Caracterizarea părintelui Trandafir

Preotul Trandafir, zis Popa Tanda este personajul principal al nuvelei

deoarece participă la toate momentele subiectului literar. Ioan Slavici
construieşte acest personaj ilustrând chipul preotului ardelean ca model spiritual
al ţăranului român.
În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă
şi indirectă. Caracterizarea directă este realizată de autor şi de către personajele
operei
Autorul îl caracterizează direct pe părintele Trandafir încă de la începutul
operei când printr-un portret moral îi evidenţiază calităţile dar şi unicul său
defect. Din această descriere reiese că părintele Trandafir era un om harnic,
energic, deştept şi priceput: „adună din multe şi face din nimica ceva”, 
„vorbeşte drept şi cumpănit”. Preotul este cam greoi la vorbă şi lipsit de tact
„prea de-a dreptul, prea verde făţiş”. Autorul menţionează că părintele Trandafir
învăţase multă carte şi ajunsese preot în satul Butucani, însă din cauza
sincerităţii a fost mutat în Sărăceni. În finalul operei autorul precizează câteva
elemente sumare de portret fizic, „părul cărunt şi barba căruntă” care trădează
vârsta acestuia. Deşi timpul trecuse, caracterul acestuia nu se schimbase „a
rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic.”
Personajul este caracterizat direct şi de oamenii din Sărăceni a căror
atitudine faţă de preot se schimbă de la o situaţie la alta. După slujba din prima
duminică îi sunt recunoscute preotului calităţile oratorice prin vorbele lui Marcu
Florii Cucului: „ – Aşa popă n-a mai fost în Sărăceni! ”. Oamenii din acest sat  
l-au poreclit popa Tanda deoarece considerau că acesta îşi pierde vremea
încercând să le schimbe mentalitatea referitor la muncă. Preotul este numit de
săteni „omul dracului” fiindcă reuşise prin muncă în propria gospodăriie să-şi
schimbe viaţa şi este numit „omul lui Dumnezeu” atunci când sătenii
conştientizară rolul important pe care preotul l-a avut în viaţa lor.
Caracterizarea indirectă a personajului reiese din gânduri, fapte,
comportament şi relaţia cu celelalte personaje. Cu o energie ieşită din comun îşi
începe acţiunea pentru a-i convinge pe săteni de necesitatea muncii. Încearcă
mai întâi cu predici şi sfaturi. Neobţinând niciun rezultat îşi diversifică
strategiile, trecând la batjocură. Fin observator a ceeea ce se întâmplă în jurul
său, aspru şi neiertător cu cei trândăvi îi ironizează pe săteni  dar nici cu aceasta
nu a înregistrat rezultatele dorite. Ocara, următorul mijloc la care apelează, se
dovedeşte ineficientă, având chiar un efect invers: sătenii începură şi ei să
ocărască pe popă. Toate aceste strategii nu au avut efectul dorit. Pentru sărăceni,
preotul Trandafir rămâne un om dinafara comunităţii care vrea să le strice
vechile obiceiuri iar acţiunile sale sunt considerate o pierdere de vreme, o
tândălitură.
Dacă atitudinea sa faţă de săteni evoluează de la toleranţă la ostilitate,
sătenii considerându-l „omul dracului” în această perioadă, la sfârşit evoluează
la acceptare chiar admiraţie, când este văzut „omul lui Dumnezeu”.