Caracterizarea părintelui Trandafir

Popa Tanda
de Ioan Slavici
Preotul Trandafir zis Popa Tanda este personajul principal al nuvelei
deoarece participă la toate momentele subiectului literar. Ioan Slavici
construieşte acest personaj ilustrând chipul preotului ardelean ca
model spiritual al ţăranului român.
În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare
directă şi indirectă. Caracterizarea directă este realizată de autor şi de
către personajele operei
Autorul îl caracterizează direct pe părintele Trandafir încă de la
începutul operei când printr-un portret moral îi evidenţiază calităţile
dar şi unicul său defect. Din această descriere reiese că părintele
Trandafir era un om harnic, energic, deştept şi priceput: „adună din
multe şi face din nimica ceva”, „vorbeşte drept şi cumpănit”. Preotul
este cam greoi la vorbă şi lipsit de tact „prea de-a dreptul, prea verde
făţiş”. Autorul menţionează că părintele Trandafir învăţase multă carte
şi ajunsese preot în satul Butucani, însă din cauza sincerităţii a fost
mutat în Sărăceni. În finalul operei autorul precizează câteva elemente
sumare de portret fizic, „părul cărunt şi barba căruntă” care trădează
vârsta acestuia. Deşi timpul trecuse, caracterul acestuia nu se
schimbase „a rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic.”
Personajul este caracterizat direct şi de oamenii din Sărăceni a căror
atitudine faţă de preot se schimbă de la o situaţie la alta. După slujba
din prima duminică îi sunt recunoscute preotului calităţile oratorice
prin vorbele lui Marcu Florii Cucului: „ – Aşa popă n-a mai fost în
Sărăceni! ”. Oamenii din acest sat l-au poreclit popa Tanda deoarece
considerau că acesta îşi pierde vremea încercând să le schimbe
mentalitatea referitor la muncă. Preotul este numit de săteni „omul
dracului” fiindcă reuşise prin muncă în propria gospodăriie să-şi
schimbe viaţa şi este numit „omul lui Dumnezeu” atunci când sătenii
conştientizară rolul important pe care preotul l-a avut în viaţa lor.
Caracterizarea indirectă a personajului reiese din gânduri, fapte,
comportament şi relaţia cu celelalte personaje. Cu o energie ieşită din
comun îşi începe acţiunea pentru a-i convinge pe săteni de necesitatea
muncii. Încearcă mai întâi cu predici şi sfaturi. Neobţinând niciun
rezultat îşi diversifică strategiile, trecând la batjocură. Fin observator a
ceeea ce se întâmplă în jurul său, aspru şi neiertător cu cei trândăvi îi
ironizează pe săteni dar nici cu aceasta nu a înregistrat rezultatele
dorite. Ocara, următorul mijloc la care apelează, se dovedeşte
ineficientă, având chiar un efect invers: sătenii începură şi ei să
ocărască pe popă. Toate aceste strategii nu au avut efectul dorit.
Pentru sărăceni, preotul Trandafir rămâne un om dinafara comunităţii
care vrea să le strice vechile obiceiuri iar acţiunile sale sunt
considerate o pierdere de vreme, o tândălitură.
Dacă atitudinea sa faţă de săteni evoluează de la toleranţă la ostilitate,
sătenii considerându-l „omul dracului” în această perioadă, la sfârşit
evoluează la acceptare chiar admiraţie, când este văzut „omul lui
Dumnezeu”.