PSIHOPEDAGOGIA JOCULUI

C7
LOCUL ACTIVITĂŢII LUDICE ÎN PERIOADA ŞCOLARĂ
A. Şcoala şi învăţarea, prin cerinţele respective, determină schimbări profunde la
nivelul personalităţii. Se remarcă o structurare a trebuinţelor, intereselor, preferinţelor şi,
apoi, a aptitudinilor ca urmare a descoperirii de către copil a importanţei lor pentru
obţinerea de rezultate cât mai bune în activitate.
Un rol deosebit de important pentru evoluţia copilului îl au, pe de o parte, dezvoltarea
inter-relaţiilor sociale şi caracteristicile acestora, iar pe de altă parte, recepţionarea
rezonanţelor în structura personalităţii, a noii experienţe şi îmbogăţirea cunoştinţelor.
Intensa dezvoltare a personalităţii şi a sociabilităţii îşi pune amprenta nu numai
asupra activităţilor de învăţare, dar şi a celor legate de joc. Deşi se constată o serie de
asemănări între jocul copilului preşcolar şi jocul şcolarului mic, asemănări ce dau
continuitate comportamentelor, totuşi se manifestă, din această perspectivă, nuanţări şi
adaptări de conduite complexe în astfel de activităţi. Astfel, jocurile cu subiect şi roluri,
cele cu reguli, de construcţie, de creaţie se constituie la şcolarul mic ca activităţi ludice, de
distracţie în care îşi valorifică activităţile psiho-motorii şi în care investeşte energia
psihică. Chiar şi în jocurile de imitaţie atât de frecvente la preşcolari, la şcolarul mic,
aceste jocuri nu se rezumă la o singură reproducere a modelelor umane, ci se transpun pe
un plan mai complex, o lărgire a orizontului de cunoaştere şi o depăşire a realităţii
înconjurătoare nemijlocite. Sunt frecvent evocate scene cu acţiuni umane în care copilul se
implică prin îndeplinirea unui rol, prin organizarea şi colaborarea partenerilor de joacă cu
semnificaţii pentru planul dezvoltării psihice. Adeseori experienţa de viaţă acumulată,
preocupările adulţilor şi relaţiile dintre aceştia, activitatea de îndeplinire a sarcinilor şcolare
este evocată în joc. Jocul este mai bine organizat, regulile sunt respectate cu mai multă
rigoare, cu o cooperare evidentă între parteneri şi cu o finalizare clară a acţiunii. Tot mai
pronunţat se manifestă şi spiritul competitiv dintre parteneri sau dintre grupurile de joacă,
iar dăruirea în vederea succesului desfăşurării jocului este totală.
În acelaşi timp subiectele jocurilor sunt inspirate din filme, cărţi, emisiuni TV, din
vizionarea unor spectacole de teatru de păpuşi, a căror conţinut se transpune cu o oarecare
fidelitate.
Se respectă mai bine rolul şi momentul organizatoric al jocului conturându-se clar că
în jocurile „de-a şcoala”, „de-a explorarea” nu oricine poate fi director, diriginte, profesor,
conducător de grup, ci numai acela care se dovedeşte capabil să-i antreneze în realizarea

1
succesului. Dacă la vârsta de 6-8 ani jocurile sunt apropiate de cele ale preşcolarilor, ele
devin tot mai organizate şi se prelungesc ore sau chiar zile în şir cu adoptarea unor
conduite complexe. Ca urmare a dezvoltării capacităţii fizice şi psihice se dezvoltă tot mai
intens jocul cu reguli în care sunt prezente strategii acţionale şi de valorificare a spiritului
competitiv.
A. N. Leontiev, referindu-se la acest aspect, arată că superioritatea jocului cu reguli
rezultă din faptul că acestea se aplică explicit, se conştientizează şi se respectă cu stricteţe.
Faţă de acei parteneri care nu respectă regula sau faţă de cei care au tendinţe de trişare,
grupul manifestă atitudini deosebit de severe. Asemenea parteneri nu numai că sunt
avertizaţi cu privire la respectarea regulilor de joc, dar continuarea unor astfel de
comportamente va determina refuzul lor în situaţii similare.
O serie de jocuri mai complicate cum ar fi şahul, ţintarul, păcăliciul, tablele, moara
etc., antrenează priceperi, calităţi şi strategii ce se raportează la acţiunea adversarului. În
felul acesta, se educă atenţia, gândirea, imaginaţia, voinţa şi se învaţă cooperarea cu
partenerii de joacă. Competiţia este deosebit de activă în jocurile sportive care antrenează
mişcarea şi deprinderile motorii. Jocurile care presupun multă mişcare, vioiciune, agilitate
sunt prezente la băieţi, iar cele care au o desfăşurare mai lentă apar mai frecvent la fete,
ceea ce duce la o oarecare separare a sexelor încă de la această vârstă.
La vârsta micii şcolarităţi un loc aparte îl ocupă jocurile cu un pronunţat caracter
didactic. În aceste jocuri copilul aşteaptă participarea adultului ce poate da un sens specific
acumulării de informaţii. Chiar şi spiritul de colecţionare al şcolarilor mici poate fi
valorificat prin aceste forme de joc în care poate fi orientat interesul pentru activitatea
şcolară spre alcătuirea de ierbare, insectare etc.
Claparede arată că tendinţa de colecţionare este deosebit de activă pentru vârsta de 9-
12 ani când apar caracteristici psihologice legate de interesul copilului, de stăpânirea de
sine şi de calităţile voliţionale.
B. Perioada pubertăţii mai este denumită şi ca perioadă a şcolarităţii mijlocii. În
această etapă dominantă este maturizarea biologică şi intensa dezvoltare a personalităţii.
Tipurile de relaţii se complică progresiv, facilitând integrarea în generaţia sa, premisă
a integrării sociale mai largi. Se observă alcătuirea grupurilor de covârstnici care îi
mobilizează puternic.
Observaţiile curente asupra comportamentului puberului în grup i-au dus pe mulţi
psihologi la concluzia că în această perioadă viaţa socială se trăieşte cu o intensitate mai
mare ca în oricare altă etapă de vârstă. Grupurile constituite pentru joc, pentru activităţi de

2
învăţare sau pentru orice alte forme de acţiuni, au o mare stabilitate şi devin mai omogene
pe criterii relativ constante, dar mai cu seamă pe cel al vârstei şi al sexului. O segregare
fermă după criteriul sexului este deosebit de evidentă în activităţile ludice. La începutul
perioadei, între 10-12 ani, apar interese nete raportate la cele două sexe, interese ce se
concretizează cu precădere în jocuri, lecturi şi orientări spre activităţi ce privesc viitoarea
profesiune. Băieţii au un rol mai activ în ignorarea fetelor (mai avansate biologic până la
circa doi ani), dar după 12 ani se produc unele apropieri individuale şi se menţin aceste
distanţe la nivelul grupului.
Alcătuirea grupului se produce spontan prin luarea în consideraţie a personalităţii
copiilor şi mai puţin a obiectivelor ce ar putea sta la baza grupului. Copiii nepopulari nu
sunt acceptaţi de grup şi ei manifestă, adeseori, o inadaptare afectivă ca prelungiri ale
relaţiilor de disconfort din familie. Copiii respinşi sunt interiorizaţi excesiv, timizi, retraşi,
sau, dimpotrivă, certăreţi, zgomotoşi, indiferenţi faţă de alţii, egoişti. Într-un asemenea
grup apare un lider care se impune prin iniţiativă, îndrăzneală, nonconformism şi îşi
exercită funcţia în mod autocratic, dar spre sfârşitul perioadei începe să funcţioneze o mai
accentuată democraţie. În grup sau bandă, cum o numesc unii autori, copiii simt că se pot
realiza mai bine şi trăiesc exaltat toate activităţile pe care le efectuează împreună.
Odată constituit, grupul are tendinţa de a se manifesta împotriva adultului care îl face
pe copil să se simtă încă mic şi stingherit. Ca urmare, copiii îşi aleg locuri de întâlnire
ştiute numai de ei, au coduri secrete şi parole ceea ce îi feresc de un eventual amestec al
adultului în viaţa grupului. Spiritul de camaraderie, după cum afirmă Gesell, este în grup
mai puternic decât spiritul de competiţie deoarece valoarea individuală este apreciată în
măsura în care un copil este la fel ca ceilalţi şi nu neapărat mai mult decât ei.
Viaţa grupului se desfăşoară cu o extindere mai mare asupra relaţiilor dintre copii în
activităţile ludice. În aceste forme de activitate se constituie prietenii închegate, câteodată
sub forma unor ritualuri, cu tendinţă spre explorarea mediului înconjurător şi afişarea unor
disponibilităţi afective de durată. Puberul se poate pasiona exagerat de mult pentru un joc
sau altul, montează şi demontează cu plăcere jucării mecanice, participă la mici spectacole
şi mimează diferite conduite adulte. În acest context precizăm că spiritul de colecţionare
este mai activ ca în perioada micii şcolarităţi datorită faptului că apar noi tendinţe
dominante de selectare riguroasă după criterii bine stabilite a obiectelor ce intră sub această
incidenţă. Astfel, se manifestă o adevărată pasiune pentru colectarea şi datarea timbrelor, a
ilustratelor, a pozelor diferitelor personalităţi (din literatură, artă, ştiinţă), a monedelor, a
pachetelor de ţigări, a maşinuţelor şi păpuşilor etc. În mediul rural apar şi conduite legate

3
de dresarea unor animale şi îngrijirea acestora în adăposturi construite anume pentru
acestea.
Gustul pentru aventură este foarte dezvoltat la puber şi inspirat, adeseori, din cărţile
citite, din filme, sau din orice late informaţii ce le acumulează. Ca urmare, aceştia fac
explorări ale caselor părăsite sau în construcţie, ale străzilor, ale dealurilor, ale pădurilor,
escapade cu bicicleta şi altele.
Multe situaţii şi mai ales pentru prima etapă a perioadei pubertăţii se menţin jocurile
de performanţă în care sunt implicate aspecte ale competiţiei, ale cooperării şi valorificării
posibilităţilor individuale sau de grup. În jocuri ca şotronul, leapşa, sărirea corzii, ţările etc.
se urmăreşte ocuparea unei cât mai bune poziţii în ierarhia de valori. Aşadar, în toate
aceste activităţi se pune în evidenţă spiritul dezvoltat al fanteziei şi al agilităţii când
puberul îşi consumă o bună parte din energia sa. Preferinţele pentru unele jocuri sunt legate
şi de sex. Spre exemplu, fetele preferă jocurile cu coarda, cu mingea, mersul pe rotile, fac
mici plimbări, adeseori cu destăinuiri accentuate, în timp ce băieţii sunt înclinaţi spre jocuri
în forţă, cu multă mişcare, cu agilitate (fotbal, înot, capra). Se poate constata că fetele sunt
mai organizate în joc şi realizează o cooperare mai puţin tensionată decât băieţii.
Există totuşi jocuri care se realizează în comun, cum ar fi telefonul fără fir, joc ce
capătă caracteristici tot mai interesante pe măsura înaintării în vârstă a copiilor. La
începutul perioadei (10-11 ani), cuvintele transmise prin „telefon” nu au o adresă expresă
şi sunt adeseori confuze, dar mai târziu (13-14 ani), cuvintele vehiculate au o mare
încărcătură şi în raport de cel sau de cea care se află la finalul firului capătă o semnificaţie
plină de înţeles. O asemenea semnificaţie este legată de faptul că puberii nu îndrăznesc să-
şi împărtăşească direct emoţiile, intenţiile, dorinţele, atitudinile, iar jocul respectiv îi oferă
posibilitatea exprimării discrete a acestor stări. Şi dansurile ce se organizează în această
perioadă au un astfel de caracter de exprimare a stărilor afective. O categorie de jocuri sunt
subordonate activităţilor şcolare şi prin ele se pun în evidenţă abilităţi intelectuale
deosebite. În acest sens să ne gândim la jocurile de colecţionare, la excursii, la competiţiile
şcolare, la organizarea de gazete informative şi satirice. Asemenea activităţi ocupaţionale
au un pronunţat caracter creator, organizator, de originalitate şi de antrenare a
componentelor intelectuale.
Alegerea partenerilor de joacă se face nu atât după simpatie cât mai ales după
calităţile ce le poate manifesta fiecare în joc. Acest aspect se reflectă şi în faptul că după
terminarea jocului au loc adevărate dezbateri cu privire la aportul adus de participanţi la
desfăşurarea acestuia. Se emit astfel judecăţi de valoare asupra partenerilor de joacă,

4
asupra capacităţilor şi aptitudinilor fiecărui jucător, asupra trăsăturilor de personalitate şi a
participării active, afective în joc. Nu sunt toleraţi cei ce nu respectă regulile jocului sau cei
ce nu îşi aduc o contribuţie remarcabilă la finalizarea acestuia. În finalul perioadei (13-14
ani) se manifestă o preocupare mai deosebită pentru amuzamentul jocului şi pentru
sentimentul succesului ce poate fi probat în activităţile ludice. În acelaşi timp scade
interesul pentru unele jocuri „copilăreşti”, cum ar fi căţăratul în pom, jocul cu păpuşi şi
apare preocuparea pentru categoria loasir-urilor în care, deşi se menţin elemente de joc,
predomină tot mai mult aspectele distractive. Sunt evidente, în acest sens, bancurile,
tachinările, citirea de cărţi, vizionarea de spectacole etc.
Atât jocurile cât şi activităţile distractive pun în evidenţă şi exprimarea emoţiilor
erotice tulburătoare. Aceste forme de activităţi ocupaţionale şi de petrecere a timpului liber
exprimă manifestarea sentimentelor, a strategiilor gândirii, a cunoştinţelor, a elementelor
creativ-imaginative a personalităţii şi maturizării puberului1.
C. Adolescenţa este perioada plină de fantezie, de visuri, în care proiecţia viitorului
nu are limite. Ralea afirmă că la adolescent totul este proaspăt, nou şi tulburător.
Socializarea şi erotizarea investiţiilor psihice legate de scopuri, interese, idealuri, aspiraţia
contribuie la organizarea structurilor de personalitate şi la manifestarea comportamentelor
complexe.
Asemenea comportamente se extind în toate formele de activitate ale adolescentului
începând cu cele de tip ludic şi loisir. Ca urmare a caracteristicilor de personalitate, jocurile
şi distracţiile parcurg etape importante şi semnificative pentru evoluţia psihică. Conduita
adolescentului în asemenea forme se nuanţează şi răspunde complex cerinţelor sociale atât
prin conţinutul jocului cât şi al distracţiilor în care se investesc cunoştinţe, experienţe,
aptitudini, atitudini cu mare încărcătură emoţională. Construirea de aparate şi demontarea
acestora sunt activităţi încărcate de elemente ludice ce se aseamănă jocului de mânuire
întâlnit adeseori la vârstele copilăriei. Adolescentul îşi face o plăcere din a-şi organiza nu
numai propriile sale jocuri, dar şi a celor exercitate de copii mai mici în care îşi proiectează
personalitatea sa ce trece prin aventuri fantastice şi rezolvă probleme complicate de viaţă.
Rolul şi subiectul jocului denotă o interiorizare intensă a acţiunii cu valorificarea complexă
a capacităţilor psihice. Adolescentul manifestă preferinţe pentru jocurile şi distracţiile ce au
un pronunţat caracter intelectual cum sunt: şahul, ţintarul, remi, cărţile, audierea de
scenete, ascultarea muzicii, şueta etc. în care-şi probează forţele intelectuale şi îşi afirmă
însuşirile de personalitate. Asemenea activităţi pun în evidenţă dorinţa adolescentului de a-
1
Verza E. – Omul, jocul şi distracţia, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.

5
şi crea reputaţie prin stilul personal de participare şi prin performanţele obţinute. Jocurile
colective pun în evidenţă modalităţi de raportare la alţii, la modul cum se cooperează şi se
implică în finalizarea acţiunilor respective.
Activităţile ludice continuă să existe şi în perioada tinereţii, însă ocupă un loc mult
mai restrâns ca timp. Lecturile, activităţile de joc în grup şi vizitele persistă în familia
tânărului. El se antrenează cu plăcere în jocul copiilor pe care îl organizează şi îl
direcţionează (în cazul în care şi-a întemeiat o familie).
Adultul este implicat mai mult în rezolvarea problemelor de desăvârşire profesională
sau în dezvoltarea copiilor pe plan cognitiv (a rezultatelor şcolare).
Vârsta a III-a ar putea fi abordată din perspectiva activităţilor ludice desfăşurate cu
nepoţii sau cu propriile regresiuni în tinereţe.
Concluzia peregrinării prin evoluţia ontogenetică a „homo ludens”-ului ar putea fi
aceea că întreaga devenire stă sub semnul ciclicităţii.