Balada “Zburatorul” este cea mai izbutita poezie a lui

Heliade si unul dintre cele mai frumoase poeme ale literaturii

noastre romantice. Ea face parte dintr-o proiectata istorire in
versuri, un fel de “legenda a secolelor” a lui Victor Hugo.
Geneza baladei o constituie mitul Zburatorului adica acela al
presentimentului erotic la varsta adolescentina. Potrivit acestei
credinte populare romanesti, “zburatorul” sau “zmeul” este o fiinta
fantastica care zboara sub forma unei stele cazatoare, patrunde prin
hornul casei si se transforma intr-un tanar frumos, care ii apare in
vis unei fete sau chiar nevestei care n-a cunoscut niciodata iubirea.
Potrivit acestui mit erotic, zburatorul sau zmeul , anunta
dragostea si este pricina unor chinuri deosebite, de unde in popor
sentimentul de teama fata de iubire. Acest mit al presentimentului
fata erotic fusese amintit de catre Dimitrie Cantemir in Descrierea
Moldovei, iar mai apoi fusese prelucrat de Cezar Balliac in poezia
“Zburatorul” si de Alexandri tot in poezia “Zburatorul”.
Eminescu va aprecia acest mit si-l va folosi in poemul
“Calin – File din poveste”, iar unele ecouri le simtim chiar in
“Luceafarul” eminescian.
Critica literara a pus in legatura acest mit si creatia lui Eliade
si cu unele resurse straine de factura romantica in special grecesti
sau franceze. In perioada mai apropiata de noi, Mircea Eliade a
compus o nuvela in care intalnim acest mit sub forma strigoiului
in “Domnisoara Cristina”.
 Poezia este dedicata “ La Doamna A*N “ (Ancuta Nanu),
nascuta Ghica, o doamna foarte apreciata in epoca, deoarece stima,
poezia si salonul ei literar era larg deschis tinerilor talentati. Initial
poezia este publicata in “Curierul de ambe sexe”, dar in 1844 va fi
reprodusa in “Curierul romanesc”.
Poemul este cea mai frumoasa poezie, cea mai desavarsita
creatie artistica care s-a inspirat din mitul erotic al zburatorului.
Structural, poemul este compus din trei parti:
1) prima parte a poemului este un discurs liric in care autorul
face o fina si usor ironica analiza a “simptomelor” fizice si psihice
care insotesc aparitia presentimentului erotic. Sunt prezentate in
cele 12 strofe care cuprind “Confesiunea Floricai”, o adolescentina
de la tara, din Muntenia, toate aceste tulburari de comportament,
dureri fizice, frisoane, tulburari ale ritmului respirator, de atentie, o
anume hiperexcitabilitate si o pronuntata instabilitate afectiva.
Florica se confeseaza mamei sale ca de la o vreme are stari ciudate
de neliniste, ii ard buzele, “obrajii se palesc”. Fata presimte ca se
apropie ceva sau cineva, se afla intr-o vesnica asteptare, ii vine sa
planga sau este cuprinsa de o stare de somnolenta.

“Vezi, mama, ce ma doare! Si pieptul mi se bate

Multimi de vinetele, pe san mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, racori ma iau la spate,
Imi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc!

Ah! Inima-mi zvacneste!…si zboara de la mine!

Imi cere…nu-s ce-mi cere! si nu stiu ce I-as da;
Si cald, si rece, uite, ca-mi furnica prin vine,
In brate n-am nimica si parca am ceva;

Ca uite, ma vezi, mama? asa se-ncruciseaza,

Si nici nu prinz de veste cand singura ma strang
Si tremur de nesatiu, si ochii-mi vapaiaza,
Pornesc dintr-insii lacrimi si plang,maicuta,plang;
 Ia pune mana, mama, pe frunte…ce sudoare!
Obrajii…unul arde si altul mi-a racit!
Un nod calea m-apuca, ici coasta rau ma doare,
In trup o piroteala de tot m-a stapanit.”

Aceasta criza de crestere este insotita si de o descoperire a propriei persoane, un

fel de narcisism.
Momentul acesta de narcisism va fi reluat cu alte mijloace
mai tarziu de Cosbuc in poezia “La oglinda”.
Pentru boala aceasta necunoscuta se cauta un remediu
magic. Nu intamplator strofa a cincea se repeta prin strofa a
douasprezecea si ea cuprinde un sir de interogatii si invocatii
retorice construite pe baza unei perfecte simetrii sintactice.
Toate acestea exprima nelinistea fetei, neliniste exteriorizata
in solicitarea unui ajutor din partea mamei, a vrajitorului, a babelor
sau a popii.
“Oar’ce sa fie asta?Intreaba pe bunia:
O sti vre-un leac ea doar…o fi vre-un zburator!
Or aide l-alde baba Comona, or Sorica,
Or du-te la mos popa, or mergi la vrajitor.
Altfel spus se face apel la magia neagra (vrajitorul, babele)
sau la magia alba(popa).
Intregul discurs al Floricai este caracterizat printr-un realism
psihologic. Fata este cuprinsa de neliniste, de teama, se afla intr-o
continua asteptare, iar in timpul zilei, cand merge cu Brandusa pe
camp la pascut se simte cuprinsa de un dor neinteles si o apuca
plansul. Fata se teme de orice zgomot, de trosnirea crangului, chiar
cand bate vantul prin frunza plopului fata are impresia ca aude un
strigat.
“Brandusa paste iarba, la umbra langa mine,
La râulet s-adapa, pe maluri pribegind;
Zau nu stiu cand se duce!cand ma trezesc, cand vine
Si simt ca misca trufa, auz crangul trosnind.”
 Fata recunoste cu sinceritatea si candoarea varstei ca starile
acestea sunt ciudate, desi adeseori o sperie, îi plac, si tot aude o
voce care o cheama, voce care din pacate nu e decat vantul.
“Si cand imi misca topul, cosita se ridica,
Mã sperii dar imi place – prin vine un fior
Imi fulgera si-mi zice: “Desteapta-te, Florica,
Sunt eu, vin sa te mangai”…dar e un vant usor!”
Toate acestea sunt marturisite mamei intr-un mediu
traditional, rustic, pe prispa, in timp ce “junicea” cauta oborul, iar
mama ramane ingandurata, deoarece intelege ca e vorba de un
lucru serios. Dupa cum vom vedea si in ultima parte a poemului, in
conceptia populara, iubirea este vazuta ca un lucru care tulbura
mintea si de care tinerele trebuie sa se fereasca, de unde
ingandurarea mamei:
“Asa plangea Florica si, biet, isi spunea dorul
Pe prispa, langa mã-sa, s-obida o neca;
Junicea-n batatura mugea, cata oborul,
Si ma-sa sta pe ganduri, si fata suspina…”
Observam in aceasta prima parte prezenta unor expresii
populare folosite intentionat de poet pentru crearea culorii locale.
Uneori avem de a face cu diminutive specifice graiului
muntean dar care se potrivesc cu aceasta confesiune, cu dorinta de
alintare, de mangaiere a fetei: “potecuta” , ”ziulita” , ”raulet” ,
”vantulet” etc.
Alteori avem de-a face cu expresii populare, ceea ce conferã
stilului oralitate: “Un foc s-aprinde-n mi mine..” , “Imi cere…nu-s
ce-mi cere…” , “Oar’ce sa fie asta…? ” , “Or aide l-alde baba…” ,
“colea” , “zau”.
Alteori intalnim simple fonetisme ale graiului muntean:
“simt” , “auz” , “lacrami” , “sai” , “viu” etc.

2) partea a doua a poemului reprezinta un pastel al înserarii

care intrerupe brusc descrierea suferintelor Floricai. Este vorba
despre un pastel al inserarii la tara, cand satul cunoaste o anumita
animatie o data cu intoarcerea oamenilor de la munca si a vitelor
de la pasune. Acest pastel poate fi raportat din punct de vedere
artistic la “Sara pe deal” al lui Eminescu si la “Noapte de vara” a
lui Cosbuc. Pastelul reprezinta totodata un cadru al primei parti si
el pregateste aparitia zburatorului din ultima parte a poemului. In
descrierea inserarii autorul foloseste elemente auditive pentru a
realiza un “descrescendo savant dozat”(G.Calinescu).
Acest lucru se poate observa prin faptul ca vitele ce se intorc
de la pasune “mugesc” apoi “gem” si “murmura”, pentru ca in
strofa urmatoare sa se realizeze un alt contrast determinat de
“soapta in sursur” al laptelui muls, probabil de fecioreasca mana a
Floricai.
“Era in murgul serei si soarele sfintise:
A puturilor cumpeni tipand parca chema
A satului cireada, ce greu, mereu sosise,
Si vitele muginde la zgheab intins pasea.

Dar altele adapate tragea in batatura,

In gemete de muma viteii lor striga,
Vibra al serei aer de tauri grea murmura;
Zglobii sarind viteii la uger alerga.”
Observam aici prezenta unui gerunziu acordat si a unor
dezacorduri dintre subiect si predicat, trasatura specifica graiului
muntean : ”vitele…pasea” , “altele…tragea” , “viteii…alerga”.
Linistea deplina care se asterne peste sat este subliniata prin
contrast cu latratul cateilor: “Si latratorii numai s-aud necontenit”.
Lasarea noptii poate fi interpretata ca o fuziune a satului cu
cosmosul.
“E noapte nalta, nalta, din mijlocul tariei
Vestmantul sau cel negru, de stele semanat,
Deschis cuprinde lumea, ce-n bratele somniei
Viseaza cate aievea desteapta n-a visat”
Prin epitetul repetat “nalta, nalta” ca si prin nemiscarea
subliniata mai ales prin personificari, autorul realizeaza o
atmosfera solemna si misterioasa, un cadru necesar aparitiei
zburatorului. Aceasta senzatie se continua si in strofa care incheie
pastelul, strofa apreciata ca una dintre cele mai frumoase si
muzicale din cate s-au scris in literatura romana.
Pluteste parca o atmosfera de vraja, de cantec.
“Tacerea este totul si nemiscare plina:
In cantec sau descantec pe lume s-a lasat,
Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina,
Si apele dorm duse, si morele au stat.”

3) partea a treia cuprinde legenda zburatorului exprimata

direct pentru a i se conferi autenticitate.
Cititorul face cunostinta cu aceasta credinta din discutia a doua
femei din sat.
Uneia i se pare ca ar fi vazut o lumina puternica ca un fulger
cazut din cer. Potrivit credintei populare ar putea fi vorba de
moartea unei personalitati, a unui imparat sau de vre-un zmeu sau
zburator care a patruns in casa cuiva.
“Dar ce lumina iute ca un fulger trecatoare,
Din miazanoapte scapa cu urme de scantei?
Vr-o stea mai cade iara? vr-un imparat mai moare?
Or e-sa nu mai fie! – vr-o pacoste de zmei?”

Textul poetic cuprinde iarasi o serie de expresii populare, de

forme verbale inverse, iar imaginea zburatorului este ambigua.

“Tot zmeu a fost surato. Vazusi impielitatu

Ca tinta l-alde Floarea in clipa strabatu!
Si drept pe cos, leicuta! ce n-ai gandi Spurcatu,
Inchina-te, surato! –Vazutu-l-ai si tu?

Balaur de lumina cu coada-nflacarata,

Si pietre nestimate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curata,
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!”
 Potrivit mitologiei populare, zmeul coboara ca un balaur de
lumina si se metamorfozeaza intr-un flacau frumos ca un brad,
subtire de parca este tras prin inel, “balai cu parul de aur”, dar
lipsit de viata, de virilitate, fara sange in vine. El ii apare Floricai
in somn, pricinuindu-i suferinta. Ca semn al intelepciunii populare
sunt citate vorbele bunicii:

“O!biata fetisoara! mi-e mila de Florica

Cum o fi chinuind-o!vezi, d-aia a slabit
Si s-a palit copila!ce bine-a zis bunica;
Sa fuga fata mare de focul de iubit!

Ca-ncepe de viseaza, si visu-n lipitura

Incepe-a se preface, si lipitura-n zmeu,
Si ce-i mai faci pe urma? ca nici descantatura
Nici rugi nu te mai scapa. Fereasca Dumnezeu!”
Finalul poemului cuprinde tocmai acest motiv al fricii de
iubire care se poate transforma la varsta prea frageda intr-un
presentiment erotic, chinuitor, pe care numai Dumnezeu l-ar mai
putea inlatura.