La tiganci

Mircea Eliade recunoştea „încă din adolescenţă mi-a plăcut să scriu nuvele, povestiri şi
chiar nuvele fantastice”.Această înclinare spre fabulos se va accentua în urma vastelor
sale lecturi şi a numeroaselor călatorii. El va fi atras mereu de spaţiul românesc şi de
oraşul Bucureşti: „pentru mine Bucureştiul este centrul unei mitologii inepuizabile”. Şi în
nuvela „La ţigănci” acţiunea se petrece în Bucureşti avîndu-l ca protagonist pe profesorul
de muzică Gavrilescu. Nuvela ilustrează o alegorie a morţii sau a drumului spre moarte.
Intinerariul spiritual al eroului se desfăşoară în opt secvenţe care alcătuiesc nuvela
construită cu echilibru şi armonie clasică. Alternează planul real cu cel ireal.Secvenţa I
(expoziţiunea) prezită eroul în tramvai, este vorba de Gavirescu care se întorcea acasă de
la lecţiile de pian date domnişoarei Otilia. În tramvai se discută despre bordeiul
ţigăncilor, de existenţa căruia se prefac că se scandalizează bărbaţii. Pentru profesor
acesta este un palat cu grădini şi nuci pe care el îl vede de trei ori pe săptămînă. Îşi aduce
aminte că a uitat servieta la meditaţie şi coboară repede ca să ia tramvaiul în sens invers.
În această primă secvenţă autorul introduce cîteva leitmotive: căldura mare, biletul,
confesiunea, colonelul Lavrence, bordeiul (spaţiul misterios), Elsa. Aşteptînd tramvaiul
este atras hipnotic de mirosul amărui al frunzelor de nuc şi de nefireasca răcoare încî fără
să-şi dea seama s-a aflat în faţa porţii. Secvenţele II, III şi IV ale naraţiunii dezvoltă
intriga marcată de pătrunderea lui Gavrilescu la ţigănci. Desfăşurarea acţiunii se face prin
nararea întîmplărilor eroului în acest spaţiu, visul lui.Intrînd la ţigănci este întîmpinat de
baba care-i cere „trei sute” ca să îl lase la bordei, să-şi aleagă o fată. Se întîlneşte cu trei
fete, trebuind să identifice pe cea de a treia dar nu reuşeşte. Pică într-un vis şi apoi se
trezeşte cu gîndul că trebuie să-şi recupereze servieta şi se duce la tramvai.Acest nucleu
conţine mai multe mituri mereu aprofundate în lucrările lui Eliade. Bordeiul trebuie privit
ca un mit al labirintului, un simbol al trecerii dinspre viaţă spre moarte. Este un spaţiu al
iniţierii în ritualurile morţii. Trecerea prin bordei este o trecere „dincolo”. Cele trei fete
amintesc de ursitori, ele îl supun pa Gavrilescu unor încercări pe care el nu le poate trece,
dansează în jurul lui, îi cer să o ghicească pe ţigancă dar el le scapă mereu.Personajul
alunecă mereu spre trecut vorbindu-le despre episoadele cu Hildegard şi Elsa. El nu
reuşeşte să ghicească ţiganca nici după ultima încercare. Trebuie să interpretăm acest
lucru în sensul că profanul ratează intrarea lui în domeniul sacrului. Apare o nouă
tentativă de intrare în real prin muzică.Secvenţa IV descrie visul lui Gavrilescu. Eroul
visează că încearcă să ghicească fetele, se pierde în camere ciudate cu tavane scunde şi
neregulate, cu pereţii uşor ondulaţi, cu paravane tot mai misterioase, cu coridoare pe care
rătăceşte mereu în sens invers, cu obiecte ce-l terorizează.Visul se termină cu o scenă a
luptei lui cu o draperie simbolică. Visul are mai multe semnificaţii.La început el apare ca
o aspiraţie a eroului sprea o altă realitate alături de Hildegard. Apoi în secvenţa IV visul
devine simbolul coşmarului traversării materiei de către spirit a vieţii spre moarte însoţită
de spaime şi sufocări. Draperia îi apărea ca un giurgiu şi-l îngrozea ca jocul straniu al
fetelor. Jocul ielelor propune lui Gavrilescu drept probă ghicitul, simbol al riturilor de
iniţiere în taina morţii, o vamă luată sufletului ca o ultimă şansă de despărţire a condiţiei
umane.Cifra trei şi multiplu de trei este un alt mit al nuvelei care punctează momente
semnificative.Secvenţa V ne apropie de punctul culminant al nuvelei prezentîndu-nil pe
Gavrilescu în încerecarea de a-şi recupera servieta cu partituri. În strada preoteselor nr.
18 nu mai cunoaşte pe nimeni, în locul doamnei Voitinovici găseşte pe doamna
Georgescu, iar despre Otilia alfă că plecase acum 8 ani după ce se căsătorise cu
inventatorul Frîncu. Se întoarce spre casă şi în tramvai revin aceleaşi obsesii (portofelul,
căldura, etc.).Secvenţa VI (punctul culminant) se petrece acasă unde surprizele continuă.
Elsa, soţia lui, plecase în Germania la familia ei în urmă cu 12 ani, cam de cînd aflase că
el a murit. Murise şi madam Trandafir şi foarte dezamăgit se hotăreşte să se întoarcă la
ţigănci.Secvenţa VII descrie drumul de acasă la ţigănci. Călătoria lui se realizează într-o
atmosferă fantastică, noaptea cu un personaj misterios pe care Gavrilescu îl simte un
visător, o fire de artist. Acesta ca un mesager al morţii îl ajută pe profesor să ajungă
„dincolo” trecînd prin locuri impuse de tradiţie cum este biserica.Secvenţa VIII începînd
cu intrarea definitivă a eroului la ţigănci unde nimic nu se schimbase. Baba îl aşteapă, îl
recunoaşte, îi ia vama, îi arată din prag casa cea mare rostind nişte cuvinte oraculare:
„vezi să nu te rătăceşti”, „să te ţii drept pe coridor şi să numeri şapte uşi şi cînd ajungi la
a şaptea să baţi de trei ori şi să spui: eu sunt, m-a trimis baba”. Sleit de puteri trece prin
coridor şi se încurcă iar, o găseşte pe Hildegard care îl aşteptese ca să-l conducă pe
ultimul drum şi îi spune „vino cu mine”. Pornesc spre pădure alunecînd dinspre veghe
spre vis, spre moarte du-şi de birjarul enigmatic şi de porunca lui Hildegard: „Ia-o spre
pădure, pe drumul ăla mai lung şi mînă încet. Nu ne grăbim.”.Deznodămîntul nuvelei nu
aduce ieşirea din ambiguitate. Eroul se explică echivoc „se întîmplă ceva cu mine şi nu
ştiu ce, dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul aş crede că visez.”. Fata îl consolează la
fel de echivoc „toţi visăm, aşa începe, ca într-un vis.”. Nuvela într-o altă interpretare
poate sugera aventura artistului case aspiră să-şi depăşească condiţia sa profesională şi
socială a omului care poate atinge absolutul, eternul. Şi atunci bordeiul poate fi privit ca
Olimpul, o cetate a cunoaşterii.Condiţia materială precară îl împiedică să-şi depăşească
condiţia, în lupta sa ar trebui să fie tînăr dar el este bătrîn, ar trebui să fie curajos dar lui îi
e frică mereu, i-ar trebui o dragoste protectoare dar toţi care l-au iubit au dispărut. Din
această perspectivă nuvela prezintă drama artistului ratat.
- apartenenta la specie -

Mircea Eliade este un scriitor de mare valoare a poporului roman. In literatura romana proza
fantastica a fost creata in perioada de inflorire a romantismului. In acest sens, Mihai Eminescu a
lasat “Sarmanul Dionis”, prima nuvela fantastica si filosofica din literatura romana. De asemenea
si marele nostru dramaturg, I.L.Caragiale, a lasat nuvele fantastice reprezentative: “Calul
dracului”, “La hanul lui Manjoala”, etc.Mircea Eliade va aduce ceva nou in specia literara
denumita nuvela fantastica. Fantasticul eliadesc are radacini mitice, fiind creat pe simboluri
esentiale. Pentru evidentierea elementelor fantastice, Eliade considera Bucurestiul (locul natal),
ca fiind perfect, el reprezinta un”oras al melancoliilor”, o “geografie sacra”, “centrul unei
mitologii inepuizabile”. In acest spatiu al realitatii mitologizate, se desfasoara actiunea din
majoritatea scrierilor fantastice ale lui Eliade.Fantasticul este o categorie estetica care se
realizeaza prin redarea, recrearea lumii dintr-o perspectiva imaginara. Intr-o opera fantastica
realul este imbinat cu o latura ireala. Straniul este construit prin intermediul unor evenimente
care vor schimba destinul personajului central. Teme fantastice des intalnite: parasirea timpului
prezent, existenta unui cadru ireal in care personajele isi implinesc destinul, motivul nunta-
moarte prin care omul este supus initierii(cunoasterii). Asadar o creatie fantastica este o creatie
aflata sub semnul miraculosului, inexplicabilului, imaginarului. Personajele din nuvela fantastica
sunt persoane care au cunoscut cel putin o data in viata sentimentul de ideal neimplinit, au o
viata banala, construind un ciclu care reprezinta destinul nefavorabil al personajului.In nuvela
“La tiganci”, Eliade construieste subiectul in 8 secvente prin intermediul carora realul se imbina
cu irealul. Camuflarea sacrului inprofan(hierofania), trecerea din real in ireal si incapacitatea
omului de “a trai mitul”, constituie punctul de plecare in opera lui Eliade.Prima secventa din
nuvela este dominata de planul real in care personajul principal savarseste un ritual fara insa a
realiza acest lucru. Gavrilescu merge de 3 ori pe saptamana cu tramvaiul, aceasta cifra
reprezentand totalitatea ritualurilor sacre. Banalitatea in care viata personajului se desfasoara
poate fi considerata drept o consecinta a unei greseli care i-a schimbat cursul vietii.Elementele
fantastice care apar pe parcursul secventei sunt sugestive in conturarea personajului. El merge cu
tramvaiul intr-o zi caniculara de vara, participa la o discutie despre un anumit colonel Lawrence
si de asemenea se face referire cu o oarecare retinere la locul numit “la tiganci”, unde timpul
pare a fi suspendat: “Avem timp. Ca n-am ajuns inca la tiganci…”. Pentru ceilalti pasageri din
tramvai casa tigancilor este un loc rau famat, pentru Gavrilescu este un refugiu impotriva
canicului. In momentul in care el realizeaza ca si-a uitat partiturile la eleva lui, Otilia, va schimba
cursul destinului sau, intrand intr-o noua etapa existentiala. Este “prea tarziu” sa se intoarca din
drum, astfel se produce o ruptura de realitate in momentul in care patrunde in spatiul miraculos
de “la tiganci”. Inainte de a intra in sacru este “lovit” de lumina, producandu-se asadar o sciziune
in existenta personajului. Prima secventa sta sub semnul unui destin ratat, soarta nefiindu-i
favorabila din pricina “firii lui de artist”. Urmatoarele 3 secvente stau sub semnul fantasticului,
personajul traind o experienta stranie, fiind prins intre realitate si mistic. Intrand la tiganci, el
cunoaste o noua dimensiune existentiala. Este intampinat de o baba care ii cere bani - ea
semnifica cerberul care ia bani celor care trec dintr-un spatiu(viata) intr-altul(moarte). Tigancile
s-au stabilit in Bucuresti de 21 de ani (adica de 3 ori cate 7), semn al perfectiunii , al creatiei
perfecte. Aceste indicii sunt ignorate de Gavrilescu care nu poate face diferenta dintre realitate si
fantastic. Amestecul de real si mitic va conduce la ambiguitate, personajul fiind derutat pe
parcursul intregii nuvele.La tiganci timpul nu are limite, asadar acest loc sacru dispune de
atemporalitate “Avem timp. Nu e nici trei.”. Gavrilescu va fi prins intr-un joc pe care nu-l
cunoaste. Cele trei fete il atrag intr-o hora care in folclorul romanesc reprezinta jocul ielelor.
Deoarece este incapabil sa deosebeasca cele trei fete prin etnie, el este condamnat sa strabata un
labirint, nu insa inainte de a cunoaste experinta onirica. El isi va reaminti tragedia vietii sale:
pierderea lui Hildegard, iubirea vietii lui.Preocuparea pentru neimplinirea sufleteasca il va
impinge pe un drum greu de strabatut, devenind prizonierul unui univers labirintic. Jocul
tigancilor i-a trezit sentimentul de tradare, care a fost refulat in banalitatea cotidiana. Intrarea in
labirint este asociata cu sentimentul abandonului; el este parasit de cele trei fete, se pierde si el la
randul lui printre paravane, este sufocat de caldura si se dezbraca, semn al pierderii identitatii si
individualitatii. In aceste conditii grele, personajul se simte mai batran, sleit de puteri, insetat, dar
si schimbat din punct de vedere fizic: “se privi mirat in oglinda, parca i-ar fi fost greu sa se
recunoasca”. Pentru a-si potoli setea, cere apa: “ band direct din cana, indelung, galgaind, dandu-
si capul pe spate”; apa detine calitatea magica de a reda fiintei putinta renasterii. Pentru
Gavrilescu, experienta de la tiganci este un joc, de aceea nu percepe rostul identificarii celor trei
fete, sensul ratacirii prin labirint si experienta onirica care va duce la crearea unei noi identitati.
Trairea sa in locul sacru de la tiganci seamana cu o mistuire, cu moartea, insa legaturile cu
realitatea nu sunt definitiv rupte: aude “voci si zgomote si scaune trase pe parchet”. In ratacirea
prin labirint primeste semnele apropierii sfarsitului: este atras de un giulgiu care ii acopera
goliciunea corpului asemenea unui mort. Asadar, experienta lui Gavrilescu echivaleaza cu
initierea in moarte, caci a iesi si a intra intr-un labirint este un ritual initiatic prin
excelenta.Secventele V, VI, VII reprezinta confruntarea lui Gavrilescu cu o realitate ambigua.
Timpul petrecut in bordeiul tigancilor si ratacirea personajului in labirint este o avertizare asupra
a ceea ce-l asteapta in lumea profana, caci intors in realitate eroul se va confrunta cu un nou
labirint: in locurile cunoscute el intalneste alti oameni, banii se schimbasera, tramvaiul se
scumpise, in casa lui locuiau alti oameni, Elsa este plecata in Germania, iar pe strada Preoteselor,
la doamna Voitinovici locuiau niste straini. El nu este recunoscut de crasmarul Costica, care ii
relateaza ca Gavrilescu a disparut de 12 ani. In acest moment eroul realizeaza ca cele cateva ore
petrecute la tiganci echivaleaza cu 12 ani, adica un ciclu cosmic. Isi da seama ca a pierdut
legatura cu realitatea si vrea sa se intoarca in spatiul sacru de la tiganci. In drumul sau initiatic va
fi dus de un fost dricar (reprezentandu-l pe Charon) care nu ii ia bani. Vor trece pe langa o
biserica si simbolurile mortii sunt sesizabile usor:regina noptii, locul de veci in care o persoana a
fost ingropata de dimineata. Schimbarea la care Gavrilescu este supus reprezinta intoarcerea la
momentul de gratie: iubirea lui Hildegard, inainte de a fi ales ca sot de Elsa, el acceptand din
lasitate si din lipsa de bani. Conditia materiala nu l-a lasat sa-si implineasca iubirea, el
pierzandu-si astfel firea de artist. Revenirea la casa tigancilor reprezinta ultima secventa,
momentul in care trece din real in sacru, primind o a doua sansa de a-si implini destinul. El este
pregatit, in initierea in moarte cunoscand desavarsirea. Intalnirea cu Hildegard inseamna dreptul
de a intra in eternitate prin iubire, prin nunta care se realizeaza sub semnul visului “Asa incepe.
Ca intr-un vis…”. Plecarea cu Hildegard spre padure(simbol al eternitatii), reprezinta a doua
sansa in implinirea destinului sau cosmic. La Eliade nunta este un simbol de patrundere in
moarte, in inteles mitic, de contopire a individului cu Fiinta suprema, Dumnezeu.“La tiganci”
este o nuvela fantastica, deoarece exista elemente ce definesc categoria estetica, numita fantastic:
planul real-ireal, trecerea din viata in moarte, motivul nunta-moarte, ritualul initiatic pentru
desavarsirea destinului cosmic. Aceasta nuvela are ca element original modul in care Eliade vede
fantasticul: mitul si imbinarea sacrului cu profanul reprezinta esenta spiritualitatii.
Caracterizarea lui Gavrilescu

Pentru marele nostru artist, Mircea Eliade, fantasticul are radacini mitice, fiind creat pe simboluri
esentiale. Spatiul prozei lui Eliade este, in special, Bucurestiul, locul natal al scriitorului, oras al
„melancoliilor”, sufocat de caldura, dominat de banalitatea care camufleaza misterele si care
pentru Eliade constituie „o geografie sacra”. Pentru Eliade, Bucurestiul nu este doar un loc natal,
ci universul in care cerul si Pamantul se unesc: „Bucurestiul este pentru mine centrul unei
mitologii inepuizabile”. b2g24gbIn nuvela fantastica „La tiganci”, Eliade construieste o poveste
fantastica situata in cadrul real al Bucurestiului interbelic. Personajul central este Gavrilescu, un
barbat de 49 de ani, profesor de pian care traieste sentimentul ratarii: considera ca ar fi putut
ajunge un mare artist, daca soarta i-ar fi fost mai favorabila. Pe parcursul nuvelei se
autocaracterizeaza repetand : „am o fire de artist, „traiesc pentru suflet”, „idealul meu a fost, de
totdeauna, arta pura”.Persoanjul anost, traieste o experienta stranie; farasa realizeze, el savarseste
un ritual de trecere, merge cu tramvaiul de tri ori pe saptamana, obsedat de numele unui erou
real, coloneleul Lawrence, care a fost lovit „ca o sabie” de arsita din Arabia. Gavrilescu spune
aceasta povestire in tramvaiul cu care se intorcea de la Otilia, o eleva de-a sa, intr-o zi caniculara
de vara. In tramvai se vorbeste cuo oarecare retinere despre locul numit „la tiganci” si care s-ar
parea ca nu este influentat de timp, dispunand de atemporalitate „Avem timp. Ca n-am ajuns inca
la tiganci” . intorcandu-se din drum pentru ca isi uitase partiturile la Otilia, personajul nuvelei isi
traseaza un nou destin. Inainte de apatrunde in universul miraculos de „la tiganci”, el este „lovit
de lumina”; despre intalnirea cu Lumina, Eliade afirma ca produce „o ruptura in existensa
subiectului”. Experinsa lui Gavrilescu este un ansamblu de realitate si fantastic, el neinselegand
ce i se intampla. Lumea in care intra din curiozitate ste un loc dubios. Realitatea ii ofera
nenumarate semne, dar el nu este capabil sa le descifreze, sa recunoasca semnele mitice, sa
„traiasca mitul” (M. Eliade): merge de trei ori pe saptamana cu tramvaiul (3- numar al tuturor
ritualurilor si al hierofaniilor), tigancile sunt in Bucuresti de „21 de ani”(adica de 3 ori 7, in
Biblie cifra 21 este cifar perfectiunii, semn al creatiei perfecte). Toate intamparile din casa
tigancilor sunt traite de protagonist cu un acut sentiment de apartenenta la realitate; pentru el
jocul celor trei („o grecoaica, o tiganca si o ovreica”), care reprezinta, in esenta, jocul ielelor,
este o gluma la care nu se preteaza: „Cine m-a pus sa-mi pun mintea cu niste copile?Pardon!Am
spus cpolie din gentilete, voi suntesi altceva. Stiti voi bine ce sunteti. Sunteti tiganci. Fara nici o
cultura. Analfabete”.Prin acesta iesire el este caracterizat direct de autor „izbucni deodata,
cuprins brusc de furie” ti indirect prin vorbele pline de dispres la adresa celor trei fete.In aparenta
cotidiana, casa tigancilor este doar un loc rau famat, pentru Gavrilescu devine un Univers al
misterului, fiind inconstient de ceea ce i se intampla. El traieste confuzintre amintirile din
tinerete si amintirile recente, este prins intr-un joc pe care nu-l ia in serios, un joc in care este
cuprins un mesaj, pentru care protagonistul nu e pregatit. Gavrilescu isi tradase iubirea; jocul
incearcand tocmai trezirea acestui sentiment refulat.Gavrilescu devine prizonierul unui labirint,
dupa ce cunoaste experiensa onirica prin care se va schimba fizic „in clipa aceea isi dadu seama
ca era imbracat ciudat”. El nu se recunoaste. Acest moment survine unei experiente tragice:
amintirea lui Hildegard, care a fost iubirea vietii lui, neimplinirea dargostei fiind categorisita
drept „tragedia vietii mele”.Ratacind prin labirint el este cuprins de teama, deoarece este parasit
de cele 3 fete a caror etnie nu a putut-o ghici. Patrunzand dincolo de un paravan , el are o
senzatie de sufocare si se dezbraca. Nuditatea reprezinta parasirea formei si a individualitatii.
Labirintul este inofensiv, dar si amenintator, seamana cu locuri stiute, acolo exista „cineva, ceva,
o fiinta, sau un obiect cu neputinta de precizat”. Trairea sa seamana cu sentimentul mortii, insa
legatura cu profanul nu a fost in totalitate intrerupta „aude voci si zgomote ti scaune trase pe
parchet”. Gavrilescu, cuprins de frica inainteaza „cu prudenta”, alergand din instinct, reuseste sa
ajunga in ultimul moment intr-un coridor semiluminat, capatand sansa de „ a fi imbraicat” din
nou.Instinctiv el paraseste acel loc mistic pentru a se intoarce si a regasi paradisul sau: nunta cu
Hildegard.Experienta lui Gavrilescu este echivalenta cu initierea in moarte, caci „a iesi si a intra
intr-un labirint este ritual initiatic prin excelenta”.Ratacirea in bordeiul tigancilor devine un
mesaj si un avertisment asupra a ceea ce-l asteapta in lume profana. Odata intors in realitate se
va confrunta cu un nou labirint : afla cu stupoare ca biletul de tramvai s-a scumpit si ca banii pe
care-i avea s-au retras din circulatie de trei ani; oamenii pe care-i vazuse in urma cu cateva ore
nu mai exista, in casa lui locuiesc alte persoane, Elsa fiind plecata in Germania.In final
realizeaza ca cele 6 ore petrecute la tiganci echivaleaza cu 12 ani in lumea reala. El nu este
recunoscut de carciumar, ceea ce inseamna ca aspectul fizic este diferit. Nu protesteaza, nu
dispera, ci se intoarce la tiganci. In drumul spre locul sacru, protagonistul este transportat de un
fost dricar cu trasura. Dricarul reprezinta personajul mitic Choran, cel care conform traditiei duce
sufletele dintr-o lume in alta.Trece pe langa o biserica, in cimitirul careia a fost inmormantat
cineva de dimineata. Se simte mirosul reginei noptii. Aceste simboluri reprezinta o avertizare, o
pregatire a personajului deoarece inisierea presupune o cunoastere.Ajungand la tiganci el
primeste o nemtoaica, cea pe care o refuzase initial. Isi regaseste iubirea pierduta din cauza
lasitatii- el nu a fost capabil sa aleaga, a fost ales de Elsa, din cauza situatiei financiare se simte
obligat si isi tradeaza iubirea fata de Hildegard. Totusi el primeste o a doua sansa, fiinta
neputand intra in eternitate decit prin nunta.Cei 12 ani reprezinta un ciclu cosmic, perioada in
care a suferit transformari multiple, fiind supus unor probe: alegerea tigancii, jocul ielelor,
intoarcerea in profan unde carciumarul are impresia ca-l cnoaste, dar nu-l identifica. El si-a
reconstituit intreaga fiinta, intorcandu-se la momentul de gratie cand a cunoscut-o pe
Hildegard.Intalnirea cu persoana iubita (care murise) nu trezeste personajul la realitate,
Gavrilescu nu realizeaza ca el trece intr-un spatiu sacru. Se leaga de realitate: „dar n-am bani”,
„palaria”, „voi sa se intoarca din drum”.Cei doi se urca in trasura fostului dricar; Hildegard ii
spune acestuia sa ia drumul prin padure. Padurea verde este simbolul eternitatii, astfel ei patrund
in mediul sacru, fara posibilitatea de a se reintoarce in profan.In acel moment, protagonistul
realizeaza c se „intampla ceva”, „as crede ca visez”, afirma el, oarecum derutat de situatia in care
se afla.Nunta-moarte sugereaza intregirea fiintei, intoarcerea la conditia ei originara, aflata sub
semnele oniricului: „Asa incepe. Ca intr-un vis...”.Pentru Gavrilescu, plecarea cu Hildegard
reprezinta a doua sansa in implinirea destinului sau cosmic.In opera sa, Eliade confera
fantasticului o dimensiune ontologica, avand un caracter initiatic, si daruind o viziune asupra
ideilor sala care tinde catre mit.