Caracterizare de personaj

Popa Tanda
Personajul literar, ,,ființă de hârtie specifică lumii ficțiunii" ( Roland Barthes ) este rotița, care
pune în funcțiune întreg mecanismul narativ, el constituind o modalitate de evidențiere a viziunii
despre lume a autorului.
Personajul Popa Tanda ocupă locul central în opera ,,Popa Tanda’’, de Ioan Slavici, deoarece este
prezent pe tot parcursul acțiunii, iar celelalte personaje gravitează în jurul său .
Popa Tanda este personaj principal, individual, surprins într-un moment reprezentativ-când este
mutat din satul Butucani în Sărăceni din cauza exigenței sale. Portretul său este realizat prin
îmbinarea mijloacelor de caracterizare directă, realizată de narator, de alte personaje, cu
mijloacele de caracterizare indirectă prin fapte, vorbe, limbaj și atitudinea față de ceilalti.
Prin caracterizare directă, încă de la începutul nuvelei este descris preotul Trandafir ca un om
energic, harnic, strângător şi de ispravă. Părintele este „drept şi cumpănit” în manifestări, însă cam
„greoi şi lipsit de tact”. Părintele Trandafir este „om bun”, „harnic şi grijitor”, învăţase multă carte
şi, după moartea tatălui său, ajunsese popă în satul Butucani, sat mare, cu „oameni cu stare şi cu
socoteală”. El cânta mai frumos decât tatăl său, dar din cauza sincerităţii şi felului său direct de a
spune ce gândeşte, a fost mutat de către protopop în satul Sărăceni, al cărui nume era sugestiv
pentru sărăcia proverbială a ţăranilor din această aşezare. Aici, preotul se conduce după câteva
principii învăţate la seminar sau din cărţi, aşa că, văzând el sărăcia cumplită în care se zbăteau
sătenii, decide să ridice satul, trezind în oameni dragostea de muncă.
Preotul este caracterizat indirect, prin propriile gânduri şi fapte. Pentru a-i convinge pe săteni de
necesitatea muncii, părintele încearcă mai întâi cu blândeţea predicilor sau a sfaturilor zilnice pe
care le susţine în faţa ţăranilor. Rezultatele concrete sunt însă nule, aşa că popa recurge la ocară,
apoi la batjocură: ,,Unde afla un om, părintele Trandafir începea a-l face de râs şi a-şi bate joc de
el în tot chipul”. Sătenilor nu le păsa de strădaniile popii şi credea că el se zbate în zadar, de
aceea, l-au poreclit „Popa Tanda”, de la verbul „a tăndăli”, care înseamnă „a-şi pierde timpul, a
lucra încet şi neîndemânatic”.
Fiind foarte ambiţios şi hotărât, pentru că „unde pleacă merge şi ajunge, ori moare pe drum”, îşi
ridică în cap tot satul. Văzând că eforturile lui sunt în zadar, pe părinte îl cuprinse o teamă
neînţeleasă, „începu să plângă greu” şi să se roage: „Puternice Doamne! Ajută-mă!...”. Iluminat de
Dumnezeu, preotul înţelege, în sfârşit, că omul e dator să se îngrijească mai întâi de sine şi de
familia lui „şi începu a se face om ca lumea, a se îngriji mai înainte de toate de binele casei sale”.
Tată şi soţ iubitor, preotul se hotărăşte să se apuce de treabă în propria gospodărie, iar febrilitatea
muncii şi satisfacţiile rezultatelor aduc primele bucurii în familia lui. Astfel, părintele Trandafir îi
face fericiţi mai întâi pe cei apropiaţi şi cei doi soţi se sărută pentru prima dată în viaţa lor „din
senin”. El constituie apoi o pildă, un exemplu de hărnicie pentru toţi sătenii, care sunt cuprinşi de
entuziasmul muncii urmate de satisfacţii. La început, oamenii treceau pe lângă casa popii şi nu se
puteau abţine să nu zică admirativ: „Popa e omul dracului!”.
În finalul nuvelei, autorul prezintă din nou, în mod direct, pe părintele Trandafir, bătrân, dar tot
„verde, vesel şi harnic”, înconjurat de nepoţi, de copii şi ocrotit cu dragoste de preoteasă. Acum,
ţăranii care treceau pe drum se rugau de sănătatea preotului şi considerau că este protejatul lui
Dumnezeu: „Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”.
Portretul moral
Opera este realistă, deşi are o tentă de poveste. Analiza transformărilor sufleteşti ale preotului,
prezentarea raporturilor lui cu familia, zugrăvirea ţăranilor şi a satului amplifică realismul operei.
Prezentarea povestitorului se face simţită printr-o mulţime de locuţiuni şi de expresii tipice, unele
preluate din graiul popular, altele create de autor după modelul acestora. Proverbele populare sunt
sugestive pentru portretul moral al preotului: „Unde nu e nădejde de dobândă, lipseşte şi îndemnul
de lucru” sau „cine e deprins cu răul, la mai bine nici nu gândeşte”. Analiza sentimentelor şi a
pasiunilor face din Slavici creatorul realismului psihologic. El observă că „părintele se cam
necăjea” ori că „inima îi era grea” atunci când nu întrezărea nici o speranţă pentru viitorul familiei
şi al satului.
Trăsătura sa dominantă de caracter este lipsa de tact, reieșită din secvența: „prea de-a dreptul, prea
verde făţiş’’, ceea ce îl determină să își dorească să evolueze comunitatea din care face parte.
Dintre trăsăturile evidențiate de către autor în conturarea personajului Trandafir, admir hotărârea
sau ambiția de a schimba o comunitate, valoare morală cu care mă identific, cu care rezonez și pe
care o consider esențială și în devenirea mea ca om. La rându-mi, sunt ambițios când sunt la
școală și îmi doresc rezultate din ce în ce mai mari pentru a fi model pentru cei din jurul meu
pentru a-i ajuta să se schimbe și se implice din ce în ce mai mult în actul educativ.
Așadar, părintele Trandafir este un prototip al satelor înapoiate, care, prin puternica sa
personalitate, reuşeşte să le ridice în rândul colectivităţilor înfloritoare. Popa Tanda poate fi
simbolul ideii de încredere a oamenilor în puterea exemplului personal sau a proverbului că „omul
sfinţeşte locul”. Personajul ilustrează concepţia etică a lui Ioan Slavici, deoarece el reprezintă un
model uman de chibzuinţă şi înţelepciune, care îşi capătă fericirea prin iubirea de oameni.