~Caracterizarea personajului principal

din “Popa Tanda”~

Personajul principal este părintele Trandafir poreclit “Popa Tanda”, dupa cum sugereaza titlul format
din substantivul “popa”, numele profesiei lui, şi substantivul propriu “Tanda”. Această poreclă este dată
preotului de sătenii din Sărăceni care vine de la verbul “a tăndăli”.

Părintele Trandafir este personajul principal al nuvelei deoarece este prezent în toate momentele
acţiunii. Este fiul dascălului Pintilie din satul Butucani, unde ajunge preot. Apoi este mutat în Sărăceni.

Personajul este caracterizat în mod direct de către autor prin intermediul descrierii şi folosirea
enumeraţiilor, ca fiind “un om bun”, învăţat “a învăţat multă carte”, familist, strângător “adună din multe şi
făcea din nimica ceva, strânge, drege şi culege ca să aibe pentru sine şi pentru alţii”, “harnic, grijitor şi
priceput”. El este un om care nu vorbeşte pe ocolite “totdeauna vorbeşte drept şi cumpătat”. Tot printr-o
caracterizare directă se arată evoluţia sa în timp prin intermediul descrierii . Chiar dacă a ajuns un om bătrân
cu “părul cărunt şi barba căruntă”, trăsăturile sufleteşti au rămas aceleaşi, “mereu tânăr, precum a fost: verde,
vesel şi harnic”.

Dar Popa Tanda nu era un om perfect, avea şi defecte: “minunat om ar fi dacă nu l-ar strica un lucru:
este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată, prea de-a dreptul verde-făţiş” adică era un om fără diplomaţie.

Preotul Trandafir este caracterizat şi în mod indirect prin faptele sale, prin comportamentul său, prin
felul de a vorbi, prin relaţia cu celelalte personaje, dar şi prin porecla primită sunt evidenţiate alte însuşiri ale
preotului. Cu multă speranţă personajul îşi începe misiunea pentru a-i convinge pe săteni, de necesitatea
muncii. Încearcă mai întâi cu predici şi sfaturi. Neobţinând niciun rezultat a trecut la batjocură. Dacă ambele
strategi nu au avut efectul dorit preotul îţi dă seama că singura modalitate rămasă este exemplul
personal. Astfel îşi repară casa şi se îngrijeşte şi de alte treburi.

În final, el îşi atinge scopul, transformând întreg satul, iar el ajunge în stadiul deplinei sale mulţumiri,
fiind prezentat în postura de bunic, înconjurat de nepoţii săi.

În concluzie, evoluţia personajului se realizează printr-un conflict exterior caci preotul este într-o
luptă cu poporenii, dar şi printr-un conflict interior pentru că preotul este într-o luptă cu el însuşi. La sfârşit
devenind din “omul dracului” în “omul lui Dumnezeu”.

După părerea mea, Ioan Slavici a creat un personaj real, memorabil şi demn de urmat.