Caracterizare de personaj

Personajul literar, ,,ființă de hârtie specifică lumii ficțiunii"( Roland Barthes ) este
rotița, care pune în funcțiune întreg mecanismul narativ, el constituind o modalitate de
evidențiere a viziunii despre lume a autorului.
Personajul X ocupă locul central în fragmentul selectat din opera literară Y, de Z ,
deoarece este prezent pe tot parcursul acțiunii, iar celelalte personaje gravitează în jurul său .
X este personaj principal, individual, surprins într-un moment reprezentativ-
detaliez!!!!! Portretul său este realizat prin îmbinarea mijloacelor de caracterizare directă,
realizată de narator, alte personaje, autocaracterizare, cu mijloacele de caracterizare indirectă
prin fapte, vorbe, limbaj și atitudinea față de ceilalti.
Portretul fizic este realizat în mod direct, de către narator și se constituie din câteva
detalii semnificative: PARTICULARIZEZ LA FRAGMENT! Naratorul folosește epitete de
caracterizare pentru a realiza un …
De asemenea, aspectul său …SE VOR ANALIZA TOATE ELEMENTELE
PORTRETULUI FIZIC ȘI SE VA PUNE ÎN LUMINĂ SEMNIFICAȚIA LOR!
Portretul moral este complex, fiind realizat mai ales prin mijloace indirecte. Astfel, din
faptele sale reiese că este o persoană …, dar și sigură pe sine, fapt evidențiat în momentul în
care /CÂND …. În plus, este …
Trăsătura sa dominantă de caracter este …, idee susținută de secvența: DAU CITAT,
DE ASEMENEA, /În egală măsură, …. dă dovadă că este …, fapt sugerat prin … SE VOR
ANALIZA TOATE ELEMENTELE PORTRETULUI MORAL ȘI SE VA PUNE ÎN
LUMINĂ SEMNIFICAȚIA LOR!
Dintre trăsăturile evidențiate de către autor în conturarea personajului X, admir…
( numesc o valoare morală pe care o identific la personaj), valoare morală cu care mă
identific, cu care rezonez și pe care o consider esențială și în devenirea mea ca om. La rându-
mi, ….( detaliez momentele în care și eu dau dovadă de acestă valoare morală).
Așadar, personajul X , din fragmentul epic Z, de Q, este semnificativ pentru tipologia
pe care o întruchipează, cea a …
 Caracterizare de personaj
Popa Tanda

Personajul literar, ,,ființă de hârtie specifică lumii ficțiunii" ( Roland Barthes ) este
rotița, care pune în funcțiune întreg mecanismul narativ, el constituind o modalitate de
evidențiere a viziunii despre lume a autorului.
Personajul Popa Tanda ocupă locul central în opera ,,Popa Tanda’’, de Ioan Slavici,
deoarece este prezent pe tot parcursul acțiunii, iar celelalte personaje gravitează în jurul său .
Popa Tanda este personaj principal, individual, surprins într-un moment reprezentativ-
când este mutat din satul Butucani în Sărăceni din cauza exigenței sale.
Portretul său este realizat prin îmbinarea mijloacelor de caracterizare directă, realizată
de narator, de alte personaje, cu mijloacele de caracterizare indirectă prin fapte, vorbe, limbaj
și atitudinea față de ceilalti.
Prin caracterizare directă, încă de la începutul nuvelei este descris preotul Trandafir ca
un om energic, harnic, strângător şi de ispravă. Părintele este „drept şi cumpănit” în
manifestări, însă cam „greoi şi lipsit de tact”. Părintele Trandafir este „om bun”, „harnic şi
grijitor”, învăţase multă carte şi, după moartea tatălui său, ajunsese popă în satul Butucani, sat
mare, cu „oameni cu stare şi cu socoteală”. El cânta mai frumos decât tatăl său, dar din cauza
sincerităţii şi felului său direct de a spune ce gândeşte, a fost mutat de către protopop în satul
Sărăceni, al cărui nume era sugestiv pentru sărăcia proverbială a ţăranilor din această aşezare.
Aici, preotul se conduce după câteva principii învăţate la seminar sau din cărţi, aşa că, văzând
el sărăcia cumplită în care se zbăteau sătenii, decide să ridice satul, trezind în oameni
dragostea de muncă.
Preotul este caracterizat indirect, prin propriile gânduri şi fapte. Pentru a-i convinge pe
săteni de necesitatea muncii, părintele încearcă mai întâi cu blândeţea predicilor sau a
sfaturilor zilnice pe care le susţine în faţa ţăranilor. Rezultatele concrete sunt însă nule, aşa că
popa recurge la ocară, apoi la batjocură: ,,Unde afla un om, părintele Trandafir începea a-l
face de râs şi a-şi bate joc de el în tot chipul”. Sătenilor nu le păsa de strădaniile popii şi
credea că el se zbate în zadar, de aceea, l-au poreclit „Popa Tanda”, de la verbul „a tăndăli”,
care înseamnă „a-şi pierde timpul, a lucra încet şi neîndemânatic”.
Fiind foarte ambiţios şi hotărât, pentru că „unde pleacă merge şi ajunge, ori moare pe
drum”, îşi ridică în cap tot satul. Văzând că eforturile lui sunt în zadar, pe părinte îl cuprinse o
teamă neînţeleasă, „începu să plângă greu” şi să se roage: „Puternice Doamne! Ajută-mă!...”.
Iluminat de Dumnezeu, preotul înţelege, în sfârşit, că omul e dator să se îngrijească mai întâi
de sine şi de familia lui „şi începu a se face om ca lumea, a se îngriji mai înainte de toate de
binele casei sale”.
Tată şi soţ iubitor, preotul se hotărăşte să se apuce de treabă în propria gospodărie, iar
febrilitatea muncii şi satisfacţiile rezultatelor aduc primele bucurii în familia lui. Astfel,
părintele Trandafir îi face fericiţi mai întâi pe cei apropiaţi şi cei doi soţi se sărută pentru
prima dată în viaţa lor „din senin”. El constituie apoi o pildă, un exemplu de hărnicie pentru
toţi sătenii, care sunt cuprinşi de entuziasmul muncii urmate de satisfacţii. La început,
oamenii treceau pe lângă casa popii şi nu se puteau abţine să nu zică admirativ: „Popa e omul
dracului!”.
În finalul nuvelei, autorul prezintă din nou, în mod direct, pe părintele Trandafir,
bătrân, dar tot „verde, vesel şi harnic”, înconjurat de nepoţi, de copii şi ocrotit cu dragoste de
preoteasă. Acum, ţăranii care treceau pe drum se rugau de sănătatea preotului şi considerau că
este protejatul lui Dumnezeu: „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”.
Portretul moral
Opera este realistă, deşi are o tentă de poveste. Analiza transformărilor sufleteşti ale
preotului, prezentarea raporturilor lui cu familia, zugrăvirea ţăranilor şi a satului amplifică
realismul operei. Prezentarea povestitorului se face simţită printr-o mulţime de locuţiuni şi de
expresii tipice, unele preluate din graiul popular, altele create de autor după modelul acestora.
Proverbele populare sunt sugestive pentru portretul moral al preotului: „Unde nu e nădejde de
dobândă, lipseşte şi îndemnul de lucru” sau „cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu
gândeşte”. Analiza sentimentelor şi a pasiunilor face din Slavici creatorul realismului
psihologic. El observă că „părintele se cam necăjea” ori că „inima îi era grea” atunci când nu
întrezărea nici o speranţă pentru viitorul familiei şi al satului.
Trăsătura sa dominantă de caracter este lipsa de tact, reieșită din secvența: „prea de-a
dreptul, prea verde făţiş’’, ceea ce îl determină să își dorească să evolueze comunitatea din
care face parte.
Dintre trăsăturile evidențiate de către autor în conturarea personajului Trandafir, admir
hotărârea sau ambiția de a schimba o comunitate, valoare morală cu care mă identific, cu care
rezonez și pe care o consider esențială și în devenirea mea ca om. La rându-mi, sunt ambițios
când sunt la școală și îmi doresc rezultate din ce în ce mai mari pentru a fi model pentru cei
din jurul meu pentru a-i ajuta să se schimbe și se implice din ce în ce mai mult în actul
educativ.
Așadar, părintele Trandafir este un prototip al satelor înapoiate, care, prin puternica sa
personalitate, reuşeşte să le ridice în rândul colectivităţilor înfloritoare. Popa Tanda poate fi
simbolul ideii de încredere a oamenilor în puterea exemplului personal sau a proverbului că
„omul sfinţeşte locul”. Personajul ilustrează concepţia etică a lui Ioan Slavici, deoarece el
reprezintă un model uman de chibzuinţă şi înţelepciune, care îşi capătă fericirea prin iubirea
de oameni.