"Regele moare", aparuta in anul 1962, este o parabola a mortii.

Nu numai a unui
singur personaj, vazut in chip de clovn, de tiran supus si el conditiei egalitare a
lumii, ci chiar a intregii lumi, protagonistul fiind emblematic pentru universul construit
in jurul lui. Eugen Ionescu alege, pentru ademonstra iminenta mortii, nu un om de
rand, neinsemnat, neglijabil ca drama umana intr-o lume totalanonimizata, ci chiar
pe rege, cel definit prin toate cliseele puterii, "statul (lumea) sunt eu",
preamarit,eternizat prin fapte si prin laude. Berenger I, unicul, intemeietorul, creatorul
lumii in ordine umana,avand o varsta mitica, de paisprezece veacuri, este in piesa
hiperbolizat cu intentie, pana la absurd, proiectat intr-un spatiul statal urias.In epoca
lui de glorie, imparatia avea noua miliarde de locuitori, iar el a condus doua mii de
batalii, "mai intai pe un cal alb", apoi, mai tarziu, dupa ce s-a modernizatarmata, "in
picioare pe-un tanc, sau pe aripa avionului de vanatoare, in capul formatiei". Viata si-
a petrecut-o in nesfarsite sarbatori de glorificare, "baluri, petreceri, cortegii; ospete
stralucite, artificiiledumitale si focurile de artificii, nuntile si calatoriile de nunta".
Dintre cele doua sotii ale sale, Maria siMargareta, semnificand dualitatea fiintei
umane, impartita intre placere si ratiune, a inclinat maimereu catre prima, care i-a
dominat actele, deciziile statale si de viata. Nevoia tiranica de dominare, justificata
prin "ratiune de stat", a dus la un sir nesfarsit deexecutii ale supusilor, chiar ale celor
apropiati; Margareta, vocea justitiara a ratiunii, ii aminteste deimensele crime ale
trecutului: "ai poruncit sa fie casapiti parintii mei, fratii tai rivali, verii si verisorii pana
la a saptea spita, cu famiile lor, cu prietenii lor, cu cirezi cu tot." Toate acestea,
dincolo deatributele regale, ale unui autocrat-sinteza a tuturor regimurilor totalitare,
semnifica lupta pentrusupravietuire sau impulsuri marturisite sau secrete ale fiintei
umane in general, aspiratiile plenare alevarstei tinere, dorintele nemasurate de
afirmare, de traire plenara a vietii, de putere si de infaptuire. E tot ce aduna o fiinta
umana in timpul unei vieti, constient sau in subconstient, devenind, in pragulmortii,
amintiri ce revin navalnic in constiinta, reminiscente, argumente palide in fata
inevitabiluluieveniment.O viata de om, s-a mai spus, este istoria unui esec, cu
momente de inaltare, aici dublata de ograndioasa hiperbolizare a spatiului si
timpului, cand Berenger se putea instapani asupra puterilor nevazute ale lumii, putea
porunci astrilor, soarelui, ploii, fulgerelor si trasnetelor, dar si de inevitabila prabusire,
cand totul se intoarce la formele banale, reale ale existentei, intr-o accelerata
imbatraniresimultana a lumii si a trupului celui ce a imaginat-o.Lumea imbatraneste
brusc, in sens expresionist, cuprinsa de semnele decaderii, amplificate ladimensiuni
apocaliptice. Pe o scara a timpului inconstanta si iluzorie, nici nu se poate determina
cu precizie momentul declinului, "acum cateva decenii sau acum trei zile" ori numai
cu doua ore si jumatate in urma, cand primavara pleca de aici si se face noiembrie.
Cert este, in piesa, ca lumea luiBerenger este cuprinsa de o boala ciudata,
imputinandu-si populatia, prabusindu-se chiar spatial, cuforme de relief, cu ape si
stanci. Din populatia imensa nu a ramas in tara mai nimeni, "la scoala nu semai afla
decat vreo cativa copii gusati, debili mintali congenitali, mongoloizi, hidrocefali",
ultimii doiministri, plecati la pescuit, "au cazut in rau" si nu mai pot fi recuperati
pentru a fi repusi in functii, caci"raul in care au cazut s-a varsat in prapastie cu
maluri, cu salcii, cu tot". La granite, vecinii invinsialtadata, profitand de slabiciunea
regelui si a imparatiei, muta pietrele de hotar pe furis, noaptea,Berenger mai
ramanand de fapt numai cu un palat regal in ruina, avand peretii crapati si
dormitorulregelui plin de panze de paianjen, simbol al uneimaretii compromise, si, in
afara de sotiile Margaretasi Maria, numai cu trei servitori, Doctorul, Guardul si
camerista Julietta.
 "Regele moare" devine astfel un zbucium existential de asumare a mortii, un lung lamento,
plin de ironie tragica, in fata neantului egalizator. Doctorul da verdictul incheierii acestei vieti
tumultuoase, cu toata opozitia regelui, care stabileste in continuare legi ce sunt in fond ale naturii:
"Am sa mor cand vreau, sunt Rege, eu hotarasc!" La inceputul piesei, regele se inchipuie inca un
stapan absolut, un deus exclusivist, doar el "dadea ordin soarelui sa apara", "interzicea norii" si
ploaia. Regele isi asuma conditia de nemuritor, de zeu atotputernic, hotarand in mod iluzoriu cand sa
se produca fenomenele naturale, in chip de adevarat stapan al universului.
Piesa este astfel o proiectie cosmica, la dimensiunile intregului univers, a unei constiinte
chinuite, a constiintei umane in general, ideea mortii anuntate a regelui avand reverberatii de
cataclism universal: Marte si Saturn s-au ciocnit, explodand in spatiul cosmic, "la Polul Nord al
soarelui ninge. Calea lactee parca se aglutineaza". In momentul in care medicul ii spune ca mai are
de trait un ceas si jumatate, cat va dura spectacolul, el solicita ajutor poporului ignorat pana atunci,
mimeaza o ispasire formala a pacatelor, cerandu-i Margaretei, sotia inlocuita cu o alta, mai tanara,
sa-1 ierte, apoi Doctorului sa modifice legile biologice, iar Guardului, total inapt pentru o astfel de
misiune, repetand mecanic, dupa imprejurari, "Traiasca Regele! (Regele cade din nou.) Regele a
murit.", sa ii scrie un panegiric, concluzionand in chip naiv ca "Regii ar trebui sa fie nemuritori!". Toti
sunt exasperati de comportarea nedemna a regelui, total nepregatit pentru acest moment,
exclamand ca "Nu putem nadajdui sa fie o moarte pilduitoare. Totusi va fi oarecum cuviincioasa. Va
muri de moarte buna, nu de frica...".
Drama tragica sporeste prin conflictul interior al omului care observa peste tot in jur semnele
degradarii ce ii prefigureaza moartea. Fiecare amanunt al vietii devine esential, este timp trait ce s-ar
dori prelungit, intr-o sfasiere a constiintei, intors din curgerea lui inexorabila: "REGELE: Sa se intoarca
vremurile de odinioara. [...] MARIA: "Sa fim iarasi ieri-seara. intoarceti-va, timpuri, intoarceti-va,
timpuri, o, timpule, opreste-te! MARGARETA: Nu mai exista timp. Timpul s-a topit in mana lui".
Prin Berenger nu moare numai un om, fie el si tiran, care avea iluzia ca putea porunci astrilor,
soarelui, ploii, fulgerelor si trasnetelor, de unde ironia acida a scriitorului, care implicit razbuna in
plan estetic fapte istorice atroce ale secolului al XX-lea. Prin el, prin orice om de fapt, ticalos sau
ingenuu, moare omul insusi, acea trestie ganditoare a lui Blaise Pascal pe care universul o poate
ucide si cu o picatura de apa, dar care are totusi asupra lui ascendenta constiintei. Dilatarea, in
iminenta mortii, a acestei constiinte pana la cuprinderea intregului univers se inscrie in aceasta
sublima reprezentare. Prin rege moare inca o data lumea, cu miliardele de morti de dinaintea lui:
"REGELE: Miliarde de morti. imi inmultesc temerile. Le urmaresc agonia. Moartea mea e fara numar.
Atatea lumi se sting in mine." Lumea devine, in felul acesta, un imens cumul de morti existente sau
in devenire, cei vii traind peste ramasitele celor morti, disparand unul cate unul, intr-uh sir lung,
nesfarsit. Regele, in clipele ultime, intr-o speranta agonica, invoca toata cunoasterea umana, o
sintetizeaza, inchipuindu-se, pe rand, prin halucinante dilatari ale eului, fie creatorul lumii, fie
Prometeu, fie toti inventatorii, constructorii marilor orase si civilizatii, Homer, Shakespeare sau cel
ce a descoperit fisiunea nucleara. intr-un narcisism extins la proportii cosmice, spiritul se dilata
atotcuprinzator: " Am in mine o oglinda, totul se rasfrange in ea... [...] Ma vad pe mine. Dincolo de
orice lucru sunt eu. Nu mai sunt decat eu. Eu sunt pamantul, sunt cerul, sunt vantul, sunt focul".
In final, cand aproape toate personajele se retrag din scena, ramanand, pentru un timp, numai
Margareta, ca sa-i indrume, cu demnitate, ultimii pasi spre moarte, imaginea aceasta a lumii se
stinge treptat, disparand pe rand usile, ferestrele, peretii salii tronului, insusi regele, incremenit pe
tron, devenind o umbra ce dispare in negura, ramanand pe scena goala numai lumina cenusie a
neantului.