Am sa va spun o poveste, o poveste reala, povestea din care fac parte si eu… Sunt un nimeni, daca

Apostolul Pavel se numea o starpitura atunci eu sunt de 100 de ori mai mica decat el, imaginativa
cea mai neinsemnata fiinta aceea sunt eu, dar stiti ce ma face sa am valoare? Faptul ca desi sunt atat
de neinsemnata stapanul universului, creatorul cerului si al pamantului ma iubeste, El m-a vazut pe
mine o fiinta neobservabila si s-a plecat spre mine…Am valoare si am valoare pentru ca sunt fiica de
rege, inca nu l-am vazut pe Taticul meu, dar il simt cum imi netezeste calea si abea astept sa ajung
sa-l cunosc pe cel alaturi de care se afla bunica mea, femeia pe care nu am inteles-o niciodata. Ooo
da, bunica mea, cea care a purtat mereu stergarul……E timpul sa incep, dar nu stiu cum pentru ca
lacrimile imi dau tarcoale, da-mi putere Doamne. Deschide ochii acestui cititor ca El sa te vada pe
Tine, pe Tine cel care din pietre faci rubine, din nimic faci minuni, care scoti lumina de sub pres.

Pe cand ne modela Creatorul in pentecele mamei noastre, a pus un dar special, profunzimea, ochii
sufletului, dar ca sa se activeze ea are nevoie de suferinta. Mi-e atat de mila de omul care a privit
furtuna, dar nu a simtit-o, omul fuge de necazuri, fuge de responsabilitati si fara sa vrea fuge de ceea
ce trebuie sa devina. Fiinta umana nu se naste cu toate la pachet va fi la inceput un ghemotoc rosu
ce se strange speriat in timp ce vede lumea. Daca am ramane bebelusi tot timpul nu vom putea
deveni oameni maturi, daca vom fugi de responsabilitati si necazuri vom fi pe jumatate nou nascuti
la minte si suflet.

Pe un drum batatorit de pasi o portita scartaie protestand in fata vantului. In timp ce un gard de
sarma imprejmuia cimitirul, dupa gard miile de pietre funerale care sunt molesite de caldura soarelui
toropitor de vara spun in continuu povestea vietii sau mai degraba deznodamantul ,, Aici se
odihneste Ion, Vasile, Silvia, Ana…..’’ Scrisul sters era la fel de neconvingator ca si cuvintele. Oare
chiar se odihnesc? Odihna este cea dupa care tanjeste omul intr-o viata de oboseala si acesta este
unul dintre cele mai frumoase cuvinte. Depinde, daca cel din cavou a inteles cuvintele Mantuitorului
care spun,, Veniti la mine toti cei truditi si impovarati si eu va voi da odihna’’. Sa trecem pe langa
cimitir, acum, desi inevitabil drumul nostru se va intersecta cu el pentru ca moartea e sigura, ne
ingrozim sau nu toti vom muri, dar ma rog ca fiecare sa aiba in gandul lui pe patul de moarte
cuvintele Mantuitorului de pe cruce,, adevarat, adevarat iti spun ca astazi vei fi cu mine in rai’’, sa
aiba aceasta speranta.

Ajungem la o strada principala cotim la stanga mergem inainte si pana ajungem la o strada ce cobora
cotim la dreapta si coboram putin, numai pana sa ajungem la a treia casa de pe acea strada, o casa
mica taraneasca saracacioasa care se potrivea perfect cu vremurile tulburi pe care le traia Romania
pe atunci, Romania o tara mica neajutorata, cu oameni simpli neinteresati de razboi era implicata si
ea in cel de-al Doilea Razboi Mondial.

Daca un trecator ar fi cutreierat strazile la acea ora tarzie din noapte ar fi vazut la geamul acelei case
o lampa ce palpaia agitata parca in acelasi gand cu femeia ce se afla la masa si citea o scrisoare. Era
tanara, dar vremurile tulburi au cernut din ea rubinele unei frumuseti care din cate pare candva a
fost destul de evidenta.

,,Am fost internat in spital la Iasi. E groaza in tara pierdem razboiul si mor atatia. De ar sti omul ca
solutia oricarei neintelegeri e in inima lui, e un razboi acolo care trebuie purtat o fortare ce depinde
de vointa, vointa de a ierta si aceasta tinta o data atinsa deschide camarile ascunse ale inimii pline de
dulceta iubirii care ne vindeca de venin de veninul care ni l- a lasat tocmai muscatura sarpelui din
gradina Edenului, muscatura care a fost o soapta ,, oare a zis Dumnezeu?,,. Of daca ar sti omul ca
daca castiga acest razboi al inimii , atunci castiga toata lumea, un razboi pierdut in inima provoaca
cea mai mare distrugere nu numai a omului respectiv, ci a milione de oameni.
Nu ai vrea niciodata sa ajungi aici, oamenii urla si implora viata. Ieri in patul de langa mine a fost
adus un tinerel. Avea ochii atat de frumosi, albastri limpezi si pe cat de frumosi pe atat de plini de o
umbra, umbra care infioreaza orice fiinta umana, umbra mortii, a necunoscutului. Se stingea
sarmanul atat de tanar, vreo 25 de ani și cu acel ultim rasuflet încerca să lase ceva în urma , dar
vorbele ieseau distorsionate, aruncate ca o bucata gustoasa care datorita necumpatiei flamandului I
s-a blocat in gat si acum o scuipa ,,…mama, sa spuneti, Ana….’’.Ce sa le spun baiete?’’ Atunci l-am
intrebat, ,Cine este Ana? Sora ta?’’, dar atat a mai spus ,,spui, logodnica,, apoi si-a inchis ochii pe
veci. Pe patul de moarte omul cersea vorbe de la propriai fiinta, incă o suflare ca să le spuna ceva
celor dragi. Pe patul de moarte parcă intelegei valoarea unei secunde , o secunda este echivalenta cu
acei 1000 de ani dupa care omul tanjeste o viata. Nu stiu daca oameni vor cu adevarat sa fie
nemuritori, nemurirea este doar o solutie. o bariera pe care calatorii unui tren o pun in fata trenului
pentru ca nu se stie unde merge si vor sa-l opreasca …..Ce om vrea sa se duca undeva daca nu stie
unde merge? Pe mine moartea m-a scapat de aceasta data , ori poate Dumnezeu. E groaza si spaima,
gloantele sunt aruncate cu duiumu asupra noastra, suntem prea mici in fata acestui urias rus, eu am
fost impuscat in picior si sunt in spital la Iasi. Cati nu se roaga sa fie raniti in felul acesta ca sa poata fi
trimisi acasa la familia lor. Of, atatea mai am sa-ti spun , dar poimaine ajung acasa si vom vorbi
atunci…..

Femeia se opri din citit si ochii ei negri se ridicara spre cerul luminat de astrii noptii singurii
luminatori intr-un lung si nepatruns intuneric. Isi sterse fruntea plina de sudoarea muncii de peste zi,
in timp ce isi sprijini capul in maini, prea greu de griji si ganduri. Era foarte obosita, o data ce sotul ei
a fost recrutat ca sa lupte in razboi toate treburile gospodariei venira asupra ei