S-a nascut la Slatina, in 1909, dar, din spiritul nonconformist care il caracterizeaza,

Ionescu si-a declarat ca an al nasterii 1912. Tatal sau, avocat de profesie, se numeste
Eugen Ionescu, iar mama sa este Therese Ipcar, fiica unui inginer francez. Dupa nasterea
scriitorului, familia se stabileste pentru un timp la Paris.
In anul 1916, Eugen Ionescu-tatal se intoarce in Romania, pentru a se inrola. Pana la
finele razboiului, familia, ramasa la Paris, nu are nici o veste despre el. in timp ce anii
copilariei viitorului dramaturg se desfasoara in austeritate, tatal sau obtine un post la
Siguranta (politia secreta), se stabileste in Bucuresti, divorteaza, se recasatoreste si obtine
custodia copiilor. Aceasta face ca, in anul 1922, Eugen Ionescu sa fie nevoit sa se
intoarca in Romania, impreuna cu sora sa.
invata romaneste si se inscrie la Colegiul Sf. Sava, din Bucuresti.
Viata in familia tatalui sau, existenta unei mame vitrege, ca si caracterul intolerant al
tatalui ii accentueaza spiritul nonconformist. in anul 1926, Eugen Ionescu se muta la
mama sa, angajata la o banca bucuresteana, in vremea aceea.
Din anul 1928, scriitorul urmeaza Facultatea de Litere si Drept (specializarea in limba si
literatura franceza) si intra in viata culturala a capitalei, colaborand la mai multe reviste
de prestigiu, precum Bilete de papagal, a lui Arghezi, Vremea, Zodiac, Romania
Literara.
in 1936 se casatoreste. Tine cursuri de franceza, ocupa vremelnic un post de secretar
cultural in Ministerul Educatiei si isi continua totodata activitatea de gazetar.
Se intoarce la Paris, orasul copilariei, in anul 1938, cu o bursa de studii. Cand izbucneste
cel de-al doilea razboi mondial, din patriotism, Ionescu revine in Romania, dar in 1942,
deceptionat de situatia economica din tara, se inapoiaza la Paris, unde se stabileste pentru
tot restul vietii.
in anul 1950, i se joaca (la Theatre des Noctambules) prima piesa, care devine
capodopera creatiei sale, deschizand drumul teatrului absurd: Englezeste fara profesor
{Cantareata cheala).
Aproape doua decenii scrie teatru, care il va impune printre numele de prestigiu ale
literaturii universale. in anul 1969, primeste Marele Premiu National pentru teatru, iar in
1971 devine membru al Academiei Franceze. Eugen Ionescu e cunoscut in toata lumea,
primeste numeroase premii si distinctii, se implica in numeroase actiuni prin care
militeaza pentru libertate. Una dintre acestea, notabila pentru istoria nationala, este
mesajul de solidaritate trimis protestatarilor anticomunisti din piata Universitatii (1990).
Scrierile sale, traduse in numeroase limbi, inclusiv in romaneste, jucate pe mai toate
scenele lumii, il impun pe Ionescu drept intemeietorul unui nou curent, cunoscut sub
numele de teatru absurd.
Dintre dramele sale amintim: Englezeste fara profesor (Cantareata cheala), Lectia,
Scaunele, Rinocerii, Ucigas fara simbrie, Victimele datoriei, Pietonul vazduhului, Regele
moare.
Englezeste fara profesor (Cantareata cheala)
antipiesa 1950 (drama absurda)
1.   In cadrul directiilor, curentelor si inovatiilor dramaturgice ale timpului nostru, drama
absurda reprezinta un moment de rascruce, in care au fost indepartate in buna masura
canoanele traditionale.
2.   In Cantareata cheala si, in general, in teatrul modern, conflictul dramatic se
disipeaza, nu mai urmareste atat crearea tensiunii, cat constituirea unor centre simbolice.
3.   Caracterul sintetic si formulele parodice sunt doua dintre trasaturile teatrului actual,
atat in drama absurda, cat si in cea postmodernista.

Tema
Drama este construita pe ideea ca devalorizarea limbajului indica o criza generala a
comunicarii si instrainarea fiintei.
Continutul
Englezeste fara profesor (Cantareata cheala) prezinta o familie tipic englezeasca: sotii
Smith: in prima scena, acestia converseaza ca si cand ar citi replicile dintr-un manual de
invatare a limbii engleze. Apoi, in scena a Ii-a, isi fac aparitia sotii Martin, invitati la
masa, dar, cum venisera prea devreme, sunt lasati sa astepte. In scena a IlI-a, acestia
converseaza, ca si cand nu s-ar cunoaste, dar pe parcursul discutiei isi dau seama ca sunt
casatoriti de multa vreme. Scena a IV-a prezinta conversatia dintre cele patru personaje,
compusa din replici sablonarde, jocuri de cuvinte, proverbe etc. Discutia lor culmineaza
cu descoperirea unei rostiri insolite: Andrei Marin. Masa este gata, personajele ies din
scena, care ramane multa vreme goala. Nelamuriti, spectatorii protesteaza, se enerveaza,
urca pe scena si sunt impuscati. Politia, autorul, directorul teatrului le explica celor
ramasi in sala ca nu au ce sa caute la teatru, apoi se felicita, ignorand cu totul sala.
Comentariul
Englezeste fara profesor (Cantareata cheala), capodopera creatiei ionesciene, a fost
reprezentata scenic in anul 1950 (la Theatre des Noctambules), iar textul s-a tiparit in
1952 (in Cahiers du college depataphysique).
Dupa cum anunta autorul in subtitlu, scrierea este o antipiesa, in care personajele
converseaza ca dupa un manual de invatare a unei limbi straine: replicile sunt con-
ventionale (despre vreme, despre mancare, despre orasul natal), apoi simple exercitii de
pronuntie, cuvinte care nu inseamna nimic repetate, deformate, spuse in virtutea unei
obisnuinte sociale, parodiind nu numai conversatia de salon, dar si ipocrizia politetii,
efectele nocive ale regulilor, instrainarea omului intr-o lume dominata de apatie.
Personajul dramei absurde este indiferent, si-a pierdut credinta intr-un univers rational, in
valori si in Dumnezeu. in consens, teatrul absurd manifesta cu prioritate interesul pentru
artificiu: un univers de imagini decupate din realitate si reunite grotesc, replici constituite
din expresii fosilizate, golite de semnificatie si de viata.
De la afirmatiile conventionale de genul undelemnul de la bacanul din colt este mult mai
bun decat undelemnul de la bacanul din fata, dialogul evolueaza spre enunturi absurde:
Iaurtul este bun pentru stomac, rinichi, apendicita si apoteoza. Pe langa cuvantul anulat
semantic de context {apoteoza), se adauga nonsensurile, afirmatiile contradictorii si de
neinteles. Asa, de pilda, povestea lui Bobby se transforma intr-un adevarat labirint pentru
ca si el, si sotia, si urmasii ori rudele poarta acelasi nume. Prin categoria estetica a
absurdului, autorul subliniaza ostentativ un aspect, o trasatura, un detaliu al universului
artistic, promoveaza simboluri, teme, structuri, idei, imagini create pe alaturari care
inchid drumurile sugestiei, contrazic realitatea. Dialogul sotilor Martin, de pilda, se
desfasoara astfel:
DOMNUL MARTIN: De cand am sosit la Londra, eu locuiesc in strada Bromfield,
doamna.
DOAMNA MARTIN: Ce curios, ce bizar! eu tot in strada Bromfield locuiesc, de cand am
venit, domnule.
DOMNUL MARTIN: Ce curios, atunci, atunci, atunci poate ca ne-am intalnit in strada
Bromfield, doamna.
DOAMNA MARTIN: Ce curios! Se poate! Dar nu-mi aduc aminte, domnule!
DOMNUL MARTIN: Eu locuiesc la numarul 19.
DOAMNA MARTIN: Ce curios, eu tot la numarul 19, domnule, locuiesc.
DOMNUL MARTIN: Atunci, atunci, atunci, atunci, atunci, doamna, poate ne-am vazut in
casa aceasta?
DOAMNA MARTIN: Se poate foarte bine, domnule, dar nu-mi aduc aminte!
DOMNUL MARTIN: Eu locuiesc la etajul cinci, apartamentul opt, doamna!
DOAMNA MARTIN: Ce curios, vai, si ce bizar! Si ce coincidenta! Eu tot la etajul cinci,
apartamentul opt locuiesc, domnule! [...]
DOMNUL MARTIN (care a reflectat, se ridica incet in picioare si cu aceeasi voce foarte
lenta, monotona si vag cantata, se indreapta spre doamna Martin, care, surprinsa de
solemnitatea domnului Martin, s-a ridicat in picioare si ea, incet): Atunci, doamna, eu
cred ca ne-am mai vazut si ca dumneavoastra sunteti propria mea sotie... Elisabeth, te
regasesc!
DOAMNA MARTIN (se apropie de el fara graba. Se imbratiseaza fara expresie. Pendula
bate o data): Donald, tu esti, darling!
Conversatia sotilor Martin sugereaza ca vorbele sunt inutile si ca nu pot stabili relatii
autentice intre oameni. Dialogul lor reprezinta un artificiu, o subliniere intentionata a
conventionalismului. Fiecare dezvaluire capata proportiile unei intamplari imposibile,
punctata prompt si caragialesc de exclamatia, ea insasi artificiala, lipsita de substanta, dar
aproape indispensabila intr-o discutie dominata de stupoare: Ce curios si ce bizar! in
general, replicile propun asocieri nu doar imposibile, dar care sunt golite de sens, asa cum
ar fi amanuntul ca fata cu un ochi alb si altul rosu nu este de fapt copilul sotilor Martin.
Scena „regasirii" este construita pe categoria comicului, dar mecanismul clasic este
inlocuit de alte mijloace; discrepanta dintre apatia personajelor (mentionata si de notatia
parantetica a autorului) si emotia pe care o presupune orice regasire degaja efecte comice.
imbratisarea celor doi soti coincide si cu faptul ca abia atunci ei isi spun unul altuia
numele particular (Elisabeth si Donald). Se poate lua in discutie, asadar, si valoarea de
individualizare pe care o are scena: sotii Martin au pierdut legatura, sunt depersonalizati,
intrati intr-o senina plictiseala, intr-o singuratate searbada. Trecerea in revista a reperelor
existentiale ii readuce, pentru scurt timp, la conditia lor sociala. Regasirea lor este insa
contrazisa, anulata de aparitia menajerei — Mary, alias Sherlock Holmes:
MARY: Acum Elisabeth si Donald sunt prea fericiti sa ma poata auzi. Pot sa va spun
adevarul. Elisabeth nu este Elisabeth si Donald nu este Donald. Iata dovada: copila de
care vorbeste Donald nu este si fata Elisabetei, nu este una si aceeasi. Fetita lui Donald
are un ochi alb si unul rosu, intocmai ca fetita Elisabethei. Dar pe cand fetita lui Donald
are ochiul alb in dreapta si cel rosu in stanga, cea a Elisabetei are ochiul rosu in
dreapta si cel alb in stanga!
Monologul ei, desi incalcit, parodiaza constructia aglomerata de evenimente epice care
intretin fortat suspansul in povestea de larga si efemera popularitate. Dar, pe langa
aceasta, apar elementele absurdului care puncteaza efectul parodic si declanseaza o
subtila legatura cu spectatorul.
De altfel, ceea ce face ca absurdul sa fie o categorie estetica este tocmai forta lui de a-1
determina pe receptor sa-si puna intrebari si persistenta structurii absurde, faptul ca are o
asemenea putere de a sensibiliza si de a soca, putere venita din aceea, ca absurdul artistic
recurge la combinatii de neadmis, dar care isi au originea in subconstientul, in obsesiile si
in complexele generale. in fond, prin dialogul absurd, Eugen Ionescu avertizeaza asupra
primejdiei pe care o presupune o discutie formala. El nu persifleaza doar modelul
dialogal izvorat din rutina in care intra doi oameni casatoriti de multa vreme, ci taxeaza
legatura grotesca, statornicita intre oamenii care au pierdut iubirea si care se
incapataneaza totusi sa convietuiasca. Conversatia de manual se completeaza cu atitudini
subliniat ingrosate si sumbre. Cand dialogul se rezuma la afirmatii si negatii succesive,
confruntarea se stinge printr-un gest crucial, burlesc si grotesc totodata: d-na Smith isi
arata dintii, se ridica in picioare cu parul valvoi si scoate un cutit din san.
In teatrul ionescian, oamenii, chiar si cei mai apropiati, traiesc intr-o permanenta alienare,
iar descompunerea generala anunta simbolic alt tip de relatii umane. in aceste conditii,
limbajul trebuie agresat pentru a redeveni functional.
De aici, insa, se trece la cealalta ruptura comunicationala, intre creator si receptor. Exista
in piesa o permanenta grija fata de spectator; d-na Smith se adreseaza la un moment dat
spectatorilor cu precizarea: Am uitat sa va spun ca suntem langa Londra, suntem englezi
si ne numim SMITH. Tot asa, Mary isi declina autoritatea de detectiv. Dar legatura cu
spectatorul se definitiveaza in final, cand autorul, venit pe scena plina de morti, le cere
spectatorilor ramasi in sala sa nu mai vina la teatru: De ce veniti aici si ne-ncurcati? Eu
ma duc sa fac ghete in locul cizmarului, sa spal rufe in locul spalatoresei, sa-ncurc pe
doctor la spital? Nu. Eu aici sunt doctor si-mi vad de treaba mea. Cizmarii la cizmarie,
actorii la teatru, fiecare sa-si vada de treaba lui si lumea o sa mearga mai bine.
Atitudinea fata de receptor exprima nu doar o drama a comunicarii, ci si un avertisment
asupra schimbarii pe care o presupune arta prin teatrul ionescian. Spectatorul este
impuscat si izgonit, este agresat cu buna stiinta, este zguduit pentru a iesi din tiparele in
care zace cantonat de multa vreme. Ca si sotii Smith, si spectatorul traieste intre limitele
unor conventii care ii impiedica evolutia si ii accentueaza conditia rutinanta. Or, din
aceasta pozitie, el nu poate sa-si perceapa ratarea, se entuziasmeaza in fata unui nume
banal {Andrei Marin), tocmai pentru ca nu-i transmite nici un mesaj, nu-i solicita in nici
un fel intelegerea. Doar prin violenta mai poate fi determinat sa renunte la tiparele care ii
ingradesc fantezia.
In drama absurda, subiectul nu are importanta, ci mesajul general de avertizare a
receptorului, realizat printr-o impresionanta sinteza a principalelor elemente ale
dramaticului: ritualul, gravitatea, clovneria, impresia de improvizatie in maniera comediei
deWarte, alegoriile etc. Aici, avertismentul vine chiar din titlu, care, pe langa mesajul
explicit {Englezeste fara profesor), legat de replicile sablonarde, de manual, propune si o
alegorie a creatorului, travestit, grotesc, ca un manechin trist: o cantareata cheala.
Piesa lui Eugen lonescu are rolul de a anunta o schimbare fundamentala in dramaturgie.
Ea reprezinta nu doar un protest fata de vechile formule compozitionale, ci transmite
credinta scriitorului ca limba nu mai este un mijloc viabil de comunicare; imaginea
grotesca, gestul simbolic, secventele (atitudinale sau lingvistice) de agresare a
receptorului trebuie sa devina principalele mijloace artistice. Prin faptul ca piesa
comunica viziunea innoitoare si crezul unui artist, dar mai cu seama pentru ca aceste idei
isi gasesc adepti si imitatori, Cantareata cheala se constituie in manifest literar al unei
noi tendinte: teatrul absurd.
 Eseu structurat - Teatrul absurdului - Scaunele de Eugen Ionescu

Scaunele

de Eugen Ionescu

-eseu structurat-

Teatrul absurdului este un tip de creatie teatrala aparut dupa cel de-al doilea razboi
mondial, la inceputul anilor ’50.El respinge realismul psihologic si social, bazat pe iluzia
mimetica , aceea de a infatisa spectatorilor aparenta unor oameni si a unor situatii reale,
evoluand pe scena. Personajele sunt vag conturate, cu o identitate
incerta,dezindividualizate. (Doi batrani, sot si sotie, imaginati de autor ca avand 95 si 94
de ani.) Temele sale predilecte sunt lipsa de sens a existentei, golul
sufletesc,dezarticularea limbajului, incomunicarea, claustrarea, acapararea omului de
automatisme si stereotipii, sugerandu-se imposibilitatea de a iesi din acest impas. Teatrul
absurdului a avut un impact considerabil asupra evolutiei artei dramatice, innoindu-i
radical mijloacele de expresie si largindu-i universul tematic.

Eugen Ionescu se afirma ca publicist, colaborand, in special cu articole de critica literara,

la numeroase reviste ale vremii. In 1941 s-a stabilit in Franta. Abia aici isi descopera,
dupa aproape zece ani in care nu publica nimic, vocatia care il va face celebru: teatrul. In
1950 a avut loc, la Theatre des Noctambules din Paris, premiera primei lui piese, “La
Cantatrice chave”(“Cantareata cheala”). Formula teatrala ionesciana este insa, inca de la
piesa de debut, atat de socant innoitoare, incat ea se impune cu greu, dramaturgul
aflandu-se intr-un permanent razboi de hartuiala cu critica ostila a productiilor lui.
Nonconformismul scriitorului castiga in cele din urma batalia. Piesele lui sunt primite pe
marile scene ale lumii si sunt jucate constant in principalele teatre franceze. Artistul rebel
e socotit mentor, creator de scoala dramatica. In 1970 Eugen Ionescu este ales membru al
Academiei Franceze, recunoastere indubitabila a intrarii pieselor lui in repertoriul
valorilor consacrate. 53868usd26yjt1t

Opera incepe cu prezentarea pe scurt a istoriei celor doi batrani,sot si sotie, imaginati de
autor ca vand 95 si 94 de ani, ce traiesc de foarte multa vreme impreuna, izolati de restul
lumii, intr-o casa imprejmuita de apa. Existenta lor a devenit un ritual de la care nu se
mai pot abate, al depanarii acelorasi amintiri, reale sau inventate, al marturisirii acelorasi
regrete pentru ce ar fi putut sa fie si n-a fost, al acelorasi enervari,alintari,accese
sentimentale. Ei pregatesc seara marelui eveniment, in care Batranul va transmite
omenirii “mesajul sau”, la care lucreaza de-o viata.Pentru aceasta au organizat o
conferinta cu o multime de invitati:“toti proprietarii”, ”toti savantii”, ”pazitorii”,
“episcopii”, ”chimistii”, ”cazangii”, ”violonistii”, ”delegatii”, “presedintii”, ”politistii”.
Pentru a face mesajul mai elocvent, Batranul a aranjat ca acesta sa fie transmis de catre
Orator.

Oaspetii (Doamna, Colonelul, Frumoasa, Fotogravorul) incep sa soseasca – prezente

reala pentru cei doi batrani,invizibile insa pt spectatori.Gazdele intretin conversatia cu
musafirii, ale caror replici nu se aud, in asteptarea inceperii conferintei.Batrana aduce
mereu scaune pt invitati, care vin in nr tot mai mare,multime anonima, nevazuta si
neauzita de catre public.

Surpriza serii este sosirea Imparatului, si el invizibil.Cei doi batrani il intampina coplesiti
de emotie.Isi face aparitia si Oratorul.Intr-o stare exaltata, secondat in permanenta de
replicile ca un ecou ale Batranei, Batranul face prezentarile si da cuvantul Oratorului,
luandu-si ramas bun de la sotie.Opera are un final tragic, batranii aruncandu-se pe
fereastra, in apa, sinucigandu-se.

Eugen Ionescu insoteste schimburile de replici din piesa “Scaunele” cu foarte amanuntite
indicatii regizorale.In plus,textul este adnotat cu sugestii dobandite de pe urma primelor
reprezentatii ale piesei.Dramaturgul e constient de noutatea tipului de teatru pe care il
practica si de aceea vrea sa evite eventualele neintelegeri in montarea pieselor sale.
Aspectul cel mai important din indicatiile regizorale este miscarea scenica.Din indicatiile
regizorale initiale si din adnotarile ulterioare se observa preocuparea dramaturgului de o
stiliza si de a esentializa cat mai puternic miscarea scenica,de a o debarasa de orice
accesorii sau complicatii utile.Eugen Ionescu urmareste sa creeze efectul scenic prin care
sa dea prezenta unei absente, sa faca astfel incat aceasta absenta sa fie simtita, perceputa
concret de catre spectator.Scena sosirii oaspetilor la conferinta organizata de cei doi
batrani corespunde punctului culminant al actiunii piesei. sj868u3526yjjt

Cuvintele joaca in piesa “Scaunele” un rol mai degraba secundar: dialogurile sunt
banale,pline de clisee si stereotipii; tentativa Batranului de a-si transmite mesajul catre
omenire esuaeaza lamentabil;Oratorul este surdo-mut.Prezenta muta a personajelor
invizibile este lasata sa fie perceputa auditiv de catre spectatori o singura data, in finalul
piesei.

Piesa sugereaza faptul ca cei doi batrani au ajuns sa formeze un cuplu atat de strans
sudat,prin trecerea timpului,prin izolarea lor fata de ceilalti sau prin obisnuintele
comune,incat nici unul nu mai poate exista independent de celalalt si,adesea,cei doi tind
sa se confrunte unul de altul.

Fiind o piesa care se joaca pe scena si continand o multime de indicatii regizorale,este

evident ca opera ”Scaunele” se incadreaza in genul dramatic,specia”teatru
absurd”.Elementele ce dovedesc ca lucrarea lui Eugen Ionescu este teatru absurd sunt
reprezentate prin personajele si situatiile nefiresti: personajele sunt invizibile, Batranul
comunicand totusi cu ele,Oratorul e surdo-mut,personajele sunt vag conturate,cu o
identitate incerta,nu se cunosc numele invitatilor,singurele identitati fiind: ”Doamna”,
“Colonelul”, ”Frumoasa”, ”Fotogravorul”, aceleasi personaje capatand semnificatie
simbolica: ele prin intermediul scaunelor devin interlocutorii de baza carora li se
confeseaza cei doi batrani. Aceasta idee de teatru absurd mai e accentuata de tema piesei:
golul sufletesc combinat cu incomunicarea, scanteia ce duce la sufenrinta batranilor.
Lucian Raicu afirma: “Ionesco a fost si este prin scrierile(si prin actiunile) sale o
constiinta centrala a lumii contemporane. Exista o atitudine inflexibil ionesciana in
problemele lumii contemporane. Exista un ionescian fel de a fi.”