Fata cu sosete de diamant

Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

zvelta ca o pipeta
trece pe bicicleta
fata cu sosete de diamant.
ea are parul de diamant
si fata de diamant
si fusta verde de brocart.
in pulpa de sticla a acestei fetite
se vede sapat un mecanism cu rotite
si un piston de argint.
rotitele se rotesc
pistonul pompeaza
si adolescenta inainteaza
tarandu-si parul de diamant pe Calea Mosilor.

sub bluza de fildes

sub sanul ce-ntinde-si
boticuri rotunde de diamant
ea are cosite
legate cu lite
si coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, in colivia toracica, ea are un colibri.
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastra si ma uit la pomii de musama.

ce bine e in pieptul ei!

cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilina colorata
cum tu, cititorule, poate ca n-ai vazut niciodata
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fata…)
aicea soarele e de zgarci, luna de portelan
si pana si tractoristii il stiu pe de rost pe Paul Celan
si pana si papadia si musetelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.

ce fermecata lume! trec prin seara

taxiuri de clestar si scortisoara
si printre limuzine se strecoara
fata cu sosete de diamant.
in soldu-i de sticla
are o pacla
de rotite dintate si un piston de argint.
rotitele se rotesc, pistonul pompeaza
si adolescenta inainteaza
tarandu-si parul de diamant pe Calea Mosilor.

Dragostea
Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

deasupra mamei rasarise un curcubeu negru.

pe-atunci mama era doar o fetita
si parul ei era din suvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
isi netezi rochita
si privi inspre curcubeu.
era un curcubeu negru si de atata negru scanteietor
pe camp musetelul se intunecase.

mama privi inspre curcubeu.

era atat de jos, ca aproape-l putea atinge cu buzele
iar parul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orga.
rosul curcubeului era negru.
si oranjul lui era negru.
si galbenul lui era negru.
si verdele lui era negru.
si albastrul lui era negru.
si indigoul lui era negru.
doar violetul lui ramanea violet.
violetul lui era un suvoi care se pierdea in mare.

mama stiu atunci ca este pierduta.

avea sa cunoasca dragostea.
si brusc umbra ei pe safaltul cald din floreasca
se impodobi cu vene si oase.
mama sui intr-o corabie din panza de paianjen
si o porni in sus pe curcubeu.

umbra ei, cu vertebre si intestine

ii continua joaca.

era o corabie din panza de paianjen.

calatorea pe marginea curcubeului negru
ca pe marginea unei batiste cu chenar.
mama vedea in jur norii de staniol
care ii reflectau chipul.
din cand in cand, bombardierele americane
se incurcau in cuiburile de paianjen
ale tambuchiului, ale bocaportului
dar mama, la etrava
le apuca delicat intre degete
si le lansa apoi, descurcate si zbarnaind
ca pe niste modele din balsa si celofan.

inca era curajoasa, desi in corpul de portelan

picurase stropul de sange.
desi parului ei sapat in diamant
i se tocisera varfurile.
desi sub bluza ei de guma arabica
i se arcuisera sanii.
inca era curajoasa
inca era orbitoare.

umbra mamei, printre vilele verzi,

printre tecarii albastri
arunca un ciob de sticla in casute reci de sotron.
veni amurgul
ca un animal de carne transparenta
ca o floare cu petalele de gingii.
venira apoi stelele
si incepura sa pasca vilele verzi
tecarii albastri.
umbra mamei capata organe ciudate:
trese,
decoratii,
cravase.

ii crescu par pe piept si pe antebrate.

ii crescu par pe falangele degetelor.
ii crescu capacitatea craniana.
dar asta nu avea sa-l salveze.

o pisica deschise ochii si vazu o farfurie neagra

in care o femeie neagra ii turna un fir de lapte negru.
un vatman intra intr-un depou negru.
un fluture se aseza pe un zid negru.
doar curcubeul mai scanteia
aruncand flacari negre.

venise vremea dragostei, sfarsitul lumii.

venise apocalipsa, care e dragostea.
venise fiara care latra flacara
venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticla, curele de
transmisie
si care pompa sub pielea stelelor ameteala
venise pipaitul cu mirosul in lesa
venise vazul cu auzul in colivie
venise fiinta cu neantul incolacit dupa gat
venise inghesuiala, fier langa plastic, otel langa sticla, enzime langa ciment,
clor langa panza si frunze in glande si oase in roua si
ochi in stilouri si falci suprapuse si gheare si pioneze
si nori si papusi si oceane

totul in tot
tot peste tot
dinti in dinti si gura in gura si sex in sex si coaste in coaste
si istorie si piulite si figuri de stil
si permanganat de sodiu si flori cu petale, sepale, stamine, pistil
toti iubind totul
toti fecundand totul
peste tot numai apte si apti
numai icre si lapti
incat cosmosul de lumine
vazut de departe, e doar fiara care se impreuneaza cu sine
fiara din apocalipsa
eclipsa de spirit,
eclipsa.

dar mama era deasupra

era inca de neatins
ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre
si oasele iliace ii crescusera ca niste aripi galbui, ca de flutur,
mama-si lua zborul vasland din oasele iliace
peste acoperisuri si paratraznete
pana ajunse in luna.

luna era un mare balon de sapun

ce reflecta in curbura lumea de jos
ea atragea copacii si scotea petalele din boboci
ea forma in profunzimea pamantului florile de mana
ea pieptana cristalele de cuart
desuruba femeile batrane ca pe papusile chinezesti
si scotea din ele adolescente
desuruba adolescentele si scotea fetite
desuruba fetitele si scotea un oftat.
luna cea galbena
plutea deasupra curcubeului negru
iar mama patrunse in ea, se ghemui acolo
lipindu-si aripile una de alta.

umbra mamei se zbatea-n plina dragoste

cu uniforma ferfenita, cu buletinul fasii
isi croia drum prin dor, prin langoare
prin luxura, prin pasiune, prin emotie, prin lascivitate
caci
- dragoste ! urlau caloriferele
- dragoste ! draperiile
- dragoste ! magazinele de piese auto
- dragoste ! sobolanii
umbra mamei printre racitoarele negre
cu gheata neagra, facea pasi negri
zgariat de uneltele negre-ale dragostei.

luna cea galbena

plutea deasupra curcubeului negru.
aripile mamei incepura sa se destrame
fata i se lati, ochii se spalacira
pana substanta corpului ei se omogeniza cu a lunii.
doar scheletul subtire se mai vazu
prin transparenta, o vreme.

tata vazu deodata rasarind luna.

deasupra bucurestiului, deasupra atelierelor ITB
rasarise luna mai mare decat pamantul.
si toate obiectele negre siroira umbre colorate
si umbra mamei, tata, siroi o umbra colorata
cu trupul subtire si craniu enorm.
dragostea neagra nu era dragoste.
sculele negre nu erau scule.
fusese fiara, cosmarul negru, apocalipsa, trezia
fusese realul, stihia.
“ciudat vis am visat”, gandi tata
“in care se facea ca lumea exista”.

10

craniul tatalui deveni urias

gandirea sa deveni infinita
vointa sa deveni fara frana
puterea sa deveni fara margini.
privi orasul si orasul se darima.
spuse o vorba si galaxia se sfarama
intinse aripi si se inalta
vasland inspre stele
strapungand cu imaginatia miliarde de lumi paralele
simtand pe spinare curentul rece al sorilor
daramand cu aripi de liliac orice scara a valorilor
prin probabil, prin vesnic, prin niciodata
inota cu fata nealterata
pe cand respira
trecuturi si viitoruri de mucava.
intre degetele perlate
purta o floare cu patru petale unificate
si purta un ochi albastru in loc de craniu
de care ii atarna corpul subtire si straniu.

11

tata ajunse in fata lunii.

scheletul mamei se topise-n substanta ei.
luna emise o limba de flacara
si ceea ce era nici tu, nici eu, nici el
persoana a patra de neconceput, se tari inspre globul de foc.
si dragostea avu loc.

12

si dragostea avu loc

si globul intra in vibratie
si-n jurul lui se adunara - de unde? de cand? -crochiuri si guase
proiectii ortogonale, machete, simulari pe calculator
scheme de masini, materiale didactice
formule algebrice.
si-n acest nor ireal sfera se sfarama
in doua, in patru, in opt, in saisprezece
in treizeci si doua, in saizeci si patru
pana deveni un arici de mare, apoi un viermisor,
un peste primitiv, o broasca, o pasare
un oposum, un cimpanzeu, un copil
un val, un astru, o floare,
un nor, o cascada, un cleste,
un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai
o lume, o musca, o structura economica, un preot, un icosar
amintirea unei nopti de dragoste, proiectul frasinului de a mai infrunzi
o data, zambetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate
orasele lumii, toate bacteriile existente in corpul oceanului, o vulpe
care uda zapada de sange rozandu-si piciorul prins in capcana, dragostea, ura, agonia,
fatalitatea, toate manuscrisele si tipariturile, rasele de oameni care
vor exista peste zece miliarde de ani, camera in care scriu acest poem si fiecare litera din
el, posibilitatea de a nu fi scris niciodata nimic, de a nu fi
mircea cartarescu si de a nu fi existat niciodata si de a nu fi existat nimic niciodata
caci dragostea este totul
iar totul este facut mai ales din nimic.

La o artista
Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

prieteno, dormi linistita cu capul pe perna mea

iar eu voi sta sa ma uit la tine
ne-am jucat mult timp unul cu altul
sticla de vodca e la jumatate iar noaptea e-n toi
tigari mai ai doar vreo doua
ce a fost cu tine haios si ce a fost sexual
si discutiile destepte si filmele de la biblioteca franceza
sunt ca un anotimp incheiat
tu vei avea alti iubiti
eu voi scrie alte poezele
dormi linistita pe perna mea
prieteno
ma-ntreb daca pieptul tau baietesc
ca al mulatrei lui Baudelaire
se va mai suci vreodata spre mine
ma-ntreb cum te vei purta maine la gara
stii tu ce e lumea?
n-ai sa stii niciodata, nici eu n-am sa stiu
o sa taram valiza pe rotile pe caldaramul peronului
si dupa asta vom coresponda pan’la vara
arati asa de aiurea fara ochelari
e luna plina, tii minte ca am vazut-o prin geamul lui 21
am prins zile misto si am facut multa dragoste
dar totul e ca un anotimp incheiat
tu vei mai uimi si pe altii cu clasa ta
eu voi mai scrie alte poezele

Poema chiuvetei
Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

intr-o zi chiuveta cazu in dragoste

iubi o mica stea galbena din coltul geamului de la bucatarie
se confesa musamalei si borcanului de mustar
se planse tacamurilor ude.
in alta zi chiuveta isi marturisi dragostea:
- stea mica, nu scanteia peste fabrica de paine si moara dambovita
da-te jos, caci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice si sunt pline de becuri
te risipesti punandu-ti auriul pe acoperisuri
si paratraznete.
stea mica, nichelul meu te doreste, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cantece pentru tine, cum se pricepe si el
vasele cu resturi de conserva de peste
te-au si indragit.
vino, si ai sa scanteiezi toata noaptea deasupra regatului de linoleum
craiasa a gandacilor de bucatarie.

dar, vai! steaua galbena nu a raspuns acestei chemari

caci ea iubea o strecuratoare de supa
din casa unui contabil din pomerania
si noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
asa ca intr-un tarziu chiuveta incepu sa-si puna intrebari cu privire la sensul existentei si
obiectivitatea ei
si intr-un foarte tarziu ii facu o propunere musamalei.
… candva in jocul dragostei m-am implicat si eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus aceasta poveste.
am iubit o superba dacie crem pe care nu am vazut-o decat o data…
dar, ce sa mai vorbim, acum am copii prescolari
si tot ce a fost mi se pare un vis.

Cionirea
Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu
intr-un tarziu am incercat sa-ti dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am desurubat capacul microfonului
si am gasit fierul ruginit, plin de viermi;
am cautat surubelnita
si-am desfacut carcasa: de lita bobinelor
isi prinsesera paianjenii panza.

pe snurul impletit, acum putred, cu cauciucul mancat si sarma zdrelita

isi lasau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pan-a iesit din pioneze cu tencuiala
cu tot,
am tras de el pana am inceput sa apropii
metru cu metru cartierul tau de al meu
turtind farmaciile, cofetariile, pleznind tevile de canalizare
incalecand asfalturile, presand atat de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre
case
incat deasupra a ramas doar o muchie de lumina scanteietoare
pulsand in aerul ars, ca de fulger.

trageam de fir, si ca un sfant indian facand trapezul pe ape

statuia lui c.a. rosetti aluneca spre militie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foisorul de foc si se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latina zambi; trageam de fir, incolacindu-l pe brat, si deodata
casa ta cu brauri albe si roz ca o prajitura de var
aparu cu fereastra ta in dreptul ferestrei mele
geamurile pleznira cu zgomot
iar noi ne-am trezit fata-n fata
si ne-am apropiat din ce in ce mai mult
pana ne-am imbratisat strivindu-ne buzele
pulverizandu-ne hainele, pieile, amestecandu-ne inima
mancandu-ne genele, smaltul ochilor, coastele, sangele,
ciobindu-ne sira spinarii, arzand.

arzand cu troznete, ca dati cu benzina

arzand cu gheturi albastre, cu stalactite de fum
cu ceara sfaraitoare, cu seu orbitor
pana cenusa a umplut lada de studio si chiuveta din baie
si paianjenii si-au facut plase in cosul pieptului nostru.

Tu, Nichita…
Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

Cand am stat prima data fata-n fata cu Nichita Stanescu (ma simteam de parca as fi stat la
masa cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scriitorilor cu
prietenul meu Traian T. Cosovei. Am fost atunci atat de intimidat de ochii albastri, foarte
departati, ai lui Nichita, incat vreo jumatate de ora n-am putut scoate o vorba, lucru pe
care el l-a luat drept o tacere ostila.

“Batrane, gata!” mi-a spus pana la urma. “Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume.
Dar hai sa stam de vorba, totusi, si sa ciocnim un pahar ca doi prieteni.” “Dar
dimpotriva”, i-am raspuns, “am tacut fiindca va respect prea mult…” “Haide, lasa-l pe va
si pe dumneavoastra. Zi-mi tu, batrane!” “Iertati-ma, dar nu pot…” Atunci Nichita s-a
uitat la mine mai atent. “Asculta, tu esti credincios?” “Da, bineinteles.” “Si te rogi
cateodata lui Dumnezeu?” “Da, uneori.” “Si cum ii spui lui Dumnezeu cand te rogi, Tu,
Doamne, sau Dumneavoastra, Doamne?” “Tu”, i-am raspuns zambind, pentru ca mi-am
dat seama brusc ce vroia sa spuna. “Si-atunci, daca lui Dumnezeu ii spui tu, mie de ce-mi
zici dumneavoastra? Hai, batrane, zi-mi Nichita, si sa fim sanatosi…”

De-atunci, in putinele momente in care ne-am mai vazut, m-am straduit sa-i spun pe
nume: tu, Nichita.

Da labuta (vei da si boticul)

Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

Cri, da-mi manuta si fii atenta:

e toamna arborescenta
si nori in amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe sosele.
prin toamna privesti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntaia: fantastic
se vedea-nvatatoarea ocolita de curcubeu.

traim intr-un televizor color

cu sonorul dat incetisor…
in culori peruzea, lila, ecosez
zambim obraz langa obraz, impreuna
ca Frank Sinatra si Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tamplele sidefii.

mi-au cam iesit fumurile de celebritate din cap

si viata literara mi se pare mai departe decat insulele Malvine
si fasnetele de pe strada mi se par pure obiecte estetice…
nu imi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai “acord” interviuri:
tot ce a fost genialoid in mine ma face acum sa zambesc.
stii cat ma obseda structura materiei? cat il iubeam pe Dylan Thomas?
stii cum plangeam ascultand “E perfect, mama”?
acum mentalitatea mea de producator s-a transformat intr-una de
consumator
si nu mai simt nevoia sa-mi cultiv obsesiile,
sa-mi intretin nefericirea.
visatoria mea trista s-a resorbit
acum, cand ai rasarit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, draga eu.

trec autoturisme absente

pe sosele fluorescente.
va veni spic de zapada
si va fi altfel colorata fiecare piatra de pe strada
o sa viscoleasca peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldura Truman Capote
in miros de scortisoara si vin.

in televizorul color
cu sonorul dat incetisor
din parul tau oricare fir, suvita si franj
va fi dublat cu frez, ciclamen si oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tample perlate.

stiu acum ca viata exista ca sa fie traita

asta inveti de fapt de la o femeie: ca nu esti nemuritor
ca nu esti tot una cu universul chiar daca esti un mic univers.
stiu acum ca nici un poem nu a schimbat viata nimanui.

da labuta (vei da si boticul)

toamna isi agata baticul
in pomii turcoaz.

noi hoinarim prin fototapetul cu frunze galbui si cer de atlaz.

Cateva cuvinte despre Ioana

Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

1
Citeam Kundera cu micul dictionar francez-roman pe piept
si ea mi se juca feroce cu degetele mainii:
baga unul in gura si il molfaia, maraind, cu gingiile.
Apoi am luat-o pe piept: se uita tinta in carte,
atenta, de parca stia sa citeasca
si atunci m-am gandit: “Ioana,
ma laud tuturor ca esti cel mai bun produs al meu, ca esti
mai presus de literatura
dar asa te scot din literatura
adica din viata mea.
Ioana, ca sa fii in literatura si in afara ei
ma gandesc sa scriu un poem despre tine.”

2
La Bogdan cu M.D.G. Bogdan s-a dus sa se rada,
eu si M.D.G. ramanand sa ne conversam. Dar tac cu incapatinare.
Ma uit pe un album Dali. E penibil,
caci eu si Mihai suntem prieteni. Dar ce sa ne spunem?
In fine (ah, si la pick-up o selectie “Wings”)
palavragim despre copii.
Ma trezesc ca ii spun “Stii, e foarte misto sa cresti un copil,
dar sa vorbesti despre asta e teribil de greu, practic dragostea
pentru copilul tau e o tema inutilizabila in literatura
(evit cat pot cuvintul “poezie”)
fiindca orice ai zice, e ceva melodramatic… Asta-i partea proasta.”
“E, si tu acum, chiar asa, totul de vanzare…”
“Dar sigur ca totul de vanzare daca esti profesionist” - si
am tacut brusc
fiindca nu credeam asta
si nu stiu de ce am spus-o.
Apoi a venit Bogdan si am plecat la cenaclu.

3
Ioana si Cri: doua fetite, doua surori.
Fetele mele. Ma pomenesc
ca ii spun “Cri” Ioanei si invers. Cri mai pastreaza
panglicile de bumbac care le fusesera legate la incheietura,
in Maternitate si care purtau acelasi numar
cu creion chimic
Cand Cri o sa aiba 36 de ani, Ioana va avea 16
eu 47 - cine, cine vom fi atunci?

4
Fetele-s dincolo
Cri ii face baie-n cada de plastic roz
iar Simona se holbeaza ca la alta minune. Puiul de om
ca o maimutica mirata bataie capul ud. Eu si Bogdan
stam in bucatarie cu paharutele de Havana Club.
- Sunt foarte fericit, ii spun si simt adrenalina sau ce o fi
invadandu-mi fata si facandu-ma sa lacrimez. (Imi dau seama
ca sunt sentimentaloid, dar stimulat putin
de romul cubanez, ma simt chiar foarte fericit.)
Toate ochiurile aragazului ard cu petale albastre.
- Da, mai Mircione, tocmai ma gandeam
cum iti citeam jurnalul, ce chestie -
doar acum cativa ani vorbeai doar de singuratate
scriai “Relatii cu L. (sa zicem). Poate iese ceva de aici”. Si uite
acum ai nevasta, copil…
Bogdan, ma gandesc eu, ar fi un tata excelent (poate cam pisalog)…
Mai palavragim ceva si ne cheama fetele
sa vedem pisoiul infofolit in prosop
zgaindu-se la noi. Ea bea laptele si adoarme
iar noi (care eram pusti, pusti acum cativa ani)
trecem in sufragerie si ne conversam si ne tratam ca oamenii mari.

5
La aproape cinci luni gigilicea nu-i deloc conventionala
(scriu poemul acesta in lipsa unei fotografii)
are deja soldulete de gagica si ochi oblici, nitel lenevosi
nu degeaba maica-sii i se zicea Turcoaica.
Atunci cand urla de foame face pandalii si istericale
de-ti vine s-o strangi de gat,
dar e draguta de obicei si ne lasa noptile sa dormim.
Creierul ei de aproximativ 500 de grame
va creste rapid, cel mai rapid dintre toate organele
ca o pasare intr-o colivie de cartilagii
Daca ar creste continuu si dupa adolescenta
Ioana ar deveni nemuritoare.
Stiu, acum, cand mi-o imaginez (ea se joaca dincolo cu minutele)
ca asa va fi, ca ea nu va muri niciodata.

6
Cu M.M., la “Cartea romaneasca. Apoi in masina lui
explicandu-mi de ce n-am aparut in antologia din Italia “Stii,
Cugno asta… eu i-am dat textele tale… dar nu i-au iesit…”
Si alte chestii literare care nu conteaza aici. Dar apoi-
“Te-ai insurat. Cine te-a pacalit?” Iar din capul meu iesind un
balonas
cu traznete, capete de mort si sticlute de otrava.
Cand i-am spus ca mai degraba eu am pacalit-o
a schimbat foaia si a trecut la sfaturi: ca e bine ca-mi iubesc
nevasta
dar pentru scris nu prea-i bine
ca am nevoie din cand in cand de o fuga, uite, el
are sansa pendularii asteia…
Fiecare cu sansa lui, ii zic si cobor la Coada Calului,
apoi o iau pe langa Inter si… spre casa.
O gasesc pe Kitty cu Ioana in brate.
O pup si ea miauna alintat:
Ia uite! A mancat 180 de grame!

7
“O inima de tata! Miracol al paternitatii!”
Asa sa exclami, cititorule, lecturand acestea.
Dar cum dracu sa spui intr-un poem ca-ti iubesti fetita?
Incearca, si-o sa vezi ce greu e.
Nici nu exista o traditie Bucuta cu melodramatismele lui,
cu prunculetul Iisus si cam atat. La fel, e atat de penibil sa spui
ca-tii iubesti nevasta. Si totusi poezia-i facuta
ca sa-ti exprimi sentimentele. Gaseste o forma
cand nu exista nici o forma. Cand aproape toata poezia secolului
este decorativa, abstracta.
Dar fetele mele, si cea mica, si cea mijlocie
sunt reale, iar ce simt pentru ele (cand nu ma enerveaza prea tare) e
adevarat.

8
Deci, Ioana, iubesc forma turtita a nasului tau
narile tale largi si gingia de jos
cu doua umflaturi unde vor iesi dintii;
Iubesc mica ta pata cafenie de pe spate (Cri ar fi furat o maslina) si
nu cred
ca din cauza asta nu vei putea purta costum de baie din doua piese;
abia astept sa intelegi ce-ti spun: vor fi doar cuvinte dragi;
astept sa te poti bucura de pomul de iarna, de Jucarii,
sa ti se largeasca inima, sa-ti creasca parul, capacitatea toracica,
sa devii inteligenta, sa te joci cu plastilina
sa te amorezezi mai tarziu
sa ne raspunzi obraznic, sa ne spui
ca “nu ne-ai cerut tu sa te facem”, si “ce-ati facut voi pentru mine?”

sa-ncerci sa fugi de-acasa, sa te-mbraci la moda

etc., etc., dar la maturitate
sa-ncerci sa tii la noi si sa intelegi mirata ca nu e greu deloc
si cand vei avea o fata sa-i spui Cristina.
Iar viata noastra va trece. (”Asa de rau mi-a parut
cand am trecut de 40 de ani, nici nu pot sa va spun, fetelor”
zicea o colega din cancelarie
iar fetele
cam toate de peste 50 se oprira o clipa din discutia lor despre boli
ingrozitoare, si una a raspuns resemnata: “Da, a trecut viata.
Nici nu-ti dai seama cand trece”).
Noi, Cri, as vrea sa imbatranim impreuna
s-o ajutam pe Ioana sa traiasca (ma-ntreb ce vremuri va apuca)
Si sa fim prieteni mereu. Sa nu ne devenim nesuferiti
sa nu ne incapatanam in certuri.
Sa ne fim dragi mereu.

9
Apoi, de mana
sa ajungem in fata unei porti uriase
cu sculpturi reci, nu prea expresive:
ingeri de granit, cu aripi sparte.
Sa batem: Bang! si sa intram
pe toboganul de sange
prin gatul napircii s-alunecam,
prin matele cartitei,
prin radacinile trandafirului
pana in floarea cea galbena…

Nu ti-as da drumul la mana, Cri, nu ti-as da drumul

iar daca poteca se va bifurca
vom impietri acolo, la rascruce
si vom ramane acolo in tara inserarii
doua statui colosale, Mama si Tata, de granit cenusiu.

Posedai tot felul de obiecte electrice

Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

tu esti altfel facuta decat mine. tu ma inspaimanti.

tu esti un monstru. mi-e frica de tine.
ai lucruri pe care eu nu le am. ai sani, de pilda,
ai tupeu.
ai o gramada de rochii, ai rude cu grade universitare.
si, doamne cum iti picura parul pana pe sale
ca un camion fructexport, fantomatic si moale
care ar trece pe dorobanti.
si ai solduri, si ai pandalii, ai amanti…

inconstientul tau trebuie sa fie asa urias

incat ar putea sa reduca el singur diferenta dintre sat si oras
sa puna capat valului de violenta si pornografie
cu doar un gest, sau o alifie.
nu, daca tu ai fi un film documentar despre valentele elementelor chimice
iar eu o tabla pe-un acoperis de siloz
tot n-am fi fost asa de straini
in realitatea cu atheneuri, caberneturi, masini.
tremur cand ma atingi. mi se face rau cand iti aud vocea la telefon.
de ce trebuie sa existe o fiinta ca tine?
si de ce trebuie acum sa nu mai existe?
bestie, pistruiato si fufo,
feregea peste maxilare de tinichea,
gasco.

Crima din Soseaua Stefan cel Mare

Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

iesisem de la scala sufocat de stele, naclait de stele

muscat de paienjenii galbeni stelari
era toata bolta stea langa stea
si stanioluri, cioburi, celuloide si peruzea
zornaiau, palpaiau, era atat de scantaietoare zapada
incat nu mai puteai sa mai stii care sunt stelele si care e strada.
la fondul plastic, spre romana, stelele din ce in ce mai apoase,
microbi transparenti, cu protoplasmele de matase
se-mpiedicau de vitrine, se xeroxau pe capote
se stampilau pe fetele costoboce, cumane si vizigote,
fete fantastice de pietoni.
era intuneric plombat cu neon.
eram azuriu, ametit.

- pardon, nu stiti cat e ceasul? va rog frumos!

in jur, pustiu, case si garduri.
palide strangeri de inima. echipament sportiv, stilouri si ceasuri.
nelinisti, extaze, iar strazile - rame, cobre, naparci.
cine putea sa intrebe?
cine mi-a pus drugi de gheata pe ochi? tu esti, bebe?
tu esti mama? nu, nu port ceas, nu fumez,
nu stiu unde este strada crizantemelor.
mi-era frica, stomacul imi patrunsese in teasta
dar ma luase de brat domnisoara nevasta
si ma freca de negri prin fata la Hotel Dorobanti
sub stele, sub jade, ametisturi si brilianti.
si brusc am realizat: era zapada, zapada frumoasa
care ne iubea cu gura taioasa.
pe drum am vorbit, n-am vorbit, o barfa subtire
pe cand aerul se tragea in eprubete si in clistire
si globuri de barbati se spargeau de colturi de stea.

am dus-o in camera mea

am pus caseta cu Bob Dylan. si deodata, cu hainele in ruine,
ma rasturna cu o mana in beregata
pe somiera si pe perna rombata,
rozandu-ma, dumicandu-ma cu masina de scris,
purtandu-ma calare prin realitate, halucinatie, vis,
prin adevarat! si prin nu se poate!
prin lasa-ma, iarta-ma, tu femeie doldora de carate,
tu, fulg langa fulg,
ticnit-o,
dragoste…

pe pavajul de sticla, portarul in ghete de sticla

si motanul in labe de sticla
vazura prin rosia pacla
si mai tarziu raportara:
- era un fel de femeie, iesind din lift si din scara,
parea ca lesina, ca suspina, ca plange
dar din zulufii uzi ii atarnau cristale de gheata rosii de sange
si lasa un lac de sange si urme din cizmulita
- si, mai zic eu, ar fi un amanunt agravant…
- a iesit translucida in instelarea de diamant.
am urmarit-o. a luat-o prin Piata Romana.
apoi in sus pe langa fodul plastic si scala
pe langa vitrinele inca luminate, cu pixuri, bauturi, calendare,
pe langa vargatele troleibuze

- dar, zise motanul, avea un ruj de cianura pe buze

si cand zambea, se cangrena strada…
- si brusc zapada incepuse sa ninga
peste cornise, pe burlane, pe aleile parcurilor
pe capotele autoturismelor, pe gulerele paltoanelor
depunandu-se in straturi scantaietoare
pe toti atomii de sub stelele rotitoare.
- in fine, intrerupse motanul, ne-am intors cu fata la zid,
caci prea impudica si luminoasa era Moartea.

Zepeline peste piata Bucur-Obor

Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

Zepeline lungi planau peste piata Bucur-Obor

erau ochii tai lungi, vazuti prin retrovizor.
Cine mai vazuse glisand uriase, atata de-aproape
zepeline cu gene, cu cearcane, cu fard albastrui peste pleoape?
Cetatenii priveau prin ferestrele farmaciei, patiseriei, C.E.C.-ului,
magazinului de confectii pentru barbati, femei & copii
indicatoarele de circulatie se muiasera de placere
tigancile cu guma de mestecat cu poze de Alfa-Romeo
isi sucisera vertebrele cervicale in sus
iar ochii tai intrau in nori, sclipeau in soare, indreptandu-se mereu
spre apus…

Erau nebunesti, aveau expresia nebuneasca pe care ti-o vazusem in holul

blocului, cand ne sarutasem in lumina beculetelor de la lift,
erau extraordinari si amenintatori, erau instrumente de razboi, ovale
zepeline care nu tineau seama de galbenul zilei de
iunie, de emailul masinilor de mic litraj parcate in
fata magazinului Materna
erau pure masinarii, mecanisme de ceas care nu-ntelegeau alfabetul
cosmeticelor, limbajul peltic al costumaselor pentru copii,
hieroglifele mandarinelor, locutiunile landourilor din
vitrine
erau orbi la senzatia de film voalat a inserarii strabatuta de imaginea
lui Dimov cu camata neagra si un fuior de barba ingalbenita
plimbandu-si nepoata in caruciorul dimovian
erau extravaganti, extravaganti ca azurul, ceresti ca platina, verzi ca fildesul,
tari si uscati ca apele marilor din nord, cu cetacee,
rentabili ca triajele garii Obor
erau pahare de semicristal aruncand curcubee, pungi de plastic subtire
pline cu sprayuri “dalia” pentru export, conteinere cu
geamuri invelite in paie, 109 si 276 franand ca niste
paralitici roscovani in fata vitrinelor cu aparate foto
si rachete metalice poloneze
erau zepeline moi, cu elice, cu vesmantul de panza cauciucata pe schelet
radiar de aluminiu, cu doua motoare a cate 3700 cmc.
dezvoltand o viteza de 80 Km/h, cu capacitatea de
254000 metri cubi de heliu, cu puterea de transport de
5000 de tone, fabricate la Uzinele “Page, Plant & sons”,
1972.
erau ochii tai in varsta de optispe ani
intinsi pe toata bolta, si barosani.

stateam in statia lui 21 si cantam in gand “Picasso�s Last Words” si ma

simteam fericit
eram fericit ca exist si credeam, pe cuvant, credeam prima data in viata
mea in realitatea absoluta a masinilor si tramvaielor si bordurilor
credeam si in nori, mi se parea ca am o istorie, ca am un trecut, ca
am scris carti
credeam in bicicletele medicinale din vitrina, in mingile de tenis din
cutiile “Airplane”, in fulgii de badminton din cutiile “Double Happiness”,
in fiecare bucata de tergal de pe manechinele cu teasta goala si
ochelari de soare
in fiecare mandarina din toneta cu mandarine
stiam ca va veni noaptea cu stele de diamant si credeam pana si in
stelele care nu pot fi vazute cu ochiul liber
si credeam ca sunt facut din oase, ca in burta mamei mele crescuse
mileul oaselor mele si mi se configurase traheea, vezica
si stiam ca acolo visasem primele vise
si credeam ca voi muri si totusi nu credeam si stiam ca nu voi muri
tocmai pentru ca nu cred cu totul ca este posibil sa mori
si stiam ca nu pot trai pentru ca nu pot crede pana la capat in viata
stiam, da, ca rasul si plansul sunt tot una cu banii, cu vantul, cu benzina,
cu posetele, cu lamele, cu uitarea
si stiam ca nu sunt nimic si ca sunt totul si ca nu sunt nici nimic si
nici totul
ci ca exist, fantoma mea exista in statia de tramvai, unde tramvaiele
trec pe langa mine ca niste aisberguri
ca vad norii si blocurile si cerceii codanelor pentru ca lumina lor imi
palpeaza retina
filmam existenta, lumea se stransese in jurul meu sa vada cum filmez
existenta, cum ma ocup de ecleraj, cum potrivesc
reflectoarele, cum fac pe inginerul de sunet, cum fac
o proba de microfon regland inaltimea girafelor, cum
glisez pe caruciorul pe sine, plonjand in travelinguri
fara sfarsit
si un taran facea cu mana spre obiectiv ca sa se vada in poemul meu
si existenta aparu deodata, grasana lui Fellini, tatoasa, testoasa, briliantina,
stroboscopica, proaspat fardata, cu sclipici pe la
pleoapele grele, cu sudoare pe gat, cu pandantive din
cranii scalpate, cu sticlute pline de mosc infipte in
pori, cu zece mii de serpi veninosi impletiti peste par
ca o cununita de premiant, cu verigheta de sange, cu
masele de ipsos, cu o suta de mii de tate de capra
sub bluza de garofita
ducea sub brat un video, mesteca radiatii
iar eu o filmam ca pe ceva in care nu poti sa crezi
ca pe ceva in care nu poti sa nu crezi
eram treaz de parca as fi baut un milion de cafele
eram transparent ca unghia de fericire.

si brusc lumea galben-albastra s-a deschis ca o floare

si brusc ochii tai planand pe tot cerul au inceput sa planga cu lacrimi
scanteietoare
si deodata suna alarma din miile de ciuperci antiaeriene de pe
acoperisurile constructiilor inalte
si brusc oamenii incepura sa fuga ca sub o ploaie mare sau ca in
“Potemkin”
si brusc bilele imense de lacrimi izbira asfaltul
si sinele de tramvai sarira in aer
si magazinul Bucur-Obor se ruina incet, arzand ca in filmele de razboi
si masinile se desfacura in piese si table si libraria de vizavi arunca in
vazduh rigle topite, compasuri strambe,
ursuleti in flacari, volume pulverizate
si de sub placile mari de asfalt tandarite se ridica brusc toata vegetatia
oprimata: volbura, piciorul-cocosului,
musetelul
si din pasajul putind a urina se strecurara afara, cu glugi de vene pe
teasta, zeii infernului, decorativi,
inofensivi, insolvabili, Gautama si Klimt
si Zagreus si soparlele si hienele si scorpionii
si sobolanii si Miazanoaptea si Ernst si Seth si
Stoiciu si Krishna
si soselele arsera ca niste carpe si tramvaiele isi aruncara in aer sasiurile
si rotile grele de metal
si vanzatoarea de nechezol cu ghiuluri de aur, isi aseza in palma
oscioarele talpilor
si lacrimile cadeau, cat autobuzele, ca peste Dresda
ca peste padurile Vietnamului, dure ca portelanul, reci ca scopolamina
si ochii tai erau umezi, cu vinisoare rosii, cum fusesera saptamana trecuta
in Herastrau, cand ne-am suit in roata
mare cu spite ca de bicicleta si n-am vazut
din varful ei absolut nimic decat pe un
muncitor cu fiu-sau, si ei in roata, care
se holbau la noi cum ne muscam buzele,
innebuniti ca nu ne puteam devora
si ochii tai alunecau pe cer cu un huruit de motoare
printre norii pufosi si berzele cu picioare rosii, berzele rotitoare…

singur, fara aparare in fata ochilor tai

adapostit intr-o palnie lasata-n asfalt de o lacrima-a ta
privind amurgul in tandari si lumea mea redusa la cofraje fumegatoare
mi-am lipit pe fata masca de gaze cu ochiuri intrebatoare
ca o insecta am tresarit si-am privit:
stelele se aliniasera la rasarit
si luara startul peste lumea-n ruine.
era un maraton, stelele purtau numere de concurs pe spatele tricourilor
multicolore
si reclame de Pepsi pe sepci, si calcau peste noi
cu adidasii moi.
ma gandeam la viata mea, la ratarea mea.
la neputinta mea de a crede si a nu crede.
atingeam o bucata de tablou de bord, un ciob nesatios de vitrina
o piesa dintr-o masina de tuns cine stie cum nimerita langa mine
si imi spuneam, imi spuneam si gemeam:
Doamne, un pui de maimuta te priveste in ochi
dar prin arterele mele circula visele tale
lumea e un tort pe care nu stiu de unde sa-l incep
si trebuie sa-l mananc pana la ultima stafida
un tort de un miliard de kilometri cubi.
lasa-ma sa confund realul cu irealul
lasa-ma acoperit de un val seismic: de palma ta.
sa ma asfixiez respirand un deget de-al tau inspumat
un deget cu moluste si cefalopode
lasa-ma sa vietuiesc, sa dispar…
cand ti-am vazut conturandu-se parul, incalcit ca o masina cu aburi
si apoi buzele si dintii si gingiile, caci zambeai printre nori
si raneai cu dintii pielea de cireasa a stelelor
apoi ti-am vazut cerceii inconfundabili de copil cuminte prinsi de lobii
prelungi
si in sfarsit nasul cu toata nebunia aia de pistrui
si umerii obrajilor… ce sa mai spun,
era capul tau in gros-plan si in spate stele, era ca in “Razboiul stelelor”
erai ca printesa Lea din “Razboiul stelelor”
doar ca te uitai la mine, in groapa mea de obuz
si imi zambeai, si am stiut atunci ca sunt din nou indragostit, cum nu
mai fusesem de cinci ani, cum nu mai credeam ca o
sa mai fiu vreodata
am stiut ca mi se mai da o sansa
brusc am stiut ca mi se mai da o sansa.

Adio! La Bucuresti
Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

un timp am fost atat de apropiati amandoi

incat imi aminteam episoade din copilaria ta
si visam visele tale
si cand tu iti mancai curcubeul la lactobarul de langa scala
eu schimbam fete - fete…
un timp am fost atat de fericiti amandoi
incat stateam la facultate in aceeasi banca
si fondul de ten de pe fruntea ta mi se parea mai important pentru omenire
decat marile descoperiri geografice.
si apoi treceam dizolvand in culoarea de televizor in culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri si doftorii din pasaj
cei o suta cinci zeci si patru de centimetri ai tai
maturau asfaltul in fata noastra
si spintecau cu lanternele intunericul bulevardului
in dreptul teatrului foarte mic
si iti carau in memeorie alte glasuri, alte incaperi…
dar s-a sfarsit, s-a sfarsit! de-acuma cu care amant
te mai impleticesti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul parului tau patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, in toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrarile de canalizare
ca sa ne asigure o existenta decenta.
vreau sa-ti mai spun
ca aseara s-a prabusit de singuratate
romarta copiilor.

Zambesc
Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

Niste grasane se uitau la mine

si atunci imi dau seama ca zambesc.
zambesc in masina 109 in drum spre slujba.
fireste impresie buna nu poate sa faca
un tinerel pletos care se uita pe geam si zambeste.
dar eu mi-am amintit de tine si, ca de obicei, am zambit.
e o reactie necontrolata.
m-am trezit dimineata incalcit in vise urate, cu jupuiri de viu,
cu andrele strabatindu-mi dantura
si mi-am amintit de orele de gramatica.
in masina pute-a maieuri si-a benzina
iar pe geam ce sa vezi? blocuri si iar blocuri.
am zambit si am ramas, cred, minute bune cu zambetul asta.
mi te-am amintit in tricoul galben, labartat
si eu tot in tricou, cam soios, cum am intrat la bulandra.
era antreul plin de gagici incotofenite
si tipi la costum…
noi parca eram picati de la Woodstock,
la scoala directorul m-a luat in primire si secretara
m-a amenintat
planta ornamentala neudata la timp mai avea
doar un sfert din frunze
incercand sa stapanesc clasa
am simtit zambetul revenind atat de irezistibil,
incat a trebuit sa ma intorc cu fata la tabla.

Rana
Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

I
vai mie, rana s-a inchis
vai, sangele s-a uscat
si a facut coaja.
oh, doamne, m-am vindecat!

de-acum o sa ma mestece fericirea

o sa ma sfartece seninatatea
si nebunia care a fost n-o sa mai fie de-acum niciodata,
nu, n-o sa-i mai sarut umarul.

viata o sa-mi treaca in pace si armonie

cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sanatatea o sa-mi manance plamanii.
rtiunea o sa-mi sfasie creierul.

vai, rana, rana mea draga

rana placuta vietii mele
rana pentru care am trait, pe care mi-am zgandarit-o cu unghiile
s-a inchis. oh, doamne, sunt vindecat!

si niciodata febra n-o sa-mi mai aprinda

veioza vietii pana la ars.

II
sa accept evidenta: nu mai pot sa scriu poezie.
nu mai sunt in stare, ceva in mine nu mai colaboreaza.
am scris ani de zile cu ura, cu dragoste, iar acum
creierul meu e mort.
am pornit la maraton ca pe suta de metri
am vrut totul deodata, am vrut sa-mi innebunesc cititorul.
am uitat ca viata e lunga.

nu-mi imaginam ca o data ma voi opri, voi plati

ca tot ce am facut vreodata se va intoarce impotriva mea
si nu voi putea sa ma ajung din urma
si orice incercare de a mai face ceva
va fi o noua dezamagire.
ce voi mai scrie inca patruzeci de ani?
o sa strang din masele, o sa scriu articole de critica
sau cine stie ce amintiri
o sa suport condescendenta tinerilor, o sa las nasul in jos
cand o sa vina vorba despre poezie, o sa fac traduceri
ca sa nu ma uite lumea, ca sa para ca mai traiesc.
sau o sa-mi public candva un volum de versuri din tinerete
atat de proaste, ca nu le bagasem in nici o carte
si o sa am un succes “de prestigiu”, mi se va spune “autorul
poemelor de amor”,
precursorul a dumnezeu stie ce poezie va mai fi pe atunci…
nu stiu, nu stiu…

prieteni mai tineri, sa nu faceti ca mine.

calculati-va poezia pentru saizeci de ani.
eu? nu stiu ce drum sa mai apuc, ce s-ar mai putea face
si nu stiu ce trebuie sa mai simt si ce mai pot sa imaginez.
de data asta chiar cred ca mi s-a infundat.

voi fi un poet batran, care n-a mai scris de decenii

un supravietuitor al propriei morti
si care mai bine n-ar fi facut nimic niciodata.

III
oare s-a terminat viata? oare sunt terminat?
sunt un esec? voi fi pulbere?
va veni moartea iar tu ma vei dispretui.
va fi groaznic, groaznic.

voi fi singur, mai singur decat toti oamenii, singur.

fara nimeni, fara odihna.
voi intelege totul, ah, intelege-ma, si toti ma vor iubi,
toti isi vor aduce aminte.

sunt pierdut, pierdut.

musca-mi tu gura.
o sa ploua nasol pe drumuri, o sa fim uzi pan-la piele.
o sa invatam sa uram

va veni toamna, toamna mintii, inecul.

vom avea gura moale si calda, va veni luna
vor veni norii sa ne cunoasca
si vom muri, vom face dragoste.

da, da, stai acum langa mine, priveste-ma. sunt terminat, terminat.
va fi numai moarte in jur.
stelele vor fi moarte, bot langa bot ca niste caini de pe strazi.
vor muri unghiile.

gata. stai langa mine. a avut rost?

ne-am trezit traind.
a fost groaznic: am trait.
a fost groaznic, groaznic.

Toamna cu luna anii ‘60

Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

Toamna cu luna
cand porti peste pulovar o niciodata captusita cu totdeauna
cand stii ca ai mai iubit si ai sa mai iubesti
printre taxiuri nefiresti.

Toamna cu luna
cand cabinele de telefon scanteiaza
cand stii ca nimic nu dureaza
cand pana si vitrinele graseiaza
si vocea le tremura, si serviciile de portelan se fac zob.

Toamna de sticla
cand magnetofoanele se fac zob
cand mixerele de plastic palesc
cand aspiratorul asuda rece
cand trusa de surubelnite hohoteste
cand masina de spalat cu ochiul rotund
si coniacul cu patru stele
se-ngalbenesc si cad de pe ramura mintii mele
si toamna de vermut se crede tanara uneori…

Noi n-o sa mai tinem unul la altul.

N-o sa ne mai faca placere sa ne vedem fetele, rasetul.
Noi n-o sa ne casatorim,
n-o sa avem copii
si n-o sa imbatranim impreuna.
Mi-e asa de clar lucrul asta acum.
Iar vietile noastre n-or sa fie indelungate
ci scurte, haotice.
Zi, noapte, zi, noapte, zi, noapte
august, decembrie, aprilie…

Toamna cu luna
as vrea atat de tare sa fim acum impreuna
sa privim vitrinele impreuna
sa numaram taxiurile impreuna
si sa ne ninga frunzele-ngalbenite.
Era timpul florilor
Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

cu vremea, ai capatat statutul de mare putere.

cu trecerea timpului, mi-ai impanzit bulevardele de ambasade, consulate si reprezentante
iar azi, pe soseaua dorintelor mele
iti trimiti ochii albastri ca doua mercedesuri spalate proaspat
cu parbrizele infulecand frunzisul roz de castani.

ai devenit o mare putere straina.

din zodiac, satelitii tai ma fotografiaza in mii de pozitii, imi spioneaza secretia insulinei
iau interviuri pana si trusei mele de barbierit
si imi invrajbesc de moarte numele cu prenumele, varsta cu sexul
anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua
pe cand in crivatul de pink floyd imi beau cu orbire cafeaua.

de-acum, pana si soferului tau ma adresez cu efendi

pana si lustragiului tau ii dau voie sa-mi zica baiete
ii spun da, massa, gulerasului tau cu dantela
ii croiesc si agrafei tale de par rochii din zeci de metri patrati de vitrina
vin intr-un suflet cand lenea ta clopoteste…

parca esti un paun, cu bucurestiul infoiat in spatele tau.

hoteluri clipind, damele palpaind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica
ministerele, institutele, tarabele respirand pulberea aurie a cinematografelor dizolvate
in aer
amurgurile cele mai galbene
zorii cei mai negri
moartea cea mai statistica rostogolindu-si buclele prin fundatiile
si canalele si metrourile si anemia si stressul albastru
al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,
microfoane, discuri, casti, steckere, prize amestecate in saliva unei
nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu incremenite langa
peroanele garii obor
si pana si pensionarii cantarelor de precizie
si toti invalizii care vand ilustrate in relief si lozuri in plic
s-au lepadat de mine pentru rasul tau intolit, sastisit,
inamic.

lasa-ti lumea ta uitata,

asterne un strat de pudra peste imperiul tau iesit ca un cos pe tenul bronzat al amicitiei
noastre
declara-ma independent,
sa ma descurc cu rezervele mele de manioc, patate si tapioca,
converteste-ma in ceva mai putin dureros,
inveleste-ma cu o floreasca mai calda,
flutura-ti pleoapa ca o scanteie electrica si indoaie-ti genunchiul
ca sa imi pot pune in fine pe roate
afacerea mea cu ezitari colorate
in serile acelea care, zice-se mai revin…

(era timpul florilor

era anotimpul dragostei
era deceniul razboiului nuclear
era crima perfecta din zece maine mititei
era ali-baba si cei douazeci si patru de ani
era pieptul tau gri trecand cu un decibel de rasa in zgarda
era o flacara de magneziu imbratisand o petarda.)

ai devenit, femeie, o mare putere straina.

ai devenit marea iubire a plamanilor mei
ploaia mea te curbeaza in orice boaba, apartamentul meu este cutia ta de pantofi
tie iti trimite in fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,
pre tine moartea te ilumineaza
imperiu bancar si discret,
cauciucata zaraza.

In stilul lui Bacovia

Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

e seara si ninge-ndesat
zapada-n zapada se lasa
si abia ma mai misc inghetat
si abia mai stiu drumul spre casa

e bezna un caine-a latrat

de-acum n-are rost sa mai sper
sprijinit de un stalp un soldat
si-aprinde tigarea stingher

e noapte si ninge turbat

si nu mai zaresc nici un drum
cum viata-i un loc departat
cum totu-i mai simplu de-acum!

Sa ne iubim, chera mu
Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu
sa ne iubim, chera mu, sa ne iubim tujur
ca maine vom fi prada inundatiilor, surparilor de teren, betiilor crancene,
ca maine un ieri cu labe de paianjen de fan iti va umbla in carliontii de flori ai coiffurii
zapacindu-te, ambetandu-te . . .
sa fim tandri, baigui poligonul catelu lipindu-si irisii
de soldurile voluptoase ale autobazei filaret
sa fim tandri, singuratatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu
sa fim tandri, mai zise o musca.
primavara ne lingea ca un pechinez pe fata, pe maini
ne facea sa ne intrebam ce gust om avea pe limba infinita a noptii plina de autocare si
stele,
primavara ne mangaia depasind uneori limitele maternitatii sau prieteniei nevinovate
aratandu-si provocatori sanii reci sub jacka ei de turcoaz jerpelit
oh, mai ramai, sopti lustra catre o scama de pe covor,
nu vrei sa te urci la mine? bem ceva, ascultam muzica, iti arat biblioteca . . .
nu vrei sa ramai in noaptea asta la mine?
sa ne tinem de mana, ii spuse un medic primar de la spitalul emilia irza
iepurelui de tabla din vitrina cu jucarii.
sa ne iubim, sa ne amam, sa crestem si sa ne inmultim
cantau tergarulile si velurul, drilul si chembrica pe gabroveni
le raspundeau pana la raguseala plutonierii si norisorii
sa facem chestia aia, gafaiau frizeriile.
ca niste becuri electrice legate in serie
nervii plezneau pe antebrat, venele se umflau pe torace,
in nari analizatorii mirosului isi incuiau paltoanele in dulapuri
si indicele de refractie isi halea sandviciul cu carne de pui
in holbarea perversa a ochiului.
ce de ocheade, cate accidente din neatentie,
conturi incheiate, polite platite,
ingerasule, stranuta plamanul cand se privi in oglinda
si vazand in urma lui o uzina.
primavara ne intindea pe paine felia groasa de televizor
mintea noastra era imbacsita de proiecte de agrasiune, deja vedeam microcosmosul
impanzit de transee,
deja visam la putere, la krakatit, la mirosul de blana de vulpe al omului invizibil
la ochii catifelati ai omului care trece prin zid…
creierul nostru isi amintea de cand statea ghemuit
de cand pulsa, de cand palpita, fojgaia, colcaia, misuna, serpuia
antebratul isi defula in aerul slabanog sentimentul de a avea pene,
urechea - sentimentul de a fi auzit boncaluitul triceratopsului
si bulele de hidrogen pleznind malaria peste fata.
ai incredere in mine, ganguri flora intestinala
intinzandu-se voluptos in bratele groazei
care purta in acea seara un costum simplu, cambrat, tineresc,
da-mi un pupic, se ruga anabolismul de catabolism,
crudelo, nu ma chinui, ranjea maxilarul spre maxilar.
venea seara, orasul se anima,
venea noaptea, strazile sfaraiau ca sifonul,
sa fim tandri, loz necastigator, sa fim tandri, batator de covoare,
sa ne iubim, robinete, sa facem excursii, mapa de plicuri!
in rochii de moloz si nuiele verzi, de mezeluri si de branzeturi,
spoite cu vodca si motorina emotiile iesisera la agatat.
prin ganguri si pasaje acoperite cu geam colorat
cate un pisoi zgaria in ladita vreunui dafin
si in berarii ospatarele se lasau desurubate de vii contra cost.
sa ne iubim, unamuno, nebuno, sa ne iubim, chera mu,
si apoi sa ne-nselam cu chibritele, cu patentul, cu pasta de dinti,
sa ignoram influenta exercitata in psihicul nostru
de complexul lui grozavesti.
primavara priveste galbena prin stratosfera, gadilata de ozon si de ioni,
sa ne cunoastem mai bine, melcule, zice,
sa ne imbratisam, depoule, hartiuto, tomberonule �
iar noi la tasnitoarea din capatul aleii alexandru ne stropeam unul pe altul cu apa
chiar langa policlinica, si pana si copacii
miroseau a dentist.

Stelute in genele ei
Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

Ningea pe Colentina si erau stelute in genele ei.

Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
si erau stelute, stelute, stelute in genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina

demult, demult…
da, dragii mosului, erau…
erau stelute in genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB

ningea pe mustata mea si pe gagica in rosu de alaturi
tramvaiele aveau stergatoare de parbriz si erau… hai, toti in cor:
erau stelute in genele ei.

Eram student, era studenta

eram eminent, era iminenta
si erau stelute in genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia infiintate
mergeau toate pe patru roate
si erau stelute in genele ei.
Ningea usurel, cu fulgi catifelati peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii inzapeziti…
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
asa ca nu mai stiu ce spunea.
Ea ma tinea de mana si tramvaiul patru trecea
si ningea si erau… da… da, dragii mosului…

Eu eram copil, ea era o copila

eu stateam la bloc, ea statea la vila
si erau stelute in genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e in “Poeme de-amor”, precum stii

dar lasati-o balta, copii:

erau stelute in genele ei.
CORUL: Erau stelute, erau stelute, erau stelu-u-ute
In ge…eeneee…leeeee… nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui sa se incheie

dar nu inainte de-a va da o cheie
a-ntregii intamplari:
Ea e o fata de peste blocuri si mari
acum e maritata, gravida, n-are nici o importanta.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt stelute in genele ei.
Acum nu mai e nici o steluta in genele ei.
Asa, ca sa stiti, dragii mosului.

Cand ai nevoie de dragoste

Adaugata in 08 Jan - poezie compusa de Mircea Cartarescu

cand ai nevoie de dragoste nu ti se da dragoste.

cand trebuie sa iubesti nu esti iubit.
cand esti singur nu poti sa scapi de singuratate.
cand esti nefericit nu are sens sa o spui.

cand vrei sa strangi in brate nu ai pe cine.

cand vrei sa dai un telefon sunt toti plecati.
cand esti la pamant cine se intereseaza de tine?
cui ii pasa? cui o sa-i pese vreodata?

fii tu langa mine, gandeste-te la mine.

poarta-te tandru cu mine, nu ma chinui, nu ma face gelos,
nu ma parasi, caci n-as mai suporta inca o ruptura.
fii langa mine, tine cu mine.
intelege-ma, iubeste-ma, nu-mi trebuie partuze, nici conversatie,
fii iubita mea permanenta.
hai sa uitam regula jocului, sa nu mai stim ca sexul e o jungla.
sa ne atasam, sa ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeste dragoste

cand ai nevoie de dragoste.
cand trebuie sa iubesti nu esti iubit.
cand esti la pamant nici o femeie nu te cunoaste.