”Capătul drumului”, de Liliana Corobca

Editura Polirom, Colecția Fiction.LTD, Iași, 2018

Romanul Lilianei Corobca face o incursiune în istoria tragică a deportării românilor din Bucovina
de către sovietici. Calvarul începe pe 13 iunie 1941. Un roman care surprinde prin limbaj, dar și
prin sensibilitatea cu care reușește să descrie poveștile triste ale câtorva dintre oamenii care au
suferit de pe urma bestialității semenilor. Căci despre asta este vorba până la urmă, istorii din care
nu am învățat mai nimic de-a lungul atâtor ani, repetând la nesfârșit greșeli imposibil de trecut cu
vederea. Împletirea unor destine care se întâlnesc în situații limită, neajunsurile și torturile la care
sunt condamnați nu numai adulții, dar și copiii, lasă un gust amar și îndeamnă la reflecție. Pe de
altă parte, o carte tămăduitoare, plină de poezie, despre respect, iubire, blândețe, speranță și
credință, valori care sunt din ce în ce mai rare, de care avem parte din ce în ce mai puțin, într-o
lume în care ”a simți” a devenit un lux.

”La capătul drumului se află cerul. Sus cer, jos cer, stânga, dreapta și în toate părțile, cer,
numai cer! Trenul se îndepărta lin, se topea în zare, făcând cale întoarsă. Mai departe nu
există cale ferată, aici s-a terminat. Iar pe noi, după o călătorie lungă în trenul iadului cel
blestemat ne-au abandonat, ne-au lepădat, ne-au aruncat fix în cer. De parcă Dumnezeu a
auzit rugăciunile noastre repetate și după o lună de chinuri, ne-a îndreptat aici, în raiul
acesta ceresc fără margini.” (pg. 7)

Născută la 10 octombrie 1975, în Săseni, raionul Călărași, Republica

Moldova, Liliana Corobca a debutat cu romanul Negrissimo (Arc,
2003; Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei „România
literară“, Premiul pentru debut în proză al Uniunii Scriitorilor din
Republica Moldova). A publicat romanele Un an în Paradis (Cartea
Românească, 2005, tradus în italiană și germană), Kinderland (Cartea
Românească, 2013; Polirom, 2015, tradus în germană și slovenă,
bestsellerul Editurii Cartea Românească la Târgul de carte Bookfest
2013, Premiul Radio România Cultural, secțiunea Proză, și cu premiul
Crystal la Festivalul Internațional de la Vilenica, Slovenia, în 2014),
Imperiul fetelor bătrâne (Cartea Românească, 2015), Caiet de cenzor
(Polirom, 2017). A publicat volume științifice despre cenzura
comunistă, exilul literar și bucovinenii deportați în Siberia. A beneficiat de burse și rezidențe de creație în
Germania, Austria, Franța și Polonia.

Romanul Capătul Drumului are trei părți: „Trenul“, „Surghiunul“ și „Troița de sus“, ultima parte
fiind o cronică amară la adresa istoriei, pentru că autoritățile declară că „deportarea a fost o eroare“, un
istoric vine în sat să vorbească despre trecut, fără a ține seama de supraviețuitori. Maturizarea brutală a
micuței Ana Blajinschi, eroina volumului, care trece prin toate etapele clasice ale dramaturgiei de gen: de
la ridicările din case în toiul nopții, la care asistă, conform unor liste întocmite dinainte pe criterii
încâlcite – ”O viață ca să aflu că prietenul nu-i chiar așa prieten”va spune mai târziu, la evadările celor
puțini care reușesc să treacă noua graniţă românească, la îmbarcarea în trenurile groazei, familii
destrămate care parcurg într-o stare de moarte vie mii de kilometri, într-o încercare disperată de a
supraviețui în condiții greu de imaginat în locuri necunoscute, prin munci epuizante. Toate acestea cu
speranța unei reîntoarceri în acel ”acasă”, unde însă nu mai există nimeni care să aștepte și unde
nimic nu mai este cum a fost și nici nu mai poate fi. Cum romanul Lilianei Corobca este presărat cu
bucăți din folclor și multă poezie, mi-a adus aminte și de poveștile românești, de finalul din ”Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (Petre Ispirescu) și de bunica mea, de la care am auzit cel mai des
această poveste, care a fost martora a două războaie și și-a pierdut trei dintre copii în decursul acelor ani
groaznici. Oameni ca eroina din Capătul drumului au reușit să țină piept demonilor suferinței și să le
dea o lecție de sfințenie. Au rezistat multor orori nu numai prin credință, ci și prin
intermediul poveștilor, devenite ”nevoi fiziologice” cum însăși autoarea spunea într-un
interviu. Acolo unde foamea, mizeria și lipsurile de tot felul își arătau colții, poveștile funcționau ca un
balsam, reușind să aline și cele mai năpraznice chinuri.

”Deportarea noastră a ajuns pentru unii un mod de a avea o bucățică de pâine mai bună,
deportarea interesează, se studiază cu bani frumoși, iar deportații nu interesează, să moară
mai repede toți, să venim noi cu adevărul nostru, cu istoria noastră. Mai zice lumea că a făcut
și film cu deportați, i-a întrebat cum a fost, frumoasă inițiativă, cum ar spune directorul școlii.
O fi așa, dar numai dacă a avut și el un beneficiu, altfel se întoarce cu fundul la noi și nici
bună ziua nu dă.” (pg. 279)

La 90 de ani, Ana Blajinschi povestește cum trăit deportarea din Bucovina în Siberia, în cel de-Al Doilea
Război Mondial, unei strănepote, care are sarcina dificilă de a-i spune că, având în vedere vârsta sa și
faptul că are rude apropiate puține, ar fi indicat să meargă la un cămin de bătrâni pentru a fi îngrijită. Deși
accentul nu este pus în roman pe acest aspect, este totuși insinuată o altă nedreptate. După atâtea suferințe
și atâta chin, o ultimă lovitură este aceea că nu mai ești de folos nimănui și nimeni nu vrea să aibă grijă
de tine.

M-am întrebat nu de puține ori cum au reușit oamenii aceștia să depășească astfel de grozăvii, să aibă
parte de evenimente care traversează granița realității și totuși să-și păstreze credința, speranța,
umanitatea, să fie capabili de iertare, dar și să meargă continuu înainte. În unele scene, realitatea însăși
pare disimulată, ireală, în ciuda situațiilor extreme, scriitura plină a poezie a Lilianei Corobca potențând
acest efect.

”Cel mai mult ne-am fi dorit să ne pierdem simțul mirosului, dar el devenea tot mai ascuțit, cu
fiecare zi. Cu fiecare zi puțea tot mai îngrozitor în vagon. Noi eram fii de țărani crescuți la aer
curat, cu câmp, pădure, flori, copaci înfloriți în luna mai, miros de salcâm și cireș.” (pg. 39)

”Mama cea blândă tot pângea și-i dădea să bea lcrimi cocuței. Am rugat-o pe mama să-mi dea
și mie o lacrimă de-a ei, să văd cum e la gust. Dar să nu plângi cu adevărat, să nu fii tristă, dă
drumul doar la două lacrimi și gata. Mama nu s-a lăsat mult rugată și a lăsat să i se prelingă
pe obraz câteva lacrimi mari. «Ești un izvor de apă cristalină», i-am zis mamei lingându-i
obrazul. Mama, dacă am lăudat-o, a mai dat drumul câtorva lacrimi lungi ca niște pârâiașe și
a zis zâmbind că ea nu plânge, că astea-s lacrimi de bucurie, se bucură că îmi astmpăr
setea.” (pg. 57)

Cu Dumnezeu înainte! Dumnezeul acesta i-a ținut în viață și consideră

cu tărie că fiecare primește ce merită. Pentru mulți dintre noi acesta
este un lucru mai mult decât îndoielnic, însă pentru oameni ca Ana
Blajinschi lucrurile sunt foarte clare în această privință, iar
confesiunea, departe de a fi răsucirea cuțitului în rană, este
eliberare: „povestea are putere, povestea alungă necuratul, dar
alungă și moartea“. Drumul a continuat totdeauna, indiferent de
obstacole, iar ea nu a pus întrebări.
 ”Deznădejdea te slăbește. […] Un om curat la inimă și cu credință în Dumnezeu nu este
disperat, nu trebuie să fie disperat niciodată.” (pg. 97)

”Și râul acela și stepa necuprinsă aveau atât de mult cer și atât de multă moarte! De parcă s-
ar teme de cer, oamenii îl acoperă și îl ascund. De parcă asta se poate, de parcă te poți
ascunde de mânia lui Dumnezeu. Nu te poți ascunde, niciun acoperiș nu te ascunde de ajuns și
nu te apără.” (pg. 196)

Povestea Anei (care avea 11 ani când a fost deportată) este cumplită, o relatare extrem de dureroasă,
drumul a fost mai mult decât istovitor, dar gândul la ”acasă” a fost totdeauna mai puternic decât foamea,
mirosurile, torturile, munca și morțile, iar ea nu și-a pierdut ”seninătatea”. În orice situație, chiar
abandonați și uitați de toți ceilalți, oamenii aceștia se află însă ”în rânduială”. La final nu am putut decât
să plâng cu cartea aceasta grea în mâini, la fel cum s-a întâmplat și când am citit mărturiile scrise de Lena
Constante de exemplu, și să mă înspăimânt de capacitatea omului de a face rău semenilor, de câte victime
există pe altarul războiului.

”Am tot murit, am murit cu fiecare om scump care m-a părăsit și acum moartea nu mă mai
sperie, nu mă mai doare. Am murit alături de copilul meu și i-am îmbrățișat sufletul. Dumnzeu
m-o lăsat să îmi îngrop fiica, apoi și fiul. Cu voia Domnului nu te pui! Soacra, Agripina
Blajina, femeie de aur, a murit și ea în brațele mele. Mi-a dat Dumnezeu să supraviețuiesc
propriilor copii. Să trec și prin asta. Coasa morții mele s-o fi tocit, nu mă sperie, nu mă doare.
Azi trăiesc, azi mă bucur. De câte ori am văzut moartea cu ochii, de cîte ori mi-am spus: gata,
aici e capătul vieții mele. Și când am ajuns la capătul drumului de fier, gata, am zis… Dar
capătul vieții nu-i când se termină calea ferată, ci când omul nu mai are niciun Dumnezeu și
nicio credință. Ce să îți mai cer, Doamne? Tu singur știi ce îmi este de folos. Să nu mă lași să
uit că de la tine vin toate.” (pg. 247)

În loc de final:

”Bun e Dumnezeu și lasă lumea să mai trăiască. Avem timp să murim. Să ne mai bucurăm până
una-alta.” (pg. 335)