cu pocale de Drăgășani, banul Mihalcea povestește cu haz
cum Rudolf-împărat se ocupă mai mult de stele, de orătănii, de
gâze și de dobitoace decât de ocârmuirea împărăției; și-a făcut odăi
anume, în care strânge toate ciudățeniile firii și petrece zile întregi
între pietre cu urme de pești, de oase, flori și păsări din alte
milenii, tot iscodindu-le cu fel de fel de ocheane. Stă zile întregi
între vase, pahare, șipuri și altă sticlărie de alchimist: cată aur și
piatra filozofică. Încărcată cu visări astrologice, mintea lui
rătăcește mai mult printre astre decât printre oameni. Ascultă mai
de grabă de Ticho Brahé, astronomul, decât de sfetnicii politici.
Noaptea urmărește stelele în ocheane, iar ziua caută aur în șipuri.
Grijile împărăției le-a lăsat în seama lingușitorilor, a zavistnicilor și
a fratelui său, Mathias.
— Astrologul Ticho Brahé l-a încredințat că numărătoarea
puzderiei de stele și scrierea lor în niște catastife este o ispravă
mai de slavă decât biruința împotriva sultanului.
— Cred și eu: cine ajunge să numere stelele-i mai mult ca
Dumnezeu, râde Preda; că Dumnezeu, după ce le-a făcut, le-a
uitat numărul.
Afară, peste culă, peste biserica bătrână, peste satul din vale,
peste pădurea din jur, ninge bogat și liniștit. Buze știi, sub
oblăduirea Simei, petrec bine: mănâncă, beau, sporovăiesc, dorm,
joacă în cărți, ascultă cântările Anghelinei și ale Ancu ței sau ale
colindătorilor din sat, merg la vânătoare și la biserică. Câteodată o
roagă pe Sima să le citească din Alexandrie; că, deși o știu pe
dinafară, tot le place s-o mai audă: le amintește de copilărie, de
tinerețe, de năzbâtiile și gândurile de altădată.
— Strașnică ninsoare! privește Radu pe fereastră. Anghelina,
poruncește să mai arunce lemne în foc. Ei, dar cine-i la por ți?
Toți întind gâturile spre fereastră: intră o sanie cu doi cai bogat
înțărțămați. Numai când se desfoaie din omăt și din cojoace, Sima
o cunoaște pe Velica-doamna:
— Mândruța! bate din palme bucuroasă, și-i iese în cale,
coborând sprintenă treptele. Anghelina o însoțește ca o umbră.
Deși-i ninsă ca baba iarna, Velica intră în ospătărie ca o
primăvară. Îmbrățișează gazdele.
— Am spus că vin să fac pomenire la mormântul lui Pătru;
numai așa am scăpat.
Stroe Buzescu o ajută să-și dezbrace blana, căciula, ciuboțelele.
— Nu mi-a fost frig. Maica Teofana…
— Ai fost pe la dânsa?
— Da. Mi-a dat ăst șal; foarte călduros și moale, împletit de
dânsa.
Stroe surâde, iar Preda îi șoptește:
— Să știi că acuși vine și măria-sa, la vânătoare.
La masă, Velica-doamna povestește că Sigismund-craiul, foarte
sătul de viață, se afundă într-o ciudată și tot mai adâncă triste țe.
Când i s-a spus că-n oastea polonă care l-a ajutat pe Ieremia
Movilă să-l prindă pe Răzvan, s-ar afla și verii săi, Ștefan și Andrei
Báthory, a răcnit: „Jur să le strivesc capul ca la șerpi! Mai ales lui
Andrei, că-i popă!” Carrillo îl povățuiește să plece la Praga ori chiar
la Roma, să se plângă împotriva crăiesei că nu vrea să-l
primească în patul conjugal. Când a sosit contele Anguisciola cu o
beretă și un baston sfințit de papă, când a povestit ce măreț a fost
acel Te Deum laudamus în basilica Sfântul Petru, craiul s-a mai
însuflețit și a intrat țanțoș în iatacul crăiesei.
— Armat cu bastonul sfințit? întreabă Preda Buzescu.
— Poate și cu bereta, râde Velica. Destul că, după încă două
zile și două nopți, Maria Cristina a scris arhiducesei…
— Că-i tot fecioară nestricată de bărbat. Și ăsta, care nu-i
vrednic să-și facă mireasa nevastă, umblă să ne ocârmuiască pe
noi în bătălia cu sultanul! hohotește Preda, în șfăcând-o pe
Cătălina de braț și așezându-și-o pe genunchi.
Sima îi privește încântată, apoi scoate din sipet pitac de la
armeanca Araxi:
— Ne firitisește de sfintele sărbători. Apoi: „Dau știre domniilor
voastre că padișahul se teme de război, la Dunăre, în iarna asta.
De aceea a poruncit, cu strășnicie să se adune ienicerii și spahiii și
alți supuși. Chiar și cei din Kurdistan și Diabecr care au datoria de
a ieși la oaste doar împotriva Persidei. La ieniceri sânt primi ți și
țiganii și alți oameni de rând. Se adună toți la Adrianopol. Și se
zice că însuși sultanul va ocârmui armia împotriva cre știnilor. A șa
să știți domniile voastre. Și rogu-vă să ne mai trimite ți, prin omul
nostru de încredere, încă o sută douăzeci de putini de miere, că
baclavalele foarte se cer pe vremurile astea amare. Plătim preț
îndoit. De la noi multă sănătate. Dumnezeu să vă veselească și să
vă ajute a-l călca pe vrășmaș în picioarele cailor, cu pulbere
amestecându-l. Araxi iscal…”
— Armencuța asta-i mai mult ca un capuchehaie; e un fel de
înger păzitor, se bucură Radu Buzescu. Și trebuie să- ți mul țumim
domniei-tale, Velica-doamna, că, acum trei ani, ne-ai îndrumat
spre baclavageria lui Manea Hagigadur.
Dar tocmai când prietenia se încălzea plăcută și înălțătoare,
când Velina îi poftea să-i zică Mândruța, așa cum i-au spus
femeile astă-vară la Tismana, în poarta culei bate ștafetar
domnesc:
— Cinstite fețe, un pașa pre nume Hasan, cu douăzeci de mii de
tătari, trecut-a Dunărea! gâfâie vestitorul. Măria-sa a dat șfară-n
țară și-a poruncit să vă strângeți repede cetele la Gherghița.
— La bătaie, fraților! a îndemnat Radu.
Femeile lasă frunțile în jos și lăcrămează. Cele mai amare sânt
lacrimile Mândruței.

*
În patru zile, opt mii de ostași s-au adunat sub arme în tabăra
de la Gherghița. În estimp, Baba Novac, cu haiducii, a hăr țuit
tătărimea, întârziindu-i năvala. Câmpia, cu un pospai de zăpadă,
dospește în vreme de moină. După povața lui Stroe Buzescu,
voievodul s-a tras spre Ploiești, zădărând potrivnicul și căutând
să-l atragă spre locuri strâmte, între dealuri. Dar Hasan-pa șa nu
cutează a-l urmări. Zburdă și pradă în câmpie. Atunci, Radu
Buzescu cu cetele lui Maldăr și State Boldur îi atacă, pe
neașteptate, tabăra. Se bat abraș. Se prefac a fi înfrân ți și se trag
spre Teleajen. Dezlănțuită, o parte din tătărime îi urmăre ște
îndeaproape. Din locul lui de pândă în zăvoaiele râului, Mihai-
vodă sare cu grosul oastei și prinde pe dușmani ca-ntr-un cle ște. Îi
trece prin dârmonul spadei spre odihna veșnică, ori îi ia prin și.
Văzând prăpădul, Hasan-pașa o apucă la sănătoasa spre, miazăzi.
— Fuge strașnic, bagă de samă Stroe, furios că Tudor Maldăr
nu-l ajunge. Să-l gonească și Dărămuș!
La numărătoare, aflară că au doborât și prins peste
douăsprezece mii de tătari. Înflăcărați de izbândă, toți căpitanii cer
iar să treacă Dunărea, să răzbune prădăciunea și pârjolul făcut de
tătărime.
Au trecut Baba Novac, Petru Orăș și Tudor Maldăr. Gruia lui
Novac s-a îndreptat spre țara sârbească, pe căi numai de el știute,
să-l îndemne și pe Deli Marcu să lovească și el cu cei trei sute ai
lui.
— De altfel, boierii și căpitanii mei, știți ce mare ispravă
săvârșit-am noi astă-vară și astă-toamnă? întreabă măria-sa. Am
nimicit aproape patruzeci de mii de acângii. Adică, aproape pe to ți.
Iar sultanul a poruncit să nu se mai orânduiască ăst fel de oaste.
— Asemenea ispravă trebuie scrisă-n cronică.
— Da, Preda. Îmi scrie despre asta banul Iani. Cere iertare că a
uneltit împotrivă-ne și ne-a ocărât pe toate drumurile pentru…
nebunia războiului. Zice că s-a dat deoparte de aste vânzoleli ale
lumii și s-a adăpostit în ostrovul Carpathos din Egeea. A
cumpărat ruinele unui templu cu hramul Afroditei, dumnezeoaica
dragostei, iar cu marmura scoasă din acel templu zide ște case
pentru ibovnicile-i cele multe.

*
Vineri seara, 2 faur 1596, Sigismund craiul Báthory, cu un alai
de șaisprezece trăsuri, intra în Praga. Îl înso țeau Gáspár Kornis,
Ștefan Czáki, Nicolae Viteaz și ava Carrillo. Episcopul Visconti de
Cervia îi găzduia la nunțiul Speziano. A treia zi, a șa cum a
orânduit același episcop, a ieșit la două leghe de Praga și, în
fruntea unui alai de patru sute de rădvane, ale celor mai de samă
nobili din Boemia, intra iar în capitala imperiului, în ziua de
duminică, să-l slăvească mult norod: că era doar biruitorul lui
Sinan-pașa. Mergea în rădvan deschis, să se vadă că-i îmbrăcat în
cele mai scumpe straie și cu pieptul plin de aurăriile decora țiilor.
Se mira lumea de viteaz fireș ca acela, mai ales că oameni, tocmi ți
anume, îl asemuiesc cu don Juan, biruitorul de la Lepanto și cu
Iancu Corvin de Hunedoara, apărătorul Belgradului, împotriva lui
Mohamed el Fatih. În mijlocul sălii tronului împăratul însuși îl
întâmpină cu vorbe de laudă și prietenie. Apoi îl duc în catedrala
cea mare a Sfântului Vit, unde fac slujbă întru proslăvirea
biruințelor lui. Un preot cuvântează, lăudându-l foarte. Sigismund
răspunde în latinește, privind mândru la statuia lui Carol al IV-
lea, apoi jură să elibereze Constantinopolul și de-apururi casei de
Austria să fie supus. Nu-și mai încape în piele de trufie. Numai că
a doua zi s-a îmbolnăvit de vărsat și-a zăcut în pat două
săptămâni. Când își vedea bubele de pe față, urla de furie. Sfătuia
cu împăratul prin scrisori ticluite de Carrillo, de Visconti de
Cervia ori Fabio Genga. Arăta că, dacă astă-toamnă n-a ocupat
Constantinopolul, vinovat e cancelarul Zamoyski: l-a atacat din
spate și i-a răpit Moldova. Lipsa acestei țări din coroană îi
cășunează usturătoare durere. Râvnește, totuși, din toată ființa-i,
să mântuie creștinătatea de pacostea musulmană. Cere bani și
oaste de mercenari. Cum însă Rudolf-împărat nu-i făgăduie ște
imediat, în inima craiului se înșurubează mai tare vechea
bănuială:
— Rudolf îmi invidiază faima de mare cruciat.
Folosind cea mai meșteșugită diplomație, Carrillo îl înduplecă pe
arhiducele Mathias să-i făgăduiască 24.000 taleri pe lună, timp de
o jumătate de an, și trei mii de călăreți plăti ți de-a dreptul de
împărat. Dar n-apucă să se bucure de asta că vine știrea despre
răscoala secuilor, îndemnați de Andrei Báthory. Totodată, se aude
că turcii s-adună la Belgrad ca să pătrundă în Transilvania, în
ajutorul verilor răzvrătiți. Speriat, bietul crai grăbe ște plecarea,
măcar că nu-i încă deplin sănătos. La rămasul bun, Rudolf îi
dăruie un diamant foarte scump și șase cai frumos înharna șa ți, în
marochin și argint. Dar după ce ieși din Praga, în loc s-o ia spre
Alba Iulia, Sigismund se îndreaptă spre Viena. Arhiducele Mathias
s-a mirat foarte de asemenea abatere din drum. Și numai la
stăruința iezuiților, îi rândui o primire princiară, îl lăudă în public
ca pe un nou Iosua și-l îmboldi spre noi isprăvi războinice. Ci în
loc să-l încânte, aceste laude îl plictisiră foarte. Grăbi spre
Transilvania. După o jumătate de ceas de drum, vru să treacă pe
la Gratz, s-o vadă pe arhiducesa Maria, soacră-sa. A doua zi însă,
spre desperarea suitei, vru altceva:
— Mi-i dor de casă, de crăiasă… Dacă Andrei ori Ștefan,
blestemății mei veri, îmi fură soția? Grabnic spre Alba Iulia!

*
În acest timp, nesocotind gerul și nămeții, Deli Marcu s-a
repezit asupra Plevnei, oraș plin de negustori otomani foarte
bogați. A prădat cât a putut și a luat cu sine peste patru sute de
musulmani cu femeile și copiii lor, între care și familia lui Oglan,
starostele orașului. Prada prețuia peste patru sute de mii de taleri.
De bucurie, în Nicopole, haiducii s-au îmbătat cumplit; și, be ți
fiind, au început trecerea Dunării. Straja otomană i-a lovit însă pe
neașteptate. Noroc că Deli Marcu, chiar beat, rămâne tot stra șnic
luptător și căpitan. A învăluit potrivnicul cu atâta meșteșug, a
doborât atâția cu paloșul, încât a izbutit să-și treacă și toată prada
și toți haiducii la miazănoaptea Dunării. A pierdut doar patru
oameni. Și aceia pentru că, foarte amețiți fiind, uitaseră că pot
muri. Vești bune veneau și de la Baba Novac, de la Petru Oră ș și
Tudor Maldăr.
Auzind de isprăvile ăstor căpitani, popa Farcaș nu mai are
astâmpăr: mereu cere voie voievodului să prade Vidinul. Îl roagă și
pe Stroe Buzescu:
— Îmi stă, jupân stolnice, ca un spin în ochi.
— Vodă zice să așteptăm ajutorul apusenilor.
— Nu mai vine. Iată, sântem în martie. Trec!
— N-ai oaste.
— Am virtutea și credința. Ajung, deocamdată.
Și trece, noaptea, cu douăzeci de bărci pescărești. Cuprinde
orașul, în zori. Îl pradă și-l arde, tătărește. După izbândă ai lui
mănâncă și beau ca niște cazaci, nepăsători primejdiei. Pătrund și
mai spre miazăzi după pradă. Dau peste o mare herghelie
turcească și-o înconjoară. Dar, dintr-o dată, le ies în cale cete
mari de tătari și de ieniceri. Se bat crâncen, îndelungă vreme,
până-i copleșește numărul. Nu scapă decât cei care aveau sub ei
un cal bun. Pierd toată prada și cu mare greutate trec Dunărea,
înot.
S-a întristat Stroe Buzescu de nenorocul popei Farcaș. Și foarte
s-a mâniat măria-sa:
— Ce-ai făcut, popo? De ce l-ai lăsat, stolnice Stroe?
— Pentru că nu puteam pleca eu, măria-ta.
 — Nesupușilor! Vitejia voastră-i nebunie, capie!… Au dor vi-i de
ștreang?
— Abia acum ne merităm porecla: Buzeștii cei nebuni de vitejie,
cearcă stolnicul a glumi.
— Iertare, măria-ta, îngenunche Farcaș. După năcazul ăsta, pe
mulți purtători de fes i-oi scurta eu dă scăfârlii.
— Te fălești, părinte Farcaș, și uiți că păgânii te-au iordănit, în
loc să-i iordănești, râde Teleleu.
— Taci, măscărice, că te-oi mirui în numele Tatălui.
— Miruie-mă, dar bagă samă că în mână ai buzdugan, iar nu
potir.

*
La trecerea Oltului, pe pod, îl întâmpină Oprea din Cordun,
Condrea din Loloiești și Vlad din Trestioara:
— Domnia-ta, jupân Stroe, ești căpitan viteaz și om bun, drept,
prielnic norodului. Cum de-ai lăsat boierii, cum de-ai lăsat pe
frații domniei-tale să dea acel afurisit hrisov care ne lipe ște
pământului și ne face mai săraci decât săracii? Am ars satele
noastre, ca să nu aibă dușmanul ce lua și un’ s-adăposti, iar acu
am vrea să le dregem. Noi am fost oameni slobozi, iar acu, ce,
ajungem robi? Au nu ne-am bătut, n-am sângerat pentru mo șia
asta? De ce să nu ne-ntoarcem la ale noastre?
Stroe Buzescu cearcă să le arate că risipirea și netocmirea
satelor aduce cea mai mare pagubă visteriei. Că țara nu se poate
ține fără dări. Că domnia are nevoie de bani, foarte mul ți bani
pentru oaste. Și de unde, de la cine să-i scoată, dacă norodul nu
se află în loc știut, statornic? Că nu-s vinova ți de asta nici boierii,
nici vodă, ci cumplita prădăciune, pârjolul acângiilor lui Sinan și
jugul cel greu al padișahului.
— Dacă scăpăm de povara otomană, rânduim altfel țara.
— Domnia-ta, stolnice, bine le ticluiești și le spui, numai că,
dacă ne rumâniți, precum se aude, vă cam tăiați craca de sub
picioare. Că fără un cât de mic chiag de avere, noi nu mai putem
veni la oaste. Nu tu suliță, nu tu arc, nu tu scut și plato șă, nu tu
cal, nu tu merinde… De unde, dacă n-avem ocină?
Și Sima știe că țăranii au dreptate: dreptatea lor. Dar voința și
interesele boierilor hotărăsc. Când îi spune lui Radu că țara-i
nemulțumită, dumnealui râde cu hohot:
— Țara? Cumnată dragă, țara ne numim noi, boierii. Iar noi
flămânzi sântem de avuție, putere și faimă.

*
Pentru că la germani văzuse straie mult mai frumoase, mai
împodobite, îndată după întoarcerea de la Praga, Sigismund-
craiul, uitând parcă de orice alt necaz, a hotărât schimbarea
portului gărzii și a nobililor din jur. S-a sfătuit pentru asta doar
cu Fabio Genga și cu magul Iacobus. A chemat în grabă me șteri
croitori de la Florența. Starostele lor a înfățișat tiparele și-a
făgăduit o dare însemnată pentru curte, dacă înduplecă pe to ți
nobilii să schimbe croiala veșmintelor. Nobilii tineri se bucură; cei
în vârstă mârâie, bănuind aici o afacere a fra ților Genga, a
camarilei din jurul craiului.
— La noi este credința că schimbarea portului poate aduce mari
nenorociri, ia aminte Kornis. De pildă: îndată ce Ludovic al II-lea a
schimbat moda, a pierit la Mohacs, iar Ungaria a fost prefăcută în
pașalâc.
— Ludovic? Un franțuz slăbănog! Cititorii în stele mi-au arătat
că și astrele-și schimbă veșmintele. Sirius, spre pildă, primăvara-i
auriu, toamna-i roșcat.
Ca să fie primită la curte nobilimea transilvană a trebuit să- și
comande haine la croitorii florentini, după moda impusă de crai.

*
Așezat în jilț, Stroe Buzescu citește a treia oară această epistolă,
înainte de a se înfățișa măriei-sale: „…Dau știre că, în primăvara
asta, am trecut prin primejdii mari. Pentru că sultanul nu s-a
grăbit a se așeza în fruntea armiei, foarte s-au burzuluit ienicerii.
Și, amenințători, au strigat ocări scârnave: «Sultan trândav!
Hananîba mu! Nevrednic urmaș al profetului, te înecăm în Bebek!
Dăm foc Istanbulului! Jăcuim și ardem împărăția! Și muierile din
harem încă ți le luăm și le dăm vâslașilor de la galere!»
Înspăimântat, padișahul a făgăduit iar să pregătească o armie,
cum n-a mai fost, și în capul ei, la război să pă șească. Cică s-ar
aduna 400.000 de spahii cu cai nemaivăzuți, cu cămile, cu
arbalete și tunuri. Se aude că armia asta va ținti de-a dreptul spre
Viena. Iar ilustrul Marco Zane cunoaște că și tătarii primit-au
poruncă să lovească, în același timp, Țara Românească și
Transilvania. Se știe acum că, la 3 aprilie 1596, Sinan-pa șa a
murit. Mă străduiesc să aflu ceasul plecării sultanului și să vi-l
vestesc. Până atunci, amare fiindu-ne zilele, mult ne trebuie
putinile cu miere. Ci săturatu-m-am să mai vând baclavale
otomanilor. Țicalidi umblă să mă robească iară. Rău a făcut al
meu părinte, părăsind târgul cel cuminte al Botoșanilor pentru
zurbava țărigrădeană. Dacă nu puteți veni domniile voastre, voi
veni eu, la vară, că n-am hodină până nu vă văd. De la Manea
Hagigadur și de la fiică-sa Araxi multă sănătate, iară de la
Dumnezeu izbândă.”
În spătăria cea mică, vodă sfătuiește cu banul Mihalcea și cu
Petru Grigorovici. Văzându-l pe Stroe cu hârtia în mână, banul îl
șfichiuiește:
— Iar ți-a scris armeanca?
— Iar. Și cer îngăduința măriei-tale a citi.
Ci zice vodă, după ce ascultă epistola:
— Veștile ne bucură și ne întristează, totodată. Mihalcea nu
crede că scrisele sânt adevărate. În schimb, Grigorovici ia
apărarea baclavageriței: armenii sânt cinsteși, nu mint. Iar
baclavageria-i vad de întâlnire pentru mulți oameni de samă.
— Toate ar fi cum ar fi, dar fără Moldova, Țara Românească nu
poate continua războiul. Și deocamdată, Ieremia Movilă domnește
liniștit. De creștini e bine văzut. Și nici sultanul nu-l socoate
dușman.
— Ai dreptate, măria-ta, încuviințează Mihalcea. Cre știnii nu se
grăbesc să ne trimită ajutoare. Rămânem singuri, cu toată
musulmănimea de gât. De aceea zic să trimitem soli la Țarigrad.
Că dacă nu-l domolim pe sultan cu vorbă bună, repede iară
asupră-ne toată urgia hoardelor lui.
— Trebuie, deci, să chem în țară pe Maldăr și pe Novac. Și ce-a
mai jurat Sigismund că-n primăvară…
— Cheamă-i, măria-ta, căci craiul e-un mincinos.
Un olăcar a alergat peste Dunăre. După cinci zile i-a găsit
aproape de Sofia. La întoarcere, cetele lor sparg un grup de două
mii de turci, porniți să întărească straja de la Nicopole. Și mul ți n-
au mai ajuns la ăst loc poruncit.

*
Potolindu-și foamea de mângâierile dragostei, doamna Stanca a
înțeles cât de mult își iubește bărbatul. E înlăn țuită, robită de
patimă și îndrăgostită din cale afară. Dar tot acum se descoperă
pre sine rea la mânie și veninoasă din fire: de ce toată această
plăcere, bucurie și dulce-arzător dezmierd nu-i numai al ei? O
întreabă pe Neacșa ce să facă. Și primește povață înțeleaptă: să- și
țină bărbatul mereu lângă dânsa, cu vorbe dulci, cu muierească
viclenie. „Ești încă tânără, cu nuri de fecioară, iar dacă mai adaogi
și niște descântece și vrăji ori fierturi de felurite buruieni
fermecate, nu se poate să nu-l subjugi iară, scoțându-l de sub
vraja altora.”
Și pe când voievodul și boierii se preocupă de oștire, de moșii și
de tămăduirea rănilor pricinuite țării de hoardele acângiilor,
deliilor și tătarilor, doamna Stanca stă mai ales în preajma măriei-
sale, se îngrijește de cei doi coconi să le dea bună învă țătură cu
dascăli aleși, face multe miluiri săracilor și danii mănăstirilor, și
caută prietenia Simei, stolniceasa. Toate le împline ște cu acela și
gând, nemărturisit: să scoată orice altă femeie din inima și cugetul
soțului. El nu bănuie cum a dispărut Maria din Târgșor; îi
îngrijește fiica, și atât. În schimb, ea, doamna, l-a înduplecat a-l
primi pe Dragomir din Vâlcănești. „Mi-i frate și ți-i cumnat.” La
întâlnire, vodă i-a zis:
— Știu că s-ar cuveni să te dau călăului. Dar mai știu că, dacă
sânt biruitor, trebuie să fiu și bun. La rându-ți, află că, dacă mi te
mai hiclenești o dată, singur ți-ai așezat gâtul pe butuc.
— Jur, cumnate, măria-ta, să-ți fiu credincios.
— Trei ani nu te miști de pe moșiile tale!
Când au aflat că și-a iertat cumnatul de fărădelegea trădării,
boierii l-au învinuit pe vodă de slăbiciune.
— Trebuia o pildă: judecat și osândit.
Singur Teodosie Rudeanu s-a bucurat:
— Cu toate că și eu sânt de părere că trădarea are un singur fel
de pedeapsă, totuși, ca om, îl înțeleg pe măria-sa.

*
Sfătuindu-se între dânșii, în chiliile mănăstirii Căluiu, fra ții
Buzești au hotărât ca o bună parte din averile dobândite în război
să le folosească pentru cumpărarea moșiilor, pentru o știre, pentru
negoț cu raguzanii, ori camătă în țară și la Țarigrad. Drept aceea
Radu clucerul Buzescu a cumpărat treizeci și două de sate, în
jurul Craiovei, Târgu-Jiului, în miazăziua Căluiului și chiar în
Argeș. Iar în hrisoave, diacul scria aproape aceleași vorbe: …„de a
lor bună voie și fără nicio silă au venit la jupan Radul clucerul
Buzescu de s-au vândut a-i fi vecini, dânșii și cu fiii lor, și cu toate
părțile lor de moșie, pe bani gata aspri de argint”…
Tot în râvna după aur, Preda Buzescu a îmbrăcat strai
neguțătoresc și a călătorit, pe uscat și pe mare, până la ostrovul
Carpathos, unde banul Iani s-a tras, precum s-a zis, spre hodină
și huzur. A văzut ce mulți șerpi, aspide și alte lighioi scârbavnice
mișună în acel ostrov muntos și ca raiul de frumos. Banul Iani
umblă cu clopoței la picioare ca să sperie acele gadine și zice:
— Nu de alta, dar de mușcătura aspidei nu-i leac, fără numai
dacă tai îndată carnea de unde a mușcat.
Tocmind cămătăria și căutând să-l împace cu Mihai-vodă, Preda
s-a plimbat prin acel minunat ostrov și-a văzut cum curg izvoare
cu miros de trandafir care tămăduiesc multe boale și chiar lepra.
— Să intru iar în neguțătorie cu voi? întreabă Iani, râzând. Sânt
destul de bogat ca să nu-mi pese. Unii vor zice c-am căpiat, dacă
vă mai cămătăresc după ce mi-ați căsăpit confrații la Bucure ști. Ci
ăstora am să le spun că în ostrovul meu curge un pârău, din a
cărui apă dacă bei îți ieși din minți. Sântem to ți din aceea și
ticăloasă și pârdalnică plămadă. Deci, batem palma.
Și a urmat să-și laude ostrovul:
— E cel mai roditor dintre ostroavele Egeei. Vezi? Alămâi,
măslini, portocali, viță-de-vie ce dă vin foarte lăudat, un copac din
care curge mastihul metahirisit mai mult pentru haremul
sultanului, unde cadânele îl mestecă în gură, pentru miros și
pentru întărirea gingiilor. Nu știi cum arată? Frunzele seamănă cu
ale mirtului și nu cad iarna. Gustul? Acri șor și un miros ginga ș. Ce
te uiți așa la ele? îl întreabă pe Preda Buzescu, văzându-l cum
întoarce capul după femeile întâlnite pe cale. Îți plac? Ei, precum
vezi, muierile din Carpathos sânt prea frumoase și slobode a face
ce vor. Știu ce gândești, Buzescule; dar te încredințez că sânt
slobode, dar nu curve. Rar se întâmplă ca această slobozenie s-o
hărăzească relelor purtări. Lăcuitorii din Carpathos au mare
dragoste de muzică. Seara, după ce sfârșesc lucrul, o petrec în
veselie, de obște, amestecați: bărbați femei, fete. Ai să le vezi… Nu
părăsesc, deci, ăst rai. Totuși, v-ajut în negoțul cu vite, pește,
grâne, miere, ceară și nuci. Să câștigați, să vă umplu de bani.
Țicalidi va lucra în numele meu, ca om al meu.
Și l-a strigat, să iasă din casă.
— Cum? Astă viperă ticăloasă? se încruntă Preda. Ne fură fetele
și le vinde roabe…
— Ei, dacă-s frumoase, ispititor de frumoase…
 — Zur să nu mai fur! Si să uit că m-au lins țapii la Craiova.
— Bine, Țicalidi dragă, jură tu; dar când știi că-n ezir bazar
Husein-pașa vinde sclave românce cu 2.000 de pia ștri, cum te-
mpotrivești ispitei?… Ci, află că nici eu nu-s mai bun, clucere.
Dimpotrivă: sânt mai bogat și deci mai îndrăcit. Știu: ăst schilod a
săvârșit multe mârșăvii în Țara Românească și cunoscut este ca
un lup alb. Îl pun însă sub ocrotirea voastră. Căci în treburile
noastre, întru sporirea averilor, de-o liftă ca el ave ți nevoie, mare
nevoie. Altminteri, tocmeala noastră nu-i cu putință. Am zis: va
lucra în numele meu.
Așa, neguțătorul Țicalidi și-a așezat temeiul întoarcerii
neprimejduite în Țara Românească. Iar Buzeștii au și poruncit,
tuturor, să-l lase a neguța și cămătări în voie.
De Dragoș Mârza și de Maria, Țicalidi se păze ște, totu și, ca de
coasa morții.

*
Mult se miră Velica-doamna când o aude pe Ana Viteaz
povestind că Mihai-vodă, printr-un om al lui Stroe Buzescu, l-a
ucis pe Ioan Norocea-logofătul: cică voia domnia Țării Românești.
— Ce fel de șagă neroadă-i asta?
— Cineva a destăinuit lui Mihai-vodă că Sigismund vrea să-l
doboare, ca pe Aron-vodă, și să pună în locu-i pe bătrânul tău
părinte. Omorul l-au săvârșit la Beiuș, cinci slujitori ai lui Stroe,
îmbrăcați turcește. Așa spune Barbara Iosica.
Îngrozită, Velica aleargă la Prislop; și starețul Ion a auzit
asemenea zvon, tot din preajma cancelarului.
— Bine-i să-l întrebi pe cămărașul Fabio Genga și-apoi pe Stroe
Buzescu.
Genga i-a pus în față un pitac cu pecetea cea mică a voievodul
Mihai, prin care poruncea unui om al său să trimită pe Ioan
logofătul, „pe lumea cealaltă”.
— Ma per che? Per che? întreabă Velica, în șoaptă.
— Pentru intrigă: așa putea face a se crede că ungurii l-au ucis,
pentru steagul otoman, întărește Fabio Genga, surâzând
batjocoritor.
Rămâne însă foarte mirat când vede că soața lui, cea numai cu
numele, în loc să plângă deznădăjduită, să blesteme, să-și sfâ șie
straiele de durere, stă dreaptă și mută: nu arată nici durere nici
mânie. De aceea adaugă:
 — Nu văd, deci, de ce te-ai mai pierde după un asasin…

*
De la doamna Stanca, Sima stolniceasa aude aceea și poveste,
întoarsă însă pe dos: Velica îl pârăște pe vodă că i-ar fi ucis
părintele.
— Știi că s-a amestecat în urzeala de la Călugăreni? Că Dan-
vistierul voia să-l facă domn?
— Nu, mărită doamnă: o inimă mișea umblă cu vorbe și
scornituri.

*
Deși adânc rănită de aste zvonuri ticăloase, Velica trimite totu și
știri la Târgoviște prin românul Ion Chiva, sacrae Caesareae Regia
que Maiestatis aulae familiari: la 1 mai, la primeneala luminii,
30.000 de tătari au ajuns sub zidurile Lipovei. Pârcălabul
Gheorghe Barbu a primit lupta bărbătește și i-a alungat, înainte
de a sosi ajutorul craiului. Încântat de biruin ță, craiul Sigismund
a și pornit asupra Timișoarei. Dar când a aflat că Hasan-pa șa și
Ieti Calga-han vin cu 20.000, și-a pierdut capul. Și cum și Iacobus
citi o stea neprielnică, în noaptea de 24 iunie craiul fugi de pe
câmpul de bătaie, așa de repede, că și-a uitat și cortul și straiul.
Noroc că i le-a strâns pârcălabul Barbu și i le-a trimis la Alba
Iulia, să nu aibă pagubă. Puțini știau că, fugind de la Timi șoara,
Sigismund n-a intrat în cetatea de scaun, ci, înso țit de zece
slujitori, a galopat până la Făgăraș: ardea de dorul crăiesei.
Intrând însă, fără vestire, în odăile ei, o găsi în bra țele unui
căpitan din straja cetății. Orbit de gelozie, urlând de furie, l-a
înjunghiat, chiar în pat, lângă crăiasă.
A dat s-o ucidă și pe dânsa, dar a scăpat junghiul jos; când s-a
aplecat să-l ridice, a leșinat și s-a prăbușit pe lespezi.

*
În același timp, iscoadele trimise în împărăție aduceau vestea
că, la 20 iunie, padișahul însuși a ieșit din Țarigrad cu mare și
strălucit alai, cum altul n-a mai fost, și s-a îndreptat asupra
creștinătății cu peste o sută cincizeci de mii de ieniceri și spahii.
În drumul său tainic, până la ostrovul Carpathos și înapoi,
Preda Buzescu a putut afla multe despre hărțuiala săvâr șită de
haiduci împotriva armiei otomane și, mai ales, despre râvna întru
răzvrătire a popoarelor din Balcani. Toți îl cer și-l a șteaptă mereu
pe Mihai-vodă, ca pe un izbăvitor. De asemeni, în Transilvania
încep a umbla oameni ai starețului Ion de la Prislop, ai lui Serghie
de la Peri și chiar oameni de mare credință din Cetea, povă țui ți de
Velica-doamna: vorbesc tot despre Mihai-vodă, adevăratul biruitor
al lui Sinan-pașa, care va să alunge de la cârmă pe Bathore știi cei
nebuni.
Seara, în cerdac, la Prislop, Velica ascultă doină tărăgănată,
din inimă zisă cu durere, dar și cu nădejde: „Hai, Mihai, măria-
ta, / că-i potop în țara mea… / Turcii fetele răpesc, / tătarii ne
jefuiesc, / grofii rău ne asupresc, / vai de neamul românesc!… /
Vin’, doamne, măria-ta, / știm ascunsă cărarea, /printre stânci
strâmtă vâlcea, / să nu simtă pasărea, / când treci mun ții-n țara
mea. / Vin’, doamne, s-o stăpânești, / de pagini s-o izbăvești, / să
ne scapi de Bathorești… / Treci munții cei mari, / cu vitejii tăi cei
tari. / Trece-i, repede să-i treci, / că ni-s inimile reci. / Seara ca
și-n zori de zi, / te-așteptăm a le-ncălzi. / Te-a șteptăm, măria-ta, /
să ne vii cu dragostea, / dragostea și libertatea”…
Murmură și ea doina asta și roua-i picură pe gene. Ar plânge cu
hohote, dacă nu s-ar rușina de Onea Vale, care-i stă totdeauna
prin preajmă, mut și credincios. În chilie sfătuie ște îndelungă
vreme cu episcopul Serghie de la Peri și cu stare țul Ion. A doua zi
vine și Petru Raț. Mult îl ocărăsc pe Sigismund, că-i smintit și tot
mai robit intrigilor lui Iosica și ale fraților Genga, mai puternici
acum la curtea din Alba Iulia decât ava Carrillo.
— Datori sântem a folosi orice împrejurare, ca să ridicăm aici
ocârmuire românească.
De la Prislop, pogoară tustrei pe Olt la Ruda, satul Rudenilor,
așezat drept în fața Govorei. După o slujbă în paraclisul casei
logofătului Teodosie, trec să vadă moara de hârtie de pe malul
apei; iară la ospăț sfătuiesc cum să tipărească noi căr ți în grai
românesc. Că, iată, cele tipărite de Coresi, pe lângă că-s pu ține,
au început a se strica. Iar românii mare nevoie au de carte în
graiul lor. Călugării au și bani și multe căr ți bune, tălmăcite,
numai să fie scrise cu tiparul, în cele dintâi luni de pace și răgaz.
Apoi sfatul curge și spre întâmplările din Transilvania. După
fuga de la Lipova și întâmplarea cu omucidere din iatacul crăiesei,
Sigismund parcă-i și mai împrăștiat la minte. Răcne ște la străji:
„Eu sânt biruitorul lui Sinan-pașa!… Să ucideți pe cei care spun
că n-aș fi bărbat, ci… clapon.” L-a pus pe Fabio Genga să
răspândească zvonul că Maria Cristina ar fi hermafrodită, și de
asta i-i scârbă de dânsa.
Îndată după prânz sosesc și frații Buzești, cu soțiile. Se bucură
nespus de întâlnire. Sfătuiesc în iatacuri, în foi șoare, în grădină,
în lunca Oltului, la plimbare. Velica-doamna cearcă inima Simei
și-o află tot caldă, prietenă.
— Să fug din cale-i?
— De ce, Mândruța? Tu nu ceri nimica. Dai totul, și-i întinde un
lujer de cicoare cu opt floricele albastre.
Velica surâde, dar privirile i se umezesc:
— Și viața mi-o dau pentru el, pentru gândurile lui.
— Ochii ți-s ca floarea de cicoare, Mândruța. Iar cicoarea
întruchipează gingășia și neprihana.
— El îmi spune… doamna din afara legii.
— Da, dar ești doamna unei legi a firii, mult mai tare decât
toate legile oamenilor.
În amurg, uimire și bucurie: în butcă, însoțită de o strajă sub
porunca agăi Leca, în fața casei din Ruda se ivește și doamna
Stanca. A auzit, de la măria-sa, despre sfatul privind tipărirea
cărților și-a venit să ajute. După pilda Despinei, doamna lui
Neagoe-vodă Basarab, se îngrijește de cele duhovnicești și de
înfrumusețarea țării. Pentru Sima arată mult priete șug. Spre
Velica aruncă, arare, câte o privire aspră, tăioasă. O invidiază? O
înfruntă? O disprețuiește? Oricum, neclintit stăpână pe sine,
Velica nu se sfiește. Cată s-o îmblânzească, pe loc, cu privirile-i
blajine, cu glasu-i cald, mângâios, dulce, dar mai cu seamă cu
gândurile ei cuminți, bine chibzuite, înțelepte. Dar tocmai
asemenea purtare o cam scoate din sărite pe doamna Stanca.
— Se spune că ești ibovnica lui Sigismund-craiul; adevărat,
frumoasă, adică prea frumoasă doamnă?
— Nu mă așteptam la asemenea întrebare, mărită doamnă
Stanca. Ci, dacă mi-ai pus-o, nu mă sfiesc a răspunde. Mul ți cred
c-am fost țiitoarea lui Aron-vodă. Jur că n-am fost. Sfătuitoare,
da, îmi plăcea să-i fiu. Iar când m-a ascultat, i-a mers bine.
— Te-am întrebat de craiul, se oțărește doamna Stanca.
— Toți craii și voievozii au avut, au și vor avea ibovnice. La
Moldova, Ștefan cel Mare a umplut țara de coconi în afara legii. Ci
care muiere nu dorește îmbrățișarea unui bărbat puternic și
viteaz?
— Dar asta-i nelegiuire!
 — Da. Dar când atâția oameni cu cap și chiar, fie iertat, tatăl
meu, mă sortesc țiitoare… Săptămâna trecută, craiul s-a întors de
la Făgăraș turbat de furie: ucisese un bărbat aflat în patul
crăiesei. A cerut lui Genga să mă ducă în iatacul lui.
— Și te-ai dus? își strălucește Stanca ochii negri și mari.
— Ce puteam face? Am douăzeci și șapte de ani. Am fost soață.
Am și copil. De ce mă mai pot teme? Intrând, a prins să se laude
că toate femeile din Transilvania își pierd min țile când îl văd. Și-
atunci m-a cuprins neînchipuită greață de dânsul. Și-n loc să mă
arăt prietenoasă, ca altădată, ori drăgăstoasă, l-am întrebat: „De
ce l-ai ucis pe Aron-vodă”? „I-am vrut țara și țiitoarea, mi-a
răspuns. Mai ales țiitoarea.” Nu m-am putut stăpâni și l-am
înfruntat: „Nu ești vrednic nici de una”… Nu știu cum mi-a ie șit
din gură asemenea vorbă. Mă așteptam să împlânte jungherul în
mine. Ori să urle, ca de obicei. Ci numai se-nvine ți și zâmbi
galben, într-un dinte, ca o javră încolțită de o lupoaică. I-am
întors spatele și am ieșit. Auzeam în urmă pașii călăului și-mi
număram clipele cu mare spaimă. Nu cutezam a privi înapoi.
Inima-mi bătea sec, dureros. Am rătăcit prin ganguri lungi și
întunecoase. L-am căutat pe Ștefan Iosica. I-am povestit purtarea-
mi. M-a batjocorit cum i-a venit la gură. Și cum și el mă socoate o
drăguță de muiere desfrânată, fără saț de bărbat, m-a poftit la
dânsul. Am râs: „Grijește-te mai bine de Maria Cristina. Dă-i acele
clipe de plăcere râvnită, și vei avea ori domnia Transilvaniei ori
soarta căpitanului din Făgăraș. Căci, dacă Sigismund nu-i face
prunc, ea-i stăpână aici.” „Știu, a zis. Dar eu nu umblu după
domnie.” „Nu te feri de mine: o meriți de o sută de ori mai mult
decât Sigismund…” Aista mi-i traiul, doamnă Stanca, sub
paravanul căsniciei cu Genga. Nu mă pizmui, că nu știu până
când va să pot înfrunta nesăbuirea. Ales că, oricât ar părea de
ciudat, puterea mea stă nu în înfruntare, ci în dragoste, în
dragostea curată, adâncă, desăvârșită.
Și pe când măria-sa își înghițea mânia, iar Sima și Cătălina
lăcrămau în taină, pe când cei doi călugări, și mai cu samă
starețul Ion, adevereau spusele Velicăi și-i căinau soarta la curtea
din Alba Iulia, Preda Buzescu căta să arate că asemenea purtare
mai rău îl ațâță pe Sigismund.
— Știu; dar n-am încotro. Așa mi-i firea.
— Te cunosc, Velica, de când aveai șapte ani, adaogă Stroe
Buzescu. Îți știu inima și gândurile ca pe ale mele.
 Doamna Stanca pufnește un firicel de mânie; dar, dând cu ochii
de aga Leca, se stăpânește și întoarce vorba spre moara de hârtie
ce va s-o așeze la Cozia ori la Govora, să lucreze căr ți pentru to ți
românii. Sfătuiesc și despre școlile din mănăstiri, cum să le
înmulțească și să le facă mai încăpătoare. Doamna Stanca
povestește că l-a trimis pe Nicolae Pătra șcu, cocon mic de zece ani,
la învățătură latinească tocmai la Cluj, și-l roagă pe egumenul
Serghie să-l aibă în grijă.
În estimp, jupâneasa Preda, soția lui Radu Buzescu și Dobra,
soția logofătului Teodosie, pregătiră masă bogată, cu bucate
gustoase și vinațuri alese, să se veselească oaspeții și să se dezbare
de cele gânduri amare și de veninoasele împunsături. O vreme, și
la masă, bărbații agrăiesc tot despre lucruri îngrijorătoare: turcii și
tătarii atacă întruna, iar românii nevoiți sânt să stea tot cu arma
în mână.
— Nu ne mai putem apăra numai cu oastea de țară, î și
mărturisește gândul aga Leca.
— Și nici nu-i cu putință a ține atâta norod sub arme. Țăranii
trebuie să muncească ogoarele, adaugă Preda, dând peste cap un
pocal plin și privind-o, sorbind-o din ochi, pe Cătălina: n-are
gingășia și nici istețimea Velicăi, dar câtu-i el de priceput, niciuna
n-a zămislit în el atâta plăcere și bucurie. De aceea-i mul țume ște,
în gând, lui Stroe că i-a adus-o.
— Măria-sa vrea lefegii. Ce ziceți, Buzeștilor?
— Pentru asta strângem bani, agă Leca, zgârcește sprânceana
Radu, grăind în numele fraților.
Ci o vreme, cisluiesc numai despre asta: unde să găsească
lefegii și, mai ales, cu ce să-i plătească.
— Moșii, se-ndârjește Radu; cât mai multe moșii, și țărani să le
muncească.
Când s-a cam întrecut cu numărul pocalelor, Preda nu se
sfiește de doamna Stanca și poruncește Anghelinei să cânte. Cei
doi călugări se trag la loc de odihnă, în cămările mai din fund, iar
bărbații se simt mai slobozi la gură și mai fără frâu la numărul
bardacelor. Ca să le sporească veselia, Velica-doamna cheamă
țiganca lângă dânsa și, lucru nemaiîntâlnit pe-aici, cântă
împreună, pe două glasuri, spre marea desfătare a musafirilor și
chiar a doamnei Stanca.
— „Frunzuliță viorea, / De ce nu pot eu cânta / Să răsune
pădurea, / Să m-audă bădița, / Bădița-l meu cel frățior, / Că eu
nu mai pot de dor”…
A doua zi, la prânz, însoțită de aga Leca, doamna Stanca pleacă
la Târgoviște. Trei zile, Velica stă la Sima, în cula de la Stăne ști. La
plecare, Stroe o călăuzește spre Câineni. Ci, în preajma Brezoiului,
patru bărbați, înarmați cu lănci și spade, se năpustesc asupra
trăsurii. Noroc că Onea Vale dă bici cailor, iar Stroe Buzescu și
slujitorul său Condur Pantelimon opresc atacatorii cu spadele.
După o luptă scurtă, dar foarte îndârjită, Buzescu doboară doi.
Când iese și cel de-l cincilea, Stroe îl cunoaște:
— Aga Leca, domnia ta?
— Ca să nu afle vodă, trebuie să te răpun.
— Poftim, încrezutule!
La a opta lovitură, Stroe îi scrijelează pe frunte slova „S”. După
ce leapădă spada, mărturisește:
— Am avut poruncă să nu mai treacă vie în Transilvania.
— Arnăutule, te căsăpesc!
Aga Leca își oprește sângele la frunte cu palma stângă și grăie ște
trufaș:
— Trebuie să taci, dacă nu vrei să ai împotrivă-ți toți prietenii
dinspre doamna.
— Nu-ți curm zilele, pentru că sameni cu Radu Calomfirescu. Și
mi s-ar părea că-l ucid a doua oară…

*
A cincea zi, întovărășită numai de Onea Vale, Velica porne ște
din Cetea spre Cluj. Duce lui Nicolae Pătra șcu dulciuri, jucării și
cărți. Copilul-voievod nu știe cine-i această jupâneasă nespus de
frumoasă, cu păr bălai și ochi ca vioreaua, cu glas dulce și
mângâieri de mumă.

*
Chiar în timpul slujbei în cinstea sfintei Maria, vine veste că,
dinspre Galați, atacă tătarii lui Gazi Ghirai, iar pe la Brăila au
trecut trei mii de turci. Stroe Buzescu porne ște val-vârtej, cu
cetele lui Maldăr și Orăș, să-i întâmpine pe turci și să-i hăr țuiască,
înainte de a se întâlni cu tătarii. Îi love ște atât de năprasnic încât
prea puțini scapă, cu fuga, peste Dunăre.
Aflând de înfrângerea turcilor, Gazi Ghirai se opre ște și trimite
la Târgoviște sol de pace pe Ieti Calga-han, vestit luptător, uria ș
între uriași și sol îndemânatec. Deși se poartă trufaș, ca orice prin ț
răsăritean, știe totuși să se facă și simpatic. Stroe îl plimbă pe
ulițele Târgoviștei, vorbesc despre padișah, despre Sigismund
Báthory, despre Ieremia Movilă, domnul Moldovei. Îl duce și la
cramele din preajma orașului.
— Mă-ntrebi cum de l-am alungat așa de ușor pe Sigismund de
la Timișoara? își rotește uriașul capul lui mare, ras, și râde
hurducat, ca un butoi pe catalige; se teme și de umbra lui!
Când se amețește de băutură, destăinuie că în tabăra lui se află
Dan-vistierul și alți boieri hicleni, care vor să pună domn la
Târgoviște pe Simion Movilă fratele lui Ieremia.
Gazi Ghirai făgăduiește pace veșnică: dacă Mihai-vodă împrăștie
oastea. Banul Mihalcea și logofătul Teodosie înclină spre asta.
Mihai-vodă însă se împotrivește:
— Acum când creștinii biruie, acolo la cetatea Agria, noi să
închinăm steagul? Nu.
Dar a patra zi după plecarea lui Ieti Calga-han, tătarii se
revarsă iar asupra țării, ca un potop de uriașe lăcuste negre.
Pârjolesc Brăila și Buzăul; încarcă în harabale sute de roabe.
— Asta ți-a fost pacea veșnică, hantătare?! strigă furios Mihai-
vodă, și-l așteaptă pe Gazi Ghirai în preajma Gherghi ței. Dar hanul
nu cutează să pătrundă așa de adânc. Grăbește să treacă Dunărea
pe la Hârșova. Înainte de a ajunge la vad, Buzeștii cu cetele lor îl
lovesc din spate cu multă mânie; salvează aproape toți robii și-i
pricinuiesc multă pagubă în oameni.
Cum chemarea din sudul Dunării vine tot mai stăruitoare,
Mihai-vodă strânge oaste la București, Rușii de Vede și Caracal și
hotărăște:
— Trecem pe la Turnu Măgurele, să hărțuim armia sultanului
când se întoarce de la Agria.
Buzeștii și căpitanii lor asta așteaptă:
— Va să le smulgem bogățiile furate de la creștini.
Ci numai doamna Stanca stă împotrivă:
— Cum crezi, măria-ta, c-ai să dobori o împărăție atât de mare,
când nimeni nu te-ajută?
— Dacă nu mă bat, doamnă, nu sânt eu.
Pe șeici, pe plute și în bărci, 12.000 de ostași români trec
Dunărea într-o noapte. Ca bun cunoscător al locurilor, Baba
Novac merge în frunte: dibăcește căile pe unde se întorc otomanii
de la Agria. Pradă Nicopole, Plevna și Vidin. Dar tocmai în acele
zile se află că sultanul s-a întors și a cucerit cetatea Agria. De și
arhiducele Maximilian și Sigismund Báthory s-au aflat în
apropiere, au lăsat pe turci să masacreze toți apărătorii din cetate.
S-au temut să nu-i lovească tătarii din spate. Dar tocmai de asta
n-au scăpat: la 16 octombrie, i-au atacat și turcii și tătarii, la
Keresztes, și i-a zdrobit cu desăvârșire. Trimis după ve ști, Stroe
Buzescu află că arhiducele Maximilian s-a ascuns la Ca șovia, iar
Sigismund la Satu Mare. Sultanul e mai vesel și mai tare ca
oricând.
— Fugind, Sigismund și-a pierdut chiar sabia împodobită cu
cincizeci de diamante, dăruită de regele Spaniei, pentru victoria
de la Giurgiu. Când a înțeles că turcii nu-l mai urmăresc, iar
tătarii se mulțumesc să-i prade tabăra, a mul țumit lui Dumnezeu
și a leșinat de bucurie. Arhiducele Maximilian cere să încetăm și
noi războiul, să nu mai aducem nicio pagubă sultanului, să nu
îngreunăm cu nimica dobândirea păcii.
— Noi i-am făcut părtași la câștig; ei numai pagubă ne-aduc,
suspină Mihai-vodă. Poruncesc întoarcerea în țară.
Pentru că aga Leca află despre uneltirea unor boieri, în cap cu
Chisăr-vornicul, care tot mai vor să-l aducă pe Radu domn, vodă
îngăduie lui Radu Buzescu să bată Nicopolea, să-l prindă pe
taică-su, Mihnea Turcitul, sangeacul cetății. Dar nu-l găse ște:
fugise cu două zile mai înainte.
Uneltirea prindea cheag și putere. Când călăreau în pas domol –
Mihai-vodă la mijloc, în dreapta Baba Novac cu barba-i sură, în
stânga Stroe Buzescu, cu cușma dată pe ceafă, apoi Preda și Radu
Buzescu, Udrea Băleanu și căpitanii Tudor Maldăr, State Boldur și
Petre Orăș, urmați de vreo cincizeci de slujitori, voinici și bine
armați, din care nu lipseau nici Rîcman, nici Dan Buzdugan, nici
Condur Pantelimon, de după un cotlon de pădure, se ivește o
ceată mare de spahii. Mihai-vodă strunește armăsarul. Stroe duce
dreapta streașină la ochi, ferind o rază ce nu-i lăsa limpede zarea.
— Ce facem, măria-ta? întreabă Udrea Băleanu. Oastea-i
departe, mai bine de-o poștă.
— Îi lovim!
— Sânt cel puțin cinci sute, stăruie Radu Buzescu; să așteptăm
măcar straja măriei-tale.
— Să vină, dar nu să lupte; ci doar să vadă cum se bat
căpitanii și domnul.
Înfige pintenii, smulge barda de la brâu și intră vifor în spahii.
Toți ceilalți îl urmează val-vârtej, furios. Mira ți o clipă potrivnicii
râd și sar la harță. Mihai-vodă lovește mijlocul. Stroe stânga, iar
Baba Novac dreapta, deschizând pârtie. Ceilalți o lărgesc,
fulgerând fără milă, ca la Călugăreni sau Giurgiu. Spahiii se-
ndeamnă, se bat, se vălmășesc. Sânt de zece ori mai mulți, și totul
li se pare o joacă. Dar îndată văd că ghiaurii știu să se bată cum
nimeni nu mai știe. Cad peste cincizeci, iar dintre români
niciunul.
— Mihalogli! strigă careva, și mulți o iau la fugă. Când ajunge
straja voievodului, peste o sută de potrivnici zac la pământ ori,
împresurați, așteaptă să fie legați în funii. Caii aleargă, speria ți,
peste câmp. Straja se împânzește după fugari și-i culege ca pe
potârnichi.
— Ăștia-s biruitorii de la Agria? își șterge măria-sa barda de
coama armăsarului și-o așază la loc, în brâu.
În Târgoviște, află că sultanul l-a mazilit pe Gazi Ghirai-hanul
pentru neizbânda în năvala din Țara Românească, și pentru vina
de a nu fi sosit la vreme în războiul din Ungaria. Iar Țicalidi, venit
cu treburi neguțătorești, aduce veste de la banul Iani că, în
curând, veni-va un ceauș să-l îmbie pe voievod cu pacea și să-i
aducă steag împărătesc.
— Toată creștinătatea face pace cu otomanii.
— Da, logofete Teodosie. Pe haini însă trebuie să-i osândim,
după cuviință, arată măria-sa chip foarte supărat. Iată, aici,
mărturiile hiclenirii lui Chisăr-vornicul: în în țelegere cu Turcitul
vrut-a să mă prindă și să mă dea pe mâna lui Ieti Calga-han.
— A mărturisit că el a îndrumat pe cei cinci sute de spahii să
ne atace, adaugă Preda Buzescu.
Logofătul Teodosie îngheață. Abia mai poate rosti cu buze
tremurate și glas pierit:
— Fratele meu… săvârșitor de nelegiuiri…
— Poți lipsi din sfat, logofete, când îl judecăm pe Chisăr,
îngăduie voievodul. Și stolnicul Stroe, dacă i-i greu.
Îndurerat, Stroe gonește până la Stănești.
— Ce să fac, Sima?
— Ce-ți poruncește cugetul. Chisăr mi-i frate. Și Calomfirescu ți-
a fost frate de cruce; totuși, a trebuit.
— Nu ești prea crudă?
— Aș vrea să fiu dreaptă. Tu du-te la sfat. Eu intru în biserică:
plâng pentru mișelia lor și mă rog.
 *
Cel dintâi, Preda Buzescu a aflat că Sigismund-craiul l-a poftit
pe Mihai-vodă la Alba Iulia. Radu s-a bucurat, dar s-a și
îngrijorat:
— Dacă-i pregătește soarta lui Aron-vodă?
— Îl vom păzi! se leagă Stroe. Cerem să ne însoțească și soțiile.
Să facem din solia asta o sărbătoare. Ni se cuvine: în vreme ce
craiul a jurat strâmb, n-a început din nou războiul, astă-
primăvară, ci a fugit din fața Timișoarei, noi ajuns-am iară până la
munții Balcani.
Astfel Mihai-vodă a intrat în Transilvania, întovărășit de
cincizeci de viteji, bogat îmbrăcați și împodobiți cu cele mai bune
arme. La Orăștie l-a întâmpinat Pancratie Sennyei, marele
postelnic al craiului, cu strălucit alai, din care nu lipsea nici
Bocskai, nici Kornis, nici Czáki. Patruzeci de trăsuri mari, din cele
numite cucii, trase de cai cu hamuri scumpe s-au în șirat la drum,
învârstându-se cu trăsurile boieroaicelor și sporind mereu alaiul,
până la Alba Iulia. A doua zi, Mihai-vodă cu doisprezece dintre
dregătorii săi, se înfățișează craiului, care-l aștepta, împreună cu
nunțiul papal Germanico Malaspina. După un schimb de firitisiri
și daruri, sfătuiesc împreună o oră jumătate, avându-i tălmaci pe
Radu Buzescu și pe Ștefan Iosica însuși. Apoi, poftit în fața dietei,
Mihai-vodă își arată părerea de rău că s-a pierdut zadarnic un an
și că nu s-a ținut jurământul de astă-toamnă.
— Știu că unii mă învinuiesc și pe mine c-am lipsit de la Agria.
Ci învinuitorii-s ori neștiutori ori mișei. N-am lipsit: am nimicit pe
tătari, în două rânduri, am prins multe caravane de hrană și
muniții îndreptate spre apus. Am prădat până în Balcani, am luat
mulți prizonieri, am pregătit răsmerița popoarelor de la miazăzi de
Dunăre. Și dacă creștinii erau biruitori la Agria, eu dezlăn țuiam
bătălia aici, la Dunăre, iar padișahului greu i-ar fi fost să se mai
întoarcă acasă. Pentru slujbele aduse creștinătății, sântem în
drept a cere ajutoare în bani și oști. Și stărui: să începem războiul
tot din Țara Românească, de la Giurgiu, unde, nu din vina
noastră, l-am lăsat anul trecut. Dacă sultanul va fi înfrânt aici, la
Dunăre și în munții Balcani, Ungaria se va face, de la sine,
slobodă. Să folosim pacea cu care ne îmbie sultanul ca să putem
pregăti războiul cât mai temeinic.
Nobilii maghiari ascultă vorbirea cu urechile ciulite. Cancelarul
Iosica întreabă câtă oaste mercenară ar putea hrăni Țara
Românească.
— Afară de ce avem, pe sama boierilor, mai putem hrăni pe
cheltuiala noastră o mie de lăncieri și o mie de archebuzieri. Dacă
mi se dau bani, ușor găsesc 6.000 pedeștri și 6.000 călăreți, din cei
mai buni, cu 4 și 5 taleri pe lună, socotind în aceasta și merindea
căpitanilor.
Lui Malaspina îi place mult și înfățișarea și vorbirea voievodului;
de aceea îi încredințează, pe toți, că papa, împăratul și regele
Spaniei da-vor mai mulți bani ca anul trecut.
— Vor trimite și trei mii de pedeștri burgunzi, două mii de
călăreți archebuzieri valoni, o mie de raiteri nem ți și douăzeci de
bombardiere, douăzeci de tunuri și două sute de măji de praf de
pușcă, completează Sigismund și încheie: Mă voi strădui din
răsputeri ca războiul să se poarte cu vigoare, dârzenie și eroism,
ad majorem Dei gloria. Dar totul, în cea mai mare taină.
Și vorbirea craiului li s-a părut tuturor cuminte, în țeleaptă, din
inimă. Semn că s-a însănătoșit. Mai departe, Bocskai veste ște că
peste câteva zile craiul va pleca iar la Praga, înso țit de cancelarul
Iosica și de o samă de mari demnitari, să statornicească deplin, cu
însuși împăratul Rudolf, ajutoarele și ceasul de pornire a
războiului. La rugămintea lui Mihai, în această însemnată solie a
intrat și banul Mihalcea.
Aflând de vizita lui Mihai-vodă la Alba Iulia, marele vizir
Ibrahim-pașa a trimis, în grabă, un ceauș să stăruie pentru pace.
Totodată, pașa Timișoarei, temându-se că acești voievozi s-au
adunat, cu căpitanii lor, pentru sfat de război, a trimis și el, tot
aici, doi ceauși, cu poftiri de prietenie. Mihai îl deleagă pe banul
Mihalcea, iar Sigismund pe Iosica să făgăduiască pace și
ascultare.
— Politica este, pe trei sferturi, fățărnicie, se bucură Iosica.
— Dacă nu-l înșelăm noi pe sultan, ne trage el pe sfoară, râde
Mihalcea.
Pentru că s-a întâmplat ca tocmai acum să moară bătrânul
Danciul-vornicul, doamna Stanca s-a îngrijit de a șezarea lui în
mormânt. Și trei zile solia română a stat cernită. Apoi s-au
rânduit vânători, petreceri și mese. Astea prilejuiesc Buze știlor
vorbiri pe îndelete și prietenești cu o samă de nobili unguri. După
felul cum lămurește greșelile săvârșite de arhiducele Maximilian la
Agria și după felul cum plănuiește războiul peste Dunăre, Stroe,
ca și voievodul, înțeleg că Bocskai este nu numai un general foarte
priceput, ci și un iscusit bărbat politic, de povețele căruia rău face
craiul că nu ține sama. Toți, dar mai ales doamna Stanca, se
bucură că s-a ajuns la pace: e fericită cât n-o poate spune.
Cea din urmă petrecere rânduită în cinstea voievodului Mihai
se desfășoară în palatul crăiesc. Doamna Stanca a dorit s-o vadă
pe crăiasa Maria Cristina, ci Iosica și-a cerut iertare: e plecată în
Austria, la arhiducesa Maria, care se află cam bolnavă. Barbara
Iosica și celelalte aristocrate se îngrijesc de doamna Stanca,
sporovăind, după feleșagul femeilor. Ca tălmaci slujește când
Preda Buzescu, când Sima, stolniceasa. Abia acum înțelege ce
frumoase sânt aristocratele maghiare și câte lucruri minunate
cunosc, cât de bogat se îmbracă și cu câte feluri de sulimanuri î și
dreg fața, mâinile, sânii ca să fie ispititoare precum sânt. Multă
prietenie îi arată Ana Viteaz și Iulia Kornis, mândră că so țul ei a
devenit mădular al „Ordinului pintenul de aur”. Se miră foarte
doamna Stanca aflând că, pentru pricini cu totul potrivnice,
Velica-i la cea mai mare cinste. Unii știu că-i amanta craiului și-o
lingușesc ca atare:
— Cică ar fi singura femeie care i-a dibăcit fele șagul, se face a
lămuri baroana Bocskai.
De aceeași părere este și Barbara Iosica, iar dintre români
Udrea Băleanu și Preda Buzescu, care, văzând-o aici și acum, nu
cred mărturisirea de la Ruda, cu tot jurământul:
— O fi născută Velica noastră în raiul din Arge ș, dar a trecut
prin iadul vieții și-a luat cu ea o mie de draci. Uite-o ce zvăpăiată-
i. Iar craiul se pierde în fața ei, semn că-l stăpâne ște.
Pentru alții, începând cu Sima, cu Stroe și sfârșind cu Ana
Viteaz, Velica-i imaginea neprihanei, în mijlocul unei lumi rău
otrăvite de molima dezmățului. Felul cum se poartă cu toată
lumea îi atrage numai laude. S-a născut și-a copilărit ca o
cenușăreasă urâtă. Și-acum uimește lumea cu frumusețea-i
neobișnuită; o frumusețe numai a ei, care insuflă tuturor
bărbaților dor și dragoste nestinsă. Stihuitorii o cântă în sonete.
Pictorii țin să-i înveșnicească chipul în Venera, Nevinovă ția, Gra ția,
Primăvara, așa-i de tânără, de fragedă și de gingașă. Iar
frumusețea asta de pomină i se îmbină cu bunătatea, cu
blândețea, cu dragostea învăluitoare ca o vrajă. Unii o aseamănă
cu Laura, alții cu Beatrice ori cu Simonetta Cattaneo, cea slăvită
în cântecele lui Poliziano. Și parcă mai mult ca oricând, în seara
asta, în rochie albastră, cu horboțică albă, cu salbă de aur, cu
diademă lucitoare de diamante, cu surâs divin, cu privire
scânteietoare, cu mișcări angelice usucă, pe drept, cerul gurii
tuturor bărbaților.
— Nu, poate nu-i frumusețea ei atât de mare, șopte ște Sima, pre
cât stârnește în cei din jur simțământul dragostei.
Stroe o măsoară cu ochiul lui teafăr și rău îi pare că n-are o
duzină de ochi, cu toți s-o soarbă, ca pe-o licoare sfântă:
— Ai dreptate, Sima: frumusețea Velicăi descântă și trezește în
noi frumusețe și bunătate, cum primăvara trezește binecuvântatele
mirezme ale florilor și umple lumea cu ele.
— Uite, nici doamna Stanca n-o mai urăște.
— Dacă izbutește a domoli gelozia doamnei, Velica-i cea mai
mare vrăjitoare din câte ființează în lumea asta.
— Știi ce-am băgat de samă, Stroe? Când cântă Mândru ța, vodă
lăcrămează.
— Prohor ar zice: toată stânca își are izvorul ei tainic, prin care
se ițește, din afunduri, ori boaba de cleștar a dragostei ori otrava
neagră a nemărturisitelor dureri.
Cu toate că doamna Stanca îl urmărește ca o umbră, Mihai-
vodă tot se alătură de Velica și-i șoptește:
— S-a zvonit că eu l-aș fi ucis pe logofătul Norocea. Știi?
— O neghiobie născocită de niște mișei dornici să otrăvească
prietenia noastră. Acum știu că oamenii lui Iosica l-au ucis, ca să-
i ia steagul și să-l trimită el, în numele craiului, la Praga.
— Dovezi?
— N-am încă, Mihai. Ci mă bucur că zvonurile lui Iosica sânt
fără temei. Acum știu bine că acele zvonuri sânt doar rod al
ucigașelor uneltiri, pentru care făptașii da-vor cândva socoteală.
Din uciderea tatei, săvârșită de ei, din mișelnice gânduri, vrut-au
să izvodească tină neagră întru mânjirea chipului tău și
ponegrirea faimei tale. În ce mă privește acum, știu bine pentru
tine, Stanca întruchipează averea, rangul și frâul cumințeniei…
Întreb însă, ce mai pot fi eu?
— Tu, Mândruța, ești visarea, îndrăzneala cea fără margini,
vitejia.
— Mihai, eu nu pot fi decât dragostea. Vitejia ești tu. O vitejie
aprigă, vijelioasă, totuși primenitoare. Iar spre mine vii ca o
blândă adiere de primăvară.