SUBIECTUL 15

Teatrul de situatii si constructia personajelor lui Sartre

(Mustele, Cu usile inchise)

Existentialismul lui Sartre este o filosofie ateista care indica faptul ca existenta
omului precede din esenta. Nu exista o esenta universala a omului, dar in contrast
cu asta, omul este o fiinta libera care isi creeaza propria sa esenta prin deciziile pe
care le face. Existentialismul vorbeste in mod egal despre supararea omului. Fiinta
sa vorbeste in totalitate despre alegerile pe care le face si este in total responsabil
pentru ele. El spune ca omul este sortit sa fie liber. Este condamnat pentru ca el nu
a ales sa se nasca, dar este liber pentru ca el are libertatea de a alege si sa
actioneze. El face diferenta intre a fi in sine sau a fi pentru sine. A fi in sine este
solid si static, este inanimat si inconstient, fara optiunea de a alege si astfel nu
exista libertate. El ii cataolgheaza lasi pe cei care fug de propriile responsabilitati.
Ei nu au incredere in puterea lor de ghidare si astfel apeleaza la o autoritate
(religie, politica) iar mai apoi el are o justificare pentru faptele sale, dar care nu
sunt ale lui ci a unei forte care ii ia responsabilitatea si forta. Astfel el devine un
obiect. Conceptul dramatic al lui Sartre este strans legat de existentialismul sau. In
operele sale, el subliniaza momentul alegerii, subliniindu-si credinta existentialist
cum ca omul nu este creat ci se creaza pe sine prin deciziile sale si prin modul sau
de a actiona.

Mai întâi, cititorul face cunoștință cu cei trei protagoniști, pe numele lor, Joseph
Garcin, Estelle Rigault şi Ines Serrano, un bărbat și două femei care se văd pentru
prima oară și care se întâlnesc în… Infern. Da, în infern, dar nici urmă de flăcări
înălțătoare, de cazane cu smoală fierbând și cel mai surprinzător, nici vorbă de
demoni. Cei trei, ajunși acolo din diferite motive, sunt foarte surprinși și așteaptă…
așteaptă să apară un călău, să simtă căldura, să își ispășească odată păcatul pe care
se străduie atât de mult să îl țină sub tăcere. Dar nu se întâmplă nimic din toate
acestea, așa că, încep să vorbească. Așa aflăm că Estelle a murit de pneumonie,
Garcin a fost omorât de gloanțele unui pluton de execuție, dezertând, iar Ines a fost
gazată împreună cu fosta ei prietenă, Florence. Iar făcând cunoștință, observă mai
bine locul în care se află: o cameră cu trei canapele, ale cărei uși sunt închise…
definitiv. Aici Garcin face o observație foarte importantă, semnalând faptul că nu
există oglinzi:
Ce stupid: au scos tot ce putea semăna a oglindă. (Pauză) În orice caz, pot să vă
asigur că nu mi-e frică. Nu iau lucrurile ușor, sunt cu totul conștient de gravitatea
situației. Dar nu mi-e frică.

Poate părea ciudată dispariția unei oglinzi dintr-un salon decorat în stilul Napoleon
al III-lea, așa cum este prezentată încăperea la început, dar nu, Sartre știe sigur că
personajele sale nu au nevoie de oglinzi, pentru că își vor deveni mai apoi unii
altora oglinzi. Ce mă surprinde pe mine cu adevărat este asocierea pe care o face
Garcin între lipsa unei oglinzi și frica lui. Cred că oglinda ar fi fost, în cazul lui, o
garanție a existenței. Cum altfel și-ar fi putut demonstra că se află acolo fizic, cu
două necunoscute, el, exponent al dreptății, care a murit pentru o cauză nobilă,
apărându-și propriile valori? Și totuși el nu se teme sau, mai bine zis, afirmă că nu
se teme. Ei bine, cred oglinda nu e acolo pentru că ea ar arăta Adevărul. Și în lipsa
adevărului, cu siguranță lui Garcin nu are de ce să-i fie teamă, pare sigur de el și
crede că își va putea juca rolul până la final. Chiar încearcă să se refugieze în
tăcere. Tăcerea devine doar o iluzie mai apoi, pentru că da, se află în cameră cu
două femei care nu contenesc să vorbească. Văzând că nu-și poate construi un zid
care să-l despartă de cele două, Garcin își acceptă destinul și rostește cu o luciditate
greu de suportat pentru camaradele sale:

În curând fiecare va sta gol pușcă în fața celorlalți!

Și cred că aceasta e replica care m-a tulburat cu adevărat, pe mine, dar și pe cele
două femei. Chiar așa, cum ar fi ca, întâlnindu-te cu un necunoscut, datorită unui
simplu joc al destinului, acesta să afirme clar și concis, liniștit chiar, că în cele din
urmă vom fi goi. Câți oameni ar suporta așa ceva, să fie dezbrăcați total, fără
niciun secret, fără nici cea mai mică urmă de minciună în fața celorlalți? Pe mulți îi
înnebunește poate doar gândul de a fi goi în fața lor înșiși, așa încât, a sta gol în
fața altcuiva e mult mai mult decât un simplu infern. Dar Garcin avea dreptate.

Afirmația lui apare ca un semn profetic, ca o predicție a viitorului fatal. Pentru că

imediat încep să apară monștrii, așa cui îi numește el. Măștile tuturor încep să cadă
și rămân goi în fața ADEVĂRULUI. Așa aflăm că Estelle și-a omorât propriul
copil, Ines și-a aruncat amantul în fața tramvaiului, iar Garcin și-a chinuit ani de
zile soția înșelând-o. Așadar, suntem puși de Sartre față în față cu trei destine
ratate, dar care încearcă deziluzia salvării. Bineînțeles, le este imposibil. Estelle
pare a fi cea mai vulnerabilă, își caută cu disperare protecție, aruncându-se în
brațele lui Garcin, care are nevoie să se convingă pe sine că nu este un laș. Dar uită
că sunt trei… Ines îi privește și chiar le spune:

Faceți ce vreți, sunteți mai tari decât mine. Dar țineți minte, sunt aici și vă privesc.
Nu te voi slăbi din ochi, Garcin; va trebui s-o săruți sub privirea mea. Cât vă
urăsc pe amândoi! Iubiți-vă, iubiți-vă! Suntem în infern și va veni și rândul meu!

Ea devine, astfel, o instanță a dreptății. Prezența ei devine un blestem. Cei doi

încearcă să o ignore, dar nu pot, privirea ei se face simțită în camera cu ușile
închise. Și în felul acesta este justificată absența unei divinități… fiecare devine
pentru fiecare o instanță a propriei condamnări, o OGLINDĂ a adevărului de care
se temeau atât de mult la început, o garanție a faptului că își ispășesc, în sfârșit,
păcatele, mai mult, o garanție a faptului că se află cu adevărat în… INFERN.

Tocmai de aceea, dezvăluirea apocaliptică a lui Garcin, cea care redă și ideea
centrală a întregii opere, apărea doar ca o confirmare a realității, a propriei
existențe:

Nu-i nevoie de flăcări și smoală, infernul sunt Ceilalți!

Prin urmare, rezultă că unde există și ceilalți, există infern. Da, realitatea de zi cu zi
e un infern pe care îl tot trăim, la nesfârșit. Și dacă ar fi să ne întoarcem în trecut,
când un alt scriitor francez afirma că „Eu sunt ceilalți”, deducem foarte simplu că
noi înșine suntem infernul nostru. Dar Sartre se oprește la sentimentul acut al
alterității, se oprește la a-i privi pe cei din jur și a descoperi în ei oglinzi de adevăr,
la libertatea pe care și-o asumă destinul de a ne așeza zilnic în fața lumii, în fața
instanțelor de necunoscuți care ne-ar putea spune în fiecare clipă că oricât ne-am
ascunde, până la urmă, tot vom fi goi. Și atunci… care e soluția ontologică a
existențialismului lui Sartre? Răspunsul ni-l dă tot Garcin, personajul cel mai
furios și tulburător al piesei de teatru:

Să continuăm!

Sartre rămâne, așadar, scriitorul care ne arată umanitatea așa cum este ea,
adevărată, condamnată la libertate, cu puterea de a-și construi destinul. Iar atunci
când realitatea apare ca o iluzie, să continuăm, zic, să ne afundăm alături de Sartre
în mrejele existențialismului, pentru a ne descoperi propriul curaj de a ne privi în
oglinda adevărului.

 Apare la sf. Sec XX, curent ce neaga esentialismul

 Sartre este un reprezentant al existentialismul ateu francez, care este o
reactie impotriva esentialismului. EXISTENTA PRECEDA ESENTA
 In existentialism, alegerile omului fac ca existenta lui sa fie autentica. Omul
este privit ca o fiinta rupta de divinitate, pur si simplu aruncat in existenta.
Alegerile omului vor ajunge sa-l defineasca, omul este singur si nu are
predestinat.
 Apare conceptul gretei existentiale, un “dezgust dulceag”.
 Omul este fiinta prin care neantul vine pe lume, fiind condamnat sa fie liber.
La Sartre, eroii nu mai sunt caractere, ci libertati prinse in cursa.
 Specificatii ale teatrului de situatii: infernul sunt ceilalti, moartea curma
exercitiul alegerii, infernul este, deci, lasitate. Creatorii nu cauta situatii
specifice, ci situatii limita.
 Problema in orasul Argos era, de fapt, ca oamenii acceptau sa traiasca in
pacat, neavand niciunul curajul de a pedepsi faradelegile comise de Egist,
cum ar fi asasinarea propriului lor rege, Agamemnon.
 Singurul care face rau cu constiinta faptului ca va fi pedepsit este Oreste,
care razbuna moartea tatalui sau, in urma indemnului primit de la sora lui,
Electra.
 Personajele lui Sartre sunt conturate de actiunile lor si justificarile acestora,
umanizand astfel arhetipul eroului.

 Marcheaza cultura franceza post razboi si E de doua feluri: ateu sau crestin
(pacatul originar)

 Sartre spune ca: Lumea exista si atat, nu are nicio semnificatie

 Existentialismul – este o doctrină filozofică și de acțiune caracterizată printr-

o accentuare a individualității, propagarea libertății individuale și a
subiectivității.
 Apare „sentimentul tragic al vieții” și ideea absurdității existenței
(Dostoievski, Miguel de Unamuno, Kafka, Camus s.a.)

 Contingența ființei umane – Ființa umană nu este o ființă necesară

 Neputința rațiunii – Rațiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-și lumina

destinul.

 Devenirea ființei umane – îl invită pe om să-și construiască viața prin efort,

printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.

 Fragilitatea ființei umane – Sunt mereu expus propriului meu sfârșit

 Alienarea – Omul în perspectiva sfârșitului este înstrăinat de el însuși, nu

mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.

 Finitudinea și urgența morții, singurătatea și secretul, neantul – omul survine

din neant și se îndreaptă către el.

 Devenirea personală – trebuie să acceadă la o viață cu adevărat personală și

conștientă.

 Angajarea – Omul înseamnă libertate; pentru a-și construi viața, el trebuie să

opteze

 Celălalt – ființa umană este ființa-împreună (Mitsein, cf. Heidegger).

 Viața expusă - Omul trebuie să acționeze, să îndrăznească, să-și pună în joc

viața - sub permanenta privire și judecata inevitabilă a celorlalți

 TEATRUL DE SITUATIE

 Alegerea caracterului – datele biografice+alegerea in fiecare clipa –

caracterul nu e batut in cuie

 “omul condamnat la libertate” – blestem

 Caracterul in functie de caracter

 Fiecare situatie e o capcana, nu exista iesiri

 Imediat dupa razboi – scrie Cu usile inchise, in mai 1944

 Camera trebuie sa fie impersonala

 “Infernul ti-l dau ceillalti” – nu are sfarsit – “Sa o luam de la inceput”

 Garcin refuza sa aleaga – cadavru viu

 Infernul este lasitatea – Garcin este copia negativa a lui Oreste din Mustele