CHIPUL MAMEI IN LITERATURA

Înainte de toate, voi încerca să exprim ce înseamnă pentru mine mama; înseamnă
dragoste, iubire necondiţionată, sacrificiu, ajutor, prietenie, călăuză, sfetnic, sfătuitor, altruism,
corectitudine, sinceritate, sprijin. Vom face apel la literatură pentru desăvârşirea a tot ce
presupune conceptul „mamă”. Ne vom referi, desigur, la literatura română, căci ea este cea mai
apropiată sufletelor şi înţelegerii noastre.Începând cu primii paşi ai poeziei populare, doinele şi
baladele au cântat în cuvinte simple dragostea copilului pentru mama şi, mai ales, dragostea
mamei pentru copil.
Durerea resimţită de măicuţa baciului moldovean la întârzierea veştilor despre acesta,
deschide larg porţile iubirii de mamă şi ale subiectivismului matern care vede întruchipat în
feciorul său toate calităţile fizice şi sufleteşti:
„Cine-a cunoscut,/ Cine mi-a văzut/ Mândru ciobănel/ Tras printr-un
inel?/Feţişoara lui/Spuma laptelui,/Mustăcioara lui,/Spicul grâului,/Perişorul lui,/Pana
corbului,/Ochişorii lui/Mura câmpului?”.
Iubirea fiului pentru mamă îl face să o menajeze şi să-i ascundă adevărul pentru a nu o
mâhni. Mioara va trebui să-i ascundă o parte a realităţii pentru ca mama, cu intuiţia ei, să nu-şi
dea seama ca fiul ei a pierit:
„Iar la cea măicuţă/Să nu spui, drăguţă,/Că la nunta mea/A căzut o stea/C-am
avut nuntaşi/Brazi şi păltinaşi,/Preoţi, munţii mari,/Paseri, lăutari,/Păsărele mii,/Şi
stele făclii…”
Poetul popular a simţit nevoia sa-şi plângă amarul brazilor, munţilor, florilor, codrului,
armelor, murgului, dar cea mai mare înţelegere şi mângâiere o primeşte tot de la mamă:
„Jelui-m-aş brazilor/De doruţul fraţilor;/Jelui-m-aş munţilor/De dorul
părinţilor;/Jelui-m-aş florilor/De dorul surorilor;/…Maică, măiculeana mea,/Auzi-mi tu
jalea mea?”
Cel mai adesea tatăl pleca la oaste ori la câmp pentru cultivarea pământului sau cu oile la
păşunat. Cea care rămânea acasă şi se îngrijea de treburile gospodăriei era mama. Ea veghea pe
lângă casă şi creştea pruncii, pregătindu-i să devină oameni vrednici, care să perpetueze existenţa
neamului în veac.Exigenţa mamei fata de copiii sai, face ca tânăra fată să se teamă în poezia „La
oglindă” de George Coşbuc:
„Azi am să-ncrestez in grindă/Jos din cui acum, oglindă!/Mama-i dusă-n sat! Cu
dorul/Azi e singur puişorul,/Si-am închis uşa la tindă/ Cu zăvorul.”, „Intră-n casă? O, ba
bine,/Şi-a găsit nişte vecine,/Stă la sfat... toata-s văpaie!/Junghiul peste piept mă
taie:/Doamne, de-ar fi dat de mine,/ Ce bătaie!”
Duioşia cântecelor de leagăn îngânate lângă pătuţul pruncilor alungă orice durere şi orice
lacrimă de copil:
„Hai, odor, hai, păsărică,/Dormi, o, dormi, fără de frică,/Să te-alinte
Moş cuminte/Şi să-ţi cânte-ncetinel:/Mugur, mugur, mugurel…” (Şt. O. Iosif-„Cântec de
leagăn”)
În basme, mama este cea care deţine batista fermecată, din sângerarea căreia află că
feciorul îi este în primejdie şi astfel porneşte să-l caute, izbutind să îl ajute.
De la îngânările de leagăn până la oraţiile de nuntă sau bocete, folclorul românesc aduce un elogiu
impresionant Mamei. Ea se adresează cu bucurie sau cu dojană fetelor şi flăcăilor, ea se jertfeşte
sau se răzbună pentru copilul ei, ea plânge şi râde, participă la marile evenimente din viaţa
acestora, acordându-le sprijin şi încredere în propriile forţe. Din folclorul nostru se desprinde şi
dragostea fiilor şi fiicelor pentru Mama care le-a dat viaţă şi care i-a crescut.
Sincere, duioase, exprimând direct gândurile, ideile şi sentimentele, cântecele, doinele,
baladele noastre, prezintă nenumărate ipostaze ale Mamei, mama bună, dreaptă, hotărâtă,
necruţătoare, activă, care caracterizează femeia-mamă din literatura română.
Andrei Mureşanu alătură dragostea de mamă şi cea pentru patrie, în poezia intitulată
iniţial „Un răsunet” şi devenită apoi imnul nostru naţional:
„O mamă văduvită de la Mihai cel Mare/Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,/Şi
blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare/În astfel de pericol s-ar face vânzători”.
În perioada marilor clasici, paginile închinate mamei, capătă un rol hotărâtor în literatura
română:
„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/Pe freamătul de frunze la tine tu mă
chemi;/Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/Se scutură salcâmii de toamnă şi de
vânt,/ Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…/Mereu se vor tot bate, tu vei dormi
mereu.”
 CHIPUL MAMEI IN LITERATURA

Opere însemnate ale epocii au în centrul lor imaginea mamei: „Doamna Chiajna” de Al.
Odobescu, „Mara” de Ioan Slavici, „Mama” de George Coşbuc. „Amintirile din copilărie” ale lui
Creangă dezvăluie dragostea pentru mama sa, căreia îi datorează existenţa ca om şi ca scriitor:
„Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când
începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: < > şi vremea se îndrepta
după râsul meu…Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei…”.
Slavici foloseşte aceleaşi cuvinte elogioase vorbind despre mama sa:
„Priveam totdeauna în ochii ei când voiam să fac ceva; eram stăpânit cu desăvârşire
de sentimentul că acolo unde e mama nu mi se poate întâmpla nici un rău, fiindcă ea ştie ce
<> pentru mine”.
Pictorul Nicolae Grigorescu lasă şi el câteva mărturisiri emoţionante amintindu-şi de
mamă:
„Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se, ori
blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuţa de ea, ş-a învăţat singură să
citească şi să scrie, ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte”. Recompensa copilului-
Grigorescu pentru iubirea mamei, este lucrul pe ascuns la nişte icoane pictate, pe care, mai
apoi, le-a scos la vânzare. El spune în continuare:
„Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare - aduceam parale
în casă, bucurie la ai mei, eu, cu munca mâinilor mele…Cine mai era ca mine?”.
Există şi reversul, pilde date de marii noştri scriitori, despre cum nu trebuie să fie nişte
mame. Asemenea mame ne întâmpină în „Coana Chiriţa” a lui Alecsandri sau în „Vizita” ori „D-l
Goe…” ale lui Caragiale.
Sentiment dintre cele mai adânci ale omului, în care se îmbină recunoştinţă, încredere,
veneraţie, duioşie, iubirea pentru Mamă şi-a găsit în literatura română întruchipări artistice de
valoarea capodoperelor, ca şi scrieri mai modeste care impresionează, oricum, prin sinceritate
şi căldură.
Cum am putea să încheiem mai meşteşugit scurta incursiune în literatura ce-o are în
centrul său pe mamă, decât lăsându-ne visul şi gândul să zboare purtate pe aripi de vers
eminescian: „O, mamă, dulce mamă…”