MOARTEA PARAFINĂ

Robert Şerban
Fericita zodie a câinelui

la puţin timp după ce samantha făta

bunica mă punea să aleg unul dintre căţei
pe care să-l păstrăm
ceilalţi urmau să fie băgaţi într-un sac
şi duşi la râu ori în zăvoi

câteva zile mă tot codeam

şi îi spuneam că mi-e foarte greu
să aleg doar unul
pentru că toţi sunt la fel de frumoşi
şi seamănă leit între ei

o priveam în ochi
şi o minţeam cu seninătate
aşa cum se cade să priveşti moartea
şi să o minţi
Faţa brodată a unei perne

pe toţi copiii îi podidesc lacrimile

când li se sparg baloanele
plâng mult
mult
de parcă baloanele s-ar dezumfla încet
sub ochii lor

într-o zi de crăciun
am bătut toată curtea bunicilor
cu o băşică de porc
asta pe vremea când m-ascundeam printre perne
ca să nu aud cum animalul îşi chirăia moartea
la naşterea domnului isus

seara când m-au chemat în casă

picioarele mele tot mai încercau
să rostogolească şi să învie
o bucată informă de piele
murdărită cu pământ paie şi sânge

n-am plâns deloc

lacrimile mi se uscaseră de dimineaţă
pe faţa brodată a unei perne
Lumea premianţilor

aproape o vacanţă de vară

am căutat prin podul casei
diplomele bunicii
îmi spusese că şi ea a fost premiantă la şcoală
tot timpul
iar asta chiar nu-mi venea să cred

în fiecare zi răscoleam printre obiecte care îşi pierduseră mirosul

de parcă erau căzute din altă lume
una cu un soare
ce se strecura doar prin locurile ascunse
şi apoi se transforma în felii de caşcaval
galbene şi mari

de câte ori treceam prin ele

subţire ca un fluture fără aripi
în urma mea se ridica polenul
iar lumea aceea se întorcea din moarte
şi se oprea la jumătatea drumului

mă mişcam încet
eram de câteva ori mai uşor decât lucrurile
pe care puneam mâna şi care
mă ţineau acolo ca nişte ancore
de lemn de lut de sticlă sau de ceară

când soarele a-nceput să nimerească tot mai greu ascunzătorile

am ajuns şi eu la capătul lumii
dar n-am găsit nicio diplomă
şi i-am reproşat asta bunicii
iar ea mi-a spus ceva
pe care nici azi nu-mi vine să-l cred
dacă nu sunt acolo
înseamnă că sigur le-au mâncat şoarecii
Am învăţat să cad

la nouă ani am învăţat să cad

nu singur
ci ajutat de un muncitor
care stătea în gazdă la nişte vecini
şi îmi voia binele

am început cu genunchii
întâi stângul
apoi dreptul
după aceea amândoi
rămâi aşa
până simţi oasele şi durerea din ele
până lacrimile
îţi descleştează fălcile ce scrâşnesc ca la câini
nu te ridica din genunchi
fiindcă tot pe picioare îţi vei duce viaţa
dacă o să ai noroc
dar nu pentru asta suntem aici

am continuat cu palmele
când una
când cealaltă lovea pământul
dar el se împotrivea tot mai tare
mâna moale
lasă mâna moale
acolo e un pat fără cearşaf
fără perne
care ne-ncape cu bucurie pe toţi
mâna moale
lasă mâna moale

apoi am căzut pe burtă

o dată şi-nc-o dată şi-nc-o dată
pentru că nu era bine:
fruntea barba şi pieptul meu
trosneau ca nişte uscături
muncitorul râdea din tot sufletul
şi împrăştia
fără să ştie
din salopeta cu care venea îmbrăcat de la lucru
pulberea de aur şi de argint
pe care bănuim că o strânge în secret
într-o cutie cu cheiţă
ca să poată fugi
apoi
în lumea largă

încă o dată
striga el
iar eu aflasem că trebuia să cad
ca fulgul
care se topeşte târziu
cât
mai
târziu
Să fac acelaşi lucru

să fi avut vreo trei ani

când am văzut pe stradă o femeie
cum se opreşte
îşi duce mâna la frunte
la capul pieptului
la umărul drept
şi la umărul stâng
am crezut atunci că a cules ceva cu degetele
din acele puncte ale trupului ei

am alergat acasă
m-am oprit în faţa oglinzii
şi m-am cercetat cu atenţie
n-aveam nimic de luat
nici de pe frunte
nici de pe tricoul cu care eram îmbrăcat

aşa m-a găsit tata

încercând să prind ceva cu mâna dreaptă
orice

m-a mângâiat pe cap dar nu mi-a spus nimic

am aflat mai târziu
că femeia înfipsese în ea patru cuie
şi că venise vremea să fac şi eu acelaşi lucru
Faţă în faţă

şi tu ai vrut să sari
într-un marfar şi se fugi cu el
până unde liniile se-ntâlnesc
într-un ghem din care
bunica ta ar fi ştiut să facă nişte şosete straşnice

şi tu ai vrut să mănânci din furate

şi să bei de la alţii
să te speli în ochii pământului
întotdeauna orbi de câteva zile
să-ţi sufleci pantalonii şi să alergi de pe un picior pe altul
ca şi cum ai măsura lumea

ai vrut toate astea

cu disperare
în faţa oglinzii mari de pe hol

priveşte-te
priveşte-te
priveşte-te până când
din oglindă
va ieşi urlând o locomotivă şi o va face ţăndări
Vreascuri

inima mea e o ciocănitoare flămândă

îi înţeleg pe cei care vor s-o uşuie

cum şi pe cei care-i aruncă
din pungi sau de prin buzunare

când ajung în dreptul meu

copiii îşi deschid braţele
şi se prefac că zboară
de parcă-s nebuni
uuuuuuuhuuuuuuu
cei mai mici dintre ei
îl invocă pe un anumit Udi
care apoi îi posedă minute în şir
ca un necurat

astfel
zilele mele nu trec una după alta
ci una prin alta
ca vreascurile cu care o pasăre
tot încearcă să-şi facă un cuib
Inima beznei

uneori simţi că cineva

stinge lumina din tine
şi dispare o dată cu ea
mult prea repede ca să-i prinzi mâna
şi să-l afli

câteva clipe stai încremenit

apoi brusc începi să vorbeşti tare
să râzi fără motiv
aşa cum se zbat păsările după ce li se taie capul

ce ştii tu să faci pe întuneric?

ce-ai învăţat tu în atâtea ceasuri
cât ai privit inima beznei?
cuvinte?
nu folosesc la nimic
parcă sunt ale unui bătrân pe care boala
s-a făcut că-l uită
ca să afle ce-i poate gura
cuvintele sunt o pecingine
ce se întinde

şi te transformă într-o păpuşă

descărnată complet pe dinăuntru
Vreau să scriu

vreau să scriu
ca şi cum m-aş naşte
plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carne
cu un ţipăt gros şi prelung
de barbar lepădat de ai lui
într-o pădure de statui romane
ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ

vreau să scriu
cu un tăvălug de cuvinte
versuri care să iasă din pagini
şi să se agaţe de pereţi de ferestre de uşi
ca firele unui păianjen care a prins o insectă uriaşă
ce tocmai se pregăteşte să-l devoreze
şi
înnebunit de frică
ţese într-una într-una într-una
până când se topeşte în aţele ce se întind pretutindeni
o cămaşă a morţii
prea mare şi prea subţire
ca să fie îmbrăcată vreodată
Amintire pe timp de pace

sunt dreptaci
însă cu arma trag
inexplicabil
cu stânga

locotenentul truşculescu
a crezut că mi s-a urcat sperma la creier
şi că-mi bat joc de el
mi-a promis c-o să mă joace cu bocancii în gură
iar mâna aia o să mi-o rupă
şi-o să mi-o bage-n cur

la prima aplicaţie a regimentului

pe timp de noapte
mi-a ordonat să rămân ascuns în tranşeu
şi să trag la ţintă
în locul fiecărui soldat din pluton

apoi
mi-a spus că a fost foarte bine
că l-am scos dintr-un mare rahat
şi mi-a strâns bărbăteşte mâna
23 decembrie 1989

un pumn de monede am pus

în buzunarul din dreptul inimii
iar ea îmi tresălta sânul de metal
ca pe al unei femei ce se pregăteşte de dragoste

cu ochii mei văzusem un ban împuşcat

şi era bun
vânzătoarea l-a primit
chiar dacă înainte l-a întors pe-o parte şi pe alta
de câteva ori
glonţul nu trece pe-acolo
nu trece pe-acolo
îmi tot repetam
şi mi se părea că inima-mi zornăie a curaj

pe şira spinării
aşa cum spunea bunicul când îşi amintea de pe front
sudoarea cobora încet şi rece
ca un fermoar cusut direct pe piele

în buzunarul din dreapta

îndesasem
o ruptură de hârtie pe care am scris în pripă un rând
convins că o să fie ultimul
dar salvatorul celor din caietul cu spirală de sârmă
în care povesteam
ca orice băietan
cum mă pregăteam pentru dragoste
ori pentru nimic
La sfârşit de revoluţie

cui trebuie să-i mulţumim că suntem vii?

lui Dumnezeu!
şi mai cui?
camarazilor de lângă noi!
şi?
armelor ce ne apără de duşmani!
şi încă?
mamelor ce ne-au născut norocoşi!
şi cui mai trebuie?
'neavoastră
'nezeul nostru pe pământ!
Să mă prezint puţin

vin dintr-o ţară

în care crucile
nu fac
niciodată
păianjeni
la
subţiori
Teribila baie

am uitat cum se cheamă lacul din zurich

unde am făcut o baie teribilă astă-vară

mă îndepărtasem cam mult de mal

apa era călâie şi mămoasă
iahturile cu catarge stăteau la chei
şi se legănau ca nişte labili
bărci cu motor şi vaporaşe tăiau luciul încet
cum ai tăia primul etaj al unui tort de nuntă
soarele o lăsase mai moale
era foarte bine

deodată m-am gândit

că cineva mi-ar putea fura hainele
şi bruma de bani pe care o aveam strecurată
în buzunarul cămăşii
m-am şi văzut zgribulit
vânăt şi puţin cocoşat
aşteptând după un pom
să se facă noapte
oamenii să intre în case
şi să pot alerga pe străzile lăturalnice
ca nebunul
dar încercând să par un sportiv excentric
ce face jogging desculţ şi aproape gol
ar fi trebuit să ajung tocmai în partea cealaltă a oraşului
dincolo de gară
cine naiba poate să plătească o chirie în centru
ori pe buza lacului
când la zurich viaţa are cel mai înalt nivel
dacă n-aş fi ştiut asta
dacă n-aş fi ştiu aş fi înotat până pe celălalt mal
unde cineva pusese-n fereastra unei vile cu ponton
o fotografie îndoliată
şi scosese la aer
un superb costum gri
la două rânduri de nasturi
Un cadou de la altcineva

eu chiar am intrat cu cizmele în viaţa ta

aşa mi-ai spus
după ce mi-ai deschis uşa:
în apartamentul acesta e cam toată viaţa mea

aveam pantalonii băgaţi

în nişte încălţări de piele înalte
până sub genunchi
le primisem cadou de la altcineva
dar nu le purtasem niciodată
fiindcă mi se păreau caraghioase şi puţin cam mari

am dat să mă descalţ
dar pentru asta ar fi trebuit să mă ajuţi
adică să mi le tragi pur şi simplu din picioare
aşa că mi-ai zis:
haide intră
nu te descălţa
la mine nu se descalţă
intră haide

am păşit în sufragerie ca un domnitor în sala tronului

rar şi apăsat
şi m-am oprit
deşi cu cizmele alea puteam să ajung
nu doar până în dormitor
nu doar la vecinii de dincolo de pereţi
ci până la capătul lumii şi chiar mai departe

stai pe scaun pe canapea sau unde vrei tu

şi ai făcut un gest cu mâna
care mi-a dat curaj
dacă asta înseamnă să-ţi recunoşti inima
fără să-i auzi bătăile

m-am aşezat
iar după câteva ore
ai dus uimită la gură aceeaşi mână
şi ai şoptit:
am vorbit câte-n lună şi-n stele
de asta noaptea a venit mai repede peste noi
ştiam că trebuia să plec
ba chiar voiam să plec
m-am şi ridicat în picioare
dar nici măcar o clipă
o singură clipă
cizmele alea caraghioase nu m-au ascultat
Scanner militar

burta dianei funcţiona

ca un scanner militar:
când îmi treceam degetele peste ea
brusc începea să se mişte
de parcă amprentele mi-ar fi fost false
şi înăuntru s-ar fi dat alarma

de ce face-aşa
cine crede că sunt
întrebam cu mâna crispată
ca arma lui poseidon
în faţa unei furtuni stârnite din senin
uite
abia ating
uite
ce valuri înalţă

stai liniştit
îmi spunea diana
nu toată lumea când e mângâiată
adoarme ca tine
parcă vrăjit
stai liniştit
vei fi un tată bătrân
dar se pare că bun
foarte bun
Fapta şi lacrimile
lui Nicolae Popa

de când ai murit
mă tot gândesc ce să-ţi scriu

indiferent cum aşez vorbele

Dumnezeu nu-şi mai ia fapta înapoi
chiar dacă a scăpat câteva picături
printre capetele noastre aplecate atunci
semn că i-a părut rău

ştii ce puţini am fost

o mână
dar unde să fi încăput
toţi cei care ţi-am deschis uşa atâţia ani
ori cei care te-am rugat
să mai răreşti ţigările?
aşa
palele de vânt au trecut printre noi
atât de uşor
de parcă n-am fi fost acolo defel

e cod portocaliu
nicolae
adică soarele s-a apropiat tare şi ne sărută apăsat
lumânările se aprind singure
copii de care n-a ştiut nimeni
înşurubează pe degetele proaspeţilor părinţi
verighete nou-nouţe

e cod portocaliu
şi când privesc înainte cu mâna streaşină la ochi
văd cât de greu ne vom strânge
tot mai greu
niciodată n-o să fim toţi

chiar dacă
într-un târziu
vom fi adunaţi în acelaşi loc
ca sub un preş
sunt atâtea lucruri neştiute care ne despart de pe acum
de când ai murit
mi-a sporit nerăbdarea ca fiică-mea să crească mai repede
încât vorbele să prindă puterea
de a-i opri lacrimile şi de-a-i îndrepta faptele
uneori
De unul singur

când stai prea mult timp departe

de copilul căruia i-ai dat viaţă
te rogi mai des pentru el
şi ţi se face mai repede frică pentru tine

seara îţi numeri băşicile din palmă

aşa cum regii numărau insulele cucerite de corăbieri
eşti tot mai bogat şi tot mai încrâncenat
de la o zi la alta
inima îţi coboară încet
ca o ancoră

de unde să iei curaj?

de la graurii ce năpădesc singurul pom rămas viu
şi cântă triumfători cu pliscurile pline?
de la arhanghelul a cărui sabie
pare nou-nouţă
ca tocmai scoasă din cutie?

te îmbărbătezi singur
iar dinţii sunt primii care îşi leapădă teama
şi-ţi muşcă buzele cu furie
de parcă nu le-ar recunoaşte
de parcă n-ar ştii că noapte de noapte
ele ating fruntea copilului ce-ţi apare în vis
Cel rău îl iubeşte pe cel bun

orice aventură sfârşeşte sub un steag

ştii asta de când te cocoţai pe zidul grădinii de vară
şi vântul era să te zboare de câteva ori
deşi ochii-ţi erau ventuze lipite
de ecranul uriaş
în care viaţa clipocea ca o vită crăpată vara
în mijlocul câmpului

inima îţi răzbătea de sub tricourile decolorate şi largi

– un înecat ce atingând fundul apei
brusc îşi aminteşte că n-a udat căpşunile
şi se întoarce val-vârtej acasă

copilul tău îţi cere să citeşti cuvintele

de pe buza de jos a ecranului
iar tu inventezi o poveste
în care cel rău îl iubeşte pe cel bun
fiindcă steagurile lor
sunt înfipte laolaltă
în acelaşi pământ
Invocaţie

scot miezul din pâine

ca şi cum aş scoate
măruntaiele dintr-un iepure

cu degetele cu care-mi fac cruce

fac gogoloaie cât bobul de fasole
le aşez unul lângă altul
ca să-mi imaginez mai uşor
capetele celor din stirpea mea
care-ar putea să iasă
la un moment dat
de sub pământ
şi să ne facă astfel
părtaşi la o minune familială

înaintez încet pe sub coajă

iar cu vârful degetelor
aflu dacă a mai rămas sau nu miez
dacă strămoşii mei
sunt în stare de un miracol
ori vor rămâne ascunşi iepureşte în morţile lor mici
cât boabele de fasole
De sufletul unor trecători

ca să vezi partea plină a paharului

trebuie să-l ridici în lumină
şi să-l priveşti pieziş

înfige cotul în masă

iar antebraţul ţine-l în sus
şi în sus îndreaptă-ţi arătătorul
ca un ioanit care vrea să fie recunoscut
de fraţii săi necunoscuţi dintr-o cârciumă
cu veselă de plastic

lumina care creşte

brusc în ferestre
ca apoi să treacă mai departe grăbită
nu-i decât semnul că suntem aproape de un drum
ce leagă nişte vieţi de altele
chiar şi noaptea

înainte de cântatul primului cocoş

o femeie pipernicită se strecoară în cârciumă
şi culege cu atâta pioşenie
cu atâta grijă
de pe mese şi de pe jos
paharele
de parcă ar şti că fiecare dintre ele
are exact 21 de grame
Îmi părea săracă

îşi făcea cruci la fiecare intersecţie

nu ştiam cum o cheamă
ieşise la autostop şi o luasem fiindcă îmi părea săracă

se uita cu coada ochiului

mă scana de fapt
fie îi era frică
fie era curioasă
aşa că am început să vorbesc despre mine
vorbesc foarte bine
deşi nu mă cunosc la fel
am început cu copilăria
firesc
cu poveştile alea formidabile de printre clăile de fân
coteţul păsărilor stiva de lemne
de prin pod
lanul de porumb ori din mărul ciupercinesc
mă însufleţeam
luam mâinile de pe volan ca să-i arăt
cât de mare fusese mreana pe care gorică
o prinsese în apa jiului
ori cât de lungă săgeata de salcie
cu care trăgeam după iepurii din capul meu de copil

nicio clipă nu m-a privit în faţă

iar la intersecţii îşi făcea cruci mărunte
după vreo patru ceasuri
am întrebat-o
cu jumătate de gură
încotro merge
O lucrare de Duane Hanson

în faţa mea
neclintită
o femeie înaltă
încălţată în cizme albe
înalte şi ele
braţele-i stau
de-a dreapta şi de-a stânga trupului
stângul e prins în ghips
de la încheietura palmei
până sub cot

de minute în şir o privesc din spate

meticulos
ca pe zimţii unui timbru dintr-o ţară
dispărută demult
şi încep să mă enervez

tuşesc de parcă mi-aş drege vocea

apoi îmi lovesc cu zgomot tocurile pantofilor
o pisică ţâşneşte-ntr-un pom
un nor ca un cearşaf de spital acoperă soarele
dar ea stă mai departe împlântată în caldarâmul pieţii

poate că eşti o lucrare de duane hanson

poate eşti chiar duane hanson
zic tare
cu aerul că vorbesc singur
însă femeia înaltă nu mişcă nici măcar un deget

dacă mă cred deştept

ar fi trebuit să mă duc şi să-i trag una peste cur
dar nu sunt decât un imbecil ofticat
care află de pe google
că de când s-a născut şi până a murit
duane a fost şi a rămas bărbat
Femei care s-au dus

s-au dus femeile care întindeau ciucurii la covoare

şi care spărgeau ceapa cu pumnul
fără să-i zdrobească inima
femeile care ridicau pământul în furci
până deasupra capului

s-au dus femeile care făceau

dulceaţă din coji de pepene verde
din măceşe ori coacăze
care pregăteau şerbeturi groase
apretau îndelung şi apăsat cearşafurile
de parcă ar fi cucerit lumea
centimetru cu centimetru

femeile care-şi spălau dinţii cu sare grunjoasă

iar părul cu apă de ploaie şi gaz
care vorbeau puţin
şi niciodată înaintea bărbaţilor
niciodată ultimele

s-au dus femeile care ieşeau din copilărie cu palmele crăpate

ca să nu alunece când se prindeau de viaţă
care citeau ora în soare fără să clipească
şi care băgau cu o mângâiere cuţitul
în animalul bîntuit de moartea anemică ori fricoasă
Icoană naivă

rup un fir de busuioc uscat

îl frec încet între palme
şi brusc
îţi cuprind cu ele obrajii

ochii ţi se miră atât de tare

încât semeni
pentru câteva clipe
cu o icoană
naivă
Sunt privit

deodată simt că sunt privit

mă opresc
mă uit în toate părţile
chiar şi în sus

o furnică îmi iese

de sub talpă
şi îşi continuă
grăbită
drumul
Orbii noştri

orbii noştri adună pe ochelari

nimicul iscat de oamenii ce trec hotărâţi
dintr-o parte în alta a oraşului

apoi seara se strâng laolaltă

şi răzuiesc lentilele
ca pe nişte aripi de papilionoidea
deasupra unui ziar de-o zi
despăturit şi întins bine între ei

câte unul rupe tăcerea

ca pe o cămaşă din care se fac feşele
ce strâng răni unde viaţa şi moartea
se îngână
precum copiii

niciodată nu-i prinde dimineaţa

sau dacă da
n-ar recunoaşte asta
pentru nimic în lume
Nici măcar o umbră

de jur-împrejurul icoanei
e-o bordură de aur

cine se-aşază pe ea
are pământul deasupra
şi vede cum zboară jivinele
ca nişte frunze ce-şi caută înnebunite cuibarul

cine îşi pune capul pe ea

se trezeşte într-o viaţă mai lungă
decât sfoara zmeilor cu care copiii
întărâtă soarele

cine-o atinge cu buzele

niciodată nu-şi va mai cântări cuvintele

de jur-împrejurul icoanei
o bordură de aur
înăuntru
nici
măcar
o
umbră
Incognito

de multe ori mi-am dorit

să-mi pun perucă barbă şi ochelari
să nu mă recunoască nimeni
apoi să stau într-o vitrină
nemişcat ca un manechin
şi să văd
ce reacţii au oamenii
când descoperă
la capul unui mormânt
o piatră funerară pe care nu scrie nimic
absolut nimic
Distanţa face lucrurile altfel

distanţa face lucrurile altfel

vezi clar
ansamblul detaliile
penumbrele nuanţele mai tari
locurile lipsite de culoare
trecerile dintr-un registru în altul
cu cât mai departe
cu atât mai bine
mi-a spus un tânăr pictor
care n-a avut nicio expoziţie
pentru că nu se mai putea apropia
nici măcar la un metru
de lucrări
după ce le iscălea

vorbim pe messenger
replicile noastre curg mute
una după alta
vopsele neuscate pe o pânză neţesută

avem atâtea să ne spunem

de parcă am fi nişte colecţionari
care nu s-au văzut niciodată
însă au aflat că pe pereţii de-acasă
au exact aceleaşi tablouri
dar cu semnături diferite
Fotografie voalată

pe aleea din parc vin doi bătrâni slabi

ţinându-se de mână
abia merg
picioarele le sunt bastoane pentru orbi
cu care pipăie lunatici
ca să găsească drumul cel bun

mă întorc să îmi iau aparatul din rucsac

să imortalizez
fragilitatea aceea de surcele
pornite în căutarea unui foc pe care să-l anime
apoi îi caut cu privirea
au dispărut
pur şi simplu
am pregătit aparatul degeaba
dar de câte ori n-am mai făcut asta

ia uite-i
au răsărit chiar în iarba parcului
nu şi-au dat drumul la mâini
ba chiar se ţin mai strâns
dar picioarele lor
pare că şi-au regăsit
printre firele verzi
vederea
Oase de nesfărâmat

când am văzut palatul lui diocleţian

m-am gândit brusc la casa poporului
şi am pus capul în pământ

istoria e o virgină cu himenul elastic

pe a cărei indiscreţie
nebunii s-au bizuit întotdeauna

în pieţele mici şi necirculate ale oraşelor mai sărace

câte un om îşi dă din când în când foc
puţinii trecători se opresc şi privesc amuzaţi
fiind convinşi că undeva-i o cameră ascunsă
căreia nu vor să-i cadă victimă

când flacăra încă mai are viaţă în ea

un ins îmbrăcat în uniformă apare ca din pământ şi strigă
calm dar gros
circulaţi circulaţi circulaţi

cei foarte vechi

vopseau statuile
în roşu
mai ales
dar animalele
întotdeauna înfometate
credeau că e sânge
şi le lingeau până când le lăsau albe
ca pe nişte oase de nesfărâmat între dinţi
Buna noastră gospodină

sub soarele sclifosit de octombrie

moartea se dezmorţeşte

clipeşte de câteva ori

apoi se ridică
în
capul
oaselor
şi se priveşte într-o oglinjoară de mână
a mai îmbătrânit puţin
i-au apărut câteva puncte negre
şi parcă i-a încolţit niţel mustăcioara
gâsca s-a aşezat cu labele la coada ochilor ei
şi n-o să-şi mai ia vreodată zborul de-acolo

se pipăie
i-a crescut guşa
a mai pus pe şolduri
iaca şi pe fund
picioarele i s-au îngroşat şi ele
sau poate doar i s-au umflat

îi vine să râdă
ce drac’ îşi face atâtea griji
niciodată n-a fost altfel decât mică şi grasă
o gospodină care nu uită
să guste
câte puţin
din tot ce găteşte
Minunatele replici de după

viaţa-mi pare o vechitură de film rusesc

cu cadre largi şi monotone
prin care mai trece câte-un personaj
ce vorbeşte-n dodii
se mişcă nefiresc
şi trăsneşte a moarte

ce altceva aş vrea?
nu mai sunt nici eu tânăr
din când în când mă-nţeapă la inimă
pantofii mi-au rămas la fel de boţiţi ca anii trecuţi
fiindcă nu ies niciunde
nicăieri
de mult trebuia să vină un cutremur
care să aducă sfârşitul
dar nu asta mă interesează
nu asta tot aştept
ci replicile
minunatele replici de după
***

lui Cosmin Lungu

mi-a murit un prieten

e ca şi cum aş fi rămas fără o mână
sunt tot eu
dar nu mai sunt eu tot
Reacţii

după ce se despart
avioanele lasă
câteodată
în urma lor
cruci mari pe cer
la care unii oameni se închină
pe ascuns şi în grabă
apoi îşi continuă viaţa
până când
rudele şi prietenii
care au fost
poate
şi ei pasageri
le pun la cap câte-o cruce
şi îşi fac altele
încet şi cu mare tristeţe
O vedere de sus

dacă urci un deal şi priveşti de-acolo

lumea ţi se pare mai frumoasă şi mai bună
totuşi
simţi o poftă nestăvilită să arunci cu pietre

te aşezi pe un bolovan care

e imposibil de clintit
sub el se ascund câteva vietăţi lipicioase
le tulburi chiar în timp ce-ţi cauţi liniştea
dar ele te iartă

casa nu ţi se vede
e ascunsă de altele mai înalte
mai solide
pline de viaţă
însă focul uitat aprins
îţi face semne
printre acoperişuri
iar tu-l recunoşti şi zâmbeşti puţin

vezi
nu eşti chiar aşa de singur
cum ţi se pare
Fluture pe masa mea

un fluture s-a aşezat pe masa mea

a stat nemişcat
iar deodată a deschis nişte aripi atât de mari şi de colorate
de parcă mi-ar fi dat bună ziua
din toată inima

n-am schiţat niciun gest

n-am clipit
am rămas ca o stană
iar el şi-a luat zborul peste câteva clipe

poate tocmai
fiindcă
nici măcar
n-am schiţat niciun gest
Ca printr-o minune

bătrânii vin seara la teatru

şi intră gratis
cupoanele lor de pensie
ţin locul biletelor

în câteva minute
încep să picotească
iar trupurile mărunte
li se scurg agale pe scaune
de parcă ar fi nişte păpuşi
din care
la final
actorii îşi scot mâinile uşor
să nu sperie copiii din primele rânduri
ce vin duminica la matineu
să vadă cum poveştile auzite de ei
prind
ca printr-o minune
viaţă
Stafia cu buzunare

ca orice copil sărac

care a crescut şi a ajuns din întâmplare
să doarmă câteva nopţi într-un palat
încerc să nu ating nimic de pe-aici

parcă aud din ziduri vocea mamei

care înainte de-a mă lua cu ea în vizite sau la oraş
îmi spunea strângându-mă de umăr
să nu pui mâna pe absolut nimic
iar eu ţineam ore în şir
mâinile în buzunare
ca nu cumva să fiu ispitit
şi să se întâmple o nenorocire

doar când treceam prin faţa bisericii din centru

înainte de a-şi duce degetele la frunte
mama mă atingea pe umărul drept
ca şi când mi-ar fi dat dezlegare
iar eu ştiam ce trebuia să fac

ca o stafie merg prin palat

în căutarea unui trup a cărui copilărie
a avut toate buzunarele cusute
Carne vie

AVEM CARNE PROASPĂTĂ

scrie în vitrina măcelăriei
chiar şi-atunci când e închisă

cineva a încercat din stradă

să răzuiască vopseaua literelor cu lama
probabil unul care iubeşte animalele
sau e vegetarian ori e de la concurenţă
dar n-a murdărit decât geamul
cu amprentele şi zgârieturile lui

noaptea
de afară
se văd vitrinele frigorifice
pline cu bucăţi de carne roşie roz sau bordo
una mai frumoasă ca alta

orice s-ar spune

moartea are lumina ei
Erezie

lui daniel
nu-i plac poeziile
cu Dumnezeu
spune asta de câteva ori
la răstimpuri
şi pe voci diferite

de la masa vecină
o fată îl priveşte
cu coada
ochiului
şi îşi face cruce
cu limba
M-am hotărât să nu mai scriu despre moarte

m-am hotărât să nu mai scriu despre moarte

niciodată

ce idee grozavă!
ai exclamat
şi ţi-ai trecut fericită palmele dintr-una în alta
ca atunci când nu ştii dacă e mai bine să aplauzi
ori să mulţumeşti cerului

ţi-ai aşezat capul pe umărul meu

şi ai şoptit
ce idee grozavă
se vede că azi e duminică
ziua în care Dumnezeu a fost
în sfârşit
liber
Gemenii vitregi

suntem doi oameni care scriem

eu sus
pe o terasă
într-un şezlong
tu jos
pe scaun
în faţa unei mese

notezi ceva într-o agendă

iar din când în când ridici capul şi mă fixezi
de parcă în pupilele mele s-ar reflecta
tot ce aştern pe hârtie

te privesc pe sub sprâncene şi mă inspiri

deşi tu poate nu eşti decât
un broker ori un agent de bancă ori un afacerist
cămaşa mea ieftină nu s-ar potrivi niciodată cu haina ta
pixul meu chinezesc nu face nici cât cerneala
din stiloul ce-ţi străluceşte-ntre degete
dar sunt sigur că în agenda aceea
sunt scrise exact aceleaşi cuvinte
ca în foile mele subţiri
Plătesc pe loc

îmi pare rău de bani

ca de nişte bolnavi din familie
pe care nu se cade să-i mai duci de-acasă

ţin la hârtiile cu capete de oameni importanţi

multe felioare din viaţa mea
sunt încrustate în filigranele lor argintii

câteodată îmi cumpăr obiecte rare

borcane enorme cu gura mică
în care de-abia intră un deget
ori cuţite cu două vârfuri
cu două lame
dar fără mâner

plătesc pe loc pentru orice lucru

care nu foloseşte la absolut nimic
duhurile lor sunt pe cât de bătrâne
pe atât de înţelepte

lucruri fără viaţă

şi fără moarte
În căutarea banilor

pornim în căutarea banilor

cu frunţile încreţite
de parcă de la o tâmplă la alta
am avea un ghem de rafie
ce stă să se deşire

mergem hotărâţi
trupurile-s curbate-nainte
şi nu întoarcem privirile nici măcar când femeile
ce vin din partea cealaltă
seamănă cu mamele ori cu soţiile noastre

primele picături de sudoare

ne răsar la marginea oraşului
ca nişte eczeme călătoare
de la sprâncene până departe
în jos
spre buricul pământului

să mergem mai încet

tot acolo ajungem
spune câte unul
iar mânecile cămăşilor ne strâng de pe feţe
o parte din ce-au muncit până acum trupurile

suntem în căutarea banilor

drumurile s-au împuţinat
dar al nostru duce numai în sus

vorbele ne sunt puţine şi importante

ca nişte comenzi din spatele frontului
căci un război are de purtat fiecare

nu ne iubim
însă celui care rămâne în urmă
i se strecoară sub tălpi
umbrele alungite ale celorlalţi
şi-l trag după ele-nainte

în căutarea banilor
ne amintim de copilărie
când ne-mpingeam pe sub roţile dricurilor
ca să culegem monezile mici
cu care rudele plăteau răposaţilor fiecare pornire
Developare

nimic mai trist

decât să-ţi faci singur poze

poze în care să zâmbeşti

ori să priveşti complice sau sigur pe tine
în care să scrutezi depărtarea de parcă-ai fi zărit
ceva cunoscut
în care să fixezi obiectivul
ca şi cum ai privi în ochii celuilalt

stau în buricul unui oraş străin

şi întorc capul în toate părţile
în căutarea a ceva bun de fotografiat
a încă ceva

ia uite îmi zic

ce neliniştit sunt
ca un killer plătit cu o geantă de bani
ca să-l lichideze pe unul
care nu mai apare în cruciuliţa lunetei
ia uite cum îmi zvâcnesc tâmplele
cum îmi tremură mâinile
cum îmi muşc buza de jos

uite la mulatra asta

ce se desprinde din grup
vine spre mine îmi întinde un canon îmi ciripeşte în engleză
să fac o poză în care probabil toţi au ieşit cu ochii închişi

ia uite-i pe ăia cum se sărută

ţoc ţoc ţoc
în ritmul bliţului
şi cum coboară sprinteni din autocarul supraetajat
bătrânei cu părul alb şi pupile lăcrimoase

uite domnul cu barbă

aleargă după fiu-su care
aleargă după porumbei care se ridică deodată ca într-o explozie

ce mână uriaşă i-a rămas ciungului

şi cum o telescopează înaintea trecătorilor
care o ocolesc speriaţi
o strâng
sau îi pun în palmă monede

nimic mai trist

decât să vezi atâtea şi-atâtea poze
iar tu să nu fi în niciuna dintre ele
Micile spaime

nu bătrâneţea mă sperie
nici ochii care o să se caşte
în tălpile pantofilor târâiţi spre farmacii şi spitale
nici paharul cu apă din care dinţii
o să-mi rânjească în fiecare dimineaţă

mi-e teamă că o să-mi placă berea

că o să merg la meciuri de fotbal
unde-o să-njur în gura mare de toţi dumnezeii
că o să spun poveşti din armată
mamelor şi copiilor ce se plimbă prin parcuri în pace
mi-e teamă că o să ascult muzică populară la maximum
şi-o să-mi vină să cânt să joc şi să chiuiesc

nu bătrâneţea mă sperie
ci temerile astea
ce se vor transforma în dovezi clare
că voi fi un bărbat încă bine şi încă-n putere
Jumătate de viaţă

tragi după tine o jumătate de viaţă

cu speranţa că ea te va împinge
la un moment dat
până jos
la capătul celeilalte
fiindcă aşa se spune:
aici e vârful din care începe

rupi crengi de brad şi le aşezi prin casă

ca pe nişte poze de familie
descoperite dintr-un mare noroc
te uiţi la ele şi zâmbeşti
dar rudele tale nu te cunosc
şi privesc mai departe în obiectiv
fără măcar să clipească

degeaba îţi treci palma peste frunte

întotdeauna scapă ceva printre degete
şi e mult mai bine să nu ştii ce

te uiţi la propria viaţă ca la un breloc

care se crede stăpânul şi păzitorul tuturor cheilor
Chilugul

mă uit înapoi cu aviditatea

cu care-mi privesc capul în oglindă
când frizerul mă tunde chilug

îmi vine să râd

îmi vine să pun mâna
mă studiez atent
mă-ntorc într-o parte şi-n alta
de parcă aş spera să mai găsesc
un smoc uitat
o şuviţă
măcar un fir
ceva care să-mi amintească de cel de dinainte

mă uit înapoi
şi văd atât de clar
de câte ori
a trebuit să o iau
de la zero
Acatist

Doamne Dumnezeule
ce bine că eşti sus
tot timpul
ca să mă pot agăţa
din când în când
de Tine
Jucărioara de-un leu

deseori mă bucur de lucruri atât de mici

încât mă suspectez
că nu prea ştiu ce vreau de la viaţă

sunt la jumătatea ei
şi îmi place să cred
că ce văd departe departe departe departe
măruntă
ca o jucărioară de-un leu
e propria mea moarte