Caracterizarea personajului principal

-Popa Tanda-

Personajul principal al nuvelei este părintele Trandafir poreclit și “Popa Tanda”,

după cum sugerează titlul format din substantivul “popa”, numele profesiei lui, și
substantivul propriu “Tanda”. Porecla "Popa Tanda” sugerează insistențele
zadarnice ale personajului , dar și nemulțumirea colectivității față de acesta.
Acesta este unul dintre cei doi copii ai dascalului Pintilie, Trandafir devine preot,
isi intemeiază o familie în care la un moment dat se aflau “trei copii mici, al
patrulea de lapte”, iși profesează meseria aproape doi ani in Butucani, satul natal.
În urma unor dispute cu sătenii, este mutat la Saraceni, un sat care iși merită
numele, având în vedere aspectul lui și starea materială a locuitorilor.
Autorul îl caracterizează direct pe părintele Trandafir încă de la începutul operei
când printr-un portret moral îi evidenţiază calităţile dar şi unicul său defect. Din
această descriere reiese că părintele Trandafir era un om harnic, energic, deştept şi
priceput: „adună din multe şi face din nimica ceva”, „vorbeşte drept şi cumpănit”.
Preotul este cam greoi la vorbă şi lipsit de tact „prea de-a dreptul, prea verde făţiş”.
Autorul menţionează că părintele Trandafir învăţase multă carte şi ajunsese preot
în satul Butucani, însă din cauza sincerităţii a fost mutat în Sărăceni. În finalul
operei autorul precizează câteva elemente sumare de portret fizic, „părul cărunt şi
barba căruntă” care trădează vârsta acestuia. Deşi timpul trecuse, caracterul
acestuia nu se schimbase „a rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic.”
Personajul este caracterizat direct şi de oamenii din Sărăceni a căror atitudine faţă
de preot se schimbă de la o situaţie la alta. După slujba din prima duminică îi sunt
recunoscute preotului calităţile oratorice prin vorbele lui Marcu Florii Cucului: „ –
Aşa popă n-a mai fost în Sărăceni! ”. Oamenii din acest sat l-au poreclit popa
Tanda deoarece considerau că acesta îşi pierde vremea încercând să le schimbe
mentalitatea referitor la muncă. Preotul este numit de săteni „omul dracului”
fiindcă reuşise prin muncă în propria gospodăriie să-şi schimbe viaţa şi este numit
„omul lui Dumnezeu” atunci când sătenii conştientizară rolul important pe care
preotul l-a avut în viaţa lor.
Caracterizarea indirectă a personajului reiese din gânduri, fapte, comportament şi
relaţia cu celelalte personaje. Cu o energie ieşită din comun îşi începe acţiunea
pentru a-i convinge pe săteni de necesitatea muncii. Încearcă mai întâi cu predici şi
sfaturi. Neobţinând niciun rezultat îşi diversifică strategiile, trecând la batjocură.
Fin observator a ceeea ce se întâmplă în jurul său, aspru şi neiertător cu cei
trândăvi îi ironizează pe săteni dar nici cu aceasta nu a înregistrat rezultatele
dorite. Ocara, următorul mijloc la care apelează, se dovedeşte ineficientă, având
chiar un efect invers: sătenii începură şi ei să ocărască pe popă. Toate aceste
strategii nu au avut efectul dorit. Pentru sărăceni, preotul Trandafir rămâne un om
dinafara comunităţii care vrea să le strice vechile obiceiuri iar acţiunile sale sunt
considerate o pierdere de vreme, o tândălitură.
Preotul Trandafir este prezentat de-a lungul nuvelei în mai multe ipostaze: preot,
sot, tată, socru și bunic.Avea relații cu celelalte personaje pe plan social ( încearcă
“s facă din poporenii săi oameni harnici” deoarece “ câta vreme vor fi saracenii
leneși, ei vor ramânea săraci și eu flămând”), și pe plan familial ( bun sot, tată și
bunic). Imaginea finală a preotului Trandafir, în ipostaza de bunic, este cea a unui
om împlinit, ce nu si-a pierdut vigoarea si bucuria de a trai. Epitetele în enumeratie
" verde, vesel si harnic” subliniaza trasaturile esentiale ale personajului.
Chipul preotului ardelean este construit de Slavici ca model spiritual al satului
romanesc. Prin acest personaj, Slavici creează o figură luminoasă, optimistă ce
întrupeaza respectul si dragoste față de viață ce trebuie celebrată prin muncă și
bucurie nu risipită prin tristețe și necumpătare.