Teatrul absurdului la Matei Vișniec

Matei Vișniec, poetul și dramaturgul român, născut în anul 1956 la Rădăuți, având tatăl
cu profesia contabil, iar mama învățătoare, este activ și în prezent în Franța. Între anii 1965 și
1975 urmează cursurile școlii primare și ale liceului din orașul natal și tot în acea perioadă își
publică primele sale poeme în revista școlii ,,Lumina”, apoi în revista ,,Cutezătorii”, unde este
prezentat de poetul Virgil Teodorescu. Studiază, apoi, filosofia și istoria la universitatea din
București.
Debutează în octombrie 1972 cu o serie de poeme publicate în revista Luceafărul. Între
anii 1980-1987 va fi profesor de istorie și de geografie în comuna Dorobanțu-Plătărești din
județul Călărași. Piesele scrise între 1977-1987 au fost supuse cenzurii și circulau pe ascuns,
doar poemele îi erau publicate. Vișniec reușește să-și fotocopieze piesele în numeroase
exemplare și să le pună în circulație în mediul teatral și literar. A fost membru activ al
Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu. O parte din textele sale reprezentative
publicate în România înainte de 89 sunt La noapte va ninge, Orașul cu un singur locuitor,
Înțeleptul la ora de ceai.
În anul 1987 pleacă din România și cere azil politic în Franța, obținându-și cetațenia
șase ani mai târziu, în 1993. Din octombrie 1987 până în august 1988 autorul trăiește primele
luni de exil parizian, aici se întâlnește cu membrii proeminenți ai emigrației române, printre
aceștia aflându-se și: Monica Lovinescu și Virgil Tănase, participă la cursuri intensive de limba
franceză și începe traducerea propriilor sale piese în limba respectivă. Următorul an îl petrece
la Londra, unde lucrează ca jurnalist la Secția Română de la Radio BBC, beneficiind de un
contract cu teatrul anglo-saxon și reușește să scrie o piesă în limba engleză ,,The Pit” (Groapa).
În octombrie 1989 demisionează de la BBC pentru a-și începe studiile doctorale în Franța.
Termină de lucrat la o teză despre ,,Rezistența culturală în Europa de răsărit sub regimurile
comuniste” și după ce își obține diploma începe să scrie teatru direct în limba franceză.
,,Dâra scripturală atinge substratul parabolic, scenariul liric epicizat supotrând
experiența dramaturgului inspirat din teatrul absurdului îmbrățișează halucinația. Alungând
metafora și sfidând convențiile Vișniec cultivă tensiunea așteptării, hrănind, astfel, viața
textului: gara pustie, trecătorul solitar, îngerul cerșetor, soldatul, orbul cu muzicuță sunt
simboluri care, printr-o relatare detașată, plonjând în coșmaresc întrețin tensiunea dramatică.
Un înger somnoros și tăcut, o tandrețe împinsă în sarcasm protejează zăcămintele de
expresivitate.”1
,,Vișniec ajunge la teatrul vag și la cel descompus, la absurdul istoric cu rădăcini
kafkiene. De fapt, în fantasmările sale, dramaturgul transcede teatrul absurdului și se apropie
de agenda lumii de azi, dorind a trezi conștiințele. Fie ca e teatru modular, documentar sau
chiar politic, el denunță mecanica barbariei și ne propune o meditație despre puterea căzând în
istorie. Dincolo de depozitul parazitismelor lexicale, descoperim revelațiile rinocenizării.
Ionesco, mărturisea Vișniec, l-a ajutat să înțeleagă lumea și presiunea Istoriei, strivind
individul.”2
Caii la fereastră
,,De această piesă se leagă foarte strâns momentul plecării mele în Franța. A fost textul
cu care era să debutez în toamna anului 1987 la teatrul Nottara, datorită tenacității regizorului
Nicolae Scarlat. Timp de aproape doi ani, Nicolae Scarlat a facut atunci eforturi pentru a-l
convinge pe directorul teatrului, scriitorul Ion Brad, sa accepte doua dintre textele mele care
urmau sa fie asociate intr-un spectacol coup. Una dintre piese era Caii la fereastra. in vara
anului 1987 mi-a iesit, ca prin minune, si pasaportul. A fost momentul cand trebuia sa iau de
fapt o decizie importanta, sa aleg intre debutul meu (care se anunta stralucit) pe o scena
bucuresteana si plecarea in Occident. Eu insa am preferat sa cer azil politic in Franta si sa
incep oarecum totul de la zero.Intamplarea face ca in Franta tot Caii la fereastra mi-au dat
tarcoale... Daca, la Bucuresti, debutul meu cu aceasta piesa nu a fost posibil (si imi asum partea
de vina), el s-a concretizat ceva mai tarziu, in 1992 in Franta.” afirmă Matei Vișniec.
Titlul are în poziție incipit substantivul ,,caii” ce ar putea simboliza pericolul permanent
ce pândește omul, aceștia fiind părtași la uciderea celor trei personaje masculine. Opera este
structurată pe trei secvențe, acțiunea desfășurându-se pe două planuri, și anume: cel casnic și
războiul, acestea simbolizând cele două stări existențiale ale omului: interior și exterior.
Substantivul ,,fereastră” întruchipează singura posibilitate de a lua legătura cu realitatea,
aceasta având rolul de a face trecerea între cele două lumi.
Piesa abordează tema răboiului distrugător de ființei umane, ce afectează atat la nivel
psihologic, cât si fizic. Războiul nu seletează victimele, el ucide fără sa aleagă, critica afirmând
că ,,nu sunt identificați drepții sau nedrepții, ci doar oamenii care pier dintr-un motiv ignorat”.
Personajele nu au nume, ele fiind menționate generic: Mama, Fiul, Mesagerul, Fiica,
Tatăl, Soția, Soțul. Eroii nefiind personalizați, nu au identitate caracterială, autorul precizând
într-o notă că cele trei personaje feminine pot fi interpretate de aceeași actriță, iar cele

1 Adrian, Dinu, Rachieru, Matei Vișniec: exilul ca navetă culturală.

2 Idem.
masculine de un singur actor, acestea reprezentând simboluri ale ipostazei feminine și
masculine.
Piesa debutează cu intrarea în scenă a Mesagerului ce anunță evenimentele istorice ale
anului 1699: ca urmare a încheierii păcii de la Carlowitz, mai multe teritorii au revenit țărilor
câștigătoare în război. Scena este învăluită în întuneric, decorul luminându-se imediat cu
plecarea Mesagerului. Prima secvență a piesei înfățișează dialogul dintre o mamă și fiul ei pe
tema pregătirii plecării în război. Femeia își povățuiește copilul oferindu-i sfaturi inutile,
banale, precum: ,,Nasturii nu trebuie cusuți prea strâns”, ,,Ai grijă să nu faci firimituri”,
,,Geamantanul nu trebuie să îl umpli niciodată până la refuz”, ,,Nu arăta cu degetul în sus, nu
lovi cu pumnul în masă”, ,,Nu e bine să mănânci repede”, ,,Zahărul nu trebuie ținut niciodată
în pungi de hârtie”, ,,Lingurița trebuie ștearsă bine”, acestea devenind din ce în ce mai absurde:
,,Este apa fiartă în frigider”, ,,Bocancii nu trebuie lăsați murdari peste noapte că altfel îți cad în
cap”. Dialogul incoerent, replicile de cele mai multe ori sunt clișee lingvistice și de gândire
sugerând astfel imposibilitatea de comunicare a oamenilor, precum și incapacitatea lor de a
înțelege evenimente, fenomene profunde care determină existența umană.
Fiul nu este atent la sfaturile Mamei fiind concentrat asupra calului misterios care ,,dă
târcoale prin fața ferestrei”, ,,calul se uită drept la mine”. Pe măsură ce momentul plecării Fiului
la război se apropie, Mama devine mai agitată, acesta vorbind din ce în ce mai repede și din ce
în ce mai tare. Ultimele sale sfaturi sunt referitoare la apa ce constituie un mediu periculos și îi
cere să se ferească de calul roșu cu pată neagră. Ulterior realizează că Fiul a uitat să-și pună
bocancii, pe care îi va arunca unul câte unul pe ferestră.
Revine Mesagerul cu un buchet de garoafe, floare asociată evenimentelor funerare, și
cu bocancii atârnați de gât afirmând: ,,Sunt omul cu calul”. El aduce vești devastatoare, pline
de suferință, fiul moare în război, iar mama disperată dorește să afle dacă acesta a murit în mod
eroic. Mesagerul îi relatează Mamei că Fiul său a murit lovit de piciorul calului roșu, ,,într-o
însorită dimineață de duminică” menționând și că acesta nu are mormânt, baiatul fiind o fire
blândă ,,ca o adiere de vânt” și dispăruse în univers. Apare fluxul memoriei involuntare, în care
mama rememorează copilăria Fiului prezentată printr-un monolog amintindu-și când ascultau
împreună cum curge apa de la robinet ritmul picăturilor ce cădeau fiind tot mai rar în funcție
de starea lor de spirit.
A doua secvență începe din nou cu prezența Mesagerului ce fixează acțiunea în spațiu
și timp, oferindu-ne ca indice temporal anul 1745, vorbind despre încheierea păcii de la Breslau
și atribuirea teritoriilor țărilor învingătoare în război. De această dată intră în scenă Tatăl în
căruciorul cu rotile, agitat și iritat, ce dorește sa afle cine și de ce trântise ușa și Fiica acestuia
care înearcă să-l liniștească, spunându-i, totodată, că nu vor ieși azi la plimbare deoarece afară
plouă și va rugini căruțul. Cei doi au o discuție pe tema acordării meritelor de război, bărbatul
fiind contrariat de modul în care sunt atribuite azi aceste lucruri, care pe vremea lui puteau fi
primite doar prin multă muncă, efort și sacrificiu. Dialogul conține replici scurte, majortatea
fiind alcătuite din enunțuri interogative și exclamative în care se manifestă absurdul discuției.
Tatăl remarcă faptul că limba mică de la ceas este vizibil subțiată de minutar semn că
timpul pentru el nu mai are aceleași dimensiuni, se reduce considerabil. Apare Mesagerul cu
un buchet de garoafe și cu un fotoliu rulant deformat. Aduce vestea ca Tatăl este un adevărat
erou pentru ca scăpase cu viață din război, însă fiind sigurul supraviețuitor înnebunește de
singurătate. Nenorocirea era că îl urmărise calul ,,cu ferocitate, zi de zi, noapte de noapte” și
ca urmare Tatăl avea acum nevoie de acest fotoliu pe rotile pe care i-l dăruia regimentul ca să
se odihnească în el ,,până la sfârșit”. Interesantă este replica Mesagerului în care menționează
că ,,nici calulul n-o s-o mai ducă mult”. Apare din nou fluxul memoriei al personajului feminin
care expune amintiri despre tatăl decedat, fata afirmînd ca era ,,un om bun”, ,,atât de singur
încât e demirare că a putut să aibă copii”.
Mesagerul aduce în ultima parte a piesei informații privitoare la evenimentele din anul
1815. În ultimul tablou personajul feminin este reprezentat de Soție, iar personajul masculin de
Soț, de data aceasta particularizat prin numele Hans. Se repetă acțiunea trântirii unei uși ce
stârnește și de această dată iritare personajului masculin: ,,Am să bat ușa aia de la intrare în
cuie”. Soțul adună toate lucrurile din casă pe care le împarte în două tabere căminul acestora
devenind o imagine a unui spațiu militar. De-a lungul dialogului dintre cei doi apare neîncetat
în replicile bărbatului referințe la colonelul ce avea același nume cu al lui: ,,asa spune
colonelul”, și la sfaturile lui: ,,Lupta se dă peste tot, lupta e grea, lupta e lungă”, ,,Războiul nu
e joacă”, ,,Razboiul nu ucide, războiul naște oameni adevărați”. Se repeta sintagma: ,,Un
broscoi râios și patria îl va strivi” ce prevestește destinul tragic al sotului. Soția este puternic
impresionată de moartea fiului cel mare al doamnei Hilda și comentează suferința mamei, în
timp ce Soțul, care nu pare să o audă, își organizează lucrurile gandindu-se la o strategie pentru
a doborî dușmanul: ,,scârbos și puhav, înveninat și înfricoșat”, iar când aude din nou ușa
trântindu-se exclamă furios: ,,Am să-i amor! Am să-i omor! Am să-i omor pe toți!”.
Revine Mesagerul cu nelipsitul buchet de flori si cu un capăt de funie în mână, îi spune
Soției ca Soțul a fost omorît în ultimul atac, cel a victoriei, deoarece a s-a împiedicat, a căzut
și a fost călcat în picioare de catre tovarășii de luptă. Acesta nu a mai putut fi ridicat deoarece
nu a rămas nimic din el: ,,Ce a rămas din el e pe tălpile celor ce l-au călcat” și de aceea acesta
are de-alungul funiei agățați bocancii soltaților simbolizând mormântul bărbatului:
,,Mormântul lui e acolo, pe tălpile bocancilor”. Durerea femeii poate fi reflectata prin
urmatoarele replici: ,,N-ai vrea sa deschizi putin fereastra, e intuneric aici.”, ,,Dar sa stiti ca si
afara e intuneric.” (Mesagerul), ,,Nu se poate sa fie mai intuneric decat aici”.
Finalul piesei îl reprezintă momentul în care cei doi sunt îngropați de mulțimea de
bocanci ce cade din tavan, anterior acestei imagini, mesagerul confesându-se Soției că numele
său este tot Hans, asemenea Sotului.
Observăm că de-a lungul textului apar repetitiv o serie de elemente, și anume: bocancii,
garoafele, calul, apa, ușa ce este întotdeauna trantită. Ușa, asemenea ferestrei, este unul din
locurile prin care se face legatura casei cu lumea de afara. Aceasta este trântită ,,Cineva a
trantiti usa”, ,,De ce nu i-ai spus sa nu tranteasca usa de jos la iesire? Trebuia sa ii fi spus sa nu
o tranteasca. De ce izbesc toti usa de jos și de ce o izbesc la iesire? De ce se intra tiptil... si de
ce ies trantind usa”. Garoafele, simbol al consolarii familiei pentru tragedia razboiului, sunt
aduse întotdeuna de Mesager atunci cand vine pentru a-i da personajului feminin vestea
devastatoare.
Apa simbolizeaza viata. Aceasta apare deseori în secvente, de exemplu personajele
ascult apa cum curge pentru a se linsti. Totodată, apa este neagră, negru simbol al durerii,
despartirii, astfel apa neagra poate doar sa distruga, Mesagerul afirmand despre aceasta: ,,roade
tot, ucide tot, subtiaza tot”. Aerul este un element primordiar al vietii, iar în piesă apare frica
absurdă a personajelor de aer: ,,Nu mi-e frica de apa, mi-e frica de aer.”, ,,Tata, in apa este
aer?”, ,,Aerul e plin de fum”.3
Calul simbolizeaza moartea, apare intotdeauna in contextul mortii barbatilor, si de a
lungul piesei sunt adresate avertismete cu privire la acest animal: ,,sa te feresti de calul roșu”,
,,Feriti-va doamnă sa priviti caii, nu mai sunt caii de altădata acum au devenit rezbunători si
lacomi, ratacesc peste tot și pandesc sub usi si ferestre”. Mesagerul, agent al destinului, un
stapan al registrului temporal, apare din cand in cand anuntand evenimentele si aducand vestile
tragice ale piesei, tot el afirma in prima secventa: ,,Sunt omul cu calul”.
Matei Vișniec utilizează în piesa sa ,,Caii la fereastră” parabola, intertextualitatea,
ironia, personajele-simbol, paradoxurile scenice, dezarticularizarea limbajului, precum și
confuzia spațială și temporală pentru a surprinde omul în toate ipostazele sale, pentru a
evidenția teme precum incapacitatea comunicării și neacceptarea morții, dar și pentru a aduce
o critică la adresa absurdității razboiului dintotdeauna.

3 Antonescu, Romulus, Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti, Editura

clMeC - Institutul de memorie culturală, București, 2009.
 Bibliografie

Dinu, Rachieru, Adrian, Matei Vișniec: exilul ca navetă culturală.

(https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/105-122.pdf)
Romulus, Antonescu, Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti,
Editura clMeC - Institutul de memorie culturală, București, 2009.
Tomescu, Simona, A privi Caii la fereastră, Revista Vatra, 47-48, 2011.
(https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=62774)
Țăranu, Dan, Vatra. "Matei Vişniec – un optzecist de talie europeană", Revista Vatra
12:34-96, 2011. (https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=62774)