Amintiri din copilarie

de Ion Creanga - comentariu literar, geneza, compozitia, explicatia

titlului
Amintiri din copilarie de  Ion Creanga

Elemente de comentariu literar

GENEZA:

o opera nascuta din necesitatea sufleteasca a omului Ion Creanga de a reveni la un timp fericit;
acest fapt il indeamna pe autor ca, in momentele de ragaz, sa evoce spatiul si timpul copilariei;

Eminescu, cu care autorul a petrecut frumoase momente in bojdeuca sa din Ticaul Iasilor, este
cel care l-a provocat si l-a indemnat la scris – asa cum remarca si G. Calinescu in Viata si opera
lui Ion Creanga si respectiv in Viata lui Mihai Eminescu;

opera Amintiri din copilarie este scrisa dupa ce a fost „vorbita”, „povestita” in atmosfera

benefica a prieteniei, apoi a fost citita – primele trei parti au fost citite la Junimea – si apoi
publicate in Convorbiri literare – 1881 si 1882, iar partea a IV-a a fost citita in Cercul literar al
lui Beldiceanu, fiind publicata in 1892; poate asa se explica aspectul pregnant de opera a stilului
oral.

COMPOZITIA:

partea I: prezinta descrierea satului cu infiintarea acestuia si a primei scoli, plecarea la oaste a
dascalului Vasile, plecarea la Brosteni a lui Nica, revenirea la Humulesti si implicatiile legate de
aceste evenimente;

partea II: se descrie casa parinteasca, se realizeaza portretul mamei, se relateaza jocurile de
seara cu fratii si cu tatal intors de la munca, peripetii ale copilariei;

partea III: prezinta o sintetica monografie a satului;evenimente legate de scoala de la Targu

Neamt si apoi de scoala de catiheti de la Falticeni;

partea IV: reda drama copilului care pleaca la Socola, pentru a face pe plac mamei, se
prezentarea satului cu obiceiurile si drumul pana la Iasi.

OBSERVATIE. Compozitiei textuala se afla in relatie cu o viziune mitica a elementelor

arhetipale:

o       fiecare capitol sta sub semnul unui element primordial, construindu-se astfel un spatiu
privilegiat, mitic in care copilul creste si se dezvolta armonios:
cap. I – pamant (Humulesti deriva din cuvantul ’huma’ = pamant)

cap. II – foc (Creanga descrie vatra casei) – capitolul incepe cu o descriere a chipului mamei,
vatra casei si continua cu prezentarea altor patanii ale lui Nica – patanii in care se dovedeste ca
relatia lui cu lumea este una specifica eroilor de basm (copilul parcurge un drum epopeic, plin de
obstacole pentru a-si dovedi cine este cu adevarat);

cap. III – apa – raul (Ozana) – oglinda a istorie si a devenirii, simbol al timpului etern curgator;

cap. IV – aer (in drum spre Socola, Nica observa cum si aerul este altul la ses) – drumul spre
maturitate, moment care echivaleaza cu iesirea definitiva din universul copilariei;

EXPLICATIA TITLULUI:

functia amintirii este deosebit de importanta caci amintirea este un adevarat organizator de text,
dupa cum indica si titlul;

opera este construita avand drept scop obtinerea efectului de katharsis – care elibereaza si
deschide, iar textul Amintirilor ne propune un spatiu deschis spre universalitate si spre eternitate,
topos imaginar care traieste in propriile sale legi si randuieli;

inauntrul acestei lumi de hartie putem vorbi de fericire vindecarii de teama timpului si a mortii
prin amintire, prin cuvantul-rememorare care are deci un vadit efect de pharmakon, efect
curativ;

TEMA/  ARII TEMATICE:

trateaza aspecte legate de descrierea satului moldovenesc, din mijlocul secolului al XIX-lea,
aspecte receptate prin ochii copilului indragostit de locurile natale si de cei apropiati lui;

alte teme: creatia, jocul, copilaria, familia, iubirea (de tip philia), scoala, lumea prelatilor,

moartea, calatoria  etc

diversitatea tematica indica:

un text complex,

dorinta creatorului de a oferi o imagine despre lume cat mai fidela   si cat mai completa,

o conceptie estetica realista, bazata pe principiul de mimesis;

intre teme se instituie relatii:

de interdependenta (tema copilariei este determinata de tema satului, caci mentalitatea lumii

rurale, geografia lumii rurale induce o anume petrecere a copilariri, o anume viziune despre lume
pe care si-o formuleaza copilul prin jocurile imitative etc.),
de complementaritate: tema  copilariei este complementara cu tema jocului (joc/ joaca),
deoarece copilul se formeaza si-si dezvaluie fiinta, cunoaste lumea si universul inconjurator prin
intermediul jocului (copilul este ipostaza deplina a lui homo ludens);

sau de interactiune; astfel, megatema satului nuanteaza tema familiei (viziunea familiei despre
lume este direct influentata de existenta lui intr-o comunitate rurala, dar si sustinerea satului ca
univers uman este determinata de motivarea familiei in raport cu viata, cu lumea, in general;
satul, familia induc o anume aura a copilariei, de aceea aceasta este „varsta cea fericita”);
jocurile copilariei (de-a mijoarca, spre exemplu, este unul care face parte din folclorul copiilor),
scoala au limitele si farmecul lori dictate de specificul rural (calul balan si Sf. Nicolae), de
structura vietii familiale care se consuma in jurul vetrei, ocrotita de mama, in ipostaza ei de zana
buna etc.

GENUL SI SPECIA:
genul epic: prezinta o naratiune realizata de catre un eu-narator fictional (maturul care isi
retraieste copilaria prin rememorare), in care se construiesc actiuni si personaje (Nica, mama,
tata, David Creanga din Pipirig, Mogorogea, Nica Oslobanu, Parintele Duhu etc). Actiunea
debuteaza cu prima copilarie: Nica merge la scoala din satul netal Humulesti si are parte de o
sema de experiente, dar pentru ca badita Vasile e luat la oaste cu arcanul, scoala se desfiinteaza
si copilul este trimis la scola din Brosteni, insotit fiind de catre bunicul David. Este gazduit la
Irinuca, se imbolnaveste de raie capreasca, apoi darama casa gazdei si fuge la Brosteni impreuna
cu varul sau. Dupa vindecare, bunicul ii aduce acasa in ziua de Pasti. Smantanitul oalelor,
distractiile de Craciun, furtul cireselor sau al pupezei din teiul de la marginea satului, scaldatul,
strigatul dupa mort pe vremea holerei sunt intamplarile care trezesc nostalgia omului matur.
Scola de la Targu Neamt, unde il cunoaste pe parintele Duhu, cea de la Falticeni, unde se duce cu
cativa baieti din sat si au parte de multe aventuri, sunt urmate de plecarea la Socola, la Iasi.
Dar indepartarea de sat nu este dorita de tanarul Nica, regretele sunt coplesitoare.

este un roman autobiografic – prezinta viata unei persoane povestite de insasi persoana care
povesteste;

v    termenul de autobiografic   introduce discutia despre raportul dintre realitate (lumea non-

fictionala) si fictiune (lumea imaginata); in capitolul II, de exemplu, in secventa cunascuta sub
numele de La scaldat, observam cum functioneaza acest raport:

identificam aspecte care sunt susceptibile de a face parte din biografia autorului si inseratii de
fictiune: copilul a fugit de acasa si se bucura de o zi de vara balacindu-se in apa din apropierea
satului, in timp ce mama este prinsa de treburi gospodaresti – sunt evenimente posibil reale,
posibil autobiografice;

identificam aspecte care sunt susceptibile de a fi rodul imaginatiei creatoare: copilul aflat in apa
nu are cum sa vada cum a reactionat sau ce a spus mama in momentul in care si-a surprins
copilul neascultator si l-a pandit de dupa un damb spre a nu fi vazuta; povestitorul pare a se
abstrage din lumea povestita si a vedea de la o simbolica inaltime a naratorului omniscient –
semn al unei opere de fictione;

deci opera este un roman (contine elemente de fictiune – structura romanesca este justificata si
de aceste elemente de fictiune) autobiografic (prin elementele non-fictionale: satul Humulesti,
scolile frecventate de autorul Ion Creanga (Stefanescu), referirile la timpul concret al
„preacinstitei holere”, la numele real al parintilor, bunicilor etc);

v           roman acest termen este justificat de :

actiunea complexa, desfasurata pe mai multe planuri: un plan al evenimentelor si altul al receptarii
evenimentelor (fiecare capitol se deschide cu un „preludiu liric” – Cornel Regman – un aspect liric,
care prezinta sentimentele generate de evocarea trecutului – acest preludiu este urmat apoi de
„corpusul narativ”);

personajele au caractere complexe (ceea ce explica termenul de roman): Nica este surprins in

evolutie: de la prima copilarie pana la iesirea lui din adolescenta (BILDUNGSROMAN –
romanul devenirii unui personaj in sanul familiei) – este timid si delasator, isi iubeste parintii,
dar este si zburdalnic, obraznic; aceste portret compus din lumini si umbre verifica o
dimensionare complexa a personajului;
autorul este interesat atat de reconstruirea unei tipologii, a unor caractere, cat si de reconstruirea
unei epoci – acest fundal social il constituie satul de la mijlocul secolului al XIX-lea – fresca
sociala.

STRUCTURA TEXTULUI:

scrisul la persoana I – impune o anume subiectivitate textului – structura fiecarui capitol

subliniaza acest fapt – fiecare capitol incepe cu un pasaj de evocare, care adeseori are accente
lirice - preludiu liric (anunta anumite teme, are functia de a declansa memoria, tine locul
invocarii muzei) – sintagme in care intalnim metafore globale („a ma ridica baietas la casa
parintilor mei” – metafora a cresterii, a devenirii dupa modelul pomului din gradina Paradisului),
emotii si sentimente („simt ca-mi salta si acum inima de bucurie”) – subiectivitatea textului care
se poate evidentia astfel:

v    capitolul I: „sat mare si vesel”, „ce om vrednic si cu bunatate mai era”, „ce vremi si ce oameni”,
exclamatia „dragalita Doamne” – marcheaza afectivitatea, punand in evidenta toata placerea si
incantarea amintirii;

v    capitolul II: „Nu stiu altii cum sunt . cine cea zice” – apoi are loc schimbarea de registru prin
adverbul cand care plaseaza actiunea in alt timp; exclamatiile au aceeasi valoare – intram astfel in
zona fantasticului si a feericului, prin comentariul unor intamplari: mama stie sa faca mari
minunatii, copilul este stapan peste miscarile soarelui doar cu un suras etc;

v    capitolul III: are loc dedublarea persoanei I in 2 ipostaze:

se evidentiaza un alter ego = simbolicul cuget cu care se poarta un dialog. Aceasta conventie
subliniaza aspectul de evocare lirica a incipitului care induce ideea unui timp etern afectiv;
ipostaza „rece”, rationala a fiintei, acesta este un glas al unei constiinte ordonatoare, un arhitect
al textului care se ingrijeste ca opera sa sublimeze realul, astfel incat sa nu ajunga pe pagina
cartii „toate taraniile”;

se evidentiaza eu-l narator = cel ce umple lumea cu „taraniile” lui. Acesta este „cald”, afectiv,
reprezinta o instanta a faptei, el este constructorul acestui text-confesiune, el pune in fapta ceea
ce eu-l cuget proiecteaza.

„Lume, lume si iar lume!” – exclamatia unui tumult afectiv, o constatare referitoare la amploarea
acestei lumi. Se trece spre epicul propriu-zis. Trecerea se face tot printr-o fixare corecta in timp:
„La 1852, cand s-a sfintit paraclisul spitalului”;

v    capitolul IV: sunt evocate aspecte care fiindu-i atat de dragi copilului nu il ajuta sa-si creeze
motivarea de a pleca de acasa: „Si oare de ce m-as fi dus din Humulesti . . cu Ozana cea frumos
curgatoare”

se face trecerea la corpusul narativ prin introducerea replicii hotarate a mamei. Interventia

mamei pune capat acestei evocari lirice si plaseaza actiunea in toamna anului 1895;

persoana I in relatie cu timpul;

A „Nu ma lasa, vezi bine cugete, caci eu sunt om din doi oameni . eu impreuna cu alti baieti,stam
aproape de Ghica-voda”(cap.III).

tipul discursului: autodiegetic:

atitudine auctoriala subiectiva (relatare la persoana I);

identitate intre personajul erou/ actant si personajul narator;

perspectiva narativa interna („impreuna cu”).

GENERAREA TEXTULUI:

este strans legata de:

rolul amintirii despre copilarie

de starea de spirit pe care amintirea o induce omului Ion Creanga si apoi

de modul particular in care acesta se proiecteaza in textul realizat ;

este determinata de nevoia interioara a omului Ion Creanga:

de a sublima realul, de a-l ridica la nivelul idealitatii (Katharsis) si

de nevoia de a se vindeca (pharmakon) de neajunsurile lumii („Dar si sarac ca in anul acesta, ca

in anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am fost”), frustrarile timpului trecator („ . caci si eu
sunt om din doi oameni . ”).

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI NICA

opera este un roman cu puternice elemente de bildungsroman, de aceea prezinta un personaj in

formare;

Creanga – proiectat in naratorul matur – l-a descris pe copilul Nica – proiectie a eului copil, iar
lumea fericita a satului este reconstituita prin prisma ochilor copilului – copilaria devine o varsta
de aur, spatializata concret in lumea satului si sublimata in spatiul virtual al cartii;
Creanga descrie viata „copilului universal”, iar autorul l-a transformat pe copilul din amintirile
sale intr-un veritabil personaj literar;

personajul central este bine individualizat, bine localizat national, social si moral. Nica traieste
intr-o comunitate taraneasca cu indeletniciri strabune, cu traditii stravechi, cu credinte populare,
cu norme moralen inradacinate adanc in sufletul oamenilor;

Nica este un personaj actant, din punctul de vedere al functiei in cadrul naratiunii, si este un

personaj care imbina liniile caracterului cu cele ale tipul, din punctul de vedere al apartenentei
la o formula estetica. Este un caracter fiindca deseneaza liniile „copilului
universal”(G.Calinescu), este un tip, deoarece aventurile prin care-si dezvaluie firea sunt bine
incadrate pe un fundal socio-istoric; desi, ethos-ul este al unei copilarii de pretutindeni, el ne
poarta pe un drum propriu, un drum al lui, humulestean, inventandu-si cu multa arta o biografie
si o copilarie singulara, personala, romaneasca;

aspectele de portret fizic sunt putine, ceea ce se explica prin chiar constructia personajului in
spiritul carcterului clasic (se accentueaza efectul de universalizare a personajului); totusi este
memorabil „Ia, am fost si eu un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici
frumos pana la douazeci de ani, nici minte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-
am facut.”(autocaracterizare). Imaginea conturata in mintea cititorului este cea a unui copil
slabut („prizarit” – cum spune naratorul in alta secventa) si desirat, trup perfect, in esentializarea
lui, desprins din lutul primordial (fericita coincidenta intre substanta unui trup de copil si numele
lumii in care acesta prinde viata); autoironia mascheaza emotia de a privi in acest tracut esential
– e o forma de disimulare practicata de naratorul matur;

autorul se prezinta la varsta copilariei ca un copil vesel si neastamparat, fapt redat prin doua
comparatii sugestive: „Si eu eram vesel ca vremea cea buna si copilaros ca vantul in tulburarea
sa.” (autocaracterizare);

oricarui moment de iesire din matca regulilor familiale ii urmeaza un moment de cainta, nu prea
indelungat – caci copilul nu are inca memoria pacatului si cu atat mai putin constiinta lui - : „Si
mai multa mustrare am simtit in cugetul meu decat oricand”;

copilul este lipsit de grijile materiale, principala lui preocupare este joaca: „Ce-i pasa copilului
cand mama si tata se gandesc la neajunsurile vietii, la ce poate sa aduca ziua de maine sau ca-i
framanta alte ganduri pline de ingrijire”(caracterizare indirecta, prin raportul cu alte
personaje);

capitolul II evoca emotionat casa parinteasca, drept un cuib protector al „varstei fericite”,
concretizat in cateva detalii caracteristice, pline de nostalgia rememorarii: „stalpul hornului”,
„sfoara cu motocei”, „prichiciul vetrei cel humulit”, „cuptiorul” etc.;

copilul traieste doar in prezent, este preocupat doar de sine si are impresia ca lumea incepe de la
el – acest lucru este si el specific copilariei pentru ca fiecarei perioade din viata ii corespunde un
anumit comportament – dupa cum spune chiar tatal lui Nica: „Daca-i copil sa se joace, daca-i cal
sa traga, iar daca-i popa sa citeasca . ”;

atmosfera de lume care-si traieste pe deplin armonia este evidentiata de relatia stransa cu
animalele (atitudinea familiei fata de pisici, care stau adapostite in aceeasi incapere cu stapanii
lor) – taram paradisiac; copilul se dezvolta in acest mediu si are puritatea si naivitatea omului
primordial, acel „Adam-Babadam” evocat adeseori de narator. Copilaria exclude „grijile vietii”,
adica n-a descoperit inca pacatul, nu are constiinta lui, incat locul nasterii devine paradisul
prunciei;

copilul fiind in centrul atentiei, el este un Fat – Frumos al acestui basm al copilariei, fiind
indrumat si supravegheat de mama sa, care este o zana buna, iar alteori o zana justitiara. Asa
cum spune si Mircea Tomus, Nica este o extraordinara realizare literara a mitului „zeului copil”;

imaginea copilului fericit este implinita de dragostea si respectul fata de mama sa, care-l
uimea permanent: „Si mama, care era vestita pentru nazdravaniile sale, imi zicea cu zambet
uneori, cand incepea a se ivi soarele dintre nouri dupa o ploaie indelungata: Iesi copile cu parul
balan afara si rade la soare, doar s-ar indrepta vremea . .”(caracterizare directa realizata de alt
personaj) Copilul, ca si maturul narator, purta in suflet mandria de a avea o astfel de mama: „stia
a face multe si mari minunatii”, „Stia, vezi bine, soarele cu cine are de a face, caci eram feciorul
mamei”;

naratorul isi aminteste de grija cu care il ocrotea mama si-l alinta cand era mic, indepartand
durerea sau raul: „batea pamantul sau lemnul, de care ma paleam la cap, la mana sau la
picior . ..”; relatarea acestor aspecte arata deplina siguranta pe care o simtea copilul alaturi de
mama sa, dar si spiritul nazbatios pa care mama il intelege;

relatia dintre copil si mama sa este una sacra, copilul fiind o „continuitate” a devenirii mamei:
„Si sange din sangele ei si carne din carne lui am imprumutat si a vorbi de la dansa am invatat”;

cu ajutorul autocaracterizarii, naratorul isi urmareste propria evolutie („si eu cresteam pe

nesimtite”), o data cu transformarile sufletesti: „si tot alte ganduri imi zburau prin cap si alte
placeri mi se desteptau in suflet”, „eram si eu acum holteiu, din pacate”;

in tot ceea ce i se intampla copilului (fuga de la scaldat, furatul cireselor, evenimentele legate de
scoala etc.- prilejuri ale caracterizarii indirecte, prin fapte, gestica, mimica – sugestiv este
dialogul cu matusa Marioara, in care copilul disimuleaza gandurile „curate” – ) se poate
observa gustul copilului pentru aventura, intotdeauna el alege ce este mai periculos si
neconform cu legea comunitatii sau a familiei;

uneori joaca poate sfarsi dramatic, cum ar fi episodul in care naratorul prezinta daramarea casei
Irinucai;

odata cu trecere timpului se produce si desprinderea de acest univers paradisiac al copilariei –

aceasta rupere de varsta de aur, a inocentei, se face cu mare greutate, deoarece copilul nu
intelege trecerea timpului sau refuza sa accepte caderea in timp (ca in simbolicul episod in care
furand pupaza, „ceasornicul satului” crede ca poate insela timpul);

aceasta desprindere de sat si de copilarie este explicata de Creanga prin folosirea unor
comparatii, prin care scoate in evidenta dragostea fata de sat si fata de familie: „Cum nu se da
ursul scos din barlog, taranul de la munte stramutat la camp”;

drumul la Socola, reprezinta simbolic, drumul ce duce spre maturitate, de aceea imaginea de
sfarsit a amintirilor este una caricaturala: „o multime de dascalime adunata de pe la catiheti, din
toate judetele Moldovei: unii mai tineri, iar cei mai multi cu niste tarsoage de barbe cat
badanalele de mari, sezand pe iarba, impreuna cu parintii lor, si preoti si mireni, si marturisindu-
si unii altora pacatele!”; secventa exprima toata dezamazirea copilului, a adolescentului „izgonit
din paradisul copilariei”; de aceea imaginea descopera o lume desacralizata, „pe dos”, o lume a
valorilor rasturnate: nu mirenii se spovedesc, ci preotii mirenilor. Acest final arata trairea
dramatica a adolescentului care intelege, de acum pacatul (caracterizare indirecta prin viziunea
personajului);

concluzia este prezentata direct: „asa eram eu la varsta cea fericita”;

personajului ii gasim pereche si in literatura universala: Tom din Aventurile lui Tom Sawyer sau
nazdravanul din Aventurile lui Huckleberry Finn;

ASPECTE REALISTE:

la nivelul stilului:

t LIMBAJUL POPULAR

„Autorul profund – demiurgos – al operei lui Creanga e poporul; al lui Creanga e numai talentul”
(Garabet Ibraileanu).

regionalismele

a)      lexicale: badana (bidinea) , bulhac (baltoaca), cioflingar (om in straie orasenesti), diata
(testament), dupuros (ciufulit), hojmalau (vlajgan), a se iti (a se uita), a prociti (a asculta) etc;

b)      fonetice: baiat, oloi, tosca etc;

reproducerea de proverbe si zicatori: „La placinte inainte, la razboi inapoi” etc;

folosirea expresiilor populare: „Se tine ca raia de om”; a face otrocol (a face dezordine), a o
pasli (a o lua la fuga) etc;

prezenta anacoluturilor: „Cine tot vorbeste lucru nu-i sporeste”.

t UMORUL

„Rasul lui molipseste auditoriul si cititorii, protagonistul adevarat al operei fiind marele
povestitor, cu mimica si gesturile lui verbale irepetabile. Materializand reactia in fata unor
contradictii comice din situatia personajelor, rasul, la un autor care se bizuie pe combinatiile
insolite ale cuvintelor, e de multe ori provocat de efectul umoristic al acestor combinari
spirituale. In ingrosari stilistice Creanga e neintrecut. (Elvira Sorohan)”.

epitetele sunt adesea in contrasens cu realitatea pentru a amplifica umorul si rasul: „slavit de

lenes”, „Preotul a inceput a ne mangaia cu Sf. Neculai pentru durerile cuvioaselor muste . ” –
epitete de origine bisericeasca, intr-o situatie lipsita de orice sacralitate – sporesc doza de umor
prin ironie;
folosirea comparatiilor – specific limbajului popular: „martoagele lui de cai erau vlaguiti si slabi
ca niste mati de cei lesinati”, „eu eram vesel ca vremea cea buna”- umorul;

folosirea zicatorilor si a proverbelor – intelepciunea populara, au un talc anume: „lucrul rau nu

piere cu una cu doua”, „arde focul in paie ude”, „ursul nu joaca de bunavoie” - sporesc nota
de umor;

utilizarea regionalismelor – specifice zonei Humulestiului: curechi, galceava, papusoi etc.;

cuvinte si fraze ritmate – maresc doza de umor: „dascale - trascale”, „be-be-be dracu’ sa te ia” ,
„Lume, lume si iar lume”, „Adam-Babadam” etc.;

fraze ilogice: „este gramatica romana, este . ce este”;

nume proprii care vin sa starneasca rasul – comicul de nume: Trasnea, mos Chiorpec, Zaharia
lui Gatlan, Bodranga etc.;

t ORALITATEA: - reprezinta, ca stil, calitatea care poate produce efectul de vorbire: opera
dobandeste trasaturi care dau impresia ca ceea ce autorul exprima este spus, rostit oral; este
obtinuta prin:

adresare directa catre cititor: „si dupa cum am cinstea sa va spun . ”;

vorbire directa in dialog: „- Ma, Ioane, dragi ti-s fetele?

- Dragi!

- Dar tu lor?

- Si ele mie! ”

reproducerea expresiilor populare, a zicatorilor si a proverbelor „Nu plateste bogatul, ci

vinovatul”, „Au turnat si i-au adunat”etc.

exclamatii, interogatii, autointerogatii: „Ei taci, taci, ajunga-ti . ”, „Ei, ce!”, „Ce-i de facut,
Ioane?”;

folosirea lui  si  narativ: „Si intram noi la Vasile-Anitei si ne asezam la fereastra dupa obicei”;

folosirea interjectiilor : „Of, de-ar veni iarna..”, „Ei, apoi!”;

folosirea interjectiilor predicative: „Eu, atunci, hat! de sumanul mosneagului . ”, „Pupaza, zbrr!
pe o dugheana . ”

folosirea persoanei a doua: „tu”, „te”, „stii”, „gandesti” etc;

folosirea substantivelor in vocativ:  „Ce gandesti dumneata, mosule?”;

la nivelul lexicului

t ONOMASTICA:

Nica – un diminutiv specific zonei, de la Ion, ca si Smarandita;

numele prin care se specifica apartenenta la o familie: Stefan a Petrei – tipic pentru zona;

t TOPONIME:

nume de localitati care se regasesc pe harta tarii – sporesc realismul operei: Humulesti, Deleni,
Falticeni, Pipirig, Iasi, Targu– Neamt etc.;

la nivelul continutului

t VESTIMENTATIA:

reda imaginea taranului roman din zona Moldovei, din acele vremi – costumul specific zonal:
oamenii sunt imbracati cu „camesa, o caciula, un suman, ciubote”;

t IMAGINEA SCOLII:

reprezinta un alt aspect al realismului operei;

scolile rurale sunt de obicei conduse de biserica;

scoala se desfasoare pe un program de lucru simultan; cei mai mari ii asculta pe cei mici;

invatatorul si preotul satului se bucura de un statut special, oamenii le acorda mare respect celor
invatati;

materiile principale sunt: cititul, gramatica, socotitul;

invata din ceaslov;

regimul scolii este instabil – invatatorul Badita Vasile este luat in armata, desi el este singurul
invatator din sat si astfel scoala este desfiintata, iar copii sunt dusi in satul vecin, la Brosteni;

la Falticeni, la scoala de catiheti, se invata pe de rost, ceea ce genereaza mari neajunsuri in

formarea elevilor (gramatica este, in felul acesta, o povara, „al dracului mestesug de tampenie”).

t FAMILIA:

este o familie traditionala patrarhala, fiecare membru are un rol important: mama se ocupa de
educatia copiilor si de gospodaria, iar tatalui ii revine sarcina de asigura bunastarea familiei
(munceste la padure);
familia se organizeaza dupa un model stravechi: femeia – asigura armonia caminului – forta
pasiva – , iar barbatul reprezinta energia activa – un cuplu armonios – tot unitar patrarhal;

copiii mai mari au grija de fratii mai mici;

t OBICEIURI SI TRADITII:

obiceiurile legate de anumite evenimente calendaristice: zilele de sarbatoare: Craciunul, Anul

Nou, Pastele, taierea capului sfantului Ioan Botezatorul;

ritualuri de inmormantare, descantece;

obiceiuri legate de munca de zi de zi: torsul, baterea canepii, deretecatul, gatitul, munca la camp
etc.;