POVESTIREA FANTASTICĂ

Fantasticul este o categorie estetică ce desemnează o zonă a îndoielii, a ezitării între

explicaţia raţională şi lipsa oricărei explicaţii logice. Se situează între straniu şi miraculos, între
neobişnuit şi supranatural. Alte categorii apropiate fantasticului sunt fabulosul, miraculosul,
straniul, supranaturalul.
Textul fantastic se caracterizează prin: alternanţa planurilor real/ireal, prezenţa unor
personaje şi fapte neobişnuite, ambiguitatea textului, finalul deschis.

PROZA LUI VASILE VOICULESCU

Scriitor tradiţionalist interbelic, Vasile Voiculescu s-a format sub influenţa culturii folclorice
şi a valorilor tradiţionale din lumea satului. În proza sa el prelucrează superstiţii şi practici magice,
fiind atras de senzaţional, de mistere, de lucruri şi întâmplări stranii, de partea tainică a existenţei.
De aceea, lumea descrisă se constituie ca un univers magic, de basm şi legendă, o lume fabuloasă,
primitivă, în care omul încearcă să găsească un sens existenţei prin magie.
În opera lui fantasticul este de origine populară şi generat de prezenţa unor personaje ireale
(omul fantastic, omul-peşte, ursul tragic, marele taur al munţilor, marele lup spiritual, ca animale
totemice). Personajele stranii sunt apropiate de regnul animal: Amin este omul-peşte, lostriţa se
confundă cu Ileana, fata sălbatică, Solomonarul urs-Berevoi etc. Sunt valorificate teme şi motive ca:
vânătoarea, pescuitul, iluzia, vrăjile, magia; timpul şi spaţiul sunt arhaice, nedeterminate; atmosfera
creată este stranie, magică şi vizează legătura dintre om şi elementele naturii; finalurile sunt
deschise, ca în proza modernă, oferind cititorului posibilitatea de a da singur una sau mai multe
interpretări.
Critica literară împarte proza lui Vasile Voiculescu în două tipuri: proza-anecdotă, în care
întâmplările autentice sunt generate de situaţii fantastice („Capul de zimbru”, „Proba”, „Farsa”) şi
proza fantastică („Lostriţa”, „Pescarul Amin”, „Ultimul Berevoi”, „În mijlocul lupilor”, „Sezon
mort” etc.).

PESCARUL AMIN

Povestirea „Pescarul Amin” are ca sursă de inspiraţie lumea acvatică, a pescuitului, ca şi alte
povestiri voiculesciene: „Lostriţa”, „Lacul rău”, „Amintiri despre pescuit” etc.
Tema operei o constituie, aşadar, pescuitul ca variantă a vânătorii. Naraţiunea este la
persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, impersonal, neutru. Se foloseşte stilul indirect liber.
Titlul sugerează atât tema, cât şi ocupaţia personajului principal, devenit personaj eponim.
Povestirea se structurează pe trei planuri narative: prologul (punerea în temă), naraţiunea
propriu-zisă, epilogul (încercarea de a explica în mod raţional evenimentele).
În incipitul povestirii, într-o comunitate de pescari, un dezechilibru natural (apele Dunării
umflate de ploi abundente) întârzie pescuitul, îndeletnicire de bază a oamenilor din balta
Pocioveliştii, şi acest lucru creează o atmosferă tensionată, de aşteptare nervoasă, în care oamenii şi
peştii par a se pândi reciproc. Conflictul povestirii va fi susţinut de reprezentanţii celor două tabere:
pescarul Amin şi morunul uriaş.
Naraţiunea propriu-zisă debutează cu prezentarea lui Amin, „cel mai iscusit, mai harnic şi
mai înţelept” pescar din zona Pocioveliştii, care cunoaşte toate tainele pescuitului, locurile şi
obiceiurile peştilor. El este prezentat într-o dublă ipostază: ca om obişnuit, căsătorit, cu familie, dar
iubitor de singurătate; şi ca fiinţă acvatică, existând în portretul lui câteva semne care anticipează
relaţia totemică dintre el şi morunul cu care se va confrunta: nu are păr pe trup şi se zvântă imediat
ce iese din apă; pielea are încrustături sub forma solzilor; vede foarte bine prin apă, distingând
mişcările peştilor până în fundul bălţii; are în înfăţişare „ceva de amfibie”; este înalt, cu pieptul
ieşit înainte; „se scurtează şi se lungeşte în apă zvâcnind ca broasca”; braţele îi sunt lungi, „tălpile
şi palmele sunt late ca nişte lopeţi”. Totodată, legenda despre neamul Aminilor precizează că au
pielea lucioasă, lunecoasă, fără fir de păr, şi se spune că „s-ar fi trăgând din peşti”. Portretul său
susţine planul miraculos, fabulos al povestirii.
În plan real, Amin rămâne să vegheze zăgazurile ameninţate să se rupă şi, „domn peste
pustietăţile întristate”, se simte legat sufleteşte de peştii pe care vrea să-i prindă. Iniţial se crede că
peştele care le face necazuri este un somn cu care Amin are „răfuieli mai vechi”, pentru că acesta
producea pagube în gospodăriile oamenilor: înhăţa raţe, gâşte, câte un miel şi uneori ataca şi copiii.
Se trezeşte astfel în el instinctul vânătorului care vrea să prindă „jigadina”, „nămestia”, „năprasna”.
În alt plan se situează inginerul şi brigadierul Ion Fâstâc, „un venetic” fudul, „un ăla
butucănos, negru şi buzat, făcut din proaspăt şef”, „prost pe toate părţile şi în toate felurile”, care
vrea să folosească dinamita pentru a ucide peştele uriaş. Amin nu poate îngădui ca nişte străini să
încalce legile străvechi ale pescuitului şi se opune acestei idei.
Când se dovedeşte că peştele din baltă este de fapt morun, Amin crede că acesta este
strămoşul său, animalul totemic despre care îi povestise bunica şi nu mai vrea să-l vâneze, ci să-l
cunoască mai bine, să se apropie de el. El apare acum în ipostaza unui erou de basm, având
capacitatea de a se da de trei ori peste cap, devenind, în imaginaţia sa, un gând. Transformarea
porneşte de la contemplarea apei, când Amin începe să vadă prin apă, să distingă mişcările peştilor.
Folosind motivul ochiului contemplativ, ca organ al cunoaşterii, autorul transformă privirea
exterioară în privire lăuntrică, astfel încât eroul devine orb pentru lumea dinafară, lumea reală, şi
priveşte în esenţa lucrurilor:
„Se scrută singur: simţea că trece printr-o adâncă prefacere. Nu mai avea nimic de-a face
cu fapta, cu lucrarea...De acum se închina cugetelor, odihnei în gânduri...Ca bunicul...Oare
îmbătrânise aşa, dintr-o dată? Se cercetă: poate! Dar, oricum, această bătrâneţe se arăta cu totul
nouă, un alt chip al vieţii...”
Însetat de cunoaştere, dornic de a se apropia de strămoşul său, Amin iese din timpul real,
evadează în trecut, în acel trecut imemorabil al originilor, al genezei primordiale. Aici, în adâncuri,
Amin descoperă o altă lume, un adevărat cosmos acvatic, cu stele, constelaţii, populat cu peşti
uriaşi, dintre care se distinge morunul-totem, arhetipul spiritual al neamului său. Este un „cer mult
mai adânc, ameţitor şi misterios”, căruia Amin i se închină, în încercarea lui de a se apropia de
morunul atotstăpânitor al acestei lumi, în care astrele devin inferioare peştelui, deoarece morunul
uriaş înghite luceferi.
Ca tehnică artistică autorul foloseşte inserţia fantasticului în real, trecerea fiind aproape
imperceptibilă, întrucât iniţial Amin se afla pe mal, contemplând apa ca pe o oglindă, apoi apare
cufundat în apă la propriu. Ambiguitatea, specifică textului fantastic, se păstrează până la finalul
textului, când şuvoaiele dezlănţuite ameninţă să distrugă totul în jur. Amin vrea să salveze morunul
din calea apelor nimicitoare, dar „nu putu sau nu mai vru să aibă timp?”:
„Şi alaiul fabulos al peştilor se desfăşură triumfal, la mijloc cu morunul fantastic înconjurat
de cetele genunilor, ducând la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă apoteoză către
nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna omul”.
Gestul lui Amin, încercarea lui de a salva animalul totemic atrage după sine autodistrugerea,
moartea pescarului având, de fapt, semnificaţia evadării din real, eliberarea sa, întoarcerea în
mediul strămoşilor.
Vasile Voiculescu prelucrează, în această povestire, motive şi superstiţii referitoare la apă,
ca esenţă miraculoasă a vieţii, dar şi simbol al morţii, precum şi credinţe legate de animalul totemic,
de întoarcerea, pe cale magică, a omului într-un timp şi spaţiu arhaice.