Mierla

Mihai Coman, Mitologie populară românească,vol II, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.

Pag.57.„ Într-adevăr despre mierlă se crede că este o «văduvă lotră», o fiinţă mistuită de o
patimă fără optrlişte pentru cuc: printre aceste atribute ea este: «între păsările femei ce e cucul
între păsările bărbaţi ; ea se împerechează cu mai multe soiuri de păsări şi-şi bate joc de
mierloi (…) Mierla este întotdeauna descrisă în doine ca o femeie stricată, de farmecele căreia
însă nu pot să scape îndrăgostiţii»( G. Coşbuc, 1979, p.272). Poetul G. Coşbuc exagerează în
această prezentare a mierlei ca o Phyrne a mitologiei noastre populare ; în schimb, folcloristul
G. Coşbuc nu greşeşte atunci cînd, vorbind din perspectiva funcţiilor simbolice, sesizează
strînsa legătură dintre cele două figuri mitologice- mierla şi cucul. Alături de ele apar,
(îndeosebi în doine, dar şi în legende şi în credinţe) înlănţuite prin iţele aceleiaşi urzeli erotice,
alte două păsări- turturica şi sturzul. Prin ele, prin valorile lor emblematice, prin structura
întregului sistem, gîndirea populară pune în limbajul culturii anumite ipostaze (grave) ale
vieţii, şi, totodată, experimentează şi dă substanţă concretă unor categorii morale esenţiale :
iubire, fidelitate, înşelăciune, suferinţă, patimă, agresiune, exces.

Figurile cheie ale sistemului sînt ( după opinia mea) cucul şi turturica ; primul, se ştie, depune
ouăle în cuiburile diverselor alte păsări ; de aceea el a fost ipostaziat într-un simbol al
infidelităţii, egoismului, înşelătoriei ; în schimb, turturica, despre care se afirmă că, în cazul
morţii partenerului obişnuit, nu se însoţeşte cu altă pasăre, a devenit un simbol al fidelităţii,
suferinţei şi însingurării. Cucul şi turturica funcţionează astfel ca embleme ale solitudinii,
configurînd însă un cuplu în care poziţiile protagoniştilor sunt deplin antinomice :
singurătatea cucului este imorală şi condamnabilă, în schimb ce aceea a turutricăi este profund
morală şi exemplară. Peste această opoziţie paradigmatică (operînd la nivelul conceptelor) se
suprapune, în plan sintagmatic, o relaţie de contiguitate (operînd la nivelul naraţiunilor) :
cucul o peţeşte cu insistenţă pe turturică, dar este mereu respins. În acest punct, sistemul se
îmbogăţeşte prin apariţia mierlei care, la rîndul ei, îl peţeşte continuu pe cuc, dar întotdeauna
fără succes ; dintr-o baladă aflăm că sturzul, prevenitor, o roagă pe mierlă să nu se
căsătorească în nici un chip cu cucul şi să nu-şi facă niciodată cuibul lîngă drum ; cele două
acte, sortite de la început eşecului , transformă pasărea nesăbuită într-o fiinţă însigurată şi
nefericită ( G. Dem. Teodorescu, 1982, p. 512-519). Singurătatea mierlei este ambivalentă :
pe de o parte ea este condamnabilă, deoarece se datorează unui exces erotic (opoziţia turturică
mierlă codînd antinomiile morale : castitate- desfrîu), dar, pe de altă parte, ea este
înduioşătoare deoarece provine dintr-o iubire respinsă (opoziţia mierlă-cuc sugerînd
antinomia dintre victimă şi agresor erotic). Ca simbol al singurătăţii, mierla este frecvent
evocată de doine, cu menţiunea că, pentru amplificarea suferinţei umane, mierlei i se
identifică (în păsările mai sus amintite) fraţi, veri, surori, vecini, (dar –lucru semnificativ-
niciodată soţ). Alteori, cîntecul acestei păsări e văzut ca un semn de rău augur, căci el
contaminează, transmiţînd (în mod magic) singurătatea şi suferinţa ei : « Pasăre galbină-n
cioc,/ Rău mi-ai cîntat de noroc,…. »(Simion Fl. Marian, 1883, I, p. 290)
În această ţesătură de relaţii, sturzul, care ocupă poziţia cea mai slabă, apare ca un element
compensator, eventual de echilibru : o peţeşte insistent (uneori chiar tandru) pe mierlă, fără a
obţine vreodată iubirea ei. p.59.El se opune astfel mierlei şi, în egală măsură turturicăi (pe
care, de asemenea, o peţeşte cu asiduitate) pe axa iubirii neîmplinite (iubită intangibilă/ peţitor
nefericit), dar şi cucului , (pe care-l concurează) pe axa activităţii erotice (peţitor
respins/ibovnic acceptat).ˮ