Caracterizare de personaj

Popa Tanda
1

Personajul literar, „ființă de hârtie specifică lumii ficțiunii", este rotița, care pune în funcțiune întreg
mecanismul narativ, el constituind o modalitate de evidențiere a viziunii despre lume a autorului.
Personajul Popa Tanda ocupă locul central în opera ,,Popa Tanda”, de Ioan Slavici, deoarece este
prezent pe tot parcursul acțiunii, iar celelalte personaje gravitează în jurul său. Popa Tanda este personaj
principal, individual, surprins într-un moment reprezentativ - când este mutat din satul Butucani în
Sărăceni din cauza exigenței sale.
Folosind mijloacele de caracterizare directă, autorul îl prezintă ca fiind dascălul din Butucani, şi-i
evidenţiază trăsăturile: „om bun; a învăţat carte şi cânta frumos”, „vorbeşte drept şi cumpătat”, este
„harnic şi grijitor”, priceput căci „adună … şi face din nimica ceva”. Aceste calităţi: bunătate,
inteligenţă, vorbă înţeleaptă, hărnicie, pricepere, ar fi trebuit să-l ajute să rămână preot într-un sat
bogat. Dar părintele are şi un defect, prezentat tot în mod direct, de către autor: „cam aspru la judecată:
prea de-a dreptul, prea verde făţiş”. Această sinceritate împinsă uneori la duritate şi o anume asprime în
relaţiile cu oamenii şi superiorii vor duce la mutarea sa în satul Sărăceni, un sat sărac, cu oameni leneşi.
Aceste calităţi şi defecte, dar şi altele, sunt înfăţişate în mod indirect în continuare. Plasarea
personajului în acest mediu scoate în evidenţă trăsăturile sale simbolice. Într-un astfel de loc devine un
Apostol care se spală de păcate şi se izbăvește, căci „nici un popă n-a stat aici mai mult de trei zile” şi
care a stat mai multă vreme aici, „s-a curăţat de păcate”, iar părintele Trandafir „ajunsese la acest canon
de pocăinţă”. Îşi dă seama că trebuie să facă ceva pentru a-i schimba pe oameni, deoarece „câtă vreme vor
fi sărăcenenii leneşi, ei vor rămânea săraci şi eu flămând!”.
Fire dinamică şi întreprinzătoare, Trandafir încearcă prin diverse mijloace să îi schimbe pe
oameni. Chiar din prima duminică începe cu predica, arătându-le oamenilor binefacerile muncii căci „cine
nu lucrează… greu păcătuieşte” şi „cât este de ticăloasă viaţa unui om peritor de foame”. Oamenii îl
ascultă, se minunează, dar rămân neschimbaţi. Tenace, părintele nu renunţă şi merge la oameni acasă,
dându-le sfaturi. Neobţinând nici un rezultat, apelează la batjocură. Neiertător, aspru, cu o vorbă
muşcătoare, nimeni nu scapă de batjocura popii.
Următorul mijloc la care recurge este ocara. Nimic nu se schimbă, ba mai mult oamenii încep să-l
ocărască şi ei senini, ostili şi nu-l mai vor pe preot în satul lor.
Îl poreclesc „popa Tanda”, de unde şi numele nuvelei. Porecla vine de la verbul „a tândăli” care
înseamnă „a pierde vremea”, întocmai ce face popa cu sărăcenii, fără a ajunge la vreun rezultat.
Personajul este măcinat de un conflict exterior, care se manifestă între preot şi oamenii din
Sărăceni, pe care încearcă să îi schimbe şi unul interior, izvorât din frământările sale interioare.
Disperarea care îl cuprinde are şi motive de ordin material: zestrea preotesei era pe sfârşite, familia
trebuia întreţinută, casa era „un hârb”.
Profilul caracterologic al personajului este conturat bipolar, metamorfozele sale interioare fiind
nuanţate prin gesturile blânde sau ameninţătoare, atitudinile sigure sau îndoielnice, reacţiile sincere şi
drepte sau ironice. Acestea sunt reliefate prin focalizarea riguroasă a detaliului, în nota atât de originală a
lui Slavici – considerat de criticii literari creatorul realismului psihologic.
Slavici îşi pune personajul în situaţii dificile, fiind nevoit să cugete, să ia hotărâri, să acţioneze.
Personalitate puternic interiorizată, Trandafir luptă cu sine, de parcă sentimentele „i-ar fi dictate de altul”.
Profund uman, sufletul său e atins de slăbiciune – stare temporală care va dezvălui natura sa complexă,
contradictorie. Descumpănit, se întoarce către Dumnezeu şi-i cere ajutorul „Puternice Doamne! Ajută-
mă!”. Astfel, monologul interior potenţează portretul moral, care parcurge treptele pocăinţei şi îşi găseşte
mântuirea. Om de o inepuizabilă energie, părintele va proceda mai practic, apelând la exemplul personal.
Cu aceeaşi hotărâre, tenacitate, energie, voinţă, îşi repară casa, şi-o împrejmuieşte, îşi cultivă pământul,
împleteşte şi vinde lese. Acţiunea sa are la bază preceptul moral „Omul sfinţeşte locul”, pe care este
construită întreaga nuvelă.
 Sătenii rămân uimiţi şi îi urmează exemplul. Înfăţişarea satului se schimbă. Popa Tanda reuşeşte
pentru că este neclintit în hotărârea sa, harnic şi priveşte munca ca un mijloc de atingere a bunăstării.
Finalul nuvelei îl prezintă la vârsta bătrâneţii, „rămas însă verde, vesel şi harnic”, trăind din plin
bucuria împlinirii totale.
În sens religios, el este un Păstor ce-şi păstoreşte turma, ridicând-o la nivelul umanităţii.
Mijloacele artistice contribuie şi ele la evidenţierea trăsăturilor personajului. În cadrul descrierii se
remarcă prezenţa enumeraţiilor: „a rămas precum a fost: verde, vesel, harnic” şi a unor inversiuni: „şi
harnic şi grijitor este părintele”.k
Ioan Slavici a realizat prin părintele Trandafir un personaj complex, una din „marile energii” ale
literaturii.
Așadar, părintele Trandafir este un prototip al satelor înapoiate, care, prin puternica sa
personalitate, reuşeşte să le ridice în rândul colectivităţilor înfloritoare. Popa Tanda poate fi simbolul ideii
de încredere a oamenilor în puterea exemplului personal sau a proverbului „omul sfinţeşte locul”.
Personajul ilustrează concepţia etică a lui Ioan Slavici, deoarece el reprezintă un model uman de
chibzuinţă şi înţelepciune, care îşi capătă fericirea prin iubirea de oameni.