L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?
Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?

L- aţi văzut vreodată pe Beniuc?

L-am văzut de mai multe ori. Dar nu când era preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Pe vremea aia eu
nu existam. Însă, în zilele fierbinţi din august ’68, când toţi eram indignaţi de faptul că erau
masate trupele pe Prut, trupe sovietice, şi ne temeam de invazie, când s-a creat câteva zile o
ciudată solidaritate între partid şi scriitori, Beniuc m-a chemat la o masă, într-o noapte, acolo,
într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, şedinţă în care Goma povestea cum a intrat la puşcărie şi
toată lumea îl îmbrăţişa plângând. Beniuc m-a invitat, aşadar, la o masă şi mi-a spus să nu fiu
naiv, că, într-adevăr, Dubček era veriga cea mai slabă din lanţul socialist, că forţele reacţionare
revanşarde capitaliste voiau să spargă rezistenţa lumii socialiste. El nu numai că gândea, dar şi
vorbea în termenii aceştia violenţi. Mă rog, eu m-am stăpânit cu greu să nu-i spun ceva de la
obraz. Educaţia mea de acasă mă împiedica s-o fac. El era cu nevastă-sa, Emma Beniuc. Însă,
peste jumătate de an sau un an, când conduceam România literară, i-am publicat o pagină de
poezii, în ciuda uimirii celor de la partid.

Din generozitate?

Nu, nu are nici o legătură cu generozitatea. Eu folosesc rar cuvântul ăsta, generozitate. În primul
rând, eu decideam ce se publică la revistă şi nu mă lăsam influenţat de secţia C.C. Ăsta a fost şi
contractul meu cu ei, pe care l-am respectat până în vara lui ’71, şi l-au respectat şi ei. Beniuc era
un poet, şi el trebuia să publice în orice condiţii, chiar dacă ar fi fost un ucigaş sau chiar dacă a
fost un ticălos. Mă gândesc la atitudinea lui faţă de Blaga.

Au fost zvonuri care legau moartea lui Labiş de numele lui.

N-are nici o legătură.

La Uniunea Scriitorilor avea masa lui şi grupul lui?