ZEPPELINUL

de Dan Cârlea
Editura Vinea – 2007

Bloguri:
http://carleadan.wordpress.com
http://dancarlea.blogspot.com

Contact:
e.dancarlea@yahoo.com
e.dancarlea@gmail.com
Tel.
0766.777.125

Dumnezeu este cuminte ca un grădinar

Dumnezeu este cuminte ca un grădinar
plantează meri prin tot raiul
şi presară lumi peste tot când se plictiseşte

lui Dumnezeu nu poţi să-i dai nimic nu poţi să-i iei nimic

toate sunt ale lui de fapt aproape toate sunt în El

şi tu şi viii & morţii tăi
şi clădirile şi prima & ultima ta iubire
şi colţii leului strânşi pe botul bivolului african
şi aburul sângeriu care îi înconjoară precum o aură
prin care nu ştii ce se vede mai bine :
moartea bivolului sau viaţa puilor de leu

noi toţi care ne frecăm unii de alţii întru slefuire

până sângerăm pe dinăuntru
torturatul şi torţionarul
scaunul curentul maneta călăul şi condamnatul
seringa vena garoul şi cocaina delicată şi vicleană
ca zăpada nucleară

Dumnezeu nu e frumos Dumnezeu nu e urât

arată pur şi simplu obişnuit ca un muncitor calificat
sau poate ca un om cu studii medii
care lucrează la o întreprindere de stat
aflată mereu pe linia de plutire
nici cu profituri spectaculoase nici în faliment răsunător
El nu e VIP nu îţi sare în ochi nu vrea nimic fiindcă ESTE

când nu-l înţelegeam am dus lupte grele cu el

Stăpânul e desăvârşit în luptă
când atacam se retrăgea
când stăteam mă hărţuia
când fugeam mă urmărea

într-o seară mi-a întins dreapta

aşa cum se întinde o sabie
m-am uitat la mâna lui butucănoasă de tip muncitor
în palmă avea doar linia vieţii o gaură
şi lumină bătătorită o mulţime de bătături orbitoare ca blitz-urile
a spus că le are de la cât ne mângâie când dormim
pe braţ i s-a umflat o venă străvezie
prin care mi-am văzut curgând toată viaţa
şi ne-am împăcat pentru totdeauna

Dumnezeu se joacă cu copiii

îşi pune mâinile pe ochi şi le spune să se ascundă
dar El îi vede prin gaurile roşii
atunci copiii par înrămaţi
şi Dumnezeu îşi spune de fiecare dată că ar trebui să agaţe aceste tablouri animate în meri

dar asta ar însemna violarea liberului arbitru

şi Dumnezeu nu face asta

Dumnezeu zâmbeşte imperceptibil când un liceean se crede buricul pământului

şi se încruntă când un adult face asta

diavolul şi-a scos pielea a atârnat-o pe drumul către Rai

este şi astăzi umedă şi din ea curg umbre
unii se păcălesc o consideră umbreluţă de soare
şi se fac sloiuri negre sub ea

diavolul e mereu ocupat are multe concerne de condus

are politică de făcut
şi acte de caritate televizate
e mereu la modă cu toate de multe ori dă tonul
nu doarme niciodată doar se relaxează din când în când
în câte-o conductă de petrol cică e dependent de miros
şi atunci mai izbucneşte un război devastator

diavolul e mereu vesel are ochelari cu ramă fină de aur

când zâmbeşte arată ca un forceps deschis cât distanţa
dintre urechiuşele unui copil perfect

diavolul are apucături de aurolac

se droghează cu fumul de porţelan alb
pe care l-a strâns în punguliţe de la coşurile lagărelor naziste când erau pruncii arşi de vii

Dumnezeu e cuminte ca un grădinar

plantează meri prin tot Raiul
şi presară lumi peste tot când se plictiseşte
Dumnezeu are bătături de lumină în palme
Dumnezeu joacă baba-oarba cu copiii
ei se ascund şi El îi soarbe din priviri
prin găurile din mâini
Dumnezeu e singurul comunist creştin
prieten în mod egal cu pustnicii isihasti
cu barba până la brâu
care se plimbă noaptea pe apele lacurilor glaciare
cu pieptul în flăcări verzui
şi cu vidanjorul care se roaga în gând
în timp ce scoate mizeria din haznale

tu acum eşti în interiorul lui Dumnezeu

cu toată lumea ta măruntă
nici nu ştii ce pierzi dacă nu recunoşti asta

noaptea El aruncă în geamurile unora

cântecele nichelate ale câtorva păsări
fiindcă ei nu vor să-i dea cheie
se plimbă prin tranşee şi atunci pentru plăgi
vine anotimpul cojilor trandafirii

Dumnezeu e cuminte ca un grădinar

Dumnezeu nu râde niciodată în hohote
este echilibrat în toate
mai puţin în plâns

Dumnezeu plânge aşa cum se cuvine să plângă un Dumnezeu

autentic

Dumnezeu plânge cu gura până la urechi

amintiri din copilărie

într-o zi m-au făcut pionier la doftana

nu m-a întrebat nimeni
era o cinste subînţeleasă

am sărutat cravata roşie cu tricolor

nu mai eram şoim eram deja bărbat al patriei
care mă crescuse
inelul de plastic strălucea
ca puşcăria poarta albă
| cu heruvimi |
tot pe 360 de grade

am fost duşi în celula în care

cică stătuse tovarăşul nicolae ceauşescu
unii lăcrimau de emoţie
alţii pipăiau zidurile ca şi cum
ar fi citit în crăpături orbeşte
parcă iubeau istoria în braille

tovarăşul nicolae ceauşescu

însemna mult pentru noi pe atunci
erau vremurile când gheorghe ursu murea bătut în închisoare

cu ficatul şi rinichii praf

dar noi nu ştiam de astea trăiam în imensitatea tricoloră

a raiului nostru de nailon
înfăşuraţi ca în coconi în minciunile şi grija părinţilor

eram la vârsta când iubirea mi se părea o prostie

şi mă enervam când cineva mă întreba dacă am o prietenă
asta era de ruşine pe atunci

erau începuturile

cam peste tot zăcea întinsă o teamă ca de bumbac

dar în viaţa mea era mare lipsă de griji
şi linişte
ca în frunţile concentrice ale lui Dumnezeu

în mansardă

picură nefiresc pentru final de februarie

ascult john coltrane
mi-am luat o mansardă la metrou izvor

casa poporului
arată ca
un fulg uriaş de frişcă
ieri m-am întâlnit întâmplător cu prietena ta
în lăptărie
mi-a spus că ai murit
în timpul unei operaţii
acum 6 luni
în germania

şi eu n-am simţit nimic

exact ca geamul ăsta
rece şi vechi lipit de frunte
cu fulgul uriaş
cu tot

sincer

mi-e greu să spun asta

e acea teamă
de ridicol

cel mai mult îmi place

să-ţi sărut podul palmei
mi se pare
cel mai intim lucru
după plâns

să-mi târăsc buzele pe linia vieţii

uşor
ca moartea care fâşâie spre dimineaţă
când cei care veghează muribundul au aţipit

să-mi târăsc buzele pe linia vieţii tale

asta în miezul unui bloc uriaş

care se topeşte
cu un avion în flăcări la ultimul etaj –
ca un vâsc luminat
ca un înger numai pentru noi
născut incendiat

22 decembrie
…şi a fost o copilărie frumoasă ca toate copilăriile
cu pegas verde cu cico brifcor şi amandine la indiana în drumul taberei
elefănţei cu apă ţevi cu cornete invizoace mama era ca de porţelan chinezesc
mai tânără decât mine acum şi tata era cel mai puternic bărbat din această parte de lume

era tramvaiul 41 mersul pe tampon ori pe scară spre şcoala 172

şutul năprasnic al lui sergiu mai mereu pe poartă
al meu veşnic peste gardul unităţii militare
gleznele ralucăi de la B
şi înainte de toate înainte de toate era
senzaţia aceea că nimic nu e prea departe

…şi au fost împuşcături la sala dalles au căzut primii copii

gaura din steag părea o colivă albastră ornată cu trasoare
din ea trăgeam toţi
mai tragem şi astăzi
mai ales
astăzi

…şi au venit minerii şi a trecut timpul

pe sub vitrina librăriei „noi”
cu morţii pe braţe trece timpul prin fiecare om
care nu uită

nu vă supăraţi aveţi cumva o ţigară în plus ?

dar o viaţă ?

oglinda

oamenii ăştia îmi par uneori nişte arce făcute

pe fundul apei

în noi am îngrămădit toate sălbăticiunile

toate lucrurile
şi tot mai e loc destul
când te razi dimineaţa
te întrebi năuc
unde a dispărut chipul acela
pe care îl iubea toată lumea

şi plângi fără zgomot

exact cum se povesteşte că a plâns
marin preda
după ce i-a apărut

cel mai iubit dintre pământeni

o fi şi oglinda asta
rodul unui potop
care ţi-a luat
pământul

mit urban

la un moment dat jucam tenis de picior

cu răzvan
în spatele blocului
şi trăgeam cu ochiul tot timpul
la etajul elenei de care eram
foarte îndrăgostit

răzvan se mira de ce vreau să

joc mereu în partea aia de teren
cu soarele în faţă

aşa am pierdut o mulţime de mingi

se asculta sabrina

nu purtam cruciuliţă
în epoca de aur aproape nimeni
nu purta

eram extraordinar de fericit

când se oprea curentul în timp ce
făceam cu tata matematică
luam pauză
fugeam la marius de la 7
fratele monei
şi umpleam cu lanternele
scara de pete

aveam cheia de gât

metalul încălzit
în dreptul inimii
era semnul
că nu voi fi singur
niciodată

1989 – iarna
la prima împuşcătură mi-am dat seama că sunt mare şi viu
am scos ruşinat cheia de la gât
devenind şi singur

apoi am fost la facultate

care s-a dus rapid

ca o dâră de abur de peste cet

pe noi ne-a întins viaţa

în direcţii diferite

două urme colorate

ca un test rorschach

am început să cred că

noi eram un mit urban

de care
nu aflase nimeni

fuga
trebuie totuşi să fugim unul de altul cu fuga cea şchioapă
ştiu mi se va spune că asta sună nichitastănescian
ca liniştea galbenă din gutuie

noi cei locuiţi de oraşele astea imense nu mai putem respira de clădiri

e bine

puzzle-ul trebuie completat cu păpădiile numite şi oameni

cineva suflă şi nu se opreşte niciodată

suflă ca atunci când s-a jucat cu lutul

dar în sens invers

sper că nu-ţi mai e frică

eu parcă te ştiu de când lui Dumnezeu i s-au rupt apele

şi s-au despărţit de lume

poezie cu prieten singur şi umbră atipică

prietenul meu F locuieşte într-o garsonieră din Balta Albă

prietenul meu F este un om foarte singur şi bolnav

toată ziua ridică paradisuri verzi
din nimic
cu palmele goale şi albe
ca şi cum ar trage din pământ un om proaspăt
gata pentru a fi ros de lume

paradisurile i se năruie la miezul nopţii

ca nişte lutării fosforescente
peste locul cald în care îi dormea îngerul încovrigat
asemeni unui golden retriever

demult a făcut un mare sacrificiu

şi-a lăsat îngerul slobod în cer
să primească o nouă pereche de aripi

de atunci prietenul meu lasă peste lucruri

umbră de lapte

plastic

de valentine's day
îmi scot inima de burete din piept

femeile se întreabă
cine e nebunul ăla de la piaţa rosetti
cu o inimă uriaşă în braţe
pe care o stoarce de spume roşii
în staţia lui 311

femeile sunt tot mai frumoase

şi aranjate
parcă se plastifiază pe zi ce trece
cumpără cosmopolitan

visează în pauza de prânz

cu ţigara în mână
la cavaleri pe cai
neapărat albi
de plastic

să fie uşor de întreţinut

the end

mă voi pipăi ca un orb

şi degetele se vor afunda numai în zdrenţe cărnoase
pe unde s-a rupt ultima omenire de mine
trupul tău se va nărui
peste bărbaţii care te-au iubit
înainte de a mă cunoaşte
ca un tunel
ca toate tunelele
te vei nărui la gura primei lumini

acum este momentul

ei îmi ard poeziile
cenuşa a ajuns cu un metru peste arcul de triumf
până spre sânii tăi dezveliţi şi învingători
acum este momentul
deci ia-mă de braţ şi spune-mi

dumneavoastră domnule nu ştiţi să muriţi singur

la capătul lor

mai bun

erai la mamaia în pântecul mamei tale

pe plajă se asculta radio vacanţa

sărutai placenta cu gustul părinţilor tăi

perfecţi
părinţilor tăi cu chip de pâine albă

prin burta mamei ţi se vedea

din când în când urechiuşa
cum urmărea buzele tatălui care
îţi citea din "sensul iubirii"

era în 1985
eu jucam fotbal în curtea unei şcoli de pe 1 mai
aveam un vârtej în creştetul capului care mă enerva cumplit
un vârtej cât pierderile de mai târziu

nici nu bănuiam că va veni o zi în care-ţi voi spune

andrei păcat că nu vrei să fii mai bun
cu puţin

cu un înger mai bun

zeppelinul

ţine-ţi respiraţia
să nu împrăştii cerul -
păpădia asta bleu
plină cu îngeri
de pe blocul meu ceauşist
făcut în '77
dintr-o singură mină
de gri muncitoresc

unii bolnavi se avântă de la ferestre

când află că vor muri curând

/ eu nu /
/ eu da /

trăiesc plutind pe jumătate

tot mai aproape de oameni
cum spune Iisus
tot mai aproape
ca un zeppelin în flăcări

la liceu

într-o zi într-un liceu oarecare

o profesoară de română poate va spune

copii prin ce se caracterizează poezia lui nea gogu ?

un puşti se va ascunde sub bancă
să nu fie ascultat
cum făcea chiar şi nea gogu la vremea lui
când abia aştepta pauza să găsească un pretext
pentru a intra în vorbă cu raluca
a-i privi cu fereală gleznele pantofii roz
şi pentru a-i mirosi părul pe ascuns
prefăcându-se că se uită peste umărul ei în caiet

elevii vor considera că nea gogu era un om extrem de serios

care la şcoală se gândea să dea mereu răspunsul corect
de aia a ajuns să aibă ditamai cavoul la bellu
pe aleea poeţilor mai la vale de eminescu
unde se strâng femeile de serviciu la prânz
să mănânce salam cu pâine şi brânză de pe ziar

puştiul o va privi pe colega de pe rândul de la geam

cum îşi scutură o scamă de pe rochie
împrejurul ei milioane de punctuleţe strălucitoare de praf
în soarele sprijinit de bancă

trebuie să fiu mai serios şi tata îmi spune asta mereu

poate chiar să scriu ceva cum ar face nea gogu
neapărat să mă port ca şi cum aş fi de 20 de ani
îşi va spune băiatul
strângând pumnii sub bancă până la durere

ia uite doamne ce frumoasă este

acum parcă e un glob de artificii multicolore

profesoara îi va pune o mână pe umăr şi va deschide gura

aerul se va chirci ca o buză muşcată

el nu va uita asta

niciodată

schiţă
herăstrău

un câine bea dintr-o baltă

umbrele frunzelor muribunde

în loc de cer kantian

înstelat deasupra mea

ochii tăi migdalaţi şi uzi

ca două mandale sparte

liniştea se prelinge pe copaci

în sus

nimeni

poezia anului 2100

stau şi mă întreb cum va fi poezia anului 2100

când fosforescenţa oaselor noastre va fi ieşită din pământ ca aburul
şi va pluti în nori colosali pe deasupra oraşelor

cavourile vor fi microscopice

/ eprubete cu adn /
într-un singur zgârie-nori construit
pe uriaşe perne antigravitaţionale roz

va fi o plutire generală

poezia va fi ciudată
ciudată rău
de tot
de nerecunoscut
ca poezie

se va scrie la esenţă
nu va fi un sens unitar
doar stări smulse prin cuvinte
fără mare legătură
unele cu altele
numai
subînţelesuri
căci ele ne unesc cel mai profund

ciocolată
miros
portocale
piele
iubire
limbă
peste
cornee
patru mâini prin două trupuri
hai
ah
uşor
fâlfâit
alb-negru
atât

nu ?

organul – fantomă

dorm soldaţii pe bucăţi de oameni

cu cerul tras până la tunuri

unii visează că au chiar şi picioare

eu ştiu ce simt ei

fiindcă şi pe mine mă doare ba într-o parte ba în alta

edenul cel verde-crud cu roz-bebe

ca un organ amputat
ca un membru-fantomă
pe care îl târăşti absolut transparent
/prin oameni /
de fiecare dată mă doare când plouă

Dumnezeu se şterge de sudoare pe frunte

îşi întinde pe faţă dâre colorate ca de acuarelă

cică e curcubeul

ha ha

nichita

va fi o toamnă cum n-a mai fost alta

"mortule ia-ţi viaţa şi umblă"

strigă cineva noaptea prin cimitire

dar nu e uşor să fii mort în ziua de azi

un alt Lazăr decojit de toate

cu zdrenţele uşor luminând la picioare

străbunii albiţi de rugină

te vor contesta tot felul de ciudaţi

şi Nichita a fost terfelit

deşi când crezi că l-ai ajuns

el a mai urcat nouă ceruri

Nichita este o bornă cu aripi

deşi nu e uşor să fii mort în ziua de azi

nu

uneori viaţa asta stă agăţată de tine

ca un balon cu text de cursor
aceleaşi mâncăruri aceleaşi sentimente
în trenul de sticlă care se va face bucaţi în ultima gară

nu mă mai lua în braţe atât de banal

vreau aşa cum îţi iei genunchii la piept
după o ceartă
să stai adunată în tine
cu mine la sân
nebăgând în seamă drumurile ridate
cu morţi la capete

fetiţa cu chibrituri

anul ăsta n-am meritat steluţe de gheaţă pe geam

beau vin fiert cu scorţişoară

îmi pare rău că nu l-am cunoscut pe steinhardt
să aflu cum de se plimba prin celulă
aproape mort de fericire
ca Dumnezeu prin creaţie

precum cerşetorii care dorm în ganguri

cu pui de câine în braţe
am sub unghii o mare parte din lume
şi o mică parte din fiecare obiect
care mă iubeşte tot mai puţin

nu ştiu dacă mai trăieşti

în mine te simt tot mică şi călduţă încă

fetiţă care ai terminat chibriturile

prea devreme
necunoscută de nimeni
 viziune

în fiecare zi soarele se dezbracă

de toate ferestrele noastre

aici totul este amestecat şi complicat

în rai totul pur şi simplu este

de multe ori un glonţ lasă două răni

una de intrare alta de ieşire

cam aşa trece un sfânt prin umanitate

cumva decisiv
legat la ochi cu o moarte luminoasă
plus o coroană de flash-uri ce are-n mijloc nume scris
pe care nimeni nu-l poate citi
decât numai el
şi lasă la ieşire

un parfum ciudat de dincolo de lucruri

dacă toţi am ierta şi-am iubi în acelaşi timp totul

ne-am ridica la ceruri cu tot cu trupuri
oraşele ar rămâne pustii reclamele pâlpâind
televizoarele ar mai merge o perioadă până s-ar arde
după o vreme fiarele ar coborî din păduri
şi ne-ar lua locul

dâmboviţa ar curge la fel

pe sub ferestrele apartamentelor pline de păsări
maşini de lux ruginite
un albastru dens ca mierea ar umple bulevardele
cât e ziua de mare
şi ar fi cam cât prima mirare

localuri goale
fără scriitori aflaţi mereu
la două rânduri de sine
 contururi de cretă

numai ce-ai dat cu ochii de lumină

ai iubit şi ai urât nişte oameni
te-au atins câteva cărţi
ai descoperit aceleaşi adevăruri

şi te trezeşti că pe sub piele ţi se mişcă lumea

nişte vlăjgani îşi spun "bunic" ori "bunică"
Dumnezeu aţipeşte tot mai des
doar ca să te poată visa

ştii că din mers te vei topi ca un calciu efervescent

apoi altă naştere
şi vei fi iarăşi foarte tânăr
cu soare verde atârnat deasupra
câmp cu ierburi albe
nicio noapte nu va scârţâi peste nimic

nimeni nu va desena contururi umane cu creta

cum fac eu uneori

doar ca să scriu în ele o poezie dedicată
unei femei banale ca tine

uneori mă prind zorii

încercând să iau
conturul în braţe

şi plec prin oraş ca un sfânt

cu o aureolă de praf galben
care se împrăştie lent
pe hainele oamenilor

obsession

pe dinăntru
copil de lapte
în sicriu de abanos
cu mii de cuie bătute
să nu cumva să te evapori când clipeşte

ca prin păr îşi trece mâinile

prin cuie când cochetează cu tine
tot mai rar

cu tigara în gură te întrebi prostit

cine şi-o fi uitat lângă el
braţele desfăcute

şi te speli obsesiv pe mâini

până la coate
până la umeri
până la cioturile
îmbrăţişării

flash

este adevărat că împărăţia cerurilor este în noi

dar noi nu mai suntem demult acolo

uneori stăm la geam şi plângem cu perna-n braţe –

cea mai înaltă formă simbolică
de îmbrăţişare a trecutului

inimile abia îşi cară sângele

între două despărţiri cu franjuri
la ambele capete ale distanţei

seara curgem pe bulevard pe sub becurile colorate

unii intră la film

alţii sunt derulaţi pe repede înainte

ca-n joacă
 treptat

stai şi te întrebi când te-ai consumat în halul ăsta

unde ţi-e copilăria şi raiul din beton armat

pe care acum îl urăşti
şi ai vrea să îl schimbi pe o casă pe pământ
dar nu îţi permiţi

la un moment dat am primit o pereche de adidaşi străini

am dormit cu veioza aprinsă foarte fericit la gândul că
a doua zi voi merge cu ei la şcoală

astăzi nu m-aş simţi la fel

nici dacă aş câştiga premiul cel mare la loto

undeva în adânc s-au rupt frânghiile de lumină

care îmi uneau sufletul cu toate lucrurile neînsemnate
şi mai era la mijloc şi-un păpuşar
cu care acum sunt mereu în polemici

ronţăim ca pe cereale
micile mele adevăruri
pe jumătate prefabricate

el îşi aduce aminte cum ţinându-mă de cordonul ombilical

scrâşneam din golul în care ştiam că peste ani
voi avea dinţi pentru toate

trăiesc mai mult

pentru imaginea câmpului verde şi neted ca o plasmă
cu femeie / sâni pere /
şi măr în centru
care-mi stă de nu ştiu când cu unghiile înfipte în creier

poate totuşi voi ajunge bătrân

tot lăsându-mă câte puţin de trăit
 albisem prin somn

între mine şi un sfânt e diferenţa dintre

aurul dacilor şi o medalie poleită

nu mi-a pătruns lumina în interior

nu s-a aşezat în straturi
fiecare cu irizările lui
arată pe mine ca o acuarelă ieftină
cum foloseam în clasa a 1-a
un kitsch jenant şi atât

într-un om sfânt Dumnezeu se depune în straturi

când zgârii puţin se vede o parte şi mai strălucitoare
dacă adânceşti rana care miroase a portocală
e şi mai orbitor ceea ce vezi

cu cât erau martirii mai schingiuţi

cu atât soarele părea mai aproape

fiecare cădere îmi arată

ce soclu înalt mi-am făcut din nimicuri
din tot felul de gadget-uri ale dracului de mişto
din gunoaie amintiri păreri de mucava chestii ruginite

uneori adorm cu televizorul deschis şi atunci

îngerul îşi poate permite să se cuibărească
la pieptul meu
şi să-mi plângă de milă fără să mă trezească

odată iubita mea l-a văzut pe gaura cheii

plângea ca pe mormântul cuiva iubit absurd
şi până la capăt

atunci noaptea a paralizat de la stele în jos

m-am trezit cu gulerul pijamalei

plin de lapte călduţ

era dimineaţă
albisem prin somn

acolo unde se termină lumea

o poezie bună trebuie să fie simplă şi elocventă

ca ultimul expir al unei mame bătrâne ce-a fost
"pieta" de zeci de ori când fiul i-a fost bolnav

ca bătăturile unui ţăran autentic fără fasoane

care după ce şi-a aşezat copiii la casa lor
adoarme de tot cu pălăria pe ceafă
în pod sau în şură visând grâul de 24 de karate
şi o singură pâine bleu uriaşă

o poezie bună trebuie să fie

ca apa unui lac de munte
neciobită de botul cerbului

trebuie să fie chiar ca noi

ca fiecare în parte
ca omul care începe cu adevărat
acolo unde se termină lumea

offtopic

cu capul întors înspre blocuri

spuneai că e ceva în aer
de nu ne mai înţelegem
şi nu era vorba
de păsările ofilite pe stâlpi

aflasem că visul femeilor este

să schimbe bărbaţii
toată lumea ştie asta
aşa cum visul crucilor este
să care coşciugele în rai
acolo unde crucile nu au
nimic dedesubt
şi miros ca spinarea lui Iisus

acum de departe poţi să-mi

admiri existenţele offtopic

m-ai schimbat în mine însumi

dar poate puţin cam târziu

mayaşii

totul este să devenim nişte străbuni venerabili

oricum locurile noastre de joacă parcurile
băncile inscripţionate
liceele vor fi în pământ
situri arheologice pline de noi

o cercetătoare va îndepărta cu periuţa

praful de pe oasele noastre
de pe inelul de logodnă pe care ţi l-am pus pe deget
în noaptea-n care am intrat în europa

vom fi în cărţile de istorie

la fel de importanţi ca
statuile din insula paştelui
care văd ceva colosal
dar nimeni nu ştie ce

poate vom fi mayaşii unor oameni mai buni

ne vor aplauda atlanţii cu mâinile veşnic ude

cuminţi
Ce cuminţi şi răbdători sunt bunicii mei

Gheorghe şi Ecaterina

Ca doi copii ascultători dorm

Cu pământul peste cap

Cu rădăcinile florilor cu tot

Sper să avem o groapă comună şi caldă

În câţiva prieteni

Cărora nu le-am spus niciodată cât înseamnă pentru noi

De frică să nu fim patetici

Presimt că îmi va curge sufletul

Prin tine pe linia de zgomot ascuţit a unui stop cardiac

Va curge ca pe o sabie de samurai

Strălucind

Undeva

La capătul vieţii

amănunte

totdeauna m-au fascinat legăturile tainice dintre fenomene

poate dacă la un moment dat aş fi pierdut autobuzul
care mă ducea la întâlnirea cu tine
toată viaţa mea ar fi fost alta

poate dacă acum în loc să citeşti

ai ieşi afară s-ar întâmpla ceva esenţial
care ţi-ar schimba destinul

dacă mama s-ar fi îndrăgostit de un japonez

acum aş fi scris haiku-uri minuscule
pe boabe de orez şi aş fi desenat
chipuri de copii pe floricele albe
lângă domul atomic din hiroshima

fiecare lucruşor poate deveni un centru

o albină sperie un copil copilul un câine
tu te crezi atacat de câine şi sari în faţa maşinii

nu controlăm nici 1 % din viaţa noastră

în fiecare clipă ni se poate întâmpla ceva

echivalent cu facerea lumii

sau cu sfârşitul ei

orice te poate schimba fundamental nu numai iubirea

deşi numai ea izbucneşte precum un înţeles
pe care n-ai avut niciodată curajul
să îl cauţi până la capăt

atipici

m-am săturat de sărbători mahalagizate

vreau fără televizor artificii şampanie fripturi

tu eu

Marele Alb peste noi

la miezul nopţii să batem
două cuie în braţele orizontale ale crucii

şi toată noaptea va străluci numai pentru noi

spaţiul dintre ele

culoarul

într-o zi am chiulit amândoi de la un curs

am mers la Spitalul Oncologic
am furat două halate
şi-am stat într-un salon de copii
pe marginea unui pătuţ gol
cât un început de lume

stabilisem să nu intervenim în curgerea lucrurilor

să nu stricăm vreun mare proiect divin
să facem introspecţie
să fim simpli martori
la o părticică din moartea noastră

o fetiţă cheală şi-a tuns vreo oră păpuşa

apoi a plâns cu faţa-n părul tău negru
pe care se ondula bâzâitul neonului

simţeam că e un moment important

că voi pricepe ceva esenţial
în capătul culoarului

ai apărut cu umerii uzi şi mi-ai spus

că vrei să luăm o pauză viaţa asta

planeta albastră de fum

care crescuse în jurul meu
a explodat pe tăcute

eu n-am mai înţeles nimic

nici măcar de ce te-ai dus direct la frizer
şi-apoi ai adormit cheală
în biserica amzei

iertare

acum când citeşti aceste cuvinte

undeva
în lume
un om îşi pierde vederea

un altul este călcat de maşină

un sfânt poate intră în Rai chiar acum

cu un ditamai soarele-n braţe plângând
şi marile ziduri de apărare
izbucnesc în ferestre

un copil admiră o parte din aerul dimineţii

care stă pe ape
în lotuşi departe
şi nu orice aer
cea mai aleasă parte a lui

uneori mă simt vinovat pentru toate

iniţiaţii spun că suntem legaţi prin fire nevăzute

şi eu cred asta

oftatul unuia ar trebui să se prelungească în fiecare -

principiul dominoului la nivel înalt

vă rog să mă iertaţi că am uitat să mor tânăr

voi
plăti
pentru
asta

fiinţa

genunchiul julit ţipătul lui Munch

iudele valsând în ştreanguri
cu buzunarele întoarse şi argintate

toate curg între 2 icoane

toate se transformă
sub ochiul triunghiular

eu vreau să scriu doar 40 de poezii perfecte

precum 40 de mucenici
cu rănile doldora de miere
care alunecă pe cruci
alunecă în sus
ca nişte faguri de aur

Dumnezeu este pentru mine

singura fiinţă
care-mi dă voie
să dau mâna
prin ea
cu mine
însumi

părere

unii spun că poate cei care pretind că au descoperit

mormântul lui Iisus
au argumentele lor
şi ne doare aşa de mult acest lucru
fiindcă ne atinge în adâncuri prea mari
tocmai pe creste

cică să fim mai democraţi

eu zic doar că
nu negociez nimic
nu am cu ce fiindcă
nimic nu e al meu cu adevărat

dincolo de orice e ceva mai mult

şi la capăt e un mâl luminos
şi mişcător care are mireasma
bunicilor şi părinţilor

unele lucruri trebuie lăsate cum le-ai primit

nu smulgi aripile păsărilor ca să le pui motoare

unele lucruri trebuie doar trăite

să treci prin ele

şi ele să treacă
prin tine
uitându-şi
înţelesurile

amnezie

de fiecare dată în zori mă mir cu glas tare

cât de bine îţi vine lumina
parcă pentru tine a fost făcută

şi tu zâmbeşti simplu şi nevinovat stingherită

cu aerul acela de după mine
de după prima iubire din zi
atunci pari cea mai vie fiinţă
trăită de toate lucrurile la ambele capete

de toate lucrurile pe care eu le mângâi

dinăuntrul lor

nici nu mai ştiu exact de ce

a 9-a minune

nimeni nu ştie că mă trezesc noaptea

când luceafărul alunecă scrâşnind pe geamuri
şi admir cum arzi cu flacără albastră şi răcoroasă

ca o comoară
a 8-a minune a lumii
pâinea mea de carne

şi atunci numai expiraţia lui dumnezeu

foşneşte dulce şi blond prin mine
cernându-şi cerurile în plus

a 9-a minune
şi ultima

clar

arc peste timp

când sar peste foc de sărbători nu-şi mai aduc aminte de el

giordano bruno doarme

plutind ca-ntr-o staţie spaţială
departe

are prin păr flori de câmp

cum n-a văzut ochi muritor

flăcări multicolore curg din trupul lui auriu

zâmbeşte
cu un pământ
incandescent
la piept

acum îl cred toţi

eu scriu despre el
direct pe computer

tu trece-mi degetele prin păr

uşor
ca mai ieri
când ne era foame
şi pictai antilope prin peşteri

om

eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele

întinse prin oameni
a spus cineva

unele vieţi sunt nişte candelabre uriaşe de cristal

care cad cu încetinitorul
spun eu

demult ţi-am mângâiat ochii cum numai orbii ştiu

iar acum nimeni nu înţelege
de ce beau apă numai din pumni

nu din pahare
ca primul bărbat
primul om proaspăt şi bun
lângă un pom

şi duhul de viaţă al lui Dumnezeu

plutea ca un balon cu heliu

peste o apă vie

şi

neîncepută

idee

spuneam într-o poezie că mă dor umerii

ca atunci când mi-a căzut prima pereche de aripi

poate oi fi făcut cancer osos

sau poate îmi creşte la loc

Dumnezeu

dan visează

am adormit cu capul pe tastatură

în pixeli până la brâu
albi şi mişcători
parcă erau icre

am visat că murisem
cortegiul mergea în plin soare
prin centrul civic

babele îşi făceau cruce

puştanii făceau caterincă

se aprindeau farurile
se claxona
deasupra coşciugului scump
era o căpiţă de suflete
strămoşii mei se încălzeau

blocurile de pe defuncta victoria socialismului

înmuguriseră
sau aşa părea
de câţi oameni
se temeau
pe balcoane

amintiri din copilărie 2

noaptea mă trezeam sufocându-mă

iar
ziua mă credeam indestructibil
ca mai toţi tinerii

pe la miezul nopţii astmul îşi făcea treaba

ca o locomotivă de argint cu aburi
maşinărie perfectă de întrezărit moartea

îmi legam garoul cu dinţii

şi-mi făceam în venă
miofilin şi hemisuccinat

îmi plăcea să-mi ştiu prietenii

alunecând pe somn ca pe gheaţă
către ziuă

în timp ce vegheam să nu mor

dimineaţă eram obosit

alb şi pur
ca după o asceză la limită

eram un bătrân într-un trup neînceput de femeie

înalt cât aerul dimineţii

după care tânjisem
toată noaptea