Preotul Trandafir zis Popa Tanda este personajul principal al nuvelei deoarece participă la toate

momentele subiectului literar. Ioan Slavici construieşte acest personaj ilustrând chipul preotului
ardelean ca model spiritual al ţăranului român.

În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare directă şi indirectă.

Caracterizarea directă este realizată de autor şi de către personajele operei

Autorul îl caracterizează direct pe părintele Trandafir încă de la începutul operei când printr-un
portret moral îi evidenţiază calităţile dar şi unicul său defect. Din această descriere reiese că
părintele Trandafir era un om harnic, energic, deştept şi priceput: „adună din multe şi face din
nimica ceva”,  „vorbeşte drept şi cumpănit”. Preotul este cam greoi la vorbă şi lipsit de tact „prea
de-a dreptul, prea verde făţiş”. Autorul menţionează că părintele Trandafir învăţase multă carte şi
ajunsese preot în satul Butucani, însă din cauza sincerităţii a fost mutat în Sărăceni. În finalul
operei autorul precizează câteva elemente sumare de portret fizic, „părul cărunt şi barba căruntă”
care trădează vârsta acestuia. Deşi timpul trecuse, caracterul acestuia nu se schimbase „a rămas
precum a fost: verde, vesel şi harnic.”

Personajul este caracterizat direct şi de oamenii din Sărăceni a căror atitudine faţă de preot se
schimbă de la o situaţie la alta. După slujba din prima duminică îi sunt recunoscute preotului
calităţile oratorice prin vorbele lui Marcu Florii Cucului: „ – Aşa popă n-a mai fost în Sărăceni! ”.
Oamenii din acest sat   l-au poreclit popa Tanda deoarece considerau că acesta îşi pierde vremea
încercând să le schimbe mentalitatea referitor la muncă. Preotul este numit de săteni

„omul dracului” fiindcă reuşise prin muncă în propria gospodăriie să-şi schimbe viaţa şi este numit
„omul lui Dumnezeu” atunci când sătenii conştientizară rolul important pe care preotul l-a avut în
viaţa lor.

Caracterizarea indirectă a personajului reiese din gânduri, fapte, comportament şi relaţia cu

celelalte personaje. Cu o energie ieşită din comun îşi începe acţiunea pentru a-i convinge pe săteni
de necesitatea muncii. Încearcă mai întâi cu predici şi sfaturi. Neobţinând niciun rezultat îşi
diversifică strategiile, trecând la batjocură. Fin observator a ceeea ce se întâmplă în jurul său,
aspru şi neiertător cu cei trândăvi îi ironizează pe săteni  dar nici cu aceasta nu a înregistrat
rezultatele dorite. Ocara, următorul mijloc la care apelează, se dovedeşte ineficientă, având chiar
un efect invers: sătenii începură şi ei să ocărască pe popă. Toate aceste strategii nu au avut efectul
dorit. Pentru sărăceni, preotul Trandafir rămâne un om dinafara comunităţii care vrea să le strice
vechile obiceiuri iar acţiunile sale sunt considerate o pierdere de vreme, o tândălitură.

Dacă atitudinea sa faţă de săteni evoluează de la toleranţă la ostilitate, sătenii considerându-l

„omul dracului” în această perioadă, la sfârşit evoluează la acceptare chiar admiraţie, când este
văzut „omul lui Dumnezeu”.

1. Mijloace de caracterizare directe:

–     de către autor;

–     de către alte personaje;

–     de către personajul însuşi (autocaracterizare);

2. Mijloace de caracterizare indirecte:

–     din limbaj;

–     din fapte;

–     din comportament;

–     gesturi;

–     din relaţia cu alte personaje.