Dincolo de ironia revarsata in piesele sale, de multiplele experimente artistice de convertire a

tragicului in comic, a dramelor umane in farse tragice ale destinului, Eugen Ionescu este, in viata reala,
un personaj complicat sufleteste, care traieste o incordata experienta existentiala. Insemnarile sale
memorialistice il arata framantat de mari intrebari, multe fara un raspuns satisfacator, salutar

Omul lui Eugen Ionescu este insa "sfasiat intre oroarea de a trai si oroarea de a muri" si de
aceea obsesia mortii devine, ca de altfel la toti marii creatori, tema fundamentala a dramaturgiei sale,
identificabila in "Noul locatar", "Ucigas fara simbrie", "Regele moare", "Setea si foamea".

"Regele moare", aparuta in anul 1962, este o parabola a mortii. Nu numai a unui singur
personaj, vazut in chip de clovn, de tiran supus si el conditiei egalitare a lumii, ci chiar a intregii lumi,
protagonistul fiind emblematic pentru universul construit in jurul lui. Eugen Ionescu alege, pentru a
demonstra iminenta mortii, nu un om de rand, neinsemnat, neglijabil ca drama umana intr-o lume total
anonimizata, ci chiar pe rege, cel definit prin toate cliseele puterii, "statul (lumea) sunt eu", preamarit,
eternizat prin fapte si prin laude. Berenger I, unicul, intemeietorul, creatorul lumii in ordine umana,
avand o varsta mitica, de paisprezece veacuri, este in piesa hiperbolizat cu intentie, pana la absurd,
proiectat intr-un spatiul statal urias.In epoca lui de glorie, imparatia avea noua miliarde de locuitori, iar
el a condus doua mii de batalii, "mai intai pe un cal alb", apoi, mai tarziu, dupa ce s-a modernizat
armata, "in picioare pe-un tanc, sau pe aripa avionului de vanatoare, in capul formatiei". Viata si-a
petrecut-o in nesfarsite sarbatori de glorificare, "baluri, petreceri, cortegii; ospete stralucite, artificiile
dumitale si focurile de artificii, nuntile si calatoriile de nunta". Dintre cele doua sotii ale sale, Maria si
Margareta, semnificand dualitatea fiintei umane, impartita intre placere si ratiune, a inclinat mai
mereu catre prima, care i-a dominat actele, deciziile statale si de viata.
Nevoia tiranica de dominare, justificata prin "ratiune de stat", a dus la un sir nesfarsit de
executii ale supusilor, chiar ale celor apropiati; Margareta, vocea justitiara a ratiunii, ii aminteste de
imensele crime ale trecutului: "ai poruncit sa fie casapiti parintii mei, fratii tai rivali, verii si verisorii
pana la a saptea spita, cu famiile lor, cu prietenii lor, cu cirezi cu tot." Toate acestea, dincolo de
atributele regale, ale unui autocrat-sinteza a tuturor regimurilor totalitare, semnifica lupta pentru
supravietuire sau impulsuri marturisite sau secrete ale fiintei umane in general, aspiratiile plenare ale
varstei tinere, dorintele nemasurate de afirmare, de traire plenara a vietii, de putere si de infaptuire. E
tot ce aduna o fiinta umana in timpul unei vieti, constient sau in subconstient, devenind, in pragul
mortii, amintiri ce revin navalnic in constiinta, reminiscente, argumente palide in fata inevitabilului
eveniment.
O viata de om, s-a mai spus, este istoria unui esec, cu momente de inaltare, aici dublata de o
grandioasa hiperbolizare a spatiului si timpului, cand Berenger se putea instapani asupra puterilor
nevazute ale lumii, putea porunci astrilor, soarelui, ploii, fulgerelor si trasnetelor, dar si de inevitabila
prabusire, cand totul se intoarce la formele banale, reale ale existentei, intr-o accelerata imbatranire
simultana a lumii si a trupului celui ce a imaginat-o.

Lumea imbatraneste brusc, in sens expresionist, cuprinsa de semnele decaderii, amplificate la

dimensiuni apocaliptice. Pe o scara a timpului inconstanta si iluzorie, nici nu se poate determina cu
precizie momentul declinului, "acum cateva decenii sau acum trei zile" ori numai cu doua ore si
jumatate in urma, cand primavara pleca de aici si se face noiembrie. Cert este, in piesa, ca lumea lui
Berenger este cuprinsa de o boala ciudata, imputinandu-si populatia, prabusindu-se chiar spatial, cu
forme de relief, cu ape si stanci. Din populatia imensa nu a ramas in tara mai nimeni, "la scoala nu se
mai afla decat vreo cativa copii gusati, debili mintali congenitali, mongoloizi, hidrocefali", ultimii doi
ministri, plecati la pescuit, "au cazut in rau" si nu mai pot fi recuperati pentru a fi repusi in functii, caci
"raul in care au cazut s-a varsat in prapastie cu maluri, cu salcii, cu tot". La granite, vecinii invinsi
altadata, profitand de slabiciunea regelui si a imparatiei, muta pietrele de hotar pe furis, noaptea,
Berenger mai ramanand de fapt numai cu un palat regal in ruina, avand peretii crapati si dormitorul
regelui plin de panze de paianjen, simbol al unei maretii compromise, si, in afara de sotiile Margareta
si Maria, numai cu trei servitori, Doctorul, Guardul si camerista Julietta.

"Regele moare" devine astfel un zbucium existential de asumare a mortii, un lung lamento,
plin de ironie tragica, in fata neantului egalizator. Doctorul da verdictul incheierii acestei vieti
tumultuoase, cu toata opozitia regelui, care stabileste in continuare legi ce sunt in fond ale naturii:
"Am sa mor cand vreau, sunt Rege, eu hotarasc!" La inceputul piesei, regele se inchipuie inca un
stapan absolut, un deus exclusivist, doar el "dadea ordin soarelui sa apara", "interzicea norii" si ploaia.
Regele isi asuma conditia de nemuritor, de zeu atotputernic, hotarand in mod iluzoriu cand sa se
produca fenomenele naturale, in chip de adevarat stapan al universului.

Piesa este astfel o proiectie cosmica, la dimensiunile intregului univers, a unei constiinte
chinuite, a constiintei umane in general, ideea mortii anuntate a regelui avand reverberatii de
cataclism universal: Marte si Saturn s-au ciocnit, explodand in spatiul cosmic, "la Polul Nord al
soarelui ninge. Calea lactee parca se aglutineaza". In momentul in care medicul ii spune ca mai are de
trait un ceas si jumatate, cat va dura spectacolul, el solicita ajutor poporului ignorat pana atunci,
mimeaza o ispasire formala a pacatelor, cerandu-i Margaretei, sotia inlocuita cu o alta, mai tanara, sa-1
ierte, apoi Doctorului sa modifice legile biologice, iar Guardului, total inapt pentru o astfel de misiune,
repetand mecanic, dupa imprejurari, "Traiasca Regele! (Regele cade din nou.) Regele a murit.", sa ii
scrie un panegiric, concluzionand in chip naiv ca "Regii ar trebui sa fie nemuritori!". Toti sunt
exasperati de comportarea nedemna a regelui, total nepregatit pentru acest moment, exclamand ca "Nu
putem nadajdui sa fie o moarte pilduitoare. Totusi va fi oarecum cuviincioasa. Va muri de moarte
buna, nu de frica...".

Drama tragica sporeste prin conflictul interior al omului care observa peste tot in jur semnele
degradarii ce ii prefigureaza moartea. Fiecare amanunt al vietii devine esential, este timp trait ce s-ar
dori prelungit, intr-o sfasiere a constiintei, intors din curgerea lui inexorabila: "REGELE: Sa se
intoarca vremurile de odinioara. [...] MARIA: "Sa fim iarasi ieri-seara. intoarceti-va, timpuri,
intoarceti-va, timpuri, o, timpule, opreste-te! MARGARETA: Nu mai exista timp. Timpul s-a topit in
mana lui".

Prin Berenger nu moare numai un om, fie el si tiran, care avea iluzia ca putea porunci astrilor,
soarelui, ploii, fulgerelor si trasnetelor, de unde ironia acida a scriitorului, care implicit razbuna in plan
estetic fapte istorice atroce ale secolului al XX-lea. Prin el, prin orice om de fapt, ticalos sau ingenuu,
moare omul insusi, acea trestie ganditoare a lui Blaise Pascal pe care universul o poate ucide si cu o
picatura de apa, dar care are totusi asupra lui ascendenta constiintei. Dilatarea, in iminenta mortii, a
acestei constiinte pana la cuprinderea intregului univers se inscrie in aceasta sublima reprezentare. Prin
rege moare inca o data lumea, cu miliardele de morti de dinaintea lui: "REGELE: Miliarde de morti.
imi inmultesc temerile. Le urmaresc agonia. Moartea mea e fara numar. Atatea lumi se sting in mine."
Lumea devine, in felul acesta, un imens cumul de morti existente sau in devenire, cei vii traind peste
ramasitele celor morti, disparand unul cate unul, intr-uh sir lung, nesfarsit. Regele, in clipele ultime,
intr-o speranta agonica, invoca toata cunoasterea umana, o sintetizeaza, inchipuindu-se, pe rand, prin
halucinante dilatari ale eului, fie creatorul lumii, fie Prometeu, fie toti inventatorii, constructorii
marilor orase si civilizatii, Homer, Shakespeare sau cel ce a descoperit fisiunea nucleara. intr-un
narcisism extins la proportii cosmice, spiritul se dilata atotcuprinzator: " Am in mine o oglinda, totul
se rasfrange in ea... [...] Ma vad pe mine. Dincolo de orice lucru sunt eu. Nu mai sunt decat eu. Eu sunt
pamantul, sunt cerul, sunt vantul, sunt focul".
In final, cand aproape toate personajele se retrag din scena, ramanand, pentru un timp, numai
Margareta, ca sa-i indrume, cu demnitate, ultimii pasi spre moarte, imaginea aceasta a lumii se stinge
treptat, disparand pe rand usile, ferestrele, peretii salii tronului, insusi regele, incremenit pe tron,
devenind o umbra ce dispare in negura, ramanand pe scena goala numai lumina cenusie a neantului.