TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎN ROMANUL DE DUPĂ 1980

Prin toate resursele sale, literatura postmodernă urmărește stabilirea unei conexiuni cât mai profunde cu
cititorul contemporan, sensibil la inovație și avid de real. Această perioadă foarte prolifică a literaturii este
admirabil reprezentată de Mircea Cărtărescu în Travesti, romanul unei „vindecări”, având în prim-plan vârsta
adolescenței, cu frământările, cu sublimul și cu ororile sale.
Apărut în 1994, Travesti nu aduce o modificare esenţială a temelor lui Mircea Cărtărescu. Se poate vorbi
chiar de o „manierizare” (Ioana Pârvulescu), această senzaţie fiind generată de o repetare a schemelor narative
şi de situarea în centrul prozei a Obsesiei. Autorul însuși numește Travesti un „exercițiu de sinceritate aproape
sinucigașă”. Scriitorul se identifică la nivelul textului cu naratorul și cu personajul central, într-o
perspectivă necanonică menită să accentueze forța mesajului. Opera redă fidel linile generale ale adolescenței
lui Mircea Cărtărescu, care mărturisește într-un interviu că, în perioada liceului, se izolase de colectiv și
obișnuia să recite singur versuri pe stradă (asemenea protagonistului Victor).
În linie cu direcția postmodernă, autorul concepe o proză autoreferențială, în care opera se povestește și
se analizează pe măsură ce se scrie. Cititorul colaborează cu scriitorul în procesul de elaborare a romanului.
Totodată, granițele dintre specii se estompează; pentru că substanța propriu-zisă a operei aparține esteticii,
Travesti este mai degrabă un roman-eseu, reliefând hibridizarea postmodernistă.
Dintre toate textele pe tema adolescenţei, Travesti este, probabil, cel mai aproape de universul
adolescentului contemporan. Stabilind filiaţii, în sensul intertextualității, cu Romanul adolescentului miop de
Mircea Eliade (prin modelul personajului – narator, care aspiră să creeze Marea Carte, în izolarea pură a unei
mansarde) şi cu Muzici şi faze, de Ovidiu Verdeş (prin prezentarea adolescentului contemporan, interesat doar
de propriul univers şi trăind clipa), Travesti oferă modelul unui adolescent universal, care depăşeşte limitele
unei epoci, deşi textul sugerează o anumită realitate socială şi politică. Centrul de interes al romanului rămâne
însă urmărirea parcursului sinuos al descoperirii sinelui de către personajul – narator.
Principalul element de structură îl reprezintă cele două repere temporale ale vârstelor de șaptesprezece
și treizeci și patru de ani ale autorului-narator, cărora le corespund două repere spațiale: tabăra școlară de la
Budila și casa de creație de la Cumpătu. În acest al doilea plan, se dezvăluie cum cartea se încheagă din
reflecțiile autorului, din eforturile ordonate ale memoriei și din ceea ce i se întâmplă în vis, adică în lungile și
chinuitoarele coșmaruri. Scrisul este investit cu o funcție mai mult decât cathartică: „Mă agăț acum ca de cel
din urmă pai de gândul că poate e posibil să mă vindec prin scris”. Celor două planuri reale – Budila și
Cumpătu -  li se adaugă alte două de natură psihică: irațional, subconștient, coșmar versus stare de veghe,
conștient, rațional.
Naraţiunea este homodiegetică, ulterioară evenimentelor de la Budila, dar simultană revelaţiilor de la
Cumpătul. Structurile narative consacrate sunt abolite, deoarece textul se construieşte ca un jurnal, naraţiune cu
caracter confesiv în care primează reliefarea unui sentiment, a unei stări de spirit şi nu înregistrarea fidelă a
evenimentelor şi a acţiunilor personajului. Limitele spaţiului real se estompează frecvent, în favoarea spaţiului
ireal (scara conacului care găzduieşte tabăra de la Budila se pierde într-o cupolă-labirint, în care tronează un
păianjen, havuzul din parc apare şi dispare în funcţie de starea de spirit a personajului-confesor etc.). Aceleaşi
dislocări sunt specifice relaţiilor temporale, întrucât cele două timpuri diegetice se suprapun frecvent, până la
confuzie. Naratorul este intradiegetic, homodiegetic, auctorial. Propria-i poveste îl copleşeşte, îl subjugă şi îl
eliberează de obsesii, ajutându-l să se regăsească.
Țesătura romanului se sprijină pe trei moduri de expunere: monolog, narațiune și descriere. Stilul
reflexiv și autoreflexiv al romanului refuză dialogul, însă lipsa lui nu este resimțită ca o nevoie nesatisfăcută. În
Travesti nu se mai poate vorbi despre construcția subiectului, intrigă, tehnici narative, conflict și punct
culminant ca în prozele tradiționale.
O semnificativă mutație în sensul inovării se observă la nivelul conflictului plasat nu în conștiința unui
personaj, ci în aceea a autorului însuși, în condițiile absenței personajelor tradiționale. Adolescentul de
șaptesprezece ani își asumă o alură romantică, bazată pe detașare și asceză, disprețuindu-și colegii, dar totodată
invidiindu-i pentru capacitatea lor de a profita cu intensitate de adolescență : „Ce amestec ciudat de dispreț și
adulație aveam pentru cei care, sublimi-imbecili, își legănau fetele în întunericul plin de lumini colorate al
sălii de discotecă! Aș fi vrut atât de mult să fiu și eu acolo, cu o fată lăsându-și capul cu păr parfumat pe
umărul meu (…)”. De cealaltă parte, adultul trăiește urmările experienței de la Budila sub forma unor
„perioade cu Lulu” (caracterizate prin „fenomene fiziologice îngrozitoare” și manifestări psihice care impuneau
internarea în sanatoriu)  și „perioade fără Lulu, de o frumoasă normalitate”. În timpul șederii la Cumpătu, care
coincide celei mai acute crize de până atunci, Victor duce în efortul său de a se elibera prin scris o luptă cu sine
însuși, cu propriile slăbiciuni „Doamne, de-aș putea să rezist!”).
Personajele creionate în roman, pe lângă naratorul-autor-personaj, nu au conștiința și consistența celor
de până acum. Ele nu au libertate de mișcare, nu stabilesc relații de acțiune între ele și sunt dependente strict de
fluxul cerebral, reflexiv sau oniric. Identitatea lor nu este bine conturată; autorul-narator menționează trăsături
arbitrare, preponderent fizice, care, alături de porecle, scot în evidență interioritatea lor săracă. De pildă, despre
Manix spune că „arăta deja de parcă ar fi avut treizeci de ani”, lui Titi îi este surprinsă „mutra încrețită a
junelui Voltaire”, iar lui Fil – „figura de Mireille Mathieu”. Colegii lui Victor sunt exponenți ai adolescenților
din toate timpurile, dar și a unei lumi și a unui mod de viață din care el se sustrage. Dacă Victor, Clara și Savin
reprezintă tipul adolescentului introvertit, meditativ, atunci Fil, Michi, Manix, Cici, Sony, Bazil, Lulu sunt
adolescenții extrovertiți, caracterizați de o poftă nesățioasă de viață. În timp ce colegii săi poartă haine la modă,
Victor nu se preocupă de vestimentația sa. Orgolios, adolescentul ascet disprețuiește apetența lui Savin pentru
filozofie, considerându-l „un cretin foarte inteligent”, iar pe Clara o etichetează – „o fată ștearsă”.
Victor își impune să ardă etapa firească a trăirilor adolescentine, inhibându-și instinctele carnale la o
vârstă la care acestea debordează, transformându-le în refulări, dorințe latente trimise în subconștient. El este un
adolescent atipic, schizoid, însingurat și alienat, măcinat de probleme existențiale. Își impune cu încăpățânare
castitatea pentru a nu-și trăda destinul de mare scriitor, care îi va consuma întreaga ființă. Așadar, Victor este
purtătorul unor valori precum ambiția, sacrificiul de sine, aspirația spre cunoaștere, castitatea.
Semnificative pentru conturarea viziunii despre lume a autorului postmodernist sunt mai multe scene
care fixează relațiile dintre adolescent și el însuși sau adolescent și ceilalți, dar și concepția despre menirea
scriiturii. Astfel, adunarea din curtea Liceului Cantemir în dimineața plecării în tabără, precum și întregul
drum parcurs cu autocarul redau distincția fundamentală Victor – ceilalți și mai ales Victor – Lulu,
protagonistul definindu-se omul spiritului, în distincție fundamentală de colegii săi, doritori de distracții facile,
preocupați de modă și de dorința de ”a se da mari”. De asemeni, ilustrative sunt serile petrecute în tabără, când
toți ceilalți se pregătesc pentru discotecă, fumează, discută banatități colorate cu vulgarități, beau alcool, intrând
cumva într-un șablon al adolescentului dornic de a-și dovedi maturizarea, superioritatea, puterea, în vreme ce
Victor, trăgându-și pătura peste cap, încearcă să se sustragă atenției și glumelor răutăcioase ale celorlalți, citind
din Metamorfoza lui Kafka sau dând curs halucinațiilor sale. Însă momentul care pare să declanșeze Himera și
să elibereze din afundul subconștientului obsesii incontrolabile și imagini coșmarești este ultima seară
petrecută la Budila, când, la parada costumelor, Lulu apare deghizat în femeie, într-un travesti excesiv, vulgar,
ce provoacă amuzamentul maxim al colegilor, iar lui Victor îi provoacă o reacție de o violență ieșită din comun.
Scena imaginată ulterior, a întâlnirii cu Lulu pe scara conacului, trădează obsesia celui ce intuiește o traumă, un
adevăr dureros păstrat în cele mai adânci și secrete zone ale subconștientui său. Imaginea urmăririi lui Lulu de
către păianjenul care îl prinde în plasa sași îl golește de substanța vitală, în timp ce Victor privește extrem de
atent și fascinat, cu o plăcere asemeni celei erotice, este coșmarescă nu doar prin oroarea ei, cât mai ales prin
plăcerea care îl inundă pe privitor.
Motivul dublului este amplu dezvoltat. În incipit și în final, recurența adresării la persoana a doua
semnalizează simetria și scindarea eului între scriitorul matur și Victor – adolescentul. De la șaptesprezece și
până la treizeci și patru de ani se încearcă o detașare totală și definitivă de vârsta chinuitoare a adolescenței,
încercare simbolizată de scrierea pe oglinda aburită a imperativului „DISPARI”. De la început, autorul-narator,
prin scrierea cărții, urmărește înfruntarea directă și totală cu demonul interior, pe care trebuie să-l înfrângă.
Dublul androgin este și sora lui mai mică (despre care își dă seama că nu e altcineva decât e însuși în primii ani
ai copilăriei), dar și Lulu, colegul travestit  cu ocazia balului de închidere a taberei.
În opinia mea, Travesti este romanul prin excelență al vârstei sublime și abjecte, este metafora
fiecărui tânăr aflat în căutarea sinelui și care se confruntă cu demonii erotici, cedându-le sau încercând a-i
reprima. Semnificativ pentru viziunea autorului este titlul, care, la un prim nivel de lectură, poate fi raportat la
deghizamentul feminin al lui Lulu, trimițând către hermafroditul estropiat și către obsesia androginului, dar
acest substantiv poate deveni însăși vârsta, ce determină o travestire a adolescenților introvertiți sau,
dimpotrivă, dezinhibați. Totodată, exercițiul scriitoricesc, actul conceperii romanului este văzut ca o eliberare
de travestiul unei vieți searbede și un triumf al interiorității complexe și debordante.