Actor de tus pe scena paginii de hartie, personajul reprezinta o

instanta esentiala pentru textul narativ, caci insufleteste universul

imaginar, da sens uman existentelor functionale si ajuta la transmiterea
mesajului operei.
Preotul Trandafir, zis Popa Tanda, este personajul principal al
nuvelei Popa Tanda’’ de Ioan Slavici, deoarece participă la toate
momentele subiectului literar. Ioan Slavici construieşte acest personaj
ilustrând chipul preotului ardelean ca model spiritual al ţăranului român.
În prezentarea personajului sunt folosite mijloace de caracterizare
directă şi indirectă. Caracterizarea directă este realizată de autor şi de
către personajele operei
Inceputul operei autorul îl caracterizează direct pe părintele
Trandafir, când prin portretul moral îi evidenţiază calităţile dar şi unicul
său defect. Din descriere reiese că părintele Trandafir era un om harnic,
energic, deştept şi priceput. Autorul spune despre el ca „adună din multe
şi face din nimica ceva”, „vorbeşte drept şi cumpănit”. Preotul este cam
lipsit de tact si vorbeste „prea de-a dreptul, prea verde făţiş”. Autorul
menţionează că părintele Trandafir învăţase multă carte şi ajunsese preot
în satul Butucani, însă din cauza sincerităţii a fost mutat în Sărăceni. În
finalul operei autorul precizează câteva elemente sumare de portret fizic,
„părul cărunt şi barba căruntă” care trădează vârsta acestuia. Deşi timpul
trecuse, caracterul acestuia nu se schimbase „a rămas precum a fost:
verde, vesel şi harnic.”
Personajul este caracterizat direct şi de oamenii din Sărăceni a
căror atitudine faţă de preot se schimbă de la o situaţie la alta. După
slujba din prima duminică îi sunt recunoscute preotului calităţile
oratorice prin vorbele lui Marcu Florii Cucului: „ – Aşa popă n-a mai
fost în Sărăceni! ”. Oamenii din acest sat l-au poreclit popa Tanda
deoarece considerau că acesta îşi pierde vremea încercând să le schimbe
mentalitatea referitor la muncă. Preotul este numit de săteni „omul
dracului” fiindcă reuşise prin muncă în propria gospodăriie să-şi
schimbe viaţa şi este numit „omul lui Dumnezeu” atunci acestia
conştientizară rolul important pe care preotul l-a avut în viaţa lor.
Caracterizarea indirectă a personajului reiese din gânduri, fapte,
comportament şi relaţia cu celelalte personaje. Cu o energie ieşită din
comun îşi începe acţiunea pentru a-i convinge pe săteni de necesitatea
muncii. Încearcă mai întâi cu predici şi sfaturi, dar neobţinând niciun
rezultat, trecând la batjocură. Fiind observator a ceea ce se întâmplă în
jurul său, aspru şi neiertător cu cei lenesi, îi ironizează pe săteni. Si
totusi nici prin batjocura nu a înregistrat rezultatele dorite. Urmatorul
mijloc la carea apeleaza este ocara care se dovedeşte la fel de ineficientă,
ba chiar avand un efect invers: sătenii începură şi ei să ocărască pe popă.
Pentru sărăceni, preotul Trandafir rămâne un om dinafara comunităţii
care vrea să le strice vechile obiceiuri, iar acţiunile sale sunt considerate
o pierdere de vreme.
Dacă atitudinea sa faţă de săteni evoluează de la toleranţă la
ostilitate, sătenii considerându-l „omul dracului” în această perioadă, la
sfârşit evoluează la acceptare chiar admiraţie, când este văzut „omul lui
Dumnezeu”.
In concluzie Popa Trandafir este un personaj memorabil, deoarece
ajunge sa isi indeplineasca scopul.