METASTAZA

1
MIRCEA BULATOV

2
 METASTAZA

Mircea Bulatov

METASTAZA

3
 MIRCEA BULATOV

Coperta și tehnoredactarea: Mircea Bulatov

Tipărit la: S.C. ADI CENTER SRL
Copyright © MIRCEA BULATOV

4
 METASTAZA

LEGEA lui Dumnezeu pentru OAMENI:

„Când au ajuns la locul, numit « Căpățâna », L-au răstignit acolo … Isus zicea:
«Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac! » … ”
BIBLIA, Evanghelia după Luca 23:33, 34

LEGEA lui Eminescu pentru ROMÂNI :

„Oare n-am uitat cumva că iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a țărânei, ci
iubirea trecutului ?”
OPERE, Mihai Eminescu

Dragi părinți, rude, prieteni sau simple cunoștințe,

vă mulțumesc că ați avut curajul, în vremurile
când se vindeau frate pe frate și tată pe fiu, să-mi
încredințați din taina amintirilor voastre ce
conțineau multe suferințe, dar și efemere bucurii.
Mărturiile voastre, pe atunci doar șoptite,
împreună cu cele trăite de mine, alcătuiesc
fundamentul acestei cărți pline de personaje ce au
trăit sau trăiesc printre noi.

5
 MIRCEA BULATOV

Această carte a apărut

și datorită prietenilor mei cărora le mulțumesc.
*
Notele de subsol au menirea de a ușura, mai ales celor tineri,
înțelegerea unor denumiri, nume, obiecte sau locuri vechi, demult uitate.
Majoritatea notelor explicative sunt în concordanță cu cele din
enciclopedia liberă Wikipedia sau provin din surse orale.

Micro-sumarele din subtitlurile primelor trei părți ale cărții sunt preluate din:
Fazele de propagare ale cancerului de Ovidiu Creangă
publicate pe adresa https://covidiu.wordpress.com/2011/03/29/

6
 METASTAZA

Mircea Bulatov

METASTAZA
sau
Scenariu pentru
Nebunul, prostul, pastorii, securiștii şi sfânta Varvara

Orice asemănare cu persoane reale... nu este întâmplătoare.

7
MIRCEA BULATOV

8
 METASTAZA

Înainte de început

Câteva cuvinte despre un bătrân și motivarea scrierii lui

P rezentul este trăit cu patimă. Prezentul contează. Mai

toți refuzăm ajutorul din oglinda retrovizoare a
trecutului. Poate și de aici vine numărul mare de vieți
accidentate, zgâriate, ciuntite, zdrobite, din jurul nostru. Suntem
tot mai mulți cei ce greșim, din ce în ce mai mult. Trăim, cu o
viteză nedorită, într-un prezent rupt de trecut, pentru a sări într-un
viitor neconturat, fără țintă, cu multe semne de întrebare. Trecem
prin intersecțiile vieții accelerând nervos când roșul sare direct în
verde, fără a mai sta, măcar câteva clipe, în perimatul galben
cugetător, eliminat ca nefolositor atât din semafoare, cât și din
intimitatea gândirii noastre.
Undeva în sud-estul Europei, în deceniul doi, al secolului întâi,
al mileniului trei, un bătrân visează o poveste. Bătrânul sunt eu, iar
povestea, un desen. O broderie pe o mahramă de borangic. Pentru
cei din lumea modernă este asemănător unui puzzle minuscul creat
parcă de mânuța unui copil talentat și iscusit. Te uiți în grabă la
mahramă. Nu vezi nimic în afară de țesătura de borangic.
Câteodată, un suflet, cu inimă de Om, punând acest puzzle
semitransparent între el și soare, reușește cu greu a deosebi
țesătura de broderie, percepând forma și culoarea desenului.
Broderia fină conturează cu gingășie un ochi vesel cu pupilă de
Voroneț1, ce lasă să se prelingă o lacrimă de mărgăritar.
1
Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului‖, este un complex
monahal medieval construit în anul 1488, drept ctitorie a lui Ștefan cel Mare
(1457-1504), pe valea râului Voroneț. Frescele se disting prin coloritul lor viu,
apropiat de cel al naturii înconjurătoare și în care predomină verdele și albastrul
supranumit „albastru de Voroneț‖.

9
 MIRCEA BULATOV

Mahrama poate fi văzută numai de cei interesați, măcar puțin,

de trecut și se numește ROMÂNIA. Ochiul ești tu, dacă faci să-ți
viețuiască în suflet legea lui Eminescu: iubirea trecutului brazdei
tale. Mărgăritarul este fapta sau faptele tale de căpătâi, văzute sau
nevăzute, ce le-ai făptuit o viață, călăuzit doar de legea lui
Dumnezeu: a ierta, a fi Om.

Visam. Vântul adia plăcut, iar eu stăteam culcat pe o pajiște de

un verde crud, fără început, fără sfârșit. Soarele îmi înțepa pupilele
cu razele-i blânde ce străbăteau ochiul din broderia mahramei de
borangic, strâns ținută între mâinile întinse la maxim. Admiram cu
extaz frumusețea broderiei, strălucirea mărgăritarului, când o dulce
oboseală mă toropi. Mâinile-mi alunecară în lături, scăpând
mahrama care începu să zboare spre înaltul cerului. Ciudat, nu-mi
părea rău că am scăpat-o. Mai neobișnuit era faptul că pajiștea
împreună cu mine ne depărtam de mahramă și nu invers.
Ceva parcă-mi spunea: „Lasă și pe altcineva s-o cuprindă, lasă
și pe altcineva să-i admire frumusețea, pentru tine este de ajuns‖.
Trist și vesel în același timp, am început să plâng. Mă aflam
acum sub pajiștea verde. Era o liniște deplină. Nu mai simțeam
nici adierea vântului. M-am șters la ochi cu podul palmei. Am
închis ochii, era numai lumină, iar în palmă aveam un mic
mărgăritar.
Ce bine c-am lăsat mahrama să zboare…
De lumina aceasta o să aibă și alții parte. O să aibă și ei un
mărgăritar. Cât mai multe raze de soare acolo sus, cât mai multe
mărgăritare aici, în liniștea de sub pajiștea eternă, printre cei ce
plâng veseli… Doar aici au valoare, doar aici pot fi văzute.

***

Îi admir pe evrei, au ceva deosebit, chiar extraordinar, ştiu să

nu moară. Să nu credeţi că am luat-o razna de la-nceput. Da, aşa
este, întocmai, ei știu să nu piară.

10
 METASTAZA

Nu mă refer doar la cei biblici ca Enoh și Ilie ce sunt pomeniți

lămurit în Cartea Sfântă că n-au văzut moartea. Unii teologi susțin
același lucru și despre Moise și Melhisedec, împăratul Salemului
pe vremea patriarhului Avraam, când încă nu căpătase numele de
Ierusalim.
Dacă mâine, printr-o catastrofă de mari proporţii, ar pieri toată
arhiva amintirilor lor, de la Tora şi până la ultimul album de
familie, în foarte scurt timp, practica cultivată de milenii în acest
neam ar face-o să învie. Totul este atât de simplu, spun tot timpul
numai poveşti. Povești adevărate, fiecare despre fiecare.
Şi nu se opresc o viaţă, căci povestesc, cu multe detalii, viaţa
până la a 777 spiţă a neamului lor, până la Tora, până la patriarhi şi
Pământul Făgăduinţei. Povestirile nu trebuie scrise, ci povestite cu
precădere celor mici. Scrise, trec în categoria povești, iar cei mari
nu adoră poveștile. Pentru ei, acolo în suflet, ele sunt maculatură.
Pentru mine, rămas copil, rândurile sunt vorbe, povești trăite de
mine, de părinți, de rude, de prieteni, de cunoscuți, de... cei din jur.
Sunt sigur că dintre ei, bătrânii rămași copii și români măcar
într-un ungher al inimii, vor înțelege cele scrise, adăugând pentru
cei dragi și povestea lor, ca un buchet de rozmarin împodobit cu o
aromă de aducere aminte.
Nu am nici pe departe meșteşugul scrisului. Sunt un om în
vârstă şi fac parte din marea gloată ce a trăit în România pe muchie
de milenii și sisteme politice... Înainte de a motiva mai departe
rostul scrierii mele permiteți-mi câteva explicații biografice.
.............................................................

De mic am fost un copil bolnăvicios. Poate și din cauză că

m-am născut prematur în Bucureștiul anilor de foamete de după
război. Rușii, sovieticii, erau peste tot. Părinților mei le era frică să
nu fie duși în țara acestora, ce devenise atât de... roșie. Pentru cei
mulți, atunci, roșul însemna sânge, suferință, crimă. Circula un
zvon, confirmat în multe rânduri, că românii ce au ales refugiul,
când a avut loc mutarea Basarabiei pe harta lor, urmau să fie
repatriați în prietenoasele lagăre din țara sovietelor.

11
 MIRCEA BULATOV

Ei, sovieticii, judecau corect, căci Basarabia se numea acum

R.S.S. Moldovenească. În 1949, alimente nu prea erau. Seceta din
1946 lăsase răni adânci. Cirezi de vite și puținul grâu ce se făcuse
mergeau, ca supliment, acolo unde se duceau și datoriile de război.
Se ajunsese ca pâinea neagră să se vândă porționată, puțină și pe
cartelă.
Lângă casa muncitorească unde locuiau ai mei se afla o unitate
de aviație militară. Ofițeresele sovietice, când au aflat că mama
știa bine croitorie și vorbea rusește, veneau cu mătase de parașută
pentru a le face bluze à la Greta Garbo. Nu mai erau în război.
Simțeau și ele glasul firii: a fi femeie, a se distra, a arăta bine. O
plăteau cu conserve și salam. Astfel, mama în acel an și-a scăpat
familia de foamete, mai puțin pe mine. De ce? Eram în burta ei, iar
ea cosea de zor la… parașute. Născut mai devreme, am făcut
cunoștință imediat cu incubatorul maternității. Această cunoștință
nu m-a ajutat să învăț să mănânc, adică să sug. Doctorii, ca să nu
mai aibă un caz de... ne-au trimis acasă. Ajunși acasă, mama spera
că am să fiu mai puțin încăpățânat. Degeaba. Mami tot plângea că
nu voiam să mănânc. Când intra în disperare mă lua de la pieptu-i
nesupt și mă trântea în pătuț. Nu voia să mă vadă cum mă sting cu
încetul și zicea așa într-o doară: „Mai bine ar muri, să nu-l văd
cum se chinuie‖. Aici a intervenit pentru prima oară în viața mea
El, prin Nana, sora mea mai mare cu zece ani. Cum eram trântit în
pătuț, Nana se apropia de mine cu un cocoloș de miez din pâinea
neagră, cumpărată pe cartelă, muiat în apă și învelit într-o
batistuță. Știa asta de la mătușa Rozi ce locuia la etaj. Îmi desfăcea
buzele, fără vlagă, și-mi punea în gură colțul batistei din care
picura zeama cleioasă plină de amidon. Stătea așa ore întregi
vorbind cu El și cu mine. Pe El Îl ruga să mă facă să trăiesc, pe
mine să mănânc. După trei zile am învățat că și eu trebuie să fac
ceva pentru a trăi. Să sug. Încăpățânat, am făcut-o tot cum am vrut
eu, nu de la piept, nu din biberon, ci doar din linguriță. Nu știam
să comunic. Eu aș fi vrut să mănânc, dar eram prea mic, prea
plăpând, prea neputincios. Nu puteam suge, abia învățam să înghit.
Venisem prea devreme și vlagă... ioc.

12
 METASTAZA

Mai târziu, peste ani, când la școală se învăța tabla înmulțirii,

eu lipseam. Eram la spital, bolnav de scarlatină. După vacanța
nedorită, când am revenit la școală, colegii erau deja la înmulțirea
cu nouă. De atunci, mult timp mi-a fost frică de cifre și implicit de
mate. La sfârșitul primăverii următoare anului când Sputnik2 a ieșit
pe orbită, tatăl meu mi-a promis că-mi face un leagăn în curtea
unde locuiam. Bucuros și nerăbdător, în dimineața următoare
promisiunii, m-am apucat să sap gropile pentru stâlpii leagănului.
Școala era peste gard. Transpirat și roșu de efort, fix la ora
prânzului, am auzit clopoțelul. Disciplinat, am lăsat totul baltă,
mi-am pus șorțulețul pepit de uniformă și cu ghiozdanul pe umeri,
am sărit gardul școlii. Mă așteptam ca învățătoarea, doamna
Velicu, să mă certe pentru întârziere. Mirat, am văzut în clasă trei
femei îmbrăcate în alb. Aveau tot felul de cutiuțe lucitoare, unele
rotunde, mari, cu mânere și altele dreptunghiulare, mici, pe care le
așezau într-o ordine ciudată pe catedră. Tot în ordine, dar
alfabetică, învățătoarea ne așeza în fața tablei. Din cutiuțe, una
dintre femeile în alb scotea câte o seringă și, după ce colega ei ne
ungea cu „iodul dizifinctant‖, cum zicea una din ele, ne înțepau pe
fiecare cu vaccin antipolio. La câteva zile de la înțepat, am început
să târșâi piciorul drept, iar înaintea sfârșitului clasei a treia, eram
deja internat la spital cu pareză pe partea dreaptă. Învățătoarea,
formată înainte de război, s-a gândit pe propria răspundere să-mi
schimbe premiul roșu, dat de conducerea școlii, cu unul mai
copilăresc. Așa am intrat în acea vară fierbinte, direct în aventurile
din Emil și detectivii apoi în peripețiile basmelor lui Vladimir
Colin.
Saloanele spitalelor prin care m-am perindat mi se păreau
uriașe. Eram cazați, la un loc, copilandri, tineri și bătrâni. Aveam
ceva în comun. Toți ne mișcam greu sau ajutați de alții. Plimbarea
cu căruțul, împrumutat de la un tânăr învățător, coleg de
diagnostic, mi se părea o aventură. Am învățat repede să manevrez
caleașca, învârtind roata, doar cu mâna stângă.
2
Sputnik 1 (rusă Спутник-1) a fost primul satelit artificial care a orbitat în jurul
Pământului, lansat de Uniunea Sovietică la data de 4 octombrie 1957.
13
 MIRCEA BULATOV

Acolo am văzut prima dată cum arăta moartea. A venit într-o

seară și l-a luat pe vecinul meu, un bolnav bătrân. Mult timp după
aceea am crezut că atunci când vine moartea este însoțită de un
alai numeros. Erau doar rubedeniile cernite ale celui care a murit
în patul de alături. Lumânările din mâinile lor aruncau umbre
lugubre, uriașe pe pereții salonului.
Am fost mutat, în alt spital, cu alt diagnostic. Tot saloane mari,
dar acum eram printre copii apropiați de vârsta mea. La
numeroasele analize, mama mă căra în spinare, prin curtea
spitalului, de la un pavilion la altul. Venea la mine în fiecare zi, iar
mai târziu îmi povestea cum binecuvânta toate femeile pe care le
vedea pe drum alături de copii lor sănătoși.
Aici, în spital, El a intervenit din nou. Direct. Era într-o
dimineață. Vecinul meu de pat, un copil mai mic ca mine, a dat
alarma. A crezut că am murit. Pe atunci se folosea un strigăt, nu tu
sonerie sau ceva asemănător. M-am trezit cu o mască de oxigen pe
figură, înconjurat de medici și asistente. Toți aveau niște fețe
speriate. Mai târziu, am aflat că mi-au făcut și resuscitare. Speriat,
la rândul meu, când i-am văzut hlizindu-se, am sărit involuntar din
pat în picioare. Toți se uitau mirați la mine că puteam sta pe
picioare, că puteam păși. Unul dintre doctori a sunat la tatăl meu,
la fabrică. A venit și, pe proprie răspundere, m-a luat acasă. Era
începutul lui septembrie. Se sfârșea și vacanța mare între clasa a
treia și a patra. Doctorul care mă tratase ne-a vizitat familia câțiva
ani buni. La început mai des, apoi din ce în ce mai rar, spunând
mereu: „Un caz ciudat!?‖. Era curios. Ce, sau mai bine zis, Cine
m-a vindecat? I-a recomandat tatei să-mi cumpere o bicicletă
pentru recuperare. Ascultător, tata mi-a cumpărat una, trei sferturi,
marca Zefir. Mai târziu, pe când eram la liceu, l-am văzut pe
Arcadie Percec, la televizor. Acesta era numele doctorului ce m-a
tratat în copilărie. Devenise o somitate în medicină.
Peste trei ani, după o altă vacanță mare, începeam un nou an
școlar. La noi, în cvartalul de locuințe muncitorești, izbucni o
epidemie de dizenterie. Nouă, copiilor, ne-a fost interzis să
meargem la școală. Bucurie mare.

14
 METASTAZA

Ne-am jucat aproape o lună, cât a durat carantina, în timp ce

colegii mei învățau de zor o limbă nouă, engleza. Când am ajuns la
școală și i-am văzut pe unii dintre colegi cum citeau de pe tablă
cuvinte neauzite vreodată, scrise ciudat cu ceva hieroglife, într-o
scriere doar pentru urechi, m-am închis în mine și mai mult.
Din nou nu știam să comunic. O simplă cerere de ajutor către
părinți, o simplă meditație de câteva luni m-ar fi salvat. Pe vremea
aceea a fi meditat era perceput ca mare rușine, așa că am reușit să
nu învăț engleza. M-am refugiat în geometrie, istorie, fizică și
iubitul meu... desen.
Pentru a înțelege lipsa mea de comunicare cu ai mei, ne
întoarcem cu ceva timp în urmă. Când mă apropiam de cinci ani,
într-o zi, tata a venit de la serviciu cu o revistă mare, atârnând în
mâna-i uriașă. Eu așa o vedeam pe atunci. M-am uitat la copertă și
cineva, cu o privire asemănătoare vulpoiului de la grădina zoo, se
uita la mine. Am silabisit, ajutat de mama, urmărind literele mari:
Știință și Tehnică, iar mai jos I.V.Stalin. Portretul de pe copertă era
chenăruit cu o dungă groasă neagră.
La întrebarea mea: „Ce ‘nvenție a făcut nenea ăsta lău?‖, tata
m-a luat de mână, m-a băgat în casă, s-a așezat pe vine în fața mea
și pe un ton foarte serios mi-a spus: „Să nu mai spui asemenea
cuvinte nimănui!... nu este un inventator cum ți-am povestit despre
cei din aceste reviste... a fost doar un om mare, dar a murit...‖
Aproape șoptit, atotcunoscător, mă justificam: „Cred că e lău…
Uite ce privire are!‖.
Deși întors cu spatele la mine, l-am auzit pe tata spunându-i cu
jumătate de glas mamei: „Ăsta micu' are dreptate, n-a inventat
Stalin răul absolut!?…‖
În zilele următoare toți vecinii umblau cerniți cu capul plecat.
Nu le murise nimeni din cei apropiați, nici măcar orătăniile.
Nenea Vizitiu, un vecin mai îndepărtat și meditatorul meu de
muzică, nu m-a chemat o săptămână la solfegii și teoria muzicii.
Mergeam la el că așa zicea mama, ea dorea ca de mic să primesc și
ceva cultură muzicală. Îmi tot spunea: „Puțină gimnastică pentru
mintea și urechile tale nu strică‖.

15
 MIRCEA BULATOV

Pentru pian trebuiau bani grei. Văzând dorința mamei, tata mi-
a cumpărat din talcioc o vioară cu corzile zdrențe, mărimea cea
mai mică. Vecinul era un bătrân, invalid de război, care scăpase ca
prin urechile acului de pușcăria comunistă. În fața tovarășilor,
Vizitiu – așa îl chema – avea vină grea. Fusese prin anii ‘40,
dirijor de fanfară la jandarmi, dar l-au iertat pentru că nu avea un
picior. Îl pierduse, în august ‘44, iar când mergea, proteza de lemn,
cu articulații din piele de bou, făcea: scârț! scârț!.

La șase ani băteam măsurile și citeam notele în trei chei: fa,

sol, do. Mare a fost bucuria mamei când, la ziua onomastică a
nașei mele, o rubedenie a dânsei, violonist la operă, mi-a verificat
competențele teoretice în muzică. Răspunsul către nașa și mama a
fost scurt: „Băiatul promite, mă voi ocupa personal de el‖.
A venit și ziua cea mare. Tata cu nenea Vizitiu puseseră căluș
și corzi noi la vioară, iar violonistul a venit la noi acasă. Asistența
părintească a fost invitată să părăsească încăperea. Timp de mai
bine de o oră, acesta a încercat să mă învețe să cânt la vioară Vine,
vine primăvara! S-a ridicat apoi și i-a rugat pe părinți să vină în
cameră, adresându-se în special mamei: „Vă recomand să nu mai
chinuiți copilul cu muzica, înțelege teoria și citește bine notele, dar
nu e dotat… nu are deloc ureche muzicală…‖
Așa am scăpat pe lângă vioară și de teoria muzicii studiată pe
partituri vechi de fanfară militară. Ceva tot a fost cu folos în
instrucția muzicală a lui nea Vizitiu.
Peste ani, la liceu, deși nu cântam în corul școlii, căci n-aveam
ureche muzicală, în catalog la muzică apărea des câte un zece.
Eram singurul din clasă care citeam partiturile pe trei chei.
Ne reîntoarcem puțin în timp, la iubitul meu… desen. De mic,
tot ce credeam că este important sau frumos îmi doream să rămână
și pentru alții. Încă de la patru ani desenam cu creta, cu creionul,
iar ceva mai târziu, peste ani, am cochetat cu acuarelă și ulei.
Mergeam verile la o cunoștință a mătușii mele. Doamna Munteanu
pictase porțelanuri fine pentru Curtea Regală.

16
 METASTAZA

Acolo am învățat despre nuanțele de culoare și forma florilor.

Am rămas însă la cărbune și tuș, adică la grafică. Asta așa, în
timpul liber.
După primul an de școală, vacanțele le petreceam răsfoind și
citind revistele de știință popularizată din biblioteca tatei.
Împleteam cele citite din reviste cu meșteritul la jocurile de
mecano sau cu raidurile la triajul de la gara din Dealul Spirii3. Mă
simțeam sigur în cățăratul pe vagoanele de marfă sau locomotivele
cu abur staționate. Mă ajuta mai tot timpul Seni, vecinul și
prietenul meu de joacă, cu doi ani mai mare și cu mușchi
puternici…
Dar, într-o zi, ochii îmi căzură pe un supliment nou al revistei
mele favorite Știință și Tehnică. Acolo era prezentat modul de
construcție a unui aparat de expunere pentru fotografii. O cutie de
lemn cu capac basculant. Sub capac, două rânduri de sticlă etajate,
unul mat și altul transparent. Sub geamul mat, două becuri, unul
roșu și unul opal, acționate separat de două întrerupătoare,
alimentate de la un cablu cu ștecher. Nu uit că l-am bătut pe tata la
cap o săptămână până mi-a promis că mi-l face.
A trecut o lună și în ziua de salariu tata vine cu două pachete de
mărimi diferite. Mi-a făcut semn mie și Nanei să venim lângă el.
Nu ne-am așezat la masă, pachetele le-am desfăcut nerăbdători pe
marginea patului. Din cel mare am scos o cutie din lemn de brad
proaspăt vopsită cu un gri milităresc. Aparatul, făcut de tata, era
aidoma cu cel din suplimentul revistei. Tata l-a băgat în priză și
ne-a pus, întâi pe Nana, că era mai mare, apoi pe mine, să
manevrăm capacul și butoanele pentru lumina roșie sau albă.
Veni rândul celui de-al doilea pachet, mai mic. L-am deschis.
Și în el era, tot o cutie, mai mică, băgată într-o husă de pânză de
cort, gălbejită de soare, cu mâner de piele.
3
Gara Dealul Spirii a fost o gară pentru trenuri de marfă și persoane, din
București. Se afla în apropiere de Dealul Spirii și făcea parte din linia ce unea
Gara Filaret de Gara de Nord trecând pe la Gara Regală Cotroceni. Actualmente
acolo se află intersecția dintre Calea 13 Septembrie și strada Progresului (Trafic
Greu). Pe partea opusă se afla rampa de descărcare a marelui depozit de lemne.

17
 MIRCEA BULATOV

Pe mâner scria: Agfa. Tata a luat cutia neagră de tablă și ne-a

arătat cum se manevrează Agfa-Box 4 -ul, primul nostru aparat de
fotografiat.
Timp de luni de zile, frenezia pozelor ne cuprinsese pe toți.
Chiar și mama participa, ajutându-ne cu o pătură foarte deasă ce
devenea pentru noi, camera obscură. Făceam tot felul de poze.
Clișeele le developam în colț la Foto-Panduri sau la Maestru Foto-
Țundrea, de lângă Cinematograful Noni, colț cu Sebastian. Hârtia
foto se găsea destul de greu, dar și mai anevoie procuram
substanțele pentru revelator și fixator. Toate măruntele mele
economii și o parte din bursele Nanei se duceau pe ele. Iarna prin
casă erau numai sfori și cârlige de rufe, ce mă ajutau să prind
fotografiile pentru uscare, după developare.
Așa am reușit să imortalizez, când aveam cinci ani, ajutat de
Nana, iarna lui ‘54. Acesta a fost începutul uneia dintre pasiunile
mele – culegerea de imagini, aiurea, despre orice oglindea viața
din jur.
Au mai trecut ani și, fără multă pregătire, după liceu, am dat
examen la arhitectură. Pe atunci concurau doisprezece pe un loc.
Departajarea se făcea prin probe practice, urma matematica, scris
și oral. La probele practice am luat note foarte mari, dar la scris am
luat doi. Nu eram pregătit la trigonometrie și algebră. În scurt timp
m-am îmbolnăvit și vechea pareză a revenit. Am fost internat și
după ceva tratament m-am înzdrăvenit, cât de cât.
La începutul lui 1968, frigul lui Gerar a însoțit poștașul care
ne-a adus o carte poștală rece, aidoma vremii de afară. Eram
invitat la Comisariatul Militar de Raion5. M-am prezentat cu
buletinul și actele medicale. După o atentă inspecție medicală, ce
consta în defilarea în pielea goală prin fața unei comisii formate
din trei ofițeri în halate albe, am fost declarat apt pentru apărarea
patriei. Ce verificau ei la noi? Poate, voiau să se asigure că suntem
4
AGFA D-6 CADET Box-Kamera - Aparat foto ieftin de producție germană,
fabricat începând cu 1935 - folosea clișeu format 6x9 cm.
5
Raion – după 1947, folosind modelul sovietic, Bucureștiul a fost reîmpărțit
administrativ în 8 raioane.

18
 METASTAZA

flăcăi și nu fete. Din nou a intervenit El. Dacă aș fi făcut instrucție

timp de un an și jumătate, cum scria la cartea lor, azi nu mai
povesteam nimic. Tot El a făcut ca încă din februarie ‘68 să mă
descopere și să mă ia sub oblăduirea sa un colonel de intendență,
Munteanu. De îndată ce s-au terminat primele trei luni, perioada de
instruire soldat, colonelul m-a luat la intendență.
Atunci am aflat ceva ciudat, că tovarășii știu totul despre mine.
De unde!? M-au pus la treabă. În două luni deja făcusem releveul
întregii unități militare. Am proiectat croitoria și padocurile pentru
porci. Eram în același timp ajutorul bibliotecarului și proiectam
filmele în unitate. A venit luna mai. Șeful Statului Major al
unității, colonelul Cojocaru, m-a pus să desenez, pe o hartă,
punctele de pază de pe Bulevardul Primăverii, în timpul vizitei
președintelui Franței, Charles de Gaulle.
Pe unul din punctele desenate, la propriu, cu var pe caldarâm,
am stat luând poziția de drepți, când trecea Mercedesul 600 cu
Ceaușescu și vestitul general francez.
De Gaulle și-a curmat brusc vizita, plecând într-o frumoasă
seară de mai. Am aflat mai târziu că avea probleme cu studenții…,
la el în Franța.

A venit și august ‘68 cu sfârșitul primăverii de la Praga.

Împreună cu colonelul pomenit mai sus am fost trimis la Cluj
pentru pregătirea sediului unei noi unități militare. Acolo am văzut
frica celor mari, acolo am văzut iar moartea, dar altfel. De data
asta purta epoleți, dar aici e altă poveste… mai târziu, la vremea
potrivită.

Am terminat armata când abia împlinisem douăzeci de ani și

mă reîntorceam în câmpul muncii ca desenator tehnic. Conform
procedurilor vremii, am fost trimis la comisariatul militar pentru
luarea în evidență. Atunci, în 1970, la vizita medicală, am
prezentat aceleași acte ca la încorporare. Câțiva medici s-au uitat
la ele, mai ales la certificatul medical ce arăta că am avut pareză.
Am fost invitat să revin peste o săptămână.

19
 MIRCEA BULATOV

Șeful comisiei mi-a înapoiat actele, iar pe livretul militar, după

pagina unde scria gradul și funcția avute la terminarea stagiului
militar, sergent comandant de pluton, trânti o ștampilă mare, ovală
pe care scria: „scos din evidența forțelor armate‖. M-am uitat
ciudat la ștampila roșiatică și l-am întrebat: „De ce am fost socotit
apt, cu aceleași acte, în ‘68?‖ Când am auzit răspunsul șoptit, nu
mi-a venit să cred: „Ce măi ești copil?… ai făcut armata în locul
altuia‖.
Avea dreptate. Abia atunci, târziu, după armată, mi s-a terminat
copilăria.
De atunci, treptat, treptat, și în mine a început să pătrundă ceva
gri, ceva urât, ce mirosea a deznădejde. De ce atâta gri în jurul
meu? De ce dorește să predomine această culoare fără viață? Odată
instalată în câteva suflete, poftește să intre, glissando, în cât mai
mulți dintre noi, alterând nădejdea, credința și dragostea celor din
jur. Fără strălucire și contrast, a devenit contagioasă și a ajuns să
bântuie tot trupul țării. Măcar acum, în ceasul al treisprezecelea,
dacă ceva sau Cineva ar opri acest glissando, griul nu ar mai fi
peste tot. Ce frumos ar fi ca măcar negrul, să redevină negru și
albul, alb!
Cum vă spuneam, fac parte din marea gloată a generaţiei de
sacrificiu care a făcut trecerea între milenii pe aceste meleaguri,
cândva pline de culoare, dar pe care mulţi vor să le prezinte că au
fost gri dintotdeauna, precum timpurile ce au bătut peste ele.
.............................................................

Iertați-mi îndrăzneala, voi care aveți cutezanța de a citi mai

departe. Chiar dacă nu mă pricep, am hotărât a începe să scriu, cu
nădejdea și disperarea bătrânului ce nu vrea să uite. Îmi vine greu
să încep tocmai acum, în toamna vieții, când uitarea a devenit parte
a existenței. Vorbesc de uitarea biologică, căci celălalt fel de uitare
s-a așternut de mult peste inimile multor români. Comoditate
amnezică, aducătoare de liniști prefăcute, de unde ai venit pe
plaiurile noastre?

20
 METASTAZA

Mulți amici, pe care mi i-a scos în cale viața, spunându-le de

intenția mea, au început să mă apostrofeze: „Trecutul povestit, de
tine, nu mă privește! Nu l-am auzit cu urechile mele! Nu l-am
văzut cu ochii mei! Nu mă interesează!‖
Ce păcat! Adevărul, înțeles, ar dărâma într-o secundă ce a
clădit minciuna în zeci de ani.
Mi-au venit și gânduri negre, ce soartă vor avea cele scrise? Să
rămână doar pe hârtie. Statisticile sunt sumbre, se citește din ce în
ce mai puțin. Nu disper, iar când voi termina ultimele rânduri, dacă
El îngăduie aceasta, mare câștig o să fie dacă le-or citi măcar copiii
mei. Citind rândurile mele vor afla cine sunt, iar dacă le vor citi și
nepoţii, câştigul s-ar transforma în victorie. Griul bolnăvicios al
uitării trecutului ar căpăta culoare, amintirile ar prinde viaţă, iar ce
a fost bun ar învia.
Până și jumătatea mea iubită a căutat să mă convingă să nu
scriu, că e fără rost și… nu ajută pe nimeni. Dezorientat L-am
întrebat și pe El. Puțin supărat că nu L-am întrebat pe El primul, nu
a zis nu, ba din contră… Am deschis Biblia la întâmplare și am
citit: „Așa vorbește Domnul… «Scrie într'o carte toate cuvintele
pe cari ți le-am spus»”. (Jer 30:2)
Atunci m-am conformat spuselor Lui. Nu că aș fi un bigot ce
percepe totul mistic, ci datorită dragostei Sale copleșitoare. El,
care m-a creat, să se coboare primul la înțelegerea mea limitată?
De ce? Încă nu o știu, dar sunt sigur că-mi v-a fi dat să aflu.
Tot El m-a ajutat, treptat-treptat, să înțeleg câte ceva din căile
celor ce se arătau buni și să aflu câte ceva din tainele meandrelor
trăirii lor în partea fără soare a societății. Nu le-aș fi înțeles, dacă
acestea nu s-ar fi intersectat cu poteca vieții mele sau a celor dragi
mie.
Pentru a nu cădea în rătăcirea morală de uitare tămăduitoare,
mult dorită de sfinții criminali ce trec adesea printre noi, și de
asemenea pentru a nu-i pune în sertarele de neumblat ale sufletelor
noastre pe cei ce produceau lumină în acele vremuri întunecate,
încerc să vă povestesc câte ceva din faptele câtorva din ambele
categorii.

21
 MIRCEA BULATOV

Între aceștia, vădit, în România, niciodată nu a fost un zid sau

măcar o conștientă linie de demarcație. Și așa, boala noastră
cenușie, cea de toate zilele, a trecut nestingherită, neafectată nici
măcar de timp, dintr-o parte a trupului în alta, departe de focarul
primitiv, reușind să infecteze și azi pe atâția dintre noi.
Nu ne împotrivim acestui cenușiu, neînțelegându-i pericolul
mascat sau poate din cauza mândriei din noi, ce nu ne lasă să ne
plecăm urechea la șoaptele Lui.
Te invit dragul meu cititor să ne recunoaștem împreună această
vină de lipsă de efort moral. De câte ori nu am refuzat lupta cu
acest cenușiu, chiar dacă îndemnul dat de martirii rămași în viață,
ce cu sufletele mutilate de frați de-ai lor și, implicit de-ai noștri, își
poartă cu modestie nimbul de adevărați sfinți români.
De aceea, tot acum, la început, când poate sunteți încă în dubiu
dacă să citiți sau nu în continuare, doresc să nu fiu acuzat de lipsă
de fair-play și vă transmit încă două gânduri.
Cartea îi va irita pe iubitorii de personaje bune, cum le găsim în
basmele pentru copii. Principalii ei eroi sunt cei răi și viața mi-a
făcut „onoarea‖ să-i cunosc direct, chiar în timpul acțiunilor lor.
Cartea îi va supăra pe laicii convinși, ce vor spune: „are prea
multe trimiteri la misticism‖, sau pe adepții acestuia din urmă, ce
vor zice din contră: „e prea laică, iar viața este arătată prea
dezbrăcată, prea fără mască‖.
Nu este adresată nici uneia dintre aceste categorii. Este pentru
românul obișnuit, care o să decidă dacă în filele ei ea preia
adevărul laolaltă cu ficțiunea sau mestecă separat doar pe unul
dintre ele.

Pentru mine El, Dumnezeu, este democrat. Tot ce a creat e plin

de libertate. Și când a creat îngerii, i-a făcut liberi. Liberi să
aleagă. Ce?
Lucifer, deși aflat în vârful puterii, a ales, a vrut mai mult, a
vrut… „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai
presus de stelele lui Dumnezeu; … mă voi sui pe vârful norilor,
voi fi ca Cel Prea Înalt.‖

22
 METASTAZA

Nu este păcat să ai putere, dar ea devine cocktail dinamită în

amestec cu un dram de mândrie; şi de la mândrie pornesc toate ...
Dar cum de a fost posibil ca la o creaţie a Lui, perfectă
întotdeauna, să apară o imperfecţiune: păcatul. Simplu, Dumnezeu
creează perfect, asemenea Lui, adică liber.
În astfel de cazuri şi libertatea poate fi un drum spre păcat?
Da, dar atunci are o nuanţă schimbată, ce o transformă în
libertinism.
Atunci, nu înseamnă că a greşit Dumnezeu dând posibilitate
alegerii binelui sau răului? Nu! Şi-a asumat acest risc.
Hotărârea cosmică a fost luată de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt „Să
facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; …‖
Așa l-a creat pe om, „Dumnezeu a făcut pe om după chipul
Său…‖ adică libeeeeer .
Pentru ce a riscat din nou? Nu ştia că Lucifer de altădată,
transformat în Satana, îl v-a momi pe om să greşească să…
A riscat? Nu ! Deşi răul apăruse, mergea la sigur, se avea pe
Sine ca aliat în Fiul Său: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu …‖
Aşa s-a născut din durerea Lui, dragostea pentru salvarea
omului şi marea paranteză timpul, pentru ai arăta fostului Lucifer
că a ales greşit. În această paranteză ne dăm examenul, într-o
paranteză între paranteze numită viață, noi oamenii.
Dragostea împreună cu timpul sunt ajutoare ce-l fac pe om să
aleagă liber ce este bun, drept... Și culmea, puterea să sară din
această paranteză, pentru a redeveni Om după chipul Lui.
Atunci, ca reuşit la acest examen, OMUL va putea să vadă din
nou chipul Creatorului.
Şi ce va vedea ? DRAGOSTE.

23
MIRCEA BULATOV

24
 METASTAZA

Început

1 Decembrie 2004, ziua naţională a României.

E u trăgeam, cu un aparat foto digital modern, secvenţe

anoste cu Ceremonialul de la Mormântul Ostaşului
Necunoscut. Aparatul avea şi funcţia de înregistrare
movie, ce-i drept cu o rezoluţie mai mică.
Trebuia să le dau la redacţie până seara.
Radu, redactor-şef al cotidianului A..., mă sunase încă de ieri
seara.
— Bătrâne, tu, ca vechi fotoreporter, vrei să te joci cu un
Canon digital ultimul model? De când te ştiu ai rămas ataşat
peliculei. Ai să vezi că, datorită tehnicii moderne, totul devine
perimat la un moment dat ...
Şi dă-i şi dă-i, voia musai să mă convingă să-l ajut. Nu ştia că
la A.A.F.R.6 , unde eram membru de peste 30 de ani, se știa deja
intenția mai multor fotoreporteri de la marile cotidiene ce au
hotărât să stânjenească, din varii motive, apariţia acestora tocmai
de ziua naţională.
Se simţea în vocea aproape rugătoare, precum şi în cuvintele
laudative, că nu avea niciun fotoreporter mai acătării, care putea fi
acreditat imediat, pentru imortalizarea secvenţelor festive de
mâine, atât de necesare pentru prima pagină. Apelă la mine, căci,
deși eram programator la un institut, mai făceam pe reporterul din
când în când, din pasiune. Această dragoste pentru fotografie m-a
costat mult de-a lungul vieții, dar nu-mi pare rău. Expozițiile și
albumele editate în ultima vreme îmi creaseră un renume în breasla
de unde făceam parte doar ca un pasionat autodidact.
6
Asociaţia Artiștilor Fotografilor din România - a luat ființă în 1956 prin
Ordinul emis de Ministerul Culturii cu numărul 1657.
25
 MIRCEA BULATOV

I-am acceptat invitaţia-rugăminte, în amintirea vremilor de

altădată, fără a-l lăsa să bănuiască că-mi dădusem seama în ce
situaţie jenantă se afla. Ai lui voiau să-l boicoteze. Era sfârşit de
an, se doreau schimbări majore după alegeri, se doreau salarii mai
mari, sporuri şi altele de genul acesta.
Mai era și ceva politic la mijloc. Ion Iliescu urma să apară în
public, ca președinte, pentru ultima dată. Peste câteva zile își
termina al doilea mandat. Înfocatul lui electorat din 1990 se cam
blegise. La ultimul scrutin votase pe interes, nu pe ideologie. Era
musai ca urmașul lui să câștige la scrutinul din doisprezece
decembrie. Se cerea mai multă propagandă, mai multă ieșire în
fața prostimii.
Ziua Națională se voia ruptă în două, jumătate la Alba Iulia,
unde politicienii zilei urmau să depună coroane de flori care ar
aminti de primirea celor 1200 de delegați din toată țara, în aceeași
sală la 1 decembrie 1918, și jumătate la București, unde puternicii
zilei arătau întregii nații cât de mult respectă unul din simbolurile
sacre ale românilor de după Primul Război Mondial – Mormântul
Ostaşului Necunoscut.
Radu nu mai avea autoritatea de pe vremuri, nu mai putea să-i
strunească pe toţi.
I-am răspuns în câteva cuvinte:
— Mulţumesc pentru propunerea de colaborare, vin chiar acum
să iau acreditarea, ecusonul şi aparatul pentru a mă obişnui cu el
până mâine.
Cu vocea schimbată de bucurie Radu răspunse:
— Sigur, te aştept. Să vii cu rabla ta de Dacie, ca să o schimbi
cu BMW-ul meu. Nu te las să te duci cu ea, doar ai să reprezinţi
marele cotidian A... Ciao! Te aştept....

***

Mă aflam în extremitatea din partea stângă a platoului, pe o

ridicătură de teren, de unde vedeam bine participanţii la
ceremonie.

26
 METASTAZA

Plictisit şi scârbit de circul bine organizat de mai marii zilei, în

Parcul Carol I, clănţăneam din aparatul foto poză după poză. Ce e
cu tehnica asta nouă! Altădată trebuia să fac economie la film, să
intuiesc dacă mai urma ceva important ce trebuia imortalizat din
evenimentul respectiv. Acum puteam face sute de poze, scuze, de
imagini digitale.
Mă jucam, apelând cât mai des la zoom-ul puternic al
obiectivului. Îmi ziceam: „Ia să recunosc doar după detalii,
personajele asistenţei şi să le citesc mesajele pe care vor să le
transmită, nu atât celor din jur, cât mai ales mass-mediei, prezentă
din belşug‖.
Pe display-ul aparatului vedeam amănunte care mă scârb...
Preşedintele Iliescu7 îşi pusese mănuşi negre din piele fină.
Ţinea în mână o pălărie neagră, cu boruri mari a la Humprey
Bogard, pentru a fi mai telegenic, dar pe care o tot bălăngănea
nervos în stânga şi-n dreapta. Dorea să pară a fi pătruns de
ceremonialul religios, ţinut de coloratul sobor preoţesc, care se
încurca în felurite politeţuri interconfesionale.
Destui oficiali din primele rânduri se îmbrăcaseră şi ei cât
mai… pentru a atrage atenţia.
În dreapta preşedintelui se aflau doi PRM8-işti. Unul era
îmbrăcat în mantou lung din piele, iar colegul din dreapta sa doar
în costum, cu cravată şi batistă de roş aprins la rever. Hainele lor
parcă ţipau „noi suntem... suntem legionaro-socialişti‖.
Am îndreptat obiectivul la stânga preşedintelui şi am văzut pe
display un nod mare la un cordon de palton. Micşorez zoomul şi
văd că nodul îi aparţine lui C... Un mare mafiot al fotbalului
românesc, ce dorea a fi cât mai modern, cât mai şic printre ceilalți.
7
A fost președinte ales al României între anii 1992-1996 și 2000-2004. În iunie
2009, Ion Iliescu a fost scos definitiv de sub urmărire penală în dosarul
„Mineriada 13-15 iunie 1990‖, în care era acuzat de genocid, complicitate la
tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere,
favorizarea infractorului și complicitate la rele tratamente.
8
Partidul România Mare - este un partid politic din România cu orientare națio-
nalistă. PRM a obținut la alegerile generale din 2004 11.5% din totalul voturilor
exprimate. Candidatul PRM s-a clasat al treilea, cu 10.5% din totalul voturilor.
27
 MIRCEA BULATOV

Mă mai joc cu obiectivul şi dau de niște ochelari fumurii

deasupra capului lui Iliescu. Mişc puţin în jos şi văd mustaţa lui
M..., marele sindicalist al șoferilor, care apăra devotat, cu pieptu-i
la fel de mare, spatele președintelui.
Întorc obiectivul spre grupul de generali ce colorau peisajul
asistenţei. Aparatul înregistra imagine după imagine, veston după
veston, burtă după burtă. Parcă-mi spunea: „Vezi, în armată, cu cât
ai funcţie mai înaltă, trebuie să ai şi o burtă pe măsură‖.
O întreagă asistenţă fariseică. Mulți dintre cei prezenţi erau
urmaşii direcţi ai celor care în noaptea de 22 spre 23 decembrie
1958, au mutat hoţeşte monumentul funerar al Eroului Necunoscut
la Mausoleul din Mărăşeşti.
Din joaca mea cu zoomul obiectivului mă trezeşte cadenţa
perfectă a militarilor din regimentul 30 Gardă şi Protocol dând
onorul. Era singura secvenţă sinceră, din toate câte mi se perindau
prin fața obiectivului, la acest ceremonial.
Fără să mă gândesc, mecanic, după câteva imagini făcute cu
zoomul, am trecut aparatul pe înregistrare video şi l-am îndreptat
lin spre purtătorul de drapel din fruntea detaşamentului.
Atunci am auzit, alunecând ușor pe lângă ureche, de undeva
din spatele meu, un ţac! Pe moment, nu i-am dat importanţă,
urechea fiind atrasă de zgomotul soldăţesc al cizmelor perfect
lustruite ce atingeau ritmic pavajul din granit. Am mai înregistrat,
câteva secunde, până ce drapelul a trecut prin faţa oficialilor şi,
lăsând Canon-ul agăţat de gât, m-am întors involuntar să văd de
unde a venit ciudatul zgomot, ce-mi aducea aminte de armată,
când verificam percutorul armei după curăţare.
Aleea din spate ce dădea spre strada Cuțitul de Argint era
complet liberă. Doar în capăt se vedeau jandarmii patrulând în
spatele panourilor mobile puse temporar pentru blocarea accesului
publicului larg până la plecarea oficialilor.
Dincolo de panouri se afla un refugiu unde aveam parcat
BMW-ul. M-am hotărât să plec înaintea oficialilor. Trebuia să mă
grăbesc, în trei ore era musai să fac selecţia materialului şi să-i
trimit imaginile lui Radu la redacţie.

28
 METASTAZA

Am mers agale spre ieşirea rezervată acreditaţilor mass-media.

Nu mă uitam nici în dreapta, nici în stânga, de unde porneau aleile
ce dădeau spre Arenele Romane, Stația Meteorologică Filaret sau
Observatorul Astronomic.
La ieşire, ofițerul de gardă mă legitimează din nou, ca
dimineaţa la intrare. După verificare iau legitimaţia de acreditare
din mâna căpitanului şi dau să plec. Mă bate pe umăr, zicând:
— V-aţi uitat aparatul pornit. Să nu vi se consume bateriile!
Mă uit la aparat şi, într-adevăr, ledul de control tot clipocea,
arătând că înregistra în continuare.
— Mulţam!, îngăimai înciudat.
Cum, un tinerel mă atenţiona în munca mea de vechi
fotoreporter? Așa-mi trebuie. Încă nu eram pe deplin pătruns de
IT. Am pus pe off aparatul foto şi m-am urcat în maşină, pornind
spre casă.

***

Am parcat maşina aproape de bulevard pentru a putea pleca

uşor mai târziu. În două minute eram deja sus în apartament. Am
aruncat trenciul şi ecusonul pe bancheta din hol. Din frigider am
luat două plăcinte cu mere. Fiică-mea știa că sunt preferatele mele.
Le-a adus ieri, când a trecut pe la mine și a luat-o pe maică-sa,
pentru ceva timp, ca să aibă grijă de cei mici. Am turnat în ceașcă
cafeaua făcută de dimineaţă şi m-am aşezat la biroul din camera de
lucru. În timp ce sorbeam din cafea, am dat drumul calculatorului.
Am cuplat cablul de transfer și am descărcat tot materialul
înregistrat. Am făcut și transferul la memoria plasmei, din
sufragerie, cu diagonala de peste un metru. O plăcintă o
mâncasem, am luat-o și pe a doua și m-am întins pe canapeaua din
fața plasmei cu telecomanda în mâna cealaltă. Mi-am întins
ciolanele bătrâne pe canapea și am început să analizez imagine
după imagine, pentru a selecta câteva mai expresive, sortite să
transmită ceva celui care catadicsea să citească editorialul dedicat
Zilei Naționale.

29
 MIRCEA BULATOV

Erau necesare doar două. Pentru una, m-am hotărât din primul
moment, când mi-a apărut mare pe plasmă. Un prim-plan al
purtătorului de drapel, mai bine zis, un detaliu: chipiul
subofițerului de gardă mângâiat de steagul naţional, fără o
intervenţie omenească, doar ajutat de vânt şi soare. Această
imagine m-a impresionat încă de pe platou, când defila regimentul
de gardă. Am să-i spun lui Radu să pună imaginea ca background,
cum zic astăzi tinerii paginatori.
Juma‘ din muncă o făcusem, când amestecul plăcut de cafea,
plăcintă şi căldura din sufragerie au devenit complice cu
moliciunea canapelei şi m-au tras pe dreapta. Aţipii de-a binelea
când: ţârrrr !
Suna fixul de mama focului. M-am sculat în picioare. M-am
apropiat de măsuţă. Am luat aparatul în mâna stângă şi cu cealaltă
am ridicat receptorul. Era Radu, nervos, aproape striga:
— Bătrâne ! Te sun de o oră şi nu răspunzi. Ce faci mă laşi
baltă. E gata materialul ?...
— Scuze! scuze ... am, am.... E gata, sigur că e gata, dar am ...
Îngăimai eu ceva.
— Trimite-l urgent pe adresa mea de e-mail că nu mai am
timp. Peste o oră, la şase seara, dau ziarul la rotativă şi prima
pagină tot nu este ...
— Bine, bine ... imediat ...
Am pus receptorul în furcă şi, întorcându-mă cu faţa către
plasmă, am văzut ceva ce m-a făcut să scap telefonul din mână şi
să strig de unul singur prin casă: „El e, cu siguranță e Ion..., e
Ceapă Ion ‖…
Tâmplele au început să-mi zvâcnească şi vorbeam cu mine
însumi: „Încă mai trăieşte uciga... Doamne, de ce ? ‖
M-am dus spre birou să-mi iau medicamentele pentru inimă.
Toată casa parcă se dilata şi se contracta odată cu zvâcnelile din
tâmplă. După câţiva paşi m-am împiedicat de telefonul căzut.
L-am ridicat, i-am pus receptorul la loc, am luat pastilele şi m-am
dus la baie să beau apă. Zăpăcit cum eram, am uitat că de ani de
zile nu mai consumam apă de la robinet.

30
 METASTAZA

Apa rece curgea peste degetele tremurânde şi-am băut-o

animalic din căuşul palmei. Mi-am trecut mâinile ude peste
tâmple, peste ceafă. Încă mai trăieşte... continua mintea să
vorbească de una singură.
Țârr! Țârr! ...
Nici nu m-am mai dus la telefon, ştiam că este Radu. Nu i-am
trimis încă imaginile.
Ceasul din perete arăta şase fără un sfert. Grăbit, dar mecanic,
am deschis calculatorul să trimit cele două imagini. Prima am ales-
o pe cea hotărâtă pentru fundal, înainte de a aţipi. O botezai
adevărul. Pe a doua.... o şoaptă mi-a spus: minciuna. Ce
minciună, măi frate, poate fi arătată într-o imagine de Ziua
Naţională şi tocmai în marele cotidian naţional A...! Șoapta vorbea
din nou: „Schimbă minciuna cu politichia‖. Da! Asta era! Iar
săgeata, ghidată de mouse, alerga pe display căutând printre
imaginile cu burţi de generali, noduri de cordoane la palton şi
cravate, mănuşi negre, pălării cu boruri largi... Aveam nevoie de....
Am găsit-o, un Grand Plain cu toate la un loc, adică cu toţi
politicii zilei. Lipseau din imagine doar popii... Nu aveam ce face,
mi-aş fi dorit să fie şi ei, dar smerenia lor, forţată poate chiar de
Dumnezeu, prin amplasarea pe platoul parcului vizavi de politruci,
nu a făcut posibilă apariţia tuturor mincinoşilor Zilei Naţionale.
M-am uitat la ceas. Șase fără cinci. Timpul mă împingea din
spate... Selectez pentru Attach File-ul din mail imaginile cu
numele „adevărul, politichia‖ ... şi tastez send apoi OK.
Ceasul arăta şase şi zece. Ţârrr !, ţârr !...
De data aceasta am ridicat receptorul. Era Radu.
— Bine, bătrâne, m-ai ţinut într-o tensiune… Mi-a plăcut şi
gluma cu denumirea pozelor tale. Pentru arhivă le-am schimbat
denumirea, doar ştii, aici totul se interpretează şi n-am chef de
comentarii. Rotativa pornește în curând, rămân îndatorat …
— N-a fost glumă! Cel puţin pentru mine denumirea imaginilor
reflectă conţinutul... și trimite-ți şoferul cu Dacia mea să-ţi ia
BMW-ul şi Canon-ul. Nu pot veni. Nu mă simt bine... cred că sunt
puțin răcit.

31
 MIRCEA BULATOV

— Nu trimit niciun şofer! Vin chiar eu, mâine, pe la tine să te

cinstesc. Să-ţi trimit un doctor? ştii am câţiva buni, care-mi sunt
datori ….
— Nu mulţam‘. La revedere şi sară bună! Toți îți sunt datori
sau ți-i faci datori... continuai în gând pentru mine.
Am închis telefonul şi l-am scos din priză. Mi-am făcut repede
socoteala. După cum îl cunosc, Radu iese abia mâine pe la nouă
dimineața de la redacţie, după ce verifică şpalturile ediţiei
următoare.
Mai am 15 ore până vine Radu.

***

Am deschis fereastra, am respirat adânc aerul rece de afară,

apoi am închis-o încet şi, instinctiv, am tras atât perdelele, cât şi
draperiile. Un sentiment de frică, amestecat cu furie, a început să
mi se strecoare în suflet.
Am scos micul meu hard disk extern din cutia de pantofi de pe
şifonierul din dormitor.
M-am aşezat din nou la calculator. Am mutat din memoria
aparatului foto totul pe hard disk-ul extern şi am lăsat pe cardul
intern câteva imagini nesemnificative de la paradă, alături de cele
două trimise prin e-mail la redacţie. Nu voiam să-i dau lui Radu
nicio urmă de bănuială că s-ar fi întâmplat ceva deosebit.
De la Guță, un amic mare hacker, aveam kit-ul unui program
de mărire condiționată a imaginilor digitale. Am instalat
programul. După spusele lui Guță a fost folosit pentru prima dată
cu doi ani în urmă, în instituțiile speciale ale guvernului american.
Concentrat la maxim urmăream imaginile înregistrate la
paradă. Mă refer la cele înregistrate de aparat când, fără voia mea,
l-am lăsat din greșeală pe movie după zoomul făcut purtătorului de
drapel. Imaginile erau mișcate, căci aparatul era atârnat pe umăr în
timpul deplasării mele spre ieșirea din parc. Numai datorită
calității obiectivului Carl Zeiss și a greutății aparatului Canon
aveam din când în când imagini destul de clare.

32
 METASTAZA

Acum mi-am dat seama că în acele momente, aparatul agățat

pe umăr se afla din când în când, pentru fracțiuni de secundă, într-
un echilibru instabil. Urmăream cadru cu cadru până la o suită de
secvențe care prezentau detalii cu copacii desfrunziți ce dădeau
spre Arenele Libertății 9.
Printre copaci se vedea din spate un bărbat în trenci bej,
mergând șchiopătat și sprijinindu-se într-o cârjă metalică. La un
moment dat întoarce capul spre alee și i se vede fața. Am apăsat
instinctiv pe mouse cu toată puterea. Imaginea devenită statică
ocupa tot ecranul. Această secvență m-a făcut cu puțin timp înainte
să scap telefonul. Era Ion... fără nicio tăgadă. Barba sură, ce-i
acoperea obrajii, nu mă împiedica să-l recunosc ușor. Sprâncenele
și ochii îi rămăseseră neschimbați.
Am salvat din înregistrare, în mod automat, câteva cadre cu el
din față și din spate. Mi se părea ciudat cum ridică cârja. Parcă era
cam grea. Am mărit la maxim aceste cadre. Le-am procesat cu
programul de la Guță și am reușit să le aduc la o rezoluție ce le
făcea destul de inteligibile. Plimbam lupa vectorială peste toată
imaginea. Era încălțat cu pantofi cu talpă groasă antiderapantă din
cauciuc. Merg în sus și văd că trenciul, deși arăta ponosit, nu era
vechi. Merg în continuare pe imagine, în sus și de la mijloc spre
dreapta. Văd brațul sprijinit în suportul de plastic al cârjei și mâna
strânsă pe mâner cu degetul mijlociu agățat de ceva ce semăna cu
un trăg…
Dumnezeule! Transpirația m-a făcut să mă scarpin sub braț.
Nu era nicio îndoială că cel din poze este Ion. În mintea mea
doream să nu fie, dar tot ea spunea: „ verifică, verificăăăă…‖

Am scos din sertarul bibliotecii albumul cu fotografiile de

familie. Separată de un carton, coperta din spate avea o dublură.
De acolo am scos mai multe fotografii cu mici adnotări pe verso.
9
Arenele Romane reprezintă un complex construit în Parcul Carol I, din
București, destinat spectacolelor în aer liber. Dupa 1948, teatrul este redenumit
Arenele Libertății.

33
 MIRCEA BULATOV

Știam ce caut. Am ales două. Una, pe spatele căreia scria:

ofițeri 20 august 1962 și alta cu însemnarea, strada Luduș,
Dumineca de Rusalii 1985.
Cea din ‘62, cam gălbejită, era un prim-plan nocturn cu doi
ofițeri stând în picioare într-un GAZ10 decapotabil de armată.
Imaginea era pe orizontală și luată de undeva de sus din partea
stângă a spatelui mașinii. Silueta celui din dreptul volanului era
puternic scoasă în evidență de o sursă puternică de lumină ce se
afla undeva chiar în fața lui. Stătea relaxat, sprijinit de parbrizul
mașinii. Cel din dreapta, cu obrazul în semiprofil și pieptul placat
de barete cu însemnele unor ordine militare comuniste, era și el viu
iluminat de aceeași sursă. Pe fundal lucea metalul unor linii de cale
ferată ce se intersectau cu unele de tramvai. Siluetele a două
tancuri ce treceau peste ele completau fundalul instantaneului
nocturn.
Cea din ‘85, clară, dezvăluind că a fost făcută pe timp de zi și
cu un obiectiv de calitate, arăta un grup de muncitori care
descărcau componentele unei schele metalice pentru construcții. În
spatele muncitorilor cu mâinile încrucișate stătea un civil de vârsta
a doua ce le supraveghea activitatea.

Am profitat de faptul că aveam Canon-ul la mine și am

fotografiat, de la câțiva centimetri, chipurile ofițerilor din ‘62 și
cea a supraveghetorului din ‘85.
Din nou descărcare pe calculator, din nou procesare cu… „Să
trăiești Guță și talentul tău de hacker!‖... îmi șopteam, fără să
vreau, în minte.
Nu mai era nicio îndoială. Aveam certitudinea în fața mea. Era
Ion Ceapă și în ‘62 și în ‘85. Cum era cu putință să mai trăiască și
acum în 2005… Parcă nu îmbătrânise deloc, doar barba…
Am scos la imprimantă, în două exemplare, pozele mărite.
Am băgat, în buzunarul de la piept al hainei, doar cele în care
el era văzut din semiprofil și detaliile mărite. Restul imaginilor
printate le-am ascuns în dublura coperții albumului de familie.
10
GAZ69A - mașină de teren de producție sovietică pentru armată.
34
 METASTAZA

Folderul cu imagini de pe hard disk-ul extern l-am arhivat,

criptat și l-am făcut invizibile pentru primul venit, dacă...
Fără să vreau mă comportam din nou ca pe vremuri și asta doar
că l-am revăzut pe Ion Ceapă în acele imagini. Dar oare era el !?
Trebuie să mă conving.
Bing-bang ! Soneria mă readuse la realitate. Precis e Radu.
Când au trecut cincisprezece ore ?!
Adrenalina sau ce?... mă ținea în continuare treaz.
Cu aceste gânduri și întrebări ce se învălmășeau în minte i-am
deschis lui Radu.
— Te-am luat prin surprindere, bătrâne ? Mare ești ... Continua
să turuie Radu tot felul de laude la adresa mea pe seama
imaginilor.
În timp ce vorbea, deșertă pe masa din sufragerie tot felul de
atenții alimentare. Printre ele o sticlă de șampanie.
— Adu două pahare, că altfel beau din sticlă. Un pic de alcool
la volan prinde bine... Merge încă bine Dacia ta. Poftim cheile!
— Imediat!, mă conformai plictisit și am adus din bucătărie
două pahare obișnuite de sticlă.
Instinctiv am băgat cheile de la mașină în buzunar.
— Pentru un asemenea eveniment ar fi meritat să spargem și
niscai pahare de cristal, ca pe vremuri..., m-a sunat să mă felicite
chiar preșu‘ ...
Se uită puțin iscoditor în ochii mei și adăugă.
— Știu că tu nu servești laude prea multe! Dar editorialul meu
alături de imaginile tale au avut un succes imediat, acolo sus.
Toate celelalte ziare au pus poze, hhm...
— Tu, prin mine bineînțeles, ținu să sublinieze Radu, ai pus
viață, continuă cu vorbăria lui plină de un protocol ieftin.
Tot ieftină îi era și bucuria efemeră pentru reușita de o zi a
marelui cotidian A... în fața concurenților.
— Stai puțin..., am uitat ce era principal, continuă căutându-se
prin buzunarele largi, de unde a scos punând pe masă alături de
șampanie, tot felul de medicamente pentru răceală. Spuneai că ești
răcit!? Te mai pot ajuta cu ceva?

35
 MIRCEA BULATOV

— Cred că a fost o indispoziție de moment. Mulțam‘ pentru

medicamente, nu trebuia să te deranjezi atâta, dar totuși am să te
rog ceva.
— Sunt numai ochi și urechi..., zise sorbind ultima gură de
șampanie din pahar.
— Ieri, la punctul de control, când mi-a fost verificată
acreditarea, cred că am pierdut legitimația A.A.F.R. Mințeam.
— Și!?... Ce te agiți atâta pentru un fleac?
— Dacă mi-a scăpat pe jos când am pus actele în buzunar,
continuai minciuna, sigur a găsit-o ofițerul de serviciu. Dă un
telefon la inspectorat și află numele și adresa acestuia. Vreau să
trec acum pe la el, să o recuperez.
— Ce-i așa grabă?... pentru o legitimație. Acum dau telefon și
îți face asociația alta, păi...
— Te rog, Radule, nu doresc să mă știe colegii de distrat. Iar
mințeam. Nu fac bine, îmi ziceam în gând și în același timp îi
întindeam telefonul fix.
Radu formă un număr, fără să-și consulte agenda, și plin de
emfază, alegând un ton de superioritate, vorbi în receptor:
— La telefon redactorul șef de la A..., vă rog legătura cu
colonelul Macri ! Apoi, uitându-se către mine, am dat de el, este la
serviciu.
— Bună, colonele, Radu la telefon. Am o rugăminte... un ofițer
de-al tău, care a fost de serviciu ieri la paradă la punctul de control
pentru presă... Posibil să fi găsit legitimația unui reporter de-al
meu și...
Mai continuară câteva schimburi de cuvinte politicoase, apoi
notă ceva, în agenda scoasă din timp din buzunar.
Așezând receptorul în furcă îmi restitui telefonul cu o
încetineală voită și, cu un zâmbet victorios, rupse foaia din agendă
și mi-o întinse.
— Bătrâne, succes! Uite numele și telefonul ofițerului... Azi
are liber, mi-a zis Macri. E posibil să-l găsești acasă.
36
 METASTAZA

Am împăturit fila ruptă din agendă și-am pus-o în largul

buzunar de la piept, înțelegând că vizita lui, de curtoazie, îmbinată
cu interesul pentru preluarea mașinii, se terminase.
M-am ridicat și l-am întrebat:
— Radule, te conduc până jos?
Am luat Canon-ul cu accesoriile, dar Radu, cu un gest protector
de parcă eram bolnav la pat, mi l-a smuls din mână. La fel de rapid
a înșfăcat și cheile de la BMW-ul său văzute pe măsuța din hol.
— Bătrâne, mai încetișor! Trebuie să te protejezi. Dacă vrei să
iei aer, hai până jos să-mi arăți unde mi-ai pus mașina. A ta am
lăsat-o la marginea parcării.
La parter, după ce i-am arătat locul unde îi era parcată maşina,
Radu se grăbi să-şi ia la revedere printr-o îmbrăţişare protocolară.
După ce BMW-ul trecu colţul, în loc să mă întorc sus, m-am
repezit la marginea parcării, unde Radu mi-a lăsat bătrâna Dacie.
Friguros cum sunt, mai întâi mi-am luat din portbagaj vechea
jachetă sportivă ce o ţineam mai tot timpul în maşină. După ce am
îmbrăcat-o, am făcut câteva mişcări de încălzire şi m-am aşezat la
volan. Am pornit motorul să se încălzească puțin. Din buzunarul
de la piept am scos hârtia împăturită, dată de Radu. Am memorat
numele ofițerului şi adresa, undeva prin Balta Albă11. Am deschis
torpedoul și am scos tocul pentru ochelarii de soare. În el ţineam
un mic aparat foto digital „Olympus12‖. Nu suferea comparație cu
Canon-ul de la paradă, dar săpuniera, cum o poreclisem, noi
fotografii, putea să facă pe lângă poze digitale şi mici înregistrări
audio, video. Am verificat nivelul bateriilor. Era pe la jumătate.
Doamne, ajută!

11
În anii '60, când Bucureștiul se extindea, a apărut în sud-estul Capitalei unul
din cartierele mai selecte, Balta Alba. La început, în blocurile nou construite,
locuiau cadre militare, profesori, oameni de cultură, dar și oameni din temuta
securitate a regimului ceaușist.
12
Olympus - Aparat foto digital compact, de buzunar, ce are obiectivul și blitzul
încorporate. În argo foto, datorită formei, acest tip de aparat este numit
„săpunieră‖.

37
 MIRCEA BULATOV

***
Peste un sfert de oră am sunat, de la un telefon public, la
numărul de pe hârtie. M-am recomandat şi am dat chiar de ofițer.
Peste încă treizeci de minute formam un număr de apartament, la
interfonul unui bloc vechi, cu patru etaje, de prin anii ‘60.
— Bună ziua. Am ajuns. Sunt la intrare…
— Poftiți sus la etajul patru, al doilea apartament pe stânga…
Am urcat grăbit cele patru etaje.
Când am ajuns pe palier, ușa apartamentului indicat era deja
deschisă și în prag mă întâmpină un tânăr înalt, în pantaloni de
trening și papuci. Mă pofti înăuntru.
— Bună ziua, mai bine zis bună dimineața, că este ora zece…
îngăimai ceva politețuri… și gâfâind mă prezentai.
— M. George, căpitan la Inspectoratul General al Jandarmeriei
Române...
Gazda se prezentă și mă invită să iau loc, arătând un fotoliu din
micuța sufragerie, continuând apoi: „Doriți o cafea, un pahar cu
apă‖...
— Puțină apă n-aș refuza.
Ofițerulul plecă spre holul micuț și intră în bucătărie. Profitai
că sunt singur și privirea îmi fugi prin toată încăperea. Pe peretele
opus ferestrei era o bibliotecă măricică pentru un tânăr căpitan.
Analizam rapid cotoarele cărților frumos aliniate. Doar două
rafturi erau pline cu manuale și cărți despre drept, așezate
orizontal. Pe celelalte rafturi cărțile stăteau aliniate în picioare.
Citeam pe verticală nume de autori ca: Balzac, Gogol, Sadoveanu,
Dostoievski... dar și Sorescu, Nichita ...
Inspecția mea vizuală fu întreruptă de revenirea căpitanului, în
mână cu o tavă, pe care se aflau un pahar de apă și un mic bol cu
alune prăjite. O așeză pe măsuța de lângă fotoliul meu.
El se așeză în fotoliul lipit de peretele opus. Punând picior
peste picior își împreună mâinile peste genunchiul de deasupra.
Gesturile arătau a ceva protocolar, dar trădau și o bună
creștere. Aștepta ca eu să-i spun motivul vizitei, cel adevărat nu cel
de la telefon.
38
 METASTAZA

Mai mult din politețe, dar și din puțină sete nervoasă, am băut
câteva înghițituri de apă. Am așezat ușor paharul la locul lui pe
tavă și, țintuindu-l cu privirea, am început cu ceva scuze:
— Rog să mă iertați că la telefon v-am prezentat un motiv
nereal al vizitei mele. Legitimația nu am pierdut-o! Mulțumesc că
mi-ați acceptat...
— Puteți trece direct la subiect. Vă pot ajuta cu ceva?
— Sigur, tocmai de aceea v-am deranjat. Pentru a înțelege mai
bine ce doresc de la dumneavoastră permiteți ca...
— Vă rog nu mai vorbiți cu mine la persoana a treia. George
și atât, doar sunt cu mult mai tânăr, mă întrerupse căpitanul.
— Mulțumesc, George. Înainte de a-ți spune de ce am venit
iartă-mi o indiscreție… Ce te-a făcut să alegi a fi ofițer la
jandarmi? Întrebarea mi-a venit după ce ți-am inspectat conținutul
bibliotecii.
George și-a intersectat câteva clipe privirea cu a mea. Convins
parcă de ceva, mi-a răspuns:
— Se vede că aveți ceva important de spus dacă m-ați întrebat
aceasta. Am să fiu franc…
— Te rog George, ca să fim egali, discutăm cu tu nu cu
dumneavoastră. Scuze de întrerupere!
— Nu ești primul care mi-a pus această întrebare. Inițial
mi-am dorit să fiu profesor de istorie sau română. Pentru tine,
câteva informații în plus, cineva m-a sfătuit că pot face ceva mai
mult pentru cei de lângă mine, dacă intru la jandarmi. Ca să fiu
mai clar, jandarmeria nu mai e una cu securitatea de altădată, deși
unii politicieni încearcă să-i mențină aureola de atunci. Mulți mai
cred asta, am chiar vecini care nu-și lasă copiii să se joace cu…
Chiar atunci ușa dinspre hol se deschise și o fetiță bucălată, de
patru sau cinci anișori, năvăli în încăpere și se aruncă în brațele lui
George.
— Taaati! Mi-ai pomis că megem la plimbare.
— Ani! Așa te-am învățat eu să te porți. Intri ca uraganul și
nici nu te prezinți…
39
 MIRCEA BULATOV

— Săumâna! Pe mine mă cheamă M. Anișoara, zise fetița

aruncând o privire dușmănoasă către mine, apoi, cuprinzându-l pe
George după gât, continuă: — Mi-ai pomis că megem în pac până
temină mama de făcut mâncăica!
Ochișorii Anișoarei cred că au fost cei ce m-au convins să joc
totul pe o singură carte. Sinceritate absolută.
— George, uite ce problemă m-a adus la tine, dar… am făcut
o mică pauză uitându-mă către fetiță.
— Anișoara, du-te la mami la bucătărie și… plecăm mai târziu
la plimbare.
Cu aceeași privire înciudată, întoarsă către mine, Anișoara
părăsi sufrageria.
— Ieri la paradă s-a întâmplat ceva ciudat. Știi…, când m-ai
oprit la ieșire, spunând că am aparatul foto deschis.
I-am povestit toate cele întâmplate ieri, despre omul în trenci,
despre ciudata cârjă, fără să-i pomenesc că aș avea habar cine este
persona. La sfârșitul relatării mele am scos din buzunarul de la
piept trei din pozele printate. George se uită atent la aceea în care
persoana fotografiată de mine se grăbea a intre în pădurice. Se uită
și la celelalte două, la detaliul cu mâna pe mânerul cârjei și la cea
cu semiprofilul individului, înainte de a intra în pădurice. A
înțeles aproape totul. A ridicat ultima poză și mi-a spus:
— Îl cunosc, dar nicio clipă n-aș fi crezut că vrea să facă ceva
rău.
— Cum, îl cunoști? Știi unde pot da de eeel ?…
— Da. Este un boschetar din zonă. L-am cunoscut când
supravegheam instalarea obiectivului de pază. Știți procedura …
doar sunteți fotoreporter… Două zile înainte de paradă am tot
inspectat împrejurimile.
Nu l-am lăsat să-și termine ideea. Nu-mi venea să cred ce șansă
apăruse așa de rapid. M-am ridicat brusc, l-am înșfăcat de rever
forțându-l să se ridice în picioare și i-am șuierat la ureche:
„Trebuie să mă duci la el, atât, doar atât…‖
Stătea calm în fața mea. Se uita drept în ochii mei. Deodată
parcă se făcuse mai înalt.

40
 METASTAZA

— Se vede că sunteți tare tulburat. Puteați… puteai fi deja pe

podea… Cred că este ceva mult prea personal, mult prea
important... te duc la el, acum.
Din nou plin de calm mă pofti în hol spre ieșire.
Mă urmă și, cât ai bate din palme, își încălță pantofii sport
apoi băgă capul pe ușa bucătăriei, făcând următoarea invitație:
„Cine merge cu mine la plimbare?‖
Bineînțeles, apăru bucălata țopăind, gata încălțată. George luă
din cuier o canadiană roz, cu glugă, pentru copii. O întinse fetiței,
apoi ne deschise ușa și ne făcu un semn spre scară.
Anișoara! Condu tu pe domnul, că vin și eu îndată.
Pe holul scării, înainte de a începe coborârea, am ajutat-o să se
îmbrace. Prin ușa întredeschisă l-am auzit pe George cum îi spunea
soției : „Iartă-mă dragă, până termini… ne întoarcem‖.
Până jos bucălata tot sărea câte două trepte cu mâinile asigurate
într-a mea și a lui George. Se uita când la mine când la taică-su.
Nu mai însemnam dușmanul care voia să-i răpească din timpul de
joacă cu tăticul ei.
Ajunși jos, tânărul ofițer îmbrăcat ca un sportiv, în trening, mă
întrebă:
— Unde ai mașina?
— Dacia aceea vișinie…
— Să te ții după mine. Te duc la el.

George se urcă într-un Ford Focus și își invită fata, cu un gest

autoritar, pe bancheta din spate. Mi-am dat seama că trebuie să mă
grăbesc. I-am făcut semn cu farurile că sunt gata. Fordul porni în
trombă, iar eu căutam să mă țin după el. Nu știam unde mă va
duce, dar ceva lăuntric mă făcea să am încredere în el.

Peste un sfert de ceas, eram pe strada Cuțitul de Argint.

Credeam că va opri la intrarea din Parcul Carol. A încetinit, s-a
uitat spre parcare, dar a mers mai departe. M-am uitat și eu așa
într-o doară… Panourile mobile ale Jandarmeriei și ghereta de
control, unde ieri a fost de serviciu George, dispăruseră.

41
 MIRCEA BULATOV

Urmăream în continuare Fordul căpitanului. Mașina rula tot

mai încet, iar în dreptul Stației Meteo Filaret semnaliză spre
Arenele Romane și parcă la stânga intrării principale. Am oprit și
eu lângă mașina lui George. Instinctiv, am luat din torpedo
săpuniera Olympus, pentru ceva poze, dacă era nevoie.
— Băăi, nu parcați aci! Ne apostrofă vehement un burtos între
două vârste, în uniformă de bodyguard, ce ne ieși în cale de după
coloanele, cu tencuiala jupuită, de la intrare.
Calm George își luă fetița în brațe și se îndreptă spre paznicul
agitat. Când a ajuns, la un pas, a făcut un semn cu degetul arătător
de la mâna dreaptă lipit de buze.
— Șșt! Nu mă recunoști? Am fost alaltăieri pe aici…
După câteva secunde de cercetare a musafirilor nepoftiți,
paznicul își descreți fruntea și afișând un zâmbet tâmp spuse:
— Nu v-am recunoscut dom‘le căpitan. Așa… în trening…
— Lasă asta… L-ai văzut azi pe șchiopătici?
— Azi nu…, dar ieri, da. A coborât în parc ca de obicei… Pe
la nouă când era festivitatea… Cred că voia să se zgâiască și el.
Înțelegând că vorbeau despre el, m-am apropiat și eu de paznic
întrebându-l:
— De când s-a aciuat pe aici… și unde stă ?
Portarul se uită mirat întâi la mine și apoi la George care îi
încuviință să-mi răspundă, printr-un gest afirmativ făcut cu capul.
— Păi, de două zile, de când a început frigul… Ne este milă
de el. Doarme noaptea la nea Jenică măturătoru'… Jos la cămările
de lângă W.C.-uri. Cred că Jenică l-a și adus… tot de milă.
— Dăm și noi o raită pe la demisol… La cămări este închis?
întrebă George.
— Pare închis, da‘ ușa se deschide cu… șutu'. Eu rămân aici la
intrare, dom-le căpitan. Dacă vine controlu‘… zice că am părăsit
postu‘ și… oricum trebă să-mi vină schimbu‘…
George o dădu jos din brațe pe bucălată și cu ea de mână
pornirăm spre aripa stângă a Arenelor Romane. Am intrat în
amfiteatru. Deși era începutul lui decembrie, nu ninsese încă. Un
soare dințos încălzea cu zgârcenie scaunele goale din Arene.

42
 METASTAZA

— Anișoara! Tati se duce până într-un loc unde nu miroase

frumos… Tu rămâi aici la soare… vin în trei minute… Da?
După ce primi o asigurare printr-un „îhî!‖ de la fetiță, George
îmi făcu semn să-l urmez. L-am urmat, privind în urmă la
curajoasa bucălată care se juca deja, cu două frunze uscate de arțar
culese de pe jos.
Am trecut pe lângă duhoarea de la W.C-uri și am ajuns într-un
hol lung, la capătul căruia se aflau două uși metalice pline de
rugină ce cândva se pare că fuseseră vopsite în albastru. George
apăsă pe clanță, dar nimic. Aplică metoda cheii pomenite de
paznic. Un șut puternic și… am intrat. Prin micul luminator-
aerisire de pe peretele opus intra cu zgârcenie puțină lumină,
suficientă cât să vedem ce e prin cămară. Câteva tomberoane
frumos aliniate, câteva mături, ceva târnuri din nuiele… atât. La
fel procedă și la a doua ușă ce se deschise folosind același tip de
cheie. Aici era mai întuneric. În luminatorul-aerisire se afla fixat
un carton mare de la o cutie de ambalaj. M-am repezit să-l rup însă
George mă apostrofă cu un „nu‖ făcut cu degetul arătător, urmat
de:
— Aici cred că este dormitorul lui nea Jenică. Dacă dai jos
cartonul o să-i fie mai frig la noapte, omului… Las‘ că vedem
destul și așa.
Într-adevăr ne obișnuirăm rapid cu semiîntunericul încăperii. În
stânga, lângă perete, câteva cartoane formau un așternut. Lângă el,
o lădiță de plastic pe post de noptieră. În dreapta, nimic. Ne-am
mai uitat o dată atent prin încăpere și dădeam să plecăm când,
după ușă, ne-a atras atenția un teanc de cartoane. Amândoi parcă
mânați de același gând le-am luat și le-am așezat la fel ca pe
suratele lor, însă lângă peretele din dreapta. Se potriveau perfect.
Era clar că aici a dormit el. Sub luminator, în partea așternutului de
cartoane, refăcut de noi, George a găsit câteva mucuri de țigări.
Am scos săpuniera, am activat blitz-ul și am făcut câteva poze de
ambient. George a scos din buzunar o batistă de unică folosință, a
cules chiștoacele și le-a învelit în ea.

43
 MIRCEA BULATOV

Am pus cartoanele la loc, am tras ușile cu putere pentru a se

închide și am plecat spre amfiteatru. Când am ajuns acolo mare ne
fu mirarea. Anișoara nu mai era singură. Stătea de vorbă cu un
bătrânel sprijinit în fața ei într-o mătură.
— Tati ! Nenea Jenică știe multe povești.
Se vede că făcuseră deja cunoștință. Era rândul nostru.
Ne-am prezentat și am început, fără ocolișuri, să-i punem
întrebări privitoare la cel căutat. Așa am aflat și ce suflet avea nea
Jenică. Ne-a povestit cum l-a cunoscut pe omul nostru, în parc, cu
câteva zile în urmă. Cum i s-a făcut milă de el, cum l-a botezat
șchiopătici, cum l-a prezentat celor de la pază ca pe prietenul lui,
cum a împărțit cămara și de-ale gurii până azi-dimineață, când…
Aici bărbia lui nea Jenică începu să tremure. Se uită mai atent
la noi și după ce-și termină analiza vizuală, ne întrebă:
— Sunteți de la poliție? Sigur a făcut ceva rău?... M-a mințit și
pe mine… d‘aia îs supărat… foc de supărat. Tocmai pe mine cel
care l-am aju… Câteva lacrimi de ciudă apărură în ochii încă
limpezi ai bătrânului.
— Nu! Nu chiar!, răspunse într-o doară George.
— Domnule Jean, pozele acestea vă spun ceva?, intervenii eu
politicos întinzându-i aceleași fotografii arătate lui George de
dimineață.
— Vedeți… aicea-i cu cârja, n-avea nevoie de ea… M-a
mințit, făcea pe șchiopu‘. Să vă spui… stați jos un picuț, ne pofti
nea Jean pe scaunele amfiteatrului încălzite de soarele anemic.
Se mai uită în treacăt pe pozele printate pe hârtie și apoi mi le-a
înapoiat, iar eu le-am vârât la loc în buzunarul de la piept.
Eu și George ne-am așezat răbdători, doar Anișoara se cam
plictisise deja și își bălăbănea piciorușele stând cuminte pe
scaunele din apropiere.
Văzând că îi dăm atenție, la cele spuse, bătrânul măturător
începu a povesti păsul lui cel mai recent:
— Ieri, după paradă, culegeam crengi uscate pentru grătar, din
păduricea de lângă Arene… acolo unde dă potecuța spre aleea
către stația meteo. Cum stăteam cu un genunchi la pământ aplecat

44
 METASTAZA

după lăstăriș, iată că apare pe potecuță șchiopătici. Da… nu mai

șchiopăta, mergea normal și… și foarte grăbit, tot uitându-se în
urmă. A trecut rapid pe lângă lăstăriș ținând cârja ca pe-o bâtă…
Nea Jenică făcu o scurtă pauză pentru a-și trage respirația și,
parcă pentru a se asigura de captarea auditoriului, continuă:
— Înmărmurit, nici n-am reușit să mă ridic în picioare, dar am
apucat să văd că a luat-o pe alee, iar la răscruce a făcut stânga.
Cum vă spuneam am apucat să văd că la răscruce a luat-o la
stânga, spre ieșirea în Cuțitul de Argint. Știam că ieșirile secundare
sunt blocate la festivități, când îs prezenți uficialii. Înciudat și
curios totodată, am tăiat-o peste aleea de la stația meteo și m-am
dus direct spre gardul de la stradă. L-am văzut cum a ieșit printr-o
crăpătură a gardului. Ciudat, era una proaspătă. Cât sunt de bătrân,
am luat-o la fugă printre copaci, de-a lungul gardului. Am trecut de
intrarea principală la Arene. Prin gard am apucat să-l văd cum
traversează strada, alergând, la intersecția cu Ilie Ancuța. Acolo,
lângă un gard din cărămidă, era parcată o mașină. Era o Dacie
argintie. Se urcă grăbit în ea, puse cârja pe bancheta din spate și
porni în sus spre Biserica Cuțitul de Argint. De atunci nu l-am mai
văzut și…
— Fumezi? curmă George, printr-o întrebare, finalul povestirii
lui nea Jenică.
— Eu nu, da el, da… și ceva ciudat… știu să deosebesc
mirosul unui fum de țigară proastă de una de lux. Până ieri mă tot
întrebam cine-i dădea lui țigări bune… Spunea că cere, ba de la
unul, ba de la altul, în parc. Acum știu că le cumpăra, dacă are
mașină, are și bani pentru țigări de lux. Da, de ce m-a mințit? Aș fi
vrut să-l pot întreba de ce…?
— Mai bine că n-ai apucat să-l întrebi. Și mai bine că nu te-a
văzut. Astăzi noi nu mai ascultam… Un ghiont dat pe ascuns de
George îmi curmă părerea. Oboseala mea își spunea cuvântul. Ce
rost avea să-i spun bătrânului măturător din ce pericol scăpase.
Ne-am ridicat în picioare, George o chemă pe Anișoara și-mi
ceru o hârtie și un creion. Toți patru în frunte cu bucălata, ce se
plictisise zdravăn, ne îndreptam spre ieșire.

45
 MIRCEA BULATOV

I-am dat din mers căpitanului un pix și o hârtie, scoase în

grabă, din marele buzunar de la piept.
La poartă, locul burtosului fusese luat de un bodyguard cu
alură astenică. După cât de mirat se uita la noi, se vedea că
schimbul său nu-i spusese despre prezența noastră. Astenicul se
pregătea deja să ne ia la rost cu un posibil: „Ce căutăm pe acolo?‖.
Ne salvă de explicații nea Jenică, care-i zise sec:
— Sunt musafirii mei! Am discutat ceva important…
George îl întrerupse și-l trase de mânecă, puțin nervos, spre
parcare, unde îl atenționă:
— Nu spui la nimeni, nimic! Despre noi sau… ce am discutat.
Deschise portiera și Anișoara, grăbită, se așeză pe bancheta din
spate. Scrise cu pixul pe un colț din hârtia dată de mine un număr
de telefon și numele său. Mi-a returnat pixul și a rupt colțul de
hârtie scrisă, pe care i-l întinse lui nea Jenică adăugând:
— Dacă afli ceva nou despre șchiopătici sau îl vezi… neapărat
să mă suni. OK!
George se despărți de simpaticul măturător, apoi s-a întors spre
mine zicând:
— Ți-am promis că te duc la el și uite ce harababură… Ia-ți
hârtia.
În momentul acela întoarse hârtia pentru a mi-o înapoia. O
întinse spre mine, apoi se răzgândi. O apropie de ochi și parcă
privirea-i luă foc. Se burzului și mă împinse brutal spre mașina
mea.
— Deschide portiera și stai jos!
Vorbele lui George deveniseră un șuierat poruncitor. S-a așezat
pe scaunul de alături. Mă întrebam ce-l enervase așa dintr-odată.
— Pe mine să nu mă joci! Ce știi despre el… despre noi? De
ce ai venit la mine? De ce nu mi-ai arătat și poza asta…?
Nervos îmi vârî hârtia sub nas. M-am uitat la ea. Din greșeală
nu i-am dat una dintre hârtiile goale pe care le aveam în partea din
spate a buzunarului de la piept, ci pe cea cu supraveghetorul din
strada Luduș, din Duminica de Rusalii 1985.

46
 METASTAZA

— George, crede-mă că habar nu aveam că-l cunoști și tu. Mai

am una cu Ceapă Ion, mai tânăr, alături de alt ofițer superior…
M-am scotocit în buzunar. I-am scos și hârtia pe care era
printată poza numită de mine: ofițeri 20 august 1962. George le
studie atent pe amândouă, apoi după ce le împături și le băgă în
buzunar fără să mă întrebe, concluzionă cu voce tare:
— De când mi-ai arătat primele poze la mine acasă am început
să bănuiesc că este el. Doar barba… Acum nu îl mai cheamă Ion,
cum îi zici tu. Când eram în ultimul an, la academie, l-am văzut și
pe ăsta… Acum ce mă fac, ei sunt… Habar n-ai ce putere au
boșorogii ăștia…
Ochii lui George nu mai scăpărau, se blegiseră. La fel și umerii
de sportiv îi alunecară în jos. Continuă cu o voce fără vlagă:
— Trebuie să ne reîntâlnim și să dăm toate cărțile pe față.
— De acord. Acum nici eu nu mai rezist. N-am dormit de
peste 24 de ore. Crede-mă că habar nu aveam că-l cunoști și tu.
Am să-ți spun tot ce știu despre ei și ce am visat…
— Ne întâlnim peste câteva zile. Te sun eu când sunt liber…
Mobilul lui George suna de mama focului. Ieși din mașina mea
și mai apucai să-l aud: „Da dragă, acum venim la masă… nu, nu…
vin doar cu Anișoara… pentru azi am terminat cu fotoreporterul‖.
Fordul cu tânărul căpitan de jandarmi și bucălata Anișoara
porni grăbit spre Balta Albă. Pornii și eu Dacia, dar conducând
încet, căutând să nu adorm la volan.
Peste jumătate de oră eram acasă. M-am descălțat, am scos
fixul din priză. Am trimis un mesaj fetei mele, că sunt bine și am
închis mobilul. Am băut un pahar cu apă plată însoțit de doctoriile
pentru inimă. M-am dus în dormitor și m-am întins pe burtă.
Toată ființa mea simțea nevoia de liniște. Înainte de a adormi
mă întrebam: „Cum și de ce mai rezist?‖
Așa a început… readucerea aminte.
M-am grăbit să o aștern pe hârtie.

47
MIRCEA BULATOV

48
 METASTAZA

Darul vederii peste timp

A
cest dar nu știu cum și de ce s-a instalat în mine. Știu
doar când a venit, așa deodată, pe când locuiam la
sticlărie13, într-o noapte de august ‘62. Pentru a
înțelege lucrurile privitoare la dar, sunt dator, mai întâi, să vă spun
cum am ajuns noi la sticlărie, ce a însemnat ea pentru mine, și
după aceea despre dar.
Era un sfârșit de vară a anului 1949 în București. Lumea
rămăsese speriată de foametea care a adus spectrul morții peste
țară în anii de secetă ‘46-‘47. La teama de o nouă secetă ce putea
aduce o nouă foamete, se adăuga și teama de roșii. În această
teamă intrau ca actori, la grămadă, atât soldații sovietici, cât și
slugile lor autohtone care bântuiau noaptea în mașini negre. Cu
primii, tata făcu cunoștință la începutul anului, când niște soldați
din trupele sovietice de ocupație l-au oprit lângă bariera de tren, de
lângă Fabrica de Glucoză Colentina14. S-a întâmplat, acolo jos, la
trei culcați. Așa erau numiți foștii puieți de salcâm peste care
trecuseră nepăsătoare tancurile cu steaua roșie în 1945. Acum erau
deja copăcei tineri, rămași strâmbi, dar vii. În fiecare an creșteau
un pic mai sus, un pic mai drepți.
13
Sticlărie - supranumele unui vechi și mic cvartal de locuințe din București,
construit pe rămășițele unei vechi fabrici de sticlă, prin 1921, pentru salariații
Fabricii de Ciocolată Zamfirescu. Se afla poziționat între calea ferată Cotroceni-
Giurgiu, Calea 13 Septembrie, strada Samuil Vulcan și Fabrica de Ciocolată
Zamfirescu.
14
SOCIETATEA ANONIMA de la COLENTINA a fost o întreprindere
compusă din: Fabrica de Glucoză, Amidon, Acid Carbonic, Spirt, Drojdii
Comprimate și Gheață Artificială, pe atunci situată în afara Bucureștiului,
comuna Herăstrău, jud. Ilfov. Actualmente se mai pot vedea părți din vechea
construcție pe șoseaua Fabrica de Glucoză.

49
 MIRCEA BULATOV

Comparați cu frații lor, de alături, rămâneau în continuare

cocârjați, precum renumele căpătat pe nedrept. Acolo, lângă trei
culcați, în gerosul ianuarie al lui ‘49, soldații sovietici de la
aerodromul Pipera15, amețiți bine, l-au bătut pe tata, i-au luat
ceasul și paltonul, apoi l-au azvârlit în zăpadă. Când și-a revenit,
tata vedea stelele sclipind sus pe cer și lucirile gheții subțiri ce
poleia zăpada geruită jos pe pământ. Tot albul frumos din jur
duhnea a votcă cazonă ieftină.
Dar să revenim la sfârșitul de vară a lui 1949. Începuse mai
devreme sezonul culesului de cartofi și de sfeclă pentru zahăr. Tata
lucra, ca maistru electrician, la fabrica amintită mai sus. După
naționalizare fabrica a avut scurt timp o conducere interimară, dar
de curând diriguia, ca director, un cadru de nădejde al partidului,
un fost ilegalist, tâmplar de profesie. Știa despre porumb, cartofi,
sfeclă și extragerea glucozei, amidonului, zahărului și spirtului din
ele, cât...
La fel de mult știa să se poarte și cu oamenii. În perioada
interbelică a avut un atelier de tâmplărie și împrumutase cu
chitanțe bine dosite pe câțiva din ilegalitate. După război, odată cu
tancurile sovietice, au venit și cei pe care îi împrumutase.
Tâmplarul a arătat, acolo sus, marele ajutor, prezentând chitanțele
și a primit ca recompensă funcția de director.
Organizația raională de partid ținea ședințe dese invitând noii
poftiți. Ședințele de propagandă aveau loc în timpul orelor de
muncă, ca să nu le plece candidații. Tata era și el curtat. A mers
chiar la câteva adunări de-ale lor, unde se propovăduia perpetuarea
originii sănătoase a noii clase conducătoare. Făcea asta ca să scape
de gura lor și a mamei care zicea: „Nu te pune rău cu puternicii
zilei, Petre!‖. De ar fi știut ei originea tatei! După mamă, chiabur.
Căci bunica a fost o țărancă înstărită din preajma Hotinului. După
tată, anarhist.
15
Aerodromul Pipera - A fost construit în perioada interbelică, fiind amplasat în
nordul orașului, acolo unde se află azi platforma industrială Pipera. Aerodromul
a funcționat până în 1958.

50
 METASTAZA

Bunicul, fost vagmistru16 de pe malurile Volgăi, s-a căsătorit

cu bunica înaintea primului mare război și au format o gospodărie
într-un sat de lângă fosta cetate a Hotinului din Basarabia ce era
pe atunci gubernie a Imperiului Rus. După pregătire, tata putea fi
catalogat ca element dăunător societății, format la școli străine.
Cumnatul tatei terminase Școala de Arte și Meserii de la Paris ca
energetician. El l-a ajutat și pe tata să-și ia diploma de maistru.
Cum spuneam, începuse mai devreme campania de toamnă,
atât pentru fabrică, cât și pentru organizația raională de partid.
Un secretar de partid, de la Raionul 1 Mai17, trecea destul de
des pe la fabrică. Îmbina munca de partid cu munca de repartiție
după nevoi. După ce intra pe poartă, conducea personal mașina
neagră până la depozit. Acolo, slugarnic, îl aștepta noul director.
Directorul-tâmplar se ocupa personal de încărcarea clandestină a
rației: un butoiaș cu glucoză lichidă, un sac cu amidon și unul cu
zahăr. Doar atât îi putea duce mașina în portbagaj, altfel…
Zahărul nu era produs în fabrică. Era doar rezultatul unor
tranzacții în natură, la care secretarul de partid închidea ochii cu o
toleranță complice. Acesta, pătruns de o ideologie dobândită
pragmatic, în vizitele sale prin fabrică, dădea câte o raită printre
muncitori. Trecea mai totdeauna și pe la atelierul electricienilor
condus de tata. Îi șoptea, așa, parcă într-o doară: „Nea Petre, mai
treci pe la ședințele de propagandă, avem nevoie în partid de
oameni pregătiți ca dumneata și cu origine sănătoasă. Ai și un
nume de familie bun… terminat cu -ov. Pot scrie și ceva frumos
despre dumneata în Viața Sindicală18. Apoi… știi că tovarășul
Dej19 a fost și el electrician…‖
16
Vagmistru - Grad de subofițer de cavalerie sau artilerie, ce se ocupa cu
administrarea unui escadron sau a unei baterii.
17
După 1947, Bucureștiul este organizat după modelul sovietic în 8 raioane.
Raionul 1 Mai făcea parte, înainte de ‘47, din Sectorul Galben. Atunci
Bucureștiul avea 4 sectoare: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III
Albastru, Sectorul IV Verde.
18
Viața Sindicală - săptămânal al Mișcării Sindicale Unite din România apare
între 1944-1953.
19
Gheorghe Gheorghiu-Dej – liderul comunist al României (1948-1965).

51
 MIRCEA BULATOV

Încă de dimineață, acea zi de la începutul lui septembrie se

arăta a fi foarte călduroasă. Sosise de cu noapte de la Gara Cățelu
o garnitură mare de vagoane pline cu sfeclă. Nici garnitura venită
cu o zi înainte nu fusese încă descărcată complet. Toți știau că au
fost refuzate la Fabrica de Zahăr Chitila.
Verdictul laboratorului suna cam așa: „Conținut insuficient de
zaharoză. A se folosi pentru glucoză.‖
Se lucra zi și noapte de peste zece zile. Tata l-a avertizat pe
directorul-tâmplar: „Mai faceți pauză, măcar noaptea, o să crape
dinamu‘…‖. Primea mereu același răspuns: „Mai termină cu
tâmpeniile Petre, eu știu mai bine ce e de făcut. Cei de sus cer,
repede, cât mai multă glucoză și spirt… fără pauză‖.
Apoi, rânjind tâmp, încheia cu propria-i maximă: „La noi,
comuniștii, chiar și Sfânta Duminecă se sfințește prin muncă… ‖.
Fabrica duduia la propriu. Curentul electric era produs în
centrala proprie de marele și bătrânul dinam ŠKODA, antrenat de
un motor diesel de același gabarit și la fel de tânăr. Pe platforma
de beton, sfecla descărcată din vagoane, era aranjată în grămezi
înalte. Printre ele circulau, cu greu, cărucioarele împinse de
muncitorii care o duceau la spălat și apoi la prelucrat. Totul trebuia
făcut rapid, în câteva zile, să nu apuce sfecla să se strice.
Directorul-tâmplar se învârtea printre muncitori țipând și înjurând.
Dădea tot felul de ordine aiurite. Noroc cu muncitorii ce lucrau
aici de ani de zile. Totul mergea normal din inerția lucrurilor bine
știute.
Pe la ora nouă apăru și secretarul de la raion. Parcă mașina
direct la depozit, pentru rație. Directorul-tâmplar trase o înjurătură
lăsând muncitorii fără prețioasele-i sfaturi și se duse să-și
întâmpine superiorul, pe linie de partid.
— Să trăiți, tovarășe secretar! Bine ați mai venit pe la noi.
— Ce-i cu vânzoleala asta? Aha, a venit iar sfeclă refuzată…
N-au vrut-o cei de la fabrica de zahăr, nu-i bună pentru ei… E
multă… E bine… O să avem dacă nu zahăr, glucoză și spirt...
Du-te pe la depozit și vezi să-mi pui ca de obicei… știi ce avem
nevoie…

52
 METASTAZA

Continuă arătând cu mâna spre portbagajul mașinii.

— Mai e ceva, am o festivitate… bineînțeles la partid… pune
și o ladă cu doișpe‘ sticle de spirt.
— S-a făcut șefu‘... Scuze, tov‘ secretar!
— Eu dau o raită pe la muncitori că la unșpe‘ încep ședința la
sală. Să-l trimiți și pe Petre că nu mai trec pe la el. Să nu creadă că
mă ploco…
Nu mai termină ce voia să zică. O luă alene, ca soarele
tomnatic, spre fabrică, în timp ce directorul-tâmplar dădea ordine
magazionerului pentru respectarea repartiției după nevoi a
tovarășilor. Nervos, de la depozit, directorul se duse întins la
atelierul electric.
Tata lucra cu doi ucenici la repararea unui heblu20.
— Nea Petre! La unsprezece fix te duci la sală e…
propagandă. Să nu mai lipsești! Vrei să ne faci de…
Trecuseră orele prânzului când tata intră în sala de ședințe. Nu
cu mulți ani înainte, până la naționalizare, acolo era sala de
protocol pentru primirea marilor comersanți en gross. Acum sala
era plină cu scaune pe care stăteau membrii de partid și potențialii
viitori, aduși din fabrică. Pe ultimul rând mai erau locuri libere.
Petre s-a așezat pe unul dintre ele. În față, lângă peretele din capăt,
fără ferestre, se afla o masă a prezidiului acoperită cu pânză roșie.
La masă ședeau: secretarul de la raion, doi comuniști din fabrică,
făcuți peste noapte și un lector gălbejit, cu mustață à la Chaplin, tot
de la raion. Cel din urmă, ridicat în picioare, citea ceva de pe foile
dactilografiate ce le tot vântura cu mână dreaptă, din când în când,
pentru a fi mai convingător. Deasupra mesei, de sus de pe peretele
fără ferestre, agățat aproape de tavan, îi privea dintr-un mare
tablou I.V.Stalin. Lectorul de la raion citea ceva despre
„atotbiruitoarele cuceriri ale tehnicii sovietice sub îndrumarea
marelui conducător‖. Când rostea numele lui Stalin, făcea o scurtă
pauză teatrală. Se întorcea spre marele tablou de pe perete și parcă
scuzându-se că în timp ce citea trebuia să stea cu spatele la el,
aplauda ritualic.
20
Întrerupător electric, tip pârghie, de mare amperaj.
53
 MIRCEA BULATOV

Totul aducea a închinăciune, în fața icoanei marelui

conducător, la care luau parte, împreună cu prezidiul și cei din
primele rânduri.
Secretarul era mai atent la ce se petrecea în sală decât la
vorbele lectorului pe care le auzise de nenumărate ori. Mai lăsă să
curgă câteva paragrafe citite ritualic, apoi făcând cu mâna un semn
de oprire, asemănător cu cel al unui dirijor, se ridică în picioare și
zise:
— O mică pauză tovarășilor și domnilor auditori. Am plăcerea
să vă anunț că îl avem din nou printre noi, ca auditor, pe domnul…
pe maistru‘ Petre. Dânsul cunoaște bine marile realizări ale suratei
noastre mai mari de la Răsărit. Ca bun cunoscător al limbii ruse
citește, fără dicționar, revistele de știință și tehnică venite la
biblioteca intreprinderii, direct din Uniunea Sovietică. În curând,
cred că o să-l avem printre noi ca… tovarăș.
Tuși, așa de formă, de două ori, ca să atragă atenția și cu un aer
plin de importanță spuse:
— Tovarășe lector, continuă interesanta expunere despre
victorioasa dezvoltare a tehnicii, în țara sovietelor, marea prietenă
de la Răsărit, condusă de marele Stalin.
Ritualul cu aplauzele se repetă. Lectorul dori să continue, când,
prin geamurile murdare, deschise larg din cauza căldurii, pătrunse
lugubrul șuierat al sirenei de avarie a fabricii.
Toți s-au ridicat ignorând privirea sfidătoare a marelui Stalin
de pe perete și au alergat spre curtea fabricii. În mintea multora se
ciocneau gânduri ca: accident, avarie gravă sau, Doamne ferește,
din nou bombardament… Din nou război?
Tata, bănuind ce putea fi, se duse direct, în altă parte, la
atelierul electric. S-a uitat pe peretele de la intrare unde avea
atârnat becul care semnaliza luminos că dinamul se învârte și la
vechiul voltmetru SIEMENS, ce indica tensiunea de pe rețea.
Becul nici măcar nu licărea, iar acul voltmetrului stătea pe zero. A
înțeles că bătrânul dinam și-a dat duhul și de aceea s-a declanșat
sirena de avarie. Cu trusa de scule pentru intervenție, se îndreptă
spre centrală. Spera că poate un contactor, poate motorul…

54
 METASTAZA

Patronul de altădată avusese grijă să aibă un motor de rezervă,

dar dinam ioc. Era foarte scump și înainte de război, iar acum,
asemenea dihănii învechite, nici nu se mai fabricau.
Nu voia să se gândească la ce e mai rău. Electricianul și
mecanicul de serviciu îl așteptau deja. Coborâră în groapa
centralei, un fel de demisol, unde era instalat dinamul ŠKODA,
mare cât un vagon de marfă. Știa din zilele trecute cât de fierbinte
era carcasa de oțel. Totuși a mai pus mâna pe ea. A retras-o rapid.
S-a fript.
Mecanicul ștergându-și fruntea de broboanele de sudoare, cu
mâna murdară, se scuza, repetând:
— Am gresat lagărele din juma‘ în juma‘ de oră că știți… la
fierbințeala asta vaselina curge ca apa…
— Stai liniștit! Tu n-ai nicio vină, doar ăștia tâmpi…
Toți muncitorii strânși în fața centralei electrice deja se
gândeau doar la sfeclă. Zecile de tone erau sortite putrezirii.
Directorul-tâmplar și secretarul de la raion nu îndrăzneau să intre
în centrala electrică. Așteptau, și ei, ca tata să iasă și să le spună
ceva, cât de cât favorabil, să le dea o șansă privind repornirea
generatorului. Se gândeau amândoi la ce era mai negru pentru ei.
Dacă sfecla se strica și nu era transformată în glucoză și spirt,
atunci primul, în cel mai bun caz, se întorcea la munca de tâmplar,
iar al doilea își putea lua adio de la promovare, chiar putea să fie
trimis la țară ca simpu activist…
Ușa centralei se deschise și tata ieși, cu trusa de scule în mână.
— Hei! Nea Petre! Când îi dai drumu‘… strigă pompos
directorul-tâmplar. Avea audiență, atâția muncitori.
— La ce să dau drumul? A crăpat. Așa cum v-am avertizat.
— Hai! Că-l repari mata… Îți dau două, trei ore și cu echipa…
să-i dai drumu‘. Nu vezi? Pe căldura asta, se strică sfecla.
— Ce!? Poate zece zile, dacă sunt 16 bobine arse…
— Zeeece zile! Ăsta-i saaabotaj! răcni directorul-tâmplar.
— Sabotaj? Cum îndrăznești? Sabotajul l-ai făcut dumneata cu
ordinele tâmpite… de foc continuu… Credeai că ditamai dinamul
este rindeaua ta… Du-te să vezi! Poți prăji ouă pe capace...

55
 MIRCEA BULATOV

Sabotaj, sabotaj… Cuvântul jignitor și acuzator în același timp

îi ardea mintea tatei, ca un fier înroșit.
Pe atunci cuvinte ca acestea i-au dus pe mulți la ani grei de
temniță și la… mai rău.
— Am să te reclam pentru insubordonare… că nu vrei să-l
repari rapid, acum… Apoi țipă isteric: „Sabotoruleee!‖
— Poți să mă reclami… și la papa… că-mi dau demisia. Nu
vreau să fiu subordonat unui…
Aici interveni, împăciuitor, secretarul de raion.
— Tovarășe director, nu folosi cuvinte tari care trimit la…
Poate găsește nea Petre o soluție...
Tata roșu de nervi îi zise secretarului:
— Vino puțin cu mine!
Îl luă de mânecă și-l conduse, mai mult forțat, înăuntru în
centrală. A dat afară echipa de serviciu și apoi continuă discuția, în
doi.
— Văd că dumneata ești mai cu capul pe umeri. Nu ca tâmp…
tâmplaru‘… Avem o șansă să salvăm sfecla, dar depinde și de voi
cei de sus…
— Te ascult! Sunt numai urechi.
— Dai ordin să termine descărcatul sfeclei pe platformă…
— Păi, dacă nu merge dinamu‘… de ce?
— Ascultă și fă ce-ți spun! Să aducă motopompele de
incendiu și să stropească ziua sfecla cu apă rece. Noaptea nu e
nevoie. Azi, mâine, poimâine. Doar ziua, din oră în oră… să nu
înceapă să se-ncingă. Dai telefon la Ministerul Industriei și
raportezi avaria. Apoi iei camionul fabricii și te duci la S.G.E.B.21,
la inginerul Gârleanu.
— Ce să fac acolo?
— Să faci uz de influența ta, a voastră, a celor de la partid…
21
Din 1948, prin decizia Ministerului Industriei, dată în baza Decretului nr.
140 din 10.07.1948, se creează printre prirnele intreprinderi naționalizate și
„Societatea Generală de Electricitate (SGE) București‖, din fosta „Societate de
Gaz si Electricitate", ulterior fiind redenumită în „Întreprinderea Regională de
Electricitate (IRE) București".

56
 METASTAZA

— Și… Ce să fac cu ea? Doar nu o să pun influența să repare

dinamu‘…
— Tu doar să vii de la depozitul central pentru avarii electrice
cu materialele pe care o să ți le scriu: sârmă de cupru groasă de
opt, pânză și lac izolator cu uscare rapidă. De rest‘ mă ocup eu.
— Plec chiar acu‘. Da crezi că reușești să… în câteva zile? Te
fac membru de partid și… și te propun și ca fruntaș pe ramură cu
poză în Viața Sindicală…
— Dacă vrea Dumnezeu, îl repar până să n-apuce sfecla să…
și apoi îmi dau demisia… plec din fabrica asta condusă de tâmp...
Și-n partidu vostru, care pune astfel de incapabili să ne conducă,
n-am ce căuta… Să mă facă sabotor!? Așa… că i se năzare lui.
Discuția se sfârși. Ieșiră afară. La ordinele secretarului toată
lumea se întoarse la locurile lor de muncă. Munții de sfeclă
creșteau pe platforma de beton și erau stropiți cu furtunurile de
incendiu.
Secretarul de partid făcu întocmai și până seara veni cu
materialele cerute. A știut să tragă sforile acolo sus. L-a ajutat și
ceva zahăr, e adevărat. Puțin, doar câțiva saci și câteva sticle de
spirt. Tata își organiză electricienii și mecanicii pe echipe. Calea
ferată, pentru descărcarea mărfii în fabrică, trecea chiar pe lângă
centrala electrică. Cu o macara, pentru ridicarea locomotivelor
deraiate, împrumutată de la depoul CFR din apropiere, până să
coboare seara, au scos dinamul din groapă și i-au desfăcut
capacele. După verificarea bobinelor, tata a mai prins curaj. Erau
arse doar jumătate din câte bănuise el la început. Asta însemna
șase zile de muncă. Au lucrat zi și noapte. Echipele mâncau și
dormeau în fabrică pe unde apucau. Tata dormea doar patru ore pe
noapte. Trebuia să fie cu ochii pe bobinatori. Nu aveau voie să
greșească. Au izolat cu lac bobinele înlocuite, au pus capacele și
au repus bătrânul ŠKODA pe poziție. După numai trei zile de la
arderea dinamului, au cuplat motorul diesel și centrala electrică a
fabricii funcționa din nou.
La S.G.E.B., inginerul Gârleanu când a auzit de cele petrecute
la Fabrica de Glucoză, nu i-a venit a crede.

57
 MIRCEA BULATOV

Într-un cerc restrâns de specialiști a spus: „Record mondial

domnilor, nici stahanoviștii…‖ restul l-a continuat în gând. Îl cam
luase gura pe dinainte. Și astfel glucoza a început să fie din nou
fabricată, la Colentina, pentru țara noastră și bineînțeles pentru
sora prietenă de la Răsărit, în contul datoriilor de război.
Era a patra zi de la acuzarea în public, ca sabotor, a tatei, făcută
de directorul-tâmplar. La orele prânzului Petre bătea la ușa
directorului.
— Bună ziua!
— Tu ești Petre? Ai văzut? Am salvat sfecla! Dacă nu te
zoream eu… Asta e datoria mea… Să zoresc oamenii.
— Da… am văzut, ai…
— Care-i baiul?
— Niciunul. Am adus demisia!... și-i puse hârtia, scrisă de cu
seara, pe birou.
— Ce demisie!?... Crezi că poți pleca așa când vrei, când ți se
năzare…
Directorul-tâmplar se ridică furios în picioare, dar nu mai avea
cu cine vorbi. Tata deja închisese ușa capitonată și nu-i mai auzea
înjurăturile. Ieși din clădirea cu birouri, îndreptându-se spre poartă.
Trecu pe lângă fosta sală de protocol, de dinaintea naționalizării
fabricii de glucoză. În spatele geamurilor înalte, cu arcade din
cărămidă roșie, secretarul de partid de la raion se afla la datorie. Se
făceau adeziuni pentru primirea în partid a noilor membri. L-a zărit
pe tata, printr-o fereastră deschisă, și-i alergă în cale.
— Te-am căutat la atelier. Nimeni nu știa unde ești. Trebuia să
lași vorbă… Vine azi pe aici să-ți vadă isprava chiar inginerul
Gârleanu. În ce privește primirea… ți-am completat chiar eu
adeziunea și bineînțeles recomandarea… Putem face multe
împreună…
— V-am spus ceva, acum câteva zile. N-am ce căuta în
partidul vostru și… nici în întreprinderea asta condusă de tâmp…
Bună ziua! Vă salut!

58
 METASTAZA

Era puțin trecut de orele unu, ziua, când tata părăsea Fabrica de
Glucoză Colentina, cu secretarul de la raion rămas tâmp, între
porțile întredeschise din fier forjat. Nimeni nu-i refuzase până
acum o astfel de ofertă. Tata mergea agale pe trotuar pe lângă
salcâmii de pe marginea drumului, spre Floreasca trecând de trei
culcați fără să-i salute. Își făcuse un ritual de la incidentul cu
soldații sovietici. Mereu când ajungea pe lângă salcâmii ce
continuau să crească câș, îi saluta și făcea o rugăciune ciudată în
gând: V-au îndoit, v-au culcat la pământ, dar v-ați ridicat și
trăiți… Să vă ajute Dumnezeu să vă-ndreptați.
Acum era bătut de gânduri care se certau între ele:
„Nu ai putut Petre să rabzi vorba de ocară! Ți-ai apărat
onoarea? Ți-ai făcut damblaua și ți-ai dat demisia, ești liber… ești
șomer. Ai trei guri de hrănit în afară de tine. Cu ce? Iar
căsuța-cămăruță, unde locuiești, e a fabricii. Unde o să stai cu
copiii? Ba mai mult, ți-ai pus și organizația raională de partid în
cap. Ai refuzat curtoazia ei. Cine știe cum se interpretează‖.
Din cufundarea asta, în sine însuși, îl trezi claxonatul unei
mașini ce frână lângă trotuar chiar în dreptul lui. Portiera se
deschise și coborî inginerul Gârleanu.
— Bine, nea Petre! Eu vin la matale să-ți văd isprava și mata
uuși… pleci la plimbare. Nu ți-a spus secretaru‘…
— Păi… am o treabă personală importantă…
— Dacă nu i-aș fi promis secretarului că vin, te duceam unde
ai treabă și mai vorbeam de una de alta… Apropo, am venit și
pentru altceva la tine… Ai habar de un meșter energetician, bun?
Trebuie să pună pe picioare o fabrică…
— Unul… cam ca mine, ți-ar fi de folos?
— Aș fi chiar bucuros să-l cunosc, dar las asta în seama
matale. Uite aici un număr de telefon. Să i-l dai și… să vorbească.
Mă bazez pe mata, eu o întind că mă așteaptă secretaru‘… Mai
vorbim când ai treabă pe la S.G.E.B.
Inginerul reintră în mașina neagră care porni stârnind colbul de
pe drum ce-i pudra fin pe cei trei culcați. Se grăbea spre fabrica de
glucoză, de care tata se despărțise pentru totdeauna.

59
 MIRCEA BULATOV

***
Tata trecu agale podul peste lacul Floreasca și ajunse la fabrica
Ford22. Lângă intrare se afla o cabină telefonică. Petre scoase
cartea de vizită primită de la inginerul Gârleanu, pe care, deasupra
numelui și numărului de telefon, trona o siglă ovală de culoare
roșie cu un nume scris caligrafic: Fraga. Formă numărul și o
secretară îi făcu legătura cu directorul. După o scurtă conversație
acesta îi ceru numele și adresa. Tata auzi apoi în receptor un sec
„mulțumesc‖ și… țac, convorbirea luă sfârșit.
„Asta e! Nu are chef să…‖ își zise tata, și porni spre casă,
făcându-și curaj, cum o să-i zică mamei că nu mai are serviciu. Și
mai rău că, practic, au rămas fără locuință.
Mama îl citi dintr-o privire, de cum intră pe ușă.
— Petre, ți s-au înecat corăbiile? Ce ai pățit ?
Pe moment nu primi niciun răspuns. Știa că tot o să-i spună
povestea, dar mai târziu. După o scurtă pauză liniștitoare continuă:
— Hai să mâncăm! Te-am așteptat. Am culcat deja copiii…
Au mâncat încet, vorbind vrute și… fără importanță. Se făcuse
noapte de-a binelea. Mama ne culcase după copertină. Așa pompos
numea Nana cuvertura, făcută de mama din bucăți de materiale de
toate culorile rămase de la rochiile cusute. Copertina despărțea în
două singura cameră a apartamentului muncitoresc închiriat de la
fabrică. În prima parte, se aflau la un loc bucătăria și dormitorul
părinților, mare cât un covor ieftin de iută. În spatele copertinei
mama aliniase cele două pătuțuri. Din ele, Nana, dacă întindea
mâna, o putea trage într-o parte. Dar în casă funcționa o lege.
Când copertina era trasă, noi, copiii, eram deja spălați și cu ceva în
burtică, trebuia să facem nani, chiar dacă dincolo se mai auzeau
șoapte. Eu, pe atunci, oricum nu auzeam.
22
În cartierul bucureștean Floreasca, în România interbelică americanii au
construit în 1936, prima fabrică de montat mașini Ford din România, cu o
capacitate de 2.500 de automobile și camioane. FORD ROMANA SAR din
București de pe Calea Floreasca era pe atunci una dintre cele mai moderne
fabrici auto din lume. (FORD ROMANA SAR a funcționat în perioada - 04 mai
1936 - 11 iunie 1948 când a fost naționalizată de regimul comunist).
60
 METASTAZA

Abia învățasem să mănânc, din linguriță, laptele de la mama,

din motivele pomenite deja. Din câte mi-au povestit mai târziu,
mama și sor-mea, legea copertinei nu a fost încălcată niciodată
până în acel târziu ceas de seară călduroasă de septembrie 1949.
— Petre! Copiii dorm. Spune, ce s-a-ntâmplat? Iar s-au ținut
de capul tău să te facă membru?
— Mai rău. Mi-au întocmit adeziunea, chiar ei, șefii de la
raion, iar eu i-am refuzat… categoric… Mi-am dat și demisia.
Iartă-mă! Nu mai puteam să suport vorbele lor… Acum trebuie să
predăm casa, știi…
— Uff! Petre, Petre! Lasă, am trecut noi prin situații mai grele
în război… Doar să nu te pună pe vreo listă… Așa din
răzbunare… Știi câți dispar dintre cei ce se iau în gât cu ei… Hai,
dormi!
Casele construite de vechiul patron al Fabricii de Glucoză se
întindeau pe câteva hectare până la pepiniera Pipera. Chiar și în
timpul zilei, pe străduța-intrare unde locuiam, ce cobora în pantă,
rar vedeai vreo mașină. Dacă nu aveai frâne bune riscai să treci
prin gardul subțire de lemn, ce baricada intrarea la capătul de jos,
și făceai baie în lacul Tei. Când se însera nici vorbă de mașini.
Nici măcar sus, pe strada principală, până departe, jos la Floreasca.
Erau ceasurile unsprezece seara, când un zgomot de motor se
auzi din ce în ce mai tare. Geamurile dinspre stradă se luminară de
la farurile unei limuzine negre. Un scârțâit de frâne și apoi din
mașina oprită în pantă, chiar în fața casei, coborâră doi domni la
costum și pălărie. Siluetele puternic conturate de farurile mașinii
aruncau umbre uriașe peste gard, pe zidul casei. Auzind zgomotul,
mama începu să se uite prin ochiurile perdelei și trăgea cu urechea
lângă fereastra întredeschisă. Tare dorea ca ei să nu se oprească la
poarta noastră. Gânduri negre începură să-și facă loc în…
Una dintre siluete, cu o brichetă în mână, lumină numărul de la
poartă, apoi se adresă celeilalte:
— Aistai nomeru tovarșce‘… Am nimerit în sfârșit!
— Bate la poartă! Aici toți dorm la ora asta? O fi acasă!?

61
 MIRCEA BULATOV

După câteva bătăi, cel cu bricheta începu să strige:

— Domnu‘ Petre!
Mama l-a sculat pe tata din pat și trăgând copertina îi șopti:
— Stai aici cu copiii ! Au venit să te ia. Te strigă pe nume.
Am să le spun că nu ești acasă și apoi om vedea…
— Dacă mi-e scris să mă ia, mă ia… Pe mine mă caută. Ce
vrei să-ți facă ție sau copiilor vreun rău? Ăștia o să cotrobăiască
totul. Du-te și pregătește-mi bocceluța până…
Aprinse lumina și ieși, în pijama, pe veranda casei. Făcându-și
curaj, întrebă bățos:
— Ce căutați la ora asta… noaptea. Ziua nu mă puteați găsi?
— Păi, te căutăm de ceva ore bune… Hai, deschide! Că avem
lucruri importante de discutat.
— Să pun ceva pe mine și vin…
Mintea speriată îi spunea: „Dacă erau de la secu‘ nu vorbeau
așa… intrau, mă săltau și gata‖. Se îmbrăcă cu pantalonii și
cămașa cu pătrățele, ce erau pe scaunul de lângă pat, iar mamei îi
spuse: „cred că e altceva… tu liniștește copiii !‖.
Se apropie agale de poartă și începu discuția, așa, peste poartă.
— Cu cine am onoarea?
— Păi, n-am vorbit azi la telefon? Mi-ai dat adresa, dar a durat
până am dat de Gârleanu, ca să știu dacă pot avea încredere în…
Tata îi făcu un semn liniștitor cu mâna, mamei și ieși să discute
în stradă.
— V-aș invita în casă, dar la ora asta… copiii dorm. Dacă
doriți, continuăm discuția în mașină… Doar nu aici în stradă.
— Poftim aici în spate. Să discutăm mai lejer… Apoi către
șofer: „ Ne duci la Restaurantul București!‖.
— Cum să merg așa în cămașă… apoi în gând continuă: „Mă
duc la interogatoriu‖.
— Lasă protocolu‘… noi mergem cu treburi, nu să chefuim…
Aici interveni șoferul care gonea deja pe Floreasca:
— Scuze, tovarșce‘ director… unde-i restaurantul ăsta
București?
— Unde duci tu bomboanele perlate și torturile.

62
 METASTAZA

— La Capșa… zii așa șefule…

— Păi, nu te-ai uitat niciodată în sus. N-ai văzut că i-au
schimbat deja firma în Cofetăria și Restaurantul București23. Nu
putea să rămână cu numele ăla pentru burjui. Măi, ce șofer am!
Nici nu știe unde îl trimit zilnic. D-aia am căutat noi atâta adresa în
seara asta.
Mai rămăseseră câteva minute până la miezul nopții când au
ajuns în centru, pe Victoriei, la Capșa, redenumit Restaurantul
București. Tata, novice în localuri, credea, așa cum credeau cei
mulți, că sunt închise la acea oră târzie. Fațada localului,
mângâiată debil de iluminatul stradal, îngăduia arcadelor să-și
prelungească umbrele peste ferestrele fără lumină. Pe dinafară
părea o clădire moartă, fără viață la interior.
Câteva bătăi sacadate, ca un cod, în geamul din dreapta intrării
și ușa se întredeschise. Directorul a fost recunoscut de paznic și au
fost invitați să intre în grabă.
Paznicul i-a condus într-o încăpere apropiată de holul de la
intrare. Directorul vorbi ceva cu paznicul, ce purta un șorț de
ospătar, apoi făcu un semn șoferului care tradus în vorbe însemna
„pleacă!‖. Au rămas, la masa de șase persoane, doar tata și
directorul. În frumoasa cameră-separeu, mobilierul, aranjat cu bun
gust, trăda că acolo încă stagna frumosul stil interbelic. Câteva
momente au tăcut amândoi, studiindu-se din priviri. Din salonul
alăturat se auzeau din când în când chiuituri de bărbați afumați, și
câte un chicot ascuțit, scăpat de sub control, de femeie bine
dispusă. Din direcția chiuiturilor ușa se deschise larg și intră omul
cu șorț. Ducea câteva platouri cu aperitive. Îl urma un picolo cu o
baterie de vin roșu și un coșuleț acoperit cu un ștergar pe care era
brodat, cu fir albastru, Capșa, vechea denumire a restaurantului.
Tovarășii l-au rebotezat, dar nu reușiseră să-i schimbe decât firma
la intrare. Tacâmurile și multe alte mărunțișuri încă aveau
inscripționate literele cursive ale binecunoscutului blazon Capșa.
23
După naționalizarea din 1948, Casa Capșa a primit denumirea Cofetăria și
Restaurantul București.

63
 MIRCEA BULATOV

Amândoi ospătarii au dat să iasă imediat. Știau regula, când

aici urmau discuții.
Erau învățați cu asemenea întâlniri ce trebuiau să rămână
neștiute. Directorul le zise:
— Aveți grijă și de șoferul meu, puneți-l printre meseni, dar să
nu-i dați nimic de băut, chiar dacă cere în genunchi… Trebuie să
ajungem și acasă…
De câte ori se deschidea ușa, larma cu fumul gros de țigară din
salonul învecinat pătrundeau în camera unde directorul dorea să
discute cu tata. La fiecare deschidere, ochii tatei, ce stătea cu fața
către salon, înregistrau secvențe total diferite față de cele cotidiene
cu care era învățat. La mesele pline cu bunătăți, de negăsit în
alimentarele Bucureștiului, aranjate în separeuri despărțite zgârcit
de roșii draperii groase din pluș, stăteau puși pe chiolhan, mesenii
clandestini. Clandestinii, cum i-a botezat tata în mintea lui, nu
plăteau cu bani, ci cu bilete semnate și ștampilate de la organizația
de partid. Clandestinii erau tovarășii șefi din diversele structuri
nou create, și tovarășele lor însoțitoare. Dintr-o privire tata evaluă
proporția: trei la una. Ele, care statistic erau în minoritate, fumau și
beau cel mai mult. Un taraf cânta sărac, prost și tare. La fel de
calică îi era și alcătuirea, dintr-un acordeonist tuciuriu, un
țambalagiu așijderea, cu instrumentul agățat de gât, și o guristă
brunetă, dar cu fața albă, rujată strident. Aceasta cânta,
plimbându-se printre meseni, jucându-și ritmat pieptul bogat,
aproape neacoperit de ia larg decoltată, pe la nasul tovarășilor șefi.
Damele de companie, tovarășele aflate în minoritate, imitau
gesturile guristei etalându-și, la rândul lor, decolteurile. Deși nu
aveau talentul unduitor al cântăreței erau în avantaj față de aceasta.
Se aflau chiar între tovarășii șefi, deja chercheliți, și le permiteau
giugiuleli, pe unde nimerea fiecare.
Tata a înțeles atunci că în spatele storurilor bine trase, la acea
oră târzie, șefii cei mari se simțeau bine, animalic. Își încărcau
bateriile, pe ascuns, ca ziua să poată da directive și indicații pentru
oamenii muncii. Indicațiile circulau într-o singură direcție, în jos,
către subalterni, către cei mulți.

64
 METASTAZA

De sus veneau doar ordinele, iar de aici își culegeau energia

necesară transmiterii lor.
Directorul își trase scaunul mai aproape de tata și începu a
povesti:
— Domnule Petre, dumneata servește câte ceva, iar eu am
să-ți povestesc unele… Am să fiu direct, fără protocol. Sunt
directorul fabricii de produse zaharoase Fraga, fostă Zamfirescu24
înainte de unșpe‘ iunie25. Nu mă pricep prea mult la dulciuri, dar
am primit sarcina de sus și trebuie să o duc la capăt, altfel... Mă
pricep la oameni. Fabrica mea… scuze, pe care o conduc eu, are o
mare problemă. O problemă de natură energetică… electrică. Mai
bine zis, motoare electrice proaste, lipsă contactoare, automate…
vrei să oprești un motor, tragi de heblu, la poartă, la electricieni și
se oprește totul… E un haos. Am termen un an. Am încercat cu
câțiva… cârpaci, au primit… ce au dat. L-am rugat pe inginerul
Gârleanu să mă ajute. Nu are cadre. Iar el… chiar dacă intervin eu
acolo sus, nu e lăsat. Are alte treburi mai importante.
După ce m-ai sunat, am cerut informații la centrala spirtului și
zahărului. Gârleanu mi-a spus că ai lucrat acolo. Am aflat că
înainte de război ai făcut cu echipa ta întreținerea la trei fabrici de
zahăr din Basarabia. Statul, la Refugiul cel Mare, te-a pus să
demontezi utilajele și le-ai adus cu bine la Caracal. Apoi miracolul
pe care l-ai făcut acum la Colentina. Tot S.G.E.B-ul știe.
24
A fost prima fabrică de ciocolată din Bucureşti, ridicată în anul 1891 de
industriaşul francez F. Bresson. În anul 1898, fabrica a trecut în proprietatea lui
C. I. Zamfirescu. Constantin Zamfirescu a cumpărat terenuri în Calea 13
Septembrie, unde la începutul anilor ‘20 a construit o nouă fabrică. Alături de
fabrică a construit pentru angajații de nădejde și unele din primele locuințe
muncitorești din Capitală. Datorită calității și esteticii ambalajului Ciocolata
Zamfirescu devine furnizoarea casei regale, iar Grigore Capșa îi acordă dreptul
de a vinde orice produs și sub denumirea de prestigiu Capșa. După
naționalizare, fabrica a căpătat numele de Întreprinderea Industrială de Stat
„Fraga”- Fabrică de produse zaharoase.
25
Data intrării în vigoare a Legii Naţionalizării din 1948, pe numele ei complet
Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor
industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi. Practic, circa 90%
din economia ţării era transferată în proprietatea statului.
65
 MIRCEA BULATOV

Să repari ditamai dinamu‘, mare cât casa, în trei zile… Ce

mai… am nevoie de dumneata!
— Văd că știți totul despre mine!? N-am să profit de situația
prezentată, dar am copii… Am nevoie și de o locuință. Soția este
casnică…
— Fabrica noastră are o situație privilegiată, are un număr de
locuințe muncitorești, construite de fostul proprietar, chiar alături.
Am acolo un apartament cu hol, bucătărie și două dormitoare.
Unul e stricat rău, după război, dar se găsesc ceva materiale la
fabrică să-l repari. Ce zici, accepți? Ca salar îți dau cât e la catastif,
la noi pe ramură, în industria alimentară. Batem palma domnule
Petre?
— Mâine vin să văd. Dacă nu-i de rezolvat într-un an, nu
accept. Pot să vă fac greutăți, acolo sus… și nu doresc să-mi fac
numele de rușine.
— Frumooos! Îmi placi, nu te pripești… Restul discutăm în
mașină. La ora asta… te duc înapoi.
Se ridică în picioare și dezveli coșulețul de pe masă. Luă din el
două cutiuțe rotunde din tablă și i le întinse lui Petre, spunând că
sunt cadou pentru copii. Pe capacul lor bombat, vopsit în albastru
cobalt, scria cu argintiu Capșa-bomboane perlate, iar de jur
împrejur pe lateral Zamfirescu.
Peste încă un ceas, când tata a ajuns acasă, Nana mă ținea în
brațe, iar mama patrula prin casă, tot șoptindu-și în sân: „Să nu fi
pățit ceva!‖
A doua zi, tata evaluă situația de la I.I.S. Fraga și hotărî: „Ne
mutăm‖.
Peste încă o zi ne-am mutat la sticlărie.
Nana gustă atunci din perlatele puse în frumoasele cutiuțe
Capșa-Zamfirescu. Eu eram prea mic, dar am apucat să gust din
ele peste câțiva ani. Nana mi-a spus că și-au păstrat gustul, ca
atunci când le-a adus tata.
Au mai fost produse, un timp, ambalate în alte cutiuțe pictate
cu motive populare românești și purtând alt înscris I.I.S. Fabrica
de produse zaharoase - Fraga.

66
 METASTAZA

Cele două nume Capșa-Zamfirescu, pictate altădată pe micuțele

cutii, reprezentau în mintea politrucilor țeapăn înscăunați la putere,
unul din simbolurile „burgheziei putrede‖, sortite dispariției.
Treptat și bomboanele perlate s-au transformat în suratele lor
mai rentabile, proletarele Bomboane Superioare. Nu mai semănau
deloc cu micuțele perle de altădată. Le-a fost schimbat definitiv și
ambalajul, în mari cutii octogonale cu motive național-florale.
Bomboanele Superioare aveau și un gust nou, destul de bun,
dar nu cum și-l atribuiau cu numele. Venise vremea când nimeni
nu mai putea compara. Acum se înghițea ce se găsea pe piață.
Bomboane mari, în cutii așijderea.

***

La sticlărie era o curte mare cu străduțe și două intersecții.

Practic, un mini-cartier, într-o singură curte, cu multe locuințe
muncitorești, construite în stil nemțesc, ce aveau la rândul lor, în
față, curticele pentru flori și zarzavaturi.
De ce purta acest nume nici până azi nu știu bine. Se zice că
până în ‘21, când Zamfirescu a cumpărat terenul pentru a construi
fabrica de ciocolată și locuințele pentru angajați, în zonă mai era
ceva dintr-o mică fabrică de sticlă înființată înainte de 1900.
La sticlărie noi locuiam în capătul uneia dintre cele cinci
străduțe. Curticica noastră se învecina în față, spre nord, cu o
școală generală, fostă școală de fete26, lateral dreapta, spre răsărit,
peste un zid foarte înalt ce depășea chiar și coșul casei, cu calea
ferată ce dădea către Gara Dealul Spirii, iar în spate cu fosta
fabrică Zamfirescu rebotezată, după 11 iunie 1948, Fraga. Din
străduța principală a sticlăriei se putea intra chiar în mijlocul
fabricii de ciocolată. Accesul pe această poartă era admis doar
pentru angajații fabricii și numai în cazuri de urgență.
26
Denumirea de Școala de fete din Dealul Spirii se datora faptului că în
perioada interbelică aici funcționa o școală cu regim de semipension ce preda și
bunele maniere pentru comportamentul fetelor în societate.
67
 MIRCEA BULATOV

Un an de zile ne-am înghesuit, aproape ca în vechea casă.

Aveam în plus o bucătărie și un hol. De la Fraga, tata venea acasă,
mai tot timpul, seara târziu.
De marele dormitor tata nici nu s-a atins. Blocase ușa cu
scânduri bătute în cuie, una lângă alta, pe care mama le mască cu
copertina de la Colentina.
Și-a ținut cuvântul, punând pe picioare, din punct de vedere
energetic, toată fabrica. A bobinat toate motoarele arse, a montat
contactoare automate la fiecare utilaj și multe altele. Printre cele
făcute în acel an, se număra și o invenție care i-a sporit faima.
A construit o mașină acționată electric ce îndrepta cutiile de
tablă pentru bomboanele livrate în vrac.
Directorul fabricii știind despre opţiunea tatei, de a nu fi
membru de partid, a încercat să-i gâdile orgoliul la fel ca activiștii
de la Raion. Organizațiile raionale de partid se implicau direct în
conducerea și administrarea vechilor sectoare rebotezate raioane,
după modelul sovietic. Raionul din care făcea parte fabrica Fraga
se numea V.I.Lenin. Chiar și liderul sindical al fabricii, numit de
același Raion, i-a spus: „Ești doar un om simplu, fără să fii
membru de partid ești un nimeni, ești… ‖.
La Raion se știau multe despre cele din fabrică. Așa s-a trezit
tata, în ajunul sărbătorii de 23 August 1950, cu o invitație la sediul
ziarului „Scânteia‖ unde i-au făcut o fotografie mare cât ziarul.
Fabrica a primit fotografia. Au cașerat fotografia, la tâmplărie,
pe un placaj după indicațiile primite de la sindicat. I-au aplicat și o
prăjină înaltă, drept coadă, pentru a fi purtată de colegi la
demonstraţie. Conducerea fabricii a primit și o invitație, la tribuna
oficială, pe numele tatei. De acolo tata și-a văzut propriul portret
plimbat de colegi, când le-a venit rândul la defilarea prin fața lui
Dej și a celorlalți…
Directorul cu secretarul de la Raion şi preşedintele Sindicatului
îşi ziceau că l-au dat gata pentru a-l convinge să intre în partid.
Curentul stalinist era în culmea puterii, iar ei aveau nevoie de
cadre noi, prospături din rândul angajaţilor, pentru a-i susţine în
atotcunoscătoarea lor artă a manipulării celor simpli.

68
 METASTAZA

Aceşti oameni simpli, colegii de la întreținere, îşi vedeau de ale

lor, de muncă și de glume. După paradă, o vreme, colegii de
serviciu, electricienii și mecanicii, l-au tot luat pe tata în balon.
Ghiuli, meșterul de la mecanici, îl tot agasa zicând:.
— Nea Petre! Mata stăteai ca belferul în tribună, iar noi ca
proştii făceam scurtă la mâini săltându-ţi portretul, tot mai sus.
— Păi, eu v-am pus? Nu puteaţi să-l dosiţi după uşă în atelier.
— Nuuu! Păi şefii ăi mari erau cu noi şi... Ba mai mult, în faţa
tribunei, ne-au zis să te hâţânăm cu sârg, că eşti de-al nostru dintre
muncitori.
— Aţi cărat un placaj şi vă plângeţi ca nişte babe… Bine,
bine, am să vă cinstesc osteneala la leafă. La toți! La birtul de
peste calea ferată de la Dealul Spirii. Ca să vă tacă gura…
A venit și ziua plății. Apărea o contradicție. Pentru tata
cuvântul dat devenea lege, dar nu era nici chefliu, nici stâlp de birt.
De la ucenici până la meșteri, toți mecanicii și electricienii de la
„Fraga‖ s-au dus la birt. Tata a cheltuit ceva peste un sfert de
salariu pentru plata purtării portretului său la defilare. Plata a fost
făcută, după dorința fiecăruia, în țoiuri cu țuică sau halbe cu bere.
La sfârșit, nea Ghiuli, șugubățul meșter de la mecanici, puțin
abțiguit, cu halba-n mână, striga în gura mare:
— Să ne trăiești, nea Petre! I-am cărat, la defilare, pe Marx, pe
Engels… Hâc! Nu-s supărat pe bărboși… Hâc! Au adormit de
mult… Pe ăștia care trăiesc… Stăteau sus la tribună… da‘ n-au dat
nimic. Mata însă… ne-ai făcut cinste… și am cărat acolo… un
tablouaș pe lângă ditamai… panaramele lor .
— Dacă alții v-au rămas datori, eu nu. Iar acum, hai, fiecare la
casa lui, că mâine avem mult de lucru…
„Ochii și urechile‖ puse de șeful sindicatului, printre simplii
muncitori aflați la birt, au dat raportul.
Raionul și sindicatul au concluzionat: „Petre poate deveni,
foarte ușor, popular. Ca membru de partid poate să ne fie o
piedică, nicidecum un ajutor.‖
Așa a scăpat tata, definitiv, de insistenta curtoazie pentru a
deveni membru al Partidului Muncitoresc Român.

69
 MIRCEA BULATOV

***

Au trecut repede alți patru ani acolo la sticlărie. Era vara lui
‘54 când tata reuși să repare marele dormitor care treptat, treptat,
începea să capete și niscai mobilă. În timpul reparațiilor la acoperiș
tata legă puternic cu sârmă două scări de lemn, una în continuarea
celeilalte. Când era plecat la fabrică, rezema uriașa scară (așa o
vedeam eu) de gardul la fel de mare ce ne despărțea de calea
ferată.
Știam de la ceilalți băieți din vecini, care mergeau deja la
școală, programul trenurilor luxoase. Cu ei ne holbam, de la
bariera din Dealul Spirii, cum treceau trenurile internaționale cu
vagoane de dormit. Admiram frumoasele vagoane roșii Mitropa cu
perdeluțe la geamuri și lampadare pe măsuțe. Cei mari care știau
să scrie copiau pe câte un carnețel - MITROPA SPEISEWAGEN.
Unul chiar a încercat să deseneze emblema cu marele M și o roată
dedesubt. Mai rar treceau cele care aveau vagoane colorate în
albastru-movuliu. Băieții mai mari copiau cu greu Compagnie
Internationale des Wagons-Lits. Nu a reușit însă nimeni, dintre
colegii de joacă, să deseneze complicata emblemă cu cei doi lei, ce
sprijineau, fiecare separat, literele W și L suprapuse
monogramatic. Trenul încetinea, dar nu oprea în micuța gară
Dealul Spirii. Atunci, prin geamurile cu rame cromate, vedeam
femei și bărbați, îmbrăcați elegant. Arătau cu totul altfel față de cei
întâlniți pe stradă. Erau din altă lume, ce trecea alunecând prin a
noastră fără să lase vreo urmă. În mintea de copil începeau să se
cuibărească deja gânduri de fotoreporter. Ce frumos s-ar vedea
lampadarele și măsuțele din compartimente, privite de sus în jos,
nu de la nivelul căii ferate. În acea vreme, tata avea deja aparatul
AGFA-BOX, pomenit mai la început. Am rugat-o pe Nana să
cumpere un clișeu și să-l încarce în aparat. Pe atunci eram prea mic
și nu eram în stare să fac această operație singur.
— Ce vrei să pozezi? mă întrebă soră-mea.
— Ai să vezi după ce fac pozele… da‘ să nu mă spui tatii.

70
 METASTAZA

În ziua când am aflat de la băieții cei mari că trece trenul cu

vagoane movulii, am devenit agitat de emoție. Am luat aparatul
foto din casă, cu un sfert de oră înaintea marelui eveniment.
Țineam aparatul în dinți, de curelușă, iar cu mâinile mă ajutam
la cățărat pe uriașa scară de lemn. Eram cam pe la cinci metri
înălțime, aproape de coama zidului de cărămidă, terminat cu niște
piloni de fier peste care traversa o rețea de sârmă ghimpată. Ochii
îmi erau ațintiți doar în sus. Vedeam norii albi cum alergau pe
cerul albastru de vară, iar între mine și ei doar cenușiul negricios al
sârmei ghimpate. Mai aveam două trepte și eram sus. Mâinile-mi
scurte or să ajungă la piloni?
Cum urma să mă așez pe coama zidului? Cum să am mâinile
libere pentru a face poze când trecea trenul? Încă nu găseam
răspuns la aceste întrebări, iar în jos mi-era groază să mă uit.
Să fiu sus! Și o să văd atuncea, mă încurajam, când… O mână
puternică mă cuprinse încetișor, pe după mijloc și o voce
cunoscută îmi șopti la ureche:
— Nu te speria, ești cu tata… ușor, ușor… acuma coborâm.
Când am ajuns jos, nu am primit nicio mustrare. Doar mama,
aproape galbenă, o ținea pe Nana, astupându-i gura cu mâna. Dacă
ar fi țipat până să mă apuce tata, tocmai sosit de la serviciu, acum
nu mai… Așa am ratat primul meu instantaneu fotografic, iar tata a
demontat uriașa scară, care pentru mine părea că ajungea până la
nori. Asta pentru a nu mă mai ispiti din nou la...
Am avut ocazia să mă revanșez față de mine însumi chiar în
iarna aceea. După o noapte de viscol, când a deschis tata ușa de la
holul ce dădea afară, a dat de un zid alb. Ne-a chemat pe toți să
vedem ceva ce nu mai văzusem. Cu lopata, pe care iarna o ținea
mereu după ușă, a făcut în partea de sus o fereastră. Prin ea am
văzut lumina zilei și tot prin ea a ieșit tata de ne-a deszăpezit.
Repede m-am dus în dormitor și am luat aparatul foto. Zilele
următoare am făcut, ajutat de Nana, mai multe fotografii: cu
nămeți cât casa, cu oameni care mergeau kilometri, pentru o pâine,
prin uriașe tranșee albe, cu mama ce topea zăpada pentru a ne da
apă de băut… A fost iarna lui 1954.

71
 MIRCEA BULATOV

***
Vara lui 1956 la sticlărie a fost cam plictisitoare pentru mine.
Mama mă tot avertiza că asta este ultima mea vară complet liberă,
fără grija unui nou început. Toamna urma să încep clasa întâi. Nu
știam ce înseamnă asta. Prindeam fluturii mari, cu două degete,
când se odihneau pe florile mamei din grădină. Mă duelam cu
zmei închipuiți, tăind bălăriile din fundul curții, cu săbioara de
lemn făcută de tata. Aveam și scut de apărare, capacul din placaj
pentru găleata de apă a mamei.
Vecinii, mai în vârstă, ieșiți la pensie, mă răsfățau
chemându-mă pe la ei. Pe căldura verii, când nimeni nu le călca
pragul, le plăcea să mă invite, din lipsă de auditoriu, să-mi
povestească din amintirile lor adevărate sau mai puțin… Eu
stăteam cu gura căscată, ascultând până la capăt poveștile
fiecăruia.
Una mai deosebită a fost cea a bătrânului Pișciakov.
Nu am aflat niciodată ortografierea corectă a numelui
vârstnicului cofetar evreu, în tinerețe naturalizat polonez, și
pensionat înainte de naționalizare chiar de patronul Zamfirescu de
la fabrica de ciocolată. Îmi povestea ce bucătar vestit fusese în
Franța și apoi cum a scăpat cu viață, în Anglia, refuzând angajarea
pe transatlanticul Titanic. Mai târziu, am aflat că ne păcălea, mai
ales pe noi, copiii. Nu a fost angajat deoarece au fost alți candidați
mai bine pregătiți la arta culinară și la engleza cerută a fi vorbită
de personalul ce urma să deservească uriașul transatlantic.
Nea Naciu fost maistru cofetar, tot la fabrica Zamfirescu, a
avut primul televizor la sticlărie. Se zicea că i l-a cumpărat băiatul,
ofițer aviator. Din când în când, vara, răsucea televizorul spre
curte și noi copiii veneam cu scăunelele să vedem Daniela și
Așchiuță27, apoi urma telejurnalul. Doamna Naciu, până începea
spectacolul gratuit, ne spunea snoave și ne servea cu frișca făcută
chiar sub ochii noștri de bărba-su.
27
Una din primele emisiuni pentru copii de la TV în România.
72
 METASTAZA

Am aflat, mai târziu, că acest dulce altruism era o manevră de

acoperire privind mica producție clandestină destinată pentru o
cofetărie din cartier.
În unele după-amieze, dacă eram la poarta de la stradă, vedeam
cum apărea nea Maurer. Venea pe uriașa motocicletă cu ataș
Zundapp28, captură de război, tocmai de la Clubul Sportiv „23
August‖, devenit mai târziu „Metalul‖. Oprea motorul și mă lăsa
să mă urc pe șaua de cauciuc din față.
Odată cocoțat acolo, mă jucam cu manetele de la schimbătorul
de viteze și marșarierul din dreapta rezervorului.
— Să nu te dai jos, până mă întorc, că ai să cazi, zicea grijuliu
și ridica cu greu cele două valize speciale agățate pe ambele părți
ale atașului, pe spatele căruia trona roata de rezervă. Nu știam, pe
atunci, că cei de sus îl foloseau și pe post de curier.

La sticlărie locuia și familia lui nea Nicu. A primit repartiție să

locuiască acolo de la C.C.29, unde era șofer. Avea doi băieți. Cel
mai mare, Silviu, de vârsta mea, îmi era coleg de școală. Când tatăl
lui schimba mașina, cu una nouă, ne lua cu el în rodaj. Al cui șofer
era nu avea voie să spună. Se zicea că este unul din șoferii lui
Bodnăraș30.
28
Zundapp KS 750- Motocicletă cu ataș produsă între 1938 și 1941 exclusiv
pentru Wehrmacht. Pe ataș avea roată de rezervă. Era dotată cu diferențial
blocabil și marșarier.
29
Prescurtare de la Comitetul Central - denumirea dată de obicei organului
central executiv al P.M.R. și ulterior al P.C.R
30
Emil Bodnăraș – În 1932 era ofițer de artilerie în Armata Română încartiruit
la Cernăuți. Dezertează la sovietici trecând Nistrul înghețat. Este școlit ca spion
la Moscova și Astrahan, iar în 1935 revine în țară cu misiuni speciale din partea
GRU. Este arestat și condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru dezertare și
crime împotriva statului. În 1940 se împrietenește cu Gheorghiu-Dej la Doftana.
În 1942 este eliberat, dar reușește să ia legătura cu Gheorghiu-Dej și plănuiesc
evadarea acestuia precum și înlăturarea prin forță a lui Ștefan Foriș de la
conducerea P.C.R. în 1944. A fost unul dintre cei mai importanți oameni politici
în vremea lui Gheorghiu-Dej, fiind în permanentă legătură cu serviciile secrete
sovietice cărora le prezenta rapoarte regulate asupra activității tuturor liderilor
comuniști români, după cum s-a dovedit mai târziu în cazul Anei Pauker.
73
 MIRCEA BULATOV

Cât de bine era apreciat la garajul C.C.-ului, se vedea după

mărcile mașinilor conduse. La început, ne-a plimbat cu Pobeda, la
care admiram bancheta mare din față și stopul roșu cu aripi, ca de
avion, de pe portbagaj.
Un timp, nea Nicu a venit cu un ZIS-110 ce purta pe bot micul
steag, roșu-semitransparent, cu hampă ascuțită și chenăruit în
metal cromat lucios. La această mașină ne plăcea, mie și lui
Silvică, să ne jucăm între bancheta din spate și cea din față. De
lângă spătarul acesteia desfăceam strapontinele plușate și ne
așezam contrar sensului de mers. Cu tancul ZIM-12 (cum îi ziceam
noi din cauza mărimii) a venit doar de câteva ori. Mai târziu, nea
Nicu, sau șeful lui de la C.C., a început să nu mai fie așa de
apreciat. A venit un timp cu o Tatra T-603, iar apoi cu o Volgă
Rechin sau Balenă. Pe la mijlocul anilor ‘60 venea deja cu un
comun Moscvici 407.
Mai plăcut era când mă lua tata la serviciu. În timpul verii
fabrica Fraga producea și înghețată pentru marile hoteluri și
restaurante din capitală. Mâncam înghețată până mi se umflau
amigdalele. Când nu treceau, mama, cu un creion lung al cărui
capăt era înfășurat cu vată muiată în albastru de metil, mă ungea în
gât. Maiștrii cofetari mă răsfățau, lăsându-mă să gust din tot ce
făceau. De la maistrul patiser îmi plăcea să iau bucățele rămase de
la croirea acoperișurilor glazurate ale prăjiturilor „Cabana‖. La
șerbeturi și rahaturi, gustam mai des din șerbetul de lămâie sau cel
de zmeură, iar rahatul preferat era cel cu cacao și nucă. La jeleuri
admiram steluțele viu colorate, presărate cu zahăr și celebrele
felioare gelatinoase de portocală sau lămâie. Dar ca la bombonerie
nu era nicăieri. Mi se părea ceva de vis, vedeam cum iau formă tot
felul de bomboane. Preferatele mele erau perlele, celebrele
bomboane perlate. Mă fermecau cum luau naștere. Cofetarul
arunca peste micile bobițe de zahăr din cazanul sferic de cupru, ce
se rotea, cu focul arzând dedesubt, pudră de zahăr cu diferite
arome. Ele creșteau, rostogolindu-se unele peste altele. Când
ajungeau la mărimea unor perle, meșterul bombonar presăra peste
ele o pudră de zahăr sidefie.

74
 METASTAZA

Fără să fie oprit cazanul din rotirea lui, se oprea focul, și era
basculat în față. Atunci perlele cădeau șirag în marea tavă cu rotile,
unde se răceau și erau duse la ambalat. Din tava aceea ciupeam și
eu câteva. Aveau un gust greu de descris în cuvinte.
Ceva ce începea cu mentă și, pe măsură ce perla se topea în
gură, continua cu merișor, iar când se termina rămâneai cu o aromă
răcoritoare de fructe citrice.
Tot acolo, într-o seară, la „dropsuri‖, tata m-a dus special să
văd unul dintre ultimele dueluri, între viitorii maiștrii bombonari
de la noi din țară. Era o tradiție, de pe vremea lui Zamfirescu, ca
orice maistru cofetar, fie patiser sau bombonar, atunci când era
propus pentru a prelua această funcție, să producă un sortiment
nou de dulciuri într-un concurs cu public. Doar doi candidați
ajungeau la acest concurs poreclit duelul cofetarilor.
După naționalizare, din cele auzite de la tata, se pare că acesta
a fost chiar ultimul duel. Merită să-l povestesc.
Un comitet de arbitri, format din cel mai bătrân maistru cofetar
al fabricii, directorul și nelipsitul șef de sindicat, trebuia să culeagă
notele de la câțiva degustători și artiști cofetari aduși din afara
fabricii. Punctajul obținut determina numirea ca maistru cofetar.
Ca spectatori și martori au fost invitați toți meșterii și șefii de
ateliere sau laboratoare de producție. Eu și Seni, băiatul lui nea Titi
mecanicul, am fost singurii copii prezenți la duel.
Sub două plite, netede, ardea focul. În dreptul fiecăreia se afla
un concurent la titlul de maistru. Unul era grăsuț și mic, cu
mustăcioară à la Chaplin, iar altul uscățiv și înalt. Amândoi erau
îmbrăcați doar cu pantalon și maiou, peste care purtau un șorț gros,
iar pe cap scufiță, toate albe.
Lângă fiecare plită se afla câte o masă cu rafturi. De pe aceste
rafturi cei doi luau tot felul de amestecuri din zahăr de diferite
arome și culori. Le rulau, cum făcea mama aluatul, dar pe plitele
încălzite, presărând mai tot timpul o pudră albă dulceagă pe bază
de amidon. După ce făceau tot felul de rulouri, de mărimi diferite,
le așezau cu grijă unele peste altele într-o ordine doar de ei știută.

75
 MIRCEA BULATOV

Rulate împreună, de aceleași mâini îndemânatice, deveneau ca

un buștean la grosime și lungime. Când au considerat că rulourile
s-au întrepătruns cum au dorit, ei au luat buștenii din zahăr și i-au
băgat în două roluitoare conice antrenate mecanic.
Mașinăriile, odată pornite, subțiau bușteanul din zahăr până îl
reduceau la dimensiunile unui creion mai gros. La capătul lor, un
ventilator sufla aer rece, iar o ghilotină cădea regulat tăind
dropsurile la jumătate de centimetru lungime. Comitetul de arbitri
încă nu primise probele. Atunci, la îndemnul tatei, m-am dus la
fiecare meșter și am spus: „Multă baftă, meștere!‖. Parcă vorbiți,
fiecare a oprit puțin mașinăria și mi-a tăiat un drops puțin mai lung
decât mica mea palmă. Eu le-am botezat ciubuce, ca bastonașele
de zahăr colorat, suratele lor vitrege, vândute în Piața Puișor. Când
m-am uitat la ele, privite dintr-un capăt, am văzut pe unul o felie
de lămâie, iar pe altul o floare roșie ce aducea a trandafir. Arătau
superb, nici nu-mi venea să le mănânc. Le-am învelit în batistuță
să le arăt și Nanei.

În drum spre casă am trecut cu tata pe la atelierul electric.

Acolo, în schimbul de noapte, pentru urgențe, era de serviciu un
coleg și prieten al tatei, domnul Ichimescu. Era bun meseriaș, ca
electrician bobinator, dar mereu ursuz. Am aflat mai târziu că i se
trăgea de la suferința lui cu plămânii și stomacul. Cum am ajuns,
l-a întrebat pe tata:
— Cine a câștigat?
— Grasu. Uite și dropsul făcut de el, cel cu floarea roșie.
— Eram sigur. Este bun în meseria lui, dar păcat… Toată ziua
poartă vorba la sindicat… Țintește poate și la a fi șef de secție că
de aia s-a făcut membru de par…
Apoi către mine:
— Ție, micuțule, care ți-a plăcut mai mult?
— Mi-au plăcut amândouă dropsurile și cel cu lămâia și cel cu
trandafirul, dar ca bomboană, tot perla e cea mai bravă…
— Bravoo! Ești mai deștept decât mulți de aici… Să ții minte
de la nea Ichimescu, peste puțină vreme, nimeni nu va mai ști de

76
 METASTAZA

bomboanele perlate făcute la Zamfirescu pentru Capșa. Nici despre

dropsurile de acum... Nu vor mai gusta, fie ele și cu trandafiri
roșii… continuă, ca pentru el: „Devenim tot mai roșii și în
bomboane‖…
***
Era în 1962. Nu știu exact data, dar cred că era pe la mijlocul
lunii august.
Peste drum, la marea rampă a Gării Dealul Spirii, tot soseau
garnituri de trenuri pline cu camioane militare, tanchete și tancuri.
Toți copiii de la sticlărie, care nu eram plecați pe la bunici, la țară,
stăteam și ne holbam la manevrele de descărcare, din vagoane, a
dihăniilor mecanizate.
Cum coborau de pe rampă, ieșeau în Calea 13 Septembrie, se
grupau și plecau în sus spre sediul Regimentului 1 mecanizat al
Diviziei Tudor Vladimirescu31 aflat peste drum de Cimitirul
Militar Ghencea.
Eu și cu Seni, solidul meu amic de joacă, eram cunoscuți de
ceferiștii triajului, ca cercetași care nu fac probleme în vagoanele
și locomotivele de manevră ale gării. Dar în acele zile cu niciun
chip… nici să te apropii de calea ferată nu era voie. Primiseră
orden de la șefii mari ca nimeni să nu depășească zona barierei.
Dacă nu aveam voie să vedem tancurile de aproape, „măcar să le
vedem pe toate mai de sus‖, ziceam eu. Seni adăugă la ideea mea:
„Dacă nu putem să ne apropiem noi de ele, să le apropiem pe ele
de noi‖.
Am rămas puțin uimit, apoi am continuat:
— Ai început să vorbești aiurea…?
— Ăsta rămâne secretul nostru. Am ceva de la bunicu…
păstrat de mama… e fain. Ai să vezi tancurile, de aici de pe gard,
ca și cum ai fi lângă ele.
31
Divizia Tudor Vladimirescu a fost una din cele două divizii de voluntari
români constituită în U.R.S.S. la data de 15 octombrie 1943, în principal din
prizonieri de război români. Divizia a fost constituită din inițiativa lui Iosif
Visarionovici Stalin.
77
 MIRCEA BULATOV

Timp de câteva zile în zona noastră a fost zarvă mare.

Când se apropia seara, pe Calea 13 Septembrie începeau să
circule GAZ-urile armatei. După retragerea tramvaielor, la depoul
din strada Panduri, soldații cu banderole și stegulețe puneau
stăpâni stăpânire pe zonă.
Aveau grijă ca niciun civil să nu mai circule. Curioșii ce ieșeau
pe trotuar erau invitați să intre în curți. Soldații își făceau doar
datoria. Nu se doreau accidente, dar vocea tradusă gâjâit, de
megafoanele instalate pe GAZ-uri, transmitea o teamă
inexplicabilă.

Începuseră repetițiile pentru defilarea mecanizatelor armatei de

la 23 August. Seni și cu mine ne-am făcut un post de observație
într-un oțetar bătrân ce creștea pe zona căii ferate, cu trunchiul lipit
de zidul școlii generale din Dealul Spirii. Când ne-am așezat, în
prima seară, pe una din stufoasele lui crengi, nu ne-a venit să
credem. Vedeam totul ca de la tribună. De la observatorul nostru
până la trecerea de nivel de la barieră erau mai puțin de treizeci de
metri. Acolo, deasupra cablurilor pentru tramvai, în lămpile din
tablă emailată, negre pe exterior și albe pe dedesubt, electricienii
montaseră, de cu ziuă, becuri puternice. Bandourile circulare
para-vânt, din sticlă mată, parcă ocroteau lumina ce reușea să se
reverse din belșug peste caldarâmul lucitor de granit. Apa
împroșcată din abundență de mașinile pentru stropit strada încă nu
se evaporase de căldura nopții de vară. Puteam cuprinde cu
privirea Calea 13 Septembrie de la intersecția cu strada Samuil
Vulcan până mult dincolo de clădirea Percepției spre Piața Puișor.
Aveam și un avantaj strategic. Dacă eram zăriți de soldații cu
banderole și somați să coborâm, din oțetar puteam sări pe coama
lată a zidului școlii și puteam alerga până unde începea marele zid,
de cinci metri înălțime, terminat cu zburlita lui coamă de sârmă
ghimpată. De la el puteam sări pe zidul ce despărțea curtea casei
mele de școală, apoi pe acoperișul unei bucătării de vară și de
acolo puteam coborî pe pământ, agățându-ne de o creangă a
caisului sădit de tata încă din ‘50.

78
 METASTAZA

Această retragere strategică, de la oțetar până jos în curte, o

puteam face în trei minute. Nu a fost însă nevoie să aplicăm
stratagema de fugă. Repetiția pentru defilare se petrecea într-o
zonă puternic luminată, iar oțetarul era într-o beznă desăvârșită.
Acolo sus, în postul de observație, Seni își descheie cămașa și
scoase ceva negru ce-i atârna de gât, legat cu o curelușă.
— Ți-am promis că îi aducem la doi pași de noi…
— Am uitat, da‘ ce ai acolo?
— Un binoclu Zeiss32.... E nemțesc, din timpul războiului,
mărește de zece ori… După ce îl reglez ți-l dau să te uiți și tu…
Măi, da aproape îs soldații… Parcă poți pune mâna pe căștile lor
de fer…
— Sunt de oțel… tabla de fier e moale, intră glonțul prin ea…
mi-a spus tata…
— Bine, bine! Le știi pe toate… Na, uită-te și tu, da‘ pune
întâi curelușa peste cap… Dacă-ți scapă din mâini cade pe piept
și…
Știam ce face un binoclu. Mai mă uitasem printr-unul pentru
teatru, la nașa, dar când m-am uitat prin binoclul lui Seni, în seara
aceea, nu mi-a venit să cred. Soldații și mecanizatele păreau că
sunt, colea, la doi pași.
Așa ne-am benoclat, la propriu, două seri la rând. Pasam
binoclul de la unul la altul din cinci în cinci minute. A treia zi,
înainte de a se însera, Seni veni pe la mine și, a lehamite, cu o voce
ce nu părea a lui îmi zise:
— Astă seară nu mai merg la observator…, m-am plictisit
aceiași soldați, aceleași mașini, tanchete…
— Eu mă duc iarăși… Dar îmi dai binoclul?
— Nu pot… dacă află ai mei mă bat și… și dacă îl scapi sau te
prind ăia… vai de mine.
Mi-am dat seama că nu are rost să mai insist. Știam cât e de
căpos. Atunci mi-a încolțit o altă idee. Nu aveam binoclul să văd
soldații și mașinăriile în detaliu, pe viu.
32
În timpul celui de al II-lea Război Mondial, firma germană Carl Zeiss Jena a
produs multe tipuri de binocluri pentru armată. Printre ele și celebrul 10x50.
79
 MIRCEA BULATOV

Dar puteam să le fotografiez și cu Nana le puteam mări cât

voiam pe hârtia foto. Eram încă mic și nu știam că toate becurile
de pe stradă nu dădeau lumină suficientă pentru a fotografia ceva
în mișcare.
Cu o zi înainte, mama a reușit, după luni de așteptare, să
cumpere de la Ferometal-ul33 din Piața Sfântul Gheorghe mult
râvnitul aragaz. Până atunci se chinuia gătind pe primus sau pe un
reșou electric. În seara cu pricina, pe noul aragaz cu butelie, mama
a făcut plăcintă cu brânză și mărar. Am mâncat-o cu toată familia,
în curte, la masa de sub cais, plimbând bucățile fierbinți de
plăcintă prin smântâna grasă și rece.
Am uitat să vă spun un amănunt important. În nopțile de vară
călduroase, eu dormeam pe un pat de campanie afară sub streașina
casei. Nici Nana, căreia îi spuneam totul sau aproape totul, nu știa
de orele din noapte petrecute în postul de observație. Înainte de a
merge la culcare, am luat pe furiș din casă aparatul foto și un
clișeu. Le-am ascuns sub pernă pe amândouă. Nu mai foloseam
vechiul Agfa-Box. Acum aveam un Leica D.R.P.34 cu telemetru
încorporat. Tata l-a cumpărat de la un chitarist, prieten al lui nenea
Vizitiu, fostul meu meditator de muzică.
Ca de obicei, și în acea seară, mama grijulie m-a învelit și au
mers cu toții la culcare în casă. Mă chinuiam cu greu să nu adorm.
Plăcintele mă trăgeau la somn. Tramvaiele, deși nu le vedeam,
zdrăngăneau goale, trecând peste calea ferată. Pe zidul înalt al
școlii de peste gard se proiecta lumina verzuie a scânteilor făcute
de pantograf. Era un semn că roțile nu făceau bine contact pe
șinele de tramvai, la intersecția cu cele de tren. Am încărcat
aparatul foto și l-am armat. Așteptam să se facă liniște deplină, să
fiu sigur că ai mei dorm. Mai era până la ora unsprezece seara,
când începeau, din nou, repetițiile pentru defilare a motorizatelor.
33
Ferometal – rețea de magazine de stat, în perioada comunistă, pentru obiecte
sanitare și de bucătărie.
34
Cameră foto Leica pe clișeu de 35mm. Primele aparate de acest tip au fost
fabricate în Germania până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial.
Poartă inițialele DRP, de la Deutsches Reichspatent.

80
 METASTAZA

Priveam când la stele, când la Luna mare și luminoasă, care de

câteva zile începuse să descrească. Nu știam ce, dar ceva ciudat era
pe cer.
Ochii mi-au rămas ațintiți la Lună, când mi-am dat seama că
acel ceva ciudat era în jurul ei pe cerul negru albăstrui. Pentru a
vedea mai bine acel ceva am întins mâna stângă și am fixat palma
în fața mea astfel ca să nu mai văd astrul nopții. Acel ceva nu l-am
mai văzut niciodată până atunci sau după aceea. Trei cercuri
concentrice luminau abia perceptibil cerul înstelat. Păreau trei
voaluri uriașe de mireasă perfect așezate în formă de cercuri, unul
în interiorul celuilalt. Am lăsat mâna să coboare și cu ochii
întredeschiși, printre gene, vedeam aceeași imagine. Nu era o
iluzie, era aievea.
Din contemplarea ciudatelor inele, luminate diafan, m-a
întrerupt zgomotul depărtat al mecanizatelor armatei ce veneau
dinspre Cimitirul Ghencea. Pe stradă se auzea deja cum trec GAZ-
urile armatei. Mi-am pus repede aparatul foto de gât și în câteva
minute am refăcut traseul stratagemei de fugă, în sens invers spre
postul de observație. Acum eram singur în tribună, călare pe o
vânjoasă creangă a bătrânului oțetar. Am desfăcut capsa de la tocul
de piele al aparatului Leica și mă uitam prin vizor. Totul părea
mic, mult mai mic decât în realitate. Mă chinuiam să-mi imaginez
cât pot fi mărite astfel de imagini. Nici nu sufereau comparație cu
cele văzute prin binoclu, ieri sau alaltăieri seara. Mi-ar fi trebuit un
teleobiectiv. Nu aveam, și în plus, era noapte. Nu știam ce să fac.
Mai bine zis știam, dar nu aveam curaj. Să merg la capătul zidului
tocmai până la poarta mare a școlii generale, chiar lângă trecerea
de nivel peste calea ferată. Nu aveam nevoie de curaj pentru cei
treizeci de metri de mers pe coama zidului. Era ușor, chiar dacă era
noapte. Coama era lată și, cât de cât, luminată. Aveam nevoie de
curaj, acolo, la capătul zidului. Era posibil să dau nas în nas cu
soldații sau ofițerii. Dacă mă vedeau, mă alegeam în cel mai rău
caz cu o scatoalcă, dar eram cu aparatul foto. Tata spunea că nu e
voie să fotografiezi armata, iar eu tocmai asta făceam…

81
 MIRCEA BULATOV

Am vrut să renunț și să mă întorc în curte, când parcă cineva

mă îndemnă: „Doar până la capăt…‖.
Am ascultat îndemnul și am ajuns neobservat la capătul
zidului, chiar lângă trecerea de nivel.
Acolo culcat pe burtă, cu aparatul Leica pus în față, pe zid,
așteptam să treacă motorizatele. Însă se întâmpla ceva ciudat.
Știam regia repetiției din nopțile trecute. Trebuiau să treacă
încolonate câte două, întâi camioanele cu artileria, apoi
aruncătoarele de rachete, blindatele ușoare și, la sfârșit, feblețea
mele, tancurile. Pe ele voiam să le pozez. Pe stradă însă nicio
mișcare. Cu riscul de a fi văzut, am scos capul peste capătul
zidului. Mecanizatele încremenite erau înconjurate de fumul
albăstrui care se ridica învăluind becurile de iluminat stradal.
Stăteau aliniate, cu motoarele în ralanti, de la Biserica Ghencea
până dincolo de Băltărețului.
Pe stradă patrulau dus-întors, între Piața Puișor și motorizatele
oprite la Sebastian, câteva GAZ-uri cu stații de emisie-recepție.
Unul dintre ele, cu capota pliată, veni rapid și se opri chiar la
baza zidului unde mă aflam. Aici strada avea locul cel mai înalt
din zonă. GAZ-ul, cu capota pliată, găzduia un singur ocupant: un
ofițer. Ofițerul opri motorul și cercetă cu privirea trecerea de nivel
a căii ferate din Dealul Spirii. Se uita atent, în față, peste strada
puternic iluminată, la cantonul macagiului de la barieră. De pe
coama lată a zidului l-am văzut ridicându-se în picioare, cu mâinile
în mănuși fine de piele sprijinite de rama parbrizului. Atunci îi
luciră stelele de pe epoleți. Era un ofițer superior. Peste cele două
dungi, închise la culoare, cusute pe epoleții acoperiți cu țesătură
aurie, tronau trei stele mari de un auriu strălucitor. Era colonel
plin, cum mă învățase Seni, care știa gradele militare. Nu
distingeam însemnul armei din care făcea parte. Era ceva ca un
scut cu două puști în cruciș, sau ceva asemănător. Se aplecă spre
spatele mașinii și, deschizând o cutie metalică, din care ieșea o
sârmă elastică ca o undiță, ridică un receptor în care rosti:
— Aici Vulturul! Sunt vizavi de canton. Să vină Corbul!

82
 METASTAZA

La scurt timp, după ce acesta puse la loc receptorul în cutia

verde din spatele mașinii, pe trotuarul lat, opus școlii, își făcu
apariția, venind de la mecanizatele oprite la intersecția cu strada
Sebastian, un alt GAZ cu doi militari. Mașina mânată cu viteză sări
bordura, aterizând pe caldarâmul pietrelor de granit și frână chiar
în fața suratei sale, venită un pic mai devreme. Din ea coborî un
ofițer înalt cu alură atletică. Ajuns în fața ofițerului singuratic duse
mâna vânjoasă la chipiu, salutând:
— Să trăiți, tovarășe colonel! M-am prezentat la ordin.
— Avem o mică problemă tehnică. Trimite șoferul la
mecanizate, să oprească motoarele până la noi ordine și urcă la
mine în mașină.
Au urmat câteva cuvinte, adresate caporalului rămas la volanul
GAZ-ului cu motorul turat sosit la urmă, pe care nu le-am auzit.
Ascultător, caporalul întoarse mașina și porni cu aceeași viteză
cu care venise spre mecanizatele de la Sebastian.
Atleticul ofițer se urcă în GAZ-ul parcat jos, chiar sub capul
meu, lângă colonel.
— Salut, Ioane ! Îți vin bine noii epoleți pe uniformă, continuă
colonelul, întinzând mâna fără să-și scoată mănușa.
— Iar ai nevoie de mine?! De ce nu m-ai lăsat maior? Fără să
am studii, am ajuns, acum, locotenent-colonel…
Colonelul duse întâi degetul arătător la gură, apoi luând același
receptor, ca mai înainte, dădu un ordin scurt:
— Să vină muncitorii de la ITB35 să sudeze șina. Le acord
juma‘ de ceas. Atât!
Apoi către Ion:
— Le-am rupt șinele cu tancurile noastre. Azi era să deraieze
un tramvai. N-am chef de probleme…
— Asta era problema! De ce nu ne-ai oprit la cazarmă?
Făceam repetiția mai târziu cu un ceas, două…
— Am profitat de ocazie. Voiam să discut ceva cu tine între
patru ochi. Ia o țigară, sunt de lux… Iată că au venit sudorii…
Du-te și spune-le să termine repede.
35
ITB - Întreprinderea de Transport București, înființată în 1950, înlocuiește STB-ul.
83
 MIRCEA BULATOV

Ion, atleticul ofițer abia urcat în GAZ-ul armatei, coborî și

traversă rapid strada 13 Septembrie. Se îndreptă spre cantonul de
la barieră, unde câțiva muncitori deja își coborau în grabă uneltele
pentru reparatul șinei, dintr-un camion al ITB-ului echipat cu
generator de sudură și compresor de aer.
Le spuse ceva, arătând cu degetul spre ceasul de la mână. Tot
la fel de repede se întoarse spre GAZ-ul unde colonelul termina
tihnit de fumat țigara de lux, așezat comod cu mâna sprijinită de
volan.
La întoarcere, uriașul ofițer pășea mai grăbit, mai plin de
importanță. La lumina becurilor ce scăldau caldarâmul străzii, i-am
văzut detaliat fața cu pomeți puternici și părul șaten, puțin buclat,
ce îi ieșea de sub boneta de campanie, pusă șmecherește pe o parte.
Nu era urât, dar o teamă instinctivă mă făcu să-mi lipesc capul
cu urechea lipită de coama zidului. Stam culcat pe burtă, în umbra
dudului de la colțul școlii, proiectată de becurile din stradă.
Ciudat, auzeam perfect tot ce se petrecea la baza zidului. Am
auzit până și clicul făcut de încuietoarea ușii după urcarea
locotenent-colonelului Ion în GAZ-ul armatei. Totul se datora
tencuielii groase, care pe alocuri se coșcovise de la vânt, ploaie și
arșiță. Restul cojii de var și ciment, ce stătea aproape să cadă de pe
zidărie, se comporta ca o cutie de rezonanță ce amplifica către
mine zgomotele de la poalele zidului. Mecanizatele de la
Sebastian opriseră motoarele. În liniștea nopții, doar dinspre
canton, abia se auzea înfundat zgomotul ciocanelor și strigătele
muncitorilor ce reparau șinele. Din când în când trecerea de nivel
peste calea ferată era străfulgerată de lumina aparatelor de sudură.
Am rămas așa culcat. Așteptam să se termine reparația și să aud
ordinul colonelului pentru a da drumul la mecanizate, pentru
repetiție. Un timp nu am auzit nimic. Chiar mă gândeam să mă uit
în jos peste coama zidului. Mai erau acolo, doar la trei metri sub
mine, cei doi ofițeri în GAZ-ul lor decapotabil? Teama nu m-a
lăsat. Un miros de fum de țigară de lux veni de jos, ocolind coama
lată a zidului, chiar în nasul meu.
— Mai ia o țigară, Ioane!

84
 METASTAZA

— Știi că fumez rar… Adineauri nu te-am refuza, așa… din

politețe.
— Ai mai fost pe la Mary? Ce mai face? Băieții au mai trecut
pe la ea?
— Ți-am zis să nu-i mai zici așa. Maria e bine, dar de copii,
de ce întrebi? Știi mai bine ca mine ce fac! Te știu că le sufli în
ceafă, parcă tu le-ai fi tată…
— Hoo, Ceapă Ion! Iar începi să usturi fără motiv… Iar
dezgropi lucruri vechi… Te-am rugat să-ți schimbi și tu numele, ca
băieții. Sună așa prea… Este spre binele tău… și al meu.
— Dimo, de ce nu mă lași în pace? De luni bune nu mai știam
nimic de tine și bine era. Când… m-am trezit chemat pentru
avansare, deși …
— Iar începi să ai complexe!? Ca pe vremuri. Tu n-ai avut
timp… Meriți mai mult. Nu te compara cu toți politrucii. Poți
avansa, cu câteva pregătiri la academie, chiar mai sus de colonel…
— Hai, treci la problemă! Nu mă afuma și fără țigară. Ce vrei
de la mine, de ce?…
— Am nevoie iar de tine, Ioane. Ți-o zic pe șleau… Am de
astupat o gaură ce poate mirosi urât pentru amândoi. Pe scurt, știi
că anul trecut șefu' mare era cât p-aci să fie dat în gât de Iosif și
Miron. L-au avut alături pe Pârvulescu, dar le mai trebuia Alex.
Ungurul ăsta, mare șmecher, a mirosit că roata nu-i unsă și nu i-a
ajutat, ba din contră…
— Lasă asta! Știu! Am și eu sursele mele. Care-i baiul?
— E mare… Nasul meu îmi spune că nici Alex nu mai are
mult. Vin lupii tineri. Pică sigur. E chestie de câțiva ani și doar el
mai ținea capacul peste vechea murdărie. Când n-o mai fi nici el,
capacul dispare, se mută, la vrun lupșor și urmăm noi. Priceput-ai?
— Se poate! Tu mereu ai văzut peste ani, dar cine-i capacul?
— Ai uitat noaptea cu Fori? Te-am trimis Ioane acolo, ca afară
totul să pară liniștit.
— Și!? Nu a fost?
— Așa am crezut și eu mult timp, dar Alex, șefu‘ meu, a
moștenit, cred că de la Teo, un alt capac. Cu el ne poate turti

85
 MIRCEA BULATOV

oricând. Singura soluție, înlăturăm capacul lui Alex și betonăm

gaura. Așa… ca să nu mai miroasă și să fie iar liniște. Eu am dat
de capac, restu‘ e treaba ta. Uite aici…
Se auzi un foșnet de hârtii și peste ceva timp scăpăriciul unei
brichete. Apoi, din nou tăcere.
Spre mine se ridică un miros de hârtie arsă. Se auzi, imediat,
cum era deschisă cutia metalică din spatele mașinii unde era
receptorul.
— Ordonă tu, Ioane, să înceapă repetiția.
— Păi, nu au terminat încă muncitorii…
— Las‘ că deja lucrează pe margine, spre canton. Tocmai bine
tancurile le testează reparația. Stai cu mine până trec toți și îți
plasezi GAZ-ul în ariergardă.
După o scurtă pauză, proaspătul locotenent-colonel Ceapă Ion
rosti în receptor:
— Alo, alo! Corbu? Aici Vulturu! Dăi drumu‘! Da… conform
program. Turați motoarele! Să fie atenți la trecerea de nivel, încă
se lucrează pe marginea stângă. Transmite ordinul și vii la mine
după ce trec tancurile!
Auzind ordinul mult așteptat, mi-am pregătit aparatul foto.
Știam că e armat, dar l-am mai verificat o dată. Am reglat timpul
de expunere la câteva secunde. Diafragma am deschis-o mult
pentru o fotografiere cu iluminat artificial pe timp de noapte. În
acest timp gândurile-mi șopteau: „O să fie suficient de tare
zgomotul mecanizatelor ca să nu audă cei doi ofițeri, de jos,
clănțănitul obturatorului de la aparat?‖.
După ce au trecut primele camioane cu soldați și cu tunurile
remorcate, am prins curaj. Peste toată zona trecerii de nivel se
auzea numai duduit de motoare și zăngănit de fiare. Am făcut
multe fotografii, ținând aparatul strâns lipit de obraz și în același
timp fixat cu ambele mâini rezemate în coate pe coama zidului.
Când am ajuns pe la poziția douăzeci și opt, m-am oprit. Restul
până la treizeci și șase le-am rezervat pentru tancuri. Muncitorii,
luați prin surprindere, la început, s-au obișnuit cu mecanizatele
care treceau ordonat pe lângă ei.

86
 METASTAZA

Fulgerele aparatelor de sudură proiectau umbrele dihăniilor în

mișcare, pe zidurile școlii. Au început și tancurile să treacă peste
calea ferată. Zgomotul șenilelor, ce se rostogoleau când peste
caldarâmul străzii, când peste șinele de tren sau tramvai, a devenit
asurzitor. La un asemenea zgomot am prins și mai mult curaj.
M-am aplecat peste coama zidului și am pozat tancurile trecând
peste calea ferată. În spatele lor muncitorii sudau fără oprire. La
ultimele cadre, aplecând puțin aparatul, în vizor apăreau și cei doi
ofițeri stând ridicați în picioare cu mâinile sprijinite de parbrizul
ridicat al GAZ-ului de la armată.
După trecerea tancurilor se făcu liniște. Nu știam ce să fac. Să
mă ridic în picioare pentru a mă întoarce? Era imposibil. M-ar fi
văzut cei doi ofițeri. Să stau așa, nemișcat întins pe burtă, era o
prostie. M-ar fi văzut șoferul ce urma să vină cu mașina, având
farurile aprinse chiar spre mine, pentru a-l lua pe locotenent-
colonelul Ion. Scăpare mi-a fost maldărul de nisip din curtea școlii.
Zăcea acolo, de săptămâni bune, pentru repararea tencuielii
zidului. M-am răsucit ușor spre curte și mi-am dat drumul în gol.
Când am căzut în nisipul moale, genunchii au lovit aparatul, iar
acesta m-a pocnit în bărbie. Cât pe ce să țip de durere. Frica, să nu
fiu prins, a fost mai puternică și m-a salvat. Am luat-o la fugă prin
curtea școlii până la bătrânul salcâm, în trunchiul căruia aveam
bătute trei scoabe de la podul casei. Pe ele coboram, când
întârziam la școală. Acum le-am folosit pentru a mă urca pe
acoperișul magaziei noastre. De acolo, agățat de creanga cea
groasă a caisului, am aterizat în curte. Era trecut bine de ora unu
noaptea, când m-am băgat în patul de campanie, învelindu-mă și
pitind aparatul foto sub pernă. Târziu, abia după ce mecanizatele
s-au dus la culcare, în cazarma de la Ghencea, am adormit și eu.
Dimineața, când Nana m-a scuturat ușor să mă trezesc, am
întrebat-o încă adormit:
— Au venit? Să…
— Cine să vină? Trezește-te! Te bate soarele-n cap.
Încă visam, deși aveam ochii deschiși. Se făcea că cei doi
ofițeri veniseră după mine și...

87
 MIRCEA BULATOV

Mai târziu Nana mi-a văzut vânătaia din bărbie. I-am povestit
totul. Ca de obicei, nu m-a spus mamei, ba mai mult, mi-a pus
comprese și m-a ajutat să developez clișeul. Împreună am făcut
pozele. Aproape toate erau mișcate și foarte întunecate. Doar la
coadă, câteva mai pline de contrast.
Acestea aveau în fundal, lumina de la aparatele de sudură.
Printre ele, una era destul de clară. Avea în plan secund câteva
tancuri ce treceau, ca niște umbre negre, peste luciul liniilor de
cale ferată de la trecerea de nivel și în prim-plan cei doi ofițeri
stând relaxați în GAZ-ul decapotabil.
Le-am păstrat în mica mea arhivă foto. Nu știam că de la ele și
de la inelele văzute pe cer, în acea noapte de august a lui ‘62, a
început chinul manifestării darului vederii peste timp.

***

După defilarea de la 23 august, spre seară, ne zgâiam cu toții la

telejurnal. De peste un an aveam și noi televizor. Unul marca
Cristal, pe lămpi, care se tot strica la două, trei luni. Știam, de la
Nana, că o să se dea un reportaj despre defilare. Doream să mai
văd o dată tancurile. A început reportajul. Primele secvențe îi
arătau pe ștabii comuniști autohtoni și invitații lor de la tribună.
Cei mai mulți purtau pălării ușoare de vară pentru a se apăra de
soare sau pentru a saluta cu ele pe manifestanți. În spatele lor, pe
un fundal din pânză, albastru deschis, stătea scris cu litere de-o
șchioapă: TRĂIASCĂ 23 AUGUST ZIUA ELIBERĂRII PATRIEI
DE SUB JUGUL FASCIST! Deasupra fluturau zeci de steaguri
roșii și tricolore. Culorile nu le-am văzut atunci la televizor, ci mai
târziu în revistele aduse de tata. Fanfara a intonat imnul de stat.
Comandantul paradei a salutat militărește ștabii din tribună și a
urmat deschiderea după formula unu trei, unu trei și… restul. Mai
precis, treceau în pas de defilare un general urmat de trei ofițeri
superiori, cu diagonală purtătoare de drapel. Cel din mijloc ducea
drapelul național. Apoi venea un ofițer superior urmat de alți trei
ofițeri și apoi plutoane din diferite arme.

88
 METASTAZA

Imaginile cu ofițerii purtători de drapel erau filmate de

aproape. Toți aveau figurile încordate, bătând pas de defilare în
timp ce salutau cu mâna la chipiu. Pe piept aveau agățate o
mulțime de decorații. Când am văzut pe sticla televizorului aceste
secvențe am strigat entuziasmat, recunoscând pe cineva:
— E Ceapă! El e! E locotenent-colonelul Ceapă Ion.
— Taci ! A intervenit Nana, privind spre tata care stătea pe
divan în spatele nostru.
— Nu tac! Nu vezi că el e! Încăpățânat, pentru a dovedi că am
dreptate, m-am repezit spre mica mea arhivă de unde am luat
pozele făcute cu câteva zile în urmă.
Cu un aer superior, de atotștiutor, le-am arătat Nanei.
Tata, văzând agitația noastră, mi le-a luat din mână, s-a uitat
atent la ele și m-a întrebat:
— De unde le ai? Ce caută pozele cu acești ofițeri superiori de
securitate la tine? De unde știi cum îl cheamă pe ăsta? Nu știu ce
se întâmplă în casa noastră?… Acum, pe loc, îmi spuneți totul !
De data aceasta, văzând că e groasă, Nana a povestit succint
tatei toată aventura mea de mare fotoreporter.
La rândul meu, m-am spovedit mamei. I-am spus adevărul
despre vânătaia mea din bărbie și despre ce am văzut în seara
aceea pe cer, luna cu trei inele luminoase ce făceau piruetă unul în
jurul celuilalt.
Calm, tata a rupt pozele și ne-a zis tuturor:
— De azi înainte nimeni din casa aceasta nu știe de cele
întâmplate și nu pomenește de ofițerul de la grăniceri…! E clar ?
— De la securitate, tată… Nu ai zis așa când le-ai văzut
însemnele de pe epoleți?
— Bine, bine… ce știți voi… Gata la culcare ! De azi ‘nainte
nimeni nu mai doarme în curte!
Mama a tăcut tot timpul, dar a rămas marcată de cele
întâmplate cu mine. Mai ales de ce am văzut pe cer, în acea noapte
de august. Eu am fost bucuros că tata, tulburat, nu m-a întrebat
unde e clișeul. Nu aș fi cutezat să-l mint, să-i spun: „nu-l mai am!‖
A mai trecut o zi și veni duminica.

89
 MIRCEA BULATOV

Lângă noi, în partea stângă a casei, locuia familia Georgescu.

Domnul Georgescu era contabil la fabrica unde lucra tata. O
fereastră de la ei dădea chiar în curtea noastră. Deseori mama se
întreținea cu mama doamnei Georgescu. Deși era văduvă, de mulți
ani, toți îi ziceam: „doamna preoteasă‖.
Soțul, preot, îi murise în război.
În acea zi de duminică, spre amiază, fereastra, unde stăteau
georgeștii, se deschise pentru aerisire, iar la pervaz apăru bătrâna
văduvă. Mama profită de prilej și intră în vorbă.
— Bună ziua!, doamna preoteasă. Cum o mai duceți cu
sănătatea?
— Bună, vecino! Dumnezeu să te binecuvânteze!
— Mulțam, că este nevoie…
— Pățit-ai ceva? Ori…
— Nimica… da‘ mă frământă ceva gânduri cu ăla micu‘ și…
— Vino la baba preoteasă, varsă-ți oful și-om vedea…
Pe îndelete, mama îi povesti bătrânei tot ce am văzut pe cer cu
ceva zile în urmă. După ce ascultă, doamna preoteasă rămase un
timp pe gânduri. Apoi, parcă, aducându-și greu aminte începu:
— Ce spui tu, că a văzut copilul pe cer, e mare taină. Îmi
aduce aminte de povestirea unui bătrân călugăr. Venea pe la
răposatu' bărbată-miu pe când era preot în Oltenia înainte de
primu‘ răzbel.
Îi povesti mamei cum călugărul a văzut și el Luna cu trei
cercuri de lumină, învârtite în jurul ei, pe când era tinerel. Spunea
că cele trei ocoluri luminoase de pe cer i-au descoperit indirect și
fără voia lui, adevărul unor fapte groaznice, făptuite în ascuns de
trei oameni din comună.
— Mulțumesc pentru dezlegare, doamna preoteasă!
— Nu-i nicio dezlegare. Ți-am povestit doar amintiri… Mai e
ceva. Călugărul i-a spus lui bărbată-miu că nimeni nu l-a crezut.
Mulți îi spuneau că are năluci. Așa că… Stai liniștită și tu și băietu.
O să afle, de-a lungul vieții, niscai adevăruri care ar supăra pe unii,
dar nu trebuie să-ți fie frică… Nu o să-l creadă nimeni! Îți mai
spun ceva… O știu de la răposatu‘ care a fost preot, d-ăla simplu,

90
 METASTAZA

cu frică de Dumnezeu… Știi de ce iubește lumea minciuna?

— Nu! Păi… Cred că toți vrem să știm adevărul…
— Ași… Adevăru‘ doare, trebuie înțeles… Minciuna e
comodă, vine pleașca d‘a gata.

91
MIRCEA BULATOV

92
 METASTAZA

„…chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții,

și n'aș avea dragoste, nu sunt nimic.”
BIBLIA Epistola I a lui Pavel către Corinteni 13:2

„Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”

CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI - Marin Preda

FAZA I

IN SITU
Dacă dintr-un motiv oarecare, o celulă fiică se naște aberant,
ea începe să se reproducă cu mare rapiditate,
dând naștere la celule identice, aberante.
Înmulțirea patologică a unor astfel de celule
formează un țesut nou, tumoare.

93
MIRCEA BULATOV

94
 METASTAZA

1914-1941

Primul vis: Contaminarea

Dragostea nu se lasă căutată sau fugărită

D e-a lungul timpului mulți cugetători și-au exprimat, în

diferite feluri, aceeași idee despre cum percepem noi,
oamenii, lumea înconjurătoare: „Vedem ceea ce
suntem pregătiți să vedem‖. Când, după ce ne lovim cu capul de
pragul de sus, ne enervăm întrebându-ne: „Cum nu te-am văzut?‖
Dacă i-am fi perceput frecvența glasului l-am fi auzit: „Pe fiecare
vă atenționez, dar aproape toți nu mă auziți? De văzut, ce să mai
zic, nu ridicați privirea către mine decât după ce stelele verzi vă
joacă prin fața ochilor. Ce bine ar fi fost ca măcar să mă fi visat în
noaptea ce-a trecut…‖
August 1962 se apropia de final. Trecuse febra festivismului de
la 23 August. Peste drum de sticlărie și fosta școală de fete, la
rampa Gării Dealul Spirii, era din nou freamăt mare. Ca să fiu mai
explicit se încărcau aceleași dihănii mecanizate ale armatei care
fuseseră descărcate cu mai multe zile în urmă pentru marea paradă.
Eu, împreună cu Corcodel, prieten și coleg de clasă, eram
nelipsiți printre militarii care încărcau mașinăriile în vagoanele
platformă. Corcodel avea un avantaj. Locuința lui dădea chiar la
intrarea de la rampă. Soldații îl cunoșteau, ca de-al casei, și-l lăsau
să intre până la vagoane. Pe lângă el mă strecuram și eu fără să fiu
oprit de sergenții ce făceau de pază la intrare sau patrulau printre
mecanizate.

95
 MIRCEA BULATOV

Ne-am oprit lângă tanchete. Soarele de sfârșit de vară încă avea

putere să ardă. Câțiva dintre soldați stăteau tolăniți la umbra
dihăniilor de oțel aruncată pe caldarâm. Corcodel îndemnat de
mine s-a apropiat de un caporal, întrebându-l:
— Nene!... Da, tancurili când vin?
— Tancurile, nu tancurili, vin la îmbarcare ultimele, vineri…
și nu sunt așa bătrân să-mi zici nene.
— Mai greșesc, când îs emoționat. Venit-am în Bucureșci de
anu‘ trecut. Îs de fel din Botoșeni, se scuză Corcodel.
Ne-am mai învârtit printre mașini ceva vreme și am plecat
zicând un milităros să trăiți sergentului de pază de la intrare.
Peste două zile, vineri, în ultima zi a lunii, eram la rampă încă
de dimineață. Veniră și tancurile cu zgomotul și fumul lor
puternic. Jumătate de oră au durat manevrele pregătitoare
îmbarcării, apoi liniște. Capacele de la turele au fost ridicate și o
mulțime de tanchiști în combinezoane negre ieșiră, sărind pe
caldarâm. Ca la o comandă și-au descheiat curelușele de la
caschetele groase de protecție și le-au atârnat pe lateralele
tancurilor, de agățătoarele rezervoarelor suplimentare. Mulți
țopăiau și făceau genuflexiuni pentru dezmorțirea picioarelor.
Țigările au fost aprinse și aproape toți au început să pufăie.
Sergenții cu paza au adus canistre cu apă proaspătă chiar de la casa
unde locuia Corcodel. Atunci am prins și noi curaj. Ne-am
apropiat de un caporal care se tot scărpina în creștetul capului în
timp ce bea apă.
— Bună ziua, e bună apa? E de la mine din curte, se lăudă
Corcodel.
— E bună. Da‘ ce… stai pe aproape?
— Chiar în casa de lângă intrare.
— Așa… aproape!? Da… frați, surori mai ai?
— Mai am două surori.
— Mai mari ca tine?
— Nu, mai mici. Una în clasa a doua și cealaltă la grădiniță.
Un râs contagios se răspândi instantaneu între camarazii
tanchistului.

96
 METASTAZA

— Da‘ voi ce căutați pe aici? Ia… valea! continuă tânărul

caporal, devenit brusc îmbufnat.
— Voiam și noi să ne uităm mai de aproape la tancuri… și în
interior… m-am băgat în vorbă, sperând să le captez bunăvoința.
Un sergent care se afla lângă caporal, tolănit pe jos, cu cascheta
sub cap, interveni în discuție.
— Poate sunt șanse… doar eu sunt comandant de tanc, zise
către colegi, apoi către noi… Tu ai ceva surori mai mari?
— Aree!... o soră mai mare cu zece ani… interveni, grăbit,
Corcodel.
— Bunăă! Atunci cred că se poate… O inviți pe sor-ta și noi
îi arătăm tancul de alături pe dinăuntru, iar pe voi vă lăsăm să vă
jucați în acesta de aici.
După ce rosti propunerea, sergentul se întoarse spre camarazi și
le făcu cu ochiul.
— Hai să mergem să o chemăm pe sor-ta… interveni din nou,
prostește, Corcodel.
Mi-am dat seama că nu ne rămânea decât să ne retragem
învinși.
Am plecat dincolo de marea rampă de la Dealul Spirii, trecând
pe lângă ghereta de la ieșire fără să mai salutăm ștrengărește.
Ajunși la stradă, în 13 Septembrie, am trimis pe ignorantul meu
amic acasă. Se uita nedumerit la mine. Atunci l-am asigurat că
revin în curând.
Acasă era doar Nana. Abia intrat pe ușă am și început:
— Te rog dă-mi o poză cu tine, din cele făcute anul trecut.
— Ce-ți veni? Pentru ce ai nevoie? Cui vrei să o dai?
— Am să-ți spun când mă întorc. Ai încredere în mine! Știi că
îți spun totul…
Peste câteva minute eram la Corcodel. În buzunarul de la piept
aveam o frumoasă poză a Nanei, făcută la Foto-Panduri, pentru
diploma de bacalaureat.
Amândoi intrarăm din nou în depozit. În drum spre rampă
mi-am avertizat colegul:

97
 MIRCEA BULATOV

— Dacă te întreabă careva de aici unde stau, nu spui. Nici

mort… E clar? Altfel nu te iau cu mine în tanc…
— Bine! Bine! Da‘ ce… ne lasă în tanc?
— Acum eu vorbesc… O iau înainte…
Ajuns lângă tanchiștii cu care am vorbit mai devreme, am fost
întâmpinat cu mai multe întrebări.
— Ai venit singur?... Unde e sor-ta?...
— Am adus-o cu mine.
— Ce, ai băgat-o în buzunar? Ha! Ha!
— Chiar așa. Uite-o!
Am băgat mâna la piept și apoi i-am întins fotografia. După un
timp aceasta circula din mână în mână la toți tanchiștii.
Sergentul se ridică de unde era tolănit și îmi reproșă:
— Nu asta ne-a fost învoiala. De ce nu a venit și ea?
— Acum nu este acasă. De aceea am adus poza… am bâiguit
mințind.
Simțeam că urechile încep să ia foc, dar am continuat:
— Acum ne lași în tanc?
Răspunsul veni de la ceilalți tanchiști:
— Lasă puștii să se joace puțin, că ți-au adus ceva… Nu au
venit cu mâinile goale… Ai la ce te uita, la o fată faină, pe care n-o
cunoști, ce-ți surâde din poză…
Ajutați de sergentul comandant de tanc, peste câteva minute
eram în burta dihaniei blindate. Ne-am jucat pe locul
conductorului, al servantului și al comandantului. M-am așezat pe
locul mitraliorului și mă uitam prin ambrazura blindajului. Mă
visam în luptă, când… Mâinile mi-au rămas înlemnite pe mânerele
mitralierei. În fața mea, dincolo de blindaj, la câțiva pași în plină
lumină, un ofițer înalt a apărut ca din senin. L-am recunoscut
imediat. Era Ceapă Ion, cel din noaptea repetiției pentru defilare.
Cu vocea-i puternică, dădu soldaților următorul ordin:
— Peste un ceas... îmbarcarea! Să fie totul pregătit! Ați
înțeles?
— Am înțeles! Să trăiți, tovarășe l‘ent colonel! răspunseră
tanchiștii, ridicați cu toții în poziție de drepți.

98
 METASTAZA

Sergentul ne-a pus mâna la gură să tăcem până superiorul plecă

din zona rampei, apoi ne-a scos în grabă din tanc cu invitația:
— Hai ! Valea! Fugiți acasă fără să vă vadă…
Ajuns din nou acasă, nu-mi mai trebuia nimic, nici tancuri,
nici…
M-am culcat devreme. Deși eram agitat, într-un târziu, adormii.

***

La cumpăna între treaz și adormit, zburau prin spatele

pleoapelor de plumb, imagini amestecate cu fioroșii ofițeri și
închipuiri de-ale mele, legate de cele povestite de tata, din anii
dinainte de război. Se făcea că nu mai erau ofițeri. Întinereau și
întinereau, ajungând niște flăcăiandri simpatici. Privirile lor nu mă
mai înfiorau, arătau ca a unor copii de vârsta mea cu dorință de
joacă, de… Visul îmi revela ceva de demult… Ciudat, în vis
apăreau personaje și întâmplări necunoscute de pe vremea când eu
nici nu eram, dar pe care parcă eram obligat să le țin minte pentru
mai târziu, pentru…

Vara lui 1926 dădea spre august. Bunicul lui Ionică, bătrânul
Ceapă, veteran de război, coborî de pe înălțimile Hășmașului, jos
aproape de Dămuc, la casa fetei celei mari. Venea rar de la casa
din munte, pentru nepot. Fata, rămasă văduvă după război, avea
doar un fecior, pe Ionică. Greu a fost, cu băiețel mic, pe vremea
războiului.
Atunci a stat retrasă în sat la Dămuc, la sora ei care s-a sfârșit
tânără, de malarie, la finele Marelui Război. Veteranul Ceapă Ion,
întors de pe front, și fata hotărâră să facă uitat numele de ocară al
tatălui. L-au declarat jos la primărie cu numele bunicului, nu cum
era scris în registrele de botez de la biserică.
Acum, mamă și fiu se descurcau binișor împreună. Pe acesta
din urmă toți îl strigau după bunic: Ion a‘ lui Ceapă.

99
 MIRCEA BULATOV

Chiar și popa de la Sfântu‘ Dumitru din Telec, care îl știuse pe

tatăl lui Ionică, de pe vremea austro-ungarilor, îi făcea uitat
numele de familie. Înainte de război, tatăl lui Ionică colaborase cu
grănicerii și jandarmii austro-ungari. Din galbenii de Iudă, dorea
să-și facă moară, jos la apă. Nu apucă. Austro-ungarii porniră
Marele Război. După apelul patriei, din iulie 1914 de la
Budapesta, a început și marea mobilizare. Aproape toți erau trimiși
pe groaznicul front din Nord-Est-ul imperiului. Cine refuza sau
dezerta era trimis la curtea marțială.
Se zice că tatăl lui Ionică atunci a făcut și mai mulți bani.
Vechea graniță cu România trecea aproape, pe la Pasul Bicaz.
Destui români din această parte a imperiului treceau munții spre
Neamț, Roman sau Bacău. Acolo fugeau de recrutare și sperau să
găsească și ceva de muncă. Tatăl lui Ionică când vedea străini de
loc, că o luau spre graniță, dădea de știre la pichet și… primea
recompensă.
Pentru galbeni sau pentru că nu îl avea la inimă, tatăl lui Ionică
își vându și socrul la jandarmii unguri, când acesta a fost chemat
„la datorie‖ pentru împărat.
Ceapă nu a ascultat. A ales munții, intrând într-un mic
detașament de cadre verzi36 cu care a făcut ceva necazuri
jandarmilor și grănicerilor unguri
Peste un an de la fuga socrului, în 1915, cu tot sprijinul șefului
ungur de la pichet, nu scăpă nici tatăl lui Ionică de recrutare. A fost
trimis pe front, în Galiția, și de atunci nu s-a mai știut nimic de el.
După război, într-o zi când Ceapă repara șița bisericii de la
Sfântul Dumitru, popa, cu ceva ani buni mai tânăr, ce-i devenise
de multă vreme prieten, îi spuse:
— A vândut pe mulți ginerele tău… și pe tine a vrut, da‘ nu
i-a mers.
— Am știut că mă va vinde…, da‘ tot n-am trecut munții…,
atunci rămas-am să-i păzesc, eu pe ei și ei pe mine.
36
Mici detașamente înarmate (n.a. de români) cunoscute sub numele de „cadre
verzi‖, care atacau autoritățile locale, jandarmeria… ( I.I. Șerban Românii în
armata austro-ungară în anii primului război mondial, p. 209 )

100
 METASTAZA

— De-aia îți crești nepotul, Ioane, cu România venită la tine-n

bătătură, iar el e oale și ulcele prin pământuri străine… Că
nicicând n-a simțit cu ai lui. Iar pe fata ta… Nu te supăra, o loat-o
așa… pentru zestre…
— Părinte știu… da‘ ea l-a iubit mult, ca proasta… Acuma
gata! Toate astea să rămână pecete!
— Apăi, musai pecete… Numa‘ noi și Dumnezeu Bunuțu‘
știm…
Cum spuneam, veteranul Ceapă venit de pe munte intră în
ograda casei fetei sale, așezată destul de aproape de râpa ce dădea
spre pârâu. Câinele începu a lătra de bucurie, a ființă dragă,
cunoscută. Ieșită în cerdac, mama lui Ionică și-a dat seama de la
depărtare, cine-i calcă în bătătură și îi alergă în întâmpinare.
— Săru-mâna, tătucă. Venit-ai jos, la noi? Hai în casă și te
hodinește o țâră. Mulg vacile și fac mămăliguță…
— Ho, fatoo! Că nu de-asta venii… Ionică doarme?
— Doarme dus în hodaia mare, că ieri a venit și coconu‘
Dimuț… Pretenu‘ cela lui Ionică, copil de oaste de la Ieși…
— Hai la acareturi! Să nu-i trezim. Și să-ți spun de ce venii…
Ocoliră grajdul să nu trezească nici vitele și intrară toți trei în
șopron. Al treilea era Ureche, ditamai dulăul. Era doar un cățeluș,
cu pată pe o ureche, când i l-a dat în dar lui Ionică, acum șapte
ani.
Puțin obosit, bătrânul veteran se întinse pe un pătul de otavă
timpurie. Mai erau două săptămâni bune până trebuia cosită cea
mare de la marginea râpei. Atunci musai, trebuia să fie aici să-și
ajute fata ce se hotărâse să rămână văduvă. Chiar de ar fi vrut ea,
cine ar fi luat-o cu băiat mare? Se așeză și ea pe buturuga pe care
toca verdeața la viței. Bătrânul Ceapă începu să-i povestească fetei
că a venit vremea ca Ionică să mai termine cu joaca și să fie mai
bărbat. Ca muntean, musai să meargă la vânătoare cu bunicul, că
altfel copil rămâne toată viața. Mai povesti că de peste o lună
urmărește o ursoaică care vrea să-și înțarce puiul, sus dincolo de
povârnișul învolburatului Bicăzel, într-o poiană unde codrul se
răsfira…

101
 MIRCEA BULATOV

— Da, ce facem cu coconu' Dimuț, tătucă? A venit în

vacanță și…
— Păi! Îl iau și pe el… Cărăm mai bine, desagii în trei… Să
văd ce făcut-a din el regementu‘ la care-l dusei atunci în
decembre‘ 1916… Avea doar trei, patru anișori și plângea de-ți
rupea inima lângă tat-su mort în gară la Ciurea37… Când s-au
prăvălit vagoanele, taică-su a sărit cu el în brațe… Se vede că l-a
iubit mult Dima. Așa era pomenit în actele găsite la el. I-am dat
numele, după tată-su, când l-am dat copil de trupă la garnizoana
din Ieși. Era răzbel, că altfel l-aș fi adus în sat. O gură în plus lângă
Ionică nu era vai…

Mai vorbiră ceva vreme despre greutățile singurătății de

văduvă, despre bătrânețea lui Ceapă, despre veștile de la București
că acum aveau un nou rege, Mihai I, dar că era încă mititel și că
altcineva conducea țara… Se opriră când vacile începură să ceară,
pe limba lor, de mâncare, iar de peste Ceahlău apăru soarele.
Din casă ieșiră Ionică și Dimuț, coconul, îmbrăcat ca soldații
de la infanterie. Pe mundirul de postav, la epoleți, stăteau mândre
tresele de fruntaș. Bucurie mare pe toți, mai ales pe bătrân. Mama
lui Ionică puse masă mare, afară, în bătătura casei. După ce
răsturnă mămăliga îi servi pe toți cu jumări, brânză și smântână.
De băut le-a dat lapte covăsit, adus rece, din cămară. Ureche stătea
cuminte la depărtare, fiind atent la orice mișcare a celor de la
masă. Știa că îi vine și lui rândul să primească resturile de la
ospățul stăpânilor.
Ionică și coconul au ajutat la strânsul mesei, apoi s-au aciuit la
umbra casei lângă bătrânul Ceapă care își făcea siesta. Așteptau o
altă povestire din cele multe pe care le știa veteranul. Acesta
începu să le zică însă altceva: despre lume, despre viață, despre
faptul că au devenit flăcăi și multe asemănătoare. Întru‘ târziu le
spuse și despre vânătoarea plănuită și adăugă.
37
„Catastrofa de la Ciurea‖ cel mai grav accident feroviar din România.
Accidentul a avut loc pe 31 decembrie (stil vechi) 1916, în plină desfășurare a
Primului Război Mondial, în gara din localitatea Ciurea, la sud de Iași.

102
 METASTAZA

— Ionică, cată ceva ‘brăcăminte pentru Dimuț că n-o merge

așa cu uniforma… doar bocancii. Să luați fieșcare și pieptar
îmblănit peste cămeșă… că doar nu o să cărăm și cojoacele cu noi.
Acu‘ sunteți mari… Noaptea stăm la pândă fără foc…
— Bunu! Iau brâul și brișca?
— Da, ia și… toporișca din șopron, da‘ să o dai bine pe tocilă.
Musai să fie ascuțită… apoi adunarea la instrucție. Zii mamei
să-mi pună sare mai multă în raniță… Hai repejor!
Cei doi flăcăi începură pregătirile, iar bătrânul Ceapă scoase
dintr-o ascunzătoare din fânar ceva lung învelit în cârpe soioase.
Desfășură încet pânza murdară, ca pe un scutec și de acolo ieși la
iveală un pușcoci mare, plin de vaselină. Cu o bucată de cămașă
muiată în gazul pentru lampă, se apucă să curețe arma și cartușele.
Băieții terminară în grabă ce aveau de împachetat în desagi și
reveniră în bătătura casei.
Coconul, Dimuț, cum văzu arma spuse cu un aer atotștiutor:
— Ionică! Uite… o carabină Mannlicher38, cum au soldații din
regiment… la Iași. Ei au și baionetă.
— Bravo! Știi teoria… Da‘ v-au învățat să o mânuiți?
— Asta la anu‘… Ne-au promis...
— Voi o să știți de azi… Fără instruire nu se merge la
vânătoare…

Îi lăsă pe amândoi să curețe piesele demontate ale carabinei. A

făcut și ceva instrucție cu ei, la marginea râpei, până seara târziu.
Au învățat cum se montează, curăță și încarcă carabina. De
asemenea au învățat cum se ochește și cum se trage cu arma din
pozițiile culcat, semișezut, cu un picior la pământ și altele
asemănătoare.
38
Mannlicher 1895 - Model de carabină folosită mai ales în armata austro-
ungară în Primul Război Mondial. După război, România a primit și ea acest tip
de armă ca despăgubire de război. A fost folosită până în 1945 de trupele din
linia a II-a, rezerviști și partizani.

103
 MIRCEA BULATOV

Dădea să se crape de ziuă, când mama lui Ionică făcu semnul

crucii pe fruntea flăcăilor la marginea ogrăzii.
Aceștia cu bătrânul Ceapă și cu Ureche, dând din coadă,
plecară jos spre chei. Se făcu lumină bine când ajunseră la podeț,
să treacă Bicăzelul. Ionică și coconul aruncară multe pietre în
Ureche până ce acesta înțelese că nu mai este bine venit, în
tovărășia lor, pe mai departe. Cu coada lăsată jos o luă înapoi spre
casă. Pe partea cealaltă începu un urcuș mai greu, ce ținu așa până
trecură de ultimul refugiu pentru pădurari. Ionică, deși purta opinci
și nu bocanci precum coconul, nu dădea semne de oboseală. Mai
aveau ceva de urcat până la poiană, dar Ceapă le făcu semn să șadă
jos. Se așeză și el apoi zise:
— Știam că o să ajungem pe aici… Dați jos desagii și vă
trageți suflarea! Povestea ce voiesc a spune… Musai trebuie să o
aflați în aste locuri… Mai ales tu Ionică… Când o să ai copii, să
le-o spui și lor, tot pe-aci…
Ascultători, așa cum trebuie să fie niște tineri ucenici în ale
vânătorii, își dezlegară desagii, încă neumpluți, ai minții lor de
copil. Soarele se afla chiar deasupra creștetului capului. Nu ardea
tare, nu deranja, era chiar plăcut.
— Vedeți refugiul pădurarilor de colo? Pe vremuri, înainte de
1916, acolo era un pichet al grănicerilor austro-ungari…

Începu bătrânul Ceapă să povestească cum ...

În 1915, a fugit de acasă, ca să nu fie înrolat în armata
imperială spre a lupta împotriva fraților de peste Carpați. A stat
ascuns un timp prin munți, apoi a trecut în Moldova, unde
cunoștea câțiva neguțători. De la ei a auzit că România o să intre și
ea în război. Rușii au promis că dacă intră alături de ei o să capete
Transilvania ce era pe atunci la austro-ungari. Se formau din cei
fugiți de mobilizarea ungurilor detașamente înarmate zise „cete
verzi‖ ca să atace zonele de graniță. Drept călăuză, a mers și el cu
ei de câteva ori. Îl știau deja mulți dintre grănicerii români.

104
 METASTAZA

Cu aceștia din urmă a luat parte la marșul forțat al Armatei de

Nord, conduse de generalul Prezan39, peste munți în Transilvania,
în august 1916. Au fost zile frumoase când oștile române au trecut
Carpații. Cât de bucuroși i-au primit frații români de aici!
Atunci grănicerii români l-au primit pe Ceapă, în rândurile lor,
ca cercetaș. Se și vedeau la Budapesta, alungând ocupația austro-
ungară din Transilvania. Nu a fost așa ușor. Erau victorioși, dar
situația nu era la fel pe tot frontul. A venit vestea tristă că bulgarii
și nemții conduși de Mackensen40 atacă puternic la Dunăre și că
trebuie să se retragă pe vechea graniță. Ceapă Ion a ajuns cu
grănicerii în zona Bistriței. Puțin mai sus, soldații români erau deja
împreună cu cei ruși, conduși de Denikin41.
Se zvonea că austro-ungarii voiau să forțeze una din trecători
pe timp de iarnă. Cercetașii grănicerilor români și cei ruși au
primit ordine să obțină informații despre amplasamentul
avangardei armatelor austro-ungare.
Atunci Ion a făcut cunoștință cu un rus, pe jumătate român, de
lângă Hotin. Îl chema Feodor, căsătorit cu o româncă Paraschiva.
Îi povestea că a lăsat acasă soția cu doi băieți și o fată. Ca mulți
din Hotin, orașel la răscruce de drumuri, țări și imperii, știa a vorbi
mai multe limbi: rusa, poloneza și bineînțeles româna. Cei doi
cercetași au format o echipă bună. El, ca vagmistru de grăniceri
ruși, știa multe despre armată, iar Ceapă multe despre munții noștri
iarna și mai ales despre austro-ungari. Au ajuns în preajma
pichetului, în decembrie 1916, după un marș de câteva zile prin
viscol și ninsoare.
39
Între 1914 și august 1916, generalul Constantin Prezan a fost comandant al
Corpului 4 Armată, cu reședința la Iași, mare unitate care, în conformitate cu
planul de mobilizare, se transforma în caz de război în Armata de Nord.
40
Anton Ludwig August von Mackensen a fost feldmareșal german. A
comandat cu succes armatele germane din Bulgaria în timpul Primului Război
Mondial.
41
Anton Ivanovici Denikin, general-locotenent al Armatei imperiale ruse. În
1916 a fost numit la comanda Corpului al VIII-lea și a condus acțiunile armatei
imperiale pe frontul din România, în timpul ultimei acțiuni importante ruse din
război, ofensiva Brusilov.

105
 MIRCEA BULATOV

Din cauza frigului și a vântului, aproape că nu mai judecau

normal. Au ascuns ranițele și carabinele mai sus, sub cetina unui
brad bătrân prăbușit. Lumina era în scădere, spre amurg. Hotărâră
să dea buzna înăuntru, doar cu naganele42 în mână, fie ce-o fi.
Trântiră brusc ușa de perete. Înăuntrul pichetului, patru unguri
rebegiți de frig. Stăteau îngrămădiți lângă o sobă în care încercau
să aprindă focul. Când cei doi au năvălit cu revolverele întinse spre
ei, nici nu au cutezat să se apropie de peretele unde își aveau
agățate carabinele. Cercetașii le-au făcut semn cu mâinile să se
așeze jos liniștiți. Ungurii au înțeles că și ei căutau același lucru:
puțină căldură și adăpost de cumplitul viscol. Cu bruma de
ungurească pe care o știa, Ceapă le-a spus că nu le vor face niciun
rău, dacă nu îi atacă. Feodor le-a cules armele și le-a dus afară, în
fața ușii. Tot el i-a luat în primire și i-a păzit într-un colț mai
îndepărtat de sobă. Cei patru aduseseră, lângă sobă, un maldăr de
lemne pe care lucea încă zăpada. Pe jos stăteau împrăștiate o
mulțime de bețe de chibrit, umede. Ceapă s-a așezat turcește lângă
sobă cu naganul la îndemână. A scos din pieptar o legăturică,
nedespărțită pentru un muntean. În ea avea amnarul, iasca și puțină
iarbă uscată. Peste un sfert de ceas focul ardea în sobă. A aprins și
opaițul de pe prichici, apoi l-a atârnat în cuiul grinzii. Afară se
lăsase, de-a binelea, întunericul. Focul duduia în sobă. Treptat,
treptat, căldura i-a învăluit plăcut pe toți. Lumina plăpândă juca pe
fețele tuturor. În ochii fiecăruia licărea bucuria vieții ce a înfrânt
spectrul morții la care fuseseră condamnați de frigul și viscolul de
afară. O masă lungă din blană de brad se afla lângă singura
fereastră. De o parte și de alta, două bănci fără spătar. Ceapă s-a
așezat pe una din bănci lângă fereastră. Alături a venit și Feodor.
Au pus naganele la locul lor în tocurile de piele, sub manta la
cingătoare. Ungurii au înțeles că nu au a se teme, dacă nu își iau
nasul la purtare și s-au așezat pe banca vecină. Au stat așa față în
față ceva vreme. Au scos încet din ranițe de-ale gurii.
42
Nagant M1895 - Revolver cu șapte-focuri, proiectat și produs de industriașul
belgian Léon Nagant pentru Imperiul Rus. După numele fabricantului a devenit
cunoscut în Rusia și în alte țări cu denumirea de nagan ( наган).

106
 METASTAZA

Le-au dat și celor doi cercetași. Căldura și oboseala i-au făcut

să înceapă a moțăi cu coatele pe masă. Feodor l-a sfătuit pe Ceapă
să stea de pază, cu mâna pe nagan, până preia el schimbul. Știau că
nu o să reziste la nesfârșit dacă rămân treji amândoi. De partea
cealaltă a mesei, trei adormiră. Ceapă îl întrebă pe șoptite, cu
ungureasca lui stâlcită, pe grănicerul rămas treaz din fața sa dacă
are familie. A primit răspuns că are. Atât el, cât și încă doi dintre
camarazii săi ce dormeau. Urâtă treabă. Stăteau față în față,
ditamai bărbații, gata să se omoare la cea mai mică mișcare
necugetată. De ce? Undeva, departe, familiile lor părăsite, din
ordine împărătești, se rugau pentru ei. De ce erau dușmani? Nu a
știut să-și dea alt răspuns. Doar cel sec, arhicunoscut, repetat de
superiori: erau inamici.
Ușa s-a deschis la fel de brusc cum a fost forțată de cei doi cu
ceva ceasuri în urmă. În pichet a pătruns o grupă de soldați austro-
ungari cu carabinele în bandulieră. Se vede că nu văzuseră armele
de afară. Ăsta a fost norocul lui Ceapă. A apucat să îi dea una pe
spinare lui Feodor pentru a se trezi și se aruncă cu spatele peste
fereastra ce zbură țăndări. A căzut pe zăpadă și s-a făcut dispărut,
fugind, spre creste, prin viscolul nopții. A ajuns la primii brazi din
marginea pădurii, când, prin cadrul ferestrei fărâmate, au pornit
salve de împușcături trase la nimereală. Scăparea era mai sus, pe
culme, lângă poiana urșilor. Pentru moment s-a răzgândit. Pe
ocolite, orbește și prin viscol, a ajuns din nou la bătrânul brad
prăbușit. A scormonit până a dat de ranițele și carabinele ascunse
în pragul înserării. S-a gândit să încerce ceva pentru scăparea lui
Feodor. Șanse? Deloc. La cei patru din pichet s-au adăugat cei șase
din grupa venită de jos. A venit și gândul negru: dacă i-au făcut
felul. S-a răzgândit încă o dată și a îngropat ranița și carabina lui
Feodor. Hotărât a pornit prin vântul ce nu mai era așa de puternic
spre culmea care străjuia poiana. A ajuns sus când vântul se potoli
de-a binelea.
Lumina dimineții a reușit să răzbată prin norii deși veniți de la
răsărit. Acolo, pe culmea vecină cu poiana urșilor, munteanul
Ceapă și-a pregătit locul de pândă.

107
 MIRCEA BULATOV

S-a acoperit cu câteva crengi de brad și pe deasupra cu zăpadă.

Vârât sub ele, a pus carabina încărcată la îndemână și a așteptat să
se lumineze. Dimineața prevestea o zi frumoasă, poate chiar
însorită. Din locașul de pândă se vedea până la pichet și chiar până
mai departe, în jos. Din hornul pichetului ieșea un fum albicios ce
nu răzbătea spre înălțimi. Se topea în gerul dimineții ce era încă
foarte tare. Mici ca furnicile, apărură pe albul zăpezii, soldații
austro-ungari. Porniră, în șir, la vale spre Chei. Ceapă a scos
ocheanul, din tocul lui și printre crengile de brad cercetă grupa
care o luase la vale. Toți aveau cușme închise la culoare și țineau
carabinele în bandulieră. Al treilea din șir era fără carabină, iar pe
cap avea o căciulă mare, albă, rusească. Era Feodor. Slavă
Domnului că nu l-au împușcat. Până la ei era cam trei bătăi de
carabină. Nici el, nici ei, nu ar fi încercat să tragă, așa de pomană.
Atunci pentru Feodor, rusul românizat prin căsătorie, a început
drumul prizonieratului spre Ungaria sau cine știe pe unde în
Imperiul Austro-Ungar.

Printre câteva îmbucături, luate în grabă alături de Ionică și

Dimuț, veteranul Ceapă își termină povestea.
Cei doi flăcăi, care ciuguliră din desagi mai tot timpul cât
bătrânul și-a depănat amintirile, se ridicară grăbiți a ajunge sus pe
culme.
— Bunu‘… Dacă refugiul aista-i pe locul pichetului din
povestea matale… Noi mergem la vânătoare tocmai pe culmea
unde te-ai ascuns de austrieci…
— Și carabina… cred că este a lui Feodor, continuă Dimuț.
— Dacă și la vânătoare sunteți tot așa de isteți, venim acasă
cu…
Aici bătrânul Ceapă se opri din vorbă, îndemnându-și flăcăii la
un urcuș grăbit. Nu era bine a le trezi iluzii. Dacă nu venea vânatul
în poiana de lângă culme, unde a legat momeala…
Acolo, pe culme, au ajuns când scăpăta soarele. În timpul
urcușului tăiară cu toporișca crengi mari de brad. Ajunși sus,
bătrânul i-a învățat cum să-și facă din ele loc de pândă și dormit.

108
 METASTAZA

Poiana se afla în față la o jumătate de bătaie de carabină, între

marginea codrului și povârnișul ce ocolea culmea pe care se
urcaseră. De acolo începea hăul spre apa învolburată a Bicazului.
Au mâncat iarăși ceva pită și, îmbrăcați cu pieptarele îmblănite,
s-au culcat la locurile lor de pândă.
— Până mâine, când vânăm ursoaica nu mișcați…, nu
vorbiți…
Apoi, ca pentru el, în șoaptă: „Dacă o veni iar la momeală… că
nu am mai văzut stârvul pus cu trei zile-n urmă…‖.
Se făcuse lumină de mult. Ionică și Dimuț încă dormeau
ghemuiți, când fură treziți de bătrânul Ceapă. Au primit pe rând
câte o smucitură însoțită de-o palmă dată ușor peste gură, semn să
nu facă gălăgie. Priviră și ei la poiana spre care veteranul Ceapă
țintea deja cu carabina. Un frumos urs carpatin se tot rostogolea pe
jos, scărpinându-se de cioturile mai ascuțite ale buștenilor. Orice
vânător știa că așa își marchează teritoriul masculii puternici,
așteptând perechea potrivită. Flăcăii se uitau la bătrânul vânător și
se întrebau mirați: „de ce nu trage?‖. Mirat era și el. Se aștepta să
apară ursoaica pe care o urmărise de săptămâni, ce dorea să scape
de puiul măricel. Bătrânul nu știa ce să facă. Într-un fel, mai bine.
Dacă puiul încă nu era pregătit pentru iarnă? Ursul carpatin se
îndrepta agale spre marginea codrului hotărât să părăsească poiana.
Brusc se opri lângă un viguros brad mărginaș. Se întinse, cât era de
lung, să apuce ceva atârnat destul de sus. Lăcomia pentru ultima
bucățică din momeală i-a preschimbat șovăiala bătrânului vânător
în hotărâre fermă. Acesta ținti ceafa groasă a carpatinului și apăsă
pe trăgaci. Prăbușirea ursului nu a fost instantanee. Încercă să fugă,
dar labele nu îl mai ascultară și se prăbuși spasmodic cu capul
întins spre hotarul dintre poiană și pădure, dintre moarte și viață.
Bătrânul Ceapă ținti pentru a doua oară capul ursului. Văzând că
nu mai mișcă se răzgândi.
— Ionică, trage tu a doua lovitură! Ca să fim siguri că… și îi
întinse carabina nepotului.
— Bunu‘, unde să țintesc? întrebă Ionică potrivind arma la
umăr pentru tragere.

109
 MIRCEA BULATOV

— Păi, tot în cap… că ai poziție…

— Bine… Dar unde, mai spre ceafă sau în dreptul urechii?
— Unde vrei, da‘ trage odată…
— Am să trag în ureche, unde văd un smoc alb…
Zgomotul acestei noi împușcături puse capăt tensiunii pândei
celor trei vânători.
— Bunu‘! Îl lași și pe Dimuț să tragă?
Mai mult din politețe, bătrânul a fost de acord. Nu mai voia o
gaură în capul ursului, dar acceptă zicând:
— Apăi tu Dimuț, să tragi, mai spre trunchi…
Carabina Mannlicher se mută la băiatul de trupă, proaspăt
fruntaș în regimentul de la Iași. Dimuț ochi și trase. O scurtă
schimonosire a feței îi trădă durerea pricinuită de reculul armei.
Emoția momentului îl făcuse să uite învățătura primită ieri la
instrucția ținută, alături de Ionel, cu bătrânul Ceapă. Și-a dat seama
că ratase și nu nimerise ditamai ursul.
Coborâră, toți trei, de pe culme și urcară anevoie în poiană.
Bătrânul Ceapă le făcu semn să rămână în urmă. Un urs ca ăsta
era periculos, dacă ar fi fost doar rănit mortal. După ce s-a convins
că nu mai suflă, îi chemă și pe tinerii vânători. Îi cercetară cu
atenție tot corpul. Peste blana brună, înspicată cu argintiu, se vedea
la ceafă și la urechea stângă sângele prelins ce începea să se
închege. Un smoc de blană argintie, ce ieșea din urechea
însângerată, îi atrase atenția bătrânului vânător. Nu îl mira atât de
mult că nepotul țintise bine, ci că tocmai de pe culme nepotul a
văzut albeața din urechea ursului. Trebuia să-l verifice pe Ionuț. A
fost așa, o vorbă în vânt, sau nepotul avea ochi de vultur. Să vezi
un smoculeț de blană albă de la o asemenea depărtare…
Acum aveau o treabă mai urgentă. Jupuirea blănii și tranșarea
cărnii. Atât cât puteau duce…
— Voi doi țineți blana mereu în sus… Cât o jupoi pe partea
asta… apoi îl rostogolim pe partea cealaltă… că ne ajută și
panta…
— Câți ani avea? întrebă Dimuț.
— După dinți și după lungime să tot aibă cincisprezece.

110
 METASTAZA

— E de pe-aici bunule?
— Are blana prea închisă… A venit de departe, poate de sus
de la Tisa. Ioane! Adu ranița cu sare…
Bătrânul presără cu economie sare pe interiorul sângerând al
blănii jupuite. Trebuia să le ajungă și pentru carne. Tranșă ceva
spată și pulpă pe care puse, de astă dată, sare din belșug. Arătând,
cu mâna plină de sânge în care ținea cuțitul, spre desagi, zise
poruncitor:
— Ionică, golește desagii cu ce mai aveți prin ei și adu-i aici.
Îndesară carnea în raniță și desagi. Mai greu a fost cu
împăturitul blănii. O legară fedeleș, cu labele în interior, folosind
funia purtată, lângă sare, în ranița lui Ceapă. S-au șters, în iarbă, de
sângele de pe mâini. Au tăiat cu toporișca ceva crengi și perpeliră
repede câteva frigărui. Le înghițiră pe nemestecate pentru a prinde
putere. Făcură toiege din câteva crengi solide. Cu toții știau că
acum, la vale, cu desagii plini, începe greul. Coborâră pe partea
cealaltă spre Jidanu, lăsând în sus Valea Bistrei.
Bătrânul Ceapă căra ranița și blana legată deasupra, cu capul
ursului atârnându-i pe umăr. Se oprea des, dar nu se lăsa. Se credea
încă tânăr, plin de putere. La primul izvor au făcut popas. Au băut
pe săturate, s-au spălat și răcorit bine. Ceapă a luat ranița și se
pregătea să ridice greaua și incomoda legătură cu blana de urs.
— Bunule! Te rog să duci tu desaga mea și car eu blana.
Ionică știa cât de încăpățânat îi era bunicul. De aceea a început
cu: te rog. Stratagema lui Ionică împreună cu oboseala bunicului
au dat roade.
— Bine, nepoate, dar stai să ți-o potrivesc… să o cari mai
ușor.
Ionică porni la vale cu baierele legăturii aranjate pe după umeri
ca la raniță. Capul ursului, scobit până la țeastă, se legăna îndesat
peste clopul tânărului vânător. Hainele lui Ionică se îmbibau la
propriu de duhoarea blănii proaspăt jupuite. Flăcăul de acum, cu
clopul mustind de sângele ursului proaspăt vânat, nu mai era
copilul care plecase, ca la joacă, la vânătoare. Parcă ceva din
puterea brunului carpatin trecuseră prin blană în sufletul lui Ionică.

111
 MIRCEA BULATOV

Deasupra, pe cerul senin apărură vulturii. Descoperiseră deja

resturile rămase sus în poiană.
Coconul Dimuț se tot amuza privindu-și amicul.
— Au venit ursarii… joacă ursu', joacă ursu'!
Într-un târziu ajunseră la Bicazu Ardelean.
La vâltoarea morii din capul satului se opriră. Câinii ferecați
lătrau turbat la ciudatul urs ce le venise în preajmă. Ceapă bătrânul
vorbi ceva cu morarul după care îi încredință blana netăbăcită. Se
tocmise ca în schimbul a zece zile de rând la moară să i-o
argăsească până la iarnă.
Porniră în grabă spre casă. Ușurați de povara incomodă, ocoliră
pe costișă Dămucul. Niciunul din cei trei nu doreau să fie văzuți în
sat așa de murdari, transpirați și duhnind a sânge de urs.
Pe scurtătură, când erau încă departe de casă, le ieși Ureche în
întâmpinare. Mârâi, puțin înciudat, de mirosurile ce ieșeau din
raniță și desagi. Se răzgândi apoi, alergând spre casă, să-și anunțe
stăpâna de sosirea celor trei vânători.
Mama lui Ionuț încălzi apă pe plită și le pregăti flăcăilor covata
în pridvor. Spălați bine cu cămeși curate pe ei s-au dus la culcare.
Bătrânul Ceapă îi dădu lui Ureche câteva bucăți de carne
crudă. Așa, ca să nu turbeze de poftă. Apoi împreună cu fata cea
mare pregătiră carnea pentru prăjit în untură și cea pentru
pastramă în saramură.
La mijloc de noapte, după ce mama tânărului vânător puse
toate hainele și desagii la muiat în coveți separate, se așeză să-și
tragă suflarea lângă bătrânul tată.
— Mulțam, tătâne, pentru bucuria făcută lui Ionică… și lui
Dimuț sărmanul că n-are pe nimeni…
— Fătuca mea dragă! Bucuria e la mine. Nepotu' are ochi de
vultur. Cum mă uit eu prin ochean așa vede el. Nu rămâi fără
ajutor după ce n-oi mai fi eu. În curând noră musai să ai, că Ionică
nu mai e flăcăiaș, ci ditamai bărb… Să știi că hotărât-am să las
nepotului blana, când vine de la argăsit. Apăi, hai și noi la hodină
că mi-s oasele ostenite…

112
 METASTAZA

Mergând la culcare, în șopron, pe pătulul de otavă, continuă în

gând: „Bine că seamănă cu mine și nu cu tat-su, veneticul‖.

Toamna scurtă, de la munte, era pe sfârșite. Așa cum se sfârșise

și vacanța lui Dima și a lui Ionică. Tot atunci, un consătean din
Dămuc, ce cărase cu catârii făină de jos de la moară, îi aduse
bătrânului Ceapă blana de urs, argăsită fain. Tot el purtă vorba, jos
în sat, că Ionică a lui Ceapă a ucis ursul cel mare venit de la Tisa.
La școală băieții, fetele și tânărul învățător au început să-i arate
nepotului de veteran mai multă atenție. Ionică împreună cu bunicul
au priponit blana, cu belciuge și piroane mari, pe un perete al
camerei de oaspeți. De atunci mama lui Ionică ocolea odaia. În
serile când era musai să aprindă lămpaciul de acolo, își făcea
semnul crucii, de trei ori, drept pavăză. Cei doi ochi de sticlă puși
de blănar, ca să nu rămână găvanele goale, o speriau mereu și
parcă o urmăreau, cum preumblă prin odaie. Bătrânul Ceapă plecă,
așa cum îi era obiceiul, sus la cabană. Nu mai își făcea griji. Mama
lui Ionică avea ajutor de nădejde. La statură, putere și istețime
Ionică creștea drept, pregătindu-se să își întreacă bunicul. Spiritul
îi creștea, oare, la fel de oblu ?

***

Trecuseră doi ani de la vânătoarea ursului. Era vara lui 1928.

Vremea frumoasă dădea răgaz suficient pentru muncile din jurul
casei. Bătrânul Ceapă își îndemna nepotul și prin el pe coconu‘
Dimuț, venit din nou, ca de obicei în vacanță, la mai mult sârg
pentru treabă și mai încetișor cu joaca, zicând: „Acu‘ se strică
ceru‘ și-ncep ploile‖. Făceau provizii de lemne pentru iarnă.
Subțiau și crestau șițele pentru a drege acoperișurile casei și ale
celorlalte acareturi apoi meștereau dinții greblelor și furcile de
lemn.
Nu mai era mult până la Sfânta Maria Mică când bătrânul se
întoarse devreme din desele plimbări la otăviștea din marginea
râpei. Se apucă să bată coasele.

113
 MIRCEA BULATOV

Pe cei doi flăcăi îi puse așijderea la munci. Fiecare la câte o

seceră. După cină, Ceapă Ion nu se ridică imediat de la masă, cum
îi era obiceiul. Apoi, musai, nu se făcea a se ridica nici flăcăii, deși
le ardea de joacă.
Bătrânul se uită roată la toți, apoi rosti intenționat rar și apăsat:
„De cu zori, cu mic cu mare, mergem la otăvit‖.
Munca nu fu nici grea, nici ușoară, în patru sau mai bine zis în
cinci, dacă era socotit și Ureche. Bătrânul înfipse furcile în pământ
la marginea râpei. Era semn că dincolo de ele nu era voie a se
trece. Acolo în râpă, mama lui Ionică, când era tânără, a pierdut o
vacă, apoi două capre. Dacă nu le priponeai bine, veneau lacome
pe margine, unde iarba creștea mai înaltă. Nu vedeau râpa și se
prăvăleau în hău.
Puțin încăpățânată, a reușit să-și convingă bătrânul tată să o
lase să aducă și cele două vaci la păscut.
— Tată, îți promit că le priponesc bine sus, unde se termină
otăviștea. Știi ce lapte bun dau, când pasc acolo…
— Măi fată, noi ne luăm cu treaba și, dacă scapă vreuna… iar
pagubă…
— Atunci nu-l aveam pe Ureche și eu nu eram…
Prima brazdă, pe linia furcilor unde era mai periculos, o cosi
bătrânul. De la ele, în sus, cosi cot la cot cu Ionică. Nepotul știa, de
doi ani, a da bine la coasă. Nu ca bunicul, dar aproape. La început
coconul și mama lui Ionică au ajutat și ei dând la seceră.
Când bătrânul Ceapă făcu o pauză îl cercă puțin pe Dimuț.
— Oștirea română vrea să-nvețe a da la coasă?
— Mulțam, dar pentru un viitor ofițer oare e musai?
— Pentru ofițerii din tinerețea mea era bine de știut… Când o
să fii matale ofițir poate n-o mai trebui…
Bătrânul smulse furcile înfipte în pământ și strânse tot ce a tăiat
pe marginea râpei, făcând o șiră măricică, apoi zise:
— De aici și până sus eu cu Ionică strângem otava, iar ceilalți
faceți stogurile. Pân‘ deseară, musai să gătăm!

114
 METASTAZA

Au avut spor și terminară când soarele încă nu amurgea,

departe peste Lacul Roșu. Pentru succes avea un merit și Ureche.
Istețul dulău își făcu datoria pe deplin. Nu pleca o clipă de lângă
vaci. Lătra a dojană, când vreuna dorea a merge mai departe decât
îi permitea priponul.
Tot în 1928, în ajun de Sfânta Maria Mică, toate muncile
pregătitoare de iernat, în gospodăria mamei lui Ionică, fură
terminate. Era încă destulă vreme până la venirea ploilor și
lapoviței, dar bătrânul Ceapă trebuia să aibă grijă și de cabana lui
din munte. Își lămuri, din vreme, fata că de acum Ionuț musai să se
descurce singur.
În dimineața hramului, hainele lui Ionuț străluceau de albeață.
Coconul Dimuț își puse uniforma și se încălță cu bocancii lustruiți
de cu seară. Mai avea două zile de vacanță și trebuia să se întoarcă
la liceul militar. Pentru prima dată mergeau singuri în Dămuc la
sărbătoare. Cei doi au ajuns în sat când bisericile din sat și din vale
băteau clopotele chemând oamenii la slujbă. Toate bisericile,
indiferent de hramul aparținător, erau împodobite de sărbătoare.
Au hotărât să meargă la biserica cu hramul Nașterea Maicii
Domnului. Au ales biserica cu hramul sărbătorii, nu din respect
sau pioșenie, ci din alt motiv mai puțin cuvios. Purta un nume,
asemănător eroinei hramului, Măriuca.

***

Pe Măriuca, Ionică și Dimuț o știau de câțiva ani buni. Era o

codană ce-și purta părul în două cozi groase ce-i săltau pe pieptu-i
timpuriu. Ai ei au botezat-o Maria, că se născuse chiar într-un ajun
de Sfânta Maria Mare, dar o alintau, Măriuca. Cu timpul așa o
strigau și copiii din sat.
Ionică a cunoscut-o primul pe Măriuca. Era miezul verii lui
1925. De la școală se știau doar din: ziua bună! și din câte o
ocheadă aruncată pe ascuns. Pe atunci Măriuca și alți copii din sat,
fiind vremea secetoasă, urcau cu vacile mai sus spre munte. Aici,
Ionică, crescut singuratic, aducea și el vacile.

115
 MIRCEA BULATOV

S-a cam oțărât la noii veniți, a vrut chiar să-i ia la goană, dar nu
l-a lăsat maică-sa. Nu era imașul satului, dar nici al lor, așa că
datina veche îngăduia pe oricine care nu strica locul. Într-una din
acele zile vacile sătenilor nu voiau să pască iarba pârjolită de
soarele arzător.
Mai toate căutau să se smulgă din proțap să caute ceva verdeață
mai crudă. Ionică, venit și el cu cele două vaci, și-a dat seama că o
să aibă o zi grea. Se vedea obligat să-și calmeze cornutele a nu o
lua razna după ceva mai acătării decât smocurile uscate de pe
imaș. Atunci o văzu pe Măriuca cum se chinuia să-și cumințească
bălțata și să înfigă mai adânc țărușul de la pripon.
Și-a lăsat cornutele sale și a fugit în ajutorul codanei. Când se
chinuiau să înfigă, mai vârtos, țărușul de care era legat odgonul
năbădăioasei bălțate, mâinile celor doi copilandri se atinseseră.
Așa într-o doară. Câteva clipe se uitară unul în ochii celuilalt.
Soarele de dimineață nu începuse încă să dogoare, dar Ionică simți
că îi iau foc urechile. Nu știa ce să facă în continuare.
El avea locul lui. Putea duce vacile, acolo sus lângă râpă, unde
nu îl lăsa mama. Iarba acolo era încă verde, dar trebuia păstrată
pentru cosit. Venise la islaz, așa, doar ca să o vadă pe codana cu
ochi albaștri.
Îi veni o idee care împletea plăcut nevoia de pășune a
lacomelor rumegătoare cu dorința arzătoare ce o simțea de a fi
singur cu Măriuca.
— Măriuca, eu știu un loc unde iarba e verde și acuma…
— Păi, ce mai stăm!?... să le spunem și ălorlalți…
— Taci ! E loc primejdios… e lângă râpă, acolo nu au voie
copiii, iar dacă află mama… Avem izbândă dacă faci ce-ți zic.
— Da, zii odată!
— Eu iau cornutele și plec ‘nainte. Lași să treacă ceva vreme.
O iei pe bălțata și vii din urmă. Te aștept după lăstărișul de colo…
— Și la pășunea de lângă râpă !?...
— De la lăstăriș… e de-acum treaba mea. Vii?
— Da! zise Măriuca, care credea tot ce ieșea din gura lui
Ionică.
116
 METASTAZA

Peste nici jumătate de ceas se aflau amândoi, împreună cu cele

trei încornorate, pe otăviștea de lângă râpă. Precaut, Ionică priponi
bine vacile și o conduse pe Măriuca până la marginea râpei. Era
fată curajoasă și nu îi era frică de hăul ce se căsca în fața ochilor.
Mai era și altceva. Avea un simțământ de liniște și siguranță
când era Ionică în preajmă. Au început să caute flori pentru a face
coronițe. Trecuse vremea lor. Măriuca încăpățânată, a tot smuls
din spicul ierbii, din care făcu două coronițe verzi. Una și-o puse
pe capul ei, iar pe cealaltă pe al lui Ionică. Acesta era în al nouălea
cer de bucurie. Începu să se dea tumba prin otavă și privind în jur
strigă: „Măriuca, avem și flori, avem și flori...‖ Alergă spre un
lăstăriș din depărtare și aduse câteva flori de măceș târziu. S-a
așezat în genunchi lângă Măriuca și mâinile îi umblau prin părul
negru sârmos, potrivind cele câteva floricele rozalii în coronița
verde.
— Ce e pe mâinile tale Ionică? Ești plin de sânge…
— Nimic… Așa, m-am zgâriat puțin… N-ajungeam la flori
și-am tras de crengile țepoase… Ce faine îs la tine-n păr...
— Auăleuuu!... bălțata e la marginea râpei, strigă speriată
Măriuca.
Ionică porni în grabă, pășind cu atenție prin spatele bălțatei
pentru a nu o speria. A reușit să apuce odgonul proțapului smuls.
Năbădăioasa, când văzu la capătul odgonului o figură străină, se
comportă ciudat. În loc să asculte și să-l urmeze, la deal, pe cel ce
trăgea de funie, se încăpățâna și o tot lua, de-a-ndăratelea, la vale.
Spre un loc necunoscut ei, unde iarba era mai frumoasă, mai înaltă.
Acolo unde începea hăul. Degeaba se opintea Ionică din răsputeri.
Totul părea în zadar. O și vedea pe bălțată alunecând în râpă.
Venită lăngă el, Măriuca apucă și ea vârtos de odgon.
Neascultătoarea cornută, cu capul în piept, porni agale la deal. Nu
datorită afecțiunii ce i-o arătau cei doi copii, ci pentru că o
recunoscu pe micuța ei stăpână ce o tot îndemna: „hai bălțata!, hai
bălțata!‖...
Tot trăgând de funie și mergând de-a-ndăratelea, ajunseră sus,
lângă vacile priponite ale lui Ionică.

117
 MIRCEA BULATOV

Bălțata, când le văzu, întinse brusc grumazul în semn de

bucurie spre suratele sale. Atunci cei doi, opintiți din răsputeri, își
pierdură echilibrul și căzură pe spate. În cădere Ionică o feri pe
Măriuca, făcând-o să cadă pe moale, peste el. Din nou privirile li
se întretăiară.
Acum erau la o lungime de nas, unul de altul. Își simțeau
răsuflarea unul altuia. Ionică făcu atunci cunoștință cu ceva ciudat.
Două merișoare îl apăsau plăcut din ia Măriucăi, împodobită cu
arnici roșu. Speriați cei doi se împinseră, cât colo, unul pe celălalt.
S-au ridicat, au priponit bine țărușul bălțatei, apoi se așezară pe
iarbă și păzeau cu atenție cornutele. Așa cuminți îi găsi mama lui
Ionică ce își căutase băiatul la islaz. Ea îi știa pe părinții Măriucăi,
erau sărmani, dar oameni de treabă. Le-a dat voie celor doi, în acea
vară secetoasă, să pască vitele doar la marginea de sus a otăviștei.
Restul trebuia păstrat neatins pentru al doilea cosit.
Ionică, cu trei ani mai mare ca Măriuca, îi citea povestiri din
citire și, la îndemnul mamei, Psalmi din Biblie. Așa începu fata să
priceapă a citi binișor. Terminase clasa întâi, dar abia știa a
buchisi. Ai ei nu știau nici literele. Cine să o ajute ?…
A venit toamna și odată cu ea începu școala. Învățătorul cel
tânăr, nou venit în sat, îi dăscălea pe toți în aceeași clasă. Tot el îi
învăța pe cei mari din sat aritmetica și să buchisească. Pe câțiva
bărbați i-a învățat cum să scrie plângeri și cereri către puterile
statului. Asta așa, fără plată. Încerca să-i lămurească pe oamenii
locului că bine ar fi să aibă și școală secundară, cu profesori, până
la clasa a șaptea.
Învățătorul, când asculta un elev, se făcea că nu îl cunoaște.
Trebuia, ca la școala secundară, să se prezinte și să spună în ce an
de școală este. Atunci când îi veni rândul, Măriuca își spuse
numele, anul de clasă și a cui fată este. Năbădăioșii clasei, doi
repetenți din clasa a patra, adăugară râzând cu voce tare: „Și a lui
Ionică și a lui Ionică ‖.
Cei doi feciori, ce se dădeau logofeți între cei de vârsta lor,
șuguiră așa câteva săptămâni. O tot ținură danga-langa până când
fură nevoiți să lipsească două zile de la școală.

118
 METASTAZA

Când au apărut în clasă, erau vineți, unul la buze, iar celălalt la

ochiul drept. Nu au spus la nimeni de la cine au primit câte o
brâncă zdravănă. Era rușine să se știe între flăcăi, că unul mai mic
i-a răzbit pe amândoi. Apoi privitor la această apartenență a
Măriucăi tăcură toți. Nimeni nu mai cuteza să zică în gura mare:
„Măriuca îi fata lui Ionică‖. Deși, în modul lor copilăresc, așa era.

Dimuț a cunoscut-o și el pe Măriuca, în 1926. Se întâmpla

după participarea la vânătoarea ursului carpatin, alături de Ionică și
bătrânul Ceapă Ion. Aceea a fost prima vacanță de la internatul
liceului militar unde absolvise primul an.
În urmă cu ceva ani, la regiment, la Iași, unde era încartiruit
Dimuț, ca orfan copil de trupă, au venit câteva persoane de la un
comitet local pentru dezvoltarea învățământului. Se dăduse noua
lege a învățământului, iar comitetul local a început să administreze
cantinele școlare. Aici au cunoscut și încurajat câțiva orfani, mai
repezi la minte, să meargă la școala secundară care devenise
teoretic obligatorie. Printre cei selectați a fost și Dimuț. A învățat
bine și a intrat mai departe la liceul militar.
Pe atunci Măriuca trecuse în clasa a treia, iar Ionică terminase
de un an clasele primare. Învățătorul i-a promis că îl mai ține în
continuare, pe socoteala lui, la școală, pentru a-l ajuta să îi
strunească pe proaspeții elevi la învățatul unor meșteșuguri.
Încerca să facă o grupă pentru învățături practice de dulgherie,
morărit și lucru la gatere. Spera să obțină fonduri de la
încăpățânații, de modă veche, ce obligau copiii buni la carte, să
meargă la oraș pentru învățământul secundar și liceal.
Pentru Ionică nici nu putea fi vorba de școală la oraș. Nu aveau
bani, iar mama să rămână singură fără ajutor, aici la munte, nu se
putea. Până la atelierul școlii din sat putea veni dimineața. Îl ajuta
pe învățător, iar după-amiaza se întorcea la lucru acasă. Făcea asta
că îi plăcea. Nu își punea speranțe în viziunea învățătorului.
Tocmai de aceea începu să își încropească, ajutat de bunicul, un
atelier de dulgherie în șopronul casei.

119
 MIRCEA BULATOV

Într-o zi de august a acelui an, Ionică și Dimuț veniră cu vacile,

jos la islaz. Dimuț nu prea se simțea în largul lui printre băietanii
ce își priponeau vacile. Venea așa din obligație pentru bătrânul
Ceapă și ca să-i țină isonul lui Ionel. Acolo veni și Măriuca cu
bălțata ei. Ionică și Măriuca se hârjoneau mai tot timpul. Nu a
durat mult și fu adoptat, între cei doi, ca mediator și prieten. Când
nu erau puși la munci, hoinăreau toți trei la Chei, să prindă
păstrăvi. De câteva ori s-au dus până sus la Lacul Roșu unde
dădeau la pește și priveau mirați cioturile pietrificate ale brazilor,
de odinioară, cum ieșeau din apa rece. Vacanța din acel an le păru,
celor trei, foarte frumoasă, dar și foarte scurtă.

***
Visul reveni la anul 1928, mai precis la sărbătoarea de Sfânta
Maria Mică din Dămuc. În timpul slujbei, Ionică și Dimuț stăteau
cuminți în picioare, ca toți mirenii, cât mai lângă ușa bisericii.
Și-au ales acest loc nu atât din respect față de cei în vârstă, ci
pentru a o găsi mai ușor, cu privirea, pe Măriuca. S-au liniștit când
au zărit-o. Era în față, alături de maică-sa, pe partea femeilor.
Slujba se apropia de sfârșit. Țârcovnicul ajutat de câțiva tineri
cântau ceva din psaltire. Diaconul ieși în pridvor dând plictisit din
cădelnițe. Îl urmă preotul paroh și mirenii lăsând biserica goală.
Serviciul religios luă sfârșit, iar sărbătoarea de Sfânta Maria
Mică se mută pentru un timp în marea curte a bisericii. Sătenii și
musafirii veniți din alte părți, la hram, își dădeau binețe unii altora,
și începeau a povesti ce mai e nou pe la fiecare.
Cei doi feciori, într-un târziu, prinseră curaj și se apropiară de
familia Măriucăi. După cuvenitele binețe, când l-au văzut pe tatăl
fetei că era încins într-o discuție cu alți săteni, au prins curaj și au
intrat în vorbă cu maică-sa.
— Săru‘ mâna. Mama și bunicu nu au venit la hram. Ne-au
lăsat singuri… Zic că suntem mari… începu Ionică, să se scuze
pentru ai săi, deși nu îl întrebase nimeni.
— După-amiază o lăsați pe Măriuca la horit? atacă direct
Dimuț.

120
 METASTAZA

— Apăi musai, doar venim și noi… Că nu suntem așa

bătrâni… Da voi unde mâncați la prânz, că doar nu vă întoarceți
sus în munte…
— Păi… merem la tușa… răspunse grăbit Ionică, pentru a nu-l
da de gol Dimuț că nu aveau unde a se duce.
— Da, ce? Maică-ta a început a vorbi cu cumnat-sa!? Nu te
cred, zici așa ca să nu veniți la noi la masă…
— Asta cam așa-i, se băgă iar în discuție Dimuț.
— Atunci, hai să mergem cu toții spre casă… apoi continuă
spre bărbatul ei: „Să nu rămâi mult că punem masa! Pe feciori
i-am chemat la noi, venit-au de sus și le este foame…‖
Măriuca tot o ajuta pe maică-sa la pus masa. Țopăia de bucurie
că flăcăii au venit la ei la masă. Când veni taică-su, au fost
umplute străchinile cu bunătăți. Acesta binecuvântă masa și tăie
pita cea mare făcută cu o zi înainte. Era sărbătoare și la masă nu se
cuvenea a se pune mămăligă. Nu așteptară să li se așeze ultimele
dumicate, că o și porniră cu toții spre vatra satului.
Plecară cu toții la horit. Părinții Măriucăi erau oameni veseli,
nelipsiți de la prilejuri pentru dănțuire, iar fătuca le moștenise
aplecarea spre voioșie. În acel an, învățătorul, ca organizator de
festivități al satului, a tocmit pentru hram, ceata lu’ gornistu’ de
la Ciuc. Așa era știută formația de lăutari a lui Vârcolac, datorită
instrumentului său favorit, cetera cu goarnă. Cei care îl cunoșteau
pe Vârcolac ziceau că e născut a fi gospodin de petreceri. Știa să
îndemne petrecăreții cu muzică și strigături, talentat pregătite, să se
bucure de dănțuire tot omul.
Așa făcu și de astă dată. Se urcară din vreme, cu ceterașii săi,
pe băncile școlii așezate sub bătrânul stejar brumăriu. Când simți
că se încinge atmosfera, lăsă cetera de molid lăcuit jos și o luă pe
cea cu goarnă aurie. Sunetul metalic chema parcă tot satul la horit.
Vatra satului fu cuprinsă rapid de frenezia dănțuitorilor. Se
formară două hore. De obicei era doar una, dar acuma erau mulți
dansatori de vârste diferite. Trecuse aproape un deceniu de la
terminarea Marelui Război. În sat familiile prinseseră cheag, iar
cei care atunci au fost copii acum erau tocmai buni de însurat.

121
 MIRCEA BULATOV

Se făceau planuri și alianțe între familii. Dragostea era pusă

mereu pe locul al doilea sau chiar la coadă.
Legea nescrisă a horitului lăsa perechile căsătorite, care aveau
tărie și chef pentru dănțuit, să alcătuiască roata cea mare a horei.
Printre ei se băgară și părinții Măriucăi. De aici șugubeții
satului blagosloveau cu chiuituri și strigături cu tâlc pe cei
condamnați a dansa în interior.
Acolo, viitoarele perechi, sortite împlinirii unor posibile
alianțe, n-aveau scăpare și jucau după cum horeau, strigând și
chiuind, mărginașii. Asupra tinerilor, ce jucau la mijloc, cădeau
privirile iscoditoare ale tuturor. Fie ale celor din roata horei, fie ale
bătrânilor clevetitori ce stăteau gură-cască, ferindu-se cât puteau
de praful care începu să învăluie dănțuitorii.
La marginea vetrei satului, puțin mai departe de lăutarii lui
Vârcolacu, se încinse o altă horă. Mai jucăușă, mai copilărească,
mai… nevinovată. Și aici se urma o lege nescrisă, apărută de când
și cum, nu se știe. Au pornit roata horei, dându-și mâinile cu mic,
cu mare, toți copiii ce știau a dănțui. La mijloc au fost brânciți
perechi de fete și flăcăi după cum își aruncau ocheadele prin sat.
Mărginașii chiuiau și dădeau drumul la strigături mai puțin tâlcuite
față de cele de la hora mare. Sunau însă mai sincer, mai fără
acoperișuri.
Veni și rândul lui Ionică. Fu împins la mijloc de câțiva băieți
pe care îi instruia, cu învățătorul, în ale dulgheritului. Tot ei, ajutați
și de ceva fete, au brâncit-o și pe Măriuca spre el. Frageda pereche
se conformă și ea legii horitului. Începură timid, dar apoi intrară în
ritmul ceterii cu goarnă, ce suna nebună până la ei. Pe margine
chiotele și strigăturile răzbăteau printre sunetele goarnei de la
scripca lui Vârcolacu. Printre strigături una se auzea mai tare:
„Măriuca lui Ionică!‖ Ciudat, nu îl mai deranja, cum se întâmplase
cu ceva ani în urmă. Pentru aceleași cuvinte atunci a văzut roș în
fața ochilor. Acum privirea îi era hipnotizată. Două mărgele de
cobalt îl sfredeleau plăcut, de la o suflare distanță. Jucau și ele în
ritmul cozilor de abanos ce săltau neascultător peste decolteul iei
de borangic.

122
 METASTAZA

Aceasta, împodobită cu alese cusături, ascundea cu greu cele

două gutui care se avântau năvalnic gata să străpungă țesătura
subțire, sidefie. Ionică nu-și putea lua ochii de la ele. Când
crescură atât de mult, merele de altădată! Ritmul și mișcările
dansului făceau ca, din când în când, pentru fracțiuni de secundă,
Ionică și Măriuca să-și atingă piepturile. Aceste tangențe repetate
îi făceau deopotrivă pe amândoi să se simtă în al nouălea cer, să
joace cu și mai mult foc.
Vârcolac, când era jocul în toi, făcu o pauză mai lungă.
Horiștii de la roata cea mare nu s-au oprit. Dănțuiau fără
muzică. Știau de acest fel de surprize, menite a atrage atenția
sătenilor spre lăutari, pentru cinstire.
Hora cea mică nu a înțeles rostul pauzei muzicale și a dat să se
spargă. Perechile din mijloc se despărțiră. Dimuț, care a văzut ce
făceau cei de la hora mare, profită de scurta neatenție a lui Ionică.
Își descheie primul nasture de la uniforma de elev militar, ce îi
îngreuna respirația, și se apropie rapid de Măriuca. La fel de iute a
tras-o ușor spre centrul horei, ce dădea să se destrame, tocmai când
ceterașii lui Vârcolacu reîncepură să cânte mai vârtos. Manevra lui
Dimuț a fost numaidecât imitată și de ceilalți. Dănțuitorii horei
mici reintrară în ritm, dar în centru nu mai erau aceleași perechi.
Nu se mai rosteau aceleași strigături, trebuiau potrivite noilor
adresanți. Printre ele începu să se audă și: „Măriuca lui Dimuț!‖.
Măriuca nu știa ce să facă. Se lăsa condusă de joc, de cetera cu
goarnă a lui Vârcolac și de mâinile lui Dimuț care o strângeau
puternic, mai sus de talie, cu degetele mari sprijinindu-se pe
apetisantele ei gutui.
Ionică, rămas pe margine, juca mecanic alături de cei rămași
nepereche, pe roata horei. Gura-i încleștată nu lăsa să iasă nicio
chiuitură. De strigături nu mai vorbim. Cea nouă „Măriuca lui
Dimuț!‖ parcă îi străpungea urechile și năștea în el ceva
necunoscut până atunci. Semăna cu ciuda pricinuită de Ureche,
când nu îi asculta comenzile, cu ura față de cornutele sale, când
răsturnau găleata de lapte la muls. Era însă altceva, ceva nou, ce
peste ani îi va afla și numele… gelozia.

123
 MIRCEA BULATOV

Sărbătoarea de Sfânta Maria Mică nu mai avea niciun farmec

pentru Ionică. Cum se termină horitul o luă în sus spre casă. Deși
era urcuș, pășea mare, tot mai apăsat. Dimuț o luă pe urmele lui
Ionică. Gâfâind, l-a ajuns abia pe la jumătatea drumului, acolo
unde poteca ocolea izlazul, pe după bolovăniș.
— Ce ai luat-o așa la sănătoasa? N-ai zis și tu ceva de rămas
bun, de despărțire… Au întrebat de tine băieții de la școală,
Măriuca și ai ei. Nu-i frumos, am fost la ei la masă…
— Tu!... să nu-mi dai povețe de bună-cuviință. Ai noroc că am
hălăduit atâta împreună. Doar o brâncă dacă-ți trag te trimit peste
bolovăniș până-n sat în poala Măriucăi… Cu tot cu epoleții tăi de
fruntaș, cu care te dai mare în fața ei…
— Ionică! Pentru un joc la horă te-ai supărat?
— Da! Pentru un joc cu ea, pentru ocheadele ce i le-ai aruncat,
pentru că vrei să mi-o furi… Dacă mai cutezi să te apropii de ea, ai
de-a face cu mine…
A doua zi, bătrânul Ceapă înțelese că între cei doi flăcăi s-a
rupt ceva. Prietenia. L-a dus pe Dimuț cu o zi mai devreme jos la
moară. De acolo au luat trăsura primarului din Bicazul Ardelean
ce mergea la Piatra. În gară s-au despărțit. Dimuț s-a urcat în
trăsura cu aburi, cum zicea Ceapă senior, la clasa a III-a, unde
avea învoire de mers pe CFR până la Iași.
De atunci nu l-a mai văzut pe bătrânul Ceapă. El era singurul
pentru care simțea ceva ce aducea a dragoste de părinte. Ascuns de
privirea celor din vagon se uita afară pe geamul murdar. Cerul
plumburiu începuse să plângă cu o ploaie măruntă de toamnă
timpurie. Dimuț izbucni și el în plâns. Nu se putu stăpâni. Atunci,
pentru ultima dată, obrazul lui a mai simțit ce înseamnă lacrima.
Nu reușea să își aducă aminte de nimeni care să-l fi iubit. Oricât se
străduia, imaginea tatălui nu i se contura în minte. Nici măcar de
accidentul de la Ciurea… Doar ce știa din cele povestite de
bătrânul Ceapă.
Îi era ciudă pe vagonul murdar, pe țăranii de lângă el ce
miroseau a usturoi, pe vălătucii de fum de la locomotivă, pe cum îl
strigau cei cunoscuți: Dimuț. Pe toți, pe toate.
124
 METASTAZA

Hotărî să fie de acum înainte doar Dima. Începuse să fie singur,

începuse să urască… și începuse, voit greșit, cu cei mai apropiați.

***
Acest prim vis făcu o sincopă. Timpul din el muri bleg,
întunecând imaginile cu cei doi flăcăi. Ele se suprapuneau, ciudat,
peste înfățișarea celor doi ofițeri, văzuți aievea de mine la
pregătirea defilării din bizara noapte de august 1962. Deveniseră
odată cu vârsta, mai cenușii... Nu voiam să mă trezesc, doream să
știu mai multe despre ei. Nu curiozitatea ci altceva, necunoscut
mie, mă îmboldea cu o șoaptă de nerefuzat, ce promitea că voi afla
câte ceva și despre ai mei…. Ciudata viziune căpăta iar culoare
și… viață. Mai neobișnuit, visul îmi prezenta în continuare detalii
neștiute despre tinerețea tatei, îngemănate cu cele cunoscute din
povestirile lui.

În acel ianuarie 1932, centrul de recrutare al garnizoanei din

Iași fremăta de cadre militare și civile. Se efectua ultima vizită
medicală și repartizarea către unitățile militare. Camerele, de
obicei largi, deveniseră neîncăpătoare. Tinerii recruți, cruzi,
speriați de necunoscuta armată ce le stătea în față, suflau în frigul
din jur. Pe geamurile și pereții neîncălziți, în mijloc de Gerar,
șiroia apa. Răcanii stăteau care în picioare, care pe cuferele sau
valizele din lemn. Erau din mai toate județele Moldovei. Au trecut
ani buni de când Basarabia era din nou la locul ei, în România. Se
făcuseră multe pentru organizarea administrativă. Toți flăcăii ce
împlineau vârsta de șaisprezece ani erau luați în evidența militară.
Când erau deja bărbați, primeau certificat de recrut. După leat erau
recrutați pentru armată în noiembrie-decembrie sau ianuarie-
februarie. Repartizarea la unitățile militare se făcea de cele mai
multe ori la întâmplare. Se ținea ceva cont de locul nașterii,
naționalitatea, religia și studiile fiecărui recrut.
Mai importantă decât toate acestea era vârsta. Se dorea ca
fiecare serie să nu aibă recruți amânați cu mai mult de doi ani față
de leatul ales.
125
 MIRCEA BULATOV

Ceapă Ion junior nu a fost amânat de la recrutare cum doreau

cei de la primărie. Din contră, a fost chemat la armată cu un an mai
devreme. Primarul și învățătorul satului aveau nevoie de el la
gater și la moară. Au făcut cereri repetate la Piatra.
Ele erau susținute de același motiv, destul de serios: singur
întreținător de mamă.
În iarna precedentă bătrânul Ceapă trecuse la cele veșnice.
Ionică cu maică-sa tot au tras de el să rămână la ei peste iarnă.
Vedeau că nu mai are vlagă ca înainte. I-au scris la insistența
bătrânului și lui Dimuț. Poate vine să îl vadă, dar nimic, nicio
scrisoare. Abia făcuse șaizeci de ani, când Ionică l-a găsit, atunci
iarna, înghețat fără suflare în cabana de sus din munte. O răceală
galopantă la plămâni l-a răpus pe neînfricatul veteran. S-a stins din
viață, necunoscut, pe neștiute, ca și faptele-i de vitejie făcute doar
dintr-o dragoste de țară, ce nu cerea nimic în schimb.
Ionică cât era el de puternic l-a săniat cu greu, legat pe crengi
de brad, până la casa lor. Groapa i-a făcut-o aproape de râpă. „Să
vază munții și ei pe el‖, își zicea în sine tânărul Ceapă.
Cu o zi înainte de înmormântare l-au adus pe popa de la Telec.
Așa lăsase hotărât, fetei sale, bătrânul. Toată noaptea popa și-a
privegheat fostul prieten, în odaia cea mare. Licăririle gălbui ale
lumânărilor aprinse tăiau nevolnic întunericul. Se reflectau lugubru
în ochii de sticlă din capul ursului carpatin a cărui blană, atârnată
pe perete, privea acum pe cel ce l-a vânat cu ani în urmă. Mama lui
Ionică abia aștepta să se crape de ziuă. Multe cruci făcu în noaptea
aceea. Nu pentru iubitul ei tată, pe care îl simțea primit în lumea
drepților, ci pentru uitătura ursului. Ziua, la înmormântare, au venit
din sat Măriuca cu mama ei rămasă văduvă în aceeași iarnă grea.
După slujba din casă, popa a făcut o citire din evangheliar acolo
lângă groapă. Ionică ajutat de popă l-au coborât și au aruncat
primii bulgări înghețați de pământ.
Restul slujbei de gropar îi reveni tânărului Ceapă Ion.
Popa de la Telec, înainte de a pleca, îi luă de-o parte pe Ionică
și Măriuca spunându-le: „El a vrut să vă luați, faceți asta cât mai
repede‖, iar numai pentru Ionică „să-i porți chimirul, că așe o zis‖.

126
 METASTAZA

Cum veni primăvara, Ionică a adus din pădure doi brăduți,

unul argintiu și unul verde-albăstrui. Dulgheri o cruce, cu coperiș,
ce aducea a troiță. Ciopli numele CEAPĂ ION, cu frumoase litere
bisericești ca cele văzute la biserica din lemn de la Telec.
Sub ele nu a cioplit anii nașterii și ai morții, cum era obiceiul.
Înfipse adânc crucea la căpătâiul bunicului care i-a ținut și loc de
tată. La piciorul crucii îngrămădi câțiva bolovani grei, rotunjiți de
vreme.
A adus-o pe Măriuca și a pus-o să-i țină puieții drepți până i-a
mușuroit în gropile din spatele crucii. S-au ținut de mână și au dat
roată în jurul brăduților, îndesând pământul reavăn de deasupra.
Acolo, între crucea-troiță și cei doi brazi, Ion s-a logodit cu
Maria. A întrebat-o pe Măriuca dacă îi este frică de el. A primit
asigurarea că nu și că are în el, încredere deplină. Liniștit, Ion i-a
cerut să închidă ochii orice i-ar face. A scos brișca ascuțită din
chimir și i-a făcut o ușoară crestătură în podul palmei stângi.
Măriuca curajoasă doar icni puțin, dar nu deschise ochii. Ion își
crestă rapid stânga lui. Și-au împreunat mâinile și sângele odată
cu ele. Prin vântul de primăvară, ce-i sufla prin buclele negre,
Maria auzi de aproape șoapta lui Ion: „ De azi suntem cununați cu
sânge! Nimic nu ne mai poate despărți!‖ S-a uitat atent la crucea-
troiță. S-a uitat și la numele cioplit. Simți ceva ciudat, că acolo pe
lemn era numele lui nu al bunicului. Atunci i-a cerut Mariei să-i
promită că dacă o să moară primul, să-l îngroape lângă bunic.
În acea zi Ionică, devenit Ion, pricepea că-i trecător pe acest
pământ.
Cum primi ordinul de recrutare se apucă să își termine cufărul
pentru armată, început de ceva vreme. Până la Piatra a mers însoțit
de Măriuca. Când plecă trenul, Ion îi făcu semn cu mâna și îi strigă
din ușa vagonului: „La revedere, Maria!‖ Plânsul începu să o
zgâlțâie.
Era pentru prima dată când Ionică, acum strigat Ion și de
sufletul ei, nu îi mai alinta numele. În urmă cu jumătate de oră,
sprijinită de brațul solid al lui Ionică, se simțea încă Măriuca.

127
 MIRCEA BULATOV

Mă întorc la secvențele din vis ce arătau imagini cu centrul de

recrutare din Iași, în frigurosul ianuarie 1932. Pe unul din lungile
lui holuri neîncălzite, mărginite de ferestre împodobite cu flori de
gheață, câțiva juni îmbrăcați la costum și palton ședeau, zgribuliți,
cocârjați, pe valizele de lemn. Printre ei, Ceapă Ion, îmbrăcat cu
ițari și suman gros, făcea notă discordantă.
Stătea drept, impozant, pe cufăru-i înalt, cu sumanul descheiat,
lăsând să se vadă chimirul lat cu patru baiere, rămas de la bunic.
Părea mult mai înalt și mai solid în comparație cu tinerii orășeni
din jur. Aceștia, agitați, căutau să se cunoască și să își dea cu
presupusul unde or să-și petreacă următorii doi ani. În dreapta lui
Ion, un roșcovan, călare pe o valiză albastră, vorbea întruna, cu
cine se nimerea. Nu după mult timp intră în vorbă și cu Ion:
— Ești din Moldova ?
— Nu.
— Că nu te-or fi adus aici din Muntenia sau Dobrogea…
— Nici.
Roșcovanul, văzând că nu primește informația dorită, schimbă
tactica.
— Eu sunt din Bucovina, țara fagilor. Mă cheamă Herșcu
Avram… din Cernăuți. Ne-au adus aseară…, cu trenul…, de la
Dorohoi… pe mine și pe Petre care e din Hotin. Eu sunt liber
comersant, după tată evreu hasid43, după mamă român. De aceea
fac armata. Dacă era invers, scăpam. Petre e ortodox pravoslavnic,
electrician…
Făcu o scurtă pauză, arătând cu capul spre vecinul său și
continuă:
— Ce harababură! Noi doi aparținem de alte comisariate
militare, din Basarabia… Dar tu de care?… Te pomenești că de
cele din Transilvania!
— Nici, răspunse scurt Ion rămânând în gândurile lui.
43
Hasidismul a fost un curent inovator al gândirii și vieții comunității evreiești,
apărut în Polonia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Fundatorul acestui curent a
fost Israel ben Eliezer, poreclit de adepții lui „Baal Șem Tov‖ (Cel cu nume
bun) sau pe scurt „Beșt‖.

128
 METASTAZA

Înciudat Avram roșcovanul mai încercă o dată plin de

curiozitate:
— Doar… nu și nici. Altceva nu știi? Dacă te-am supărat cu
ceva… scuze! După chimir pari muntean…
— Da sunt de la munte, pe unde a fost vechea graniță cu
ungurii…
— Bravo! Munteanul știe și alte vorbe… Hai să fim prieteni
poate nimerim la același regement… Batem palma? zise Avram,
ridicându-se protocolar și întinzând mâna prietenos spre Ion.
Acesta se uită mai atent la evreul român. Dându-și seama că
roșcatul nu glumește îi făcu hatârul și răspunse cu același gest fără
a se ridica însă în picioare.
Ochii lui Avram străluceau de bucurie. Devenise chiar vesel în
vorbire. Îl invită între ei și pe Petre, iar vorbăria deveni
contagioasă. După nici un sfert de ceas, în grupul celor trei, fiecare
știa despre fiecare de unde e, pe cine a lăsat acasă și altele
asemănătoare. În scurt timp, pe lungul hol neîncălzit, zumzetul
șoaptelor se transformă în rumoare, iar florile de gheață de pe
geamuri se prelinseră, plângând pe pervazurile coșcovite.
Ușa dublă din capul holului se deschise și intrară pășind apăsat
un sublocotenent cu un registru sub braț și un soldat sanitar ce
purta peste uniformă un fel de halat alb legat cu șnur doar la gât.
Printre recruți se făcu liniște. Sublocotenentul trecea încet
iscodind cu privirea chipul fiecăruia. Când ajunse în dreptul lui Ion
din colțul gurii iradie pe toată fața un zâmbet de satisfacție. Cu un
ton oficial i se adresă:
— Recrut Ceapă Ion, drepți!
— Încă nu suntem la unitate! Acolo să-mi ordoni! Ce vrei de
la mine? continuă Ion, ridicându-se agale în picioare în fața
sublocotenentului pe care îl recunoscuse de la primii pași făcuți pe
hol. Era fostul lui prieten Dimuț.
— Vino mai aproape, am ceva să-ți spun… apoi către sanitar
arătând spre vecinii lui Ion: să notezi numele acestor doi recruți!
Sublocotenentul îl trase pe Ion de suman spre celălalt capăt al
culoarului unde nu îi putea auzi nimeni. Continuă apoi în șoaptă:

129
 MIRCEA BULATOV

— Ionică după atâta vreme tot mai ești supărat pe mine?

— Supărat nu, dar nici bucuros că te revăd… Și nu mă mai
alinta. Știi doar că mă cheamă Ion.
— Privitor la revederea noastră, am să-ți dau câteva explicații.
Sunt dator pentru ele, dar nu este acum momentul. Te rog să nu
spui cuiva că mă știi… Restul privitor la repartiția ta am eu grijă.
— Are grijă Cel de sus, nu-i nevoie de tine… privitor la
cunoștința între noi doi nu-mi dă ghes să mă laud cu ea.
— Bine, bine… ai să vezi că eu nu am rămas un îndârjit, ci din
contră doresc să am grijă de tine, atât cât pot… Ne vedem mai
târziu și nu uita… Nu mă cunoști! Și Dimuț a dispărut, acum mă
cheamă Dima!
Sublocotenentul își chemă aghiotantul, soldatul sanitar, și ieșiră
pe ușa din capătul celălalt al culoarului. Ion își reluă locul pe cufăr,
iar roșcovanul Avram îl și asedie:
— Ești tare măi muntene. Văd că ai cunoștințe la comisariat!
Îl cunoști pe sublocotenent? Ne poate ajuta la repartiție?
— Măi Avrame… Să fie clar, nu vreau să-l cunosc și cred că
nici el pe mine… Iar privitor la repartiție, las-o în sama Domnului.
Avram și-a dat seama că era ceva în care nu trebuia să-și vâre
nasul. Tăcu și ascultă, pentru prima dată în acea zi, de înțelepciune
și nu de curiozitatea care îi dădea ghes să afle mai multe.

***

Mă chinuiam, în vis, să înțeleg comportamentul lui Dimuț

devenit sublocotenentul Dima. Timpul îmi făcu hatârul și se
întoarse cu un an în urmă.
În 1931, la Marele Stat Major, S.S.I.44-ul căpăta tot mai mare
importanță. Era nevoie de cât mai multe informații în acele
vremuri tulburi.
44
Serviciul Secret de Informații al armatei. În 1924, în fruntea Serviciului Secret
(cum se numise până atunci) a fost numit Mihail Moruzov. După 1928, SSI s-a
mărit considerabil și a fost reorganizat spre a fi adus la nivelul echivalentelor
sale din S.U.A., Franța sau Anglia.

130
 METASTAZA

Le cereau armata, oamenii politici și administrațiile din zonele

de frontieră, mai ales cele din zonele de est, Basarabia și Dobrogea
cu Delta Dunării.
La școala de ofițeri unde Dimuț era elev, primi o vizită
particulară în afara orelor de studiu. Când se îndrepta spre camera
de oaspeți de la intrare se tot întreba cine poate fi. Nu avea nicio
rudă, iar bătrânul Ceapă care îl mai vizitase cu ani în urmă la liceul
militar plecase deja în lumea celor drepți.
Ajuns la corpul clădirii de la intrare ofițerul de serviciu nu îl
pofti, cum era obiceiul, în camera de oaspeți, ci îl chemă în biroul
său, iar el rămase afară. În încăpere îl aștepta un civil. Era un
domn mai în etate, îmbrăcat elegant, care se prezentă sec și îi făcu
invitația:
— Domnule Dima, doresc să discut ceva cu dumneata. Facem
o plimbare prin oraș ?
— Nu știu cu cine am onoarea, iar privitor la ieșirea în oraș nu
am învoire, trebuie să…
— Deci ești de acord cu plimbarea… prezentarea și restul mă
privesc…
Ciudatul musafir se ridică, deschise ușa și se adresă ofițerului
de serviciu:
— Domnul Dima merge cu mine în oraș. Anunță că vine mai
spre seară…
Plimbarea prin oraș a durat puțin. Conversară mai mult despre
el. Din cele discutate Dima a înțeles că era iscodit de ceva timp.
Ciudatul civil, despre care află că lucrează la SSI, știa mai totul
despre el. Că este ambițios, că învață bine, că este sănătos tun, dar
mai ales că este un singuratic, fără niciun fel de rude. A acceptat,
din prima, propunerea de colaborator al SSI-ului. Ca primă sarcină
trebuia să învețe bine rusa, germana și franceza. I se mai cereau și
scurte rapoarte informative privind starea de spirit și orientările
politice ale colegilor și ofițerilor profesori.
Le ducea de două ori pe lună la o casă conspirativă, din oraș,
unde primea și un fel de soldă. Ceva franceză și germană învăță la
școala de ofițeri. Cu rusa procedă mai altfel.

131
 MIRCEA BULATOV

În oraș cunoscu o modistă tânără de origine rusă, Olga, cu care

se împrieteni. A scăpat cu viață când ai ei se sfârșiseră, la eșecul
albilor de sub comanda lui Wrangel, în timpul retragerii spre
Crimeea. Era mai mare ca Dima cu câțiva ani, blondă cu o față
urâțică, dar un trup de viespe. Au rămas mai mult decât prieteni un
an întreg. Se respectau doar pentru ce oferea fiecare. Dima, pentru
lecțiile practice de limba rusă, ea, pentru ceea ce nu putea obține
cu figura-i ce trezea, la prima vedere, reținere sau și mai mult…

De 10 Mai 1931, după ceremonia terminării școlii de ofițeri și

primirea gradului de sublocotenent, Dima plecă în oraș. Ajuns la
atelierul pentru pălării de damă al Olgăi, își invită profesoara
pentru prima oară la plimbare. Câteva ore Olga s-a simțit femeie,
la braț cu un bărbat tânăr și frumos, plimbându-se pe bulevardele
orașului. Au cumpărat tot felul de mezelicuri, dulciuri și o sticlă cu
Grasă de Cotnari. S-au întors în casa Olgăi. Au petrecut și s-au
desfătat întrepătrunși în zvârcoliri molcome. Aici s-a terminat
legătura celor doi. Din sărăcăcioasa locuință a modistei, Dima
plecă pe înserate spunându-i: „do svidaniya45‖.

Ajuns la casa conspirativă, a fost întâmpinat de omul lui de

legătură. Mai sus de el încă nu cunoștea pe nimeni. Acesta, cu un
aer festiv, îl felicită pentru absolvire și pentru primirea lui în
rândul cadrelor active ale serviciului. Atunci, noaptea, a aflat că
superiorii din serviciu au aranjat să fie repartizat la Regimentul 3
Grăniceri care avea un batalion la Galați. Avea două sarcini: să
raporteze problemele suspecte între ofițerii garnizoanei și să
constituie o celulă activă pentru diverse misiuni. Primi la
despărțire o sumă substanțială și detalii privind omul de legătură
cu care trebuia să se întâlnească la Galați.

***

45
do svidaniya (до свидания) – la revedere în limba rusă.

132
 METASTAZA

Visul dansa un ciudat tango cu mine. Un pas înainte, doi

înapoi. În acel ianuarie 1932, din vis, mi-a fost dat să-l văd și pe
Petre, tatăl meu, când încă nu era căsătorit. Se afla la centrul de
recrutare din Iași, într-o cameră, printre alți recruți, alături de
Avram și Ion. Toți, goi pușcă, aliniați pe două rânduri, erau unși cu
iod pe umărul stâng de câțiva sanitari care le făceau nu știu ce
vaccinuri după moda franceză. Doi doctori militari, ce stăteau
proțap pe scaune în spatele unor mese acoperite cu cearceafuri
albe, așteptau cârdul de bărbați să treacă prin fața lor și-i întrebau
de sănătate. Cei care erau mai pudici și își acopereau bărbăția erau
pocniți cu o nuia peste mâinile ținute în față. Bolile venerice nu
aveau ce căuta în armată. Când îi veni rândul și lui Ion îi făcură
semn să se rotească puțin. Medicii militari, puțin invidioși pe
mărimea dotării acestuia, erau curioși să o vadă și din profil. În
final, ajungeau lângă o masă plină cu dosare și cutii de lemn
încărcate cu fișe ordonate alfabetic. În spatele ei, pe scaune, trei
ofițeri. Unul dintre ei era sublocotenentul Dima. Acesta, când îl
văzu pe Ion, șușoti ceva cu un aer superior ofițerului mai mare în
grad de lângă el. Ofițerul îl chemă pe Ion să vină în față. Pe fișa
tipărită era scris caligrafic, cu cerneală, numele lui. Mai jos sub
vârstă, naționalitate, școală și religie, la repartiția pentru serviciul
militar ofițerul completă scriind de mână, cu cerneală verde:
Regimentul 3 Grăniceri, Batalionul Galați. Apoi i se adresă lui
Dima: „Acum e al tău, mai vrei pe cineva anume?‖
Peste un ceas sublocotenentul Dima conducea un pluton de
recruți pe peronul gării de la Iași spre trenul de Galați. Printre ei se
aflau munteanul Ceapă Ion, basarabeanul Petre și bucovineanul
Herșcu Avram.

Primăvara lui 1932 zvâcnea spre vară. Perioada de instrucție

individuală luase de mult sfârșit. Batalionul de grăniceri căpăta tot
felul de misiuni specifice zonelor de graniță arondate. Avea drept
reședință Covurluiul, dar răspundea și de județul Tulcea. Deși
făcea parte din Regimentul 3 conlucra cu grănicerii din
Regimentul 2 din Brăila și Ismail sau chiar din Cetatea Albă.

133
 MIRCEA BULATOV

Era mult de lucru. Sulina, Galați și Brăila atrăgeau ca un

magnet tot felul de comersanți dornici de îmbogățire rapidă. Se
făceau tot felul de schimburi de mărfuri de contrabandă. Ele
aduceau sau făceau să dispară mulți bani, necinstiți. Banii sau
mărfurile sustrase de la plata taxelor către stat veneau din
Transilvania, Moldova sau de la turci prin Caliacra și de la rușii
din U.R.S.S. via Odesa, prin limanurile Nistrului.
Sublocotenentul Dima își luase în serios serviciul de la SSI.
Respecta întâlnirile din casa conspirativă de la marginea orașului,
aflată undeva spre lunca Siretului, în jos spre Brăila. Drumul
săptămânal îi făcea chiar plăcere. De cele mai multe ori o lua pe
calea Domnească. Făcea regulat o pauză lângă statuia lui C. Negri
la restaurantul Canellos unde servea un borviz rece. Dacă ajungea
în piațetă prea devreme intra la cinema Trianon. Stătea la film doar
cât să îi rămână suficient timp pentru a ajunge la întâlnire.
Când s-a întâlnit prima dată cu omul de legătură din zonă, mare
i-a fost mirarea. A repetat întrebarea-parolă de două ori. Răspunsul
era corect. Ziarul din mâna dreaptă era îndoit pe jumătate cum era
consemnul. Doar persoana era ciudată, un preot între două vârste.
Servea ca profesor la seminarul teologic ortodox Sf. Andrei.
Ciudată a fost și prima misiune primită. Trebuia să captureze
un contrabandist, pe nume Boyco, ce aducea arme pentru D.R.O.46
trecând Nistrul pe la Palanca. Sovieticii foloseau această variantă
de rezervă când nu funcționa filiera ocolită prin Varna. Pe cei de la
SSI nu îi interesa atât de mult capturarea armelor aduse de Boyco,
cât doreau să afle ordinele trimise prin acesta de GPU47, adresele și
numele șefilor din Durostor și Caliacra, cărora le erau adresate.

46
Dobrujanska revoluţionna organizaţia (Organizaţia revoluţionară dobrogeană,
D.R.O.) a fost o organizaţie revoluţionară ţărănească ce desfășura activități
teroriste în Dobrogea. În perioada interbelică, a devenind o organizaţie
comunistă, obedientă faţă de URSS. Noua organizaţie nu mai milita pentru o
Bulgarie Mare, ci pentru separarea Dobrogei de România.
47
GPU/OGPU a fost poliția politică a RSFS Ruse și a Uniunii Sovietice până în
1934 când a devenit NKVD. Este urmașă a CEKA începând cu 6 februarie
1922.

134
 METASTAZA

Pentru cheltuieli primi o finanțare specială. Dima înțelese,

conducătorii săi de la centru nu aveau persoane de mare încredere
în județele Ismail sau Cetatea Albă până la Nistru. Se și gândi cum
să acționeze. Ceru prin preotul-profesor, ca șefii de la București să
ceară drept acoperire o inspecție tehnică a armamentului din dotare
la unitățile de grăniceri din garnizoana Cetatea Albă.
Bineînțeles că sublocotenentul Dima își organiză singur echipa
de inspectori tehnici. Nu avea încredere aproape în nimeni. Petre și
Avram au fost obligați să învețe în trei zile totul despre
armamentul ușor din dotarea grănicerilor. Primul învăța despre
partea tehnică, iar al doilea despre scriptologia armurierilor. În
scurt timp deveni chiar armurierul companiei și în scripte.
Fără știrea acestora și a șefilor ierarhici, Dima ridică de la
armurăria batalionului două carabine noi cu lunetă și ceva muniție.
Le ascunse într-o cherhana ce dădea spre Lacul Brateș, lângă
ghețării. Acolo preotul-profesor de la Sf. Andrei avea oameni de
încredere: pescari ce făceau danii cu șalău și crap în postul mare la
câteva mănăstiri și la seminar. Câteva zile, după-amiaza, cu
carabinele camuflate în pânză de cort, Dima și Ion mergeau pe
lângă ghețării, lângă lac. Acolo se antrenau și își reglau lunetele
trăgând în sticlele goale aruncate departe în apă. Cu două zile
înaintea plecării, carabinele demontate și făcute pachet se odihneau
deja, depuse la biroul pentru bagaje de mână al gării din Galați.
Dima aranjă în așa fel ca plecarea în inspecția tehnică să fie
făcută cu o săptămână înainte de data când aflase că o să treacă
granița Boyco pe la limanurile Nistrului. Să solicite un automobil
la garnizoană bătea la ochi. A ales trenul deși ruta pe calea de fier
era mult mai ocolitoare. Au plecat din Galați ocupând un
compartiment în vagonul de clasa a doua. Trenul a trecut prin
Reni, Bolgrad, Taraclia ajungând în sudul județului Țighina. Au
ocolit Comrat și au ajuns la nodul de la calea ferată ce venea de la
Abaclia către Romănești. Aici au schimbat trenul cu cel ce trecea
prin Berezina, Arciz, Culevcea pe lângă Maraglăveni și în sfârșit
Cetatea Albă.
Pachetul ajunse și aici la biroul bagaje de mână.

135
 MIRCEA BULATOV

La ieșirea din gară un bătrân pescar îl oprește pe Dima și cei

doi încep o conversație, aparent banală:
— Vrei să cumperi pește?
— Ai morun? întreabă Dima.
— Nu azi, da prind mâine. Vino la cherhana!... termină
bătrânul invitația.
În timp ce plecă, trecând prin spatele sublocotenentului, ridică
bucata de hârtie mototolită scăpată de acesta. Hârtia netezită de
bătrân era chiar bonul cu care ridică, peste un ceas, lunguiețul
pachet de la biroul bagajelor de mână.
Ajunși la unitatea de grăniceri echipa a fost cazată în cazarma
garnizoanei, iar ofițerul șef de stat major l-a invitat pe Dima la o
masă în oraș. Sublocotenentul se spălă de praful acumulat de două
zile și dichisit ca la parada de 10 Mai plecă la întâlnirea cu
superiorul a cărui unitate trebuia, chipurile, să o inspecteze.
Ofițerul fiind înștiințat de la centru, despre inspecția tehnică, îi
pregăti o masă copioasă la o cramă mai depărtată de zona militară
a orașului.
Meniu. Pește din belșug și vin alb.
Inspecția ascundea ceva necunoscut pentru el. Tot încerca să-l
facă pe tânărul ofițer să bea mai mult pentru a-l trage de limbă.
Dima îl refuza politicos:
— Vă rog nu mai insistați! Nu beau mai mult…
— Hai lasă politesurile! Nu știi să golești paharul… spunând
acestea iar îi umplu paharul ochi, deși Dima sorbise doar o treime.
— Nu mă obligați să vă refuz categoric…
— Bine, bine… Ce mai e nou prin regat? Noi, aici la capătul
țării, aflăm ultimii.
— Politic cred că știți din ziare. Economic nu mă pricep să
interpretez. În rest, fleacuri de la curtea regală…
— Fleacuri, dar între ele, Carol cu camarila sa numește pe
cine vrea la guvernare…
— Privind guvernarea se zvonește că Nicolae Iorga o să fie
schimbat cu Vaida-Voevod care îl are la mână până și pe Maniu.
Unii zic că acesta e băgat și el în afacerea ŠKODA. Doar în timpul

136
 METASTAZA

guvernării lui din ‘30 s-a semnat contractul. Alții zic că e făcătura
Lupeascăi. Ea nu-l suferă pe Maniu. Doar el a cerut, sus și tare, ca
Regele Carol să nu o readucă în țară pe Elena.
— Noi de aici speram ca Iorga să poată aduce un suflu nou.
Tot camarila face jocurile dacă Vaida ajunge prim…
Discuția continuă aproape un ceas. Nu se lega nimic.
Conversația aducea mai mult a învârtire în jurul cozii. Masa era pe
sfârșite. Așa, ca din plictiseală, Dima aruncă o vorbă mincinoasă
cu clenci:
— Rămâne între noi… Am fost trimis de SSI pentru a afla
care dintre ofițerii din garnizoană au vederi anticonservatoare. Cei
de sus se apără. Pe ei nu-i preocupă interesele națiunii, dar eu nu
suport îngrădirea, de niciun fel, nici cea politică, mai ales când se
lasă cu opreliști la avansarea în grad. Păi, să nu le dai dreptate
ălora din Legiunea Arhanghelului?
Ofițerul de stat major, ditamai căpitanul, mușcă din momeală și
începu brusc să aibă încredere în vorbele lui Dima. Comandă încă
un rând de băutură. De data asta, vin roșu, mai mult pentru el și își
slobozi gura…
— Știam că nu ai venit așa pentru… inspecție la armament.
Îmi place că ai fost franc cu mine de la început… Superiorii de la
centru cred că noi, aici la cap de țară, suntem niște prostovani buni
doar pe post de paznici…
— Paznicii lor nu ai țării. Ai națiunii sunt cei din Pământ
Strămoșesc48…
Aici Dima se opri intenționat pentru a vedea reacția
interlocutorului la pomenirea unui titlu din materialele de
propagandă ale Legiunii.
— Voi, ofițerii de la Galați sau Iași, citiți astea…? Sunt
interzise la ostași și…
— Eu le-am citit așa din curiozitate… Trebuie să le cunoști
ideologia! Dacă ești pus de evenimente împotriva lor? Asta doar
48
Pământul Strămoșesc (organ al Legiunii „Arhanghelul Mihail‖ pentru
apărarea pământului strămoșesc). Director: Corneliu Zelea Codreanu. Anul I,
Nr. 1, August 1927, Iași. Foaie de educație legionară, organizare și informații.

137
 MIRCEA BULATOV

dacă ei devin adversari… Dar nu este treaba noastră… Mulțumesc

pentru masă, eu mă retrag la cazarmă.
Aici se termină masa și discuția celor doi ofițeri. Cel de la
statul major era deja roșu de la căldură și vin, dar nu îl mai privea
pe Dima ca pe o iscoadă. Clenciul acestuia a prins. Dima află deja
din prima zi că sunt câțiva ofițeri ce îmbrățișează ideile legionare.
Îl lăsă să creadă că ăsta este adevăratul scop al inspecției. Chiar
de a doua zi, Petre și Avram au fost puși să verifice amănunțit
starea armamentului din dotarea grănicerilor de la Cetatea Albă.
Dima, sub pretext că vrea să se odihnească mai mult, și-a
rezervat o cameră la hotel. Lipsea de la unitate când i se năzărea
lui. Ofițerul de la statul major nici nu îl întreba pe unde umblă.
Credea că face adevărata inspecție, pe ascuns, privind cadrele din
garnizoană.
În prima seară, îmbrăcat în civil, plecă de la hotel cu trăsura
spre cherhanaua de lângă Seimeni. Îl întâmpină bătrânul pescar din
gară. Era omul de legătură din Cetatea Albă. Acesta îl conduse
într-o bojdeucă de chirpici acoperită cu stuf. De sub un cufăr ros
de șoareci pescarul scoase pachetul lăsat de Dima la bagaje de
mână în gară și dădu să iasă. Sublocotenentul îl opri puțin și îi
dădu un pachețel de tutun aromat pentru pipă. Pescarul ieși afară
își umplu pipa și scormonind în tutunul primit, găsi un cocoșel49.
Îl cercă cu dinții și surâzător îl vârî în chimir. Știa, dar acum
era convins, că trebuie să-l ajute pe cel care i-l dăduse. A stat de
pază până ce Dima montă carabinele și despachetă muniția. Acesta
le împături superficial în aceeași pânză de cort și ieși afară pentru a
vorbi cu pescarul ce-și scutura pipa de tocul cizmei. Îl întrebă în
rusește:
— E sigur că poimâine trece Boyco pe la Palanca?
— Sigur. Am informația chiar de la oamenii lui. Îl așteaptă în
locul lor de trecere peste Nistru.
— Câți îl așteaptă pe partea română?
— Doi.
— Ce știi despre ei?
49
Monedă de aur franceză de 20 de franci pe care era încrustat cocoșul galic.
138
 METASTAZA

— Au puști cu țeava retezată. Unul dintre ei este chiar omul

lui de încredere. Călăuza lui de aici. Dacă Boyco nu-l vede nu
trece Nistrul.
— Poți să-l faci pe celălalt să nu vină la Palanca?
— Aș putea doar dacă îi iau eu locul. Altfel stârnesc
bănuieli…
— Atunci mă bazez pe tine. Vii tu și călăuza lui…
— Fie, vin, dar mai trebuie un cocoșel… Devine prea
periculos pentru mine.
— Poimâine o să-l ai… Acolo la Palanca să vorbești doar în
rusește… Să găsesc mâine, aici, două rânduri de haine ca acelea
purtate de voi. Un rând să se potrivească pentru un lipovean
mare…
A doua zi, Ion fu trezit cu noaptea-n cap. Împreună cu Dima a
trecut pe la bojdeuca de la cherhana, unde și-au schimbat hainele
militare cu unele civile. Din grănicer Dima se preschimbă în
târgoveț, iar Ion în lipovean. Ultimul și-a lăsat cizmele lângă cufăr.
Nu i se potriveau. A rămas încălțat cu bocancii ostășești, lăsând
șalvarii să-i cadă mult deasupra. Au pus pachetele învelite cu
pânză de cort în cufărul din spatele trăsurii, alături de un coș cu
merinde: pită, pește uscat și trei carafe sigilate cu borviz.
Ajunseră repede la ruinele micului castel cu turnuri, din
vremuri de mult apuse, când Palanca era un târgușor tătăresc.
Și-au luat calabalâcurile și s-au înțeles cu vizitiul să se întoarcă
aici peste două zile tot dimineața. După plecarea trăsurii, Dima
urmat de Ion, o luară spre Nistru, dar nu în sus spre vadul vechi, ci
mai departe de sat, spre prima din cele trei meandre făcute de
fluviu înainte ca acesta să-și odihnească valurile în limanuri.
Găsi ușor păpurișul descris de pescar, unde urma să ascundă
lotca oamenii lui Boyco. Pe partea stângă, malurile fluviului, puțin
mai joase decât suratele lor de pe partea română, găzduiau un
crâng foarte des. Dima îl puse pe Ion să aleagă o ascunzătoare
bună pentru spionat zona.
De când era în armată, Ion nu l-a avut comandant direct pe
Dima. Acesta stătea tot timpul mai distant față de el.

139
 MIRCEA BULATOV

Nu dorea să se știe printre ceilalți ofițeri că i-a fost prieten și

astfel să-i fie aflată modesta obârșie. Ion, aflat acum în misiunea
de apărare a țării, cum îi cânta Dima, era lăsat să ia decizii. De
când a depus jurământul în armată, Ion se complăcea într-o
comoditate executivă. Prefera, mereu, ca altcineva să gândească,
să ia hotărâri și să comande, iar el doar să execute. În acea zi,
pentru Ion, totul se răsturnă. Trebuia să-și facă datoria de grănicer.
Habar nu avea că Dima se folosea de talentul lui, de bun țintaș, și
amesteca, de-a valma, datoria față de țară cu perfidul interes
personal.
Hotărî ca loc de pândă o ieșitură din mal năpădită de o
amestecătură de sălcii bătrâne și lăstăriș tânăr. Era mai sus de
păpurișul căutat de Dima, cam la două aruncături de piatră. De
acolo, dintre lăstăriș, printre sălciile noduroase se putea vedea tot
luciul liniștit al fluviului până în marele zăvoi din partea stângă a
Nistrului. Din locul acela plin de sălcii, arini și frasini, unde era
întuneric și când era soarele la amiază, era așteptat să apară în ziua
următoare Boyco.
Până se lăsă seara, Ion pregăti carabinele, reglă lunetele și puse
la îndemână muniția. Nu le ardea de mâncare, dar molfăiră
îndelung câteva dumicate de pită și pește uscat. Borvizul băut le
potoli setea. Goliră două carafe. De a treia hotărâră să nu se atingă.
Boyco putea veni dimineața ori pe înserate. Aveau de așteptat. Cel
mai greu era cu țânțarii.
Noaptea era pe terminate, când dinspre păpuriș se auziră
șoapte. Dima îl atenționă pe Ion cu o ușoară atingere pe umăr. De
mult aveau limbajul lor prin semne și gesturi care spuneau cât o
droaie de cuvinte. În cazul acesta însemna: concentrare sporită a
atenției și fără pic de zgomot. Din aceeași direcție se auzi foșnet
de păpuriș și, după câteva minute, pleoscăitul regulat de băbaică ce
se stingea cu încetul. Era clar că o lotcă plecase, pe întuneric, spre
zăvoiul de pe malul stâng al Nistrului.
Negura patrona suprafața liniștitului fluviu odată cu ivirea
dimineții. Se crăpa de ziuă când, din vălul cețos opal albăstriu,
apăru vârful unei lotci.

140
 METASTAZA

Se îndrepta direct spre păpurișul de unde plecase mai devreme.

Prin lunetă se vedeau trei persoane în lotcă. Primul și ultimul
vâsleau, iar cel din mijloc își aranja bretelele de piele ale
rucsacului. Dima înțelese că acesta era Boyko. Se apropie de
urechea lui Ion și-i șopti:
— După ce toți trei coboară pe uscat îl împuști pe cel din
mijloc în picior.
— Îl vrei viu… am înțeles.
— Dacă reușești, îl termini complet și pe cel din urmă. Pe
primul mi-l lași mie.
Păpurișul foșni din nou când luntrea intră cu putere ajungând
cu vârful la malul lutos. Primul coborî pescarul cu care vorbise
Dima zilele trecute. Acesta cercetă terenul, așa, de formă. Știa că o
să fie cel mai ocrotit de grănicerii lui Dima, doar el îi vânduse
pontul și își aștepta recompensa promisă, al doilea cocoșel.
Cei trei nu făcură nici zece pași, cu rucsacurile în spinare, când
două împușcături îi culcară la pământ pe primii doi. Al treilea dădu
să fugă înapoi spre lotcă. Carabina lui Ion se descărcă a doua oară,
iar fugarul căzu la marginea păpurișului. Dima și Ion cu carabinele
pregătite, pentru orice eventualitate, se repeziră spre cei trei
contrabandiști doborâți la pământ. Ajunși lângă cei căzuți, Ion
îndreptă carabina spre cel din mijloc căruia îi sângera puternic
piciorul împușcat și cu mâinile în sus mârâia, printre dinți, într-o
românească stâlcită: „Nu trageți!, nu trageți!‖...
Primul, împușcat mortal, mai apucă să-l recunoască pe Dima și
încercă să îngaime ceva, dar capul i se prăbuși în lutul mocirlos.
Dima îi ordonă lui Ion să vadă care este starea celui căzut lângă
păpuriș. În timp ce Ion executa ordinul, Dima se apropie de Boyco
care stătea speriat cu mâinile ridicate și îi șopti în rusește printre
dinți: „Dacă mai scoți o vorbă în românește îți zbor creierii…‖
Ion se întoarse făcând semn cu degetul la gât că cel inspectat
murise. Atunci, Dima își atârnă carabina pe umăr. Nu mai era
agitat și se îndreptă spre cel cu capul căzut în mocirlă.
Îi luă rucsacul și se apropie de Boyco dându-i lui Ion un nou
ordin:
141
 MIRCEA BULATOV

— Ia rucsacurile de la fiecare, le duci mai sus pe iarbă, iar pe

cei doi morți îi lepezi în lotcă.
— Cu ea ce fac?
— O lași acolo…
— Cu ăsta ce faci, că sângerează rău?
— Mă ocup eu de el. Trebuie să aflu de ce a trecut Nistrul. O
să scape cu viață dacă nu pierde sânge…
Ion începu să execute noile ordine. În acest timp, Dima îi
strânse piciorul lui Boyco cu un garou improvizat, deasupra
genunchiului, folosindu-i cureaua de la pantaloni. Sângerarea i se
micșoră, dar fața îi devenea din ce în ce mai lividă. Dima putea să-
l piardă. Se grăbi și începu interogatoriul doar în rusește. Boyco
colaboră, sperând să scape cu viață. Dima află locul celulei D.R.O.
din Dobrogea și numele bulgarului căruia trebuia să-i transmită
ordinele, armele, matrițele pentru manifeste și banii de la GPU.
Ion, revenit în apropiere, nu înțelegea nimic din ruseasca celor
doi. Nici nu îl interesa. Credea că misiunea lui de grănicer a fost
îndeplinită. Nu cunoștea procedurile. Dima era superiorul lui din
armată și îl lăsa să hotărască totul. Acesta îi dădu un ultim ordin:
„Hai să-l ducem și pe ăsta în lotcă! Am aflat ce trebuia. Să fim
miloși! Așa rănit, trebuie doar să dea un pic din băbaică și se
întoarce la ai lui.‖
Boyco crezu în cele spuse și se lăsă ajutat a fi pus în capul
lotcii. La mijloc zăceau întinse cadavrele celor doi colaboratori ai
săi, cărate de Ion. Prin câteva semne Dima îi comandă lui Ion să se
ocupe de rucsacuri.
După plecarea lui Ion de lângă păpuriș, Dima începu să
împingă lotca spre marele fluviu, prin desișul de papură. Se
asigură că Ion nu-l mai putea vedea și, aplecat peste coasta laterală
a lotcii, a scos vâslele. Boyco, văzând zâmbetul de pe fața lui
Dima, se încrezu și mai mult în mila acestuia. Înțelegea că este
lăsat să se întoarcă de unde venise. A întins mâinile după băbaica
binefăcătoare și trebuincioasă pentru a vâsli spre malul salvator.
Atunci lemnul tare l-a pocnit în creștetul capului.

142
 METASTAZA

Rapid Dima se aplecă spre trupul inert al lui Boyco și îi

desfăcu cureaua ce era pe post de garou. Sângele începu să gâlgâie
pe fundul de lemn. Înainte de a îmbrânci lotca morții spre mijlocul
Nistrului, Dima aruncă băbăicile în stufăriș și puse pe pieptul
bătrânului pescar, colaborator, răsplata promisă. Un cocoșel de
aur.
Un simțământ ciudat își făcuse loc în sufletul lui Dima. A
reușit să înșele vigilența lui Ion, a lui Boyco și a lacomului pescar.
Începuse să-i placă jocul. Ce ar fi dacă și-ar păcăli și șefii cu
puterea și ordinele lor tâmpite? De atunci, Dima hotărî că a sosit
vremea să aibă și el putere… cât mai multă.
Când a ajuns la Ion, acesta stătea tolănit pe iarbă cu bocancii și
obielele date jos, puse la zvântat. Trei rucsacuri nedesfăcute erau
la căpătâi. Dima răsturnă conținutul lor pe iarbă. În fiecare se afla
același conținut. Câte zece nagane, muniție pentru ele, matrițe mici
cât jumătate de coală ministerială, pentru manifeste și câte două
pungulițe cu cervoneți de aur50. Repuse toate cele găsite în
rucsacuri, iar pe Ion l-a trimis să aducă din ascunzătoare pânzele
de cort și carafa rămasă nebăută.
Profitând de lipsa scurtă a lui Ion, Dima a scos toate cele șase
pungulițe cu cervoneți și le-a ascuns în largile buzunare interioare
ale hainei de târgoveț.
Când veni Ion, Dima bău câteva guri din borvizul cu gust
trecut, pentru a-și potoli setea, apoi cei doi porniră spre drumeagul
ce ducea la ruinele cu turnuri. Dima căra carabinele împachetate în
foaia de cort și un rucsac, iar Ion pe celelalte două. Vizitiul venise
devreme și se bucură când își revăzu clienții.
Pachetul din foi de cort și cele trei rucsacuri își luară locul în
cufărul din spatele trăsurii care i-a dus destul de repede până la
bojdeuca de lângă cherhanaua din marginea Seimenilor. Vizitiul
primi ordin să rămână pe loc, iar Ion cu Dima intrară pe ușa
coșcovită.
50
Monede de aur (Золотой червонец) cu chipul țarului Nicolae al II-lea, emise
pe ascuns la Moscova deoarece erau acceptate pe piețele monetare externe.
143
 MIRCEA BULATOV

Nu se miră prea mult, când peste scurt timp din bojdeucă ieșiră,
tot ei: primul ca soldat și celălalt ca sublocotenent de grăniceri.
Chiar deveni bucuros că participa la ceva oficial. Dima îi dădu un
teanc mulțumitor de bancnote și următoarea adresă de destinație:
„cazarma grănicerilor din Cetatea Albă‖. La intrare, subofițerul de
serviciu primi dispoziție de la Dima să-i cheme urgent pe soldații
Petre și Avram de la armurărie. Tânărul sublocotenent, când sosiră
soldații săi, le ordonă: „Luați doar rucsacurile aflate în cufărul din
spatele trăsurii... Le duceți la armurărie și le păziți ca pe ochii din
cap! Vin și eu imediat.‖ Acest imediat dură jumătate de ceas. În
acest timp Dima ajunse la gară, lăsă pachetul învelit în foaie de
cort la biroul de bagaje și se întoarse cu o altă trăsură la unitate.
Toată seara ofițerul de la statul major întocmi procesul-verbal
privind conținutul rucsacurilor. Dimineața, acesta îi conduse
personal la tren. Ion ridică pachetul lung de la bagaje și împreună
cu ceilalți doi soldați ocupă un compartiment în garnitura de
vagoane ce aștepta cuplarea locomotivei. Profitând de așteptarea
dihaniei de oțel ce pufăia la capătul gării, umplându-și tenderul cu
apă, căpitanul îl prinse pe sublocotenentul Dima singur.
— Știam că inspecția privind armamentul din dotare este o
acoperire… se opri aici afișând un zâmbet complice.
— Ți-am zis eu că pentru asta am venit? Doar știi părerile
mele… cred că am fost sincer cu tine…
Îi făcea plăcere să-l tutuiască pe cel din fața sa. Acesta, deși era
mai mare în grad și funcție, se conforma circumstanței.
— Acum știu… ați venit pentru misiunea secretă de capturare
a instigatorilor cominterniști… continuă căpitanul slugarnic.
— Dacă nu i-am putut prinde vii, am pus mâna pe armele și
materialele lor de propagandă. Te rog, caută cu grănicerii lotca…
acolo la Nistru și fă darea de seamă cu morții, dacă-i aduce apa la
malul nostru…
— Dă-i încolo pe morți… Acolo, la masă, mi-ai zis că cei care
te-au trimis sunt interesați de ofițerii din garnizoană cu vederi mai
anti… din cele legio… Poftim notele informative cu toți ofițerii de
toate culorile și cu apucăturile lor…

144
 METASTAZA

— Au cuplat locomotiva. Plec. O să te am în vedere…

Rămâne secretul nostru, încheie Dima, urcând în vagon și lăsând
în mintea slugarnicului căpitan o ieftină nădejde de posibilă
avansare…

Ajunsă la Galați echipa de inspecție reveni la serviciile de

rutină din batalionul de grăniceri. Dima le-a interzis să spună cuiva
de ranițele lăsate la biroul de bagaje în gară.
Spre seară, Dima făcu o plimbare la seminarul teologic Sf.
Andrei. Bonul de la bagaje ajunse la preotul între două vârste,
legătura lui Dima din Galați, împreună cu un bilețel scris în rusește
cu numele și locațiile șefilor de celule D.R.O. Pentru aceștia erau
destinate materialele confiscate.
Peste câteva zile primi de la preot un alt ordin de la SSI:
întâlnirea cu un reprezentant de la centru.
În miercurea următoare, se conformă convocării și veni seara la
seminarul teologic îmbrăcat în civil. Preotul, legătura lui cu
centrul, preda acolo Sfânta Tradiție. L-a condus pe Dima într-o
chilie și a rămas afară, de pază. Acolo Dima a făcut cunoștință
pentru prima oară cu un funcționar superior din serviciul secret.
Mai târziu a aflat că era chiar mesagerul de încredere al lui
Moruzov. Discuția a fost scurtă.
— Șeful mare a fost foarte mulțumit de cum ți-ai îndeplinit
misiunea. Fără scandal, acolo la grăniceri, pe Nistru, iar aici în
Dobrogea datorită ție au fost anihilate trei celule…
— Mi-am făcut doar datoria…
— Lasă, lasă… Nu bați clopotele și nu miroase nimic după
tine, dar…
— Dacă e nevoie să corectez ceva în raportul meu… aici
Dima lăsă voit neterminată ideea care avea o cu totul altă formă de
exprimare în capul lui. Avea o variantă explicativă și pentru bani,
dacă cei de sus bănuiau ceva despre ei.
— Nu te grăbi tinere! Am zis, dar… de acum începe greul
pentru tine. Am să-ți prezint ideea în mare și dacă te consideri în
stare să o duci la capăt, ne comunici mai târziu prin mesager cu da
sau nu.
145
 MIRCEA BULATOV

— Aștept prezentarea… răspunse politicos Dima, bucuros în

sinea lui că despre bani, nici bănuială.
— Știi mersul politicii actuale. Guvernul Iorga-Argetoianu e
presat tare. În câteva săptămâni, maxim o lună, vor fi alegeri. Toți
fac propagandă electorală. Legiunea a început să fie tot mai
zgomotoasă și să câștige adepți acolo sus. Încă nu a venit vremea
ei, dar trebuie să fim pregătiți să servim pe cine câștigă. Șeful are
nevoie urgent de informații privind eventualii susținători în
garnizoanele din Dobrogea și sudul Basarabiei. Așteptăm câteva
zile mesajul tău. Te bagi sau nu în treaba asta ?
— Pentru Cetatea Albă aveți deja lista… aici Dima făcu o
scurtă pauză și îi întinse una din listele primite de la slugarnicul
căpitan de stat major. Apoi continuă: — Pentru celelalte județe
din zonele amintite, am nevoie de puțin ajutor de sus.
Mesagerul șefului de la centru își puse ochelarii, citi nota
informativă cu ofițerii ce îmbrățișau ideile legionare din Cetatea
Albă și ridicând privirea, pe deasupra ramelor, zise:
— Ești făcut pentru serviciul nostru… miroși din vreme ce
este necesar. Ai și inițiativă… Trebuie să înțeleg că deja te-ai
băgat anticipat în noua misiune?
— Bineînțeles, dar repet, am nevoie de ceva ajutor.
— Ce ai nevoie?
— Împuternicire, ca inspector cu disciplina și morala cadrelor
ofițerești în armată și viața civilă. Și puțin sprijin financiar pentru
recrutări de colaboratori… Înțelegeți? Despre delatori e vorba…
— Privind finanțele, o să avem grijă, dar pentru
împuternicirea dorită de tine… E ceva nou. Să nu stârnim apele. Să
văd ce zice șeful. Trebuie să apelăm la Statul Major General, eu te
susțin…

Duminică sublocotenentul Dima veni din nou la biserica Sf.

Andrei. După slujbă preotul-profesor îl luă de o parte zicând:
— La mai mare șefule! Ai și un plic direct de la șeful cel
mare.
— Ce mă iei cu șefule?

146
 METASTAZA

— De azi trebuie să ascult de ordinele tale privind mesageria,

iar la unitate o să primești împuternicirea cerută și avansarea...

În drum spre batalion, pe Calea Domnească, se opri ca de

obicei la restaurantul Canellos. De data asta luă un spriț rece și
desfăcu plicul voluminos. În el era un alt plic cu bancnote mari și o
hârtie cu nume. În dreptul fiecărui nume era trecută o literă. Era
lista cu oamenii de legătură, iar literele reprezentau orașul unde îi
putea găsi. Restul detaliilor privind localizarea lor depindea de
mesager. Mai clar, de preotul-profesor de la Sf. Andrei. Știa că
trebuie să învețe numele și locațiile, apoi să distrugă scurta listă.
Încălcă regulamentul. Împături hârtia mărunt și o vârî în buzunarul
de la piept. Intră la cinema Trianon să o vadă pe Marlene Dietrich
în Îngerul albastru. Stătea pe un scaun de la margine, cu mâna în
buzunar. Teancul cu bancnotele noi și lucioase de 5000 lei51 îi
dădea un sentiment de putere. De patru ani, din 1929, în România
era criză. Tot mai mulți oameni puteau fi cumpărați pentru treburi
cenușii. Dima își făcea socoteala că doar cu jumătate din suma
primită, putea obține informațiile cerute.
Era vremea să se gândească și la el. Sună la cazarma
batalionului și ordonă ofițerului de serviciu să-l trimită urgent pe
Ion, aici, pe Calea Domnească lângă statuia lui C. Negri.
Se simțea puternic, capabil de acțiuni de amploare care să îi
deschidă o poziție influentă în societate. Ceva lăuntric îi spunea că
nu este bine să se afișeze, să iasă în față. O bucurie mândră îi
dădea ghes să împărtășească cu cineva apropiat, măcar în parte,
această satisfacție interioară. Dima nu avea pe nimeni. Doar Ceapă
Ion mai aducea puțin cu Ionică de altădată, cu singurul lui prieten
din copilărie.
51
Bancnota de 5 000 lei cu chipul Regelui Carol al II-lea pe o parte și cu
Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba-Iulia pe verso a fost una din cele mai
frumoase bilete de bancă din perioada interbelică. Culoarea era predominant
albastru. A fost lansată în circulaţie la 1 martie 1932 și a fost retrasă din
circulaţie la 1 decembrie 1932.

147
 MIRCEA BULATOV

Rezervă o masă la Canellos, lângă geamul mare ce dădea spre

piațetă, și comandă un meniu bogat pentru două persoane. De la
geam vedea bine intersecția. Când apăru Ion și începu să dea
târcoale statuii lui C. Negri, trimise ospătarul să îl cheme înăuntru.
Ion mirat se așeză la masă pe scaunul din fața lui Dima, aranjat
serviabil de ospătar. Se uită nedumerit la lumea elegantă din local.
Printre ei ofițeri cu grade mult superioare sublocotenentului Dima
stăteau la masă, alături de demoazele îmbrăcate cu rochii puternic
decoltate, croite elegant, dar din țesături ieftine. Aceștia s-au uitat
și ei un timp chiorâș la masa celor doi. Pentru ofițerimea și
compania petrecăreață însoțitoare erau doar doi pârliți ce se dădeau
mari, venind la acest local central.
Ospătarul, povățuit în prealabil de Dima, începu să aducă pe
rând aperitivele cu icre negre și alte delicatese scumpe defilând
ostentativ prin fața ofițerimii pomenite. Urmară vinuri alese, la fel
de scumpe. Când veni rândul felului principal din meniu, ospătarul
îl aduse pe o măsuță cu rotițe. Bineînțeles, trecu tot prin fața
ofițerilor. Demoazelele însoțitoare se zgâiră îndelung la platoul cu
șalău la cuptor și sos meunière cu capere, bogat ornamentat cu
multe felii de lămâi galbene și verzi.
Dima urmărea totul cu coada ochiului și o satisfacție dulce își
făcea loc în inima lui. Ridică paharul cu vin alb și ciocnindu-l de
cel din fața lui Ion îi zise destul de încet:
— A venit și vremea noastră Ioane. Hai noroc!
— Măi Dimo, cu șalău și icre negre vrei să mă vrăjești în fața
ăstora… Mai bine zi pe șleau ce vrei de la mine? Sigur e ceva
separat de slujba militară…
— Tot nu ți-a trecut ranchiuna?... Pentru un dans cu Măriuca
atunci la horă!?... continuă aplecându-se spre Ion.
— Nu și nici nu o să-mi treacă… Când bunicu‘ s-a îmbolnăvit,
n-ai răspuns nici la scrisoare. Bătrânu' ținea la tine.
— Știu. Taci puțin și-ascultă! Pe atunci eram elev. De la
regimentul din Iași nu mi-ar fi dat drumul în permisie. Pentru
ofițerii de care depindeam, Ceapă Ion era doar o cunoștință de-a

148
 METASTAZA

mea. Degeaba era veteran de război. Când venea pe la mine pentru

ei nu însemna nimic. Un muntean. Un țărănoi. Tocmai de-aia…
— Nu te cred…
— Ba să mă crezi. Am îndurat de toate. Fiind copil de trupă
până și ordonanțele ofițerilor mă puneau să le lustruiesc bocancii.
La regulament, ca elev, nu le eram dator cu niciun serviciu.
Refuzam… primeam scatoalce. Tu o aveai pe maică-ta, pe bunicu‘
și pe Măriuca. Eu nu aveam pe nimeni căruia să-i spun păsurile
mele. În armată, dreptatea o dețin doar cei ce au puterea.
— Crezi că în viața civilă e altfel?... zise calm Ion, golind
paharul cu vin alb după ce termină fileul de pește.
— Ioane, uită-te în jur! Îi putem avea la degetul mic pe toți,
spuse Dima aproape șoptit, dar pătimaș. Am să-ți spun un secret
care trebuie să rămână între noi doi. Dacă ai să mă asculți, o să
avem mereu dreptate. De azi putem deține destulă putere, iar
împreună putem să-i facem praf pe toți ăștia care ne disprețuiesc
acum… cu demoazelele lor cu tot.
Făcu semn spre ospătar, ce veni fuga și ascultă noile comenzi
ale lui Dima. După ce debarasă masa aduse desertul. Ospătarul, la
fel ca mai înainte, defilă, plin de grandoare, cu tăvile prin fața
damelor de companie de la mesele ofițerilor superiori.
Ochii plini de ciudă și nasurile curioase se mutaseră pe tăvile
ce purtau ultimul fel de bucate.
Lângă baclavale și înghețata cu fistic trona o sticlă de șampanie
Mott52 demidulce, bine frapată. Când ospătarul deschise sticla
teatral și se auzi pocnetul adecvat, damele deja salivau. Nu se mai
ascundeau, se uitau doar la cei doi.

52
Șampania Mott-Vin spumant românesc produs din 1912 la fabrica lui
Wilhelm Mott care se chema „Mott & Fils‖. După 1929 fabrica
producea100.000 de sticle de vin spumant pe an, iar Mott devine în scurt timp
un brand european. Mot & Fils devenea furnizor principal al Casei Regale din
România, dar şi pentru operatorul celebrului tren Orient Express.

149
 MIRCEA BULATOV

Pe deplin satisfăcut, Dima comandă ospătarului:

— Du două sticle de șampanie la doamnele de la mesele
ofițerilor.
— Dacă întreabă ce să…
— Să le spui că sublocotenentul Dima și soldatul Ion, de la
grăniceri, sunt bucuroși dacă închină un pahar în cinstea noastră și
ne trimit un salut plin de „bezele‖.
Ospătarul servi șampania acolo unde a fost trimis. Dima,
jovial, ridică paharul în cinstea doamnelor și ofițerilor care le
însoțeau. Brusc, ochii acestora nu mai trădau ranchiuna de mai
înainte, deveniseră languroși aruncând priviri galante spre
expeditorii incitantei băuturi. În timp ce sorbeau ultimele
înghițituri, demoazelele tot ridicau paharele de șampanie către
Dima și Ion, ducându-și degetele la buze și aranjându-și cu
îndemânare decolteurile pentru a lăsa la vedere cât mai mult din
bogăția piepturilor deja înfierbântate.
Înghețata era pe terminate, când Dima se aplecă din nou spre
Ion.
— Toți sunt ușor de cumpărat, toți ăștia…
— Măi Dima tu te-ai amețit…
— Nu! Îți spun adevărul. Din cei de față, doar noi doi nu
putem fi cumpărați… Restul toți. Și femeile și ofițerii, toți.
— Bine, bine! Hai să plecăm…
— Nu plecăm până nu îți spun secretul…
Plin de importanță Dima continuă abia auzit:
— De azi lucrez ca ofițer, șef de celulă, la Serviciul Secret de
Informații, iar tu ai să fii colaboratorul meu principal. Da sau ba?
— Îmm…da!, răspunse Ion, parcă hipnotizat, fără să se
gândească la ce se angajează.
— Uită-te Ioane cum sunt îmbrăcate femeile care stau cu
ofițerii, la mesele din colț. Mariei i-ar strica să se îmbrace așa
elegant? De ce nu… și mai și? Nu așa de ieftin.
— Unde să o scot pe Măriuca cu așa țoale?… poate tocmai la
Piatra sau la Ieși. Când ajung cu ea acolo? Nu am nici măcar
permisie să o pot vedea… iar tu zici de…

150
 METASTAZA

— Pot totul! Acum totul îmi este posibil. De duminica viitoare

ai să fii o săptămână acasă lângă Maria.
— Chiar te-ai îmbătat Dimo! Încă mai sunt luni bune până la
vremea concediilor. Doar nu o să-i dai tu ordine colonelului sau
maiorului de la statul major, să-mi dea permisie.
— Lasă mărunțișurile astea…Vezi pe geam, în fața statuii lui
C. Negri, magazinul de ciorapi de damă Ady? Lângă el este unul
de lenjerie de lux ce ține și o croitorie pentru doamne. Lucrează cu
stofe de la Paris. Duminică ai să fii lângă Maria cu de toate, de la
ciorapi de mătase, până la taior și bluze cu volane de dantelă. Cu
dantelă de Milano, nu de-asta ieftină cum lasă damele de alături să
li se vadă la decolteu. Parfumul, te rog să-mi dai voie să-l aleg eu,
iar tu să i-l dai cadou și să-i pomenești că eu i l-am ales… atât.
— Eu plec chiar acum. Te-ai cherchelit de-a binelea sau ai
luat-o razna? Zicând acestea, Ion se ridică și se îndreptă spre ușa
de la ieșire.
Dima se ridică și el. Plăti consumația și lăsând un bacșiș
substanțial. În drum spre ieșire, salută protocolar ofițerimea și
demoazelele ce îi făceau plecăciuni atrăgătoare, surâzând, cu gurile
până la urechi. A traversat piațeta și l-a ajuns pe Ion ce se uita în
vitrina de la magazinul Ady. Acesta i se adresă, puțin rățoit:
— Pentru câteva clipe Dimo, ai reușit să mă vrăjești. Chiar
începusem să visez că am să ajung cu toate cele pomenite la
Măriuca…
— Să nu mai fiu eu ofițer, dacă în trei zile nu o să primești
permisia de care ți-am pomenit. Problema e că nu știu măsurile pe
care le poartă Maria, iar tu la măsuri te pricepi ca... Habar n-ai, iar
eu nu am mai văzut-o de atunci de la horă…
Mergeau spre cazarmă trecând pe lângă hotelul din apropierea
magazinului de dame La Tedeza. După instituirea legii sanitare din
1930, când casele de toleranță au fost teoretic desființate, acolo,
lângă hotel, funcționa pe ascuns stabilimentul doamnei Mimi. Cum
de rezistase să nu-i fie suprimată afacerea, era secretul ei. Plătea
bine la poliție și avea grijă ca fetițele să aibă controlul medical la
zi.
151
 MIRCEA BULATOV

Cu mita mai încercaseră și alte matroane, dar tanti Mimi avea

un atu în plus. Imobilul unde se desfășura afacerea, deși la intrare,
seara, se aprindea felinarul roșu, figura drept casă cu camere de
închiriat, numai pentru fete muncitoare. Într-un fel așa și era, aici
stăteau cu chirie frumoasele grizete angajate la atelierul de
croitorie La Tedeza.
— Ioane! Mi-a venit o idee, fetele nu au început încă lucrul,
mai avem timp… Tu ai ochii formați la milimetru, așa că rezolvăm
imediat și problema măsurilor pentru Maria. Trebuie doar să
privești, să compari și să alegi… Vino cu mine puțin la tanti Mimi.
— Asta e ultima toană pe care ți-o mai suport!
— Bine, bine… Intră aici după mine…
Dima, cuprins de emoție, parcă avea friguri după o mare febră.
Ion nu l-a mai văzut niciodată așa. Doar cotloanele ascunse ale
sufletului lui Dima știau adevărul. Dorea să-și demonstreze că
poate să obțină orice își dorea.
Intrară într-o casă cu etaj. După holul de la intrare, porneau
scările în spirală spre camerele de sus, iar în față o altă ușă dădea
spre o curte interioară. Dima, cunoscător al locului, cum intră și
Ion, închise ușa principală cu zăvorul. Grăbit, traversă holul și
ajuns în curticica interioară, începu să strige:
— Tanti Mimi! Tanti Mimi! Vino repede…
— Gata, gata! Am venit, că doar nu arde! răspunse, venind în
grabă, o doamnă trecută binișor, măruntă și rotundă peste tot.
Din mers își lega cordonul de la capotul mătăsos cu imprimeuri
de flori de cireș. Cu toată graba avea grijă ca reverul, răscroit până
în talie, să îi lase la vedere mai mult decât era suficient, pieptul
bogat, cândva foarte frumos.
— Tanti Mimi, nu am timp să-ți explic, te rog fă ce îți spun, că
o să fie bine pentru toți… Mai ales, pentru tânărul care mă
însoțește. E un prieten de-al meu… din copilărie.
— Eu credeam că vine vreo razie și vrei să mă anunți. Știi că
am catastifele și analizele fetelor la zi, dar cu controlu‘ nu te joci…

152
 METASTAZA

— Lasă controalele. Ți-am mai zis că dacă apare vreo

problemă mă ocup eu. Nu-i timp de pierdut. Știu că e duminică,
curând se lasă seara și fetele tale își încep lucrul, dar am nevoie
de…
Dima făcu prezentările și îl invită pe Ion să ia loc pe singura
băncuță din micuța curte interioară. Șopti apoi ceva la urechea
doamnei Mimi, strecurând câteva bancnote albastre în buzunarul
halatului mătăsos. Imediat, aceasta dispăru vreme de câteva
minute. În acest timp, Dima îl lămuri pe Ion că trebuie doar să
răspundă la întrebările unei croitorese de lux care îmbracă fetele
matroanei și multe doamne din lumea bună a orașului.
Tanti Mimi își făcu din nou apariția, însoțită de o doamnă mai
în vârstă, care avea atârnat un centimetru pe gâtul înalt și uscățiv,
plin de riduri. În mână ținea un carnețel cu un creion al cărui vârf
bont ieșea dintre file. În urma lor, rând pe rând, începură să
coboare în curticică mai multe femei tinere, până în douăzeci și
cinci de ani. Grizetele aproape dezbrăcate, doar cu ceva lenjerie
din milaneză și dantelă aprinsă la culoare, se aliniară, toate
unsprezece, ca la o paradă a modei, la semnele făcute de tanti
Mimi în fața băncii pe care stătea Ion. Acesta se făcu roșu ca
racul, văzând grațioasele femei, ce își unduiau șoldurile dezgolite,
obraznic și fremătător, atât de aproape de ochii lui. Croitoreasa,
informată ce trebuia să facă de tanti Mimi, începu să-l întrebe:
— Care de aici are înălțimea logodnicei dumneavoastră?
— A treia domnișoară… cea înaltă, dar talia nu…
Toate izbucniră în râs când auziră domnișoară. Uscățiva
croitoreasă măsură înălțimea celei indicate și notă ceva în carnet,
continuând să-l interogheze pe Ion.
— Răspundeți, vă rog, numai la întrebările mele. Am întrebat
doar de înălțime. Acum o să vă întreb despre bust. Care, de aici, îl
are ca cel al logodnicei dumneavoastră?
— Domnișoa… scuze, doamna de la mijloc.
Iar măsurători, iar notări în carnet. Așa continuară întrebările
croitoresei privind talia, lungimea brațului până la cot, până la
încheietura mâinii și altele asemănătoare.

153
 MIRCEA BULATOV

Interogatoriul a fost foarte expeditiv. La sfârșit, croitoreasa

făcu un semn fetelor să plece rămânând doar cu tanti Mimi și cu
cei doi militari. Analiză măsurile notate și într-un târziu se adresă
lui Ion:
— Domnule ești fenomenal, parcă ai centimetru în ochi.
Măsurile se corelează perfect. Asta îmi dă certitudinea că nu ai
greșit tinere. Dacă cele indicate de tine corespund realității, ai o
logodnică precum Venus din Milo. Doar un amănunt te mai rog,
culoarea ochilor și a părului… și cum îl poartă?
— Ochii albaștri, părul negru, buclat natural. Acum îl poartă
tuns până la umeri…
— Domnule, veniți poimâine, a doua casă de aici, să luați
taiorul și bluzele de mătase. Cele două trusouri de lenjerie de lux le
comand mâine dimineață, când cumpăr și ciorapii de mătase de la
Ady. Pălăria asortată cu taiorul de vară e cadou din partea mea…
— Dar eu nu am comandat încă nimic! bâigui nedumerit Ion.
— Comanda am primit-o… și plata în avans. Mai este de
stabilit culoarea taiorului. Vă recomand bej deschis.
— Bine, da… dumneavoastră știți mai bine, reuși să mai zică
Ion, buimăcit complet.
Dima mulțumi celor două doamne. Tanti Mimi trase zăvorul și
le deschise larg ușa de la intrare.
Afară era încă zăduf, deși dădea să se însereze. Cei doi o luară
spre cazarma batalionului. În spatele lor, deasupra porticului, pe
sub care tocmai ieșiră, matroana a aprins felinarul roșu.
Domnișoarele începeau lucrul.

***

A doua zi, luni, sublocotenentul Dima fu chemat în biroul

comandantului de batalion. De cum intră pe ușă, colonelul se
ridică în picioare și i se adresă:
— Felicitări pentru înaintarea în gradul de locotenent și pentru
numirea ca inspector militar privind disciplina și morala cadrelor
armatei pe zona Dobrogea. Înaintările în grad și funcție au venit,
chiar acum, de la București.
154
 METASTAZA

— Nu mă așteptam! Mulțumesc pentru felicitări. Mulțumesc

anticipat și pentru colaborarea viitoare la buna desfășurare a
misiunilor de la centru… zise Dima, lăsând să pară surprins doar
de înaintarea în grad.
— Ai tot sprijinul meu, privind misiunile primite de la centru.
Pentru asistență și ajutor te adresezi direct maiorului de la statul
major. I-am spus că ai girul meu în tot ce ai de făcut pe această
linie.
— În privința sprijinului, chiar am nevoie pentru noile
misiuni. Mă duc, tocmai acum, la statul major. Cu tot respectul…
permiteți să mă retrag, salută Dima cu chipiul ținut la șold.
Pocnind din călcâie, făcu stânga-mprejur și părăsi biroul
comandantului.
Biroul statului major al batalionului se afla în aripa opusă a
clădirii unității, lângă birourile ofițerilor de intendență. Până acolo
putea să meargă pe lungul hol în formă de potcoavă, ce despărțea
birourile de curtea interioară. Dacă mergea pe hol, trebuia să salute
ofițerii mai mari în grad și nu avea niciun chef.
Preferă să meargă de-a dreptul, prin praful din curte. Aici el era
cel salutat, de gradații și subofițerii care pregăteau soldații
companiei, din care făcea parte și Ion, pentru marș către poligon.
Nici nu se deranjă a le răspunde. Se apropie de plutonul lui Ion. Îl
chemă puțin afară din front și îi zise încet, doar pentru el:
— Vezi cum tragi azi! De asta depinde permisia. Să te
gândești la Măriuca…
— Măriuca e doar pentru mine… de rest, nu avea grijă.
Ion salută regulamentar și se întoarse la pluton lângă Petre și
Avram care îi ținură carabina cât vorbise cu sublocotenentul.
Dima ajunse în anticamera statului major. De serviciu era un
sublocotenent, cum a fost și el până acum cinci minute. Părea mult
mai în vârstă decât în realitate. Când Dima se prezentă și ceru să
fie anunțat la șeful de stat major, se gândea, privindu-l pe cel din
față, că îi era sortit ca abia la pensionare să apuce, cel mult, gradul
de căpitan în rezervă.

155
 MIRCEA BULATOV

Din biroul șefului de stat major se auzea vocea baritonală a

maiorului ce dădea ofițerilor ultimele instrucțiuni pentru buna
desfășurare a exercițiilor de tragere: „Cele două camioane,
singurele disponibile azi, să plece imediat cu telefoniștii, plutonul
gospodărie și țintele de ambrazură! Restul… plutoanele în marș
forțat până la poligon… Primii să facă legătura telefonică între
șanțul cu ținte și locul de tragere… Se va trage în serii de șase, din
poziția culcat, de la o sută de metri…
Nu vreau niciun accident!... Răspundeți pentru asta!… Peste o
oră, când ajung cu comandantul unității, să fiți gata pentru
exercițiu… Executarea!‖
Imediat se auziră pocnetele din călcâie ale ofițerilor, apoi
ușa se deschise și ieșiră pe rând, în ordinea descrescătoare
gradului, ofițerii companiei. Dima, îi salută pe rând în silă.
În ușa biroului apăru și maiorul cu un căpitan, locțiitorul lui la
șefia statului major. Primul mai repetă încă o dată locțiitorului:
„Pleci cu camioanele și cum termină telefoniștii treaba, exersezi cu
soldații de zeci de ori, ținta sus, ținta jos… Vezi că soldații ăștia de
la gospodărie știu mai mult de cratițe și polonice… Toți care ridică
țintele să aibă capul la cutie… până nu se primește ordin prin
telefon de la linia de tragere, nu se ridică ținta…‖
Căpitanul plecă grăbit pentru a executa ordinele primite și nici
nu observă salutul lui Dima, adresat, în silă, mai mult maiorului.
Acesta îl pofti pe Dima în birou, adresându-se în același timp
ofițerului de serviciu: „Să aduci cafeaua și să nu fim deranjați.‖
Șeful de stat major avea experiență militară, dar și un nas fin în
sforăriile ofițerimii. De dimineață a dus personal comandantului
telegrama adnotată cu secret de serviciu, privind numirea lui Dima
în funcția de inspector militar cu disciplina și morala ofițerilor pe
Dobrogea și înaintarea la gradul de locotenent, pe care o consemnă
în ordinul pe unitate. Începu să bănuiască că acolo, sus, Dima era
privit altfel decât aici în garnizoană.
— Mai de mult doream să discut cu dumneata domnule Dima,
domnule locotenent Dima. Felicitări pentru grabnica avansare
sosită de la centru.

156
 METASTAZA

În timpul acesta luă loc într-un fotoliu, poftindu-și invitatul să

se așeze în cel de alături.
— Mulțumesc de felicitări, dar nu cred că este cazul. Așa au
crezut cei de la centru, că dă mai bine pentru noua misiune.
— Între noi fie vorba, misiunea anterioară, cu inspectarea
armamentului din dotare, venită tot de sus, a fost o acoperire. Ce ai
făcut la Cetatea Albă nu știu și nici nu mă interesează. Se pare că
acolo la serviciul de informații… ai valoare… Na, că m-a luat gura
pe dinainte!...
— Nu neg, dar nici nu ați auzit de la mine că lucrez într-un
astfel de serviciu… făcu voit pe misteriosul Dima pentru a crește
în ochii de vulpoi ai maiorului, mizând pe necunoscut.
— Bine, bine! Nu poți să-mi spui despre misiunea cea veche,
dar în ce constă noua misiune?
— E definită chiar prin noua mea titulatură. Eu trebuie doar
să-mi fac datoria cu discernământ, fără părtinire… Vin vremuri
tulburi peste țară și cred că… putem conta pe ajutorul și discreția
dumneavoastră.
— Și cine sunt cei ce doresc să conteze pe ajutorul meu? Șefii
de la centru, de la Statul Major, sau alte personalități din SSI?
— Domnule maior, nu pot decide să răspund franc. S-au dus
vremurile de la sfârșitul Marelui Război. Politica și factorii militari
de decizie conlucrează. Hotărârile se iau în echipă… Ce pot să vă
spun e că timpul se grăbește și că liderii politici nu sunt cei ce par
a fi…
— Eu nu fac politică. Sunt doar un ofițer în slujba statului.
Fac ce mi se ordonă...
Aici se opri, auzind ciocănitul în ușă. Sublocotenentul de
serviciu aducea tava cu ceștile de cafea. După ce o puse pe-o
măsuță de alamă, cu picioare frumos ornamentate și cu roți la
capete, trase ușor de mânerele măsuței până o aduse lângă cei doi
ofițeri așezați în fotolii și se retrase grăbit în anticameră pentru a
nu lăsa pe nimeni să le tulbure conversația. Dima, picior peste
picior, îl urmări până închise ușa zicându-și în gând: „Puteam să
fiu și eu un ducător de cafea dacă…‖

157
 MIRCEA BULATOV

Maiorul sorbi din cafea îndemnându-l și pe Dima să facă la fel,

apoi se ridică în picioare și se duse spre un scrin de la perete. Dima
se conformă protocolului de conduită militară în incinta unității,
ridicându-se și el în picioare. După ce cotrobăi după ceva în
sertarele scrinului cazon, maiorul se întoarse și se postă în fața lui
Dima cu ceva în mână.
Fără să spună un cuvânt îi descheie epoleții și îi adăugă, pe
fiecare, câte o tresă din fir argintiu.
— Sublocotenente Dima, astăzi, conform ordinului pe unitate,
ești avansat la gradul de locotenent. Sincer să fiu, doar pe front în
război, am văzut așa rapide avansări în grad. Ai doar un an de la
terminarea școlii militare… Ia loc, mai avem ceva timp până la
exercițiul de tragere. Fă-mi plăcerea să mergi cu automobilul
împreună cu mine și colonelul comandant, la poligon. Lasă
misiunile primite pe mai încolo…
— Iertați nepolitețea, dar misiunea mea a început deja.
Rapoartele sunt în fază incipientă și tocmai de aceea am și venit să
vă avertizez…
Aici Dima exageră voit tonul și urmări cum superiorul lui, cu
mult mai mare în grad și funcție, începu să se holbeze la el gata de
explozie. Cum face pisica cu șoarecele după ce îl prinde, Dima îi
dădu drumul un pic.
— Nu ne aude nimeni. Cred că ați înțeles, doar sunteți vechi
ofițer. Ați primit de la Statul Major General numirea mea în
funcția de inspector și cunoașteți ce urmează. Sus se vor face
centralizări privind comportamentul ofițerilor superiori ce au
funcții de conducere…
— Și ce are a face asta cu mine !?
— Păi, are! Și bine că mă ocup eu de inspecție în zona asta…
— Ce tot îndrugi acolo, măi tinere?... începu să-și piardă
cumpătul maiorul.
— Nu trebuie să vă mai întâlniți cu Zizi!
— Da… de ce? întrebă spăsit maiorul, muiat de tot.
— Nu mă înțelegeți greșit. Sunteți familist cu două fete la

158
 METASTAZA

pension, bine văzut în toată garnizoana. Mâine-poimâine, poate

comandant de batalion și chiar regiment… De ce o tinichea de
coadă ?…
— Și se știe deja acolo!?… se stinseră cuvintele maiorului, ce
arăta cu degetul spre tavan.
— Momentan, nu. Providența sau, mai bine zis, misiunea mea,
m-a făcut să aflu cine este cel ce dorește să se afle despre asta,
acolo sus. Iar dacă o să o facă… o va face doar din gelozie.
— Spune-mi cine este, că am ac de cojocul lui… și să fiu în
gardă, doar suntem camarazi…
— Nu puteți, mi-e greu și mie, e ajutorul boțmanului de pe
Regele Carol I 53. Are relații sus, în camarilă.
— Și… și ce caută să fure fetele altora? Tocmai aici la
Galați… Acum înțeleg… de la el are Zizi șalurile turcești…
— Să lăsăm șalurile și să ne ocupăm de boțman, sau rupeți
relațiile cu Zizi pentru a nu vă strica reputația… aici Dima se opri
intenționat pentru a mări suspansul.
— Păi, este vreo șansă să o păstrez pe Zizi, fără
compromisuri… vorbea în barbă, aproape rugător, maiorul.
— Din informațiile mele, navei Regele Carol I i se schimbă
puntea superioară și i se mărește tancul de apă…
— Ce legătură are puntea, rezervorul… cu Zizi și boțmanul?
— Cu ajutorul de boțman, corectă Dima... ce poate fi legat la
datorie pe nava Regele Carol I. Vreau să știu dacă trebuie musai să
intervin…
— Musai! Musai!... se repezi să răspundă copilărește maiorul,
continuând șoptit. Numai ea mai îmi dă ceva bucurie…
Neveste-mii, nu i-am văzut nici buricul de un car de vreme și am
două fete cu ea… mă înțelegi și pe mine, că suntem bărbați și
ofițeri, dă-o ‘ncolo…
— Dacă alegerea pentru Zizi e fermă, trebuie atacat pe două
fronturi. O duceți pe Zizi pentru ceva vreme departe de
stabilimentul doamnei Mimi. Nu mai trebuie să fiți văzut acolo. În
53
„Regele Carol I‖- navă mixtă de pasageri și poștă. În perioada interbelică a
efectuat regulat curse pe linia Constanţa – Orient.
159
 MIRCEA BULATOV

acest timp, eu aranjez, știu unde, ca ajutorul de boțman să fie

avansat, primind și sarcinile de administrare a navei.
— Dacă avansarea nu vine așa repede? Vine la Zizi și din
gelozie că i-am luat-o, tot mă spurcă la centru…
— Asta e treaba mea. Știe doamna Mimi să-l îmbrobodească.
O să-i spună cât de mult ține Zizi la el, dar că a trebuit să plece
pentru un timp undeva la țară, la rude… Și până se întoarce,
amorezul e legat la datorie pe vapor.
— Rămân îndatorat locotenente, dacă mă rezolvi...
— O fac pentru a nu vă fi știrbit prestigiul. Dar dacă tot vreți
să faceți un pustiu de bine, dați o permisie, de zece zile, soldatului
Ceapă Ion începând de vineri. Să ajungă și el acasă la mândră,
duminică.
— Ești pus pe fapte bune locotenente. Dacă este căsătorit,
aranjez cu colonelul ce respectă familia…celula de bază a
soțietății, cum îi place să tot repete pe la recepțiile din garnizoană.
— Este doar logodit. Colonelul nu o să accepte, dar vă sugerez
un pariu. Asta așa, pentru a nu rămâne dator cu nimic
comandantului. Toți știu aplecarea către pariuri a colonelului.
Uitați aici o bancnotă de cinci mii, din cele nou apărute, ca să nu
creadă că glumiți și...
Continuă, explicând maiorului cum să parieze pe tragerea de la
poligon ce avea să o facă Ceapă Ion. Sună telefonul de interior.
Era chiar colonelul, comandantul batalionului. Îl chema pe
maior să meargă la poligon. Acesta încheie nasturele de la
buzunarul cu bancnota primită. Își luă apoi mănușile de piele și
chipiul, făcându-i semn lui Dima să-l urmeze.
Venind ușor spre ușă, Dima îl opri să iasă din birou.
— Rog… câteva secunde… Privitor la viitoarea misiune
primită de mine, ați spus că mă pot baza pe ajutorul
dumneavoastră…
— Bineînțeles! Dar mai avem timp să discutăm și altădată…
— V-am spus că timpurile se precipită… Ne putem aștepta la
evenimente importante pe plan național, de la o zi la alta…
— Și… ce trebuie să fac?

160
 METASTAZA

— Câteva liste. Cu ofițerii din toată garnizoana… Una pentru

ofițerii cu convingeri conservatoare, una cu cei care îmbrățișează
ideile legionare și alta pentru cei cu înclinații socialiste… Doar
atât… și acum vă urmez.

Drumul, cu automobilul comandantului spre poligon, nu dură

mult. Șezând lângă șofer, Dima auzea fără probleme conversația
dintre colonelul fudul de ureche și maiorul, obligat să vorbească
foarte tare.
— Colonele! Am aflat că avem în compania ce face azi
exercițiul de tragere, un soldat care poate nimeri toate cele zece
lovituri în centrul țintei de ambrazură.
— Nu cred așa ceva. Poate de la cincizeci de metri și nici
atunci… Crezi toate bazaconiile? Azi se trage de la o sută …
— Pe pariu comandante…
— Să aud cum sună…
— Sună bine… Eu pun cinci mii, dacă nu nimerește. Iar dacă
da… îi dați o permisie de zece zile.
— Accept ! Dar ieși cu banul la vedere! Nu te cred că pui la
bătaie cinci mii… Uite, îl rugăm pe proaspătul nostru locotenent să
fie arbitru și să țină banii, până aflăm rezultatul rămășagului.

Maiorul nu avu ce face, se conformă indicațiilor spuse de

colonel și se despărți cu greu de bancnota nou-nouță, lucioasă,
albăstruie, ce abia intrase în buzunarul său cu puțin timp înainte.
Colonelul, așa într-o doară, îl întrebă pe maior:
— Ion, ăsta pe care pariem, e căsătorit sau holtei?
— E logodit…
— Bine, bine… Am apucat să zic da, am să-mi țin cuvântul,
dar m-aș mira să izbândească. Chiar m-ai făcut curios…

Când ajunseră la poligon, toate pregătirile pentru tragere erau

gata. În poligon, un rambleu pe trei laturi înconjura zona de
tragere. În spatele porțiunii de la mijloc a rambleului, se afla șanțul
pentru mânuitorii țintelor.

161
 MIRCEA BULATOV

La capătul lui era săpată o tranșee bine adăpostită pe deasupra,

cu parapete din bârne groase, saci de nisip și pământ. Acolo era
locul de observație al subofițerului raportor însoțit de telefonistul
de serviciu. Când, de la linia de tragere, comandantul dădea ordin
să se ridice țintele pe prăjini, însemna că soldații, întinși pe burtă,
puteau executa foc de voie fiecare în semnul din fața sa.
În spatele șanțului cu mânuitorii țintelor începea marele taluz
unde se înfigeau sau ricoșau gloanțele soldaților care se antrenau.
Acest taluz de pământ era plin de gloanțe, dar și de ierburi de
toate felurile. În partea mai de jos a taluzului, creștea iarba-grasă și
cea creață. Cum mergeai mai sus, dădeai de iarba-câmpului ce
înflorise, pe ici, pe colo, în culoarea ei violet spălăcit. Pe coamă,
printre arbuștii aproape uscați de vânturile și arșița verii, creșteau,
întinse la pământ, smocuri de iarbă-stelată și rar iarba-șopârlelor.
Pe aici veneau des copiii localnicilor cu caprele. Căcărezele de
capră hrăneau iarba și atrăgeau muștele și tăunii de pământ.
Localnicii îi ziceau iarba-șopârlelor deoarece după ce se scuturau
florile mici, albe-rozalii, apăreau gușterii ce vânau insectele care se
așezau să se odihnească pe frunzele ei ovale.
Pavilionul negru, de pe creastă, fusese înălțat încă de la primele
ore, semn că se trage în poligon. Copiii locului știau, când îl
vedeau ridicat, că pe acolo umblă moartea de aceeași culoarea cu
pavilionul înălțat. Veneau cu caprele, în diminețile următoare
tragerii. Scormoneau după gloanțe, prindeau gușteri să sperie
fetele și tăuni de pământ pe care îi legau cu ață, lăsându-i să facă
precum aeroplanele, până li se stricau motoarele. În atmosfera
bucolică ce îmbrăca poligonul nici nu îți venea să crezi că o să
urmeze răpăitul gloanțelor. Totul era perfect pentru exercițiul de
tragere. Pe cerul albastru, ici și acolo, un puf de nor venit dinspre
Deltă sau de la Marea Neagră.
Soldații companiei de grăniceri gâfâiau transpirați după marșul
forțat făcut de la cazarmă și primiră ordin să se așeze, grupați pe
plutoane, pentru curățarea armelor. Goleau bidonașele de apă de la
cingătoare, să-și stâmpere setea și își ștergeau armele.

162
 METASTAZA

Cei care aveau carabine mai vechi, le văcsuiau, pe cătările de la

țevi, cu crema neagră pentru bocanci. Așa, la tragere, nu le mai
lucea oțelul de pe care demult se ștersese brunajul.
Știau că tragerea se face în ordinea numerotării plutoanelor și
respectiv a grupelor. De câțiva ani, la grăniceri, grupele erau
formate din șase soldați, un pluton din cinci grupe și o companie
din patru plutoane. Însemna că urmau douăzeci de serii de tragere.
Ion cu Petre și Avram făceau parte din prima grupă a
plutonului doi. Urmau să tragă în a șasea serie. După cum se
înțeleseseră în timpul marșului, toată grupa acceptă să-i facă
hatârul lui Ion: să tragă cu gloanțe de manevră. De ce? Nu îi
interesa. Pentru asta le-a fost făgăduită câte o sticlă de vin. Din
timp, soldații grupei au primit de la Avram, care era și armurierul
companiei, câte zece cartușe oarbe, din cele fără glonț. Cum a
făcut rost de ele, era secretul lui. Începuse să aibă relații, mai peste
tot, în batalion.
Comandantul batalionului cu șeful de stat major luară loc pe
niște scaune pliante, așezate sub copertina decolorată a cortului de
campanie. Așa, feriți de strălucirea soarelui și cu binoclurile
atârnate de gât, urmăreau cum se comportă la tragere fiecare serie.
Pe masa albicioasă din fața lor, arsă de vânt și soare, se lăfăia
catastiful companiei pentru trecerea rezultatelor.
Îl poftiră pe Dima în spatele lor, ca arbitru la pariu.
Ofițerii grăbiți își notau rezultatele venite pe linie telefonică de
la tranșeea din capătul șanțului mânuitorilor de ținte. Media
rezultatelor la astfel de trageri era de jumătate ținte lovite la o
serie, iar recordul de lovituri nimerite pe o țintă era patru din zece.
Veni și rândul grupei lui Ion. Colonelul îl întrebă pe maior:
— Care din ei e Ion?
— Păi… primul, răspunse maiorul, după o pauză în timpul
căreia Dima îi șopti informația la ureche.
Grupa de soldați primi ordinul să se așeze în poziția de tragere
cu carabinele rezemate pe săculeții de nisip. Așteptau, cu toții,
ridicarea țintelor. Dima urmărea încordat, la fel ca și cei doi ofițeri
implicați în pariu, toate mișcările lui Ion.

163
 MIRCEA BULATOV

Țintele de ambrazură cu marcajul lor negru, dreptunghiular, se

ridicară. Ion ochi și trase primele cinci focuri. Schimbă
încărcătorul și trase alte cinci mai rar, dar schimbând direcția de
fiecare dată. Maiorul se uită spre Dima nedumerit. Acesta la rândul
lui își zicea: „E ceva ciudat!‖
Colonelul comandant ceru rezultatul. Telefonistul raportă:
„Toate țintele lovite! Ținta unu… cinci lovituri, restul câte o
lovitură.‖
Bucuros, comandantul se adresă maiorului:
— Ai pierdut maioare! Locotenente Dima, dă-mi bancnota!
Maiorul nostru a pierdut pariul, marele țintaș Ion a băgat doar
cinci... E un nou record, dar nici pe departe zece din zece.
— Colonele… E ceva ciudat! Niciodată la tragerea de la o
sută de metri, în batalionul nostru, nu au fost doborâte toate țintele.
S-ar cuveni comandante, o inspecție la ținte… și Ion, nu ați
observat cum s-a comportat la tragere…
— Maioare, aici ai dreptate… Trebuie să fim fairplay. Ordonă
întreruperea tragerii și cheamă-l pe Ion aici.
Toți soldații primiră pauză. Ion fu chemat și veni către cortul
comandantului. Ultimii pași îi făcu în pași de defilare și se
prezentă:
— Să trăiți domnule comandant! S-a prezentat la raport soldat
Ceapă Ion.
— Pe loc repaus, Ioane! Ia zii… ce ai făcut la tragere? Întrebă
pe un ton, voit părintesc, colonelul.
— Am lovit toate țintele și…
— Ce-ai zis? Îți bați joc de noi?… se enervă colonelul,
ridicându-se în picioare și continuă: — Dovedește! Dacă minți, te
trimit la bulău…
— Verificați! În ținta mea, am tras cinci lovituri în formă de
M, iar în celelalte câte una pe centru.
— Mă Ioane, nu ține! Tu știi și unde le-ai lovit, fără să ajungi
la ținte? Au tras și ceilalți soldați din grupa ta. Suntem trei ofițeri
care am văzut asta.
— V-aș spune lămurit, doar… dacă nu îi pedepsiți și pe ei...

164
 METASTAZA

— Hai că devii curios, te joci cu arestul?...

— Este adevărat. Au tras și ei, dar cu cartușe de manevră.
Cele adevărate le găsiți în buzunarele lor. Puteți verifica…

Comandantul îl trimise pe Dima să verifice buzunarele

camarazilor lui Ion. Acesta veni și puse pe masă cincizeci de
cartușe nefolosite. Văzându-le, comandantul înciudat se întoarse
către telefonist și îi ceru legătura cu ofițerul raportor ce
supraveghea mânuitorii de ținte. Spera să nu se adeverească
spusele lui Ion, măcar privitor la lovituri. Mai avea o șansă să nu
piardă pariul.
— Aici, comandantul! Cum arată amplasarea loviturilor în
țintele de la această serie?
— Raportez, cinci ținte cu o lovitură pe mijloc… iar a șasea,
prima din serie, are pe centru cinci lovituri pe două rânduri…
rândul de jos trei și cel de deasupra două, doar în părți. E ceva
ciudat! Unite par litera M…
— Gata! Gata! Pauză până te sun pentru următoarea serie, zise
colonelul, devenit brusc gânditor, închizând telefonul de campanie.
Fața colonelului se posomorî. Era clar, pierduse definitiv
pariul și bancnota lucitoare în condiții răvășitoare pentru orgoliul
său.
Mai trebuia să dea, cum i-a promis maiorului, și o permisie de
zece zile unui soldat abia venit în armată de câteva luni. Nu dorea
să-și calce principiile. Nu dădea permisii pentru soldații
necăsătoriți. Și asta, culmea, cu mult înainte de vremea concediilor
militare.
Deodată, zâmbi către Ion. Colonelul, vulpoi bătrân, dorea să-l
atragă într-o capcană pentru a ieși într-un fel remiză din problema
pariului cu maiorul. Nu câștiga, dar nici nu trebuia să-i dea
permisie lui Ion.
— Soldat Ion… Cum ți-ai permis să încalci ordinul și să tragi
în țintele celorlalți? Ai mai atras și pe alții să te sprijine în a-ți
arăta dibăcia. Ești un caz de… batalion disciplinar. Ești foarte
rapid, dar să vedem dacă poți nimeri zece din zece la aceeași țintă

165
 MIRCEA BULATOV

de la o sută cinci zeci de metri. Dacă izbutești nu numai că te scap

de arestul binemeritat, dar te înaintez și la gradul de fruntaș.
— Domnule colonel mă supun bucuros la ce hotărâți, dar
permiteți o mică modificare…
— Ai tupeu Ioane! Să nu ceri păstrarea distanței actuale…
— Din contră. Cer să trag de la două sute de metri. Dacă le
nimeresc pe toate zece, să-mi acordați cincisprezece zile permisie,
dacă ratez, măcar una, să merg la arest… că atunci îl merit.
— Tu nu ai tupeu, ești într-o doagă, Ioane! Ți-ai rostit singur
pedeapsa. Dacă nu reușești, câte zile de permisie ai cerut, atâtea
zile de arest o să faci. Ia de pe masă zece cartușe și du-te pe linia
de tragere de la două sute de metri.

În timp ce Ion se îndrepta spre linia de tragere indicată,

colonelul ceru prin telefon să fie pregătită doar o țintă, pe linia
întâi, ce urma să fie ridicată când dădea el ordin. După comanda
foc, Ion ochi calm și trase zece lovituri.
Colonelul strigă în receptorul telefonului către ofițerul raportor.
— Câte lovituri?
— Zece, dar e ceva ciudat!…
— Iar ciudat? Trimite urgent un soldat cu ținta la mine.
Executarea!...
Lângă cortul comandantului veniră nechemați toți ofițerii
companiei. Sosi și soldatul cu ținta pe care o puse pe masa albă de
campanie. Din dreptunghiul negru al țintei de ambrazură, zece
găuri, ce conturau o inimă, se zgâiau către privitori. Toată
ofițerimea rămase cu gura căscată.
Comandantul îl chemă din nou pe Ion și în fața ofițerilor
adunați spuse: „Ceapă Ion pentru merite deosebite te înaintez la
gradul de soldat fruntaș. Drept recompensă, primești și o permisie
de cinsprezece zile‖.
Pierduse pariul, dar era bucuros că nu-și încălcase principiile
știute de toată garnizoana. Soldații necăsătoriți primeau doar
concediu la termen, nicicând permisii. Învoirea acordată lui Ion era
ceva de excepție, aidoma înaintării în grad.

166
 METASTAZA

Lăsă continuarea exercițiilor de tragere sub ordinele

comandantului de companie. Îl luă pe maior și pe Dima și se
întoarseră cu automobilul la unitate. Cum ajunseră, colonelul se
adresă lui Dima:
— Locotenente, mulțumesc de arbitraj și te rog să-i returnezi
bancnota maiorului.
— Bineînțeles! Să trăiți!
De față cu colonelul comandant, Dima dădu lucioasa bancnotă
de cinci mii, maiorului.
Colonelul plecă spre biroul său întrebându-se: „De unde au
apărut la zgârcitul de maior atâția bani? Cu trei bancnote, ca cea de
azi, puteam cumpăra, prin agenția LLOYD, o excursie de
cincisprezece zile pe Mediterana. Ca cele din reclamele ziarului
UNIVERSUL‖.
Ceilalți doi ofițeri porniră în partea opusă, spre biroul statului
major. Maiorul era și el bătut de gânduri. Ce bine i-ar fi prins
bancnota lucioasă, reîntoarsă în buzunarul vestonului, pe care
trebuia să o returneze acum locotenentului. L-ar fi ajutat mult
pentru cheltuielile suplimentare cu Zizi.
Dima, ca și cum i-ar fi citit gândurile, se adresă din mers
șefului de stat major:
— Domnule maior, eu am să mă retrag. Am multe de pregătit
pentru misiunea discutată…
— Locotenente !? Trebuie să vii până în birou … nu pot să-ți
returnez bancnota aici în drum… ne vede lumea, poate chiar
colonelul, dacă se uită după noi.
— Tocmai… Cred că este bine pentru amândoi ca bancnota să
rămână la dumneavoastră. Aveți nevoie stringentă pentru noua
cazare a duduii Zizica. Socotiți-o ca pe ceva primit în semn de
deschidere a unei posibile amiciții viitoare. Pe deasupra, aveți de
muncit la listele despre care am vorbit de dimineață…
— Despre liste stai liniștit. Este ca și cum le ai deja. Iar despre
prietenie… te poți baza pe mine. Aici în Galați știu tot ce mișcă
printre ofițerime și nu numai în garnizoana asta…
167
 MIRCEA BULATOV

La plecare Dima a vrut să-l salute pe maior ca la regulament.

Acesta, scoțându-și mănușa, a întins mâna locotenentului pentru o
strângere prietenească de la revedere.
Peste trei zile, dimineața, ofițerul de serviciu pe batalion
executa ordinul primit de la statul major. Îl chemă pe Ceapă Ion și
îi înmână permisia și foaia de drum pe CFR până acasă. Acesta, cu
mâinile goale și puțin stânjenit, ieși pe poarta unității. Se
obișnuise de ceva timp, să tot care ranițe, carabine. Acum nimic,
doar bocancii lustruiți în picioare, iar pe epoleții noii uniforme,
făcută rost de Avram de la cazarmare, străluceau tresele de soldat
fruntaș. Dima îl înștiințase de cu seară că se vor întâlni la
magazinul pentru dame La Tedeza. Ajuns mai devreme se foia prin
fața vitrinelor, neîndrăznind să intre. Din ușă îi făcu semn
croitoreasa uscățivă, cunoscută în duminica precedentă la
stabilimentul doamnei Mimi. Cum ajunse în interior croitoreasa îl
apucă de braț, îl duse la o tejghea din colț și scoase din dulapul din
spate o valiză mare de comis-voiajor cu colțare și încuietori
nichelate.
— V-am așteptat de ieri. Aveți în valiză toate cele comandate.
Doriți să le vedeți?
— Nu mulțumesc… Trebuie să mă întâlnesc aici cu…
— Cu domnul Dima… trebuie să pice și el… m-a anunțat.
Cum intră, Dima se apropie grăbit de cei doi, făcându-și vânt
cu chipiul.
— Căldură mare! Mulțumesc doamnă pentru promptitudine,
dar tot am uitat ceva…
— Mi-a zis doamna Mimi, că parfumul îl alegeți
dumneavoastră…
— Nu despre parfum e vorba! L-am cumpărat de ieri. Am
uitat de geantă și pantofi. Două perechi. Una cu toc jos și alta cu
toc înalt… Se întoarse spre Ion și continuă: — Eu cu doamna
alegem modelul, dar tu să ne spui ce măsură are la picior. Te
pricepi la mărimi de pantofi?
— Dați-mi o hârtie mare și un creion! Vă spun imediat…
168
 METASTAZA

Cum primi creionul și coala de ambalaj, Ion se descălță de un

bocanc și își puse piciorul jos pe hârtie. A tras o linie groasă la
călcâi și alta subțire la vârf. Ridică piciorul și își puse palma de-a
curmezișul sub ultimul semn. Aici a tras o linie groasă, sub al
treilea deget de la mână. Ridică hârtia…
— Doamnă aceasta este măsura… între cele două linii groase.
— Domnule Dima, amicul dumitale este fenomenal… Veniți
să vă arăt ce pantofi am de la Paris și de la Milano… bineînțeles,
tot bej… la fel și geanta.
În timp ce Ion se încălța, Dima și croitoreasa aleseră cele două
perechi de pantofi și o geantă elegantă asortată lor. Toate, din piele
fină. Uscățiva punea noile cumpărături în valiză.
— Domnii mei, sunt nevoită ca pantofii să-i pun doar ambalați
în hârtie. Nu au loc și cutiile… Domnule Dima, ziceați ceva de
parfum! Să îl punem în geantă lângă mănuși, așa se cade…
— Poftim sticluța cu casetă cu tot… în acest timp Dima
scoase din buzunar, așezând pe tejghea lângă valiză, o casetă
verzuie pe care scria: Parfums CARON – PARIS
Cunoscătoare, uscățiva se uită atentă întâi la Ion apoi la Dima.
— Permiteți să mă uit și eu? Nu am mai ținut de mult în mână
un CARON. În Galați nu se găsește așa ceva… poate la Brăila sau
București.
Deschise capacul și o sticluță de culoare închisă lăsa să se vadă
în partea de sus o bandă aurie, pe care era ștanțat în relief Nuit de
Noël. A încercat să o scoată și ceva foșni. Mâna lui Dima o opri
rapid. Uscățiva croitoreasă a înțeles că era să treacă niște bariere
sortite a rămâne închise poate pentru totdeauna. Nu rezistă și
mirosi totuși, în jurul dopului sigilat, apoi închise cutia. Mirosul,
ușor îmbătător de ylang-ylang, iasomie și esență de trandafir se
combina plăcut cu nuanțele de mosc și ambră. Înveli cu grijă
cutiuța într-o hârtie subțire, mătăsoasă și o puse cu grijă în geanta
bej din valiză. A încuiat închizătorile nichelate și oftând a întins
cheia lui Ion.
169
 MIRCEA BULATOV

— Logodnica dumneavoastră este… o fericită. Aveți totuși

grijă la tren. Prin absurd, dacă se varsă parfumul, îmbătați tot
vagonul. Este tot atât de puternic pe cât e de plăcut.
— Mă scuzați! Peste jumătate de oră pleacă trenul… O zi
bună și mulțumesc…. îngăimă Ion justificându-se, când ridică
ușoara, dar voluminoasa valiză.
Cei doi militari ieșiră în stradă. Aici Ion, doar cu Dima în față,
rămase puțin stânjenit. Se simțea vinovat. Îl judecase prea aspru de
atâta vreme. A vrut să-i mulțumească, să-l îmbrățișeze ca pe un
frate pentru cele făcute pentru a o revedea pe Maria. Un nod mare i
se puse în gât. Reuși doar să-i strângă mâna cu putere. Dima
scoase un plic împăturit în două și i-l întinse.
— Ai acolo biletul de clasa a II-a, că doar nu o să mergi până
la Piatra cu toți nespălații la a III-a, la bou-vagon… Și multe
salutări, din partea mea, Măriucăi.
— Am să-i spun tot ce ai făcut pentru… Ciudat, nu îl mai
zgâria la ureche numele de alint, Măriuca, rostit de Dima.
Se despărțiră. Ion luă drumul spre gară, iar Dima spre
stabilimentul doamnei Mimi pentru a rezolva problema maiorului
amorezat de Zizi…

***

Visul sărea pizzicato peste timp. Ciupea ici-colo crâmpeie din

viața tatei, a lui Ion, a lui Dima și a altora.
Era vara lui 1933. Trecuse un an de la permisia lui Ion. Acesta
a fost avansat la gradul de caporal, comandant de grupă. Soldații
din pluton și comandanții de grupă îl ascultau. Chiar și
comandantul de pluton, un sublocotenent tânăr, îi cerea deseori
părerea și uneori ajutorul. Ion nu făcea niciun efort pentru a se
impune. Avea charismă de lider militar. La toate astea, sigur, îl
ajuta și aspectul lui impunător, atletic.
În acea vară, cum se întorsese din concediul de aproape o lună,
dădu de băut la tot plutonul. Maria îi născuse un băiat. Era rodul
permisiei avute cu un an în urmă și al câtorva picături de Nuit de
Noël.
170
 METASTAZA

Acesta rămăsese secretul lor. Chiar dacă erau singuri, dar

Maria era prea obosită, capacul sticluței de parfum CARON
rămânea închis. Atunci Ion știa că trebuie să se înfrâneze, să
respecte consemnul. Când seara Maria răspândea miros de Nuit de
Noël, nu mai era nevoie de cuvinte, cei doi trebuiau musai să fie
una.
Secretul lor parfumat avea la rându-i altul mai mic. Maria îl
descoperi în vara lui 1932, după terminarea permisiei lui Ion.
Rămasă singură, se fandosea din când în când, probând în fața
oglinzii lenjeria fină cu dantele de Milano, ciorapii de mătase și
pantofii cu toc. Se întreba: „Unde a învățat Ion să le aleagă? De
unde atâta gust, atâta asortare?‖ Cum se răsfăța așa, ștergea praful
inexistent, a nu știu câta oară, de pe cutia verzuie de parfum,
pentru a o cuibări la locul ei, în laviță. Trebuia câtva timp să stea
acolo, împreună cu amintirile plăcute trezite de ea. Mișcă brusc,
din greșeală, sticluța în caseta verzuie de carton. Se auzi un foșnet
ciudat din interior. Curiozitatea feminină o împinse pe Maria să
scoată complet, pentru prima dată, sticluța din cutie. De pe fundul
cutiei extrase cu greu două bancnote albăstrui de cinci mii și o
hârtiuță împăturite mărunt. Lăsă bancnotele de o parte și despături
hârtiuța să vadă ce surpriză îi lăsase ascunsă Ion. Reuși să
descifreze cele scrise, cu litere mici, în franceză: Le parfum et le
reste, vous apporter la joie. – Dima.
Pentru început înțelese doar două cuvinte: parfum și Dima.
Își făcu drum la popa de la Telec. El avea un dicționar de
franceză și o putea ajuta fără să poarte vorba. Știa că iar o s-o
certe. După ce o primi în chilie, preotul, acum încărunțit bine, o
servi cu ceva mure și începu ca de obicei să o dojenească:
— Fătucă dragă… am auzit că a fost Ion pe acasă. De ce n-a
trecut pe la mine? Ce, îl mâncam?
— A stat puțin… Musai trebuia să se întoarcă repede la
armată.
— Nu aista-i adevărul! N-a venit pe aici de frică. De gura
mea. Știe că îl cert pentru că nu vă luați odată… Ce-o să zică
lumea dacă rămâi grea?

171
 MIRCEA BULATOV

— Ion știe că sunt doar a lui, dar venii pentru altceva… a mă

ajuta la franțuză că mata ai dicțonar.
Mirat, preotul citi bilețelul și îl traduse fără dicționar: Parfumul
și restul, să îți aducă bucurii. Lipsea ceva… poate un nume. Nu
dori să-l afle. Preotul și-a dat seama că ceva ascuns se petrecea în
mintea și inima tinerei femei. Poate cândva, Maria o să vină la
spovedanie și o să-i spună Domnului și lui.
Îndemnul la bucurie, din mesaj, se contopi cu puțină îngâmfare
feminină și coborî nevăzut într-un ungher secret al sufletului
Mariei. Dezlegarea deplină a secretului era în petecul de hârtie rupt
din colțul biletului, unde era scris un nume: Dima.
Maria, înainte de a veni la Telec, trecând Pârâul Jedanului, voi
să arunce peticul de hârtie în apele repezi. Se răzgândi și, după ce
îl mestecă cu grijă, îl înghiți. Gustul sălciu, de hârtie învechită, fu
înlocuit în mintea Mariei, cu ceva încă nedefinit, plăcut, misterios
și promițător de bucurii interzise.
Cu tălmăcirea primită plecă spre casă. Tot felul de gânduri și
amintiri îi treceau prin cap. Nu era totul precum i-a spus Ion, că
Dima l-a ajutat, doar financiar, pentru cadourile aduse în
permisie…
Acum era convinsă că Dima știa și poate chiar el a ales și a pus
mâna pe: taior, bluze, ciorapii de mătase, lenjeria cu dantele,
parfumul… pe toate.
Întreaga ei ființă și-a adus aminte de mâinile lui Dimuț cum i
se înfigeau în talie, atunci de mult, la hora de la sărbătoarea de
Sfânta Maria Mică, de la Dămuc. Intuiția ei de femeie o făcu să
înțeleagă că și altcineva, în afară de Ion, o plăcea și poate o dorea
la fel de mult. Un sentiment plăcut, un amestec de orgoliu și
satisfacție de sine își făcu loc în sufletul ei. Se simțea frumoasă,
atrăgătoare și puternică, în stare să înfrunte tot satul dacă era
nevoie…
Vorbele bătrânului preot se adeveriră. Maria, la nouă luni și
ceva după permisia lui Ion, născu un băiat. Se spuneau vrute și
nevrute. Nici nu îi păsă de gura satului. O ajutară mult cele două
bancnote de pe fundul cutiei de parfum. La început, a vrut să le

172
 METASTAZA

păstreze pentru zile mai negre.

Bine a făcut că le-a schimbat la Piatra, în hârtii de o mie până
în decembrie 1932, când burta îi crescuse deja și începu să meargă
mai greu. Frumoasele bancnote albăstrii au fost retrase din
circulație chiar în acea iarnă. Mulți, români sau străini, plecau cu
valoroasele hârtii, pitite prin diverse locuri, peste graniță și le
schimbau la băncile străine. Țațele din sat se mirau cum de o duce
bine Maria. Îi ieșiră și mai multe vorbe. Că are un iubit ascuns și
bogat la Piatra.
Ileana, soția învățătorului și singura ei prietenă, o ajutase doar
când a fost lăuză. Maria mândră și încăpățânată, în același timp,
reușea să-și crească singură copilul. Nu folosea banii de la Dima
decât pentru gaz și sare. Restul, din bătătură. Pentru zile negre
reuși să păstreze câteva hârtii de o mie. Micul secret al bancnotelor
albastre și al bilețelului din cutia de parfum îl păstră doar pentru
ea.
Vorbele se mai potoliră, când Ion veni în concediu și recunoscu
oficial copilul, dar tot le ieșiră vorba: rupții satului. Nu că ar fi fost
cam sărăntoci, ci pentru că trăiau rupți de cei din sat. Băiatul primi
tot numele de Ion în scriptele de la primărie. Așa a vrut Maria, să
poarte numele lui bărbat-su, cum purta Ion numele bunicului. Ea îl
alinta Ionel, dar babele satului, începură să-l pomenească în bârfele
lor: „Ion ruptu‘ a lu‘ Ceapă‖.
Precum clipa, trecu și concediul lui Ion, care trebui să se
întoarcă la batalionul de grăniceri din Galați.

***

Visul mă purtă în decembrie 1933. Tata, Avram și Ion se

obișnuiră cu alarmele dese de la batalionul de grăniceri din Galați.
Habar nu aveau că o parte din ele erau cauzate de locotenentul
Dima. Acesta informase detaliat la SSI situația tulbure din
garnizoana Galați, județul Covurlui și Dobrogea. Dima aflase
multe despre Garda de Fier, despre cuiburile și batalioanele
legionare, despre organizarea și finanțarea lor, despre simpatizanții

173
 MIRCEA BULATOV

locali ce o apreciau ca mișcarea naționalistă.

Avea destule informații culese pe bani puțini. Le obținea mai
ales de la muncitorii, studenții și șomerii membri ai batalioanelor
verzi. Erau plini de mândrie, cuprinși de o bucurie drogată, când
mărșăluiau îmbrăcați în uniforma legionară: cămașă verde și
centură cu diagonală. Cele mai prețioase informații le procura de la
câțiva membri din Batalionul întâi Arhanghelul Mihail. Se zicea
că batalionul se afla direct sub controlul lui Zelea Codreanu. Pe
aceștia nu îi puteai cumpăra cu nimic. Erau fanatici, dar Dima
reuși să pară în ochii unora dintre ei că este adept al mișcării.
Făcea asta încă din vara lui 1932.
Era ultima duminică a lui august. Tocmai ieșise de la tanti
Mimi unde rezolvase pentru maiorul de la statul major al
batalionului de grăniceri, problema arzătoare cu Zizi. Aceasta
primise o vacanță îndelungată de la stabiliment și se mutase într-o
căsuță, închiriată de ibovnicul ei, în afara orașului.
Pe Calea Domnească Dima se întâlni cu doi membri din
batalionul întâi al legionarilor, pe care îi cunoștea. Îi invită la un
șpriț și dintr-una-alta aceștia se lăudară cu acțiunea lor din ziua
următoare. A doua zi, luni, o parte dintre ei, printre care destui
studenți, trebuiau să protesteze cu tărăboi mare pe Calea
Domnească, împotriva prezentării unei piese de teatru în limba
idiș. În mod normal, Dima trebuia să transmită informația la
centru. Nu a făcut-o, ba din contră, asistă chiar de la început, așa
ca din întâmplare, în locul unde se prezenta piesa.
Cei de la poliție le-au interzis categoric legionarilor
manifestația ca să nu iasă cu tărăboi. Aceștia nu s-au lăsat și la
final a ieșit cu bătaie. Gardienii ce încercau să facă ordine au
primit o chelfăneală zdravănă, iar unuia i s-a luat și revolverul.
Legionarii, mândri foc de ispravă, s-au proțăpit la statuia lui C.
Negri. Aici au fost arestați mai mulți membri ai Legiunii, iar după
ceva timp și unul din conducătorii locali A. Ibrăileanu. Zarva s-a
amplificat la sediul Poliției. Dima, care îl cunoștea pe chestorul
poliției din oraș, și-a permis să intre în biroul acestuia și să-i dea
un sfat dezinteresat: „Fii inteligent, eliberează turbulenții și poate

174
 METASTAZA

mâine, când or fi ei la conducere, nu pățești nimic…‖.

După eliberarea arestaților, legionarii făcură chef mare. Fără să
fie prezent la chef, câțiva șefi de cuib aflară de sfatul lui Dima dat
la chestură și de contribuția generoasă la plata consumației. De
atunci Dima începu să întrețină relații mai amicale cu aceștia și
culegea destule informații. Cei de la centru le primeau însă
cernute. Numai ce hotăra Dima.
În 1933, după cele întâmplate în Germania, partizanii lui Zelea
Codreanu crescură mult la număr în tot județul Covurlui. Din
Galați, reședința județului, oamenii Căpitanului doreau să câștige
o influență mai puternică și în zona Basarabiei pentru a ieși
învingători la viitoarele alegeri. Făceau o propagandă intensă
însoțită de demonstrații și în restul țării. Mulți tineri plini de un
curat entuziasm naționalist au fost captați în noua mișcare. Printre
ei numeroși cultivați de înaltă clasă. Zelea avea talentul de a-i
capta fără a le spune întregul adevăr. Câți știau că în rândurile
Legiunii deja se infiltraseră cei ce cântau cum erau dirijați de la
Berlin? Promiteau, la fel ca ceilalți politicieni, marea cu sarea dacă
vin la putere, dar o făceau mai altfel, mai cu suflet. Dima află că
regele Carol al II-lea împreună cu o parte din camarilă îi scărpinau
între coarne pe adepții Legiunii. Se zvonea, în cercuri foarte
restrânse, că dacă Zelea îi ceda regelui căpitănia Legiunii, acesta îl
va numi prim-ministru. Alexandru Vaida-Voevod ajuta și el la
aceasta, făcând mai tot ce dorea Carol. Pentru prea marea lui
flexibilitate a coloanei a fost criticat și de-ai lui.
Demisionă din funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri
la începutul lui noiembrie, după ce reuși să se certe cu cei din
partidul său.
Liberalul I.G. Duca, deși nu era agreat de rege, a fost însărcinat
de acesta cu formarea unui nou guvern. Tot el organiză și noile
alegeri parlamentare. Mișcările extremiste ale Gărzii de Fier se
întețiră, în toată România. I.G. Duca și-a luat în serios datoria față
de țară, cerută formal de rege, și a făcut ceva liniște în viesparul
politic al vremii. A hotărât la începutul lui decembrie 1933,
înaintea alegerilor, ca în Consiliul de Miniștri să fie ordonată

175
 MIRCEA BULATOV

scoaterea Gărzii de Fier în afara legii.

Datorită acestei abile manevre politice, Legiunea nu a putut
participa la alegeri, iar Zelea Codreanu care se văzuse pe cai mari
a cerut celor loiali mișcării, răzbunare.

De luni bune Dima livra la SSI destule informații despre

activitatea Legiunii în Dobrogea. Când cei de la centru aveau ceva
important să îi comunice lui Dima o făceau mereu prin
Funcționarul-Superior. Omul de încredere al lui Moruzov venea
personal la Galați. Se cunoșteau deja binișor unul pe altul. Mai
schimbau și păreri personale.
La începutul lui noiembrie 1933, imediat după demisia lui
Vaida-Voevod, Funcționarul-Superior veni la Galați trimis de șeful
cel mare. După ce îi transmise noile ordine, acesta se adresă lui
Dima fără ocolișuri:
— Ce crezi, la alegeri au ceva șanse cei din Legiune?
— Dacă participă… au ceva, dar cred că nu vor participa.
— Cum să nu participe? Avem toate informațiile… știm și
lista pe care vor să o depună pentru alegeri.
— Ce zic acum e pentru tine, nu pentru Moruzov… Garda de
Fier o să fie scoasă în afara legii cum au fost scoși în ‘24
comuniștii. Asta, așa… e părerea mea pe care nu ai auzit-o.
— Măi Dima, dacă se împlinește ce zici… ești și un bun
analist politic. E posibil... nu m-am gândit la varianta asta. Șeful
chiar dacă știe nu lasă să transpire nimic. Tot se duce pe la Carol.
Credeam că e pentru scandalul cu recuperarea din străinătate a
pozelor scandaloase cu Lupeasca, dar se pare că merge pentru
altceva… Mai e și ciondăneala cu Cristescu privind interzicerea
localului de noapte Alcazar. Șeful nostru zice că patronii ruși sunt
spioni sovietici, iar șeful Siguranței o ține sus și tare că primul are
halucinații. Dacă servești pe unul, te dărâmă celălalt. Nici nu mai
știu cum să acționez.
— Părerea mea este să îi servim pe amândoi. Tu mi-ai făcut
sugestia asta încă de anul trecut. Moruzov îl servește pe Carol, dar
e circumspect față de Legiune. Cristescu vrea să îi dea în gât pe
176
 METASTAZA

aceștia și cu ei pe șefu‘. Când o să afle de starea de urgență, ăsta o

să aresteze destui legionari înainte de aplicarea ei. Sincer să fiu
mulți nu au nicio vină, lipesc afișe și cântă în marș.
— Atunci fă o listă cu legionarii mai mititei de prin
Dobrogea… cu plevușca. Cantitatea contează, în caz de se
adeverește ce zici. Eu fac să îi parvină lista lui Cristescu,
bineînțeles fără știrea șefului. Am să vin chiar eu după ea. Nu
apelezi la mesager în niciun chip.
— Bine, am grijă de asta, dar ce facem dacă scapă situația de
sub control cu I.G.Duca. Ăsta joacă prea serios… Este adevărată
problema cu evreii? Cred că asta îl deranjează cel mai tare pe
Zelea, la fel de mult ca pe susținătorii lui politici, din afară.
— Din câte știu, cred că este adevărată. Cică s-ar fi întâlnit cu
francmasonii lui de peste hotare și e pornit să aprobe naturalizarea
în țară a sute de mii de evrei din Germania, Austria, Polonia și cine
mai știe de pe unde… Dacă semnează așa ceva, fie și în secret,
Garda îl termină.
Săptămâna următoare Dima înmână Funcționarului-Superior de
la SSI lista cu… plevușca legionară din Dobrogea.
Pe 10 decembrie 1933, I.G.Duca dizolvă Garda și agenții lui
Cristescu arestară mii de legionari. Previziunile lui Dima se
adeveriră. Zelea și ai lui se răzbunară.
Când a aflat de asasinarea premierului, pe 29 decembrie în gară
la Sinaia, Dima se sperie. Dacă Funcționarul-Superior juca la două
capete, Moruzov l-ar fi lichidat. Oricât de apetisantă i se părea lui
Dima ascensiunea rapidă, hotărî ca niciodată să nu mai riște
spunând tot ce gândește.
A avut noroc. Funcționarul-Superior era și el speriat, la fel de
tare. La următoarea întâlnire acesta îi sugeră lui Dima: „Să ne
pregătim bagajele din vreme pentru a trece în barca cealaltă, prea
s-au adeverit rapid previziunile tale, e posibil ca nu peste mult
timp Cristescu să preia afacerea la SSI‖.

177
 MIRCEA BULATOV

Nu îi spuse lui Dima și ultima bombă. Carol al II-lea se pare că

știuse din timp, de la Marinescu54 șeful Poliției, de tentativa
asasinatului și a zis: „Tăcere‖.
Pe 30 decembrie 1933, în România, se institui starea de asediu
şi se ordonă cenzura presei. Dimineața s-a dat alarma și la
batalionul de grăniceri din Galați, ca în toate garnizoanele din
Dobrogea.
Cum spuneam, tata, Avram și Ion au crezut că este o alarmă de
exercițiu, precum au fost cele anterioare. Tata, mai leneș la
îmboldirile superiorilor de a ieși repede în curte, încălță bocancii
cu picioarele goale. Ieșiți afară, în careul curții, cu armele la umăr
așteptau, la fel ca în alte dăți, să fie cronometrați și trimiși înapoi
în dormitoare.
De data aceasta ordinul sună altfel: „Încolonarea și ofițerii să
pună santinelele la locurile stabilite!‖. Tata și Avram au fost
rânduiți să păzească intrarea în primărie. Pe tata, gerul dimineții îl
pișca puternic prin pielea bocnă a bocancilor. Începu să joace sârba
pe loc. Picioarele tatei au avut noroc cu un puști ce vindea ziare.
Cum l-a văzut, tata îl strigă de departe:
— Băiete! Vino-ncoa‘, urgent…
— Nene! N-am ziare azi. Au fost oprite. E cenzură…
— Dar alea de la subțioară ?
— Îs vechi nene… de două zile. Nu le mai cumpără nimeni…
— Las‘ că ți le cumpăr eu. Dă două UNIVERSUL 55, că-s mai
mari… și îi întinse puștiului zece lei, singura bancnotă ce o avea în
buzunar, adăugând: „ Păstrează restu‘!‖
Mirat puștiul plecă grăbit de lângă tata ca acesta să nu se
54
Gabriel Marinescu zis Nicky (adesea pomenit Gavrilă Marinescu) a fost
general și om politic român, prefect al Poliției Capitalei (1930-1937),
subsecretar de stat la Ministerul de Interne (1937), ministru de Interne (1939)
și ministru al Ordinii Publice (1939). A decedat la 27 noiembrie 1940 la Jilava
55
„Universul‖ a fost unul dintre primele cotidiene de informație românești care
apărea la București. În perioada interbelică apărea dimineața.

178
 METASTAZA

răzgândească. Își zicea: „Ciudat soldatul ăsta, citește ziare vechi și

lasă bacșiș gras‖.
Tata strigă către Avram, aflat de partea cealaltă a porticului de
la intrare, că lipsește puțin. Se ascunse după colț. Mototoli bine
ziarele și își înveli picioarele goale cu obielele din hârtie tipărită
până sus spre genunchi. Trase la loc pantalonii și își reîncălță
bocancii. După câteva țopăituri a început să își simtă din nou
degetele de la picioare. Instituirea stării de asediu a luat garnizoana
Galațiului pe nepregătite. Tocmai după prânz se organiză
schimbarea santinelelor. Ion se ocupa cu dusul soldaților ieșiți din
gardă la batalion. La cantină se primise ordin să li se dea mâncare
bună și pe săturate. Era stare de alarmă și cu toții veneau din post
rebegiți de frig. Cum ajunse la batalion, tata își încălță ciorapii de
lână, servi două poții de ciorbă fierbinte și așa scăpă de răceală și
degerături.

***
Trecu starea de asediu și, după înmormântarea lui I.G.Duca, în
ianuarie 1934, făcută cu multă pompă națională, dar fără prezența
Regelui Carol al II-lea, lucrurile începură a fi uitate.

Leatul lui Ion, Petre, Avram fu lăsat la vatră în 1935. La

plecare, în gară, Dima le dădu ultimilor doi câte o bancnotă de o
mie, iar lui Ion îi strecură în buzunarul de la piept un cocoșel de
aur. Toți trei au crezut că o făcea în amintirea anilor de
camaraderie. Se înșelau amarnic.
Dima lăsa doar punți, cu sens unic, către sufletele lor. Asta,
așa, pentru orice eventualitate. Lui Ion chiar îi promisese că o să îi
facă o vizită să-i vadă băiatul. Pentru acesta Dima lăsa o punte,
mai altfel, cu destinație ascunsă. Nu se oprea la mintea și simțirea
lui Ion, ci trecea doar prin sufletul acestuia. Ținta dorită era Maria.
Cei trei luară același tren din Galați. Și-au luat la revedere de la
Dunăre. Nu știau când o să le mai fie dat să o vadă. Primul care se
despărți de grup a fost Ion. La Bacău coborâră toți trei pe peron.
Și-au strâns mâinile bărbătește, iar Avram mai șugubăț îi șopti la
179
 MIRCEA BULATOV

ureche: „Stânga-mprejur și fuga marș că te-așteaptă mândra-n

pat‖…
Pentru astfel de vorbe, la unitate, caporalul Ceapă Ion ar fi
făcut cu Avram o sută de târâș-culcat. Acum, ciudat, îi dădu
dreptate evreului. Cuvintele, spuse așa încetișor, chiar îl amuzară.
Făcu în glumă stânga-mprejur spre casa de bilete ca să vizeze foaia
de drum pentru trenul ce mergea la Piatra.
Tata și cu Avram credeau că mai aveau de mers multe zile.
Socoteau după cum mergeau trenurile cu doi ani în urmă. Nu era
chiar așa. În anii cât au fost în armată, CFR-ul devenise, pe bune, a
doua armată a țării. Au fost introduse locomotive și vagoane noi,
produse în Germania sau în țară. Terasamentul era și el bine
întreținut. Viteza mare a garniturilor de tren pentru traseele lungi
devenise ceva obișnuit. Au fost botezate trenuri cu iuțeală maximă
de ceferiștii simpli, sau accelerate cu coletărie rapidă de cei
superiori. Se circula în multe zone cu 70 km/h.
Peisajul din fața ochilor se schimba la fel de repede. Au trecut
mai departe prin: Roman, Pașcani, Dolhasca, Verești, Ițcani pe
lângă Suceava. Acceleratul schimbă locomotiva și mergea pe calea
ferată ce trecea printre Rădăuți și Siret. O luă spre Adâncata,
Dumbrava Roșie, Cuciurul Mare, Ceahor și se odihni la sfârșit în
impunătoarea gară din Cernăuți.
Petre a stat câteva zile la Avram în oraș. Cei doi s-au plimbat
pe frumoasa stradă Regina Maria, au căscat ochii la maiestuosul
templu evreiesc construit în stil neo-maur și la teatrul național din
Cernăuți.
Se zvonea că cei de la București nu mai voiau să îl finanțeze.
Au fost și pe la noul aeroport ce era pe terminate. Aici Avram avea
ceva relații și intenționa să se angajeze la agenția de bilete a
L.A.R.E.S.56-lui ce urma să își deschidă o casă de bilete chiar în
holul noii săli a aerogării. Dorea să vândă bilete pentru noua rută
56
LARES este un acronim pentru Liniile Aeriene Române Exploatate de Stat,
numele sub care compania națională de transport aerian a României a funcționat
între 1930 și 1937. Între 1937 și 1946 a fost denumită Liniile Aeriene Române
Exploatate cu Statul.

180
 METASTAZA

București – Galați – Iași – Cernăuți – Liov –Varșovia și retur. Se

câștiga bine din rezervări și comisioane.
Tata a trecut pe la directorul Gimnaziului de băieți unde a
învățat. Acesta l-a felicitat că e acum bărbat cu armata făcută și i-a
dat o știre îmbucurătoare. Cumnatul lui, adică unchiul meu, nenea
Rogaci, terminase examenele la Școala de Arte și Meserii de la
Paris. Directorul i-a văzut diploma de energetician electrician
venită din Franța. Avea o mențiune, că are dreptul de a școlariza
prin corespondență, bineînțeles tot prin ei, electricieni. Cei
capabili, după un examen, puteau primi diplomă de maistru. Dacă
Rogaci l-a învățat meseria de electrician pe Petre de ce să nu îl
ajute să devină și maistru. Plin de năzuință spre mai bine pentru
viitorul apropiat, tata se despărți de Avram și luă trenul ce mergea
spre Criva și Lipcani.
În timp ce Avram la Cernăuți se confesa și cerea sfaturi
țadicului57 despre ce să facă acum, după terminarea armatei, tatei
începea să-i tresalte inima, apropiindu-se de locurile natale, intrând
în județul Hotin pe la Sulița. La următoarea stație Mămăliga
trebuia să coboare. Cale ferată era doar spre Lipcani și Secureni. În
sus spre Nedăbăuți și Hotin se putea merge doar pe drumul
județean. Guvernul și politicienii vremii nu aprobau să se
construiască drum de fier în acele locuri. Le era frică, era prea
aproape de U.R.S.S. În caz de război transportul, cel mai garantat,
era cu trenul. Mai marii țării doreau o zonă tampon fără drum de
fier.

***

Aici, peste granița de nord-est, mulți români, evrei, polonezi și

ucraineni, ce vorbeau și simțeau românește, au rămas pe afară
după întregirea României. Aceștia, cu toții români în suflet,
năzuiau să intre în țară, unde era mult mai liniște decât pe partea
stângă a Nistrului. Au fost destui, dar nu prea mulți, cei care au
reușit să își scape viața din acele tărâmuri năpăstuite de soartă.
57
Lider spiritual în mișcarea hasidă a evreilor, învățător, sfânt, numit „țadic‖.
181
 MIRCEA BULATOV

Unii, în nebunii ani ai războiului civil, au fugit de soldații lui

Piłsudski și Petliura. Alții, de cruzii cekiști58 din partea rămasă la
sovietici după anii ‘20. Printre ultimii, au fost cei ce și-au căutat
scăparea de foametea ucraineană59 din ‘32-‘33. Fiecare izbăvit, ce
reușea să scape în România, avea povestea lui.
Prin 1927, cu ani buni înainte de a pleca tata în armată, un
tânăr pe nume Rogaci, un bucovineano-ucrainean cu ceva obârșii
poloneze din partea tatălui, reuși să scape de cekiști trecând Nistrul
învolburat într-o seară de primăvară, mai sus de Hotin. Părinții,
țărani gospodari, categorisiți culaci de comisarii sovietici veniți de
aiurea, au trebuit să cedeze la început cotele de colectare, iar apoi
toată agoniseala pentru viitoarele colhozuri. Știau că după
reîmpărțirea granițelor o să le ia și băiatul pentru a-l duce cu forța
în armata roșie. Speranța era peste Nistru, pe malul drept, în
România.
Riscă mult tânărul Rogaci în acea seară de primăvară
friguroasă. Nu știa să înoate, dar imboldul la viață dat de părinți
prin binecuvântarea cu pâinea ruptă deasupra capului și a semnului
crucii, făcut noaptea în tindă, de amândoi, pe fruntea singurului lor
băiat, a fost hotărâtor. Când și-a legat cele două bășici de porc,
umflate la maxim, de subsuori, încă mai lăcrima după despărțirea
de ai săi. Era singur, doar cu binecuvântarea rămasă în suflet, când
s-a aruncat în apele reci ale Nistrului, în dreptul satului Isakovtsy.
Un pic mai sus, pe aceeași parte a învolburatului fluviu, se vărsa
râul Zbruch ce despărțea Ucraina, ocupată de către sovietici, de
Polonia. A dat din mâini disperat și ajutat de meandrele fluviului a
58
Cekist - membru al CEKA (poliția secretă sovietică); termenul s-a folosit în
continuare și după terminarea războiului civil când CEKA și-a schimbat numele
în GPU, iar apoi în NKVD.
59
Foametea ucraineană (1932-1933), cunoscută și ca Holodomor (în limba
ucraineană: Голодомор), a fost una dintre cele mai grave catastrofe naționale
ale ucrainenilor din istoria modernă, cu un număr de morți estimat la câteva
milioane. Foametea a fost cauzată mai degrabă de politica agricolă a guvernului
sovietic și a lui Stalin decât din cauze naturale. De aceea Holodomorul este
denumit și „genocidul ucrainean‖

182
 METASTAZA

fost aruncat pe malul drept cu câțiva kilometri mai sus de Atachi60.

În România a început o nouă viață. Pe ai lui nu i-a mai văzut
niciodată. Au pierit în timpul holodomorului. La Hotin l-a
cunoscut pe bunicul meu și prin el pe mătușa Teodora, pe atunci
domnișoară, ce făcea studii la liceul de fete din oraș. În 1928,
imediat după ce mătușa mea termină liceul, se mărită cu Rogaci. În
1929 tata deja lucra în echipa de electricieni a acestuia. Cumnații
se respectau și se ajutau reciproc.
Aici, în nord-estul țării, ca în multe părți ale României,
economia se dezvolta rapid. Patronii doreau producție mai multă
cu mai puțini angajați și, dacă se putea, plătiți cât mai puțin. În
plasele Sulița și Clișcăuți se cultiva de ani buni sfeclă de zahăr. Un
timp, pentru zahăr au fost scutiri de taxe la export, se câștigau bani
frumoși. Chiar lângă Nedăbăuți, satul natal al tatei, la câțiva
kilometri spre Clișcăuți se mărea fabrica de zahăr din Zarojani. Cei
doi cumnați, tata și Rogaci cu echipa lor lucrau de zor împreună cu
inginerii cehi la modernizarea fabricii. S-au instalat motoarele și
dinamul ŠKODA pentru generarea de curent continuu. Erau mai
ieftine decât cele nemțești SIEMENS. Mai toate utilajele erau
acum antrenate de motoare electrice. La terminarea lucrărilor de
montaj, care au durat o vară întreagă, urma inaugurarea întregii
instalații. Unul din inginerii cehi deja făcuse negocieri preliminare
cu patronul fabricii pentru angajare pe o perioadă de doi ani pentru
întreținerea instalației. Veni și ziua mult așteptată de toți.
Patronul, reprezentanții de la ŠKODA, echipa de electricieni
români și mulțimea muncitorilor și funcționarilor gură-cască, erau
prezenți în fabrică. Inginerii cehi au pornit marele motor diesel, au
cuplat reductorul la dinamul care intră treptat în turația de lucru și
așteptau ca șeful lor să vină însoțit de patronul fabricii. Acesta,
conform protocolului, urma să tragă heblul ce lăsa curentul să
pornească toate motoarele electrice și să aprindă becurile din
fabrică și birouri. Era pregătită și o sticlă de șampanie cu o tavă
60
Atachi, vechea denumire în română Otaci (în ucraineană Атаки). După Marea
Unire din 1918, satul Atachi a făcut parte din componența României, în Plasa
Clișcăuți a județului Hotin.

183
 MIRCEA BULATOV

plină de pahare. La invitația inginerului ceh patronul trase de

heblu.
Toți specialiștii începură să se uite mirați unul la altul. Motorul
duduia, dinamul se învârtea, dar curent ioc, nu se aprindea nici
măcar un bec. Specialiștii cehi se învârtiră un timp și începură să
dea din umeri a neputință de moment. Patronul începu să strâmbe
din nas. Investise destul și se apropia campania culesului sfeclei de
zahăr. Rogaci, ce lucrase cot la cot cu cehii, analiză și el situația.
Se apropie de colectorul dinamului. Inelele lui late, din alamă
lucitoare, se învârteau reflectând razele de lumină ale soarelui ce
străbăteau geamurile noii centrale electrice. Se aplecă pe vine și
atunci înțelese totul. Între periile colectoare și inelele pomenite se
zărea o geană de lumină. Era simplu, nu făceau contact. Se
aproprie de patron și îi șopti la ureche:
— Invitați-i pe cehi în sala de consiliu, pentru un motiv
oarecare, și reveniți peste un sfert de oră. Am să fac să meargă
totul.
Cum plecară specialiștii și asistența din centrala electrică, cei
doi cumnați, tata și Rogaci, au demontat grilajul de protecție al
dinamului în timpul mersului. Au decuplat și heblul central. Știau
că este riscant, că nu este voie. La turația aceea era de ajuns o
mișcare greșită, o mânecă nesuflecată și erai tras cu totul între
roțile mastodontului metalic. Rogaci, pe atunci cu mai multă
experiență decât tata, strângea șuruburile colectorului cu o cheie
fixă, prelungită de o țeavă izolată. Tata îl ținea cu putere de
salopeta groasă, pregătit în caz că acesta se dezechilibra, să-l
smulgă. Dacă, Doamne ferește, se întâmpla așa ceva, rămânea fără
o mână, dar în viață.
În această tensiune nervoasă reușiră să regleze apăsarea periilor
de toate inelele colectoare. Abia terminară de montat la loc
grilajul, când patronul apăru în minicentrala electrică.
— I-am lăsat pe cehi la o ședință tehnică să analizeze cauza…
Tu ce-ai făcut?

184
 METASTAZA

— Noi am terminat, dar am o vorbă cu dumneavoastră… în

timpul acesta îi făcu semn lui Petre să iasă afară.
Tata știa că nu este bine să fie de față la discuție și mai avea
ceva de făcut. Să răsucească pe pornit butonul de porțelan al
comutatorului de la sala de consiliu, unde erau cehii în ședință.
— Hai, zii repede, că ăștia își termină de băut cafeaua și vin
pe capul nostru…
— De ce să plătiți mult pentru întreținerea motoarelor și
instalației unor străini, când puteți, la jumătate de preț, să faceți un
contract cu noi cei de aici…
— Hai, dovedește că ești mai bun ca ei…
— Cât ați fost plecat, am făcut reglajele din mers. Nu trebuie
decât să trageți din nou de heblu.
Acesta apăsă neîncrezător pe mânerul heblului. Rămase cu
gura căscată. În toată fabrica se aprinseră becurile și motoarele
începură să se învârtă. Se făcu lumină și în sala de consiliu. Cehii
își luară plata pentru muncă, dar patronul nu mai făcu contractul de
întreținere cu ei.
Tata, pe atunci tânăr credul, îi zise cumnatului:
— E de treabă patronul, merită să facem totul pentru el.
— Nu te grăbi… de la distanță și vrăbioiul seamănă cu
sticletele. E politicos cu noi că îi facem treaba la mai puțin de
jumătate din cât trebuia să le dea cehilor. De ce a făcut contract cu
echipa noastră, doar pe un an?
— Așa se face pe aici… așa zic toți.
— Aiurea! La anul, când îi merg toate bine, ia de la Cernăuți
trei, patru electricieni, de duzină, și îi plătește la jumătate față de
cât ne dă nouă. Deși producția îi crește, o să plătească muncitorii
de la întreținere la sfert față de cât îi cereau cehii, iar cu noi... la
revedere!
— Păi!? Dacă e așa, înseamnă că trebuie să ne interesăm de pe
acum unde să găsim de lucru…
— Stai liniștit… știu ce trebuie făcut cu un vrăbioi ca ăsta.

Anul trecu repede și lucrurile se adeveriră. Toată echipa de

185
 MIRCEA BULATOV

electricieni rămase pe dinafară, fără contract. Își căutau de muncă

fiecare în alte părți.
Doar Rogaci era calm și își vedea de studiile lui. Se înscrisese
la Școala de Arte și Meserii de la Paris ce oferea cursuri prin
corespondență la liceul din Cernăuți. Mergea la directorul liceului
o dată pe lună și își lua temele, venite prin poștă. Tot lui îi dădea
pentru expediere răspunsul la cele precedente. Directorul liceului,
era garantul celor de la Paris. Mai greu era cu franceza, dar îl ajut
soția lui, Teodora, mătușa mea, care o învățase binișor la liceu.
Într-o zi veni trăsura patronului fabricii de zahăr din Zarojani,
cu administratorul. Acesta coborî și intră în curte. Unchiul Rogaci,
care era pe verandă, unde își scria temele, îl întrebă:
— Cu ce ocazie pe aici la Nedăbăuți? Ia loc și trage-ți sufletul.
Ai alergat zdravăn caii…
— M-a trimis patronul să te roage a pofti pe la el la fabrică.
— Păi, nu și-a găsit altă echipă de electricieni… Ce mai
poftește de la mine?
— Cred că dorește să te întorci… că nimic nu merge. Motorul
pufăie, dinamul se învârte, dar mașinile nimica. Stau pe loc toate și
nici lumina nu merge în depozite și în alte locuri… Da‘ să nu-i
spui că ți-am zis… Știi că e fudul…
— Azi nu vin, dar îți dau un bilet pentru patron. În el îi fac o
propunere… salariul o dată și jumătate, iar angajările pentru
echipă se fac doar cu acordul meu. Vrea bine, nu vrea iar bine…
— Ce să nu vrea… doar îi stă fabrica. Nu înțelegi?

Săptămâna următoare erau din nou angajați, cu salariile cerute.

Nu le primiră decât atunci când fabrica funcționă din nou la
parametri. Tata a fost singurul ce a aflat secretul.
În timpul remontului de la sfârșitul campaniei precedente, când
se reparau micile stricăciuni și se făcea revizia generală, Rogaci
avu grijă ca fiecare utilaj să rămână în aer pe timpul verii. Mai
clar, ba la un contactor sub capac era desfăcut un fir, ba la un
heblu furca era lărgită. Un electrician bun le putea aduce la normal
în câteva ore, dar patronul nu a dat peste unii ce știau meserie.

186
 METASTAZA

Ăsta era sindicatul electricienilor la acea vreme. Își purtau singuri

de grijă.
Echipei de electricieni, conduse de Rogaci și Petre, i se dusese
buhul prin tot județul, chiar și în cel vecin, Bălți. Fabricile de ulei
și marea fabrică de zahăr din Bălți aveau nevoie de maiștri
electricieni. Bălțiul era capitală de județ, dar patronii nu angajau,
cât ai fi fost de bun, decât cu diplomă. Așa cereau instrucțiunile de
la București, pentru cei care lucrau cu statul. Unchiul Rogaci știa
asta și de aceea se chinuia cu franceza. Studiile prin corespondență
erau singura lui șansă pentru obținerea diplomei de maistru. Învăța,
lucra și în același timp avea grijă de familie.

***

Cu aceste gânduri și amintiri, zumzăind în toate cămăruțele

cugetului său, tata intra la începutul verii lui 1934, pe ulița satului
de unde plecase, cu mai bine de doi ani în urmă, la armată. Nu mai
simțea niciun pic de oboseală. Cum păși în curtea casei îi ieșiră toți
în întâmpinare. Fratele mai mare cu soția, sora Teodora cu
bărbatul ei Rogaci împreună cu primul lor copil Alexe și, în
spatele tuturor, bucuros că îi vede pe toți laolaltă, bunicul meu
Feodor, cu ochii înlăcrimați de bucurie și tristețe în același timp.
Paraschiva, soția lui, nu a apucat să îi vadă nici măcar mari. Cu ea
Feodor a avut trei copii, tata fiind mezinul. La începutul Marelui
Război, în Carpați, bunicul care jurase, ca subofițer, credință
țarului Nicolae, a căzut prizonier la austro-ungari, pe frontul
român. România și Rusia erau atunci aliați. Bunica a crezut că a
murit și s-a sfârșit după un an, de inimă rea, cum se zicea la țară.
Eu zic de dor și disperare femeiască pentru cei trei copii mici ce
trebuia să-i crească singură. La două săptămâni după moartea
bunicii, prin Crucea Roșie, primește scrisoare că soțul ei trăiește.
Prea târziu pentru ea. Au citit-o doar rudele. Bunicul s-a întors din
prizonierat în 1918 odată cu Unirea cea Mare. Cum era om harnic,
a reușit să repună gospodăria pe picioare. Mai mult, a putut să
plătească și taxele școlare pentru ca tata și sora lui mai mare

187
 MIRCEA BULATOV

Teodora, alintată de noi mai târziu, după soț, mătușa Rozi, să

urmeze gimnaziul și liceul.
Spre seară, după ce mâncară și se liniștiră cu toții, Rogaci cu
bunicul îl chemară pe tata în grădina din spatele casei. Acolo, sub
părul turcesc, înalt, ce rodea bogat cu fructe mici, lunguiețe, dar
foarte parfumate, se așezară, toți trei, pe banca meșterită din uluci
groase. Feodor fuma tihnit din lulea și asculta planurile lui Rogaci
prezentate cu patos tatălui meu.
— Am reușit să iau examenul și am primit diploma de maistru
de la Școala de Arte și Meserii din Paris. Acum am…
— Știu!... îl întrerupse tata.
— Am dreptul să școlarizez și maiștri…
— Știu și asta!...
— De unde naiba… scuze… le știi pe toate?
— Am trecut pe la directorul liceului din Cernăuți, el mi-a
spus totul despre reușita ta…
— Da‘, asta n-o mai știi că este doar în capul meu… După o
scurtă pauză continuă… — Deschidem o companie de reparații
electrice industriale. Facem remontul anual și întreținerea la mai
multe fabrici deodată. Întreprinderile ce lucrează direct cu statul
sunt cele mai bănoase, dar vor și servicii pe măsură. Noi putem să
le oferim…
— Stai nu te autoaprinde… eu încă nici nu m-am reangajat, iar
ție îți trebuie cel puțin două echipe de electricieni. Acum tu ești
singurul de pe aici ce are diplomă de maistru. Nu poți avea niciun
șef de pe aici, pentru a doua echipă…
— Un an mergem cu o singură echipă. În timpul ăsta te
școlarizez pe tine să devii maistru. Dai examen și apoi lucrăm cu
două echipe, tu aici, iar eu mă mut la marea fabrică de zahăr din
Bălți.
În 1936 tata obținu diploma de maistru electro-mecanic și cu
noua echipă, instruită de el, făcea întreținerea fabricii de zahăr din
Zarojani. Rogaci reuși să formeze a doua echipă la Bălți. Aici
lucrurile mergeau mai greu, nu la fabrica de zahăr, ci în oraș, din
cauza crizei de locuințe. Chiriile erau destul de scumpe. Mai toți

188
 METASTAZA

din echipă au hotărât să o lase mai moale cu compania de electro-

mecanici și să-și construiască case, fiecare după posibilități.
Tata, deși era în avantaj locuind, în casa părintească, nu știa să-
și chivernisească banii. Mulți îi cereau bani, cu împrumut, pentru
diverse motive impresionabile și dați rămâneau. Salariul, ca la mai
toți ce lucrau cu statul, era bunicel. Cu ce câștiga pe o lună putea
cumpăra trei vaci de lapte. A avut și mulți pețitori, că era bărbat
înalt și arătos la chip. Toate degeaba. Începu să-i apară două mici
intrânduri laterale pe frunte. Dădeau senzația de frunte lată, dar
prevesteau un început de chelie. Așa au mai trecut doi ani și tata își
irosea timpul și banii.
Era începutul verii lui 1937. Petre termină cu echipa sa
remontul de la fabrica din Zarojani și plecară împreună să îl ajute
pe Rogaci la reparațiile de la fabrica cea mare din Bălți. O vreme
tata a stat în casa nou construită a acestuia. Soră-sa, Teodora, știa
să gătească foarte bine. Într-o sâmbătă, după o masă copioasă, tata
se odihnea în curtea casei, pe căpriorii depozitați de cumnat-su,
lângă gardul vecinei, o văduvă bătrână. Din ograda alăturată îi
atrase atenția un cântec cu voce veselă cristalină de copil. De
curiozitate se uită peste uluci. Ochii lui albaștri țintiră fără să vrea
spre unii căprui ce se uitau și ei mirați de sub un bogat păr blond
împletit coroniță în jurul capului. Stăpâna coroniței blonde era o
fetișcană, măruntă la stat, ce întindea rufele la uscat. Fâstâcită de
uitătura tatei se refugie în tinda casei. Petre se retrase și el în casa
lui Rogaci și o întrebă pe Teodora.
— Sor-meo! Cine e tânăra de la vecini?
— O puștancă ce stă la babă cu chirie. Învață meserie la școala
de croitorie. Am auzit că e orfană de mamă și de tată.
— Câți ani are?
— Nu știu exact… cred că are șaptesprezece împliniți… Da ce
ți-a căzut cu tronc sau ți-a aruncat vreo ocheadă? O știu fată
serioasă, dar o întreb pe văduvă, să aflu mai multe…
— Stai Teodoro, am întrebat și eu așa…

Așa se văzură prima dată tata cu mama. Petre iscodi și află prin

189
 MIRCEA BULATOV

soră-sa, Teodora, că fata, viitoarea mea mamă, într-adevăr

rămăsese de mică orfană. Întâi i-a murit tatăl, Ioan, de tuberculoză.
Boala a tras-o după el, din lunga armată făcută la marină,
înainte de Unirea din 1918, când făcea de cart sus pe gabie pe unul
din cuirasatele rusești de la Sevastopol. După Marele Război, când
se liniștiră hotarele României, Ioan se însură cu Domnica, care se
trăgea dintr-o veche familie răzeșească. După nașterea mamei, în
1922 erau cât pe-aci să plece cu un val de emigranți în Argentina.
Cei plecați în prima serie le-au scris, celor de acasă, că au fost
păcăliți de samsari. Rămași acasă, îndârjiți de lipsuri și prin muncă
fără ostoire, reușiră să ridice gospodăria printre cele din fruntea
satului. Toate au fost bune până ce Ioan începu să scuipe sânge. În
câteva luni, la sfârșitul primăverii lui 1927, dădu colțul. Așa se
spunea în sat când cineva murea. În același an, toamna, plină de
disperarea singurătății, se ostoi definitiv și Domnica lăsând-o pe
mama, copiliță de cinci ani, singură printre rubedenii. La aceste
rubedenii, unchi, veri și alții, veni tata în toamna lui 1937 să le
ceară mâna mamei. Cei mai tineri dintre flăcăii satului au vrut să-l
ciomăgească bine. Gândeau la unison: „Ce vine orășanu‘ ista să ne
ia fata cu averea ei cu tot?‖ Pe atunci tata nici nu știa că mama
avea destul pământ lăsat înțelenit de ani buni, dar la care râvneau
destui. Nu asta îl interesa, ci viitoarea nevastă. Flăcăii au fost slabi
la negocieri și după câteva damigene de vin roșu, tata primi
încuviințarea să o ia pe mama de soție.
La începutul lui 1938 trebui să facă două nunți. Una în satul
mamei și alta la Bălți. Cât nu se potriveau la statură, atât de bine se
înțelegeau. La nunta din oraș făcură două poze. Fotograful o așeză
pe mama în picioare pe un scăunel acoperit de faldurile rochiei de
mireasă ce cădeau până pe podea. Tata, stând în picioare alături,
tot era mai înalt decât mama.
A doua poză era gen plan american. În aceasta mama stătea
ușor aplecată pe umărul tatei așezat pe un fotoliu. Micuță fiind nu
trebuia să se cocoșeze. Încadrarea de la cap până în talie nu
dezvăluia privitorului diferența mare de înălțime dintre cei doi.
Cât era de mică, atât era de rapidă. Ca o nevăstuică le făcea pe

190
 METASTAZA

toate rapid, cu atenție, fără pic de frică, dar mereu cu o precauție

nativă. Ea l-a scos pe tata din amorțeală.
Au aranjat casa de la țară și au construit una la Bălți. Au
arendat terenul din sat și au cumpărat câteva vaci. Dădeau mult
lapte. Îl ofereau copiilor nevoiaşi şi tot le mai rămânea. Mama,
întreprinzătoare, voia să deschidă la țară un atelier de croitorie ca
oamenii să nu mai vină până la oraș pentru haine. Toate acestea
într-un singur an. Multe mergeau bine, iar tata chiui de bucurie
când mama îi dădu vestea că o să aibă moștenitor.
Veni sumbrul septembrie 1939. În Polonia pornise războiul cel
mare. Prin România treceau tot mai mulți refugiați polonezi ce-și
căutau scăparea cu destinații aiurea în lume. Polonezii din vest
fugeau de hoardele nemțești ce se dedau la jafuri și violuri. Nu
peste mult timp luau drumul bejeniei și cei din est unde năvăliseră
soldații sovietici. Aceștia au fost mai puțin norocoși, armata
sovietică pătrunsese mult în sud și cu greu treceai de ei. Polonia a
fost ruptă în două, dar toată lumea credea că e un război local, de
scurtă durată.
Părinții mei, ca mulți oameni simpli ce nu stăteau la oraș,
înțelegeau aiurea informațiile ce ajungeau trunchiat până la ei. În
plus, se gândeau la viitorul lor copil. Că o să fie fată sau băiat nu
conta. Să se facă voia lui Dumnezeu și să fie sănătos. Atunci, în
septembrie, tata a fost mobilizat. A fost trimis la construcția
cazematelor pe frontiera de vest, undeva spre Arad.
La începutul lui 1940 a primit permisie pentru a merge acasă.
Se născuse sora mea. A stat doar o lună și a fost chemat înapoi la
unitatea unde fusese mobilizat. Mama plângea cu sor-mea în brațe
când l-a condus la gară. Rămânea singură cu copil de țâță și cu
bunicul.
Tata s-a trezit din nou pe un șantier de fortificații.
Era iunie 1940 când, alături de el, pe șantierul liniei defensive
fortificate Focşani-Nămoloasa-Brăila, a fost adus și vechiul
camarad din armată Avram Herșcu.
Avram i-a spus tatei că e groasă în Polonia. Nu mai vindea de
191
 MIRCEA BULATOV

mult bilete pentru cursele aeriene LARES. Cursele către Varșovia

erau suspendate de aproape un an.
De la unii piloți, ce începuseră să se antreneze pe avioane de
luptă, a aflat că nemții și rușii au distrus și împărțit Polonia în
două. Circulau vorbe că urmăm noi pentru că i-am ajutat să-și
scape tezaurul și refugiații în 1939.
Pe șantier se lucra haotic, în dorul lelii. Din ziare se aflau
numai lucruri rele: evacuarea trupelor Regatului Unit de la
Dunkerque, intrarea germanilor în Paris și capitularea Franței, sora
noastră mai mare, cum spuneau politicienii. România rămăsese
singură înconjurată de dușmani hrăpăreți.
La sfârșitul lui iunie 1940 veni năucitorul ultimatum sovietic
urmat de haosul evacuării Basarabiei și Bucovinei de Nord. Tata
primi o scurtă permisie să vadă ce e cu ai lui. Ajunse în gară la
Iași, târziu. Expira ultima zi acordată de sovietici pentru evacuare.
Era ora unsprezece, în dimineața lui 3 iulie 194061. Sovieticii
închideau granița pe Prut.
În marea gară a Iașiului toţi întrebau despre șansa de a mai
scăpa cineva din Basarabia. Disperat, tata, plecat de pe șantier,
năvăli în biroul șefului de gară. Jandarmii nu îl opriră văzându-l
îmbrăcat în uniforma de grănicer cu petlițe verde crud. Credeau că
aduce un mesaj sau ceva asemănător. Același lucru îl crezu și șeful
gării.
— Ce vești îmi aduci fruntașule? Vii de la graniță?
— Nu… să trăiți! Eu am nevoie de vești… mai vin trenuri de
dincolo?
— Ultimul a trecut de Ungheni… vine fără oprire de la Bălți și
cred că ajunge aici peste jumătate de ceas.
— Să îți dea Dumnezeu sănătate! Pentru vestea bună…
Tata lăsă vorba neterminată și ieși alergând spre peron. Acea
61
Între 28 iunie 1940 orele 9:00 și 2 iulie orele 14:00 a fost termenul acordat de
ultimatumul sovietic pentru evacuarea administrației și armatei din zonele
marelui rapt. Pe 3 iulie 1940 la ora 12.00 „autoritățile sovietice" de ocupație au
închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar
o parte din cei care au dorit să se refugieze.

192
 METASTAZA

jumătate de ceas i se păru jumătate de secol. În depărtare apăru o

locomotivă ce pufăia nervoasă.
Aidoma ei, mâniați, de nestăpânit, erau cei de pe peron și cei
din vagoanele pe care le trăgea după ea. Pe toate vagoanele scria
mare cu cretă REFUGIAȚI. Petre își făcea loc printre strigătele și
țipetele celor de pe peron și ale celor ce coborau din vagoanele de
călători. Impiegatul anunța din om în om că trenul special cu
refugiați staționează doar o oră și își va continua drumul spre
București, după schimbarea locomotivei. Din al treilea vagon
câțiva refugiați coborau pe brațe o doamnă tânără ce striga întruna
isteric și răgușit: „Vreau să mor, lăsați-mă să mor‖. O așezară pe o
bancă, iar o doamnă îi dădea apă, mai mult forțat, să nu leșine. Din
tren îi coborâră și copiii pentru a o mai liniști. Un băiat măricel și o
fetiță de câțiva anișori, cu codițe, ce plângea întruna. Nu știa de ce
plânge. Făcea ce vedea că face și mama ei. Tata îl recunoscu pe
Alexe nepotul lui și pe micuța lui surioară. Dădu din coate prin
mulțime și ajunse la doamna de pe bancă. Era sora lui, Teodora. Se
îmbrățișară toți patru și printre sughițuri ea îi spuse tatei:
— La Bălți am reușit să apucăm ultimul tren. Era nebunie
mare, rușii devastau deja clădirile publice din oraș. Trenul pleca
din gară când Rogaci m-a urcat și mi-a întins copiii. Am reușit să-i
trag lângă mine, dar el nu a apucat să urce în vagon… Ce mă fac
fără el?
— De nevastă-mea ce știi?, întrebă tata, așezându-se pe vine
în fața Teodorei ce tot sughița, strângându-și copiii la subsuoară.
— A plecat din Bălți la Nedăbăuți cu tata Feodor și cu Nina,
fetița ta. Ziceau că ai să vii să-i iei când s-or liniști lucrurile…
Dinspre capătul trenului, unde erau vagoanele de marfă cu
acareturile unor refugiați mai cu vază și arhivele unor instituții,
alerga gâfâind un bărbat între două vârste care se oprea la fiecare
vagon și striga căutând pe cineva. Tata se întoarse și își zări
cumnatul. Chiui puternic chemându-l la ei. Acesta alergă spre
banca unde soția lui, mătușa mea de mai târziu, văzându-l, leșină
între cei doi copii. Era fericită, scăpase cu toți ai ei.
Tata, neputincios, se întoarse la șantier. Avram tot îl îmbuna

193
 MIRCEA BULATOV

zicând: „Se va liniști situația internațională, se vor deschide

granițele și ai să-i vezi pe-ai tăi din nou‖.
Mințea, nu credea nici el. Lucrau amândoi la cazematele din
beton armat, cu fier de la Reșița și ciment Portland de la Brăila. Se
schimbaseră toate: șefii, ordinele, ritmul. Se muncea infernal toată
ziua cât ținea lumina. În zilele acelea triste și nebune, ca arșița
verii, doar mâncarea era bună. Se primeau dulciuri, în special
ciocolată. Pentru a zori finalizarea cazematelor de beton, erau
aduși și zilieri din satele apropiate. Tata le dădea lor porția lui de
ciocolată, pentru copii. În sinea lui îi binecuvânta, gândindu-se la
micuța lui fetiță, rămasă pe pământul natal, devenit brusc, forțat,
atât de străin de nu putea să calce pragul propriei case.
***
Visul deschise un alt tablou și mă întoarse la peronul gării din
Galați, în 1935, când locotenentul Dima își lua la revedere de la
Ion, Avram și Petre. Promisiunea făcută lui Ion, că o să-l viziteze
pentru a-i vedea băiatul, avea o cu totul altă menire. Să o revadă pe
Măriuca și…
Locotenentul rămase un timp prin Dobrogea și sudul
Basarabiei de unde reușea prin diferite mijloace să își mărească
capitalul secret. Combina serviciul din armată și datoria față de
SSI cu afacerile personale. Începuse să-și folosească rețeaua și
pentru informații personale. Cu ajutorul lor făcea pe ascuns diverse
tranzacții din care ieșea mereu câștigător. Banii câștigați îi
schimba pe aur și alte lucruri mici, prețioase, nedegradabile. Plasa
banii în titluri sau certificate de acțiuni la importante societăți:
UDR s.a., SOCIR, STB62. Își vedea viitorul prin prisma lui a
avea.
Cu cât avea mai mult, bani și putere, era mai bucuros, mai
satisfăcut. Încet și pe ascuns acesta deveni țelul ce începuse să-i
conducă viața.
62
UDR s.a. = Societatea Anonimă - Uzinele de fier și Domeniile Reșița;
SOCIR = Societate anonimă română pentru Comerțul Internațional-român București;
STB = Societatea comunală a Tramvaielor București.

194
 METASTAZA

Dima începu să vină mai des în București unde se întâlnea cu

Funcționarul-Superior care trebuia să-i transmită ordinele și banii
de la Moruzov.
Se închegase între cei doi o relație de amiciție ce se baza și pe
ceva mai mercantil. Din susținerea financiară venită de sus pentru
diferite acțiuni, Dima închidea ochii, când Funcționarul își oprea
câteva procente pe motive cusute cu ață albă. Dima l-a scutit și de
drumurile la Galați, devenite incomode din cauza vârstei. Venea el
la București și se întâlneau unde hotăra Funcționarul. Lui Dima
chiar îi plăceau aceste voiaje în capitală unde își rafina gustul
pentru eleganță și apetitul pentru viața de noapte a capitalei.
Deosebirea între capitală și restul orașelor mari ale țării creștea
pe zi ce trece. La Galați și Brăila se mai foloseau în continuare
chiar și de lumea bună, trăsurile. Aici, în Bucureștiul lui 1936, erai
demodat dacă mai foloseai birja. Acesta a fost motivul pentru care
Dima hotărî să își cumpere mașină. Funcționarul-Superior l-a
sfătuit pentru noul Ford V8. A achiziționat în secret unul din
primele sedanuri De Luxe montate la fabrica FORD Romania SAR
din Floreasca. În secret luă și permisul de conducere pentru
automobile, apoi pe cel internațional de la Prefectura Poliției din
București. Pentru acesta l-a ajutat din nou Funcționarul-Superior,
vechea lui legătură cu centrul. Avea unele relații, neștiute nici de
Moruzov. Pentru Dima încălcă până și ordinul de a-și informa
șeful despre tot ce făcea în particular tânărul locotenent. Permisul
internațional de conducere trebuia semnat personal de ministrul de
Interne. Funcționarul-Superior se cunoștea cu actualul ministru,
Ion Inculeţ63, din tinerețe, de pe vremea tulbure dinaintea Marii
Uniri.
Prietenia lor se baza și pe cele știute de Funcționarul-Superior
despre orientările lui socialiste, când în 1917 tânărul profesor de
matematică şi fizică a fost ales deputat în Sovietul din Petrograd
63
Ion Constantin Inculeț - ministru de Interne între 14 noiembrie 1933 – 28
august 1936 în guvernele conduse de Ion Gh. Duca, Constantin Angelescu,
Gheorghe Tătărăscu.

195
 MIRCEA BULATOV

din partea Partidului Socialist Revoluţionar. Atunci el a fost

emisarul lui Kerenski pentru materializarea ideilor socialiste în
Basarabia.
Venirea bolșevicilor la putere, la Petrograd, în frunte cu Lenin,
l-a făcut pe Inculeț să fie mai radical, proclamând, ca președinte al
celor o sută cincizeci de deputați din Sfatul Țării, autonomia
Basarabiei. În acea vreme Inculeț primise de la oamenii din
guvernul lui Marghiloman o sumă considerabilă de două milioane
de lei. Cum i-a gestionat pentru a ușura decizia deputaților privind
unirea cu România o știa doar el și parțial Funcționarul-Superior.
Intră cu ușurință la Inculeț, care ocupa scaunul ministerial din
1933. După o cafea și un schimb de impresii politice, ieși cu
semnătura pe permisul internațional de conducere al lui Dima.
Obținu de la ministru și promisiunea că nu o să îi spună despre asta
lui Moruzov.
Dima folosea Fordul De Luxe doar prin București și
împrejurimi. Îi plăcea să se plimbe mai ales seara pe ploaie.
Într-o astfel de seară, când toată ființa îi radia de satisfacția
celui ce are din belșug, plecă într-o hoinăreală cu noul Ford V8.
La început o luă pe Bulevardul Elisabeta până la Calea Victoriei.
Apoi, abia intrat pe Bulevardul Carol I, făcu scurt la stânga la
Universitate. Aici, ocolind statuia lui I.C.Brătianu, o ținu drept pe
modernul bulevard cu același nume. La Arcul de Triumf întoarse și
o luă spre Calea Victoriei. Ștergătoarele de parbriz făceau față, cu
brio, la ploaia de vară. La acest model de sedan, erau montate pe
parbriz, atât pe partea șoferului, cât și a pasagerului din față,
lăsând conducătorul să aibă o bună panoramă chiar dacă apa șiroia.
Avea și radiou, pe lămpi, unde asculta muzică de dans, romanțe
sau tangouri de Ion Fernic, cântate de faimosul Cristian Vasile. Cu
puțin înainte de închiderea programului de la miezul nopții, a fost
atent la jurnalele în franceză și engleză, dedicate mai mult
personalului marilor ambasade. Chiar imediat, după ce radioul își
termină programul, se opri și ploaia.

196
 METASTAZA

Dima parcă mașina în fața Teatrului cel Mare64 dincolo de

peronul pentru urcarea călătorilor în autobuze pe timpul zilei.
În băltoacele de pe caldarâm, nezvântate încă de căldura nopții
de vară, se oglindeau luminile blocului ADRIATICA de pe Calea
Victoriei și ale vitrinelor de la magazinul Galeries Lafayette, ce
rămâneau iluminate toată noaptea. Când coborî, Dima deveni
mândru că alături de ele, în ochiurile de apă dintre pavelele de
granit, ca în niște cioburi de oglinzi umede, se reflectau elegantele
cauciucuri cu bandă albă ale Fordului său, vopsit cu un lucios
Rubber Black. Aici cunoscu un muscal bătrân ce venea seara la
sfârșit de spectacol să ia mușterii ce nu își permiteau să plătească
drumul la șoferii cu Tx-ul pus deasupra numerelor de
înmatriculare. Venea doar când era ploaie. Atunci nu îl mai
alungau taximetriștii. Îmbrăcat în pelerina-i neagră, întâmpina la
ieșire câte o pereche boemă, mai fără dare de mână. Îi invita sub
umbrela sa mare, către cupeul lucios, unde nu îi mai ajungea
niciun strop de ploaie. Ajunși pe bancheta frumos capitonată și
întâmpinați de florile proaspete, din glastrele de cristal ferecate în
alămuri lucitoare, acceptau bucuroși prețul unei călătorii cu iz
romantic, la jumătate față de cea cu taxiul.
În plimbările lui nocturne, Dima îl întâlnise de mai de multe
ori. Avea mereu flori frumoase puse în glastrele cupeului. În acea
seară de vară, spectacolul se lungi mult după miezul nopții.
— Frumoși cai! intră în vorbă Dima, apropiindu-se de muscal.
— Spasibo… mulțam, se corectă în română vizitiul când văzu
din ce mașină a coborât Dima și în ce costum elegant, franțuzesc,
era îmbrăcat.
— Mai câștigi ceva de când cu… taxiurile?
— Nu e ca-n tinerețe, dar nu mă las doborât ca mulți de-ai
mei… Am și o birjă. Noroc cu singurul meu băiat care mă ajută,
știi noi…
— Toți știm că voi, muscalii, vă opriți la primul băiat, dar mă
interesează altceva. Vrei ca băiatul dumitale să fie șofer de taxi?
64
Teatrul cel Mare - vechea denumire a Teatrului Național, demolat după
avariile pricinuite de bombardamentul german din 24 august 1944.
197
 MIRCEA BULATOV

— Păi… calule mănânci ovăz? De unde cucoane, atâta bănet

pentru o mașină? Abia îmi iese pentru a hrăni bine caii și să țin
casa…
— Faci o plimbare cu mine?
— Păi… ciudat ești cucoane, văd că ai mașină! Ce-ți mai
trebuie cupeu? Aaa… poate vrei o plimbare romanțioasă cu
cineva…
— Unde stai? întrebă hotărât Dima.
— La lăptari… lângă cinema Noni, pe Băltărețului nomeru‘
29. Da… de ce?
— Uite aici plata, cât două curse cu taxiul. De ce?… vorbim
mai târziu. Ține cupeul ocupat, că vin imediat.
Dima se îndreptă spre taxiul din coada șirului, parcat la peronul
din fața teatrului, lăsând muscalul să numere banii cu un ochi, iar
cu celălalt să-l urmărească. Îi dădu două bancnote lucioase
șoferului. Triplu cât făcea cursa taxiului la adresa aflată cu câteva
momente mai înainte. Comandă să fie acolo peste o oră și
jumătate. Întors lângă cupeu, îi zise muscalului să plece spre casă,
că îl urmează cu mașina. Bătrânul vizitiu se conformă comenzii
ciudatului mușteriu. Aprinse felinarele cu carbid și porni la drum
spre casă, având cupeul gol și cursa plătită regește. Din urmă,
venea agale luxosul Ford V8. Caii rotați coborâră pe lângă teatru,
trecură podul Izvor și urcară greoi dealul pe lângă Arhivele
Statului. Ajunși sus, la Uranus, porniră singuri la trap pe strada
pustie, cu coamele fluturând sub vânticelul ce usca băltoacele
rămase ici-colo pe caldarâm. Se grăbeau știind că îi așteaptă
ovăzul și apa proaspătă. Pe strada Bălărețului, muscalul opri în fața
unei case cu gard înalt și porți asemenea. Se dădu jos și
apropiindu-se de Dima, care stătea cu fereastra de la portieră
deschisă, întrebă:
— Păi… cucoane, și acum ce facem?
— Mă poftești în casă să-mi dai un pahar de apă?
— Da cucoane, acușica, așteaptă o țâră să bag cupeul sub
șopron și caii în grajd… apoi, bătând cu mânerul biciului în poartă,
își strigă băiatul: Mișa! Mișa!

198
 METASTAZA

Porțile înalte se deschiseră și din curte apăru un tânăr blond,

rotofei la trup și urât la față. Cu o voce pițigăiată, ce contrasta cu
ființa-i planturoasă, răspundea mereu da la poruncile tatălui pe
care le executa ascultător.
În câteva minute, cupeul se odihnea alături de o birjă cu
copertină în șopronul de lângă grajd. Curtea largă rămase liberă. În
veranda casei, așezată în fundul curții, se aprinse lumina, iar
muscalul își invită mușteriul să coboare din mașină și să poftească
în curte. Brusc, Fordul condus de Dima, demară și intră în curte,
unde parcă rapid, scrâșnind din frâne, lângă șopron. Caii din
grajdul din apropiere nechezară speriați. Cu aceeași repeziciune
coborî din mașină și cu un gest de stăpân autoritar îi făcu semn
muscalului să închidă porțile. Bătrânul începu să se uite chiorâș la
Dima. Nu era obișnuit să i se ordone, nu era obișnuit nici cu atâta
gălăgie, făcută de un străin, la el în curte. Se uită supărat spre fiul
său. Mișa atât aștepta. Apucă o bâtă, ce era lăsată la îndemână,
lângă verandă, așteptând porunca tatălui.
Dima le făcu semn cu amândouă mâinile să stea calmi zicând:
— Ți-am cerut un pahar cu apă și vrei să mă cotonogești? Așa
spune la credința voastră de ortodocși scopiți? Hai în casă că am
ceva de vorbit cu dumneata…
— Păi… cucoane… la noi, intră în casă doar cei cunoscuți,
iară eu nu-ți știu nici numele, continuă mai liniștit bătrânul muscal
auzind cum Dima i se adresa politicos cu dumneata.
— Aici cam ai dreptate. Mă cheamă Dima, dar pe mata?
— Andriușa… Pahomi Andriușa, iar pe băiat Mihail.
— Hai noroc! zise Dima strângând mâna noduroasă a
muscalului și apoi a fiului acestuia, care puse bâta, rușinat, la locul
ei.
Intrară în casa joasă și Dima, ca la el acasă, se așeză pe unul
din scaunele ce înconjurau o masă rotundă. Îi pofti pe cei doi, tot
cu un gest de stăpân, să se așeze în fața lui, apoi continuă
adresându-se în special bătrânului Pahomi:
— Acolo, în fața teatrului, am înțeles că nu te-ar deranja să ai
și dumneata un automobil pentru taximetrie. Am înțeles bine

199
 MIRCEA BULATOV

Andriușa?
— Păi… cucoane Dima, ți-am mai zis că n-am parale…
— Te-am întrebat eu de parale… Uite îți las mașina mea… e
nouă, actele sunt în torpedo. Acolo ai o adresă de notar și banii
pentru înscrierea mașinii ca taxi, după ce Mișa dă examenul de
șofer. Sunt bani destui și pentru începutul afacerii. Te bagi?
Scriem o poliță între noi doi?
— Păi… nu-ți bate joc cucoane de un bătrân ca mine și de
Mișa…
— Uite, scriu acum înțelegerea între noi precum facem
câștigul juma-juma folosind Fordul meu și munca lui Mișa… La
iarnă vin să îmi dai socoteală, adică partea mea din afacere. Tu,
Mișa, adu din torpedo ce v-am spus mai înainte.
Pe o jumătate de coală ministerială pe care o avea pregătită,
Dima scrise înțelegerea, puse data și semnă. Întinse și muscalului
hârtia să o semneze. Cu mâna tremurând de emoție acesta iscăli.
Dima băgă hârtia în buzunar în timp ce Mișa punea pe masă în fața
bătrânului banii și actele cu cheile mașinii. În stradă, lângă poartă,
se auzi repetat claxonul unei mașini. Când Dima se ridică să plece
bătrânul Pahomi se așeză în genunchi în fața lui. Lângă el Mișa
făcu același lucru. Se închinară uitându-se apoi spre tavan și făcură
larg semnul crucii. Sărutară mâna dreaptă a lui Dima, iar muscalul
zise cu o voce sugrumată:
— Păi… de-acum suntem muscalii Domniei Tale pân‘ la
moarte…
Dima se urcă pe bancheta din spate a taxiului, închise portiera
și pe ascuns puse siguranța la revolverul din tocul de la subsuoară.
A vrut puțin să-l vânture pe la nasul lor, să-i sperie puțin, că dacă-l
înșală la bani o să cunoască gustul gloanțelor din el. Sărutatul
mâinii din partea bătrânului și a fiului acestuia l-au oprit,
adăpându-i vanitatea. Se simțea deja stăpân peste sufletele celor
doi muscali.
Bucuros, comandă șoferului destinația:
— La hotel Louvre, lângă Cercul Militar!

200
 METASTAZA

Din scurtele vizite în București Dima se întorcea la Galați cu

trenul. Era mai comod și nu dorea să trezească invidii printre
ofițerii din garnizoană. Îi puteai număra pe degetele de la o mână
pe cei ce aveau automobil.
Odată trezite, sentimentele de ciudă puteau aduce cu ele și
investigațiile. Nu-i era frică de acestea. Teamă îi era doar de
Moruzov. Dacă acesta afla că a fost escrocat putea să-l facă
dispărut pe veci. Pentru SSI rețeaua lui strângea tot mai multe
informații. Dima știa să le filtreze. Ducea personal la centru, în
București, pe cele ce ar fi fost aflate și din alte surse sau pe cele ce,
acolo sus, îi creau avantaje. Devenise unul din informatorii de bază
din zona Dobrogei. Știa bine că șeful cel mare cunoștea mai toate
ponturile importante, de la Tulcea până la Constanța. Moruzov își
începuse activitatea aici cu mulți ani în urmă.
Dima juca pe sârmă, cu viitorul și viața sa. Îi plăcea.

Tot în 1936, Mihai Stelescu, care devenise dușman de moarte

cu Zelea Codreanu, se dăduse la fund. Dima află că, în urmă cu
ceva timp, consiliul de onoare legionar l-a găsit vinovat pe
Stelescu. Era învinuit că ar fi urzit denigrarea și chiar eliminarea
lui Zelea.
Asta însemna că Stelescu era sortit unei execuții legionare, dar
nu era de găsit, fugise din Galați. Dima află de la informatorii lui
că acesta plecase să se ascundă undeva prin București. Lăsă
informația să se scurgă acolo unde știa că este prețuită, la un adept
devotat al mișcării legionare din batalionul Arhanghelul Mihail. A
făcut-o cadou pentru a avea un cec în alb, asigurator, pentru mai
târziu, în vremurile tulburi ce le simțea că o să bântuie, nu peste
multă vreme, prin țară. Nu putu afla dacă legionarii au folosit și
informația lui, când Caratănase l-a găsit pe Stelescu în Spitalul
Brâncovenesc și împreună cu alți nouă legionari l-au rejudecat cu
zeci de gloanțe și lovituri de topor.
Dima își zicea: „Nu știu să lucreze elegant. Doar își etalează
mușchii și fac propaganda fricii brute.‖

201
 MIRCEA BULATOV

Crăciunul lui 1936 Dima și-l petrecu la București. Înainte de

ajun, Dima cumpără încă un Ford V8 De Luxe. De data aceasta
alese unul vopsit în albastru închis, Washington Blue. Plata o făcu
în două rate. Prima o achită la ridicarea mașinii.
Pentru a doua nu avea destui bani lichizi la îndemână. Și-a
adus aminte de Pahomi, iar primul drum, cu noul Ford albastru, l-a
făcut la acesta pe Băltărețului. Era pe înserate când ajunse în fața
curții muscalului. Clacsonă lung de trei ori. Poarta cea mare se
întredeschise lăsând să iasă o bătrânică mică și rotundă ca o
Matrioșkă 65.
— Pe cine căutați?
— Pe domnul Pahomi Andriușa sau pe băiatul dânsului.
— Amândoi sunt la lucru, dar cu cine am onoarea?
— Mă numesc Dima și sunt…
Cum auzi numele, bătrânica se schimbă la față, își aranjă
basmaua viu colorată și îl pofti în curte, făcând plecăciuni dese.
— Acușica vin, acușica cucoane… poftim în casă
binefăcătorul nostru trimis de Cel de Sus… Tocmai am făcut
colțunași cu varză. Sunt de post cucoane, că e postu‘ mare…
— Ce mai fac Andriușa, Mișa?… întrebă din politețe Dima,
mergând după bătrânica ce pășea mărunt și repede trecând pragul
casei.
— Soțul e cu brișca, iar băiatu‘ cu taxiul dumitale. Din
noaptea cea cu minunea… când le-ai lăsat mașina… muncesc ca
apucații, de dimineață până seara. Parcă i-ai vrăjit. La prânz nici
nu mai trec pe acasă. Mănâncă ce apucă prin oraș... Cred că a venit
unul din ei, că aud poarta deschizându-se… Mă duc să văd…
— Nu-i ziceți că sunt aici, apucă să-i spună rotofeiei înainte ca
aceasta să iasă în curte.
Peste câteva minute năvăli în casă bătrânul Pahomi. După cum
intră de rapid se vede că rotofeia nu-și ținuse gura.
— Bine ai venit cucoane Dima !... Săru-mâna!... și dădu să-i
sărute mâna, așezându-se în genunchi.
65
Matrioșka (rusă: матрѐшка) este o jucărie din lemn, o păpușă viu colorată,
goală pe interior, în care sunt introduse alte păpuși, mai mici, identice.
202
 METASTAZA

— Gata cu temenelele… le-ai făcut o dată, astă-vară… Gata!,

rosti tăios Dima.
Andriușa, parcă trezit de porunca lui Dima, se duse în verandă
și strigă:
— Nevastă! Cheamă vecinu‘ să-ngrijească de cai... și vino
repede de pune masa.
— Pahomi! Pahomi! Fii calm, că n-au năvălit tătarii… Am
venit, așa cum ne-am înțeles astă-vară, pentru partea mea din
afacere.
— Păi… cucoane Dima, imediat aduc ceaslovul, am notat
toate cheltuielile și câștigurile, totul…
Dima a trebuit să-l lase pe muscal să prezinte ce pregătise de
multă vreme. Pe cât de inimos, pe atât de meticulos era muscalul.
Răsfoind caietul gros în care erau trecute toate cheltuielile zilnice
de la benzină și ulei, până la cauciucuri și revizii mecanice, Dima
descoperi că a dat de un întreprinzător cu veleități contabile. A fost
plăcut surprins când a citit cifra câștigului net de la sfârșitul
caietului. Reprezenta aproape o pătrime din valoarea mașinii. Se
bucură în sinea lui, dar nu dorea să i se vadă aceasta pe față sau în
voce, când comentă cele arătate de muscal.
— Măi Pahomi cifrele sunt mulțumitoare pentru început. Dar
banii îi ai?
— Păi… cucoane, sigur, dar mai am un caiet privitor la
câștigurile făcute cu brișca, că am vândut cupeul...
— Ce mă privește pe mine câștigurile tale cu brișca?
— Nu am promis astă-vară, eu și Mișa, că suntem muscalii
dumitale pe viață? Dacă dumneata ai pus la bătaie Fordul, am pus
și noi brișca și caii…
— Mă crezi, un lacom? Câștigurile de la brișcă, nu mă
interesează. E clar!... Mai bine, adu partea mea din câștigurile cu
taxiul.
— Imediat, dar ce facem pe viitor? Mi-e frică să țin atâta
bănet în casă. Dacă dau buzna hoții... În timp ce vorbea, deschise
ușa și aduse din camera alăturată un teanc de bancnote legate cu
sfoară.

203
 MIRCEA BULATOV

— Pentru că ai fost cinstit cu mine, măi Pahomi, te ajut să-ți

poți păzi și spori bănetul. Tot ce câștigi, cel puțin partea mea, o
duci lunar la un cămătar evreu pe care-l cunosc. La trei luni
primești și o dobândă mai mare ca la bancă. Pentru hoți, uite aici
ceva care o să-i țină la distanță… și scoase nelipsitul revolver de la
subsuoară, punându-l pe masă în fața muscalului ce rămase holbat.
— Ferească Dumnezeu să țin așa ceva în casă… Ia-l de aici!
Duc banii mai des la ovreu, iar dacă vrea mă apără El, Bunul
Dumnezeu, nu fierătania asta…
— Bine Pahomi, fă cum crezi… Eu trebuie să plec și îți urez:
Crăciun fericit! Ne vedem la anul. Fordul albastru din fața porții
este tot al meu. Am să te rog să-l garezi la tine, cât sunt plecat din
București. Să fie mereu gata de pornit și cu rezervorul plin.
Dima se ridică de la masă, introduse revolverul la locul lui în
tocul de sub haină și scrise repede un nume și o adresă din cartierul
evreiesc, undeva între Halele Centrale și Calea Călărașilor.
Deschise ușa casei și dădea să iasă, când soția muscalului apăru
cu un castron aburind.
— Nu stați? Măcar să gustați puțin din colțunași, zise bătrâna
rotofeie.
— Uite! Iau unul, răspunse Dima și băgă din mers, în gură, un
colțunaș fierbinte pe care îl mestecă la repezeală arătând celor doi
că i-a plăcut, dar că e foarte grăbit.
Andriușa îl conduse până la poartă. Când ieșiră în stradă Dima
îi zise muscalului, arătând spre noul Ford albastru:
— La anul spre toamnă, să ai un șofer bun și de încredere, că
băgăm și mașina asta la lucru. Din partea mea de câștig pe
ianuarie, să dai șpagă să-ți pună telefon.
Când cobora spre Uranus, venea pe contrasens, de jos din
centrul orașului, Fordul negru cumpărat de Dima. Avea înscris
deasupra numărului de înmatriculare un Tx, ce arăta tuturor că e
taxi. Mișa se întorcea de la lucru. Muncise cu sârg toată ziua.
Dima își continuă drumul spre Centrul Militar, bucuros că doi
204
 METASTAZA

proști muncesc cu sârg și devotament pentru el. Ceva dulce ca

mierea îi curgea în sufletul singuratic când realiză că muscalii îl
socoteau binefăcătorul familiei și că ar fi fost în stare să sară și-n
foc, dacă le-o cerea.
Postul Crăciunului din 1936 se încheie într-o joi. În ziua
următoare, de Crăciun, la Cercul Militar a fost organizat Marele
Praznic ce avea ca atracție principală, un banchet la miez de
noapte. Dima veni și el să petreacă, invitat de Funcționarul-
Superior acum bun amic, nu doar coleg la SSI. Cum pășeai în sala
mare te izbea o lumină puternică, veselă. Vigoarea acestei
incandescențe se datora becurilor moderne, dar bucuria luminii era
grație metamorfozării ei în reflexe multiocolore, când trecea prin
mulțimea ciucurilor de cristal, șlefuiți cu multe fațete și atârnați de
brațele sinuoase ale candelabrelor cu șnururi din alamă aurită.
Aceste străluciri cu nuanțe de curcubeu se reflectau plăcut când în
tacâmurile de argint aurit și paharele cu picior și buză aurită, când
în eghileții ofițerilor ce își conduceau însoțitoarele la locurile
rezervate. La masa reținută din timp de Funcționarul-Superior, în
unul din separeurile Cercului Militar Național, sosiră și ceilalți
invitați. Erau doi ofițeri superiori, mai în vârstă, cu funcții înalte la
Statul Major General. Prezentările au fost scurte. Cei doi,
colonelul Alecu și maiorul G, în ținută militară de gală, au fost
puțin înciudați de ținuta lui Dima, îmbrăcat într-un elegant costum
de stofă fină englezească. Erau de modă veche. Nu puteau înțelege,
cum chipeșul locotenent venise la Cercul Militar fără uniforma cu
eghileți auriți, cum era protocolul la parada de zece mai.
Funcționarul-Superior le povestise din timp despre ambițiosul
locotenent ce promitea mult și era bine văzut în ochii șefilor.
Acesta era motivul pentru care ofițerii erau escortați de neveste și
fiicele nemăritate, scoase la mezat. Mamele etalau rochii glamour
din cașa bej, iar fetele, coafate à la charlestone, păreau gemene,
îmbrăcate identic în rochii puternic mulate din satin argintiu cu
sclipiri roșiatice de lame.
Una dintre mame, soția colonelului Alecu, o femeie foarte
frumoasă și mult mai tânără decât acesta, își expunea cu
205
 MIRCEA BULATOV

generozitate bustul, ajutată de răscroiala îndrăzneață a decolteului.

Îngustul rever tare, la anumite mișcări de strângere din umeri,
aparent involuntare, dar atent studiate, depărta stofa subțire de
pieptul vârtos, bine făcut.
Pentru câteva clipe, privirile interesate erau invitate să pătrundă
până la corsetul de dantelă ce reușea încă să-i mențină talia destul
de subțire. Tinerele domnișoare, când îl văzură pe Dima, se
așezară la masă ocolind înadins scaunele. Asta pentru a-și expune,
privirilor tânărului locotenent, șoldurile, legănate ostentativ și
spatele dezgolit mult în jos, până în talie, după moda
hollywoodiană.
La început, se discutară cancanurile zilei, apoi o dădură pe
politică. La fel ca în cercurile politicienilor și în cele militare, când
se încingea o discuție, ce punea țara la cale, se vorbea doar despre
Germania modernă refăcută din ruine. Adolf Hitler era ridicat în
slăvi de cei mai mulți. Aceștia îl considerau magicianul politic al
Europei și lăsau să se vadă fățiș, din cuvintele lor, că exemplul lui
trebuie urmat și de liderii României. Uitaseră cu desăvârșire că în
Marele Război, pe când ei erau tineri ofițeri pe front, von
Makensen asista chiar acolo, de pe esplanada Cercului Militar, la
defilarea trupelor de ocupație și că o parte din palat a servit ca
închisoare pentru prizonierii români.
Ospătarii serviră antreuri variate, urmate tot la aperitiv, de un
platou mare, oval, cu salată de boeuf, ornată pe margine cu rondele
de gogoșari roșii, iar în centru, cu o cruce mare din măsline negre.
Bărbații trecură la al doilea rând de palincă, în așteptarea fripturii
de purcel la tavă și a sarmalelor. Dima, ca de obicei, ciocni, dar nu
goli paharul. Damele erau toate cu ochii pe el. Din sala mare se
auzea muzică de dans. De la romanță se trecuse pe tango, iar
orchestra invita la dans. Dima se ridică și ceru permisiunea:
— Stimați domni, puțină mișcare, un pic de dans, nu strică…
— De acord tinere! Noi, demodați și nepricepuți în d‘ale
dansurilor din ziua de azi, rămânem la discuții… Fii cavaler și
ostenește-te puțin! Invită domnișoarele! Una, un dans, alta, altul…
te descurci... zise colonelul Alecu, întorcându-se la conversația

206
 METASTAZA

aprinsă despre politica zilei.

Dima se conformă îndemnului guralivului colonel și se
îndreptă spre fiica acestuia, căreia îi oferi brațul drept, iar prietena
ei, încă neinvitată, se și agăță de cel stâng.
Ajunși la ringul de dans, făcură toți trei o înțelegere cu un
căpitan venit solo. Când începea un nou tangou, să își schimbe
partenerele. Dima dansă și făcu, pe rând, o invitație fiecăreia.
Ambele răspunseră afirmativ. Invitațiile le făcu în stilul lui. Când
melodia devenea mai lentă, iar dansul se apropia de sfârșit, mâna
dreaptă, sprijinită pe spatele dezgolit al partenerei, aluneca în jos,
din întâmplare. Degetul cel lung, mijlociul, începea să danseze și
mai jos, pe sub V-ul decolteului, făcând o invitație frivolă.
Partenerele nu roșiră. Din contră, au răspuns afirmativ, lipindu-se
mai puternic de Dima și dându-și extaziate capul pe spate, în
ritmul dansului.
După al doilea tangou urmă o mică pauză. Orchestra își
pregătea acordurile pentru a continua, trecând la melodii mai
americane, gen foxtrot. În acest răstimp, Dima înmână ambelor
tinere câte o carte de vizită cu numele lui și emblema hotelului
Louvre. Pe ele scrise la repezeală numărul unei camere, câte o dată
și o oră. Abia termină de scris când o mână catifelată l-a mângâiat
protector pe ceafă.
— Ați și ajuns la autografe? întrebă complice doamna Alecu,
apărută brusc în preajma lor.
— Așa… pentru schimb de impresii pe viitor și… așteptăm
foxtrotul, răspunse Dima cu ceva vorbe aruncate gratuit, pentru a
nu părea ridicol, tăcând.
— Pentru foxtrot, cred că este politicos să mă inviți pe mine,
domnule Dima. Se pare că începe! Voi fetelor, mergeți la masă, se
răcesc sarmalele! Venim și noi după dans…
Orchestra porni un sweet foxtrot.
Puțin surprins la început, Dima înțelegea că acum el era cel
invitat, nu doar la dans. Doamna Alecu începu să-l conducă spre
un colț al ringului, ceva mai ferit, mai slab iluminat.
Dima nu voi să se lase intimidat în orgoliul lui de mascul
207
 MIRCEA BULATOV

repetând invitația și pentru frumoasa doamnă, în stilul celor din

timpul tangourilor dansate cu cele două domnișoare. De data
aceasta, mâna dreaptă nu mai găsea sprijin pe un spate dezgolit, ca
la tinerele fete.
Întâlnea tot timpul doar stofă fină, bine mulată pe un trup încă
pietros și cu tupeu avansă mai jos, peste cele două rotunjimi ce se
legănau languros. Degetele obraznice își începură invitația
pătrunzând în golul dintre ele, respectând tempoul muzicii. În acest
timp Dima se uita provocator în ochii partenerei de dans. Doamna
Alecu nu părea deloc intimidată de invitația lui. Pupilele ochilor ei
migdalați, ce le urmăreau continuu pe ale lui, se dilatau trădând
plăcere. La Galați, dacă ar fi dansat astfel cu o parteneră căsătorită,
ar fi primit, cel puțin, două palme. Aici din contră, doamna Alecu
își folosi mișcările bine învățate, aprofundându-le în ritmul
dansului. Strângea ațâțător din umeri, invitând privirea tânărului
locotenent la o examinare mai adâncă. Ochii lui Dima apreciară,
cu sclipiri pasionate, cele două emisfere nebronzate care își
expuneau instigator voluptatea în spatele decolteului rochiei de
cașa, rămas adânc căscat pentru câteva clipe bune. Bucuroasă de
impresia făcută, doamna Alecu răspunse asemănător invitației
făcute de Dima. La sfârșitul dansului, ca supliment, locotenentul
simți, în același loc unde primise invitația, o ciupitură jucăușă,
plină de înțelesuri incitante. Soția colonelului îl apucă bucuroasă
de braț și îl conduse spre separeu. În drum spre masa unde
comesenii înfulecau deja din sarmalele proaspăt servite, îi șopti
afectuos și calculat în același timp:
— Dacă intenționezi să te însori cu fata mea, să știi că mă ai și
pe mine… Când și unde ți-ai dat întâlnire cu ea?
— Am să fiu franc… poimâine la …
— E de ajuns! Văd că ești sincer cu mine. Îmi placi! Nu umbli
cu fofârlica. Mâine, sigur, te întâlnești cu prietena ei…
Răspoimâine mă invit la tine, după prânz. Vin la adresa pe care i-ai
scris-o fiicei mele pe cartea de vizită. Când vom fi doar noi doi
să-mi spui tu! Nu sunt cu mult mai mare decât tine…

208
 METASTAZA

Din urmă, orchestra începu să cânte ceva mai săltăreț, tot

american… Cei de pe ringul de dans se conformară trecând la un
dinamic charleston.

Urmară trei zile de efort susținut pentru Dima.

În prima zi, tânărul locotenent o aștepta pe prietena fetei
doamnei Alecu, conform înțelegerii, la micul dejun în cafeneaua
Royal de la parterul hotelului Louvre. Nu sosi singură. Cele două
prietene veniră împreună, îmbrăcate din nou la fel, cu paltoane din
stofă fină și gulere de blană. Dima rămase mirat așteptând o
explicație. Nu se grăbea, serviră câte o cafea și plecară toți trei la
șosea, cu Fordul De Luxe vopsit Washington Blue.
Era o zi de iarnă frumoasă. Găsiră deschis la Bufetul de la
Șosea, cel din Șoseaua Kiseleff. Deși erau în plină iarnă cerură să
fie serviți sus pe veranda cu arcade și stâlpi de lemn sculptați în stil
românesc. Nici vara țalul nu servea pe nimeni acolo, dar dacă așa
voiau trăsniții mușterii, fie. Le-a fost adusă o masă mică, pătrată,
pliantă, acoperită cu ștergare împodobite cu motive naționale și
trei scaune de lemn roșcat lăcuit. Se așezară pe scaunele aranjate,
cu colțurile aproape lipite, cu fața spre parc. Soarele strălucea de-ți
lua ochii, oglindit în milioanele de cristalele ale zăpezii ce se
tolănea pe crengile copacilor din jur. Celor trei, așezați cu fața la
soare și cu paltoanele larg descheiate, nu le era frig, ba din contra.
În restaurant erau puțini consumatori, dar mai toți clienții cereau să
fie serviți cu vinuri alese, în salon, la căldură. Surorile siameze ce
se instalară stânga-dreapta, cât mai aproape de Dima, au refuzat
recomandările țalului spre a degusta din vinurile unor podgorii
renumite, ce erau înscrise și pe ceramica colorată aplicată deasupra
arcadelor.
Mâncară mititei și băură bere Bragadiru ca să se răcorească.
Efectul însă a fost pe dos. Dima, tocmai era cu halba la gură,
sorbind liniștit ultimele înghițituri, când rămase ca paralizat, gata
să se-nece. Simți, acolo jos, sub masă, cum două mâini jucăușe,
una din stânga și alta din dreapta, îi strângeau alternativ bărbăția,
209
 MIRCEA BULATOV

împreună cu stofa subțire, englezească, a pantalonilor. Pentru a nu

se face de râs în fața fetelor, dar mai ales în fața țalului, ce trecea
serviabil pe lângă ei, fără să aibă habar ce se petrecea sub tăblia de
lemn, Dima se relaxă forțat.
Puse halba pe masă, își destinse picioarele, iar buzele îi
rămaseră agățate într-un surâs strâmb, dar afișat afabil, și privi pe
rând fețele celor două tinere cerând parcă explicații. Poznașele
siameze înțeleseră greșit zâmbetul transformat în grimasă și
îngăduiră mâinilor de sub masă să-și continue isprava clandestină.
Într-un sincronism obraznic suratele lor de deasupra începură să
manevreze sus-jos, cu un subînțeles devoalat, bumbii
mecanismelor de la rujurile Coty Gitane. Prismele cremoase de un
roșu aprins, când țâșneau nervoase în afară, când reintrau lent, la
loc, în interiorul tuburilor aurii, lucitoare.
Tocmai atunci, o țigăncușă smeadă trecea printre mușterii din
salonul învecinat cu un coșuleț de flori. Prin ușa întredeschisă se
auzeau îndemnurile tinerei, rostite ascuțit, declamator: „Ia
conașule violete… ca să ai parte de fete!‖. Ajunsă în dreptul ușii
aruncă o ocheadă spre verandă. Nu stătu mult pe gânduri și năvăli
lângă masa celor trei. Văzându-l pe Dima, flancat de cele două
demoazele, începu să-l îmboldească a cumpăra din buchețelele de
violete zicând: „Ia violeta crăișoruli… Mânca-ți-aș ochii
frumosuli… Să-ți trăiască franțuzoaicili…‖ Jovial Dima alese două
buchețele și le oferi domnișoarelor. Îi puse țigăncușei în coș o
bancnotă ce prețuia cât putea ea vinde în două zile.
După plecarea florăresei, acolo sus pe veranda Bufetului de la
Șosea, Dima primi din partea fetelor explicația mult așteptată:
„Noi două ne-am vorbit. De ce să ne bucurăm fiecare, doar câte o
zi cu tine? Mai bine amândouă, două zile.‖ Zâmbiră galeș, în timp
ce-și scoteau cu părere de rău mâinile de sub masă pentru a
definitiva opera de conturare, în roșu, a buzelor infiorate ce
începuseră deja să tremure pătimaș.

A treia zi, Dima se sculă de dimineață. Fetele plecaseră în zori

chicotind și având sub braț darurile franțuzești, cumpărate de cu

210
 METASTAZA

seară în dublu exemplar de la Galeries Lafayette.

În timp ce făcea baie, cameristele isprăviră curățenia. Peste tot
mirosea a proaspăt, a curat. Terminase să se radă și își răcorea
obrajii cu o loțiune mentolată, bogată în alcool.
Până la prânz mai avea timp berechet. Își puse doar halatul de
baie, pe trupul neșters de stropii răcoritori, îndreptându-se spre
dormitor să doarmă câteva ceasuri. Dorea să fie odihnit. Auzi bătăi
discrete în ușă. Credea că au uitat ceva cei de la personalul de
serviciu. Deschise. În ușă, doamna Alecu în haină de blană și
pălărie cu boruri mici cu voaletă deasupra ochilor. Dima, uimit, nu
știa ce să facă. Doamna, cu ochii lucind prin ochiurile voaletei, de
bucuria surprizei făcute, intră neinvitată și încuie ușa pe dinăuntru.
Se apropie de Dima și începu să-i desfacă cu mișcări molatice
halatul, șoptind:
— Am venit mai devreme. Să-mi spui doar… tu și să nu te
grăbești! Avem la dispoziție o zi și o noapte. L-am convins pe
Alecu să plece de ieri seară, cu prietenii, la vânătoare de iepuri.
Veneam de azi-noapte, dar știam că ești ocupat cu fiică-mea…
Uimirea lui Dima se transformă în ceva plăcut, când doamna
Alecu, terminând să-i dea jos halatul de baie, îi ștergea, cu mâinile
fierbinți, stropii de apă rămași, ici colo, pe trupul gol. Degetele ei
delicate alunecară în jos, tot mai jos, până atinseră ceva atrăgător,
ce căutaseră nerăbdătoare. Atunci, doamna Alecu se opri câteva
clipe și făcu un pas înapoi. Îl studie încet, din cap până-n picioare.
Mulțumită de ce a văzut își aruncă bucuroasă pălăria și își
catapultă, stânga-dreapta, cizmulițele de piele fină. Plină de
hotărâre, cu o mișcare bruscă din umeri, lăsă să-i cadă haina de
blană. În încăpere năvăli un puternic parfum de damă. Nu avea
nimic pe ea. Se lipi toată de Dima și cu pași mici, întrepătrunși, ca
într-un dans fără muzică, îl conduse spre ușa întredeschisă a
dormitorului. Locotenentul se simți plăcut arestat în propriul
apartament, mai bine zis în propriul dormitor, de la hotel Louvre.
Mesele de prânz și seară, le luară în camera de la intrare. Prin
ferestrele sub care dogoreau masivele calorifere de fontă se vedea
cum ninge cu fulgi mari. Doamnei Alecu îi plăcea să hotărască

211
 MIRCEA BULATOV

toate amănuntele, de la meniu, la cum să fie îmbrăcați.

Alese veșmintele de gală, mult îndrăgite ei, fără nimic. După
fiecare desert doamna Alecu, toastând pentru bucurie, se ridica în
picioare cu mișcări de dansatoare orientală.
Apoi își continua molatica arcuire a abdomenului lăsând ca
muntele lui Venus, puternic parfumat, să atingă fața lui Dima, apoi
dădea pe gât un pahar de Courvoisier.
A doua zi spre dimineață, doamna Alecu, radiind de
mulțumire, îl eliberă dintr-o ultimă îmbrățișare, șoptind:
— Cred că am reușit să te conving cât de plăcut e să o iei de
nevastă pe fiică-mea!... Iubitule, eu trebuie să plec. Alecu vine azi
de la vânătoare… Nu te scula! Odihniți-vă! Și tu… și el, conchise
frumoasa doamnă arătând șăgalnic cu degetul spre…
Dima se ridică în capul oaselor și dădu să-și pună halatul
pentru a o conduce, măcar până la ușă, pe doamna Alecu ce-și
punea peste trupul încins, abia ieșit din pat, haina de blană. Cu o
voce suavă, dar autoritară în același timp, aceasta continuă:
— Mă descurc singură! Nu te îmbrăca! Pa, dragii mei… Vă
dau un ultim pusi…
În grabă, doamna Alecu își sărută vârful degetelor de la mâna
dreaptă pe care le puse pecete pe buzele lui Dima. La fel de rapid
mută pecetea acolo jos, pe ce îndrăgise ea o zi și-o noapte.
Ajunsă în pragul ușii se răzgândi pentru câteva clipe și se
îndreptă către șifonier. Deschise ușile cu oglindă și desfăcu rapid
de pe uniforma de gală eghileții auriți pe spatele cărora trona
gravat caligrafic numele lui Dima și gradul de locotenent la SSI.
Își petrecu șnurul aurit în jurul gâtului lăsând eghileții să atârne
mult, mult în jos. Se admiră în marea oglindă și conchise:
— Când o să-mi fie dor de… o să mă joc cu eghileții tăi acolo
unde m-ai sărutat mai cu foc. Pa, dragule!
Doamna Alecu trase cortina hainei de blană peste trupul gol și
părăsi apartamentul. Dima, frânt, nu mai avu nevoie nici de
mâncare. Dormi buștean până spre asfințit. Seara, duse Fordul la

212
 METASTAZA

Pahomi, spunându-i să-l mai plimbe din când în când, dar cu grijă,
doar pentru a nu rugini. La Gara de Nord, Mișa îl duse cu taxiul
lui. În așteptarea acceleratului pentru Galați, cumpără două
felicitări de Anul Nou.
Una o scrise protocolar pentru Funcționarul-Superior. Pe
cealaltă, ce avea desenat un șemineu în care ardea focul și o inimă
roșie, agățată pe crenguța unui brad împodobit, o trimise Mariei.
La ea se gândea, chiar dacă i-o trimitea lui Ion, când a scris:

1937 să fie un An Nou și fericit!

Cu drag, prietenilor mei Mary, Ion și fiului lor Ionel.
Dima
29 Dec. 1936 București - Gara de Nord
P.S. Poate în anul care ne stă în față, vă vizitez.

Le introduse în cutia poștală a gării și se urcă în tren. Legănatul

vagonului de dormit, acompaniat de țăcănitul ritmat al roților,
începu să-l înmoaie. Gândurile, în mintea-i pregătită pentru somn,
născoceau imagini. Trei doamne îl dezmierdau, spunându-i că nu
este mai prejos de Adonis. Adormi, nu visându-le pe ele, ci pe
Mary.
***
La Galați, anul 1937 începu printre ofițerii din garnizoană cu
banchete și baluri, încă din noaptea de cumpănă între ani, cu
petrecerea de Revelion. Zilele următoare continuară cu recepții și
altele asemănătoare până la 6 ianuarie. Atunci, de Bobotează,
ofițerimea alături de conducătorii politici locali asistară cum un
sobor de preoți a aruncat crucea de lemn în Dunărea aproape
înghețată. Curios, toți cei care au sărit conform tradiției, după
crucea ce plutea printre sloiurile de gheață, nu au răcit.
Pe 7 ianuarie 1937, de ziua Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul
şi Înaintemergătorul Domnului, la slujba de la biserica Sfântul
Andrei, lângă Dima veni maiorul, șeful statului major al
batalionului de grăniceri.
— Trebuie să ne vedem în particular… Am câteva lucruri
importante să-ți spun.
213
 MIRCEA BULATOV

— Tocmai bine și eu am a te ruga ceva… Suportă amânare o

săptămână? Am nevoie de ceva date suplimentare…
— E bine. Pe șaptesprezece e ziua Zizicăi. Ne întâlnim, la
masă, la ea acasă…
A doua zi, Dima fu convocat la o discuție între patru ochi de
Funcționarul-Superior. Cum ajunse în București se repezi întâi sus
pe Dealul Spirii, la Pahomi, să își ia Fordul pentru cât va sta în
Capitală. Știa că o să-l găsească acasă doar spre seară, când venea
de la muncă. Bătu la poartă și după ceva vreme, unul din canaturile
porții se deschise și apăru Matrioșka, soția lui Pahomi. Așa o
botezase Dima, șuguind în gândul lui, când a zărit-o prima oară.
— Ai venit cucoane? Ai mei iar nu-s acasă. Dacă așteptați
puțin…
— Sunt grăbit, am venit să-mi iau Fordul albastru. Nu am avut
cum să vă anunț. Este pregătit?
— Păi… cucoane, ce ai spus, e lege pentru noi. Mișa în fiecare
zi, îi verifică roatili și motolu‘. O lustruiește pe de-afară și pe
dinăuntru înainte de a pleca la muncă, iar cheia o lasă sub măsuța
tilifonului…
— A reușit Pahomi să-și pună telefon!? Dă-mi numărul…
— Păi… cucoane, ne-a ajutat popa de la noua biserică Sfânta
Treime din Ghencea. Pahomi e pretin cu preotul. Ne-a costat ceva,
dar a zis că aista-i dorința dumitale. Nomeru‘ e scris jos pi tilifon
și sub el pi etajeră îs cheile mașinii.
— Cheile lasă-le acolo! Sunt de rezervă, pentru orice…
Spune-i soțului și băiatului, că atunci când vorbesc cu ei la telefon,
dacă încep cu Pahomi, să facă întocmai ce le spun, iar când încep
cu Andriușa sau Mișa, să facă exact pe dos. Ține minte! Am
plecat…
Rotofeica Matrioșkă deschise larg porțile și Dima porni cu
Fordul albastru la întâlnirea secretă cu Funcționarul-Superior.

După ce trecu Podul Izvor, înainte de a ajunge în Bulevardul

Elisabeta, lângă ghereta macagiului pentru tramvaie, îl aștepta
Funcționarul-Superior. Zgribulit, pătruns de frigul întețit de vânt,

214
 METASTAZA

cu gulerul de la palton ridicat, trăgea vârtos din țigară pentru a se

mai încălzi. Dima îi clipi din faruri și-i deschise portiera din față.
Cu el, urcat în grabă, o luă la dreapta spre Universitate.

Când mașina rula deja pe Bulevardul I.C. Brătianu,

Funcționarul-Superior se uită în spate, a treia oară de la urcare.
Moruzov pedepsea aspru întâlnirile, cu subalternii, neordonate de
el. După ce trecură de blocul ARO66, Funcționarul-Superior se
asigură, pentru ultima oară, că nu erau urmăriți și deveni un pic
mai liniștit.
— Te-am chemat să ne sfătuim… Trebuie musai să ne
asigurăm viitorul. Aici, la centru, nu poți să mai ai încredere în
nimeni. Știi… când începi să te crezi că ești tare și de
nezdruncinat, atunci devii vulnerabil. Așa-i acum șefu‘ nostru cel
mare. Se ascunde în spatele unor dosare beton și are din ce în ce
mai multă încredere în sprijinul schimbătorului Carol, via
Murdăreanu67. Acesta a ajuns vicemareșalul Palatului și face pe
șoferul de încredere al Regelui și al Duducăi Elena.
— Pe șeful nostru îl sapă în continuare Cristescu?
— D-apoi cine altu‘, el… acompaniat de Antonescu, Zelea și
alții ca ei.
— Nu spuneai că îi are la mână pe toți? Că până și Sima
primește bani de la șefu‘, chiar mulți. Ca amic, ciripitor sau naiba
știe…
— Aproape pe toți… așa crede el. Momentan șefu‘ e pe
66
Blocul ARO din București a fost construit în prima jumătate a anilor ‘30
pentru Asigurarea Română și adăpostea la parter diverse spații comerciale, iar
din 16 ianuarie 1935 este inaugurat în același imobil și Cinematograful ARO,
denumit mai târziu PATRIA.
67
Murdăreanu - porecla lui Ernest Urdăreanu - faimos șofer de raliuri (locul I și
locul II la raliul de la Monte Carlo în 1928 și 1929) ajunge în serviciul lui Carol
al II-lea la recomandarea lui N. Titulescu. Devine secretarul privat al regelui și
treptat șeful administrației regale. Multe din murdăriile făcute de camarila regală
au fost concepute sau administrate de acesta. Rămâne șoferul preferat al
Regelui și al amantei sale Elena Lupescu. (sursă: Claudiu Padurean Cine a fost
geniul cel rău al Regelui Carol al II-lea, RL, 25 aprilie 2013).

215
 MIRCEA BULATOV

culme, că îi face toate poftele Duducăi și implicit lui Carol care a

devenit dependent de ea. I-a făcut cadou și interceptările
telefonice. Ea și camarila știu totul: ce politică se face în partide,
ce afaceri se învârt în industrie, ce tranzacții se fac în bănci. Ăștia
se apropie de puterea absolută. Au ajuns în vârful tortului și
râvnesc la cireașă… cu toții. De la Malaxa și Auschnit, până la
Aristide Blank, toți joacă pocker cu Carol, în compania metresei.
Pierd în fața regelui cu sutele de mii, apoi câștigă înmiit în
afacerile cu statul. De aici vin și banii noștri, murdari, da‘ mulți.
Aici nu înțelege șefu‘! Când nu o să mai fie cireașă, se vor mânca
între ei, iar perdanții vom fi noi. Un stat în care lumea financiară e
ruptă de cea politică devine colonie. Fără bani nu faci nimic în
serviciu, îți pleacă toți. Nici dacă sunt prea mulți biștari, la vârf, nu
e bine. Atunci foamea și invidia celor ce nu pot ajunge la ei trec
peste frică. Se vor uni să-i ia capul șefului, neținând cont de
spaima dosarelor, pentru a se pune ei pe halit…
Fordul condus de Dima torcea frumos, apropiindu-se de
Băneasa. Tăceau amândoi îngândurați, puțin abătuți. La marginea
pădurii Dima opri. Îi oferi o țigară de lux Funcționarului-Superior.
Politicos i-o aprinse și făcu la fel cu a lui. Țigările se topeau în
fumul albăstrui ce inundă, fără întârziere, tot interiorul mașinii.
Deschise puțin geamul portierei. Aerul curat pătrunse în mașină
împreună cu răceala nopții de iarnă. Afară, printre ramurile
copacilor, amorțite de ger, luna îi privea ascunzându-se
neputincioasă în spatele norilor mânați de un vânticel șovăielnic.
La fel de nehotărât, Dima, profitând de neliniștea Funcționarului-
Superior, începu să dea glas unei idei, posibil salvatoare:
— Ce ar fi dacă noi doi atacăm direct capul… făcu o pauză
pentru a da importanță, mai mare, la ce avea să spună și închise
geamul.
— Pe șefu‘ ăl mare? Pe Moru… Ești nebun!
— Nu pe el.
— Doar nu pe Carol?
— Capul nu e Regele, ci Duduca68. Ea e cea nesătulă. Vrea
68
Duduca – numele de alint dat de Carol al II-lea amantei sale Elena Lupescu.
216
 METASTAZA

mereu mai mult, pe dinăuntru și pe dinafară…

— Păi… Te credeam un șahist mai bun. Greșești de la primele
mutări. Nici Codreanu, care acu‘ ceva vreme dorea s-o lichideze
pe Lupeasca, nu se mai gândește să o atingă. Regele a devenit
dependent de Magda Wolf69. Fără ea, Carol devine nebun, de
necontrolat. De asta avem nevoie acum?
— Ți-am zis eu să o lichidăm? Putem să scăpăm de ea prin
înlocuire…
— Nu ți-am spus destule despre Carol în discuțiile noastre?
Știi bine că au trecut multe pe la știuletele lui și doar Roaiba70 îi
ține piept. De la agenții lui Cristescu știu cât de frânte plecau
damele de consumație, după o noapte cu Carol la Palat. Chiar
Marinescu, prefectul, mi-a spus că le plătea suplimentar. Adevărat,
dar pentru altceva, pentru tăcere.
— Din ce-mi spui, pe unele le știu, dar Carol a avut înainte de
Magda și alte femei pe care le-a iubit năvalnic. Cu greu au reușit ai
lui să-l despartă de ele. Nu i-au băgat-o pe gât pe Mari, ca să o uite
pe Zizi?
— Dima, tot nu înțeleg unde bați? E adevărat că pe Maria
Martini, i-au introdus-o ai lui, însă cel mai mult a iubit-o pe Zizi.
Pe Baby71, cum o alinta el, a divinizat-o. Se zice că nu a uitat-o
nici…
— De această neuitare a Regelui să ne folosim. Eu o readuc pe
Zizi, mai tânără și mai frumoasă decât prima, iar tu îl folosești pe
Marinescu, să i-o vâre în pat.
— Măi Dima, numai greșeli faci în strategia ta. Dacă mă
folosesc de prefectul capitalei, află Cristescu și…
69
Magda Wolf- numele din tinerețe a Elenei Lupescu născută la 2 septembrie
1899, la Iaşi, ca fiică a farmacistului evreu Nicolas Grumberg Wolf, care şi-a
schimbat numele în Nicolae Lupescu.
70
Roaiba - porecla dată de agenții Siguranței Elenei Lupescu (surse istorice
george-damian.ro).
71
Baby- numele de alint al amantei Zizi Lambrino, pe numele real Ioana Maria
Valentina Lambrino, cu care mai târziu s-a şi căsătorit în secret la Odessa pe 31
august 1918. Căsătorie desfăcută la scurt timp, conform preceptelor curții
regale, de Ferdinand, tatăl lui Carol al II-lea.

217
 MIRCEA BULATOV

— Și… du-ți gândul până la capăt! Să te ajut puțin. Dacă noua

Zizi reușește să îi cadă cu tronc lui Carol, capul răutăților,
Lupeasca pică și este scoasă din cărți. Victorie pentru Cristescu și
noi intrăm tare în joc. Nu reușește, atunci Cristescu tace înfrânt,
dar află de la Marinescu că inițiativa a fost a noastră și avem un
loc asigurat când barca lui iese în larg.
— Mutările tale sunt pentru șah mat sau remiză, niciodată
pentru pierdere… Sunt de acord. Pentru moment nu văd altă
soluție. Să trecem la detalii…
Dima zâmbi satisfăcut. Avea drum liber pentru acțiune. Totul
depindea acum de farmecele tinerei Zizi și toanele Regelui.

Porni motorul, aprinse farurile și o luară înapoi spre inima

Bucureștiului. Dădu drumul la radio în surdină. Muzica de dans
transmisă în eter, de pe plăcile de gramofon ODEON și
COLUMBIA, se sfârși peste puțin timp. Urmară ca de obicei știrile
și închiderea emisiunii de la miezul nopții. Afară începu să
fulguiască ușor. Murdăriile străzii își schimbau culoarea. Toate
primeau nuanțele imaculate ale albului de iarnă. Dima își vedea
imaculate și intențiile lui viitoare. O mască albă peste negre
scârbe. În gând, Dima construia deja planuri și strategii. Toate
depindeau, se tangentau, se întretăiau, cu o posibilă viitoare iubire
a pătimașului Rege Carol al II-lea. Dima se și vedea manipulându-l
prin ea, pe rege și tamponând acțiunile camarilei. Nu o făcea din
patriotism și nici dintr-un naționalism nărăvaș, specific lui Zelea.
Se hazarda singur în această acțiune riscantă dintr-o dorință
combinată, de aventură și invidie. Cel mai mult îl afecta că nu este
și el în cărțile camarilei.

***

Veni aniversarea zilei de naștere a Zizicăi. Era într-o duminică,

pe 17 ianuarie 1937. Dima se întâlni cu amantul duduiei Zizi, șeful
de stat major al batalionului de grăniceri din Galați, lângă
magazinele ce dădeau spre chei. Maiorul devenise delatorul
conștiincios al garnizoanei. Asta pentru micile sume plătite
218
 METASTAZA

periodic de Dima. Le cheltuia în totalitate pentru întreținerea

metresei. Devenise îndatorat, până în gât, locotenentului. Pentru
bani, dar și pentru rezolvarea aparențelor, cu ajutorul de boțman,
fostul rival la grațiile Zizicăi.
Duminica dimineața puținele magazine deschise forfoteau de
lumea bună a orașului, ieșită de la biserică, ce căuta chilipiruri sau
promoții pentru te miri ce. Cei doi se opriră întâi la băuturi.
Cumpărară vin demidulce Cotnari și șampanie, după gusturile
Zizicăi, bine știute de tomnaticul amorez. Au intrat alături, la
zaharicale, pentru a cumpăra bomboane de ciocolată umplute cu
vișine și lichior. Cele cu marca Zamfirescu sau Angelescu erau
preferatele duduii. Când ieșiră cu dulciurile, ambalate frumos
într-o cutie legată cu fundiță roșie, au trecut prin fața magazinului
de lenjerie fină pentru dame. Maiorul rămase câteva secunde
zgâindu-se ca un copil, la ceva ce-i ispitea privirea și îl ademenea
totodată. Dima privind în urmă, înțelese totul și se întoarse zicând:
— Hai înăuntru! Poate au ceva mai de soi, față de ce au expus
în vitrină.
— Au sigur. Aduc aici marfă din Italia și Franța, dar nu îmi
pot permite… Poate altădată… Să mergem, că suntem așteptați!
— Stai! Nu te grăbi! Fac eu cinste, iar Zizi, te asigur, nu o să
știe nimic. Totul rămâne între noi doi, camarade. Acum mergi
înăuntru?
— Fie! merg, acceptă maiorul, roșind brusc de situația în care
se afla.

Peste un sfert de ceas, ieșiră cu un pachet ce conținea un set

complet cu desuuri și un neglijeu străveziu asortat, din aceeași
dantelă Chantilly de culoare vișinie.

Luară o birjă și ajunseră la timp la marginea orașului, în fața

căsuței închiriate de maior Zizicăi. Căsuța avea doar două camere,
bucătărie și o băiță improvizată. Camera mai mare servea pe post
de sufragerie. Zizica, cu un zâmbet larg, îi întâmpină primind
felicitările și cadourile. A promis politicos că o să le deschidă

219
 MIRCEA BULATOV

puțin mai târziu.

După ce ofițerii își atârnară mantalele, în cuierul de la intrare, îi
pofti să se așeze la masă.
— Simțiți-vă ca acasă, scumpii mei. Acușica servesc masa. Tu
dragul meu, ține-i de urât domnului Dima! Bagă încă două lemne
în sobă! Spre seară se lasă cu ger. Eu mai stropesc friptura cu vin
și în zece minute luăm masa.
Maiorul, atât de autoritar la batalion, se conformă ordinului
primit de la amantă și apoi îl servi pe Dima cu ceva băutură. Ca de
obicei, acesta gustă doar și hotărî să-l atace direct, profitând că
Zizica mai avea treabă la bucătărie.
— Te întreb ceva bărbătește și te rog să-mi răspunzi franc.
— Orice!
— E vorba de ceva combinat. Relația ta intimă și datoria față
de țară…
— Ce legătură poate fi între relația mea cu Zizi și țară?
— Zizi seamănă cu o persoană îndrăgită cândva de o mare
personalitate a țării. Ești dispus să i-o împrumuți pentru o lună?
— Auălică!... surprins total, cu vinul în gâtlej, maiorul se
înecă și tuși.
— Ai încredere în mine. Eu o duc în misiune la București, eu
ți-o aduc înapoi peste o lună, intactă și evoluată…
Mințea. Dacă Regele Carol se amoreza de Zizi, cum dorea
Dima, maiorul putea să își ia adio de la ea. Pentru a primi acceptul
amorezatului maior, Dima plusă.
— În perioada cât Zizi lipsește, plătesc eu chiria acestui
cuibușor de nebunii… Fă și tu un mic sacrificiu pentru țară,
finaliză pompos Dima.
— Asta numești tu mic sacrificiu? Habar n-ai ce-i acum în
sufletul meu.
— Fii bărbat! O lună o să te ocupi mai mult de familie și…
Parcă voiai, de Sfântul Ioan, să-mi spui ceva important, schimbă
Dima subiectul.
— Păi… Acum nici nu mai știu ce are mai mare însemnătate,
să discutăm problema Zizicăi sau noile informații pe care le am.

220
 METASTAZA

— Despre implicarea Zizicăi în misiunea pomenită, discutăm

după masă, cu ea de față… Ce noutăți ai?
— Legionarii și socialiștii pleacă voluntari în Spania pentru
Războiul Civil. Primii se înrolează în armata lui Franco, iar ceilalți
cu vederi pro-moscovite, în Brigăzile Internaționale. Am făcut o
listă cu cei despre care am aflat că intenționează să plece de la noi
din Galați și din Brăila.
— Foarte bine! Să îmi dai lista. Dacă găsim ceva persoane
importante acolo, care ne pot fi de folos, ai să primești și o primă
grasă. În ambele tabere luptă și idealiști și mercenari. Apropo, îl
știi pe Moța72, unul din fondatorii Legiunii Arhanghelului Mihail?
— Cum să nu, Zelea i-a dat acordul să plece în Spania cu
câțiva camarazi anul trecut. Căpitanul, care nu suportă concurența
în partid, l-a numit acum, la întâi ianuarie, vicepreședinte.
— Am informația că a murit anul ăsta în lupta cu bolșevicii
din tabăra republicană, pe treisprezece ianuarie, lângă Madrid,
alături de Marin prietenul lui. Așa or să crape și unii și alții pentru
idealuri tâmpe… Dacă ai la tine lista cu voluntarii, dă-mi-o acum.
Poate putem să oprim cât mai mulți din ei să fie carne de tun
pentru castele în Spania… termină cu un aer vădit protector Dima.
Maiorul îi înmână lui Dima lista și se duse la bucătărie pentru a
o ajuta pe Zizi să aducă bunătățile abia gătite. Mâncară din toate,
iar apoi maiorul cu amanta, puțin amețiți, așezați în fotolii, trecură
la desert și șampanie. Cei doi ofițeri cântară împreună cu
sărbătorita Mulți ani trăiască! Dima interveni, așa ca-ntr-o doară:
— Putem vedea ce cadouri a primit duduia Zizi?
— Ooo! Scumpul meu maior, am uitat să le desfac… Ia să
vedem! Aici avem… vișine trase în ciocolată, iar aici… Nu se
poate! Lenjerie din dantelă franțuzească… Uraaa!
72
Ion I. Moța (Ionel Moța) - a fost un om politic român, unul dintre fondatorii
Legiunii Arhanghelul Mihail. Cu acordul lui Corneliu Zelea Codreanu, în 1936
a plecat să lupte în Războiul civil din Spania, împotriva forțelor comuniste. A
căzut în luptă la 13 ianuarie 1937 la Majadahonda, lângă Madrid, alături de
camaradul său Vasile Marin. (și din Historia.ro- Autor: Grigore Adriana Diana
29.04.2013)

221
 MIRCEA BULATOV

Fără jenă că avea un musafir, Zizi sări în brațele amantului

punându-i triunghiul de dantelă vișinie, ce era destinat a-i ascunde
cea mai intimă parte a trupului, peste ochii ce străluceau de
pasiune.
— Dragă camarade, roag-o pe duduia să ne facă o paradă cu
aceste cadouri… Poate-i bine să angajăm și un fotograf specializat
în așa ceva. Să facem și un album care o să o ajute pe Zizi în
misiune…
Maiorul, prins la mijloc, dădu tâmp din cap afirmativ. După
câteva minute Zizi apăru din camera alăturată, îmbrăcată sumar în
dantela ce lăsa să se întrezărească cu prisosință ce era dedesubt. Cu
mișcări unduitoare din șolduri, învățate pe când lucra la
stabiliment, la tanti Mimi, se apropie de cei doi ofițeri. Îi servea cu
bomboanele de ciocolată cu vișine și le turna din nou șampanie în
paharele golite. Dima se putea baza pe Zizi. Cu erotica ei
frumusețe, o eclipsa mult pe Lupeasca. Cu o coafură puțin mai
scurtă și ceva retușuri la machiaj aducea mult cu Zizi Lambrino și,
în plus, era tânără. Dima se ridică, mulțumi pentru ospitalitate și îi
lăsă pe cei doi în brațele lui Eros. Diabolic, Dima îl lăsă pe maior
să-i spună chiar el Zizicăi despre misiunea de la București.
Se juca acum cu sufletele și patimile celor doi. Nu își făcea
complexe, iar investiția merita a fi făcută. Avea șanse să o înlăture
pe Elena și să sfărâme camarila. Nu trecu o lună și Zizi a fost
învățată de o profesoară expertă, adusă de la Brăila, cum trebuia
să-și valorifice farmecele pentru a da gata tăinuitul personaj despre
care nu i se spunea încă nimic.
Dima se ocupă personal și de fotograf. Era un fost coleg de-al
cineastului Tudor, ajuns mare în anturajul Curții Regale, mai
precis al lui Carol și al Duducăi. Tudor îi făcuse Elenei, cu ceva
ani în urmă, pe vremea când încă nu devenise favorita regelui, un
album cu fotografii de prezentare deocheate. Dima știa asta de
multă vreme, de la superiorul lui de la SSI din București. Albumul,
făcut de învățăcelul lui Tudor, a ieșit foarte reușit. Din fotografiile
mai mult sau mai puțin nude, îți zâmbea galeș, parcă aievea, de sub
părul buclat tuns scurt, Ioana Zizi Lambrino (alintată cândva de
222
 METASTAZA

rege, Baby) și nicidecum Zizica. Fotograful a forțat asemănarea și

prin atârnarea de gâtul fotomodelului a unui șirag lung de perle,
identic cu cel preferat cândva de iubita Regelui. În fotografii nu se
vedea că este fals.
Dima comandă trei exemplare legate în piele. Fotograful primi
o sperietură zdravănă și fu plătit gras după ce arse clișeele în fața
lui Dima. Locotenentul a dus albumele personal la București. Prin
Funcționarul-Superior, conform planului, un exemplar ajunse la
Cristescu și altul la prefectul Marinescu, pentru a-l plasa lui Carol.
Dacă momeala funcționa, prefectul urma să-l sune pe
Funcționarul-Superior, iar acesta pe Dima, care trebuia să aducă
bucățica la Palat.
La început toate se derulară conform planului
. Dima o instală pe Zizi la un hotel de lângă Brezoianu, iar el se
cază, ca de obicei, la hotel Louvre. Îi cumpără același fel de
lenjerie din dantelă Chantilly, ca cel primit cadou, în ianuarie, de
ziua ei. Un set negru și unul alb. Carol nu prea agrea vișiniul pe
corpul unei femei.
În una din serile următoare, Regele apelă la Urdăreanu, să i-o
aducă pe cea din album. Ernest, buimăcit și neștiind ce să facă,
apelă la Marinescu, dar în același timp o anunță pe Duduca: „A
apărut o nouă candidată la alcovul regal‖.
Șnurul machiavelic al lui Dima se derulă bine și în continuare.
Funcționarul-Superior îl anunță, spunându-i ora și locul de unde să
o preia pe Zizi, oamenii prefectului. La întâlnire o trimise cu taxiul
condus de Mișa. Muscalul avea obligația să o aștepte pentru a o
readuce la hotel după ce scăpa de eventualii urmăritori.
După prima noapte, spre dimineață, Dima îi făcu o vizită. O
găsi pe Zizi plângând.
— Ai pățit ceva rău? De ce plângi? S-a purtat urât cu tine?
— Mă doare…

Urmară câteva seri când Regele, prin Murdăreanu, apelă la

farmecele duduii Zizi.
Dima se vedea pe cai mari. Deja se visa cum o răstoarnă pe

223
 MIRCEA BULATOV

Lupeasca și o să înceapă el să tocmească marile afaceri regale din

care să se înfrupte copios. Era a patra seară la rând, când Ernest
primi ordin de la Carol: „Să mi-o aduci pe Baby.” Acesta a fost
numele pronunțat de rege.
Cunoscând semnificația acelui Baby rostit de rege, perspicacele
urzitor al camarilei se sfătui cu Lupeasca și hotărâră că deja e prea
mult. Pericolul devenise iminent. Noua pasiune fulgerătoare a lui
Carol purta numele vechii și plăcutei amintiri din tinerețe, pentru
care, atunci, renunțase chiar la tron. Trebuia stinsă rapid. Dacă
apuca să se transforme în vâlvătaie, puteau cădea în dizgrație.
Noua Zizi, fu adusă din nou, cum ceru Carol în patul regal. În toiul
nopții când Carol, bine încins lângă ea, îi mângâia formele și o
alinta: „Baby, Baby”… peste ei năvăliră, la fel de despuiați Elena
și Urdăreanu. Zizica țipă, neștiind ce să facă. Deranjat din ce făcea,
Regele o împinse enervat afară din pat și cuprinse vârtos coapsele
Duducăi. Ernest îi lăsă pe cei doi să se lupte și o alungă, elegant,
din Palat pe frumoasa cenușăreasă. La plecare Zizi primi în geantă
o remunerație substanțială. La fel a fost și cea primită de la prefect
împreună cu o prietenească invitație: „Să-ți tacă gura fufo și să te
cari din București! ‖
Mișa o duse cu taxiul la hotel, iar a doua zi seara, Dima o însoți
în drumul cu trenul până la Galați. Zizi se smiorcăi tot timpul cât
dură călătoria. Dima pierduse partida în fața reginei neîncoronate,
dar nu se putea consola cu remiza din fața lui Cristescu. Reușise,
împreună cu Funcționarul-Superior să rămână în cărțile acestuia.
Doar Cristescu aflase că cei doi încercaseră înlăturarea capilor
camarilei, și asta fără știrea lui Moruzov.
Pentru Murdăreanu și Duduia, lucrurile reveniră la normal.
Puteau să-l joace în continuare cum voiau pe Carol al II-lea și, prin
el, Camarila Regală. În zilele următoare Lupeasca găsi prin
sertarele din dormitorul regal, albumul cu fotografiile deocheate
ale Zizicăi. Răsfoindu-l, găsi pe una din fotografiile nud, unde ea
se acoperea doar cu un lung șirag din perle, identic cu cel purtat
cândva de Zizi Lambrino, o adnotare a regelui, scrisă cu cerneală
violetă: Scumpa mea Baby!

224
 METASTAZA

Era prea de tot pentru orgoliul ei de amantă regală. Verdele

ochilor roșcatei scânteiară mai, mai, să-și schimbe culoarea.
Furioasă, Duduca se ocupă personal să prefacă-n scrum frumosul
album legat în piele, fără să-i spună nici măcar lui Ernest.

***

Februarie 1937 era pe trecute, când Zizica se reîntoarse la

Galați. Maiorul îi mulțumi lui Dima că s-a ținut de promisiune.
Zizi era din nou a lui, dar mult schimbată. Nu mai era bucuroasă,
ca o copilandră, pentru orice fleac. Nu se mai ruja ca înainte, când
aplica roșul intens mult deasupra V-ului buzei superioare și o
îngroșa spre mijloc pe cea de jos, exagerând senzualitatea gurii,
după moda Lupeascăi, admirată prostește de multe femei. Acum
ura toate imaginile care circulau cu regina neîncoronată. Se
îndrăgostise de Baby, în rolul căreia jucase câteva zile. Multă
vreme a purtat lungul colier de perle contrafăcute și s-a rujat cu un
roșu semitransparent, apropiat de culoarea naturală, nedepășind
granițele frumoaselor părți cărnoase ce-i mărgineau gura cu dinți
perlați. Maiorul se îndrăgosti și mai tare de ea. Zizi cea
zburdalnică avea din ce în ce mai multe perioade de tăcere
misterioasă. Îi plăcea să se retragă în ele. Când trăgea zăvorul,
nimeni nu o mai scotea de acolo. Maiorul încercă de câteva ori, dar
se izbea ca de un zid rece și tare.
— Zizi ! Tu ai ceva pe suflet… simt ceva apăsător ce nu-ți dă
pace. Spune-mi, orice ar fi! Știi cât țin la tine…
— Da! Am, dar rămâne în mine. Să nu încerci să mă mai
întrebi! Iar dacă ții la mine, spune-i soției totul despre noi. Îți dă
dezlegare, rămânem împreună. Nu… Aleagă-se prafu‘ de mine!
Mă întorc între fetele de la tanti Mimi…
Îngrozit că o poate pierde, durul ofițer de stat major făcu tot
ce-i ceruse Zizica. Maiorul primi încuviințarea soției.
Înțelepciunea ei, de femeie casnică, o determină să aleagă
liniștea confortului. Al ei și al fetelor de măritat. Spaima
scandalului unui divorț le-ar fi ruinat imaginea de familie perfectă,

225
 MIRCEA BULATOV

în garnizoana Galați și nu numai.

Duminica dimineața, șeful de stat major al batalionului de
grăniceri mergea la slujba bisericească alături de soție și fete. Lua
prânzul în familie, iar spre seară, mergea la Zizi.
Acolo, cei doi, luau cina și după o noapte de zbenguială,
maiorul, bine dispus, se prezenta la unitate.
Despre misiunea Zizicăi la București, maiorul încercă să afle
ceva de la Dima. Se izbi de același zid impenetrabil. Primi și o
avertizare ce îi tăie cheful de a mai întreba: „Să găsești informații
care își merită banii și poți să o ții pe Zizi doar pentru tine.
Altfel…‖ Acest altfel sec, gol, fără continuare, îl îngrozi. Dima, cu
finanțările lui, devenise superiorul care îi putea comanda orice.
Primi totuși o consolare. Ultimul exemplar din cele trei
albume de plasament cu fotografiile Zizicăi.

***

Primăvara lui 1937 era pe sfârșite. Deși Funcționarul-Superior

considera în continuare nereușita acțiunii lor ca pe o remiză, Dima
începu să se blameze, considerând-o eșec total. Șarpele din
gândirea sa accepta cu greu realitatea, că alții pot fi mai vicleni
decât el. Dima trebuia să mai joace destule partide până să ajungă
maestru la momeli și capcane. Înainte de Paști, trimise la fel ca de
Crăciun, felicitări Funcționarului-Superior și familiei lui Ion.
Bineînțeles că la Maria se gândea, când a scris-o pe cea de-a doua.
În țară începu să se simtă câte ceva din rezultatele măsurilor
guvernelor lui Tătărescu. La prima vedere, datorită legilor adoptate
sub influența sa, prim-ministrul părea un vajnic continuator al lui
I.C.Brătianu. În realitate, știa să se strecoare în păienjenișul
hrăpăreților vremii.
Susținea continuu dezvoltarea economiei prin dirijarea ei de
către stat. La fel făcea și cu problema înarmării pentru creșterea
puterii de apărare. Făcea posibil ca multe din afacerile importante
să treacă prin firmele oamenilor din camarilă sau cel puțin să fie

226
 METASTAZA

mulse de aceasta. Aici stătea secretul rămânerii lui în fruntea mai

multor guverne și al sprijinului dezinteresat primit din partea lui
Carol al II-lea și a acoliților săi.

Veni și vara lui 1937, ce invita lumea bună la concedii,

plimbări și distracții. Generalul Marinescu, prefectul Bucureștiului,
cel care o plătise pe Zizica pentru tăcere, avea nevoie de tot mai
mulți bani pentru sponsorizările de la Fotbal Club Venus. Tot mai
numeroși deveneau cei ce mergeau la meciurile de fotbal.
Ocrotitorii și susținătorii dezinteresați ai sportului cu balonul
rotund dispăreau rapid de pe scenă. Locul lor era luat de sponsori.
Fotbalul nu mai era doar un sport, devenise o afacere, una
profitabilă. Dima investi și el la clubul generalului, nu pentru
câștiguri financiare, ci pentru cele relaționale. Legăturile amicale
și financiare cu generalul îl ajutau, fără știrea Funcționarului-
Superior, să fie cunoscut de Cristescu și camarila regală. Venus-
București deveni campioană și reuși să fie selecționată pentru a
participa la Cupa Mitropa73.
Vara era pe sfârșite, când Dima își luă concediul de la unitatea
din Galați. I-a dat telefon lui Mișa să-i aducă la hotelul unde trăgea
de obicei Fordul albastru și partea lui de câștig pe prima jumătate a
anului, depusă de Pahomi la cămătarul evreu. Dima sosi în
București cu trenul de dimineață. Trebuia să viziteze un spițer
cunoscut din zona Smârdan. Aflase de el, de la oamenii lui
Marinescu. Producea pe ascuns cele mai puternice afrodiziace din
capitală. Putea fi evreu, neamț sau… Avea un nume greu de
pronunțat.
Când intră, Dima se învârti prin spițerie așteptând ca să iasă și
ultimul mușteriu. Se apropie de ușa de la intrare, întoarse plăcuța
cu inscripția ÎNCHIS spre exterior, blocă clanța cu un scaun și
trase transperantul. Spițerul, bărbat între două vârste, pe obrajii
căruia creștea cu greu o barbă rară, nu se sperie. Deveni chiar
73
Cupa Mitropa, nume oficial La Coupe de l'Europe Centrale, a fost prima
competiție fotbalistică europeană intercluburi. La ediția a XI-a din 1937
participă și România repezentată de campioana țării.
227
 MIRCEA BULATOV

curios să știe ce intenționează să facă necunoscutul client. Dima se

apropie calm de tejgheaua spițerului, făcându-i semn să vină mai
aproape și începu:
— Mi-ai fost recomandat că ești un as în prafuri pentru…
— Depinde pentru ce și pentru cine. Reușita e deplină când
am o descriere amănunțită a persoanei țintă. Dacă e tânără sau mai
trecută, dacă e slăbuță sau corpolentă, brunetă sau blondă,
temperamentală sau rece ca gheața. Am rețeta perfectă pentru
fiecare…
— Lasă vrăjeala! Am nevoie de eficiență maximă și discreție
totală. Prețul nu contează… aici Dima făcu o pauză și descheie
haina, lăsând să se vadă deopotrivă atât tocul revolverului, cât și
portofelul burdușit, ce ieșea puțin peste marginea buzunarului de la
interior.
— Dați-mi cât mai multe informații despre doamna pe care…
— Este vorba despre o doamnă și un domn… Urmă descrierea
Mariei și a atleticului Ion.
— Eu nu produc ceva amestecat…
— N-ai înțeles! Pentru doamnă, mă interesează două feluri de
afrodiziace, unul à la long time și altul quickly. Pentru domn, am
nevoie de un somnifer very strong.
— Acum am priceput… iar după o scurtă pauză spițerul
continuă lăudându-se: — Primul îl fac bazat pe rădăcină de
mandragore, al doilea e un Cantharis, după formula mea specială,
pentru care trebuie să vă dau și dumneavoastră un întăritor…
Altfel nu-i rezistați, iar pentru uriaș, un puternic opiaceu ce-l ține
adormit buștean, juma‘ de zi. Costă însă… și pronunță suma.
— Să fie gata până poimâine la prânz… Dacă nu-și produc
efectul lăudat, te găsesc și în gaură de șarpe și faci cunoștință cu el.
Dima făcu semn spre subsuoară, unde ținea revolverul. Depărtă
haina și scoase încet portofelul, făcând, anticipat, plata cerută.
Spițerul răsuflă ușurat, realizând că nu mai este amenințat încă
o dată și adăugă:
— Întăritorul pentru dumneavoastră e gratuit!
228
 METASTAZA

În timpul acesta, Dima ridică storul, puse scaunul la loc și

părăsi spițeria, nu înainte de a reîntoarce plăcuța de la intrare cu
inscripția DESCHIS spre exterior.

***

Peste câteva zile, ajuns la Piatra, Dima lăsă Fordul la o

benzinărie OSIN. Plăti un mecanic să-i verifice motorul și să-i
lustruiască mașina. În acest răstimp, se repezi la un notar pe care îl
tocmise, încă de anul trecut, să-i facă o tranzacție secretă pe
numele Mariei.
Notarul primise de la Dima solicitarea să-i cumpere o moară la
râu. Printre morari, acesta avea unul ce-i era datornic după
renovarea morii, în Bicazul Ardelean. Dima termină de plătit
notarului comisionul și prețul morii, în cervoneți de aur. Din cei
luați de la Boyco, pe care demult l-au mâncat peștii Nistrului.
Notarul, bucuros, luă actele făcute din vreme și le vârî în
servieta-i burdușită cu bani. Teancurile de bancnote în lei erau
toate economiile lui, de o viață, de la bancă. Reprezentau diferența
pentru achitarea tranzacției, destinate morarului rămas angajat ca
administrator. Dima îl lăsa special pe notar să câștige în două
rânduri. O dată, când avea să schimbe la Paris cervoneții de aur în
franci, și a doua oară, în țară, când îi convertea în lei. Tot mai des
Dima simțea o satisfacție ce-i gâdila orgoliul, când lăsa ca
partenerul în afaceri, să se lingă pe degete. Făcea aceasta ca să-l
condiționeze să recunoască că el era șeful și că îi tolera acest câștig
suplimentar.
Actul făcut de notar avea și o clauză secretă, impusă de Dima,
ce o împuternicea pe Maria să aibă drept de folosință deplină până
când proprietarul real și-l revendica, folosind anexa la contract.
Proprietarul adevărat, Dima, nu era cunoscut scriptic decât de
notarul din Piatra.
Înainte de a pleca, mai departe, spre Bicazul Ardelean, însoțit
de notar, pentru semnarea actelor de către vechiul proprietar, Dima
229
 MIRCEA BULATOV

dădu un telefon la București. Îl rugă pe Pahomi să-l trimită pe

Mișa cu Fordul negru aici, la notarul din Piatra, și să circule cu
vechile numere de înmatriculare, cele fără Tx. I-a spus, să aibă de
rezervă, în portbagaj, patru canistre pline cu benzină.
Dima nu avea chef de pana prostului sau de opriri dese pentru
alimentare.
La moară ajunseră repede. În acel an se dădu în folosință noul
drum ce lega Moldova de Transilvania prin Cheile Bicazului.
Morarul nedumerit de forma tranzacției încercă să afle ceva de la
notar. Acesta, nimic. Pecete pe mormânt. Mulțumit însă de suma
oferită, primi teancurile de lei și semnă, lăsându-și pentru moment
curiozitatea nesatisfăcută. Ochiul lui bine format de mulțimea
oamenilor de tot felul, care treceau zilnic pe la moară, îi spunea că
putea afla ceva de la tăcutul însoțitor al notarului. După terminarea
tranzacției, notarul îl chemă pe Dima afară și-i zise între patru
ochi:
— M-ai rugat să încalc procedura. Normal trebuia să fie și
Ceapă Maria la semnarea actelor. Uite aici toate exemplarele,
inclusiv al meu, semnate și parafate de mine. Dacă, prin absurd, ea
nu vrea să semneze, le declar nule. O să fie mai greu cu
recuperarea banilor. Nu am ce face, așa e procedura… se scuză
servil notarul.
— Fii liniștit, riscul e al meu, iar privitor la semnături, stai
fără grijă. După ce semnează Maria, îi dau un exemplar fostului
morar și când mă întorc la Piatra ți-l dau pe al tău. Să stea la arhivă
lângă actul adițional privind clauza secretă. Mulțam pentru servicii
și nu uita să-i zici șoferului meu, care vine de la București, unde să
mă găsească.
Notarul o luă spre primăria satului ca să tocmească o trăsură
până la Piatra, iar Dima, băgând hârtiile în buzunar, se întoarse la
moară. Cât a avut loc discuția cu notarul, morarul i-a urmărit cu
atenție prin geamlâcul ușii. Când văzu că toate hârtiile contractului
intrară în buzunarul lui Dima, se hotărî să-l descoasă, mai ales
privitor la taina clauzei. Nu fu nevoie. De cum intră în moară,

230
 METASTAZA

Dima îl pofti la măsuța de lângă geam. Dorea o discuție

explicativă. Își făcuse un obicei în cazuri ca acesta, să aibă drept
martor autoritarul revolver de la subsuoară. Puse martorul pe masă
și începu:
— Moara acum nu mai este a ta! Ai vândut-o! Însă nimeni nu
știe. Doar noi cei din acte. Tu rămâi aici, cum te știe toată lumea,
morarul. Socoteală dai doar patroanei, Maria lui Ceapă. Sătenii nu
o știu de morăriță și să ai grijă să nu se afle. Ei îi dai la trei luni
doar câștigul. Ce obții în plus, nu ne privește. La fel și cu banii
primiți pe vânzare.
— Înseamnă că dumneavoastră… sunteți persoana trecută în
clauza secretă ca proprietarul de drept al…
— Nu ești prost, dar de la mine nu știi nimic. E clar! Să fie la
fel de clar și cu socotelile date morăriței. Dacă aflu ceva strâmb,
vin cu martorul ce-i acum de față. Chiar dacă e de fier… nu uită.
Mâine venim să-ți aducem exemplarul tău din contract.

***

Fordul ajunse iar pe noul drum principal.

Soarele dădea spre Chei, când Dima trecu Bicazul făcând
stânga spre Dămuc. Lăsă mașina în sat la învățător. După o scurtă
discuție cu acesta și cu nevastă-sa, Dima urcă grăbit poteca ce
trecea pe lângă islaz și ducea la casa lui Ion. Avea în mână doar o
valiză elegantă din piele. Trecu pe lângă bolovănișul unde, cu ani
în urmă, se certase cu Ion. Atunci, în acest loc, era să primească o
brâncă zdravănă pentru dansul furat cu Măriuca. Urma peste
câteva momente să o vadă din nou. Oare acum, femeie la casa ei,
era la fel de frumoasă ca atunci la horă, în pragul adolescenței?
Nu dorea să-și făcă iluzii deșarte. Nu știa ce forme căpătase
mlădioasa rămurică de salcie cu care dansase cu ani în urmă la
Dămuc de Sfânta Marie Mică. Mai avea puțin de urcat până să se
vadă casa lui Ion și a Mariei, când un câine din ogradă dădu
alarma. Lătra puternic, tinerește. Ajuns în fața ulucilor de la

231
 MIRCEA BULATOV

poartă, Dima văzu că alt dulău luase locul bătrânului și înțeleptului

Ureche de altădată.
— Roșu, taci! Se auzi o voce de femeie ce răzbătea prin ușa
deschisă de la grajd.
— Om bun! Om bun! strigă Dima liniștitor de la poartă.
Auzind voce străină, Maria ieși ținând în mână o găleată plină
cu lapte. Îndeaproape era urmată de un băietan ce se tot ascundea
după fusta ei. Lăsă găleata pe prispă și se îndreptă spre poartă să
vadă cine-i străinul ce îi caută, acum când soarele mai avea doar
două degete până la scăpătat.
Cum venea spre poartă, Maria își lega din mers colțurile
broboadei la spatele capului. Acolo zulufii neascultători săreau
obraznici, scoborâți pe sub macii roșii brodați pe marginea
broboadei bucovinene. Spre a nu se lăsa mai prejos, câteva bucle
de un negru-abanos se legănau indiscret pe albul frunții. Așa, din
depărtare, cu mâinile ridicate, lăsând mânecile scurte și largi ale iei
vaporoase să-i cadă pe umeri, dezgolind brațele-i puternice și
delicate în același timp, părea ruptă dintr-un tablou de Grigorescu.
Imaginea pe care și-o închipuise Dima despre cum trebuia să
arate Măriuca, devenită Marie, era mult întrecută de frumusețea
realității ce se apropia acum de el. Lumina caldă a soarelui de vară
în prag de amurg, venită din spate, de undeva dinspre Lacul Roșu,
îmbrăca cu o aureolă nepământeană silueta Mariei. Dima o privea
vrăjit. Pașii femeii care venea spre el, deveniră plutire unduitoare
ce în mintea lui o depășea pe cea din Nașterea lui Venus a lui
Botticelli.
Mama și băietanul ajunseră la intrare. Acolo, în fața lui Dima,
dincolo de ulucii porții de lemn, doi ochi albaștri îl sfredeleau
cercetător, iar buzele ce parcă abia mușcaseră din zmeură,
întrebară:
— Pe cine căutați? Ion nu este acasă. E la otăviște. Trebuie să
vină curând cu ceva șovar de munte…
— Pe cine caut? Pe Venus… scuze, pe Măriuca, pe Maria, pe
Ion și pe Ionel, răspunse Dima, rămas încă în visările lui.
— Îmi păreți cunoscut după figură și după glas, dar nu știu de
232
 METASTAZA

unde să vă iau...
— De la hora din Dămuc, de Sfânta Marie, când am dansat cu
tine, eu și Ion. Ba nu! Ion și cu mine…
— Maica Precistă! Ești coconu‘ Dimuț! Nu te mai recunosc.
Domnule Dima, poftim în curte, acușica vine bărbată-miu…
Intrat în curte, Dima se așeză pe vine și, întinzând mâinile spre
băiețelul care se tot ascundea după poala Mariei, întrebă mieros:
— Cine se ține de fusta mamii? Ia să văd, ghicesc? Este
Ionel… Hai să vedem cu ce a venit Dima la Ionel.
Acolo, în mijlocul curții, Dima deschise valiza și scoase o
pușcă jucărie ce trăgea cu dopuri din plută și o dădu băiatului.
Ionel după un mulțam rostit timid, îmbrățișă cu bucurie pușcociul
primit cadou, de care nu se mai despărți.
Maria, luată pe nepregătite, se adresă fiului și lui Dima:
— Ionele, stai cuminte cu domnul Dima, pe prispă, până duc
laptele în casă! Vin și eu imediat.
Peste prispa veche, acum înălțată și lățită, Ion prelungise
acoperișul casei, sprijinindu-l cu stâlpi din lemn lucrați frumos cu
încrustări meșteșugite. Toți ai casei îi ziceau pridvor deși nu avea
nici parmalâc, nici balustradă.
La început neîncrezător, Ionel răspundea șovăielnic la
întrebările lui Dima. Nu trecu nici un sfert de ceas și deveniră
prieteni. Se jucau cu pușca de-a instrucția: sus arm’, jos arm’. Cu
dopurile de plută Ionel încă nu trăgea, enervându-se că nu știa să le
folosească.
Din casă apăru Maria, cu hainele schimbate, îmbrăcată în straie
populare, gătită ca de sărbătoare. Țesăturile, lucrate fin de mâini
iscusite, conturau atrăgător formele unei clepsidre vii plină de
necunoscute. Pe tăcute, dar cu destulă vioiciune, Maria începu
pregătirea mesei pentru cină, acolo în pridvorul casei. Mișcările-i
unduitoare lăsau ca izul de CARON, stropit proaspăt, să se
răspândească în jur, ajutat de briza muntelui ce prevestea venirea
serii. Maria pregăti și lămpaciul, agățându-l în cuiul bătut de Ion în
peretele casei, deasupra mesei, unde mâncau pe vreme bună în
233
 MIRCEA BULATOV

timpul verii.
Din romanticul ambient, îmbălsămat cu parfumul seducător ce
stăruia peste tot în prispa-pridvor, Dima fu adus la realitate de
lătratul vesel al lui Roșu.
Tânărul dulău își întâmpina stăpânul venit cu căpița pe roți74,
trasă de un căluț muntean cu coama lăsată breton peste ochii
sclipitori. Își scutura bucuros coama că a ajuns acasă unde îl
așteptau odihna și apa proaspătă. Dima îi ieși grăbit în
întâmpinare. După o strângere de mână, bărbătească, Dima îl
îmbrățișă arătându-i că au rămas prieteni. Deshămară împreună
căluțul și ridicară în picioare căpița de fân plină cu mohor și rogoz,
sub streașina grajdului. Odată treaba terminată, Ion îl invită pe
Dima la jgheabul de lângă fântână, de unde căluțul deja se adăpa
obraznic. Ion îi altoi o palmă peste crupa dolofană și acesta
înțelese că trebuie să se retragă lângă grajd, la pripon. Acolo fu
legat de Ionel, venit lângă cei doi unde se simțea ca între bărbați.
Ion își lepădă cămașa și începu să se spele până la brâu,
militărește, cu apa rece. Dima făcu și el la fel, lepădând cămașa
fină de mătase sub care nu purta nimic. Se răcoriră, plescăind
voioși, în apa răcoritoare. Ionel, vesel și el, chițăia ca un șoricel.
Cu mânuțele căuș lua apă și-i stropea, pe cei doi prieteni, peste
capetele aplecate asupra jgheabului. Maria îi privea bucuroasă din
pridvor, cu coada ochiului, în timp ce punea blidele de lut smălțuit
pentru cină.
Se așezară cu toții la masă așteptând ca Maria să termine de
fiert mămăliga. Dima, jumătate în glumă, jumătate în serios, adresă
o întrebare tuturor:
— De mâncat văd că vreți să-mi dați, dar de dormit unde…
74
Căpiță pe roți – schelă din trei popi subțiri de lemn având două roți la capătul a doi
dintre ei, pe care se clădește căpița din fân uscat; când se transportă, se răstoarnă căpița
cu furcoiul din vârf pe o osie de car, la care se înhamă animalul de tracțiune.

234
 METASTAZA

— Măriuca nu te-a dus în camera de oaspeți? Ai venit așa fără

bagaje? Apoi, văzând geamantanul lui Dima în capătul prispei ce
ducea la intrarea în casă, își dojeni nevasta: „Măriuca nu i-ai dus
valiza înăuntru? Așa primim noi oaspeții?‖
Ion se ridică de la masă, luă geamantanul și-i zise în glumă lui
Dima:
— Ce, nu mai cunoști casa? Hai înăuntru! Ai să dormi în odaia
cea mare. Camera ursului cum îi zicea mama când trăia. Nu
suporta blana carpatinului, vânat de noi atunci… O să-ți facă
Măriuca patul după ce mâncăm.
Dima îl urmă trecând prin micul hol de la intrare ce despărțea
dormitorul de marea și răcoroasa odaie pentru oaspeți, unde atârna
pe perete blana ursului uriaș cu ochi de sticlă. Ion îi lăsă valiza
lângă largul divan ce fusese cândva al bunicului Ceapă și ieșind
rosti peste umăr:
— Să vii repede la masă! Mă duc să aduc vinul roș că-i cină
de sărbătoare…
— Mă schimb și vin imediat, răspunse Dima, punând
geamantanul pe laviță.
Aranjă costumul pe spătarul înalt al unuia din scaunele făcute
de Ion încă de pe vremea școlii și descuie geamantanul. Își puse
niște pantaloni de vară și un tricou lejer de tenismen. Scoase un
mic tub metalic cu căpăcel, din compartimentul secret aflat în
spatele oglinzii cutiei cu ustensile de bărbierit. Era ca o solniță de
camping pregătită de spițerul bucureștean pe care o vârî rapid în
buzunar. Din geamantan mai luă hârtiile notarului, făcute sul, și
ieși cu ele în cerdac.
Afară dădea spre seară și o răcoare molcomă te bucura după
zăduful din timpul zilei. Pe masa rotundă de lemn, jumările încă
sfârâiau în tigaia încinsă de tuci. În blidele viu colorate și smălțuite
stăteau, așteptând să fie înfulecate, brânza dulce, brânza de burduf
și smântâna. În mijloc un fund de lemn, chenăruit cândva de Ion cu
arsuri meșteșugite, aștepta răsturnatul mămăligii. Lângă Ion, vinul
roșu din clondir aștepta și el la rândul lui să fie vărsat în cănile
mesenilor. Mai puțin în cănuța lui Ionel, ce era deja umplută cu

235
 MIRCEA BULATOV

lapte covăsit. Ion îl pofti pe Dima să șadă pe scaunul dintre el și

Ionel, față în față cu Maria, și bine dispus anunță:
— Mă duc să aduc mămăliga! Nu o las pe Măriuca, să nu se
ardă, tuciul e greu… spunea acestea, ridicându-se pentru a face
cele pomenite.
— Până vii Ioane, poate aprinde Maria lămpaciul, că-i aproape
seară de-a binelea… Ionele, ia bricheta mea și ajut-o pe mama!
spuse Dima, arătându-i băiețașului cum să o mânuiască.
Dima profită de cele câteva secunde când toți ai casei erau
ocupați. Întinse mâna spre cana Mariei și presără în ea, pe
nevăzute, puțin praf de mandragore, din solnița ascunsă în podul
palmei.
Ion, cu un ștergar gros ce îi ferea degetele de toartele tuciului
fierbinte, veni repede și răsturnă cu îndemânare mămăliga pe
fundul de lemn din centrul mesei. Puse ceaunul de fontă jos lângă
peretele casei, unde Maria turnă din laptele proaspăt muls peste
coaja fierbinte de mămăligă rămasă în el. Când se răcea, conținutul
era porția lui Roșu, care trebuia să aștepte răbdător până stăpânii
terminau masa.
Peste aburii ce ieșeau din mămăliga aurie, Ion făcu semnul
crucii și tot așa o tăie cu ața albă, apoi ură tuturor poftă bună.
Turnă vin în cănile de lut și îndemnă la urări zicând:
— Hai noroc, Dima!
— Bine ați venit pe la noi! domnule Dima, adăugă Maria
ridicând și ea cana spre Dima, cutezând câteva clipe să i se uite în
ochi.
— Multă sănătate tuturor! Și ție, Mary! Și ție, Ioane! Și ție,
Ionele! Dima ciocni pe rând cu fiecare, iar cu Ionel ciocni în joacă,
invitându-l să ridice cănuța cu lapte.
După ce goliră cănile, Dima, urmărind cu coada ochiului dacă
Maria a simțit ceva gust străin, continuă:
— Să mă mai lăsați cu domnule! Ne cunoaștem de atâta
vreme. Dacă ar fi aici veteranul Ceapă, ne-ar certa. Să-mi ziceți
Dima sau Dimuț, ca pe vremuri. Eu înadins vă zic, ca odinioară
Ion, Mary. Ce, s-a pus perdeaua timpului între noi? Mai pe

236
 METASTAZA

românește, Măriuca te strigă Ion al tău. Eu am să-ți zic Mary. Sună

mai englezește, mai ca la București unde plecăm mâine…
Toți rămaseră cu gura căscată. Ionel, ce mai avea puțin de băut
din laptele covăsit, ce-i pictase mustăți albe deasupra buzelor, sări
de pe scaun și începu să țopăie în jurul mesei strigând:
— Mergem la București! Ura! Mergem la București!
— Potoliți-vă, oameni buni! interveni glacial Ion, motivând în
continuare: „Nu se poate pleca așa, tam-nisam, trebuie făcute
pregătiri… casa, animalele…‖
— Dragii mei, toate sunt aranjate! Dacă ceva nu este în ordine
din ce am pregătit… să nu mergeți. Acum să mâncăm că se răcește
mămăliga și vă povestesc totul după aceea.
Terminară de mâncat, iar Maria strânse masa și-i duse lui Roșu
porția din tuci și resturile rămase de la cină. Aplecată peste masa
rotundă, cu mâna făcând cercuri, ștergea tăblia lăsând doar cănile
smălțuite și clondirul cu vin din fața lui Ion. O mireasmă de
parfum CARON, domolit de un iz plăcut de femeie, se răspândi de
sub micul decolteu al iei. Ion mai bău o cană de vin, singur, apoi
ascultă alături de ai lui, povestirea planurilor lui Dima. Acesta le
istorisi cum era hotărât ca în acest concediu să se bucure alături de
ei într-un circuit mai lung prin țară. De la Piatra, să meargă direct
la mare, la Constanța, apoi la Balcic. De acolo să ajungă la
București, unde câteva zile și seri să cunoască Micul Paris. Pe
urmă să plece la Sinaia, Predeal, Brașov, Sibiu, Cluj și să se
întoarcă prin Gheorghieni, pe noul drum la Lacul Roșu. La sfârșit,
prin Cheile Bicazului, din nou acasă la Dămuc. Maria și Ionel îl
priveau vrăjiți. Ion captivat și el, câteva clipe, de descrierea
traseului, interveni:
— V-ați îmbătat de la o cană cu vin? Dimuț, chiar dacă ai chef
să ne iei prin țară, plimbatul valizelor prin trăsuri, trenuri, gări și
hoteluri, strică toată frumusețea planurilor tale copilărești. Bașca,
pregătirea casei înainte de plecare și să vedem cine ne primește
vitele la Dămuc pentru… Nu! Nu merge! Mulțumim de intenție,
dar vezi și tu, că nu putem. Mai ales să-l chinuim pe ăsta micu',
prin trenuri, atâta drum…

237
 MIRCEA BULATOV

— V-am zis doar în mare despre traseu. Nu v-am spus nimic

despre cum îl vom face și cum rezolvăm ca gospodăria să nu
sufere în lipsa voastră, începu Dima să-și descrie planul.
— Doar nu te-ai gândit și la ce trebuie să facem cu animalele și
orătăniile din curte cât lipsim... dacă am fi mers… lăsă vorba
neterminată Ion, ce aducea puțin și a părere de rău.
— Ba da, Ioane! Lasă-mă să vă spun planul până la capăt.
Mâine vine Ileana, nevasta învățătorului cu care vă aveți bine. Am
tocmit-o pentru zece zile să aibă grijă de casă și animale. Până la
amiază vă faceți bagajele și vă gătiți de drum. Coborâm la Dămuc
și de acolo plecăm cu două mașini, ca să nu stăm înghesuiți, în
circuit. Ne oprim unde vrem și când vrem. Nu depindem de
trenuri, iar de ce este nevoie, pentru a arăta bine pe unde mergem,
cumpărăm doar de la magazine de lux. E bine?
— Doamne, ce frumos ar fi! se scăpă Maria, punându-și mâna
la gură, înainte de a se pronunța Ion.
— Bine, bine! Totul pare frumos. Ai judecat oare, cum ne-am
simți, eu și Maria? Noi nu avem atâta bănet, iar toată risipa asta
din partea ta… e prea mult… nu se poate.
— Dacă ăsta e motivul… Mă faceți să mă supăr. Tocmai de la
prietenii mei să aud că-și fac gânduri? Pentru ce? Că vreau să
cheltuiesc pentru a ne simți bine? Acolo… câteva zile, împreună.
Numai pe voi vă am. Nici felicitări de sărbători nu am cui trimite,
în afara voastră… Dacă mă refuzați, nu-mi rămâne decât să mă
retrag în singurătatea mea și să plec mâine.
Lamentarea lui Dima și fraza cu felicitările de sărbători muiară
definitiv bățoșenia lui Ion. Ultima redută, a refuzului din partea
familiei Ceapă, nu ar fi fost cucerită dacă machiavelismul lui Dima
nu l-ar fi îndemnat din timp să trimită felicitările pomenite.
Acceptarea lui Ion, a propunerilor lui Dima, trezi în Maria o
bucurie copilărească. Se și visa pe malul mării sau la București.
Ea, pentru care lumea începea la răsărit cu Piatra și se termina la
apus cu Lacul Roșu.

238
 METASTAZA

Ion, căzut deja în capcană, începu să guste din bucuria oferită

pe tavă. Nici nu o dojeni pe Maria, care se sculă de la masă și plină
de exuberanță îi strânse capul la pieptu-i parfumat, manifestându-și
bucuria, neținând cont de prezența lui Dima.
De astă dată, Ion înțelese greșit mesajul parfumului. Acum nu
era destinat, ca de obicei, la o invitație către bărbatul ei, ci ca o
mulțumire adresată expeditorului mesajului secret, trimis cu ani în
urmă pe fundul cutiei cu Parfums CARON – PARIS.
Ion puțin tulburat, crezând că Dima nu înțelege, îi spuse
Mariei:
— Ia-l pe Ionel, nu vezi că doarme cu capu‘ pe masă și culcă-l
pe laița din cuhnie… Da‘ pune-i o dricală, să doarmă bine. Se lasă
răcoare! o drese el explicativ. Apoi către Dima: — Să mergem la
culcare! Mâine avem multe de făcut după spusele tale…
— Mary! După ce-l culci pe Ionel, vino pentru câteva minute.
Trebuie să vă spun, doar vouă, ceva important. Adu-mi, te rog,
stiloul din buzunarul de la interior al hainei! E pusă pe spătarul
scaunului.
Până reveni Maria din camera ursului, cu stiloul lui Dima,
acesta scoase sulul cu cele patru exemplare ale actelor de
cumpărare a morii. Le tot răsuci în sens invers, până se îndreptară.
Când Maria se reașeză pe scaun, Dima le istorisi toată povestea
achiziției terminate la prânz în Bicazul Ardelean. Bățoșenia lui Ion
îi dădu iar de furcă lui Dima. Acesta reuși, cu greu, să-i facă să
înțeleagă șpilul tranzacției și într-un final recapitulă:
— Moara e a mea, dar nimeni în afară de voi nu știe asta. Mary
o să primească regulat câștigul de la morarul ce-i acum angajatul
vostru. Dacă vreodată am să am nevoie de bani mai mulți, vând
moara. Așa păstrez eu banii. În cine să am mai mare încredere,
dacă nu în voi. Ar fi fost o prostie să-i țin sub saltea sau la bancă.
Prima variantă mă duce la pierdere prin devalorizare, a doua, află
ofițerimea, din jurul meu, că am bani și o să-mi tot ceară
împrumuturi grase. Puteam să-l trec pe Ion ca proprietar în acte,
dar dădeam de bănuit morarului, privitor la clauza secretă. Și așa,
abia l-am lămurit. A înțeles altceva, treaba lui.
239
 MIRCEA BULATOV

— Acum, morăriță Mary, vă rog să semnați actele! încheie

glumeț Dima.
Maria privi întâi la Dima, apoi la Ion. Amândoi au încurajat-o
dând din cap, afirmativ. Semnă actele și le întinse lui Dima. Acesta
înmână celor doi, protocolar, un exemplar.
— Dragii mei, moara este acum a voastră de jure, iar de facto
lăsați să pară, în ochii tuturor, că a rămas a vechiului morar. Banii
contează! Dragă Ioane, dragă Mary, ei vă dau putere. Și acum să
mergem la culcare. De unde iau o pernă?
— Mă duc eu să-ți fac patul, sări familiar Maria, fără să mai
aștepte acceptul lui Ion.
Până aranjă Maria patul lui Dima, cei doi foști camarazi și
cândva, în copilărie, prieteni, s-au așezat jos pe prispă. Dima îl
servi pe Ion cu o țigară de lux. Vârî și el una în colțul gurii. După
ce și le aprinseră își înălțară privirile spre cerul negru-albăstrui,
fără lună, cu Ursa Mare sclipind aproape. Parcă puteai să o atingi,
dacă te ridicai și întindeai bine mâna.
În spate, din întunericul ce străjuia ușa larg deschisă, de la
intrarea în casă, îi privea Maria. Le admira siluetele, conturate de
jarul țigărilor aprinse.
Toți trei erau duși pe gânduri.
Maria își iubea mult soțul, dar ceva străin, nefiresc, începu să
clocotească în ea, făcând-o să simtă o atracție asemănătoare și
pentru Dima.
Ion se mustra, încă o dată în sinea lui, ca atunci la Galați când
pleca din armată. Se dojenea pentru judecata greșită din tinerețe, la
adresa lui Dima. Făcuse atâtea și făcea încă, pentru familia lui, din
prietenie neprefăcută.
Dima se bucura că a reușit să întredeschidă ușile afecțiunii din
inimile celor trei, dar mai ales ale Mariei.
Aerul cald din casă, căutând răcoarea nopții abia începute, fură
cu el puțin miros de parfum din ia Mariei și o duse către cei doi,
trădându-i prezența.
— Aici erai!? întrebară mirați amândoi.
240
 METASTAZA

Au stins țigările, s-au ridicat și au intrat în casă. Și-au urat

noapte bună. Ion și Maria o luară la dreapta, spre dormitorul lor,
despărțindu-se de Dima care o luă la stânga, spre odaia cea mare,
rezervată oaspeților, spre camera ursului.
Combinația între invitația parfumului CARON, neînțeleasă
corect în acea seară de Ion, și prafurile de mandragore ce clocoteau
acum în sângele Mariei și-au făcut pe deplin efectul. Dima încerca
cu greu să adoarmă.
De sub pernă îl învăluia plăcut mirosul de lavandă sălbatică.
Maria i-a pus-o acolo fără știrea lui Ion. Era răspunsul de
mulțumire al Mariei pentru parfumul cumpărat de el cu ani în
urmă, pentru excursia frumoasă ce le stătea în față, pentru moara
din Bicazul Ardelean, pentru tot ce avea să urmeze. Din dormitorul
aflat la câțiva pași, dincolo de micuțul vestibul de la intrare, s-a
auzit până târziu spre miezul nopții, zgâlțâitul patului. Doar Ionel,
în cuhnie, dormea dus netulburat de nimeni, visând că este ofițer
cu o armă adevărată pe umăr.
Febra pregătirilor pentru plecare începu dis-de-dimineață. Ion
grijuliu merse la grajd să hrănească animalele și orătăniile. Dima
profită de lipsa acestuia și se apropie de Maria, care se afla în
cuhnie, șoptindu-i:
— Bună dimineața Mary! Te rog fă-mi bucuria să te îmbraci
cu lucrurile aduse de Ion, atunci când a venit în permisie. Cu toate,
de la pantofii bej până laaa… pălărie și geantă. Cred că încă ți se
potrivesc. Pe Ion convinge-l să-și pună și el costumul. Mă bazez pe
tine…
— Da, bine… să găsesc ceva elegant și pentru Ionel.
— Nu-ți fă griji, îmbrăcămintea ne trebuie doar până la Piatra.
Mai încolo cumpărăm altele. Trebuie să arătați bine. Să crape toți
de ciudă, doar ești… sunteți cu mine. Aproape toți când te privesc,
dacă arăți mai ceva ca ei, te socotesc involuntar, superior lor. Mă
duc să-mi iau lucrurile, acum vine soția învățătorului și trebuie să
plecăm.
Ion, întors de la fântână, unde s-a spălat și s-a ras, intră pe
241
 MIRCEA BULATOV

mâna Mariei care îl îmbrăcă așa cum a povățuit-o Dima. La fel

făcu și cu Ionel. Doar ea rămase la urmă.
Îi goni pe toți afară și după ce se spălă, la lighean, în cuhnia
micuță, se retrase în dormitor să se gătească. Mai toți din Dămuc
țineau hainele în lavițe. Ion îi făcuse doar pentru ea un șifonier mai
frumos ca cele de la oraș. Avea uși sculptate, cu flori de crini și
amorași, copiate după un album cu picturi și fresce al popii de la
Telec. Hainele aduse de Ion erau încă noi-nouțe.
Le păstrase pe umeraș, învelite într-un fel de sac din pânză
subțire de in, cu buchețele de lavandă sălbatică puse în partea de
jos. S-a îmbrăcat cu ele doar de câteva ori. Așa, doar pentru a se
fandosi de una singură prin casă. Proba taiorul din când în când,
mai ales după ce l-a născut pe Ionel. Îl folosea pe post de etalon, să
se convingă că a rămas la fel de suplă. Tot de una singură a învățat
să poarte lenjeria fină, ciorapii de mătase și să meargă pe tocuri. I-
a prins bine joaca de-a cucoana de la oraș. Altfel, s-ar fi făcut
acum de râs. Ar fi mers cu pantofii cu tocuri înalte ca pe
papainoage. Mai greu a fost cu călcâiele. Erau curate, dar aspre.
Maria s-a frecat pe tălpi și călcâie cu gresia lui Ion pentru ascuțit
coasa, până simți că nu mai agață deloc. Își puse ciorapii de mătase
și-i fixă în clemele portjartierului. Fusta și-o aranjă să-i cadă bine
despicătura la spate uitându-se în oglinda fixată de Ion pe ușa
șifonierului. Taiorul încă o cuprindea bine, scoțându-i în relief
rotunjimile. Se roti spre stânga, apoi spre dreapta, acceptându-se
cum arăta. Acum avea certitudinea că Dima a fost cel care îi
cumpărase, cu ani în urmă, nu numai parfumul, ci și hainele de
doamnă, toate. Din gândurile ce-i zburau aiurea, o trezi Ionel.
Năvăli, cum l-a îmbrăcat ea mai devreme cu pantalonașii, șosetele
și pantofii noi, luați de Paști, strigând:
— Mami, hai! A venit tanti Ileana. Plecăm! Plecăm! striga
Ionel țopăind bucuros în jurul Mariei.
— Spune-i tatei să ia valiza și cele două coșuri cu mâncare
pregătite pe masa de afară. Vin și eu imediat.
Cum ieși Ionel, Maria împachetă într-o pânză, o pereche de
opinci subțiri și le ascunse în geantă. Încălță pantofii cu toc și își
242
 METASTAZA

puse jacheta taiorului, lăsând-o descheiată peste bluza cu volane

din dantelă de Milano.
Își potrivi pălăria cu boruri largi, lăsând buclele negre să-i salte
jucăuș, încadrând obrazul îmbujorat ce nu cerea nici pudră, nici
roșeață din pomadă. Pe umărul drept își atârnă geanta din piele
naturală făcându-și semnul crucii către icoana din perete. Acum
era pregătită să intre în rolul doamnei Mary, hotărâtă să-l joace
până la capăt, adică până la întoarcere.
Când trecu pragul ușii, pășind elegant pe prispă, toți, de la
Ileana, soția învățătorului, și până la Ionel, rămaseră vrăjiți
uitându-se la frumoasa doamnă în bej. Maria coborî cele două
trepte ale pridvorului și se apropie de ei cu un mers aristocratic,
învățat de una singură, fără știrea lui Ion. Ileana, deși îi era
prietenă și se considera superioară ca poziție socială în sat, se făcu
mică în fața frumuseții și eleganței femeii care se apropia acum de
ea.
Îmbrățișarea Mariei spulberă începutul de invidie ce încerca
să-și facă loc în inima nevestei de învățător. Îndată, trecând în
extrema cealaltă, deveni bucuroasă că poate contribui la fericirea
prietenilor și zise:
— Sunt încântată că pot să te ajut. Dacă domnul Dima n-ar fi
insistat, la bărbată-miu pentru plată, l-aș fi refuzat categoric. Dar
dacă ei s-or înțeles așe‘ mă supun. Oricum vine și soțu‘ peste
câteva zile să mă ajute la fân…
— Mulțam Ileano! Plec liniștită când vă știu că stați aici…

Soarele de vară, trezit de câteva ceasuri, schimba rapid în

pârjol văzduhul răcoros de peste noapte. Aerul ce se ridica din
vale, încă nu începuse să ardă, când Ion într-o mână cu o valiza
mare, iar în cealaltă cu un coș asemenea, plin cu de-ale gurii,
cobora poteca spre Dămuc. Dima îl urma cu eleganta lui valiză de
voiaj. În față, pe post de călăuză, Ionel țopăia vesel cu gândul la
marea călătorie ce le stătea în față. Maria, în mână cu al doilea coș
cu bucate, cobora mai încet. Nu coșul de răchită, ci pantofii erau
cauza. Cum dispăru casa, după primul cot al potecii, Maria se opri

243
 MIRCEA BULATOV

lăsându-i pe bărbați să o ia mai la vale. Lăsă coșul jos și scoase din

geantă opincile. Le încălță.
Așa, ușurată, cu pantofii într-o mână, coșul în alta și geanta pe
umăr, cobora sprinten arhicunoscuta potecă către Dămuc. Când
ajunseră în capul satului, Maria făcu același schimb de
încălțăminte, dar în sens invers. Opincile nu le mai puse în geantă,
ci le ascunse în cuta cojii unui molid bătrân. Știa ascunzătoarea de
când era copilandră.
Acolo își ascundea panglicile de la codițe, când mergea cu
bălțata la islaz, să nu i le fure băieții. Opri doar pânza în care au
fost învelite încălțările, apoi strigă după bărbații aflați mult mai în
față:
— Stați o clipă pe loc!
— S-a întâmplat ceva?... întrebă Dima care era mai aproape.
— Nu! Ai spus că trebuie să arătăm bine? Intrăm în sat cu
pantofii prăfuiți? Ia, alinierea! A venit lustragiul! Ordonanța, cum
îi ziceți voi la armată… Că tare, vă place armata! La toți. I-ați
băgat gânduri și lui ăsta mic, cu joaca de-a instrucția, cu
pușcociul... N-oți vrea să-l faceți și pe el ofițer!?
Lustrui întâi pantofii lui Ionel. Urmară Dima și Ion. Ridicară
pe rând câte un picior, fiecare pe valiza lui. Așa, aranjați,
pătrunseră pe ulița satului.
Învățătorul avea casa aproape de poteca ce cobora dinspre
munte. În fața porții, două Forduri, unul negru și unul albastru.
Mișa, care sosise punctual dis-de-dimineață, le lustruia de zor.
Învățătorul, trebăluind prin curte, când îi văzu, făcu mâna
streașină la ochi. Nu-i venea să creadă. De Dima nu se miră. Îl
văzuse așa elegant aseară, când i-a lăsat mașina și a tocmit-o pe
Ileana să aibă grijă de casa lui Ion, pentru zece zile. De familia
Ceapă era surprins. Plăcut și nedumerit în același timp. Nu putea
să-și creadă ochilor. Parcă erau picați din lună. Mai bine zis, ca din
București sau Iași cel puțin. Era uimit, mai ales, de Maria cum
pășea plină de eleganță și grație. Nu-i venea să creadă că e ea. Cine
o învățase și când!?

244
 METASTAZA

Cum veneau, alături de băiețașul lor, parcă erau rupți dintr-o

poză de reclamă din revistele răsfoite la primărie. Le-a ieșit voios
în cale și l-a ajutat pe Mișa să aranjeze în mașini valizele și
coșurile cu mâncare.
Se bucura că tânăra familie Ceapă, mai ieri Ionel și Măriuca,
elevi la el în clasă, era scosă să vadă lumea bună. Înainte de a se
ridica colbul drumului, stârnit de mașinile plecate în grabă,
învățătorul mai apucă să le ureze: „Drum bun plimbăreților!‖.
Până la Bicazul Ardelean, Ion a mers cu Dima în Fordul
albastru, iar Maria cu Ionel în cel negru condus de Mișa. Tuturor le
era foame. Plecaseră, în grabă, fără să mănânce.
Ajunși la moară, opriră mașinile pe rotocolul unde trăgeau
țăranii căruțele. Sacii cu grâu se descărcau dimineața devreme, iar
pentru a-i lua pe cei cu făină clienții soseau după miezul zilei.
Acum nu era nimeni în preajma morii. Obloanele de la stăvilar,
larg deschise, lăsau o părticică din apa Bicazului să învârtă vârtos
mașinăriile din casa morii. Toate arătau că înăuntru se lucra din
plin. Ionel sări primul din mașină, alergând spre șuvoiul năvalnic
ce cădea învolburat în hăul morii. Îl atrăgeau vuietul apei și
huruitul înfundat al mecanismelor din lemn în mișcare. Maria
grijulie alergă după el, să nu se avânte și să cadă dincolo de zăgaz.
Morarul, alb tot de făina măcinată pusă-n saci, le ieși în
întâmpinare dând binețe.
— Ziua bună! Apăi, venirăți cu toții!?
— Am venit doar în trecere, nu te ținem mult din treabă. Adu
afară câteva scaune, scăunele, ce ai … pentru toți. O să ședem
puțin să ne tragem sufletele și să serbăm tranzacția. Te ajută și
Mișa, vorbi tare Dima pentru a fi auzit în vuietul apei ce cădea
întruna.
Între timp Maria scoase coșurile cu mâncare, iar Dima îl rugă
pe Ion să-și aducă valiza-i mare, pe post de masă. Dima o puse
culcată, sprijinită de zăgazul morii și o spărtură mare din piatră de
râu. Morarul și Mișa puseră cerc, trei scăunele mici și o băncuță.
Morarul mai aduse și unul mare cu spătar pe care fu poftită să șadă
Maria. Fără aere de stăpână, începu să aranjeze bucatele aduse în
245
 MIRCEA BULATOV

coșuri, pe valiza lui Ion, peste care așternu în prealabil unul din
ștergarele ce servise, până aici, ca învelitoare. Politicos, morarul a
adus un șorț alb, proaspăt spălat, și îl dădu Mariei pentru a nu-și
murdări taiorul.
Trebuia să se poarte frumos, acum îi era patroană. Merse la
obloanele de la stăvilar, unde răsucind o roată cu mâner, le închise
aproape de tot. Odată ce vuietul se potoli, o atmosferă plăcută, de
liniște, invadă locul.
Doar o șuviță subțire, din apa Bicazului, mai șiroia,
strecurându-se pe sub zăgaz, învârtind alene roata morii.
— Bine ai făcut, putem vorbi și noi ca oamenii, zise Dima.
Ți-am adus actul de proprietate semnat de doamna Mary. Scuze,
Maria! Îi întinse un exemplar și continuă: — Trebuie udat cu ceva,
nu cu apă…
— Am pregătit niște Tokaji Furmint. E demidulce, special
pentru doamna Maria. Bănuiam că vine. Mi l-au adus niște unguri,
cu ceva ani în urmă. Au venit cu grâul la mine tocmai de pe la
Ciuc. Știau că pot cerne separat și floare de făină… Am și niște
palincă pentru bărbați, dar văd că sunteți cu mașinile…
— Palincă nu vrem, dar așa vin nobil nu refuzăm, zise Dima
ridicându-se și urmându-l în moară să-l ajute.
Înăuntru, unde își avea scriptoriul cu registre, pe peretele din
lemn trona un fost blidar, transformat în cuier pentru ulcele și cești
de pământ smălțuit. Pe policioara de jos se afla o tavă de lemn și
un clondir cu vin auriu. Morarul luă clondirul prețios, iar Dima
tava pe care puse șase cești. Îl lăsă pe morar să iasă primul pe ușă.
Dima cât s-a aflat în spatele acestuia, presără rapid pe ascuns,
într-o ceașcă din margine, puțin praf de mandragore din solnița pe
care o vârî la fel de repede în buzunar.
Afară, mesenii, din jurul valizei, terminaseră aproape tot ce le-a
fost pus în față. Se vede că le-a fost foame. Dima se adresă tuturor:
— Eu v-am băgat în afacerea asta. Așa că… permiteți să vă
servesc.
Nelăsând ca morarul să aibă ceva de spus, îi făcu semn lui
Mișa să îl ajute. I-a dat să țină tava cu ceștile de pământ, din care o

246
 METASTAZA

luă pe cea din margine, în care pusese praful afrodiziac. Îl rugă pe

morar să-i dea clondirul cu vinul auriu. Bineînțeles, cum era
politicos, prima a fost servită Maria. Pe celelalte cești, umplute de
morar, Dima le întinse fiecăruia în parte. Mișa refuză respectos
motivând că nu poate bea, doar e șofer.
Motivul era altul, îl împiedica religia lui de muscal, de ortodox
scopit. La îndemnul lui Dima, ridicat în picioare, ciocniră toți și își
urară: să fie într-un ceas bun!
Chiar și lui Ionel i-au pus în cănuță un deget din vinul dulceag.
Rămăsese o ceașcă neatinsă, cea sortită inițial lui Mișa. Dima,
venit în fața mesenilor, o ridică cu un gest teatral, captând atenția.
În acest timp se apropie cu spatele, până ce simți că gamba atinge
marginea valizei ce stătea într-un echilibru precar și rosti
ceremonios:
— Acest ultim pahar neatins, îl vărs pe jos în amintirea
veteranului Ceapă Ion, care m-a ajutat și mi-a fost ca un părinte…
Hipnotizați de momentul solemn, mesenii se ridicară în
picioare și se holbau la vinul auriu ce se scurgea jos în țărână. Nu
băgară de seamă cum Dima, cu o zvâcnitură a gambei, împinse pe
spate, valiza ce se răsturnă în hăul morii. Urmă un șir de trosnete
venite de acolo, de jos. Roata morii ca o dihanie uriașă sfărâma
valiza cea mare cu lucrurile familiei Ceapă. Toți se repeziră la
zăgaz. Rămași muți, vedeau neputincioși cum ultimele resturi erau
terciuite și aruncate mai departe în vâltoarea Bicazului.
Tot Dima drese busuiocul, zicând:
— Mulțam veterane Ceapă, că ne-ai vorbit din ceruri! Cele
vechi s-au dus, pe apa Bicazului! Acum știm că trebuie să apucăm
pe drumuri noi, cu lucruri noi… Nimic din ce-am băut să nu
rămână-ntreg! Să se sfărâme orice ghinion… încheie Dima
spărgând ceșcuța de pământ.
Toți făcură la fel. Pe tavă rămaseră doar clondirul și ceașca din
care băuse la început Dima. Acesta apucă clondirul, iar ceașca i-o
dădu lui Ionel, pe care-l îndemnă să facă ce făcea el. Le trântiră
făcându-le țăndări. Ionel se bucura, înțelegând din privirea
aprobatoare a lui Dima, ce măreață faptă făcu.

247
 MIRCEA BULATOV

Atmosfera se destinse și se pregătiră de plecare. Mișa ajutat de

Ionel ducea coșurile goale la mașini. Dima făcu semn morarului să
se apropie de Maria și Ion.
— Repet încă o dată, doar noi patru și notarul știm că Maria
este proprietarul actual al morii. La tine o să vină, tot la trei luni,
Ion sau Maria, pentru a primi plata. Dacă ai ceva nelămurit, spune
acum, că noi plecăm, încheie Dima invitându-i pe cei doi la
mașină.
Rămase în urmă și strecurând o bancnotă morarului, glăsui
încet:
— Asta e pentru deranj. Privitor la dijma pentru morărit, te
sfătuiesc să o micșorezi celor care te plătesc direct în lei. Scapi de
corvada comercializării făinii dijmuite și atragi lumea să-ți
plătească peșin. Să le scrii toate în registru…
Bună idee, gândi morarul. Toată lumea știe prețul făinii și câtă
se dijmuiește la moară. Dacă reușesc să iau dijma direct în lei, îi
dau mai puțin Mariei, zicând că atât am primit. Rămâne ea
proprietară, dar în loc să-mi pice ceva, poate să-mi curgă. Nu
făină, ci gologani.
Mișa era deja pregătit pentru plecare. Ion și Maria îl așteptau
pe Dima, afară lângă Fordul albastru, unde Ionel deja se juca la
volan. Cu gânduri de aceeași speță ca ale morarului, Dima se
adresă doar celor doi:
— Vă rog dragii mei, să-mi iertați neatenția! Avem atâtea
locuri unde putem cumpăra ce ne dorește inima! Te rog, Ioane, să
nu te pui de-a curmezișul. Între prieteni nu-i loc de orgoliu. Dacă
ai fi în locul meu, sigur, ai face mai mult. Așa că, lasă-mă să vă
cumpăr ce este mai bun. Iar privitor la lucrurile de stil, dați-mi
voie să le aleg eu. Măcar la asta mă pricep…
— Bine, bine. Hai să plecăm! Trebuie să-mi cumpăr, na… să-
mi cumperi instrumente pentru ras. Am rămas fără ele. Știi că eu
mă rad seara…
— Ai venit de-acasă, Ioane! Așa-mi placi… zise Dima și
schimbă tema discuției continuând: — Tu trebuie să înveți să
șofezi. Mâine, poimâine, o să ai mașina ta. Până la Piatra, rar

248
 METASTAZA

circulă câte o mașină. Ia urcă în locul lui Mișa! Te învață

comenzile imediat. Eu vă urmez din spate. Dacă vine vreun
vitezoman din urmă, vă fac semn cu mâna să trageți cât mai pe
dreapta.
La început Ion se codi. Pricepu repede mișcările ce trebuia să le
facă, cu picioarele pe pedalele de ambreiaj, accelerație și frână. A
înțeles cum și când se schimbă vitezele. Toate au fost explicate
teoretic, acolo pe loc de Mișa. Acum venea rândul la practică.
Dima, bucuros că i-a reușit stratagema, mergea în Fordul
albastru doar cu Maria și Ionel plasat pe bancheta din spate.
Băiatul primi o sarcină plină de responsabilitate, să se uite mai tot
timpul în spate, pentru a le spune dacă vine vreo mașină.
Fordul negru porni greu, după câteva hâcâiri, trădând că la
volan este un șofer începător. Nu făcură nici trei kilometri pe
drumul ce ducea spre Piatra că Ion deja conducea satisfăcător.
Dima îl urmărea în Fordul albastru la o distanță suficientă pentru a
reduce viteza sau a frâna dacă era cazul. O îndemnă grijuliu pe
Maria să-și dea jos jacheta taiorului, că era zăduf mare.
— Nu vezi cum conduc? Doar în cămașă. Ce suntem străini?
Te chinui singură. Dă-ți jacheta jos, fă-te comodă… dacă vrei poți
deschide și geamul de la portieră. Sau te supără curentul?
— Ionele! Pune pe banchetă, lângă tine, jacheta și pălăria mea.
Vezi să nu le mototolești, că acum doar pe astea le avem…
— Mary, aici mi-ai zis-o, e vina mea cu valiza... Sper să
ajungem până nu se închid magazinele din Piatra. În torpedo ai un
carnețel și creion. Fă o listă cu ce aveți nevoie de urgență. În Piatra
nu prea aduc lucruri scumpe, de valoare. Cumpărăturile de calitate
o să le facem în Brăila sau Constanța. Pentru prima etapă. Restul,
la București.
Maria se conformă. Scria de zor, iar din când în când lăsa
carnetul în poală. Cu amândouă mâinile își aranja părul buclat,
dându-l pe spate, după ce îl ținea câteva clipe ridicat în sus să se
aerisească. Această mișcare îi făcea o nespusă plăcere lui Dima
care-i arunca, tot mai des, ocheade pertinente. Bluza, mulată pe
249
 MIRCEA BULATOV

torsul Mariei, scotea în evidență pieptu-i pietros, de statuie

grecească. Nu era doar frumos ca al Afroditei lui Praxiteles, avea
un plus, zvâcnea plin de viață și parcă ar fi dorit să țâșnească afară
prin mătasea de Milano.
Dima îndrăzni să o întrebe:
— Acum la bluza și părul ăsta frumos, lăsat în vânt, s-ar
potrivi câteva picături de CARON. Ce zici? Ai sticluța în geantă?
Sau te pomenești că era în valiza ce-a picat…
— Nu!... Am uitat-o acasă… Ce mă fac?
— Niciun bai! Cumpărăm alt parfum. Poate găsim ceva cât mai
repede, poate un SHALIMAR, poate... La Piatra nu avem nicio
șansă să găsim ceva asemănător. Trebuie să te mulțumești cu apă
de colonie până ajungem la Constanța. În cel mai bun caz să
conțină ceva esență de trandafiri. Știu că e prea dulceag și nu ți se
potrivește, dar în lipsă…
— Privitor la CARON… Nu ți-am mulțumit pentru el și mai
ales pentru ce era în cutie. M-a bucurat mult…
— N-ai pentru ce. Ion era atunci în armată și m-am gândit că ai
nevoie de ceva bani. Ai apucat să-i schimbi la timp, până nu i-au
retras din circulație?
— Am reușit… Mulțumesc pentru ce ai făcut atunci, pentru
toate. Mi-a plăcut mult mesajul tău: Parfumul și restul, să îți aducă
bucurii.
Ultimele cuvinte, Maria le termină încet, în șoaptă, ca un susur.
Le acompanie cu o privire aruncată lung fără furiș, fixând-o
provocator pe a lui Dima, ce juca nehotărâtă între cenușiul
drumului și albastrul din ochii Mariei.
Ceva din ea, dar în același timp străin parcă, o îmboldea
irezistibil să îl sărute. Fu oprită, la timp, de glasul lui Ionel, pe
care-l uitase pentru câteva clipe:
— Vine o mașină din spate! îi atenționă micuțul observator ce
își îndeplinea datoria privind atent prin parbrizul din spate al
mașinii.
La semnul făcut de Dima, Fordul negru trase pe dreapta, iar
250
 METASTAZA

șoferii își schimbară locurile.

Cum ajunseră în Piatra, s-au dus direct la notar pentru a-i da
exemplarul tranzacției, necesar la arhivă. Notarul, acum liniștit,
le-a recomandat să tragă la Hotel Continental.
Clădirea hotelului de provincie ar fi părut în București doar o
vilă mai mare, cu camere înalte, intrare cu coloane și fronton cu
stucatură în stil victorian. Ca să atragă clienți din lumea bună
proprietarii au investit pentru instalație de apă curentă.
Dima îi închirie lui Mișa o cămăruță, apoi îi dădu liber până în
dimineața următoare. Trebuia în acest timp să ducă mașina la
mecanic pentru verificări și să-i facă plinul la benzină. Atât în
rezervor, cât și în canistrele de rezervă din portbagaj.
Mai închirie și două camere cu ferestre înalte ce dădeau la
șosea. Acestea erau deservite de o baie comună ce le și despărțea.
Pentru a nu pierde timpul, Dima și Ion au lăsat-o pe Maria să
se spele și să-l îmbăieze pe Ionel. Cei doi au început să colinde
magazinele târgușorului ce își deschiseseră obloanele, pentru a
doua parte a zilei. Dima ieșea nemulțumit din ele. Peste tot era
expusă doar marfă de provincie, ce se vindea pentru omul de rând.
Notarul îi dăduse un pont. Să meargă la Löbel, un evreu cu vederi
moderne, undeva spre strada Cuza Vodă. Magazinul lui nu era
strict specializat, dar era bine aprovizionat. Pentru mușterii de
toate clasele și toate gusturile, așa cum se găsesc în mai toate
orașele de provincie. Avea de-a valma de la ciorapi și lenjerie,
până la vase și străchini. De la săpunuri și parfumuri, la rochii și
umbrele. Arăta a talcioc, dar printre lucrurile noi-nouțe, cu iz
provincial, erau expuse și unele moderne, de calitate, aduse chiar
de el din Occident.
Ion întrebă dacă are instrumente de bărbierit. Îmboldit de
Dima, își alese un brici nemțesc, Solingen, cu lamă lată ca și
cureaua și piatra belgiană de ascuțit. Evreul le livra cu reducere,
dacă erau cumpărate împreună cu briciul, ca set de întreținere.
Piatra de alaun, în formă cilindrică, frumos căpăcită cu metal
încrustat și cutia de lemn, cu oglindă la interior și încuietori de
alamă, i le-a ales Dima. Pentru a-și arăta grija de prieten, atent la
251
 MIRCEA BULATOV

detalii, îi alese tot el, pămătuful, cănuța metalică și săpunul de ras.

Dima trecu apoi la articolele de îmbrăcăminte. Căuta unele mai
moderne, mai mondene. Căutătura lui Dima nu se oprea pe nimic
din ce era expus.
Erau prea asemănătoare cu cele din valiza împinsă cu
dexteritate de el în apele Bicazului. Doar nu era să se plimbe
alături de frumoasa Mary, cu Ion și Ionel îmbrăcați în haine
provinciale sau demodate.
Înciudat, se adresă evreului:
— Ai de toate, dar la îmbrăcăminte… Nu văd nimic modern,
nimic purtabil, mai stilat…
— Se vede că sunteți umblați. Ce vă interesează în special? Nu
am expuse multe. Am spațiul mic și puțini din Piatra sunt interesați
de lux… dar am destule în depozitul casei sau la prieteni. Mai e
ceva, provincia nu înțelege modernismul, trebuie educată… Asta
fac eu, treptat-treptat, cu clienții mei.
— Văd că te pricepi la vorbe… Îl vezi pe domnul? zise Dima
arătându-l pe Ion. Poți să-l transformi într-un tânăr englez
veritabil, ce se plimbă pe faleză, la mare, acum… vara?
Bineînțeles, mă refer la îmbrăcăminte. De la maiou și boxeri, până
la pantofi, tricou, cămașă și costum.
— Doar să-mi spuneți ce culoare doriți. Bej sau alb? Ambele
se poartă la mare…
— Unele albe pentru domnul și unele bej pentru mine. Le
luăm, doar dacă sunt de calitate și branduri mai acătării…
— Așteptați câteva clipe! Englezi vreți? Englezi sadea vă fac
acușica, spuse evreul înainte de a ieși pe ușa din dos, luându-le
măsurile din ochi.
Nu trecu mult timp și patronul-vânzător reveni cu un maldăr de
cutii. Aveau mărimi, forme și etichete diferite. Bănuia că e rost de
chilipir și-l aduse și pe fiul său cu alte pachete în brațe. Pe
majoritatea etichetelor tronau branduri englezești: LIBERTY,
COTTON INDIA, KESTOS...
Ion fu invitat după o draperie. Era o cabină de probă
improvizată, doar pentru mușteriii cu ștaif. Lângă draperie, de

252
 METASTAZA

afară, fiul patronului începu să-i dea la îndemână lui Ion toate cele.
Văzând etichetele englezești, Dima îi făcu semn patronului să vină
lângă el și-l întrebă:
— Marfa e chiar din Anglia? E… ce-i scris pe ele?
— Sigur! Eu nu vând falsuri, iar dumneavoastră văd că doriți
ce e modern și de calitate. De-asta le-am adus… V-am stârnit
cumva interesul cu KESTOS ? Este un brand celebru de British
lenjerie ce folosește bumbac egiptean. Acest bumbac are fibra cea
mai fină, hărăzit pentru bărbați cu piele sensibilă, dar și pentru
femei… că doar nu ați venit singuri prin târgușor. Pentru doamne,
în afară de Soutien-gorge KESTOS, am ceva foarte nou. La
olimpiada de anul trecut din Berlin a făcut furori. Sunt noile
TRIUMPH produse acum nu numai în Germania, ci și în Elveția.
Le-am cumpărat chiar de la fabrica lor din Zurzach. Au elasticitate
mare, se mulează perfect și se închid ușor în față. Doamnele, dar
mai ales domnii le apreciază…
— Vorbești mult, dar se vede că știi multe. Eu care mă
credeam un stilat, habar nu aveam de unele mărci pomenite de
tine. Ia arată-mi și mie niște boxeri bărbătești din finul bumbac
egiptean.
— Domnul Ion probează acum la cabină cei mai moderni
boxeri. Sunt furnizați și la casa regală a Marii Britanii. Ia uitați-vă
la ăștia! Sunt măsura dumneavoastră. Îi vând la set cu maiou. La
set fac o reducere substanțială. Maioul e din bumbac indian elastic
și puternic absorbant…
— Gata! M-ai amețit de-a binelea… Fii atent! Să nu închizi
magazinul până nu ne întoarcem, spre seară. Venim împreună cu o
doamnă tânără, cam de înălțimea mea și cu un băiețel de cinci ani.
Să-mi pregătești pentru ea două rochii, una vaporoasă cu ceva
imprimeuri vesele și una albă, din pânză topită. Să meargă și la
plajă, la mare! Să le asortezi și cu tot ce trebuie purtat pe dedesubt.
Că sunt franțuzești, englezești sau germane, nu contează. Să fie
moderne, de calitate și din satin de mătase sau bumbac fin. Pentru
băiat, caută ceva ușor, de vară. Poate un costum marinăresc…
Ce-ți cer acum, știm doar noi doi…

253
 MIRCEA BULATOV

— Vă puteți baza pe mine! Vă aștept bucuros! Să pregătesc și

ceva costume de baie? Pomeneați ceva de mare…
— Ești fenomenal! Citești și gândurile! Ai costume pentru
plajă!? Cine îți cumpără aici, la Piatra, costume de baie? Voiam să
le cumpăr de la Brăila. Arată-mi câteva modele!
— Nu le am aici, dar până veniți le aduc. Aici, în orășelul
nostru, le comercializez doar la câteva domnișoare din lumea bună.
Pentru ce le cumpără, doar ele știu… Aici nu ai unde să faci nici
băi de soare. Uitați-vă pe catalogul acesta. Arată ce se poartă acum
pe plajele de la Biarritz, Monaco, Neuilly. Pe cele încercuite cu
creionul, le pot aduce până diseară. Vă recomand pentru doamna
unul single și unul modern din două piese în culori vii cubaneze.
Pentru dumneavoastră, bărbații, sunt la modă boxerii ăștia negri.
Cei din poza de jos. Au câte o ancoră aurie brodată pe buzunăraș.
I-am cumpărat astă, primăvară de la Biarritz-Bonheur. Ce
frumuseți pe acolo…
Conversația celor doi fu întreruptă de Ion ce ieși de după
draperie îmbrăcat tot în alb și purtând un jerseu englezesc peste
cămașa de mătase.
— Aaaa! se miră Dima, cu voce tare… După perdea a intrat
Ion și a ieșit mister John. Mai trebuie, doar, să vorbești
englezește… Ia uite și cureaua e albă! Se potrivește perfect cu
pantofii…
Scoase din buzunar un număr suficient de bancnote de o mie,
apoi adresându-se patronului-vânzător:
— Aici ai ceva… Restul, dacă mai trebuie, ne socotim diseară
când revenim pentru Ionel, băiețelul de care ți-am vorbit. Să-l
îmbraci tot așa cu gust, ca pe taică-su. Pentru mine să alegi un rând
de haine bej, identice cu cele albe de pe domnul. Să fie aceleași
branduri! Împachetează-le separat de instrumentele pentru ras, cu
trei prosoape mari și câteva săpunuri parfumate. După ce plecăm
mai caută o valiză mare, elegantă… marcă serioasă. Trebuie să
încapă în ea și celelalte lucruri despre care ți-am vorbit.
Dima își luă pachetul și se îndreptă spre ușă, făcându-i semn
254
 METASTAZA

lui Ion să și-l ia pe al lui.

L-au lăsat pe patron numărând banii și șoptind în barbă: „Ce
rest de plată să-i mai cer? Mi-a dat aproape dublu față de cele
cerute! Ciudat, într-un mod cam misterios… ‖
Când ajunseră la hotel, Maria și Ionel gata ferchezuiți, îi
așteptau. Văzându-și bărbatul îmbrăcat ca un lord englez, îi sări de
gât sărutându-l pe gură, de față cu Dima. Ion o apostrofă:
— Potolește-te Măriuca! Ce te-a apucat? Ne vede lumea…
— Ce lume? Suntem în familie, doar cu Dima. Ce vrei? sunt
bucuroasă că am un bărbat așa chipeș și elegant… și un prieten…
la fel, iar după ce îl sărută și pe Dima, drept mulțumire,
ștrengărește pe colțul gurii, continuă: — Mai avem un bărbat pe
care trebuie să-l îmbrăcăm elegant. Ce ziceți?
Dima pricepu și ridicându-l pe Ionel în brațe își porunci în
joacă, cu glas tare:
— Să nu mâncăm în astă-seară, dacă Ionel nu arată ca un
marinar la paradă!
Baia fu luată cu asalt. Într-un sfert de ceas, Ion și Dima s-au ras
și spălat. Se îmbrăcară amândoi cu hainele de la Löbel. Arătau ca
frații, îmbrăcați la fel, englezește. Ion în alb și Dima în bej. Fordul
albastru goni din nou spre magazinul evreiesc. Patronul-vânzător,
cu vederi mult prea moderniste față de cerințele provincialului oraș
Piatra, venise deja cu marfa solicitată. Primul intră, după perdea,
Ionel. Fiul patronului îi dădea la îndemână Mariei, hainele și
încălțămintea pentru băiat. Ionel ieși îmbrăcat într-un elegant
costum alb de marinar, cu guler bleumarin, lat, lăsat pe spate. Pe
cap purta o beretă, de aceeași culoare, inscripționată MARINE
FRANÇAISE, cu fir auriu, în centrul căreia trona celebrul pampon
roșu, aducător de noroc. Pentru plimbare la mare, costumașul era
livrat și cu o pereche de pantalonași scurți din același material ca
cei lungi. Un alt teanc de cutii luă locul pe policioara din cabina de
probă cu draperie improvizată. Era destinat Mariei și conținea
numai branduri din cele solicitate, pe ascuns, de Dima: LIBERTY,
KESTOS și TRIUMPH. Bărbații stăteau afară și se jucau, plictisiți,
cu pamponul roșu de pe bereta lui Ionel, după rânduiala franțuzită
255
 MIRCEA BULATOV

povestită de Dima. Una din superstițiile marinei franceze zicea că

dacă atingi o dată pamponul fără să fii observat de purtător, ai
noroc în următoarele 24 de ore, iar dacă îl atingi de trei ori, tot fără
a fi observat, norocul nu te părăsește o săptămână.
Ionel era atent mai mult la taică-su care încerca să-i pună mâna,
pe ascuns, pe pampon. De aceasta profită Dima, care reuși să-i
atingă ușor moțul roșu, de trei ori, fără a fi simțit.

Ion văzând reușita lui Dima, îl întrebă:

— Ce ți-ai pus în gând să izbutești în următoarea săptămână?
— Să vă fac bucuroși și să ne simțim bine toți patru…
Nu mințea, dar se gândea mai mult la ce sorți de izbândă ar
avea în următoarele zile pe care le vor petrece împreună, să
pătrundă în inima Mariei și nu numai atât.
Draperia a fost trasă și apăru Maria, veselă, într-o vaporoasă
rochie albă, de mătase Charmeuse, cu un imprimeu din flori de
magnolie. Mătasea, cu reflexe satinate, cădea delicat în partea de
jos, înfoiată pe dedesubt de un jupon franțuzesc de calitate. Croiala
făcea ca talia Mariei, încinsă cu o eșarfă-cordon, din aceeași
mătase, să pară mai subțire, mai atrăgătoare. Pe cap, o pălărie albă
cu boruri largi și bentiță din același material cu rochia stătea
așezată ștrengărește puțin într-o parte. Doi boboci de magnolie, din
pânză fină apretată, fixau bentița. Toți o priveau uimiți. Chiar și
evreul, ce își cunoștea marfa, privea mirat, zâmbind satisfăcut de
alegerea făcută.
— Ce vă uitați așa la mine? Nu-mi stă bine? se burzului, pe
jumătate în glumă, pe jumătate în serios, Maria.
— Ba din contră… foarte bine, se repezi să o laude sincer
Löbel. Vă propun o ședință foto cu reducere cincizeci la sută. Prea
sunteți frumoși cu toții. Merită o amintire.
— Mâine plecăm. Ne grăbim să prindem vreme bună și la
mare, interveni Dima.
— Nu mă refeream la fotografii care pot fi făcute mâine pe
Terasa Teatrului sau în alte părți ale orașului. Asta o fac, în genere,
vizitatorii obișnuiți. Vă invitam la a face câteva poze acum. Aici,

256
 METASTAZA

la a treia casă, după colț. Acolo are studioul foto, fratele meu. Este
mare artist. Vă recomand două pozări. Una veselă, cu doamna
îmbrăcată așa și alta mai clasică, în elegantul taior bej.
— Bine! Bine! Mergem, dar dacă durează și nu este pregătit,
lăsăm pentru altădată. Când mai trecem pe aici, la…
— Vă rog nu mă refuzați! De așa clienți fini și arătoși nu mai
am ocazia în curând. Fratele meu vă așteaptă deja. L-am trimis pe
băiat înainte să-i spună că veniți… Știam că o să acceptați…
Peste zece minute, fratele lui Löbel le făcea poze, aranjați în
fața unui decor de carton, ce înfățișa un balcon cu vedere la mare.
Pentru a doua serie de poze, mai clasice, fotograful schimbă
decorul. Maria, care intrase bucuroasă în jocul patronului-
vânzător, alergă la magazin și se îmbrăcă din nou cu bluza de
mătase și taiorul bej. Pe cap pălăria de aceeași culoare stătea puțin
într-o parte lăsând să i se vadă buclele de abanos. Noul decor era
mai sobru, o draperie și o coloană albă în stil ionic, bineînțeles tot
din mucava. După o poză în grup, lângă decorul schimbat,
fotograful a fost cât pe-aci să strice toată atmosfera de veselie,
făcând invitația:
— Cred că ar fi o frumoasă amintire să fac o fotografie doar cu
cei doi soți și copilul… Dați-mi voie să vă aranjez, copilul în față,
doamna puțin spre dreapta în spatele micuțului marinar și soțul
doamnei tot în…
Noroc cu Löbel care și-a dat seama de gafa ce urma să o facă
frate-su, îndreptându-se spre Dima. Acesta credea, după logica lui
de fotograf, că cei doi îmbrăcați în bej, sunt soț și soție. Patronul-
vânzător strigă către fratele lui, fotograful:
— Stai la aparat! Îl conduc eu pe soțul doamnei! Știu unde să
stea pentru poză.
Ion se miră. Ce îl apucase pe Löbel, de îl trăgea cu forța alături
de Maria, în timp ce-i făcea semn fotografului să stea lângă
trepied?
Gratuit, fotograful evreu i-a făcut Mariei și un portret.
Încadrarea pozei o cuprindea până la mijloc, lăsând să se vadă
volanele de dantelă ale bluzei care îi scoteau în relief pieptul zvelt,

257
 MIRCEA BULATOV

de sub taiorul lăsat descheiat.

Plecară bine dispuși de la fotograf, primind asigurarea că a
doua zi o să le fie aduse pozele, de dimineață, la hotel. Au fost
plătite drept comandă specială.
Întorși la magazin unde lăsaseră mașina, Maria probă și rochia
de vară din pânză topită, ce trecea doar cu două degete peste
genunchi. Se încheia în față, șic, de sus până jos, cu nasturi mari,
sidefii. Löbel împachetă toate cumpărăturile și le puse într-o valiză
mare, cu fund extensibil.
Ion o așeză în portbagajul Fordului albastru în care intrară cu
toții pentru a merge să ia masa. Lângă portieră, patronul-vânzător
evreu își luă politicos la revedere, întâi de la Maria, căreia îi puse
în brațe cutia cu pălăria de vară și apoi de la conducătorul acestei
clientele de lux. Dima mulțumit îl întrebă:
— Mai trebuie să-ți plătesc ceva?
— Nu! Mi-ați lăsat chiar în plus față de cât…
— Știam, dar am vrut să te-ncerc. Te-ai purtat frumos și cinstit
cu mine, uite aici încă trei mii.
Zicând acestea, Dima îi vârî cu de-a sila bancnotele în
buzunarul de la rever și continuă franc:
— Ți-ar plăcea, Löbel, să ai un magazin în București în
asociere cu mine?
— Mulțumesc mult, dar am să plec cu Herz, cumnatul meu, la
Viena. E ospătar-șef la restaurantul de lângă Terasa Teatrului.
Dacă vreți să serviți, acum la cină, niște cârnăciori bine garnisiți,
mergeți pe la el. Herz are promis postul de maître d'hôtel la
restaurantul Grand Hotel Wien. Sor-mea mi-a promis și ea, că mă
ajută să deschid acolo o afacere…
— Pentru că-mi ești simpatic, te sfătuiesc să nu pleci din țară.
E posibil să vină vremuri grele pentru voi, evreii. Mai ales acolo.
În Germania, Hitler a decretat că: „…evreii sunt supuși ai
statului‖. O să facă poate la fel și în Austria…
— Nici mie nu-mi place cum își întinde gheara Hitler, dar

258
 METASTAZA

Hertz o ține sus și tare că-n Austria nu ajunge. Acolo, caporalul nu

e binevenit, încheie Löbel ce considera infailibile spusele
cumnatului său.

Luară cina la restaurantul recomandat de evreu.

Cârnăciorii la grătar, asortați cu ghiveciul picant moldovenesc
și cartofii noi cu mult mărar, te îndemnau cel puțin la o bere.
Motivând că este musai a fi rece, Dima s-a dus personal să o
aducă. Pentru el și Ion așeză pe tavă câte o halbă.
Pentru Maria pregăti doar un țap, cu guler. Înainte de a o porni
spre masă, presără grijuliu peste răcoritoarea bere blondă, puțin
din înfocatul praf de mandragore. Întrebară și de Hertz ospătarul,
cumnatul simpaticului Löbel, dar nu era de serviciu. Dacă ar fi fost
acolo, poate cele ce intenționa să i le spună Dima, l-ar fi convins să
nu plece cu ai lui în Austria.
Ajunși, seara târziu, la Hotel Continental, după ce își făcură
duș, se retraseră la culcare. Familia Ceapă într-o cameră, iar Dima
în cealaltă, despărțite, cum spuneam, de baia comună. Dima era
aproape să adoarmă, când auzi bufnituri ușoare, repetate, venite
din baia de alături. Înflăcărată, Maria chicotea și scăpa ușoare
icnete de plăcere, obligându-l pe Ion să o satisfacă, acolo, în toiul
nopții. Se fereau, mai mult de Ionel ce dormea liniștit după
prăjiturile înfulecate, pe nemestecate, la restaurant. Dima se
întoarse pe partea cealaltă și adormi satisfăcut. Spițerul din
București i-a dat prafuri de calitate.

***

Peste ani, după război, în 1946, Maria îmbrăcată ponosit și cu o

broboadă trasă peste frunte, de frica violatorilor Armatei Roșii, se
afla cu treburi prin Piatra. Trecu din întâmplare pe lângă
magazinul lui Löbel. În locul lui era deschis un aprozar de cartier.
Cine mai avea nevoie, atunci, de eleganță. Curiozitatea a împins-o
mai încolo, către atelierul foto. Încă mai funcționa. În vitrină,
dintre pozele expuse, chiar din centru o privea Mary, tânără, doar

259
 MIRCEA BULATOV

bust, cu o pălărie elegantă de vară, cu boruri mari. Era virată în

sepia și chenăruită oval. Maria intră în atelier și întrebă de
fotograful evreu. A aflat că în toamna lui 1937, acesta a plecat cu
familia fratelui său Löbel în Austria.
Când i-a vândut atelierul actualului fotograf, l-a rugat ca atâta
timp cât o să funcționeze, să lase în vitrină poza tinerei doamne din
rama ovală. Zicea: „Frumusețea trage norocul după ea!‖. A avut
dreptate. Destui ofițeri ruși îl întrebau pe fotograf, de adresa femeii
din ramă.
Plecau fără adresă, dar cu o copie a pozei sau, dacă aveau mai
mulți bani, cu o fotografie, trucată ieftin, în care ofițerul apărea
lângă frumoasa necunoscută. A ieșit tristă, înțelegând că simpaticii
evrei nu au ascultat de sfatul lui Dima. Cine știe ce s-a întâmplat
cu ei în vâltoarea acelor ani. Dar asta e o altă poveste…

***

Visul se întoarse în vara lui 1937, în dimineața următoare

pozărilor de la fratele lui Löbel. Cele două Forduri erau deja
parcate unul lângă altul în fața hotelului Continental, din
provincialul orășel Piatra. Mișa terminase de lustruit Fordul negru
și îl ferchezuia pe cel albastru. Îi plăcea să lucească totul: oglinzi,
geamuri, faruri. Acest obicei îi intrase în sânge de mic, când
lustruia vazele de cristal și lanternele cu carbid, de la cupeul
tatălui. La ieșire, grupul plimbăreților primi plicul cu pozele făcute
în seara precedentă. Toate pozițiile erau în două exemplare, pe
care și le-au împărțit frățește.
Spre Constanța o luară pe la Focșani, Brăila… Înainte de
Focșani se opriră la noua stațiune de cercetări viticole de la
Odobești. Banii și eleganța plimbăreților, din Fordurile De Luxe cu
bandă albă la cauciucuri, le ușurară accesul la crama stațiunii,
încropită de curând, ce aparținea Ministerului Agriculturii şi
Domeniilor. Șefii stațiunii, când aflară că Dima lucrează la SSI și
poate să îi ajute pe la diferite ministere, se grăbiră să alimenteze
portbagajul Fordului albastru cu o ladă cu sticle prăfuite de

260
 METASTAZA

Galbenă de Odobești. Plimbăreții își continuară drumul spre

Brăila. Dima nu o luă pe drumurile principale, bine întreținute, ce
duceau spre Galați, ci le alese pe cele care urmau linia Focşani-
Nămoloasa-Brăila. O făcea din două motive. Primul, nu dorea să
fie văzut ca un plimbăreț înstărit, de colegii din garnizoana Galați.
Al doilea se împletea cu studiile de la Serviciul Secret. Se
preconiza ca în caz de război, pe acest aliniament, să se
construiască o linie defensivă de cazemate.

Prevedea că trebuie să știe, din timp, cum erau oamenii din

zonă și câți puteau fi mobilizați, dacă se pornea construcția. De la
Focșani se opreau tot mai des prin diferite sate și comune. Dima
punea câteva întrebări primarului local, lăsa ceva indicații, o
adresă din Galați și plecau mai departe.
În una din aceste opriri, la Nămoloasa, luară masa chiar în casa
primarului. Dima, ca să nu rămână dator, aduse două sticle din
vinul sec și acidulat primit la Odobești. Umplu paharele puse pe
masă. În timp ce invitații erau atenți la bunătățile pe care le servea
primarul, Dima presără pe ascuns, din solnița cu prafuri
afrodiziace, în paharul Mariei. Lăsând să pară grijuliu și politicos,
o servi întâi pe ea. În timp ce serveau puiul la ceaun, cu mujdei de
usturoi, Dima îl instrui și pe primarul din Nămoloasa să îi trimită
pe adresa lui din garnizoană o listă cu țăranii mai puternici, buni de
muncă. După ce terminară masa, Dima îl îndemnă din nou pe Ion
să mai învețe din ale șofatului pe drumurile pustii de țară. Maria și
Ionel își ocupară locurile lor, din Fordul albastru. Ionel, ca de
obicei, pe bancheta din spate, pe post de observator, iar Maria pe
cea din față, lângă Dima. Pe cei doi nu-i despărțea decât
schimbătorul de viteze, cu tija-i lungă, ce se oprea undeva sub
podea, la cutia de viteze. La curbe și la trecerea dâmburilor, mâna
lui Dima apuca măciulia argintie și manevra schimbătorul la
câteva degete distanță de genunchii Mariei ce refuzau să stea
acoperiți de rochia de vară, din pânză topită.
Maria se trezi iarăși năpădită de acel simțământ, străin de ea
până mai zilele trecute. Ciudat, venea de undeva din interiorul ei și

261
 MIRCEA BULATOV

o atrăgea spre Dima, cu întreaga-i ființă exaltată la maximum.

Începea să-l privească tot mai insistent. Îi părea, din ce în ce mai
fermecător. Din cauza căldurii, Dima conducea cu geamul de la
portieră lăsat mult în jos. Își descheiase primii trei nasturi ai
cămășii, lăsând curentul de aer să-i răcorească pieptul.
Din când în când, mătasea albă, ce flutura necontenit, dezgolea,
mai adânc, bustul fără maiou al lui Dima. Atunci, acea simțire
străină, nebunească, o îmboldea pe Maria să-i sărute puful de pe
piept. Măcar un pic, măcar câteva secunde.
Prezența lui Ionel pe bancheta din spate o ajută să reziste
ispitei. Acel ceva, străin ființei Mariei, realizând că nu-i poate
învinge încă rațiunea, o păcăli, îndemnând-o la ceva mai puțin
compromițător.
Fordul tocmai urma să urce una din dulcile coline din Câmpia
Râmnicului. Dima, uitându-se atent la drum, a întins mâna,
mașinal, dorind să schimbe viteza. În locul capătului metalic,
îngroșat, rece și dur al manetei schimbătorului de viteze, palma lui
apucă ceva viu și catifelat. Era mâna Mariei așezată obraznic pe
măciulia argintie. Se priviră, adânc, fără nicio fereală. Dacă nu ar
fi fost Ionel în spate, concentrat la ce se petrecea afară, examinările
atente ale celor doi s-ar fi transformat, cel puțin în câteva săruturi
lungi, pătimașe.
Până la Brăila, cei doi au schimbat des vitezele împreună,
aruncându-și priviri fierbinți.
La Brăila, cumpărăturile planificate au fost făcute de familia
Ceapă, cu portofelul lui Dima, vârât cu de-a sila în buzunarul lui
Ion. Dima nu se arătă prin oraș pentru a nu fi recunoscut de ofițerii
brăileni ce băteau drumurile și prin garnizoana Galați. Dorea să
rămână pentru aceștia doar un simplu ofițer de grăniceri. Se
aventură totuși până la o cunoscută parfumerie de lux. Alese un
parfum CARON - Nuit de Noël, identic cu cel cumpărat cu ani în
urmă din același loc.
Următoarea oprire a plimbăreților a fost Constanța. Era într-o
sâmbătă. Au tras la Hotel Bristol. Undeva, pe strada Carol, lângă
farmacia Engleză. Pe Mișa l-au transformat în dădacă pentru

262
 METASTAZA

Ionel. Spre seară, Dima l-a îndrumat să-l ducă pe micuț la un

carusel, cu căluți pictați frumos, montat de un circar italian aflat în
turneu. Acolo, fără privirile vigilenților părinți, Ionel putea mânca
ciubuce și vată de zahăr, cât dorea. Mișa primise dezlegare de la
Dima să-i facă toate poftele până obosește, iar apoi să-l culce.
În aceeași seară, ceilalți trei, în costumație elegantă, cumpărată
de Dima după o atentă selecție, plecară la plimbare pe bulevardul
Elisabeta. Hoinăreala pe faleză și briza sărată a mării le aduse
aminte că e ora cinei.
Intrară în Cazino. Maria și Ion erau uimiți de tot ce le vedeau
ochii, obișnuiți doar cu frumosul natural al munților de acasă.
Reușeau, totuși, să nu le fie citită mirarea. În hol o uriașă scoică
din stucatură patrona arcada intrării și te invita să urci scările
mărginite de trufașele meandre ale balustradei din fier forjat.
Porniră escaladarea treptelor largi, toți trei deodată, sincronizați
parcă de un fluid nevăzut. Mâna stângă a atleticului Ion glisa pe
balustradă, iar cea dreaptă făcută ochi era destinată pentru sprijinul
formal al Mariei. Dima, suplu, profită de prilej și își oferi, la fel,
pentru un curtenitor ajutor, brațul stâng. La mijloc Maria, într-o
rochie neagră, fără bretele, susținută doar de corsajul puternic
mulat pe clepsidra trupului, își sprijini tot formal brațele pe cele
oferite, insistent și galant, de cei doi însoțitori.
Împătimiții jocului de ruletă sau baccara din cazino, aflați în
pauză, începură să-și dea coate. Cei trei arătau superb. Ajunși sus
au ales o masă la marginea terasei restaurantului. Aveau în față
doar marea care își trimitea din negura nopții valurile, spre a se
sparge necontenit, undeva jos, sub picioarele lor. Farul Alb, ascuns
undeva în dreapta cazinoului, arunca regulat în noapte săgeata-i de
lumină. Un chelner politicos dori să le aprindă lumânarea din
suportul de sticlă antivânt, aflat în centrul mesei.
Dima interveni:
— Nu este nevoie! Apoi către Maria și Ion: — Norii alungați
de briză o să lase Luna să ne zâmbească. Poetica ei lumină nu se
compară cu cea aruncată de o biată feștilă…
— Am înțeles! Nu vreau să vă deranjez din contemplare, dar cu

263
 MIRCEA BULATOV

ce să vă servesc, până consultați meniul? interveni gentil chelnerul.

— O șampanie și un Cabinet negru, bine frapate! Să fie din
Pivnițele Rhein!
Sclipirile luminilor, de la mesele vecine, aruncau reflexe palide
pe alb-arămiul umerilor Mariei.
Doamnele din jur se uitau invidioase la masa celor trei. Maria,
obișnuită cu răceala de la munte, nici nu băga în seamă briza
răcoroasă ce le făcea pe celelalte doamne de pe terasă să-și
folosească vestele sau șalurile protectoare.
Răcoarea serii nu o obliga, ca pe acestea, să-și acopere partea
dezgolită a spatelui, umerii sau brațele descoperite. Alb-arămiul
bustului Mariei, lăsat la vedere de croiala elegantei rochii de seară
din șifon negru de mătase, contrasta atrăgător cu terminația de
paiete din aceeași culoare. Paietele, ce conturau broderia de forma
a două cochilii de scoică, asemănătoare cu cea de la intrarea în
cazinou, se unduiau în ritmul respirației tinereri femei. Reflexele
lor sclipitoare atenționau că partea nevăzută a pieptului Mariei este
mai adorabilă decât cea expusă. O mână de ajutor la atracția
invidioaselor priviri o dădeau și părul de abanos, buclat natural,
ce-i cădea puțin peste umeri, buzele conturate cu un ruj roșu aprins
și, nu în ultimul rând, o bentiță îngustă de catifea neagră, de care
atârna la baza gâtului o singură perlă mare, sidefie.
Contrar uzanțelor începură cu șampanie. Dima îl lăsă pe
chelner doar să o deschidă, făcându-i semn să îi lase să se
servească singuri. Pâlcul de nori, alungat de briza mării, plecă
descoperind astrul nopții. Profitând de apariția Lunii, la care toți se
uitau vrăjiți, Dima presără rapid obișnuita doză de praf din solnița
magică. După ce își finaliză ascunsul și diabolicul act de incitare a
simțurilor Mariei, Dima comandă chelnărului să servească cina.
Încheiară masa cu sarailii, un desert autohton, la recomandarea
chelnerului. Erau făcute de un turc, ce își avea casa și prăvălia
foarte aproape, lângă Marea Moschee. La acest final se potrivi de
minune încă un rând de șampanie. Turnând licoarea acidulată în
pahare, Dima îi apostrofă:
— Dragii mei, sunt puțin supărat pe voi… lăsă o pauză de

264
 METASTAZA

suspans și continuă: — Întâmplător, vorbind cu Ionel, am aflat că

voi sărbătoriți ceva mâine. Nu mi-ați spus că e ziua de naștere a
Mariei.
— Nu am vrut să cheltuiești… se treziră vorbind deodată, Ion
și Maria.
— Pentru ce am plecat împreună? Să ne simțim bine, să
cheltuim. Vreți să mergem sus? Hai să jucăm bacara sau…
— Nuuu! răspunse vehement Maria și adăugă: Dacă vrei,
rămâi! Eu cu Ion plecăm chiar acum, nu vrem să vedem cum
arunci banii pe apa sâmbetei…
Maria chiar se ridică de la masă, urmată de Ion. Dima plăti și îi
prinse din urmă. Erau din nou toți trei, sub clar de lună,
plimbându-se pe faleză. Deodată Dima se propti copilărește în fața
celor doi soți, ce pășeau agale braț la braț, articulând puțin
emoționat:
— Binee! Sunt de acord cu voi. Nu aruncăm banii aiurea la
jocuri, dar nu-mi sunteți prieteni dacă mâine, de ziua Mariei, nu
mergem la Mamaia să facem baie. Toți patru, cu Ionel. Ba nu! Toți
cinci, că îl luăm și pe Mișa…
Aici pufni într-un râs care deveni contagios. Hohotiră amuzați
toți trei, până le dădură lacrimile. Fiecare și-l imagina, în felul lui,
pe pudicul și rotofeiul Mișa, îmbrăcat doar în boxeri, în valurile
mării.
— Mai avem ceva de făcut până să mergem la culcare… zise
Dima, de data aceasta pe un ton serios.
— Ce idee ți-a mai trăsnit? întrebă Maria.
— Trebuie să marcăm începutul sărbătoririi zilei tale de
naștere.
— Păi… mâine e, nu azi, interveni Ion.
— Greșeală! Ziua începe de la ora zero, nu de când răsare
soarele. Adică peste… trei minute, conchise Dima, uitându-se la
ceas.
— Și ce trebuie să facem? se prinse în joc, nerăbdătoare Maria.
— Să stai cu fața la mare și să nu te întorci, orice ți-ar face Ion,
până ce nu-ți zicem noi.

265
 MIRCEA BULATOV

Maria se conformă, sprijinindu-se de balustrada de la marginea

falezei. Dima îi șopti ceva lui Ion și îi puse în mână o sticluță.
Acesta, parcă vrăjit, intră și el în joc. Desfăcu sticluța de parfum și
o stropi pe cap, pe umeri, pe spate. Mirosul parfumului CARON se
răspândi, mult în jur, ajutat de briza mării.
Înciudată Maria se întoarse și își bătu soțul, cu pumnii în piept,
în joacă, dojenindu-l:
— Răule! Răule! E parfumul meu… De-aia nu-l găseam
acasă… la plecare?
— Dima mi l-a dat acum! se dezvinovăți Ion.
— Nu se poate! Doar nu a intrat Dima, la Dămuc, în
dormitorul nostru?
Dima scoase din buzunar cutia de carton și vru să pună
parfumul din mâna lui Ion la loc pentru a-l da Mariei. Când văzu
sticluța cu dop auriu aproape plină și cutia din carton verde, nou-
nouță, Maria înțelese. Dima i-a făcut această bucurie special pentru
ziua ei. A făcut pe bosumflata, a luat sticluța și cu o mișcare, plină
de iuțeală, le-a aruncat stropi bogați, din femininul parfum, peste
elegantele costume de seară. Începură din nou toți trei să râdă în
hohote.
După ce au intrat în Hotel Bristol pentru a merge la culcare,
scara și holul au mirosit, până spre dimineață, a parfum de damă.

***

Dis-de-dimineață au plecat spre Mamaia, înghesuiți toți în

Fordul albastru. Condiția pusă de Dima, era: fără bagaje! Au luat
doar costumele de baie.
Conducea Mișa, cu Maria alături, în față, iar Ion cu Dima îl
aveau pe Ionel, între ei, pe bancheta din spate. Până la Mamaia
Dima și Ionel vorbiră în șoaptă. Nu trebuiau să-i deranjeze pe Ion
și Maria care moțăiau. De ce? Secretul îl știa doar Dima și solnița
spițerului din București.
Dima săvârși câteva socoteli greșite. La Constanța se făcuseră

266
 METASTAZA

pregătiri mari pentru serbarea Zilei Marinei. În port era ancorat

crucişătorul francez „Vauban‖. Regele Carol cu Mihai și Duduia
urmau să participe la festivități. Dima preconiza că lumea bună și
gură-cască o să rămână la Constanța. Cu toate acestea la Cazino
Mamaia nu mai găsiră locuri. Era Sfânta Maria Mare și toate
locurile au fost rezervate sau chiar ocupate, cu zile bune înainte.
Banii lui Dima nu rezolvară situația, dar deschiseră calea
pentru o soluție satisfăcătoare. Datorită lor au găsit cazare la
luxoasa vilă Albatros din imediata apropiere a cazinoului.
Tot banii rezolvară și rezervarea a două cabine de baie, spre
plaja ticsită, de pe aripa dreaptă a cazinoului.
Mai erau câteva ceasuri până la amiază.
Grupul de plimbăreți era deja prezent pe pasarela plină ochi a
cazinoului. Mișa s-a lăsat greu convins de Dima să iasă la plajă
doar în boxerii negri pentru baie. Prinse curaj când văzu că toată
lumea umbla așa, cum zicea el: „aproape despoiată‖. Au mers cu
toții spre capătul pasarelei, spre ponton. Acolo, la barul din centrul
platformei, se găseau tot felul de băuturi răcoritoare și înghețată.
Dima i-a lăsat pe toți să se bălăcească la toboganele cu apă și a
mers mai departe, lăsându-le vorbă să se întâlnească la bar.
Comandă suc de zmeură, la sticlă. Aranjă cu barmanul să i le pună
între bulgării de gheață, de la margine. Până veneau și ceilalți,
riscau să rămână fără suc, căci era mare aglomerație. Dima luă din
timp o sticlă și se întoarse cu fața spre mare, de unde nu îl putea
vedea nimeni. Slobozi închizătoarea din sârmă galvanizată de pe
capacul de porțelan cu garnitură de cauciuc și vărsă în interior
conținutul unui pliculeț scos din buzunărașul boxerilor. Era din
același praf afrodiziac folosit și în zilele trecute. A închis sticla și a
pus-o la loc printre celelalte, după ce i-a rupt eticheta.
Peste ceva timp sosiră și ceilalți. Dima îi servi pe toți cu sucul
de zmeură. Avu grijă, ca sticla fără etichetă să îi revină Mariei.
După ce se răcoriră puțin, Dima îi invită iar la bălăceală. Ionel fu
primul care a fost de acord. El și cu Mișa plecară la tobogane.
Maria, grijulie, a vrut să meargă după ei, dar Ion a liniștit-o. Și-a

267
 MIRCEA BULATOV

dat seama că Mișa era foarte atent cu băiatul. Îl lua în brațe și

alunecau împreună, în mare, pe toboganul ce șiroia de apă. Pe
scările din capătul platformei, Dima deja coborâse în apă. Ion
rămase în urmă, lăsându-și soția mult în față. Se făcu pierdut
printre bărbații ce veneau în urma Mariei. O făcea dintr-un motiv
egoist, puțin îngâmfat, plin de automulțumire. Se uita la ei cum o
sorbeau din priviri, analizându-i unduirile rotunjimilor perfecte, ce
se mișcau incitant, ajutate de croiala adâncă, braziliană a slipului.

Ce mai, Maria arăta superb în costumul de baie, viu colorat,

din două piese, adus de Löbel de la Biarritz, ce permitea curioșilor
să-i studieze mult în sus coapsele desăvârșite. Ion nu era gelos pe
privirile acestora, ci radia bucuros că această frumusețe îi aparține.
Maria, ajunsă pe treptele ce coborau în apă, se tot codea ce să facă
atunci când valurile îi trecură de glezne. Ion, care avea chef de
glume, veni tiptil pe la spate și îi făcu vânt în mare. Deși în acel
loc, apa era doar până la piept, Dima îi veni în întâmpinare și
făcând pe grijuliul o prinse în brațe. O prinse ca pe vremuri, la
horă, la Dămuc. Acum degetele mari ale lui Dima nu mai
sprijineau, ca atunci, de Sfânta Maria Mică, două gutui, ci doi
vulcani fierbinți, gata să erupă. Valurile răcoroase ale mării nu
reușiră să-i curme Mariei, străina și ciudata pornire lăuntrică de a
se agăța de gâtul lui Dima. Ar fi vrut chiar ceva mai mult, să se
lipească toată, până la contopire, de trupul aflat la două degete
distanță. Se uită în spate, parcă cerând ajutor lui Ion. Acesta se
apropie înotând, de cei doi, iar Maria îi reproșă:
— Era să mă îneci! Răule! Noroc cu Dima…
— Hei! De când ești așa fricoasă? La Lacul Roșu nu te
înecai…

La masa de prânz Maria și Ion nu ieșiră din camera lor de la

Albatros. Dima cu Ionel și Mișa se bălăciră fără ei. Seara la
restaurant tuturor le era foame. Doar motivele ce le provocaseră
apetitul exagerat erau diferite. Mâncară repede fripturile în sânge
și încheiară cu o Grasă de Cotnari. Dima, grijuliu, când o servi pe
268
 METASTAZA

Maria, repetă ceea ce făcuse la barul de la capătul pasarelei,

presărându-i, pe ascuns, în pahar, o nouă doză, din prafurile de
mandragore. Soții Ceapă se grăbiră din nou spre camera sau mai
bine zis spre patul lor. Mișa s-a dus și el la culcare. Mâine aveau
drum lung. Ionel rămase cu Dima să se plimbe pe pasarela feeric
luminată. Amândoi erau bucuroși. Primul pentru bălăceala în
mare, iar al doilea gândindu-se că poate a venit vremea să aibă și
el un băiat cu…

Dimineața Dima dădu deșteptarea. Maria și Ion puțin rușinați

abia au putut să se scoale. Adormiseră abia spre ziuă. Ion credea că
de vină-i marea. Și-au dat seama că Dima, ca un prieten adevărat,
înțelegându-i deplin, a avut grijă de Ionel și l-a culcat cu el în
cameră. Au plecat în trombă către Constanța. După ce au dejunat,
au pornit-o întins spre Capul Caliacra trecând prin Bazargic75.
De la un meșter cerar bulgar, Dima a cumpărat două sfeșnice
cu lumânări groase, frumos încrustate și viu colorate. A aflat de la
lumânărarul ortodox, că atunci când ardeau, un îmbătător miros de
trandafir se împrăștia odată cu lumina. Dorea să le ofere în dar
reginei Maria pe care era sigur că o s-o găsească la castelul ei de la
Balcic. Trebuia să fie acolo, doar abia se încheiase sărbătoarea de
Sfânta Maria Mare. Dima știa, de ani buni, de la Funcționarul-
Superior din SSI cum Carol al II-lea o marginaliza pe regina-
mamă, obligând-o să trăiască departe de Palatul Regal, la Bran sau
Balcic. Dima și Ion se îmbrăcară în costume de vară, englezești.
Aveau motive, doar Regina Maria era mare prințesă a Regatului
Unit al Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata reginei Victoria.
Mary, în vaporoasa rochie cu magnolii arăta ca o milady. Ionel, în
costum de marinar cu pantalonași la dungă, ținea de panglică o
frumoasă cutie cu cele două lumânări frumos mirositoare. Nu l-au
lăsat să-și ia îndrăgita bonetă cu pampon roșu, ce trăda că
uniforma e aidoma cu cea a marinei franceze. Nici Dima nu știa
exact ce l-a îndemnat la această vizită. Poate un amestec de
75
Bazargic - așa s-a numit oficial orașul Dobrici între 1913 și 1940. Bazargicul
a făcut parte, în această perioadă, din România, fiind capitala județului Caliacra.
269
 MIRCEA BULATOV

curiozitate și orgoliu îi definea cel mai bine sentimentele.

Curiozitatea de a o vedea, față în față, pe maica răniților din
Marele Război, pe ultima romantică a monarhiilor europene,
adorată cu ani în urmă de atâția bărbați și mândria de a o prezenta
personal pe Mary, reginei Maria. Și-a instruit însoțitorii cum să se
poarte cu regina-mamă, dacă erau acceptați.
La Castelul din Balcic, numit de apropiații reginei Cuibul
Liniștit, iar de turcii din zonă Tenha Juvah, au fot primiți de
administratorul-șef.
Pentru primirea în vizită, Dima făcu uz de numele șefului cel
mare, de la SSI. Deși ultimele finisări la construcția castelului se
terminaseră din 1936, află că regina nu era la Balcic. Povesti
despre lumânările aduse și ceru voie să le aprindă și să facă fiecare
o scurtă rugăciune în micuța capelă Stella Maris. Se zvonea că
rugăciunile rostite acolo erau ascultate. Dima aprinse o lumânare,
iar Ion cu Maria pe cealaltă. În capelă se revărsă un plăcut miros
de trandafiri. Fiecare se rugă în gând câte ceva Domnului. Dima
îndrăzni să înalțe o cerere diabolică: un copil cu Maria. Știa că
Domnul nu o să-i asculte o astfel de rugăciune. Poate altcineva
căruia nu cuteza să îi adreseze rugămintea. Știa că acest altcineva
aduce moarte nu viață, dar încheie la fel ca ceilalți cu semnul
crucii, făcut de trei ori. Mulțumiră cu toții pentru acceptul în
capelă și plecară spre grădina cu flori mediteraneene pentru a
ajunge la mașini.
La plecare, Dima află de la administrator motivul pentru care,
acum, în toiul verii, regina Maria nu se afla la Balcic. De un an era
bolnavă și se trata în străinătate.

Trecuse mijlocul lui august 1937. Drumul spre București,

Dima hotărî să-l facă, ocolit, prin Bulgaria. Ceva, nedeslușit bine
nici în sufletul său, îl împingea spre alte strădanii de epatare. Dacă
nu a reușit să o prezinte reginei-mamă, dorea să o copleșească pe
Maria cu îmbătătoarea mireasmă a trandafirilor din Kazanlâk.
Dorința lui Dima era cam aiurea. Sărbătorile, ce urmau
culesului aromatelor petale albe, roșii sau roz din Valea

270
 METASTAZA

Trandafirilor, se încheiaseră de mult, în iunie, dar spera să

găsească ceva care să o farmece pe Maria.
Mai era și impedimentul lipsei pașapoartelor. Pentru trecerea
frontierei doar Dima avea documente. Se gândi să încerce. Un pic
de aventură dă adrenalină, prinde bine.
Intră într-o librărie-bibliotecă din Bazargic. Se înțelese cu
librarul, pe rusește. Acesta îi aduse două cărți ale unor vechi
revoluționari bulgari: Epic de uitat de Ivan Vazov și Cântece și
poeme de Hristo Botev.
L-a pus pe Mișa să umple rezervoarele ochi și îi șopti ca la
graniță să vorbească doar românește cu vameșii români și numai
rusește cu cei bulgari. Se urcă singur în Fordul albastru. Nu spuse
nimic plimbăreților din familia Ceapă, ce îl urmau în mașina
condusă de Mișa. Dacă știau ce vrea să facă, puteau strica totul.
Mergea la cacealma.
Pe drumul colbuit ce ducea la vamă, de mult nu mai trecuse
vreo mașină. Demarcația trecerii de frontieră între România și
Bulgaria era făcută de două pichete amărâte, ce stăteau mai să se
prăbușească. La cel de la vama română Dima făcu uz de
legitimația de serviciu de la SSI lăsând să se înțeleagă că este
într-o misiune cu însoțitorii din Fordul negru din spate. Trecură
mai departe și se opriră în fața vameșului bulgar. Dima deschise
larg portiera din spate pe care se lăfăiau, aranjate ostentativ, cărțile
bulgărești cu iz revoluționar, cumpărate din Bazargic. În ruseasca
învățată, cu ani în urmă de la modista Olga, Dima începu:
— Dragă fârtate… am o misiune de la frații voștri de peste
Nistru. Trebuie să conduc un mesager… Cei din spatele meu sunt
niște turiști români pe care îi folosesc ca acoperire. Sunt însoțiți de
omul meu, mesagerul sovietic de la…
— Pașapoartele vă rog! spuse vameșul, în bulgărește, uitându-
se atent la ce era în mașină și prefăcându-se că nu a înțeles nimic.
— Eu am pașaport și permis auto internațional, dar omul meu,
mesagerul și turiștii nu au. Nici românește nu știe bine. Dacă îl
chestionezi să-i vorbești rusește sau bulgărește. Turiștii români

271
 MIRCEA BULATOV

habar nu au ce treburi avem noi. I-am luat cu noi de la Dobrici.

Pentru greutățile pe care ți le fac, cercetează cu atenție cărțile de pe
bancheta din spate… Cu atenție să nu-ți scape pe jos ce-i în ele.
Și… poate ne recomanzi unde să tragem la Kazanlâk.
Vameșul, convins de cele spuse de Dima, care pomenise
înadins numele bulgăresc Dobrici al Bazargicului, răsfoi cărțile
tipărite cu litere slavone. Făcu aceasta, cum a fost invitat, aplecat
peste banchetă, fără să le scoată afară. Găsi în fiecare câte un
cervoneț de aur pe care îi băgă pe ascuns în buzunarul de la piept.
Zâmbind satisfăcut, închise portiera și se îndreptă spre Fordul
negru din spate. Schimbă cu șoferul câteva vorbe într-o ruso-
bulgară amestecată. Convins de cele pomenite de Dima și de
ruseasca vorbită de Mișa, vameșul crezu toate cele. Pentru acesta
Mișa era mesagerul rus al Cominternului ce venea în Bulgaria
însoțit de Dima, pe post de cekist de la NKVD. Trebuiau ajutați.
Vameșul bulgar încheie inspecția printr-un: „Privet tovarishch
poslannik76‖. La trecerea prin fața pichetului, Dima primi înapoi
pașaportul vizat, împreună cu o hârtiuță pe care era notată în
bulgărește, o adresă. Când trecu și Fordul condus de Mișa, acesta
fu salutat soldățește, cu subînțeles, de vameșii bulgari.
Dima îl luă pe Ionel la el în mașină și cele două Forduri porniră
grăbit spre Valea Trandafirilor. Trecură de mult de cotul Tundjei,
intrând în renumita vale și ajunseră la Kazanlâk când soarele se
apropia de asfințit. Traseră la adresa de pe biletul primit la vamă.
O casă mai răsărită cu un demisol din piatră, înălțat mult deasupra
pământului și cu un cerdac larg, ascuns sub acoperișul din olane
roșii, prelungit spre curtea largă, bine pietruită. Dima începu
negocierile pentru cazare, dând biletul de la vamă, proprietarului.
Din nou cervoneții de aur, băgați cu repeziciune de proprietar în
buzunărașul vestei negre brodate cu borangic roșu, ieșiră
câștigători. După cazarea plimbăreților, în trei camere foarte
curate, Dima fu chemat de proprietar, să discute între patru ochi.
Proprietarul, un bărbat între două vârste cu uitătură pătrunzătoare,
76
Salutare tovarășe mesager – în rusește Привет товарищ посланник

272
 METASTAZA

ce își ghicea mușterii de la prima vedere. Moștenise de la ai lui, un

ciudat fel de-a fi. Un amestec nemiscibil, la prima vedere, de țăran
înstărit cu vechi proprietăți și de aprig apărător al ideilor
revoluționar-naționaliste bulgare. Îl pofti pe Dima să-l urmeze la
demisol. Toată casa era, de fapt, un acoperământ la ce era
dedesubt. Două intrări cu trepte pietruite duceau în două încăperi
mari, despărțite de un zid gros făcut din piatră spartă. Dima fu
invitat în încăperea din partea dreaptă. Aici, sub bolta lungă, pe
mijloc, se lăfăia o masă groasă din lemn, lustruită de vremi.
Totul trăda o cramă mică. Lângă pereții pe care atârnau
lămpaciurile cu gaz, stăteau aliniate butoaie de diferite dimensiuni.
Proprietarul, ca un chelar sadea, îl pofti pe Dima să ia loc și umplu
două ulcele cu vin, din butoiul cel mai apropiat. Ciocniră și după
ce-și urară noroc, proprietarul îl întrebă direct pe Dima:
— Cu ce trebuie să vă ajut, tovarăși?
— Eu… tovarăș!? întrebă mirat Dima în rusește.
— Hai să nu ne mai prefacem… nu mi-ai dat biletul?
— Da! Cel cu adresa… mai era ceva scris pe bilet? răspunse
neștiutor Dima.
În gând începu să-și pună alte întrebări: „Dacă revoluționarii
bulgari chiar așteptau un mesager? Cum trebuia să se comporte în
continuare? În ce joc a intrat, cu și fără voia lui?‖
Dima continuă, tot în rusește:
— Arată-mi ce e scris pe bilet și eu nu știu!
Proprietarul se scormoni prin buzunărașul de la vestă. Scoase
biletul și i-l dădu lui Dima, arătând cu degetul undeva în partea de
jos.
Dima se uită atent la bilet și văzu sub adresă câteva litere
maronii, ce nu erau mai înainte de a-l da bulgarului. Începea să
bănuiască adevărul. Părea o parolă scrisă ascuns, invizibilă inițial,
pe biletul dat de vameș. Hotărî să nu joace încă rolul în care se
băgase singur cu minciunile spuse la vama bulgară și adăugă:
— Asta e tot? Nu ești prea convingător…
— Dă-mi-l înapoi! zise proprietarul, apucând nervos biletul pe
care îl apropie, mai să-l ardă, de flacăra opaițului de pe masă.

273
 MIRCEA BULATOV

Pe foaia aproape pârlită se conturară puternic, în maroniu, trei

cuvinte: Libertate sau moarte77. Dima apucă biletul și citi
cuvintele bulgărești, revelate de căldura flăcării. Și-a adus aminte
de instructajul făcut la SSI cu Funcționarul-Superior. Acum a
înțeles că, din joacă, intrase în încrengătura luptelor intestine
bulgaro-macedonene ale I.M.R.O.
Libertate sau moarte era sloganul preferat al organizației, iar
Cominternul susținea de la Moscova, cum avea chef, când o aripă,
când alta. Dima se dumiri că la pichet nimerise un vameș, poate
om al organizației, care chiar aștepta un mesager de la sovietici.
Biletul cu adresa avea scris, poate de mult timp, invizibil, sloganul
revoluționar. Era folosit ca un cec în alb pentru „intrare liberă‖
între oamenii organizației.
Cu ochii atenți la literele maronii de pe bilet Dima se adresă
interlocutorului:
— Acum sunt convins. Știm amândoi ce-i aia Libertate sau
moarte pe aceste meleaguri. Nu mai am nevoie de protecție… Ha,
ha, ha! râse forțat Dima, așezând pe masa din lemn noduros
revolverul, nelipsit de la subsuoară.
Proprietarul bulgar începu să râdă, la rândul lui, scoțând de sub
brâul roșu un nagan demodat pe care îl așeză lângă modernul
revolver al lui Dima. Brusc, proprietarul bulgar deveni zâmbăreț.
Acum, era încredințat că Dima însoțește chiar emisarul mult
așteptat al Moscovei și îl îmbrățișă bărbătește. Pentru a întări
convingerea revoluționarului bulgar Dima profită de moment și
râzând, mai potolit, apucă modernul lui revolver de țeavă și i-l
întinse zicând: „podarok‖78. Își descheie și haina dându-i
bulgarului hamul cu tocul port-revolver și cartușiera de rezervă.
Copleșit de acest dar, proprietarul încheie cu aceeași întrebare pusă
și la început, dar pe un ton cordial:
— Cu ce trebuie să vă ajut tovarăși?
77
Libertate sau moarte - Свобода или смърт sloganul cel mai folosit de
organizațiile revoluționare slave cu caracter naționalist ce doreau independența
Macedoniei și Traciei ținând cont de caracterul predominant bulgar.
78
Podarok – cadou în rusește подарок.

274
 METASTAZA

— Cu ceva mai puțin revoluționar la prima vedere… Am

nevoie de sprijinul vostru pentru… dar mai bine să-ți povestesc
beleaua căzută pe capul meu. Mișa, urâțelul gras ce conducea
Fordul negru, este emisarul trimis de Moscova. Eu am doar sarcina
să-l păzesc ca pe ochii din cap. După ce a trecut Nistrul, pe când
eram în Dobrogea, s-a amorezat de Maria, tânăra doamnă de sus.
I-a căzut cu tronc românca și basta! Nu mai voia să se despartă de
fusta ei. În plus, femeia este căsătorită și mai are și un băiețel.
Misiunea era în pericol. Așa că l-am convins pe Mișa să invităm
familia frumoasei femei la o excursie prin Bulgaria. De atunci
Mișa tot speră ca femeia să-i cadă în brațe. E tânăr și urât, dar
crede că femeile sunt ca mesajele lui politice? Măcar dacă ar fi fost
luna mai sau iunie, ar fi exaltat-o, poate, trandafirii voștri
parfumați. Dar acum în august…

Dima intrase de-a binelea în jocul mincinos și îi tot îndruga

revoluționarului bulgar, povești închipuite care să-l ducă spre
adevăratul lui scop: impresionarea și exaltarea până la zăpăcire a
Mariei. Asta, suplimentar pojarului afectiv, crescut artificial, mult
peste normal, în trupul Mariei, de prafurile administrate pe ascuns.
Înstăritul naționalist bulgar înțelese situația, așa cum o
prezentase Dima, și îi propuse, spre binele mesagerului Mișa și al
mișcării revoluționare, următorul scenariu:
— Încăperea de alături, de la demisol, este un mic atelier unde
produc ulei și apă de trandafiri. Acolo am și o vană…
— Să fii sănătos cu vana ta, cu tot! Cu ce îl ajută pe Mișa s-o
aibă pe Maria?
— Stai, nu te grăbi! Nu cunoști lucrurile frumoase din valea
noastră cu trandafiri. Când o femeie sau un bărbat nu prea au chef
de… fac baie într-o vană plină cu apă fierbinte și câteva sute de
petale de Rosa Damascena.
— Se vede că ești producător de ulei de trandafiri, îi știi și
numele latinesc, dar tot nu înțeleg ce poți face… Aici Dima se opri
dând din umeri, făcând pe nepriceputul.
— Vă servesc cina aici și după aceea vă invit, pe rând, la o baie

275
 MIRCEA BULATOV

în vana din încăperea de alături. Petalele roșii parfumate nu mai

sunt, acum în august, dar o să aibă grijă nevastă-mea să fie ulei de
trandafiri din belșug, când o să vină rândul, la îmbăiat, Mariei și
apoi al lui Mișa. Ai noroc. Apă caldă am destulă. Cazanul de la
distilerie a mers toată ziua. Și mai e ceva…
— Ce? întrebă curios, de-a binelea, Dima.
— Cine face baie special pentru… să aibă chef de… primește
de la nevastă-mea obligatoriu și câte un păhărel, două cu ratafie de
trandafiri. Acum o săptămână am scos-o de la filtru…
— Ce e ratafia asta de trandafiri? Că doar nu o să mi-l otrăvești
pe mesager, glumi Dima.
— Rețeta e secretă, nici eu nu o știu decât în parte. Doar
nevastă-mea o știe pe aici. O are zestre de la bunica ei. Aista-i unul
din motivele pentru care am și luat-o de nevastă. Eu vând
negustorilor francezi uleiul de Rosa Damascena, iar ea,
neputincioșilor bulgari și de aiurea, ratafia îndrăgostiților.
— Măcar în mare, spune-mi ce-i cu ea. M-ai făcut curios cu
ratafia ta… stărui Dima.
— Bine! Asta așa… ca să ai habar. Știu doar că se pun în
alcool de cereale, petale de trandafiri roșii, flori de iasomie,
scorțișoară, cuișoare, stafide buzdugan și multe altele. Se lasă la
macerat mai mult de o lună și când nevastă-mea hotărăște, după
gust și miros, că e gata, mi-o dă să o filtrez. Să vezi ce faină e…
Zicând acestea, bulgarul se îndreptă spre un dulăpior cu ușițe
bine ferecate, pitit într-o firidă din zidul de piatră albă. Descuie
lacătul cu cheița legată la chimir și aduse un clondir micuț de sticlă
și două țoiuri asemănătoare. Turnă în fiecare doar de un deget din
licoarea rubinie și îl îmbie pe Dima:
— Stai liniștit! Nu-ți dau decât să guști. Dacă bei o cinzeacă
începi să te urci pe pereți. Uite, beau și eu să nu zici că te
otrăvesc… Hai noroc!
Peste un ceas, în același loc toată formația servea cina alături
de proprietarul bulgar și gospodina lui nevastă. Dima își sfătui
plimbăreții, în românește, că nu este frumos să refuze formele de
ospitalitate ale locului. Făcură pe rând, baie în încăperea alăturată.

276
 METASTAZA

Bulgăroaica a avut grijă ca să pună mult ulei de trandafir în apa

Mariei și să o cinstească în prealabil cu ratafia îndrăgostiților. La
fel făcu și cu Mișa, când îi veni rândul la baie. La el a fost mai
greu cu ratafia. Când simți gust de alcool Mișa refuză la început,
dar se lăsă convins de insistențele bulgăroaicei, spuse în rusește.
Mișa ieși roșu și agitat de la baie. Ceru niște apă rece. Proprietarul
bulgar dori să îl servească. Interveni Dima, apropiindu-se de el și
spunându-i: „Ocupă-te de baia lui Ion și a lui Ionel, că-l servesc eu
pe mesager!‖
S-a dus la masă a turnat apă într-un pahar și, profitând că este
cu spatele la plimbăreți, a presărat zdravăn din praful somnifer
cumpărat la București. Încins cum era Mișa a băut tot paharul. I s-a
părut puțin dulceag, dar credea că e de vină ratafia roșie de
trandafiri băută înainte de baie. Înainte de a se îmbăia Ion cu Ionel
împreună, bulgăroaica i-a servit cu sirop de trandafir. Pentru Ion a
avut grijă să-i pună în pahar ceva de adormit.
Perechea bulgară credea că era necesar, neapărat, a fi înlesnit
amorul între mesager și frumoasa româncă „ce i-a căzut cu tronc‖,
după spusele contrafăcutului cekist Dima. Trebuia ajutată cauza
tovarășilor. Dacă ar fi știut adevărul, înstăritul proprietar, gata de
sacrificiu pentru ideile revoluționare, i-ar fi ciuruit pe toți
plimbăreții chiar cu revolverul primit cadou.
Dima la rândul lui credea că nu este bine să mai joace pe
sârmă. Toți plimbăreții erau în pericol, deși el se gândea doar la
propria-i persoană și la Mary. Dimineața după micul dejun, când
restul plimbăreților, la îndemnul Mariei, dădeau o ocheadă prin
grădina de flori din spatele casei, Dima discută din nou între patru
ochi cu proprietarul.
— Trebuie să ne grăbim pentru a ajunge la Plovdiv.
— Ce căutați la Plovdiv? Nu mergeți la Sofia? întrebă curios
bulgarul.
— Misiunea mesagerului este să unească revoluționarii din
gruparea meșteșugarilor, cu cea a muncitorilor din Plovdiv. În
Sofia suntem informați că solidaritatea dintre grupări este
satisfăcătoare…

277
 MIRCEA BULATOV

— Așa o fi!? Voi, la centru, aveți poate mai multe informații…

Ai însă grijă cu mesagerul tău! Nu am rezolvat nimic din ce m-ai
rugat aseară. Mișa al tău ori nu e bărbat, ori e dus cu capu‘…
— Ce, nu v-au ieșit socotelile? făcu pe neștiutorul Dima.
— Păi, să vezi! Nevastă-mea, ai observat, le-a pregătit
camerele alăturate. A avut grijă și de copil, l-a luat să doarmă în
camera ei. Când Ion mai că adormea de la siropul neveste-mii,
așteptam să apară Mișa, înfocat, la fel ca Maria, de la ratafie.
Nevastă-mea a pândit până dimineața, să nu fie belea, degeaba…
— Poate nu au fost bune băile cu trandafiri și ratafia voastră, îi
zgândări orgoliul Dima.
— Ba da! Și-au făcut efectul, doar Mișa… nu e zdravăn la
bărbăție.
— Nu înțeleg nimic! îl stârni Dima, cu un aer ușor enervat și
plictisit totodată.
— Cum ți-am zis! Nevastă-mea a pândit la ambele uși. La
Mișa, după zece minute, liniște. Sforăială de om adormit buștean.
În cameră la Maria și Ion, foială mare… Mă înțelegi, femeia își
cerea drepturile provocate de ratafie... Nu a durat prea mult timp,
că Ion a adormit, de la sirop… Dimineața, după ce au ieșit toți
afară, nevastă-mea a făcut curat în camere. Patul mesagerului fără
cearceaf. Zăcea aruncat sub pat. A dat să-l ridice pentru spălat. Era
murdar tot, plin de lapții lui Mișa. Ăsta nu-i bărbat dacă se scapă-n
somn… De nu era mesagerul, jur că îți făceam greutăți. Te scăpam
de el cu trei gloanțe. Eu nu trag doar o dată…
Bulgarul habar nu avea că în noaptea ce abia trecuse în trupul
lui Mișa se războiseră ratafia îndrăgostiților cu puternicul
somnifer dat de Dima. Se îngroșase gluma. Dacă bulgarii aflau că
ei nu sunt ce se dau a fi, le rămâneau oasele printre munți. Ora
prânzului i-a apucat pe plimbăreți pe drumul spre Gabrovo.
Ceilalți nu înțelegeau de ce Dima gonea așa tare. Mișa reușea să se
țină bine după el. Combustibilul le era pe sfârșite. Noroc că la
Veliko Târnovo au găsit benzină bunicică. Acolo au și înnoptat, iar
la amiază, în ziua următoare, erau deja la Russe. La vamă au trișat
din nou, dar altfel ca la intrare. Au spus că au fost să se roage la

278
 METASTAZA

mănăstirea din Basarabovo unde s-a nevoit Sfântul Dimitrie cel

Nou. Abia după ce trecură de Giurgiu, Dima încetini mergând mai
relaxat.

Pe 20 august 1937, într-o joi după-amiază, plimbăreții ajunseră

în București. Dima îi dădu liber lui Mișa să se ducă acasă, cu
condiția să fie freș sâmbătă dimineața la Caffe Royal. Plimbăreții
la îndemnul lui Dima traseră la Hotel Louvre. Lumea îl pomenea
încă după vechiul nume, în ciuda noului proprietar.
Acesta, belgianul Haitz, patrona de peste un an și Caffe Royal
de la parter. Aici, în centrul Bucureștiului, Dima era în apele lui,
cunoștea pe mai toți le maître d'Hôtel. Ca să o impresioneze pe
Mary, în două zile cât au stat în București, Dima schimbă mereu
restaurantul. Dejunau la parterul hotelului, dar la prânz și mai ales
la cină, mergeau când la Capșa, când la Continental sau Modern.
Dima grijuliu aranjase cu o cameristă să facă seara pe bona, având
grijă de Ionel. Pentru cină, Dima varia locul și din alt motiv,
taraful de lăutari. Vineri luară masa de seară după ce făcură
cumpărăturile la Galeries Lafayette, la localul unde concerta
Petrică Moțoi. Acesta, uns bine de Dima, conform tarifului, cântă
mai toată seara lângă masa lor, melodiile din concertul nocturn,
transmise destul de des și la radio. Luară, la recomandarea țalului,
pentru început, o băbească neagră, zisă catifea. În acea seară Dima
nu mai avu prilejul să presare din dosita lui solniță, afrodiziacul de
mandragore, în paharul Mariei. Pentru cină, la masa lor, Dima
comandă țalului să pună un scaun și un tacâm în plus. Erau
rezervate Funcționarului-Superior de la SSI.
Familia Ceapă a făcut cunoștință cu acesta la amiază, la Sediul
Central al Atelierelor STB. Dima, la recomandarea Funcționarului-
Superior care cunoștea toate afacerile ce mergeau bine, a cumpărat
pe numele lui și al Mariei, un mic pachet de acțiuni ale Societății
Comunale a Tramvaielor București. Acțiunile s-au distribuit
într-un mediu festiv, cu ocazia intrării în circulație a unei noi serii
de tramvaie cu remorcă, din seria Thomson-Houston.
Funcționarul-Superior, rugat de Dima, participă la festivitate

279
 MIRCEA BULATOV

alături de el și familia Ceapă. Dima făcea asta nu numai pentru a o

impresiona pe Maria, ci și pentru un motiv ascuns. Dorea ca
Funcționarul să-l cunoască pe Ion și poate îi asculta vechea
rugăminte de a-l introduce pe acesta în angrenajul SSI-lui. Dima
visa la planuri mari. Trebuia să-și clădească o temelie internă, un
sprijin direct și necondiționat în cadrul serviciului. După ce Maria
preluă acțiunile, tipărite într-un frumos bej-maroniu, unul din
administratorii STB-lui i-a invitat pe participanți la o plimbare cu
noul tramvai vopsit galben până la Sfântul Gheorghe.
Visul mă atenționă să fiu atent la acest suflet de tablă cu care
urma să mă întâlnes peste ani.
Câțiva domni și doamne de vârste diferite, care participaseră la
eveniment, deveniră din proaspeți acționari, pasageri ai STB-lui.
Se urcară în tramvai ocupând scaunele frumos meșterite din
stinghii de lemn, lăcuite gălbui. Maria cu Ion stăteau pe locurile
din partea dreaptă, lângă ușa ce dădea spre cabina conductorului și
la coborârea din față. Geamul mare culisant era lăsat complet în
jos permițând aerului să pătrundă nestingherit și să se joace cu
buclele negre ce ieșeau de sub pălăria de vară a Mariei. În una din
stații, pe la mijlocul drumului, undeva pe la Armenească, se urcă
un grup de fete, îmbrăcate în uniformă de cercetaș. Pe paftalele
aurii cu care le erau încheiate centiroanele, trona pe centru, un crin
regal înconjurat de un înscris în basorelief: CERCETAȘII
ROMÂNIEI – GATA ORICÂND. Bărbații, unii tineri și alții mai
puțin, s-au ridicat de pe scaune, invitându-le să ia loc. Cercetașele
le-au refuzat politicos invitațiile. Ion, aflat cu un scaun în fața lui
Dima, se ridică și el în picioare. Îi era rușine ca el, ditamai
vlăjganul, să stea jos, iar domnișoara ce se ținea de mânerul din
alamă al scaunului său, să stea în picioare. O pofti insistent pe
cercetașă să se așeze pe scaunul de pe care tocmai se ridicase.
Primi un răspuns ferm ce-i motiva refuzul:
— Este rușine pentru un cercetaș să stea jos în mijloacele de
transport…

Visul arăta din nou masa plimbăreților rezervată de Dima la

280
 METASTAZA

restaurantul unde se producea Moțoi cu taraful lui. După ce sosi și

Funcționarul-Superior, masa fu umplută cu cele comandate din
timp. Într-un târziu, ajunseră și la desert. Toți au fost serviți în
farfurioare ovale, cu perechi dulce-rece formate dintr-o prăjitură
Joffre și o înghețată parfé. Când țalul aduse la masă și un
Sauvignon Blanc, bine frapat, Funcționarul-Superior pricepu că
totul poartă amprenta lui Dima. Doar el îi cunoștea aceste
preferințe culinare. Și-a dat seama că toate erau un deget arătător
al lui Dima spre o veche și insistentă rugăminte.
Așteptă să vadă finalul acelei seri. Lângă ei, Petrică Moțoi cu
vrăjita-i vioară, tocmai își încheia prestația muzicală nocturnă cu
Zi-i țigane!
Odată muzica încheiată, în salon se răspândi zumzetul
comesenilor care se porniră vârtos pe înfulecat și flecăreală.
Funcționarul-Superior începu cu Ion o discuție ce semăna mai mult
a interogatoriu. Dorea să se convingă, personal, că propunerea-
rugăminte a lui Dima, de a-l introduce pe Ion în rețeaua de agenți
ai SSI-ului, merită să fie luată în serios.
— Am să te întreb ceva Ioane. Sper să nu te superi… Știi bine
să scrii și să citești?
— Cred că da…
— Poți să redactezi o notă informativă… un fel de povestire
scurtă cu cele întâmplate azi?
— Vă referiți la festivitatea de la STB, la cele petrecute în
tramvai sau la masa de astă-seară?
— Ioane, dacă cer o astfel de notă, o fac pentru ceva ce nu știu,
nu pentru ceva la care am luat chiar eu parte…
— Ar fi atunci despre cele întâmplate la dejun și cumpărăturile
de la Galeries Lafayette, dar acestea sunt probleme personale,
private…
— Să-ți fie clar Ioane! Dacă te iau ca agent la SSI cele
personale nu mai sunt secrete. Le vom ști doar noi.
— Dar…
— Niciun dar, totul devine transparent și clar, dacă intri în joc
Ioane… Mă mai gândesc, privitor la tine. Am să te supun și la

281
 MIRCEA BULATOV

câteva teste privind aptitudinile tale.

— Nu v-a zis Dima la ce mă pricep?
— Nu mă refeream la cât de bine mânuiești arma sau ce pumn
ai. Știu asta. Am să văd cum ai să te comporți în situații diverse și
ce informații ești în stare să culegi.
Discuția între cei doi mai continuă ceva timp, după care
Funcționarul-Superior, uitându-se la elegantul său ceas de buzunar
cu capace și lanț de argint, ceru voie să se retragă. Dima îl conduse
până la ieșire unde comandă un taxi.
În așteptarea mașinii acesta îi spuse lui Dima, pe un ton ce lăsa
să se înțeleagă că îi făcea un hatâr:
— Am să-i trimit lui Ion primele însărcinări prin curierul
nostru de la Piatra. Te rog să nu-l influențezi cu nimic. Vreau să
văd ce-i poate pielea, cum acționează de unul singur. Ți-am adus și
ce m-ai rugat. E un Magnum modern, cu țeavă scurtă, folosit de
agenții americani. Fii liniștit, e de la oamenii lui Cristescu, nu de la
Moruzov…
Zicând acestea făcu semn unui picolo care, acum vara, făcea și
pe garderobierul. Tinerelul veni val-vârtej cu o cutie nu prea
voluminoasă învelită în hârtie groasă de ambalaj. Acesta i-o întinse
lui Dima la semnul Funcționarului-Superior ce se urcă în taxiul ce
parcase deja lângă trotuar.
Întors la masă, bucuros, Dima propuse retragerea și-i anunță pe
Ion și Maria că dis-de-dimineață vor pleca la Sinaia. Se simțea în
al nouălea cer. Știa că Ion o să se descurce în ce o să-i dea de făcut
Funcționarul-Superior. Cu Ion alături în SSI avea drum deschis
spre mai sus.
Acum trebuia să se concentreze, mai mult, pentru a-și face loc
în inima Mariei. O dorință tot mai năprasnică îi surprindea ființa,
devenind aproape de nestăvilit. Dorea musai un copil cu ea. Dacă
ar fi băiat ar fi și mai minunat…

***

282
 METASTAZA

În dimineața de sâmbătă 22 august 1937, ambele Forduri

goneau spre Sinaia. Pe șosea întâlneau tot felul de mașini ce
duceau, în weekend, lumea bună la munte. Toți doreau să profite
de zilele frumoase ale sfârșitului de vară. Unii pentru a se recrea la
Bușteni sau Predeal, alții pentru a se distra la Sinaia. Dima dorea
să le combine pe amândouă. În plus, năzuia să-și impresioneze
puternic plimbăreții, în special pe Mary. Să-i învețe să fie mai
mondeni, mai petrecăreți. Pentru asta își făcuse, mai de mult, un
plan ce cuprindea câteva lecții. Acum trebuia să-l pună în aplicare.
Prima lecție, plimbăreții trebuie învățați să simtă, să trăiască
bucuria. După Câmpina, Dima o luă pe Maria cu Ionel la el în
mașină, lăsându-l pe Ion să mai învețe din ale șofatului, dar pe post
de copilot. Cu Maria alături, Dima călca accelerația tot mai
insistent și depășea toate mașinile. În timpul fiecărei depășiri o
punea pe Maria să apese pe butonul din centrul volanului, iar
claxonul își făcea datoria. Când mâna Mariei se întindea să atingă
butonul, Dima o apăsa, aparent în joacă, cu a lui pentru o
claxonare îndelungată. Se prinse în joc și Ionel. Ajuta și el, din
când în când, apăsând peste mâinile celor doi, pe butonul de
ebonită ce comanda mugetul metalic. Atunci Dima accelera la
maximum și toți trei o porneau în hohote de râs. Cei din mașinile
depășite, ori acceptau amuzamentul mergând scurt timp în paralel,
până li se făcea frică, și răspundeau cu claxonări asemănătoare, ori
încetineau și le făceau semne cu mâna, la cap, că nu erau zdraveni.

La Comarnic Dima trase pe dreapta. Apa din radiator sfârâia.

Toate aveau o limită. Dacă mai continua așa, se ardea garnitura de
la chiulasă și... gata veselia.

Peste jumătate de ceas îi ajunse Fordul negru cu Mișa și Ion.

Muscalul a condus și el repede, dar nu și-a permis depășiri riscante
cum făcea Dima. Lăsară motoarele să se răcească și, în timp ce
Ionel îi povestea tatălui, gesticulând vesel, ce mari isprăvi făcuse
cu claxonul, luară o gustare la botul calului.
Mișa alimentă și lustrui Fordurile. Urmau să intre în lumea

283
 MIRCEA BULATOV

bună adusă la Sinaia în mașini de lux mai ceva decât Fordurile lui
Dima.
Traseră la Hotel Palace lângă Cazino Sinaia. Până rezolva
Dima problemele la recepție, plimbăreții hotărâră să se odihnească
puțin în somptuoasele fotolii din dreapta marelui hol de la intrare.
Dima făcuse din timp, de la București, trei rezervări. Două
apartamente la etaj, cu paturi duble în dormitoare și covoare moi în
camera de primire, cu vedere spre brazii din parcul Ghica. Pentru
Mișa, o cameră simplă, în aripa stângă, la mansardă.
La biroul de primiri, în spatele mobilierului din stejar cu blat
de marmură, un recepționer bățos ce își dădea aere de maître
d'hôtel explica, vădit enervat, unei tinere perechi îmbrăcate
elegant, dar puțin provincial, că nu mai au locuri decât la
apartamentele de lux. Stânjeniți de preț, se îndreptară spre locurile
unde stăteau plimbăreții. Doamna din tânăra pereche, o blondă ce
aducea la talie cu Maria, se așeză într-un fotoliu învecinat. Își lăsă
valiza alături căutând să-și revină din supărarea de la recepție.
Dima lăsă problemele privind cazarea și cu o toană, venită pe
moment, se hotărî a da o lecție de altruism, ce trebuia afișată,
bineînțeles, în fața Mariei. Toana se datora poate și asemănării
tinerei doamne cu Mary. Doar fața încadrată de un păr blond tuns
scurt era cu totul altfel decât a soției lui Ion. Se apropie de tânăra
pereche ce tocmai se pregătea a părăsi, vădit bosumflată, hotelul.
Dima citindu-le privirile naive, ce trădau părerea de rău că nu pot
găzdui acolo, în aceste două zile de sfârșit de săptămână, intră
direct în discuție:
— Cred că recepționerul s-a purtat cam arogant cu
dumneavoastră…
— Da, cam arogant și glacial, dar n-avem ce face, e weekend…
Așa poate e instruit să-și facă meseria, răspunse tânărul ce își ținea
strâns perechea de braț, parcă să n-o piardă.
— Doreați o cameră? Pentru câte zile? Scuzați că insist, nici nu
m-am prezentat… locotenent Dima.
— Familia Zamfirescu, Gheorghe și Mihaela. Cea mai tânără
familie din Pitești. Amândoi suntem profesori,… eu la mate‘ și ea

284
 METASTAZA

la franceză… Ne-am căsătorit de câteva zile și i-am promis soției

că o aduc la Sinaia, la Hotel Palace, să vadă Peleșul, pe Rege, pe
principele Mihai. Mihaela iubește familia regală, știe aproape totul
despre ea… Am plănuit și am calculat totul, dar nu am putut face
rezervarea de la Pitești pentru o cameră mai modestă, cât ne permit
economiile… Scuzați domnule Dima, abia v-am cunoscut și vă
plictisesc deja cu neîmplinirile visurilor noastre. Permiteți să ne
retragem. Mergem la una din pensiunile din împrejurimi poate
găsim o cameră… Ne vom închipui că suntem cazați la Palace…
Gheorghe cu Mihaela la braț și cu valiza în mâna cealaltă, după
ce îl salută pe Dima, dădu să-l ocolească pe gentilul locotenent, ce
le simțise frustrarea și empatizase cu ei. Se trezi că Dima le blocă
politicos trecerea. Acesta îi invită, protocolar, să ia loc în două
fotolii alăturate celor în care ședeau plimbăreții și așezându-se pe
vine, familiar, în fața lor, îi întrebă:
— Vă supărați dacă vă rog ceva, deși abia ne-am cunoscut?
Din partea Zamfireștilor niciun răspuns, doar uimire.
— Cei de lângă dumneavoastră sunt prietenii mei, familia
Ceapă și amicul meu Mișa. Suntem niște oameni simpli. Cu toții
am pornit-o de jos, doar că eu am fost puțin mai… norocos.
Suntem, mai bine zis, sunt în concediu și împreună facem un tur
prin țară. În acest weekend vrem să cunoaștem Sinaia cu
împrejurimile și… pătimașii jocurilor de noroc.
— Și noi, acum după nuntă, doream să admirăm lumea bună
aici la Hotel Palace, dar… Cred că ați înțeles, că este imposibil,
din cele spuse adineauri de Rică, încheie, oftând a părere de rău,
Mihaela.
— Tocmai de aceea vă rog ca azi și mâine să fiți invitații mei și
ai Mariei… și ai lui Ion. Insist… Toate cheltuielile le suportă
cassa, râse Dima bătându-se peste piept, acolo unde haina
acoperea portofelul doldora.
Cei doi Zamfirești se uitară când unul la altul, când la elegantul
domn ce stătea ghemuit în fața lor și le zâmbea prietenos. Nu le
venea să creadă. Nu puteau să-l refuze. Nu era loc de orgoliu. Ar fi
părut niște bădărani, niște sălbatici. S-au înțeles din priviri și au

285
 MIRCEA BULATOV

răspuns amândoi:
— Da! Acceptăm cu multă bucurie…
— Dacă da, rămâneți puțin cu Mary și ceilalți. Tu, Ionele, vino
cu mine, să-i lăsăm pe mama și tata să discute în voie cu familia
Zamfirescu până ce rezolvăm împreună problemele de cazare.
Dima se ridică și porni cu Ionel de mână spre bățosul de la
primiri de oaspeți. Ajuns în fața înaltului mobilier de la recepție îl
ridică pe Ionel și îl așeză ostentativ cu fundul pe blatul de
marmură.
Trebuia să-i arate lui Ionel lecția puterii banului.
Recepționerul, vădit deranjat de gestul lui Dima, veni spre el și i se
adresă înțepat:
— Domnule… nu vă supărați, nu se cade! Dați copilul jos!
— Domnișorul e nepotul meu. E prea mic și nu poate vedea de
jos cum are loc procedura de recepție la Hotel Palace. Trebuie
educat. Să vadă, să cunoască totul… de mic. Să trecem la treburi
serioase. Dă-mi cheile pentru… rezervările făcute.
— Numele și ce camere ați rezervat?
— Am făcut patru rezervări. Trei apartamente alăturate cu
vederea spre parc și o cameră single. Toate pe numele Dima.
Mințea, făcuse doar trei rezervări.
Bățosul, scoase registrul de rezervări și îl puse în fața lui Dima.
Îl răsfoi, dând foile în urmă, până dădu de numele pomenit. Puțin
mirat se uită la Dima și i se adresă nedumerit:
— E ceva neclar! Pe numele Dima, au fost făcute alaltăieri, din
București, rezervări pentru o cameră și două apartamente, nu trei.
Chiar eu am înscris rezervarea. Cele două apartamente de lux
alăturate vă așteaptă, cum ați cerut. Mai este un al treilea, dar e
rezervat de altcineva.
— Cum așa? Ca apartamentele să fie alăturate, ai înțeles, dar să
înțelegi două, în loc de trei.. Nu se poate! Te iert că nu ai fost
atent. Schimbi și tu locația pentru cine l-a rezervat pe al treilea. Ce
mare scofală! Cât mă costă reparația acestui înțeles greșit?
Întrebarea de la sfârșit Dima o adresă pe un ton mai redus, în
așa fel încât să-l audă doar Ionel și bățosul recepționer. În acest

286
 METASTAZA

timp, scotea cu subînțeles, din portofelul așezat pe blatul de

marmură, pe rând una, două, trei bancnote de una mie lei.
Recepționerului îi scăpărau ochii, dar apartamentul al treilea era
rezervat de un vechi client. Un bancher din Timișoara. Nu putea
risca. Putea ieși cu scandal.
— Vă aduc cheile celor două apartamente și a camerei de la
mansardă. Trimit băiatul de serviciu pentru bagaje și scuzați că nu
putem repara… greșeala, curmă discuția recepționerul,
întorcându-se cu spatele pentru a lua cheile.
— Nu-mi aduci nicio cheie! Te duci și îl aduci, acum, pe
maître d'hôtel.
— De ce să-l deranjăm de pomană? Am nerezervat un alt
apartament de lux, pe partea cealaltă, fără vedere spre parc. Dacă
doriți vi-l ofer pe acesta, dar văd că dumneavoastră insistați
neapărat să fie lângă celelalte două…
— Vrei să mă duc să-l aduc eu pe șeful tău?
Văzând că n-o scoate la capăt, bățosul se conformă și se duse
după șeful cel mare. Peste câteva minute veni însoțit de un domn
mai în vârstă, bine încărunțit. În ciuda vârstei, mergea încă elastic
îmbrăcat cu o redingotă neagră, încheiată la două rânduri. Un
papion de aceeași culoare îi sprijinea bărbia dublă, care se revărsa
ușor peste gulerul scorțos, alb sidefiu. Ajuns în fața lui Dima,
condus de recepționerul bățos, îi făcu acestuia semn să îi lase
singuri.
— Cu ce vă pot fi de folos domnule… Îmi pare rău nu am
reținut numele de la omul meu.
— Dima, ofițer la SSI... Aș dori să discutăm într-un cadru mai
privat. Dacă se poate... continuă Dima în franceză, după o pauză în
care își studie adversarul ce arbora permanent un zâmbet formal
parcă pietrificat.
Nu mai avea în față un simplu servitor bățos. Îl avea în față
poate chiar pe cel ce l-a format pe bățos și care a avut de-a face,
sigur, cu personalități mult mai de vază decât un ofițeraș, fie el și
de la SSI.
— Sigur că se poate domnule Dima. Notre client est notre

287
 MIRCEA BULATOV

maître79, îi răspunse maître d'hôtel într-o franceză cu puternic

accent parizian, apoi din nou în română: — Sunteți invitatul, scuze
invitații mei… văd că sunteți cu băiatul. Continuă vorba, tot așa
ritos, pentru a arăta că și copiii sunt respectați la hotelul pe care îl
conducea.
Ajunseră repede în biroul de protocol al maître d'hôtel. Pe
pereți tot felul de fotografii cu politicieni, artiști și oameni de
afaceri din toată Europa ce trăseseră la Hotel Palace.
Vanitatea lui Dima era pe cale de a fi spulberată. Gradele,
funcția nu aveau niciun succes la majestuosul hotel de lângă
Cazinoul din Sinaia. Aici doar banul dicta evoluția sau schimbarea
lucrurilor. Oricât l-ar fi costat nu conta, nu voia să se declare
învins, mai ales că îl avea ca martor pe Ionel căruia trebuia să-i
ducă la bun sfârșit lecția puterii banului.
Protocolara gazdă se ocupă puțin de Ionel, așezându-l pe un
scaun, lângă fereastră, în fața unei fructiere din cristal de Bohemia,
plină cu bomboane de ciocolată Zamfirescu. Reveni și se îndreptă
spre fotoliul de lângă cel în care se așezase Dima.
Locotenentul prefăcându-se că nu observă apropierea cu pași
elastici a încărunțitului, își aranja la vedere teancul de bancnote ce
dădeau să iasă din burdușitul portofel. Ridică brusc privirea. În
ochii maître d'hôtel surprinse o ușoară scânteiere, când văzură
capetele bancnotelor. Dima atacă, folosind singura armă pe care o
avea pe moment la dispoziție, banii.
— M-ați întrebat cu ce mă puteți ajuta. Cu repararea unei
greșeli de înțelegere a recepționerului dumneavoastră, sau… poate
de comunicare a mea, când am făcut rezervarea.
— Băiețelul dumneavoastră înțelege franceza?
— Nu. De loc! Este nepotul meu… minți Dima, înțelegând că
poate ataca, dar vorbind numai în franceză.
— Am înțeles că nu puteți accepta oferta făcută la recepție? Cu
apartamentul de lux ce dă spre spatele hotelului.
79
Clientul nostru este stăpânul nostru – (în franceză).

288
 METASTAZA

— Cu niciun chip! Stric buna dispoziția a două familii, plus a

mea. Dar să vedem cât costă, să-l lămuriți pe cel ce a reținut și el
apartamentul de lângă cele rezervate de mine. O mie, două, trei…
Dima număra încet bancnotele de una mie lei.
Când ajunse la cinci, se opri intenționat, făcând o pauză mai
lungă. Maître d'hôtel înțelese greșit gestul. Crezu că tânărul
locotenent era dispus să ofere doar atâta pentru hatârul de a avea
alăturate cele trei apartamente identice, de lux. Era suficient.
Reprezenta mai mult de jumătate din salariul pe o lună al unui
contabil bunicel.
— Accept și-mi asum vina neînțelegerii privind rezervarea. O
să-l potolesc și pe bancher, privind cazarea în alt apartament. Când
vine la Sinaia își rezervă mereu apartamentul în cauză. Zice că îi
poartă noroc la ruletă…
— Mai am două mici rugăminți, plusă Dima în continuare în
franceză conform convenției.
— Alte rezervări sau modificări îmi sunt imposibile…
— E vorba de cu totul altceva. Uitați aici o bancnotă de o mie
pentru a-l ruga pe recepționer să-i ceară scuze tinerei doamne din
Pitești, căreia nu prea i-a vorbit ca un gentleman. Să-i servească pe
membrii celor două familii cu câte o limonadă, așa ca din partea
casei.
— Foarte frumos din partea dumneavoastră că v-ați gândit, în
locul meu, și la aspectul reparatoriu… Mai aveați parcă o
rugăminte?
— Privitor la rezervările de la restaurant… Uitați aici încă o
bancnotă… Să ne fie rezervate două mese apropiate, cu vederea
spre terasă cât mai spre Cazinou…
— Domnule locotenent Dima, a fost o plăcere conversația în
franceză avută cu dumneavoastră. Privitor la cele două rugăminți
nu vă faceți nicio grijă… Dacă doriți să jucați la Cazinou să știți că
au adus mobilier nou. Se zice că un jucător nou la o ruletă nouă
câștigă musai. Cel de anul trecut a fost vândut prin licitație. Așa e
moda și la Monte Carlo. Totul să fie nou…
Dima și Ionel reveniră în holul hotelului. Peste puțin timp
289
 MIRCEA BULATOV

bățosul recepționer împingea o măsuță pe role, cu pahare și sticle

cu limonadă răcoritoare, spre grupul plimbăreților. Se opri în fața
Mihaelei pe care o servi prima. Din spatele recepționerului apăru
pe neașteptate maître d'hôtel care se scuză public, față de tânăra
profesoară piteșteană, încheind cu: Je vous souhaite un agréable
séjour!80. Mihaela mirată și adânc mișcată de eleganța retorică a
vorbelor goale, rostite de acesta, intenționa să se ridice în picioare
rostind un: Merci beaucoup pour81…
Rică Zamfirescu, la unison cu soția, dori să facă același lucru.
Două mâini puternice, apărute ca din senin în spatele lor, îi
împinseră la loc în fotolii. Din aceeași direcție la urechile celor doi
tineri ajunseră, aproape șuierat, șoaptele lui Dima: „Stați jos!
Acum, voi dominați.‖
Recepționerul, sub privirile întregii asistențe din somptuosul
hol al hotelului, îi înmână lui Dima cele patru chei și făcu semn
băieților de serviciu să ia bagajele grupului. Mișa se simți stânjenit
când unul dintre aceștia îi căra valiza. Nu era obișnuit ca altcineva
să-l slujească. Ar fi vrut să o ducă el, dar o uitătură dojenitoare, din
partea lui Dima, îl lămuri pe deplin ce avea de făcut.
La etaj, Dima i-a dat lui Mișa cheia pentru camera lui de la
mansardă, atenționându-l că la șase seara să fie jos la restaurant,
îmbrăcat la patru ace. Deschise apoi galant ușile celor trei
apartamente de lux. În cel din stânga pofti familia Zamfirescu, în
cel din dreapta pe Ion cu Mary și Ionel, iar la mijloc se pofti pe el
însuși. Le-a urat tuturor să se odihnească puțin, anunțându-i că la
șase fără un sfert vine să-i ia pentru masa de seară, urmată de o
surpriză. Rămas singur cu băiatul ce i-a cărat valiza, îi comandă
să-i aducă, peste un ceas, două sticle de șampanie bine frapate,
două tăvi și șase pahare. Cum se închise ușa, se retrase în dormitor
și se aruncă, așa îmbrăcat, pe patul moale. Merita un pic de odihnă.
Reușise să-și satisfacă vanitatea, demonstrându-și că puterea
banului a fost din nou învingătoare.
L-au trezit din somn câteva bătăi în ușă. Era room service-ul,
80
Vă doresc un sejur plăcut- (în franceză).
81
Vă mulțumesc foarte mult pentru...- (în franceză).
290
 METASTAZA

cu șampania. Ce repede trecuse timpul! Făcu un duș și se îmbrăcă

cu un smoching englezesc. A închis ușa pe dinăuntru și a început
meticulos, cu mișcări sigure de vrăjitor medieval, operația de
dozare a drogurilor afrodiziace. Mai mult din curiozitate se hotărî
să folosească, în acea seară, pentru doamne o combinație de o doză
long time cu o treime quickly, iar soților le făcu un cadou, știut
doar de el, puțin întăritor pentru rezistență. Dima făcea aceasta și
pentru a verifica puterea prafului întăritor, făcut de spițerul
bucureștean pentru el, ce urma să și-l administreze chiar lui,
cândva, când considera că a sosit momentul necesar.
Puse tacticos câte trei pahare în linie pe fiecare tavă. La ambele
tăvi, doar în primele două pahare presără drogurile în ordinea
servirii, apoi ascunse recipientele la locul lor în trusa de ras. Turnă
șampania în paharele din prima tavă și ca un picolo experimentat
se îndreptă cu ea, fără niciun tremur, spre apartamentul
Zamfireștilor. Bătu și fără să aștepte răspuns apăsă pe clanță. Ușa
nu era închisă pe dinăuntru. În camera de primire, nimeni. Tinerii
erau încă în dormitor. Se îndreptă spre ușa acestuia și tuși tare. În
spatele ușii se auziră foșnete și după câteva momente apăru Rică
ce își aranja cămașa în pantaloni. Rămase uimit de tava cu
paharele de șampanie, în care bulele acidulate dansau grăbit spre a
se sparge la suprafață. Într-un târziu se dezmetici și își chemă
soția:
— Mihaela! Vino să vezi cu ce surpriză a venit la noi domnul
Dima…
— Surpriza, pentru toți, o să fie mai pe seară, după cină…
poate și mai târziu. Să ciocnim acum doar de bun augur. O servim
întâi pe Mihaela, apoi pe Rică și de ce nu… Ha! Ha! Și eu.
După împărțirea paharelor, făcută în ordinea din capul lui
Dima, ciocniră și dădură pe gât șampania. Mihaela se grăbi pentru
a mulțumi:
— Domnule Dima nici nu știm cum să vă mulțumim pentru
bucuria făcută… Totul e splendid, parcă visăm, ne tot ciupim
întruna, e oare aievea… Dacă mai vedem și Castelul Peleș putem
zice că am petrecut luna de miere, condensată într-un weekend.

291
 MIRCEA BULATOV

— Mihaela! Rică! Toate la timpul lor și gata cu mulțumirile,

cu… dumneavoastră. Eu sunt Dima și atât… ha!, ha! La șase, jos
la restaurant! Am plecat să-i anunț și pe plimbăreți.
Dima se reîntoarse în apartamentul lui, turnă șampanie și în
celelalte trei pahare. Urmară aceleași gesturi însoțite de alte
cuvinte în apartamentul ocupat de familia lui Ion. Lui Ionel, Dima
îi dădu să pună pe limbă puțin din șampania de la el din pahar, cea
fără drogurile afrodiziace.

Jos, la restaurant, îi aștepta punctual Mișa. Se fâstâcea. Nu mai

fusese niciodată într-un local de asemenea rang.
Se miră tot timpul cât au servit cina lângă terasă, la două mese
puse cap la cap înconjurați de atâția servitori și de atâția oameni
din lumea bună. Maître d'hôtel se ținuse de cuvânt făcându-le
rezervarea pentru scurtul lor sejur, acolo unde aveau o frumoasă
priveliște spre copacii umbroși din Parcul Ghica.
După cină, Dima îi invită pe toți, la o plimbare prin parc. Îi
lăsară pe Mișa cu Ionel să se zgâiască în voie în fața Pavilionului
Muzical. Acolo, în uniforme cu galoane și fireturi aurii, se
producea fanfara ce gâdila, cam tare, urechile clienților veniți la
Cazinou cu trenul de plăcere București-Sinaia.
Cu voce tare pentru a răzbate peste Dunărea Albastră cântată
de fanfară, Dima își susținu lecția de protector al băiatului Mariei.
Mișa înțelese clar că trebuie să intre din nou în rolul de dădacă,
după care auzi porunca lui Dima:
— Când se înserează și vă plictisiți de fanfară, să-l duci pe
Ionel la Bomboneria Palatului, mai sus, la Cerbul. Să mâncați ce
dulciuri vreți, dar nu prea multe. Uite cheia de la apartamentul
meu. Să-l culci pe Ionel la mine în pat și... — Să mă aștepți!
termină în șoaptă, apropiindu-se de urechea lui Mișa.
Plimbăreții și tânăra pereche piteșteană, la îndemnul și din
portofelul lui Dima, aruncară în fântâna parcului, conform tradiției,
câteva monede de argint, cu efigia lui Carol al II-lea82. La fel
82
Monede de 100 lei cu efigia regelui CAROL al II-lea, din argint 50%, puse în
circulație în 1932 .
292
 METASTAZA

făceau aproape toți pătimiții jocurilor de noroc, veniți la Sinaia

doar pentru tentațiile hazardului. Nu era și cazul invitaților lui
Dima. Niciunul dintre ei nu socotea normal să întrețină superstiția.
Se gândeau la cu totul altceva, dar de hatârul lui Dima fiecare
aruncă moneda. Ion se gândea, că la Iași putea cumpăra cu ea o
sută de kilograme de lemne. Rică, făcea și el în minte socoteli
asemănătoare. Cu o monedă ca aceasta, putea lua zece meniuri
fixe, la Automatul Herdan83 din București. Ca pe vremea studenției
când mânca acolo alături de Mihaela, friptură cu piure și ca desert
o amandină.
Grupul, la îndemnul lui Dima, urcă alene panta ușoară ce ducea
la porticul cu terasă al Cazinoului. Acesta, mărginit de două
perechi de coloane gemene, oferea musafirilor chiar de la intrarea
principală o protecție plină de invitații incitante. Accesul la ușile
larg deschise se făcea pe una din cele două scări primitoare.
Aidoma a două brațe voluptoase ele invitau jucătorii să pășească în
interiorul clădirii spre a gusta din periculoasele plăceri, promise a
fi câștigătoare de arginții aruncați în fântână.
Deodată Maria, anticipând intenția lui Dima de a-i duce la
sălile de joc, lăsă deoparte bunele maniere și opri întregul grup.
Nu-i păsa că proțăpită cu mâinile înfipte-n șolduri, acolo jos sub
terminația balustradelor celor două scări somptuoase, se hlizea la
ea toată protipendada ce pășea pe treptele de marmură spre a intra
în Cazinou.
— Când ai venit la Dămuc și ne-ai invitat la această minunată
excursie, nu ți-am stat în cale, ba ne-am bucurat. Ion și cu mine am
călcat peste mândria noastră, din prietenie. Crezi că ne este ușor
să vedem că peste tot doar tu cheltuiești? Mereu zici că faci asta
doar ca să ne bucurăm împreună. De ce vrei să intri aici? Câți
câștigă? Ce, vrei să rămâi lefter? Ca toți ăștia…
Maria nu mai putea continua. Fiecare vorbă pe care o rostea îi
ardea sufletul. Începu să plângă, sprijinindu-se de Ion.
Mihaela scoase repede din poșetă o batistă pe care i-o dădu
Mariei, apoi întorcându-se spre Dima adăugă și ea cu jumătate de
83
Restaurant cu servire rapidă, în anii ‘30, pe Calea Victoriei din București.
293
 MIRCEA BULATOV

glas:
— Nu știam că aceasta este surpriza de care pomeneați mai
înainte. Ne-ați făcut cadou un weekend de miere, pe care nici nu-l
visam. De ce vreți să stricați această amintire frumoasă? De ce să
intrați la Cazinou? La Casa Diavolului cum îi zic perdanții. Vă
implorăm cu toții! Nu vă irosiți banii! Aici doar se pierde…
Cuvintele celor două femei ungeau vanitatea lui Dima. Simțea
în ele un amestec de iubire sinceră, prețuire și un fel de ocrotire
maternă, pe care el nu o cunoscuse niciodată. Nu trebuia să-și
trădeze plăcuta emoție ce-i cuprinsese sufletul. Se hotărî să joace
lecția șansei.
Asta mai mult pentru el decât pentru cei care îl socoteau
prietenul lor cel mai bun. Cu o mutră spășită se apropie de Maria,
dar adresându-se tuturor:
— Dragii mei, mulțumesc pentru grija ce mi-o purtați! Însă
tare aș dori să văd Cazinoul pe dinăuntru. Cum freamătă, cum se
joacă… Nu voiam să le văd… pe toate… de unu‘ singur… Știam
că Mary o să mă certe, dar vă promit că jucăm numai două runde,
la ruletă. O să cumpăr doar două jetoane. Le joacă doamnele. Noi,
bărbații, ne uităm și chibițăm pe margine. Dacă pierdem,
păgubașul sunt eu. Dacă o să câștigăm totul se împarte la doi…
mai bine zis la două, Mary și Mihaela. Nu-mi refuzați această
bucurie.
Alocuțiunea lui Dima, aparent plină de dorințe copilărești, topi
ca prin farmec îmbufnarea tinerelor doamne. Într-un final
acceptară cu toții să pășească, așa din curiozitate, în Casa
Diavolului.
La invitația lui Dima, pășeau în față, îmbrăcați cu ce au avut
mai elegant, familia Zamfirescu. Rică, în costumul purtat la nuntă,
iar Mihaela într-un nou, dar provincial, deux-pièces. Urmau Ion și
Dima, amândoi în smoking, cămașă de mătase și papion. Cei doi o
încadrau pe Maria, îmbrăcată în rochia neagră cu paiete ce o
purtase și la Cazinoul din Constanța.
Cum pătrunseră în marele foaier dreptunghiular, ceva străin,
asemănător unei plăcute amețeli, provocate de un vin bun, îi

294
 METASTAZA

captivă pe toți. Poate era de vină luciul pardoselii din marmură

lucitoare cu chenare grecești, în care se reflectau luminile aplicelor
de pe pereți. Poate arcadele bogat ornamentate ce te fermecau
conducându-ți privirea în sus, dincolo de balconul de la etaj. Poate
dantela din fier forjat a balustradei, ce dădea roată de jur împrejur
balconului de la etaj, conturând la înălțime desenul chenarului de
pe marmura de la parter. Sprijiniți de manualul ei de stejar, cei ce
luau o pauză între jocuri îi puteau privi, de sus, pe noii veniți.
Plimbăreții pășiră împreună pe cele șase trepte, străjuite în
părți, de coloanele perechi, surori cu cele ce susțineau terasa-portic
de la intrare.
Fermecați de somptuozitatea ambientului sau poate de duhurile
ademenitoare ce bântuiau Casa Diavolului, pătrunseră în Sala
Mare a Oglinzilor. Pentru câteva clipe rămaseră vrăjiți de întreaga
atmosferă înconjurătoare. Nu știau la ce să se uite mai întâi. Totul
era maiestuos și plin de eleganță. Arcadele te invitau să treci pe
sub ele în timp ce se dublau spre tavan cu stucaturi puternic
basoreliefate. Tavanul nu se lăsa nici el mai prejos, îți fura privirea
chenăruind cu ornamente bogate luminatorul ce avea de jur
împrejur un rafinat vitraliu galben verzui. Încântarea, celui ce
pășea aici pentru prima dată, venea și din reflectarea imaginii
proprii în uriașele oglinzi de Veneția, ce prelungeau marea sală,
parcă la nesfârșit. Dar mai presus de toate rămâneai impresionat de
patima jucătorilor. Mesele de ruletă, cu tăbliile îmbrăcate în postav
verde și grila marcajelor specifice jocului, atrăgeau pariorii.
Înghesuiți, pe margine, stăteau unii pe scaune, alții în picioare,
cum aveau loc. Se agitau pariind diverse combinații până când
crupierul anunța că jocurile sunt făcute. Urmau secundele de
liniște când se auzea doar țăcănitul bilei ce își căuta locașul. În
sufletele jucătorilor era pe dos, inima multora dădea să sară din
piept. Curios, tocmai Dima, care îi invitase la Cazinou, fu primul
care se dezmetici din contemplare.
— Haideți să dăm un tur prin tot cazinoul și apoi ne hotărâm
la ce masă jucăm. De acord?
— Chiar asta doream să te rugăm, zise Mary strângându-l pe

295
 MIRCEA BULATOV

Ion, pe după mijloc. Gest nefiresc ei, tocmai aici într-un loc așa de
aglomerat.
Prima iscodită a fost Sala Ovală unde, în jurul unor mese, la
rândul lor ovale, se juca Baccara varianta Chemin-de-Fer. Dădură
roată pe lângă ferestrele înalte cu arcade și cu draperii de catifea ce
mărgineau sala. Prin ușile întredeschise, cu permisiunea
personalului de serviciu, se zgâiră și în Sala Mică numită de
jucători la salle privée. La cele două mese, marii împătimiți jucau
sume mari, poate chiar averi. Intrară apoi la barul-restaurant unde
câteva perechi dansau pe ritmurile melancolice ale orchestrei ce
cânta tangoul lui Gardel, Por una Cabeza.
Dima îi invită pe toți la bar unde făcu cinste cu un rând de
vermut rosso pentru ei, bărbații, și bianco pentru doamne. Aici îi
întrebă:
— V-ați hotărât? Vreți să ne încercăm norocul în altă parte sau
rămânem la ruletă?
— Matematic șansa cea mai mare este la baccara, dar să aleagă
doamnele. Ele o să dețină jetoanele, glumi Rică.
— Hai, Mary! Alege tu, o îmboldi Dima care punea deja semne
diabolice în mintea lui, îmboldit de duhul șef al casei.
Se gândea ca alegerea să fie toată a Mariei. Câștiga o singură
dată, la jocul ales, soarta i-o va arunca în brațe. Câștiga de două
ori, o să aibă un copil cu ea. Mai adăugă gândului țicnit o nuanță,
smintită de-a binelea. Dacă la aceeași masă câștiga și Mihaela o
dată, o să aibă cu Maria o fată, iar de câștiga de două ori, un băiat.
Maria nu stătu mult pe gânduri și se hotărî:
— Ca să-ți facem hatârul, mergem cu toții, cum ai zis, la ruletă.
Pare mai atrăgătoare, vezi cum se mișcă norocul în bila de os până
se oprește pe un număr roșu, negru, par sau impar. Dar explică-mi
regulile…
— Vi le spune Rică, știe mai bine ca mine să explice și, în plus,
e matematician. Eu mă duc să găsesc loc la una dintre mesele de
joc, vă aștept.
Dima cumpără patru jetoane de cinci mii. Mințise că va
cumpăra doar două. Putea motiva că a fost înțeles greșit, că de la

296
 METASTAZA

început intenționase să cumpere câte două pentru fiecare doamnă.

Călăuzit de nu știu ce, se îndreptă spre masa din mijlocul rândului,
de lângă arcade. Dincolo de ele, prin uriașele ferestre deschise,
intra aerul proaspăt de munte, ce alunga vălătucii de fum proveniți
de la țigările aprinse ale pătimașilor jucători. Chiar vis-à-vis de
crupier se ridicară de pe scaune doi domni ce părăsiră jocul. Dima,
contrar uzanțelor, și-a scos haina punând-o pe spătarul unuia.
Rămas doar în cămașa albă, de mătase, se pregătea să se așeze pe
celălalt când în spatele său veni și restul grupului. Politicos lăsă
doamnele să șadă pe scaune rămânând în picioare între ele cu
mâinile sprijinite pe câte-un spătar.
Înmână Mariei și Mihaelei frumoasele jetoane argintate, de
cinci mii, ornamentate pe margine cu frunze de stejar. Ion și Rică
veniră și ei mai aproape, fiecare alături de soția lui. Se anunță că se
poate începe parierea. Jucătorii așezau, fiecare după strategia lui,
propriile jetoane pe grila de joc. Bila fu aruncată, dar doamnele nu
pariară încă. Mihaela o aștepta pe Maria să fie prima și invers.
Crupierul se pregătea a ridica mâna pentru a opri pariurile.
Amândouă pariară precaut. Maria pe culoarea roșie, iar Mihaela
pe numerele mici. Abia își puseră jetoanele că se auzi vocea
baritonală a crupierului oprind pariurile. Mai dură cam douăzeci de
secunde până bila se hotărî să cadă într-un buzunar. Era roșul 18.
Amândouă se îmbrățișară galant, neridicându-se de pe scaune.
Câștigaseră un pariu exterior. Suma pariată devenise dublă.
Se întoarseră spre Dima întrebând ce să facă în continuare.
— Jucați și restul! Mai riscant! răspunse acesta ce se încinsese
deși era doar în cămașă.
Femeile, acum mai încrezătoare, și-au pus de la început,
jetoanele pe grila mesei de joc. Mihaela precaută le-a pus pe pare,
iar Maria riscă un pătrat punându-le pe crucea intersecției lui 32,
33, 35 și 36. Din nou vocea de bariton a crupierului. Din nou
țăcănitul bilei care nu se hotăra în ce buzunar al ruletei să cadă.
Dima se ruga în mintea lui. Nu-l interesau banii, ci împlinirea
semnelor. Apoi liniște. Roata se opri, era tot un roșu, era 32. Cele
două femei săriră în picioare ca două fetișcane și se îmbrățișară

297
 MIRCEA BULATOV

țopăind. Își strigau una alteia: „am câștigat, am câștigat!‖ Mihaela

își dublase, din nou, suma, iar Maria și-o mărise de opt ori.
Împătimiții parteneri de joc din jur se cam uitau chiorâș la tot
grupul lui Dima. Le tratau cu îngăduință gesturile excentrice,
anormale unor jucători consacrați. Se vedea că sunt doar niște
novici ce beneficiau de norocul începătorului.
Se pare însă că altceva se revărsa peste ei, în special peste
Dima. În sufletul lui, cobora ceva din duhul celui reprezentat de
cifra 666, cât făcea suma celor 37 de numere ale ruletei. Pentru
Dima se terminase jocul semnelor puse. Câștigase și nu putea să
spună nimănui.
De politețe întrebă totuși doamnele:
— Aveți cu ce juca, nu continuați?
Maria își înfipse mâinile în șolduri și la fel ca la intrarea în
Cazinou, neținând cont de cei din jur, îl apostrofă pe Dima:
— Chiar nu ai cuvânt? Ai promis doar două jocuri, ba nu, două
jetoane și au fost patru… Nu-i vezi pe cei din jur, sunt dependenți
de… Vrei să devenim și noi la fel?
Maria, înfuriată și proțăpită în mijlocul sălii, cu buclele negre
lucind în lumina candelabrelor de cristal, arăta superbă. Îi venea să
o strângă în brațe, să o sărute. Ce n-ar fi dat ca în acele momente
să nu fie prezenți Ion și Rică cu nevastă-sa.
— Gata, mă predau! Ne retragem la culcare. E târziu, iar mâine
vă invit la Peleș, poate reușim să intrăm înăuntru, că Regele nu e la
Sinaia, zise Dima dezmeticindu-se din contemplare.
— Splendid! Se împlinește dorința noastră de a vedea Peleșul
și pe dinăuntru, sări bucuroasă Mihaela de gâtul lui Rică.
Schimbară jetoanele câștigate în bani. La ieșirea din foaier
aveau o sută douăzeci de mii. Înainte de a coborî treptele
Cazinoului, Dima împărți, în mod egal, fiecărei doamne suma
câștigată. Refuzară, dar la insistența lui Dima acceptară, cu
condiția să-i cheltuiască împreună, toți patru.
Drumul pe aleea parcului Ghica până la Hotel Palace îl făcură
agale. Dima, intenționat, rămase în urmă, în răcoarea nopții.
Fiecare pereche nici nu îl mai băga în seamă. Nu se mai puteau

298
 METASTAZA

abține, prafurile puseseră stăpânire pe simțurile lor. Mâinile le

ardeau invadând iscoditor taliile și chiar mai jos. Se îmbrățișau și
își furau, pătimaș, săruturi nerăbdătoare. Ajunși la etaj, Zamfireștii
o zbughiră primii spre apartamentul lor. Ion, puțin stânjenit, se
apropie de Dima și-i șopti:
— Te rog mult, dacă ții la noi… lasă-l pe Ionel să doarmă cu
tine în noaptea asta. Nu știu ce-i cu mine, cu Maria…
— Ce e? Drumul, aerul de munte… Fiți fără grijă…
Intrat în apartamentul de la hotel, Dima îl găsi pe Mișa moțăind
într-un fotoliu, iar pe Ionel dormind în patul din dormitor. Îl trezi
pe Mișa, trimițându-l la culcare.
După ce se făcu comod încercă să adoarmă și el. Alături de el,
Ionel visa că încă se afla cu Mișa la Bomboneria Palatului,
înconjurat de tot felul de dulciuri. Printre ele trei figurine, una din
ciocolată îl înfățișa pe Dima, iar două din zahăr alb îi întruchipau
părinții.
Dima, deși era mulțumit că i-au reușit lecțiile pe care și le
propusese, atât pentru el, cât și pentru cei din jur, nu putea să
adoarmă. A izbândit să-i facă pe aceștia să simtă cum se trăiește
bucuria, ce înseamnă puterea banului și că le este un protector
generos. Dar satisfacția, rezervată doar pentru el, era lecția șansei.
O jucase și câștigase.
„Cu ce preț?‖ întreba ceva din interiorul lui, poate conștiința.
Nu era vorba de bani, ci de semnele puse.
„Să-ți consulți conștiința mai târziu!‖ primi un răspuns arțăgos,
venit tot din lăuntrul său, dar nu-i vorbea primul glas. Era o voce
necunoscută minții sale, o fărâmă din duhul lui 666 ce rămăsese în
el, acolo, la ruletă.
Într-un târziu, înainte de a adormi acest ultim glas, chicotind
pițigăiat, îi șopti: „Dacă ți s-au împlinit semnele trebuie să ai
curajul și să înfăptuiești ce-ți zic ele‖.

— Hai scoală! Mi-e foame, striga Ionel, trăgându-l pe Dima de

mână, pentru a-l trezi.

299
 MIRCEA BULATOV

Prin ferestrele înalte, străbătând țesătura fină a perdelelor,

soarele îi îmbia la plimbare. Era deja ceasul nouă dimineața. Ionel
se îmbrăcase deja. Grăbit, Dima se rase și se îmbrăcă cu costumul
alb de vară. Cu Ionel de mână au mers să ia micul dejun. În timp
ce mâncau a comandat chelnărului:
— Servește te rog micul dejun, câte două porții, la…
Urmă numărul apartamentelor unde erau cazate familiile Ceapă
și Zamfirescu, însoțite de precizarea lui Dima: „Cafeaua să fie
foarte tare, bateți insistent la ușă și anunțați-i că sunt așteptați jos
pentru a merge la Peleș‖.

Într-un târziu își făcură apariția și cele două tinere familii.

Cafeaua tare reușise să-și facă efectul. Prafurile lui Dima îi
chinuiseră plăcut toată noaptea. Abia spre dimineață reușiră să
doarmă puțin. Cu scuzele de rigoare și vădit fâstâciți îl însoțiră pe
Dima spre Palatul Peleș. Vizitatorilor nu le era permis accesul nici
măcar pe terasa-grădină din fața Palatului. Personalul de serviciu
trebăluia de zor. În zilele următoare trebuia să sosească Regele
Carol al II-lea cu Principele moștenitor Mihai. Dima aplică o
stratagemă care îi reușea, în mai toate rândurile. Se duse de unul
singur la Corpul de Gardă și uzând de legitimația de ofițer la SSI
reuși să obțină aprobarea ca, însoțiți de un soldat, să poată vizita,
cu tot grupul plimbăreților, Terasa și Sala Armelor. La ieșire,
Mihaela, ce se hrănea deja din atmosfera locului, îl rugă pe
soldatul din gardă să-i lase să vadă și locul unde cândva Principesa
Maria, acum Regină Mamă, construise Cuibul Prințesei84.
Cunoscătoare a istoriilor nescrise despre familia regală, Mihaela
rămase cu sufletul pustiit văzând că acolo, lângă Pelișor, nu
rămăsese mai nimic din ce putea să aducă aminte de „Cuibul‖
faimos altădată. Știa, dar acum simțea că, acolo, prezența Reginei
Mamă nu mai era agreată de Rege și camarila sa.

84
„Cuibul Princesei― sau ,,Juniperus‖ de la Peleş - căsuța de vis din copaci a
reginei Maria. Construcția a rezistat până după Primul Război Mondial, când s-a
prăbușit în timpul unei furtuni violente.

300
 METASTAZA

Coborâră cu toții de pe terasă posomorâți, la fel ca vremea de

afară. Pe cer se strângeau nori, deși nu era nici gând de ploaie. O
tristețe nedorită încerca să se aciuiască peste grupul lărgit al
plimbăreților din care făceau acum parte și Zamfireștii. După
prânz Dima hotărî să curme atmosfera mohorâtă ce punea
stăpânire peste ei.
— Mergem la Brașov! Aici, în curând, o să dea cu ploaie.
Mihaela și Rică sunteți invitații mei… ai noștri.
— Ne pare rău că vă refuzăm, dar noi ne întoarcem la Pitești.
Weekendul de miere s-a terminat, motivă Rică. — Chiar acum
mergem la gară să luăm bilete pentru trenul de mâine dimineață.
— Nu puteți amâna, cu una, două zile, întoarcerea voastră la
Pitești? La Brașov ne duce Mișa cu mașina. Vă mai relaxați încă o
zi, insistă Dima.
— Păi… nu avem loc! Suntem mulți și nu încăpem toți, motivă
din nou Rică, cu logica lui de matematician.
— Mai sunt și eu cu mașina, îi lămuri Dima pe Zamfirești care
nu aflaseră, până atunci, că plimbăreții veniseră, la Sinaia, cu două
autoturisme.
— Dacă așa stau lucrurile, chiar că este nepoliticos să vă
refuzăm, dar nu putem sta la Brașov mai mult de o zi.

Peste câteva ceasuri cele două Forduri ajunseră la Brașov.

Dima trase la Coroana, Hotel Krone cum îi mai ziceau încă
localnicii. Plin de o rece și indiferentă ospitalitate, întregul
personal hotelier parcă se pregătea a adăuga plumb peste
mohoreala plimbăreților. Dima mirosi din timp atmosfera și îi
scoase la o hoinăreală prin oraș. Cum făcură colțul, prin spatele
hotelului, dădură de un lustragiu. Cât era de lung, stătea ghemuit
pe un scăunel solid, ce nu se potrivea, nicicum, cu picioarele-i
scălâmbe, și-i îmbia pe trecători:
— Văcsui fain! Văcsui ieftin! Hai boeri mari! Hai la bătrânu‘!
Mergiți la plimbari cu ghetili nefăcuti?
— Ale noastre sunt făcute, dar fă-le pe-ale băiatului, răspunse
Dima provocării lustragiului, îndemnându-l pe Ionel să-și pună

301
 MIRCEA BULATOV

piciorul pe tălpica-suport de pe capacul cutiei din fața acestuia.

Tot grupul plimbăreților făcu roată în jurul lustragiului și al lui
Ionel, care începu să se umfle în pene că se afla în centrul atenției.
— Dacă lustruiești pantofi de mult aici în Brașov, știi ceva
locuri unde niște pantofi ca ai noștri și-ar duce stăpânii să mănânce
și să se simtă bine? La Krone e prea scorțos, dar să fie pe
aproape…
— Păi… Ar fi la Luther berăria lu‘ Moșoiu. Au și sală de
dans… Aproapi e și Gaura Dulce. Cinci minuti di aici. E un birt
fain. Nicăiri nu găsești flechii buni ca acolo…
— Și unde-i Gaura Dulce? întrebă Dima.
— În fundul Cerbului… În spatele restaurantului, adăugă
mucalit lustragiul, când le văzu zâmbetul mirat.
Plimbăreții se uitară unii la alții și începură să râdă, prima oară
de la ieșirea din Peleș. Dima răsplăti lustragiul cu șase monede de
argint, surate cu cele aruncate cu o zi înainte, în fântâna de la
Sinaia.
— Di ci boierule!? îngăimă mirat lustragiul.
— Păi, nu vezi că suntem șase? Ne-ai veselit pe toți cu Gaura
Dulce din fundul Cerbului … îi meriți.

Se odihniră la Coroana, noaptea târziu. A doua zi colindară

haihui pe unde le veni cheful fiecăruia. Spre prânz trecură, din
întâmplare, prin fața unei clădiri din centru. Pe o firmă din sticlă
trona scris cu litere albe Banca Românească. Mihaela cum o văzu
se adresă lui Dima:
— Am o rugăminte la dumneavoastră…
— Și două! Iar mă iei cu dumneav…
— Bine Dima, să-i lăsăm pe ceilalți să caște ochii printre
tarabele din Piața Sfatului. Îi ajungem din urmă…
Plimbăreții o luară înainte, iar Mihaela îl trase pe Dima în
interiorul băncii. În câteva cuvinte îi explică intenția ei. Să doneze
toți banii câștigați la ruletă unei școli de fete din Pitești, ce o ducea
rău cu finanțele. Impresionat de altruismul Mihaelei, Dima o
încurajă:

302
 METASTAZA

— Foarte bine, dar ce am a face eu cu banii ăștia? Faci ce vrei

cu ei! Sunt ai tăi, de ieri.
— Tocmai că nu-s! Să nu ne mai prefacem! Tu i-ai pus la joc!
De aceea, te rog ca donația să fie făcută pe numele tău. Eu nu pot
să-mi atribui niciun merit.

Mișcat de-a binelea, de noblețea și naivitatea tinerei piteștence,

Dima acceptă. Nu-i părea rău. Banii, în ultima instanță, nu erau
nici ai lui. Își aveau obârșia în desagii însângerați ai lui Boyco. De
acolo, de lângă limanurile Nistrului, de unde începuseră toate
afacerile lui murdare. Ba chiar se simți măgulit.
Această fărâmă de mărinimie, de susținere financiară, îi mai
spăla un pic din gândurile de mustrare ce încercau, rareori, fără
șansă, să iasă la suprafață. Se mințea că făcuse o faptă bună
Zamfireștilor. Că de la acest bine pornise și gestul caritabil al
Mihaelei. El și Mihaela ajunseră restul grupului ce mergea agale,
undeva pe la Poarta Șchei. Maria, jumătate în glumă, jumătate în
serios, îi întrebă:
— Unde ați întârziat secretoșilor?
— Mihaela a donat unei școli, tot câștigul ei de la ruletă.
Se făcu tăcere în ceata plimbăreților. Maria deveni brusc
îngândurată. Și ea se simțea apăsată de câștigul din seara
precedentă. Muțenia tuturor fu întreruptă de Rică care le spuse că
el și Mihaela trebuie să treacă pe la gară să cumpere bilete pentru
întoarcerea la Pitești. Lui Dima îi veni o nouă idee.
— Dragii mei, dacă așa stau lucrurile, vă invit la o masă de
adio. Cine știe când ne vom mai întâlni în această formație. Despre
biletele de tren, pentru Pitești, am avut eu grijă. O să călătoriți cu
un tren privat. Oricum, mâine dimineață, plecăm cu toții.
Mai dădură o raită prin magazinele Brașovului de unde
cumpărară câteva suveniruri. Dima cinsti un băiat de prăvălie să le
ducă lui Mișa la hotel și să-i spună să vină după ei la Cerbul. Aici
alese Dima, să servească cina de rămas bun. Masa se întinse până
târziu. Fiecare a luat ce a poftit din specialitățile casei. Dima
comandă flechii. Mergea pe recomandarea de ieri a lustragiului.

303
 MIRCEA BULATOV

Ceilalți optară pentru coaste de porc la grătar, tochitură brașoveană

și bulz de Moeciu. La desert aleseră sufleu de clătite și papanași cu
dulceață stropiți cu smântână de Brașov. De băut, Dima se ocupă
personal, mergând la crama restaurantului. Ceru să fie lăsat singur
pentru a alege. Se hotărî doar pentru vinuri roșii de Recaș. Pentru
doamne hotărî un Merlot-Pino Noir, demi-dulce. Desfăcu sticla și
presără înăuntru, suficient, din prafurile lui de mandragore, apoi
schimbă dopul cu unul nou. Întors la masă, servi galant doamnele,
iar pentru el și Ion turnă un Cabernet Sauvignon-Merlot sec.
Numai Rică și Mișa făcură opinie separată. Primul consumă doar
bere rece, proaspătă, nefiltrată, iar șoferul, borviz simplu.
Avea motiv serios. A adus ambele Forduri, pe rând, în fața
restaurantului, căci noaptea se lăsase rece și plimbăreții erau
îmbrăcați de vară. Mesenii din jur plecaseră mai toți. Taraful
tocmit de Dima se retrase și el, după ce le mai cântă, pro bono, o
romanță de adio. Dima comandă în încheiere un rând de șampanie.
După ce au fost serviți toți, Dima ridică paharul toastând:
— Mulțumesc, dragii mei, pentru momentele plăcute petrecute
împreună. Drumurile noastre, mâine, se despart. Pentru cât timp
doar bunul Dumnezeu știe. Eu cu Mary, Ionel și Ion o luăm în sus
către Miercurea Ciuc. Voi, piteștenii, o să mergeți acasă cu trenul
privat. V-am promis că am grijă de bilete. Nu trebuie să vă grăbiți!
Noaptea asta o să vă fie plăcută. Dimineața… când o să vă puteți
scula, vă așteaptă în fața hotelului trenul și mecanicul.
Zamfireștii, la început nedumeriți, înțeleseră, până la urmă, că
mecanicul era Mișa, iar trenul privat era limuzina neagră condusă
de acesta.
— E prea mult! Ăsta e răsfăț! Nu putem accepta! interveni
Mihaela.
— Nu-i niciun răsfăț! De Mișa nu mai am nevoie. Oricum,
trebuie să ducă mașina la București. În loc să o ia prin Ploiești, o
să ocolească puțin prin Râmnicul Vâlcea.
Trecuse de unu noaptea când plecară de la Cerbul. Afară, lângă
mașini, Maria îl rugă pe Dima să îi ia pe bărbați la el în mașină și
să mai tăifăsuiască puțin din ale lor. Dorea să plece mai repede cu

304
 METASTAZA

Mihaela și Ionel. Se urcară în Fordul negru, unde Mișa se așezase

deja la volan. Ajunși la Hotel Krone, Maria nu-l lăsă pe muscal
să-l care pe Ionel, ce adormise în brațele ei. Cu băiatul în brațe, îi
șopti Mihaelei să vină puțin la ea în cameră. Mihaela o urmă, deși
ceva începea să clocotească, acolo jos în ea, și o grăbea să fie cât
mai repede singură cu Rică. Maria îl culcă pe Ionel, pe un divan, și
scoțând valizele, le răsturnă pe patul dublu, zicând Mihaelei:
— Dragă și excursia noastră, a plimbăreților, e pe sfârșite. Tu
ești profesoară și locuiești la oraș. Eu, într-un cătun de munte. Nu
mai am nevoie de toate hainele astea. Sunt toalete de seară, de
promenadă… Uite, aici ai și o pălărie asortată cu o rochie de vară,
din același material, cu magnolii. Ajută-mă să le îndesăm în valiza
asta. Să nu mă refuzi, că încep să plâng. Ești o femeie deosebită și
mă bucur că te potrivești, cu mine, la statură. Stai! Era să uit, ai
aici și câteva perechi de pantofi. Îi opresc doar pe ăștia bej. Se
asortează cu taiorul și geanta.
Mihaela nu știa ce să facă. Dacă refuza o jignea pe Maria.
— Mary, încerc să înțeleg de ce faci asta, dar nu reușesc. Ce o
să zică ceilalți. Chiar și Rică ar putea înțelege că sunt lacomă.
— Cum de nu mi-a trecut prin cap și asta. Pe Rică l-am uitat.
Uite aici un costum bărbătesc de seară, cămașă de mătase și butoni
de argint... Dacă e nevoie le ajustezi puțin la croitor. Rică e mai
subțirel decât Ion. Hai, ajută-mă să le îndesăm în valiză!

Maria se așeză pe capacul valizei, ce dădea să plesnească, iar

Mihaela reuși să o închidă. Se îmbrățișară prietenește, ca două
școlărițe, la despărțire.

Singură, în fața patului pe care mai trona doar valiza mare cu

fund extensibil de la Löbel, Maria aranjă puținele haine pe care și
le oprise. Doar lucrurile subțiri, delicate, intime. Pentru ce? Nu știa
nici ea prea bine. Poate pentru când rămânea singură cu Ion. Știa
că-i plăcea să o privească așa îmbrăcată. Puse valiza într-un ungher
și se culcă, nu înainte de a se stropi cu puțin parfum Caron-Nuit de
Noël. Mariei, iar îi clocotea sângele, de acel ceva necunoscut până

305
 MIRCEA BULATOV

în acea vară. Aștepta, cu nesaț, să fie năvălită de Ion. Lăsă aprinsă

doar lumina de la intrare. Nu trecu mult și apăru Ion. Se făcu
comod și se vârî încet în pat, nedorind să-și deranjeze soția pe care
o credea deja adormită. De sub cearceaf, mesajul, frumos
mirositor, transmis de parfumul CARON, îi spunea că se înșeală. A
fost așteptat și trebuia să-și facă datoria? Răspunsul-rugăminte îl
primi imediat, când simți degetele fierbinți ale Mariei cum
începură să-l dezmierde căutându-l unde îi plăcea lui. Asemănător
se petrecură lucrurile și în camera Zamfireștilor, mai puțin
parfumul CARON.

În dimineața următoare, a sfârșitului de august 1937, Dima se

sculă mai devreme. Nu plecarea spre Miercurea Ciuc sau gândul că
mai avea doar două zile de concediu și trebuia să fie în garnizoană,
la Galați, era motivul. Hotărî ca atacul final, privind cucerirea
Mariei, trebuie să aibă loc neapărat. A mers, cu noaptea-n cap, la
bucătăria restaurantului și a făcut o comandă ciudată. Și-a ales
singur ce avea nevoie, iar chelnerul l-a însoțit cu tava până în
cameră. Cu un bacșiș gras în buzunarul vestei acesta părăsi
încăperea, apoi Dima încuie ușa și se întoarse la masa pe care era
pusă tava. Dădu la o parte ștergarul alb ce o acoperea. Pe tavă se
afla: un castronaș cu bucăți mari de zahăr, un ibricel cu cafea din
cupru, un cuțitaș cu vârf, o ceașcă goală și o spirtieră plată, pentru
ținut cald preparatul ce se servea la masă. Trase un scaun, pe care
se așeză cu mânecile de la cămașă suflecate, și se apucă, precum
chirurgul, de o tăinuită operație. Aprinse spirtiera și potrivi vârful
cuțitașului să stea în flacără. Alese din castronaș patru cuburi mari
de zahăr. Cu vârful încins al cuțitașului, scobi în fiecare, câte un
căuș. Adânc cât să nu străpungă, să nu devină gaură până în partea
cealaltă. După ce le termină pe toate patru, Dima se ridică în
picioare și făcu câteva mișcări de relaxare, azvârlindu-și mâinile,
mult spre spate. Din valiză, scoase pe masă cutia cu ustensilele de
ras. Scoase din despărțitura ascunsă, din spatele oglinzii,
flacoanele lui cu prafuri. Le așeză în ordine, ca să nu le încurce.
Recunoștea conținutul fiecărui recipient după formă, așa cum i le-a

306
 METASTAZA

dat spițerul. În primul cub de zahăr, mai bine zis în prima

scobitură, lăsă să curgă până aproape de suprafață, praful somnifer
destinat lui Ion. În al doilea, Dima puse același praf, dar doar pe
sfert, hotărât pentru Ionel. Al treilea, destinat Mariei, primi o altă
combinație. Un amestec format din părți egale de prafuri
afrodiziace, din mandragore și cantharidă. În ultimul, ce și-l
hărăzise pentru el, a pus din întăritorul recomandat de spițer. A
presat cu unghia, de la degetul mic, prafurile în locașurile scobite.
În spațiul rămas liber, de la suprafața fiecăruia, îndesă, cu grijă,
zahărul sfărâmat, dintr-un alt cub. Căpăci fiecare cub de zahăr,
folosind cuțitul încins.
Se formară niște mici cruste maronii de zahăr ars. Ca să le
mascheze Dima mai trecu puțin cuțitul încins peste fiecare și
presără din zahărul sfărâmat. Micuțele cristale se lipeau de suratele
lor fierbinți mai închise la culoare. Acum cuburile de zahăr arătau
la fel, dar ce diferite roluri erau sortite să interpreteze! Pentru a nu
le încurca Dima înfășură fiecare cub într-un șervețel, nu înainte de
a rupe, după un anumit cod, colțurile. Pentru Ion un colț, pentru
Ionel două și așa mai departe. Cel destinat lui era învelit într-un
șervețel cu toate colțurile întregi.
Satisfăcut că a terminat, strânse toată mizeria, de pe masă, în
tavă. Bău cafeaua, rece și neîndulcită, apoi reacoperi tava cu
ștergarul alb. Flacoanele și-au reluat locul în spatele oglinjoarei
trusei de ras. După ce s-a bărbierit Dima dosi în aceeași trusă și
prețioasele cuburi de zahăr. Făcu pe cameristul trezind familia
Ceapă care încă dormea buștean după o noapte de…
Jos în hol, Mișa luase deja micul dejun. Dima îi mulțumi
pentru serviciile făcute și dori să-i dea câteva bancnote drept
recompensă. Se izbi de refuzul ferm al muscalului.
— Păi… Nu suntem părtași laaa… afacerea cu taxiul. Aaa…
fost și pentru mine un conced‘… frumos.
— Uite aici, niște bani! Măcar pentru benzină, zise Dima
vârându-i cu de-a sila câteva mii în buzunarul hainei.
— Păi… eu n-am pus niciun pic de benzină din banii mei, tot
conced‘-ul, bâigui, vădit jenat, Mișa.

307
 MIRCEA BULATOV

— Tu sau taică-tu Pahomi, aveți vreun prieten de încredere,

care știe, sau poate învăța, să conducă?
— Păi… e văr-miu. Conduce o mașină la lăptarii din Sebastian.
E ca mine… da de ce?
— Păi… Na! că m-am molipsit cu „păi‖, de la tine. Când vin la
București cu Fordul albastru, îl bagi și pe acesta la regim de taxi.
Ne extindem afacerea. Pe Zamfirești lasă-i să se scoale când vor…
sunt obosiți. Ai timp să ajungi pe lumină la Pitești. Te odihnești
noaptea la ei și mâine pe lumină ești acasă…
În hol își făcură apariția Ion cu Maria și Ionel. Valiza
extensibilă pregătită de Maria fu pusă de Mișa în mașina lui Dima.
Plimbăreții luară micul dejun și se urcară în Fordul albastru,
după ce își luară rămas bun de la Mișa. Ionel se despărți cel mai
greu de acesta. Se legase între ei o prietenie nevăzută, înțeleasă
poate doar de copilăria prelungită, ce încă nu-l părăsise definitiv pe
tânărul muscal. La urcarea în mașină Dima îl întrebă pe Ion:
— Valiza cealaltă, cu haine, nu ai adus-o! Ai uitat-o? Să se
ducă Mișa să o aducă?
— Nu am uitat nimic! Asta e tot! Restul l-am dat Mihaelei, noi
nu mai aveam nevoie de ele, răspunse Maria în locul lui Ion.
— Dacă așa stau lucrurile… să plecăm! La revedere, Mișa!
Zamfireștii cred că încă mai au nevoie de odihnă... zise Dima
mucalit, uitându-se, prin oglinda retrovizoare, la cei doi Ceapă, ce
dormiseră și ei foarte puțin, abia spre dimineață. Apoi porni
mașina.

***

După 1921, când în Ungaria a fost ratificat Tratatul de Pace de

la Trianon, bugetarii maghiari din Transilvania și mai apoi diverse
personalități influente de aici au refuzat să coopereze cu
administrația statului român. Ba mai mult, îi puneau bețe în roate.
308
 METASTAZA

Majoritatea liderilor maghiari intraseră într-o rezistență pasivă non

possum85.
Nu puteau accepta, ca ei, cei care odinioară au dat ordine, în
numele Sfintei Coroane86, să fie o minoritate, să îndeplinească
dispozițiile venite de la București, tocmai aici unde se simțeau la ei
acasă.
În 1937, promisiunile lui Hitler, privind anexarea de teritorii la
Regatul Ungar, începeau să prindă contur. Speranțele lui Horthy87,
amiralul fără flotă, de a se menține la putere și a intra în orașele
noilor provincii călare pe un cal alb, trebuiau susținute de
atașamentul față de fascism. Intrarea lui Horthy în Transilvania și,
implicit, revenirea la privilegiile de odinioară erau așteptate de
adepții maghiari ai rezistenței pasive non possum transformată deja
în nolumus 88. Deși activa în zona Dobrogei, Dima știa destule
despre toate acestea de la SSI, dar nu făcuse încă cunoștință cu ele.
Din Brașov, Dima o luă în sus spre Sfântul Gheorghe,
Miercurea-Ciuc, Gheorgheni. Drumul trecea prin multe așezări
vechi. Stânga-dreapta vedeai numai dealuri. Când treceau prin
sate, casele parcă le ieșeau până-n drum, toate cu ziduri groase și
acoperișuri din țiglă, ardezie sau olane.
Ajunseră la Miercurea-Ciuc, Csíkszereda cum îi ziceau
maghiarii, majoritari în oraș, sau Sereda-Cicului, cum îl mai
pomeneau românii care apucaseră vremea de dinaintea Marelui
Război. Prima grijă a lui Dima a fost să găsească o benzinărie
OSIN să facă plinul la mașină. Încetinea mașina, apropiindu-se de
trotuar, și întreba trecătorii. Întreba în stânga, nimic. Întreba în
85
Nu putem – (în latinește).
86
Coroana Sfântului Ștefan (în maghiară Magyar Szent Korona, în latină Sacra
Corona) este coroana cu care au fost încoronați cei mai mulți dintre suveranii
Regatului Ungariei până în data de 30 decembrie 1916.
87
Miklós Horthy de Baia Mare, cavaler de Szeged și Otranto (în maghiară Vitéz
Nagybányai Horthy Miklós; n. 18 iunie 1868, Kenderes - d. 9 februarie 1957,
Estoril) a fost un amiral austro-ungar și guvernatorul Ungariei de la 1 martie
1920 până la 15 octombrie 1944.
88
Noi nu vrem – (în latinește).

309
 MIRCEA BULATOV

dreapta, la fel. Se uitau în ochii lui Dima, făceau grimase și

mergeau mai departe fără să-i răspundă. Ion începu să râdă.
— Măi Dimo, tu nu știi să-i întrebi? Să încerc și eu.
Pe trotuar se apropia o doamnă între două vârste îmbrăcată
cernit.
— Hol találok egy benzinkút?89 întrebă Ion în ungureasca
învățată de la bunicul, ce o știa de pe vremea când Cheile
Bicazului erau la austro-ungari.
— Először a jobb!90, răspunse femeia cernită.
— Pe prima stradă la dreapta, îi traduse Ion lui Dima. Ai văzut
ce simplu e? Aici, România trebuie să învețe limba maghiară. Pot
să treacă cinci generații și ăștia tot ungurește vor vorbi, chiar dacă
înțeleg perfect limba română.
La benzinărie, Dima păți la fel. Ceru să i se facă plinul și ochii
benzinarului priviră în gol, prin ai lui, ridicând din umeri a
neștiință. Enervat, Dima duse mâna la subsuoară unde sub haină
avea Magnumul cu țeavă scurtă, primit de la Funcționarul-
Superior. Ion înțelese intenția lui Dima și-l opri. Apoi, pe
ungurește, îl rugă pe benzinar să le facă plinul. Mai mult în scârbă
acesta acceptă. Ca din nebăgare de seamă, la sfârșit, când
rezervorul era plin, benzinarul uită pompa deschisă, iar
combustibilul curse din belșug pe caroserie. Nici capacul nu îl
închise corect. Cu greu îl făcu Ion pe Dima să se abțină. Plăti Ion
și tot el strânse bușonul rezervorului, iar cu o batistă, cerută
Mariei, șterse dârele de benzină prelinse din belșug peste tabla
Fordului, vopsită în luciosul Washington Blue. Dima înțelese că
aici leii nu aveau nicio valoare dacă nu erau ambalați în vorbe
ungurești.
Trebuiau să mănânce undeva, ceva.
Găsiră un birt mai răsărit câteva străzi mai sus. La cele câteva
mese, cu fețe de masă curate, în carouri mari alb-verde, așezate pe
o mică terasă din lemn vopsit în verde, nu se afla nimeni. Tulburat
de cele întâmplate mai înainte, Dima îi pofti pe plimbăreți să se
89
Unde pot găsi o benzinărie?- (în maghiară).
90
Prima pe dreapta! - (în maghiară).
310
 METASTAZA

așeze la o masă, apoi se trânti pe un scaun alăturat și chemă

ospătarul. Veni un bărbat cu față smeadă și mustață neagră.
Podoaba răsucită fudul a la Franz Joseph, ce-i acoperea în
întregime buza de sus, se asorta cu pantalonii negri peste care se
revărsa, depășind chimirul, o vestă verde cu fireturi de aceeași
culoare. De sub răscroiala ei largă, de la umeri, ieșeau mânecile
albe ale unei cămăși bine apretate.
— Cu ce ne poți servi? întrebă Dima, puțin nevricat.
— Avem papricaș de pui, gulaș din carne de vită, cârnaţi
Debreţin din carne de vânat, cu ardei iute, lángoși și ștrudel
unguresc. De băut avem palinka și vin de Tokaj.
Bucuros că a dat peste cineva care îi răspundea în românește
Dima comandă:
— Să ne aduci ce vrei tu, mergem pe mâna ta, doar lui ăsta
micu‘ să-i aduci ceva nu prea iute… și o sticlă de Tokaj, pentru
noi. Dacă ai și borviz e bine, că venim de departe, încheie Dima
arătând spre mașină.
Ospătarul, ce era totodată și patronul birtului, văzând numărul
de București al mașinii, plin de autosatisfacție, zâmbi strâmb și
răspunse:
— Nem tud! Fenntartott asztalok.91
Ion, mirat și el, îi traduse lui Dima cele zise de ospătar.
Cu nervii încordați la maxim, gata să se reverse prin țeava
revolverului, Dima țâșni în picioare. Duse mâna să-și scoată
Magnumul. Ion îl opri, din nou, ca la benzinărie, invitându-l afară.
După Ion, Maria cu Ionel se ridicară și ei, pentru a merge la
mașină.

În spatele plimbăreților, ospătarul-patron al birtului, cu

mâinile sprijinite în chimirul de piele de care atârna lănțugul unei
briști, voit nedosită, afișa în continuare aceeași strâmbătură. Dima,
cu coada ochiului, îi văzu zâmbetul tâmp. Scrâșni din dinți, dar
continuă șă-și conducă prietenii la mașină. După ce îl văzu și pe
Ionel urcat, se scuză de la aceștia spunând: „Am uitat ceva!‖. Ion
91
Nu pot! Mesele sunt rezervate- (în maghiară).
311
 MIRCEA BULATOV

înțelese ce urma, dar până deschise portiera și ieși din mașină, nu

mai apucă a-l opri. Dima, cu nervii țambal, ajunse, din câțiva pași
la oacheșul cu mustață. Acesta îl aștepta cu mâinile în șolduri,
lângă una dintre mese, pregătit pentru bătaie. Ajuns în fața
oacheșului, Dima se prefăcu că e intimidat de alura-i belicoasă și
de lănțugul de la brișcă, făcând pentru o clipă cale întoarsă. Un râs
disprețuitor începu să se audă din spatele lui Dima. Abia început,
râsul se curmă într-un icnet de durere. Masa de lângă el, apucată
cu iuțeală de Dima, se sparse în capul ospătarului-patron. Ion,
acum lângă Dima, îl trăgea spre mașină, să nu facă o trăsnaie mai
mare. Fordul porni nervos.
Pe terasa birtului oacheșul patron-ospătar ce știa românește, dar
servea doar clienți maghiari, se dezmeticea cu greu. Încerca, fără
izbândă, să se ridice în picioare. Cu mișcări dezordonate își ștergea
sângele, ce se prelingea pe mustața neagră, a la Franz Joseph, cu o
față de masă, în carouri alb-verde. Se asorta cu stelele de aceeași
culoare ce-i jucau prin fața ochilor.
Dima se pregătea să accelereze, mai zdravăn, când un băietan
le sări în față, făcându-le semn să oprească. Frână brusc și cu capul
scos pe geam strigă:
— Vrei să te calc, măi bozgorule!
— Sunt român nene… Am văzut tot! Nu v-a dat ăla să mâncați.
Așa face la toți românii care vin la birt și n-au habar de damblaua
lui. Și-a găsit nașu‘. Haideți la noi! Vă dăm de tăte…
— Urcă în spate și arată-ne unde stai, răspunse mai puțin
nervos Dima, auzind că i se vorbește doar în românește.
— Tot în sus, spre Gheorgheni, după ieșirea din Sereda…
adică din Miercurea… adăugă explicativ românașul, urcat lângă
Ionel în spate.
La ieșirea din oraș, după ce lăsară în urmă o biserică și un
cimitir catolic, băietanul arătă spre un pâlc de case acoperite cu
olane. Semănau cu celelalte întâlnite pe drum. Doar o mică, mare
deosebire. Cercevele ferestrelor și tencuiala de la fațadă nu erau
vopsite cu verde, ci cu un roșu cărămiziu. La semnul românașului
opriră în fața unei porți mari cu acoperitoare din șindrilă. Era toată

312
 METASTAZA

din lemn, cu împletituri și flori, cioplite frumos. În casă locuiau

bunica, părinții și cei doi frățiori, mai mici, ai băietanului. După ce
acesta povesti pe scurt, alor lui, ce făcură eroii descoperiți de el,
toată gospodăria fu cuprinsă de freamăt.
Tatăl deschise larg porțile și îl rugă pe Dima să bage mașina în
curte, lămurindu-l: „Aici e mai sigur! Dacă trec verzii și văd număr
de București, să nu iasă cu văleu sau să facă ceva pagubă… Așa-i
acu‘, în ultima vreme, de când cu Hitler și cu Horthy… Scrie
multe la gazetă! Cele ungurești îs mai lesne de găsit deși cele mai
multe vin de peste… Ăle‘ rumânești se găsesc mai greu aice‘…
Ori nu îs trimăse, ori nu ajung…‖
În timpul acesta bunica băietanului așeza cergi viu colorate, pe
băncile de lângă masa lungă de lemn, aflată sub umbrarul boltei cu
viță-de-vie. Deasupra capului, la o înălțime și jumătate de om,
atârnați ca la defilare, purcelușii, așa cum erau alintați ciorchinii
de struguri, bine îndesați, dădeau spre a se coace. Plimbăreții au
fost invitați, întâi în spatele casei, pentru a se spăla la lighean.
Frățiorii băietanului se simțeau onorați că ei le turnau apă și le
dădeau ștergare albe. Urmă o nouă invitație la masa de sub bolta
de vie. Tatăl băietanului deja pusese pe masă cănile de lut, carafa
cu apă rece și clondirul cu vin roșu.
Cât tăifăsuiră bărbații despre nedreptățile de prin Transilvania
și ce mai e nou prin țară, Maria își făcu de joacă, alături de Ionel,
cu frățiorii băietanului. În acest timp, românașul, ce aduse
musafirii neașteptați, își ajuta mama să pregătească masa. Prinse
câteva puicuțe, ce mai aveau puțin până deveneau găini, le tăie, le
opări și jumuli. Din ele maică-sa făcu o ciulama, pe care o servi
musafirilor alături de o mămăligă aurie. Discuțiile mai continuară,
pe aceeași temă. Se făcuse seară bine când tatăl băietanului invită
lumea la culcare:
— Nu vă fie cu supărare, avem doar două camere. În cea mare
să doarmă domnul Ion cu soția și copilul, iar dumneata domnule
Dima în camera mai mică. Noi, cu toți ai casei, ne culcăm în pătul.
— Nu se poate! E prea mare deranjul. Eu am să dorm în
mașină, iar restul hotărâți voi, conchise Dima.
313
 MIRCEA BULATOV

Se împrăștiară fiecare la locul lui de culcare. Toți se simțeau

prost. Gazda, că nu putea oferi ceva mai acătării pentru românii de
treabă ce îi călcaseră pragul casei. Maria și Ion că nu puteau să-l
cheme pe Dima să doarmă cu ei în cameră, alături de Ionel. Cât
erau de prieteni, nu se cădea să doarmă toți patru înghesuiți în
același pat, aici în casa unor străini.
Răcoarea dimineții îl trezi primul pe Dima. Dormise chircit pe
bancheta din spate a Fordului. Ieși din mașină și făcu câteva
mișcări să-și dezmorțească picioarele. Așa îl găsi gazda, tatăl
băietanului.
— Ziua bună de dimineață se cunoaște! V-ați sculat cu
noaptea-n cap… Înviorarea de dimineață văd c-ați făcut-o… Parcă
ați fi ofițir, se adresă șugubăț acesta lui Dima.
— Cine știe… poate ai dreptate, dar bine că ne-am văzut
înainte de a se trezi ceilalți. Am o rugăminte la mata. Noi trebuie
să plecăm devreme. Te rog pune o desagă cu de-ale gurii în
portbagaj. Ne oprim la Lacul Roșu și nu vreau să opresc pe drum,
pe la porțile oamenilor să cumpăr de mâncare. Bașca, dacă dau de
unul ca cel de ieri, ce nu vrea să-mi vândă și mai face și măscări…
Ne strică toată ziua, iar pentru mine azi este o zi specială. Dar asta
e altă poveste… Mă privește doar pe mine și… Aici ai câteva mii
de lei pentru ospitalitate și pentru ce te-am rugat.
— Ferească Sfântul Dumnezeu! Nu-mi face așa o supărare
conașule! Mă ocup, chiar eu, de tăte cele… Am să pun și niscai
vin, din cel roș, de la noi din ogradă… Ca să aducă noroc și să vi
se găte ziua cu bucurie…
Peste un ceas, plimbăreții își luau rămas bun de la ospitalierii
rumâni, ai căror strămoși au iobăgit sau clăcășit, multe generații, la
străinii de-altă dată, acum neaoși la Ciuc și-n toată Harghita. Maria
era adânc mișcată de inima largă cu care au fost primiți de niște
oameni pe care, până ieri, nici nu-i cunoscuseră. Deschise valiza și
scoase costumașul de marinar al lui Ionel. Îl puse în brațele
frățiorului mai mic, al băietanului românaș, apoi se urcă și ea în
mașină. Dima, înainte de a se așeza la volan, profită de neatenția
tatălui care le deschidea larg porțile din lemn cioplit. Se apropie,
314
 METASTAZA

poznaș, de micuțul ce ținea în brațe costumașul de marinar primit

de la Maria. Se așeză pe vine în fața lui povățuindu-l:
— De îmbrăcat o să te ajute mama ta, dar să-ți arăt cum se
poartă o beretă de marinar francez, cu pampon roșu…
În timp ce zicea acestea, ascundea în fundul beretei, cele câteva
mii de lei refuzate de taică-su. O așeză, ștrengărește, pe capul
micuțului, atingând de trei ori, în glumă, pamponul roșu. Se urcă
imediat în Ford și îl mână grăbit spre Gheorgheni, Lacul Roșu și
într-un sfârșit la Dămuc. Atingerea pamponului roșu, conform
tradiției franceze, trebuia să-i poarte noroc. Avea multă nevoie…
Pentru Dima începea cea mai grea zi din concediu.
Plănuise totul, cu mult timp înainte, de când i-a trimis Mariei
felicitările de Crăciun și de Paști. Sămânța, a ce voia să facă,
începuse să încolțească în subconștientul lui Dima, cu mult timp în
urmă. Încă de atunci, la horă la Dămuc, de Sfânta Marie Mică,
când o furase pe Măriuca lui Ionică doar pentru un joc. Nu mai
opri în Gheorghieni și o făcu dreapta spre Lacul Roșu. Românii
din zonă îi mai ziceau Lacul Ghilcoș, iar maghiarii Veres-Tó92 sau
Gyilkos-Tó93. Drumul trecea pe lângă pârâul Vereșchiu și apoi
făcea un cot de jumătate de cerc ca să traverseze pârâul Oii,
aliniindu-se de-a lungul Lacului Roșu și mai departe însoțea râul
Bicaz coborând prin Chei până jos la Bicazu Ardelean. Până să
ajungă în această comună, din drumul principal, se făcea la
dreapta, unul mai puțin îngrijit, ce ducea la Dămuc. Acolo trebuiau
să ajungă, cât încă era lumină, urcând pe jos la casa familiei
Ceapă.
Plimbăreții ajunseră la capătul lacului, cel care dădea spre
miazăzi, când în luciul acestuia, încă se mai reflecta povârnișul
roșcat al Licoșului. Ieșind de pe drumul principal, Dima coti
stânga, pe un drumeag lăturalnic. Mai bine zis, pe o potecă lată ce
se apropia mult de marginea lacului. Reuși să parcheze Fordul sub
un molid bătrân foarte aproape de marginea apei.
92
Lacul Roșu - (în maghiară).
93
Lacul Ucigaș - (în maghiară).

315
 MIRCEA BULATOV

— Dragii mei trebuie să facem un popas mai lung. Am trei

motive: primul, motorul dă să fiarbă, doi, e prânz și ne e foame,
cred la toți, iar ultimul, puțină odihnă și zbenguială, în apa rece, nu
ne-ar strica, ca pe vremea când eram puștani …
— Daa! Mai ții minte Ioane! Când veneam toți trei să prindem
păstrăvi, interveni melancolică Maria.
— Trecut-au anii! Bine ne-ar fi prins, acum, undițele de atunci!
Ne ostoiam ceva foamea și-l învățam pe Ionel să prindă pește, intră
și Ion în discuție, cu ceva amăreală în glas, cuprins de aceeași
nostalgie ca a Mariei.
— Tu Ioane rupe o creangă mai lungă… Ionele, vezi că în
torpedoul mașinii găsești o cutiuță! Dă-i-o lui taică-tu, are tot ce-i
trebuie să-ți facă o undiță. Mary! pune haina mea și ce mai găsești
jos pe iarbă. Eu vă aduc mâncarea.
Peste un sfert de ceas Maria, Ion și Dima mâncau cu poftă la
umbra bătrânului molid. Primii doi înțeleseseră că de merinde s-a
îngrijit Dima și că au fost puse în portbagaj de tatăl băietanului
românaș din marginea Ciucului. Ionel, doar cu o bucată de pită cu
șuncă, pregătită de Maria, dădea la păstrăvi, cu undița făcută de
Ion.
— După o masă așa bună, ar fi mers un vin roșu, zise Ion după
ce termină ultima îmbucătură.
— Hocus-pocus-preparatus! Acușica vine și vinul! răspunse
Dima doleanței lui Ion, în timp ce se ridică rapid în picioare și se
îndreptă spre mașină.
Ridică încet capacul portbagajului. Acolo, într-o cutie, păstra
un bidonaș și două căni. Lângă ea, învelită bine, stătea sticla pusă
de ospitaliera gazdă din Ciuc. Presără, ca de obicei, pe ascuns, în
cana destinată Mariei, afrodiziacul dulceag de mandragore. Cu
toate acestea păși agale spre cei doi care deja se leneveau la soare.
— N-am pahare! Doar două căni din tablă, de la armată. În
prima torn pentru Mary, în a doua pentru mine, iar clondirul, cu tot
ce-i în el, i-l lăsăm lui Ion. Poate să-l bea pe tot că nu conduce. Ha,
ha!
Ciocniră și băură mulțumiți din vinul roșu, aspru, țărănesc. Ion
316
 METASTAZA

și Maria radiau de bucurie. Mai aveau puțin și ajungeau înapoi

acasă. Amândoi erau mulțumiți de minunatul concediu oferit de
Dima, dar și puțini mohorâți, în suflet, că s-a terminat. Parcă le-ar
fi fost mai ușor să nu fi văzut atâtea. Cum alții muncesc mult mai
puțin ca ei și au mult mai mult. Că lumea e mult mai întinsă și mai
felurită decât cea cunoscută de ei, între Lacul Roșu și Piatra. Se
pregăteau sufletește pentru a se întoarce la lumea și treburile lor.
Dima, desculț, cu pantalonii suflecați până la genunchi, lipăia
apa gânditor, pășind mărunt pe două trunchiuri de brad așezate
pereche, jumătate pe mal, jumătate în apă.
Se pare că au fost fasonate și așezate așa de muncitorii drumari
care terminaseră în acel an drumul spre Piatra, început cu mulți ani
înainte. Apa era acceptabilă, nici prea rece, nici caldă. Se vede că,
în acele locuri a fost, mai multe zile la rând, căldură mare. Îi veni o
idee ce-l făcu să zâmbească și să se apropie de cei doi Ceapă ce se
întinseseră de-a binelea la soare.
— Hai să ne scăldăm! Să ne răcorim puțin! Costumele de baie
le-am folosit doar o zi, la Mamaia, iar de la Brașov n-am făcut
niciun duș.
— N-ar fi rea ideea, dar aici nu suntem la plajă! Dacă ne vede
cineva? răspunse Maria, mai mult pentru ea, căci simțea nevoia de
a se răcori, de a stinge acel ceva, străin ei, ce începea din nou să-i
aprindă focul dorințelor interioare.
— Vezi pe cineva în afară de Ionel? Nu-i nimeni acum la
miezul zilei. Dacă vine cineva, vine spre seară și numai dacă e
vreme mohorâtă. Atunci se prinde pește. Nici Ionel nu prinde, se
tot chinuie degeaba!
— E periculos pentru Maria! Sunt cioturi peste tot și nu știe
bine să înoate… încercă Ion să demoleze inițiativa lui Dima.
— Eram mai curajoși când eram puștani și veneam aici.
Mergem în capătul buștenilor. Acolo apa nu trece de piept. Tu,
Ioane, te bagi în apă la dreapta, iar eu la stânga. Maria coboară la
mijloc și face naveta între noi. Dacă e ceva o prinzi ori tu, ori eu…
Peste câteva minute se bălăceau în apa răcoritoare a lacului.
Maria înota, plescăind între cei doi. Apa rece și neștiința în ale

317
 MIRCEA BULATOV

înotului o făcură să obosească repede. Se cuibări, pentru câteva

momente, în brațele lui Ion. Acel ceva, străin de ea, o făcea să
simtă nevoia să-l simtă aproape, lipit de ea.
— Hai să ieșim! Ai obosit! zise grav, aproape poruncitor, Ion.
— Încă trei patru ture… Nu știu ce-i cu mine, Ioane! Simt un
zăduf în tot corpul. Să mă răcoresc bine și ieșim, îi șopti și se
aruncă din brațele lui, înotând spre Dima.
De fiecare dată, Dima o întâmpina cu brațele întinse pe sub
apă. O prindea de mijloc ca la horă și întorcând-o îi cuprindea
coapsele, mângâindu-le grijuliu, spre a o împinge din nou spre Ion.
Jarul din sângele Mariei începea să-i zăpăcească mintea tot mai
tare. Înota buimăcită, de la unul la altul. Nu mai reușea să facă
nicio diferență între mâinile aspre și puternice ale soțului ei și cele
viguroase, dar delicate ale lui Dima, care o atingeau ca din
întâmplare, acolo, jos unde începea să clocotească de-a binelea,
deși apa lacului cu slipiri roșiatice o îmbrățișa în răcoarea ei.
Acest du-te-vino al tinerei femei înfierbântate fu întrerupt de Ionel
care venea către ei, strigând plin de bucurie:
— L-am prins! L-am prins! E măricel.
Ion ieși primul din apă, acolo în capătul buștenilor. Își apucă de
mâini soția care ajutată, din apă de Dima, păși fără să se zgârie pe
trunchiurile de lemn. Cum ajunse pe mal, Maria se repezi la Ionel.
— Ionele! Dragu‘ mamii, ce vrei să faci cu păstrăviorul ăsta?
Nu vezi cum se zbate? Cum se chinuie…
— Să-l facem fript. Dima ne face un foc, tata face o țepușă și-l
perpelim…
— Ionele! Lasă-l să trăiască să se facă mai mare și vii să-l
prinzi cu tati aici, sau poate coboară el prin Chei, printre stâncile
Bicazului. Îl prinzi acolo, când se face mai mare, când se satură și
el de viață…
— Bine mami! acceptă, într-un final, Ionel, lăsându-l pe
taică-su să scoată acul din gura păstrăvului și să-i dea drumul
înapoi în lac.

318
 METASTAZA

Mai erau câteva ore bune până ce soarele se hotăra a trece

Hăsmașul Mare. Plimbăreții, cu mic cu mare, schimbați cu haine
uscate și răcoriți bine, intrau bucuroși cu Fordul în Dămuc. La casa
învățătorului, nimeni. Vecinul învățătorului i-a spus Mariei că
acesta e de câteva zile sus, cu nevastă-sa, la casa lui Ion. Tot
vecinul îi ajută să deschidă poarta cea mare și să bage mașina în
curtea dascălului.
Ion luă valiza cea mare și porni primul, în sus, pe potecă, spre
casă. Dima îl urma, doar cu un geamantănaș pătrățos în husă de
pânză și cu o geantă de voiaj scoasă din valiza cea mare.
Avea în ea trusa cu ustensilele de ras, iar în compartimentul
secret, din spatele oglinjoarei, se aflau prețioasele cuburi de zahăr
pregătite la Brașov. Maria mai la urmă, cu Ionel de mână, pășea
stângaci, în pantofii cu tocuri. Ajunsă lângă molidul bătrân, cu
coaja cutată, Maria îi zise lui Ionel:
— Am să-ți spun un secret. Aici în coaja copacului mama are o
ascunzătoare…
În timp ce vorbea cu Ionel, Maria scoase din ascunzătoarea,
până atunci știută doar de ea, opincile lăsate la plecare. Erau
uscate, semn că nu plouase de mult. Le scutură de praf și le încălță.
Din nou, cu Ionel de mână, îi ajunse din urmă, destul de repede, pe
Ion și Dima. Mai aveau puțin până să le apară casa, după ultimul
cot al potecii, când Roșu îi simți și începu să latre insistent, dar
bucuros, a prieten. Maria, fără să o vadă cei din față, făcu din nou
schimbul încălțărilor și cu toții pătrunseră în ogradă. Roșu sărea
vesel, dând din coadă, mai să-l dărâme pe Ionel. Învățătorul cu
Ileana le ieșiră în întâmpinare. Aceasta începu să le dea raportul
despre toate cele întâmplate în lipsa lor în gospodărie. Că toate-s
bune și că tocmai terminase de copt pâinea și plăcintele poale-n
brâu. Bărbat-su, mai puțin cuprins de fierbințeala revederii, îi
curmă vorba cuviincios, dar ferm:
— Apăi, dragă Ileano, aveți destulă vreme să vărbiți, despre ce
a fost, pe unde s-or preumblat… N-or intrat zilele-n sac… Să
lăsăm oamenii să se hodinească…

319
 MIRCEA BULATOV

— Bine zici bădie, zise Ion. — Parcă nici bucate nu-mi trebuie,
dar dacă a făcut Ileana poale-n brâu mâncăm câteva și câte un ceai
ne-ar prinde bine. Să văd ce fac animalele și mergem în casă…
— Acu‘ le-am băgat în grajd și le-am dat oleacă de fân să aibă
ce face la noapte…
Peste puțin timp învățătorul cu nevastă-sa ieșeau din ograda
familiei Ceapă. Ileana avea pe umăr desaga cu o pâine și două, trei
brânzoaice, aranjate grijuliu de Maria. Înainte de a o lua, în jos,
spre Dămuc, îi ajunse Dima din urmă.
— Luați lămpaciul! Acum se face seara și dacă vă apucă
întunericul. Mulțam pentru ajutor! Am lăsat mașina la voi în curte.
Dimineața vin să o iau. Plec la București… lăsă Dima vorba
neterminată, în timp ce-i băga învățătorului, în buzunarul vestei,
câteva hârtii de o mie.
Întors în curte, îl găsi pe Ion spălându-se la jgheabul de lemn.
Făcu și el la fel. Maria cu Ionel se spălau, la rândul lor, în cuhnie,
la lighean. Se înserase de-a binelea când bărbații, în această
categorie era socotit și Ionel, se așezară la masa rotundă din
pridvor. Stăteau la fel ca în seara când venise Dima pentru a-i lua
în lungul voiaj. O așteptau pe Maria să aducă plăcintele și ceaiul.
Feblețea lui Ion era cel acrișor de măceșe. Acesta strigă să-l audă
nevastă-sa din cuhnie:
— Marie! Unde-i lămpaciul din perete?
— L-am împrumutat învățătorului, să ajungă cu bine-n sat,
răspunse Dima în locul Mariei.
— Marie! Când vii, adu-l pe cel de deasupra patului nostru!
Apoi continuă către Ionel: — Ajut-o pe mama! Adu tu cănile și
ce-ți mai dă… Doar ceainicul încă n-ai voie să-l aduci, te poți
opări.
Profitând că au rămas singuri, Ion începu:
—Ne-ai făcut să ne simțim fain zilele acestea. Ai cheltuit mulți
bani cu noi. Cred că ar trebui, pe puțin trei ani, să iei câștigul de la
moară pentru a te reface.
— Ioane! Ce e cu tine? Am pomenit eu ceva despre bani!
Banii sunt făcuți să circule. Am principiul meu: „Cu cât cheltuiești
320
 METASTAZA

mai mult, cu atât ești obligat să câștigi și mai mult‖. Trebuie să

înveți și tu asta…
— Că veni vorba de învățat… Ce informații vrea să culeg din
comună și din Piatra, Funcționarul-Superior de la SSI? Spune-mi
și mie ce îi interesează ca să aflu…
— Nu prea e corect, n-am voie să te învăț. Vrea să te testeze.
Dar tu nu ești orișicine, ești prietenul meu. O să vrea informații
despre cei mai influenți din zonă și, mai ales, despre cei activi
politicește. Îi dai informațiile pe căprării! Cine, câți sunt cu
liberalii, cu țărăniștii și, mai ales, cu ăștia noii, legionarii și cuziștii
ce sunt acum în partidul lui Goga. Ăștia din urmă sunt în stare să
se bată între ei, ca chiorii, deși ideile lor nu diferă mult. Afli dacă
au oameni în Piatra, te pui bine cu ei și vezi cine le dă ordine de la
Ieși. Vezi că omul lui, legătura ta cu centrul, o să te tragă de limbă
despre simpatiile tale politice, prietenii tăi, chiar și despre mine.
Câte ceva chiar să-i spui, dar nu prea multe și nu o implica pe
Mary, chiar dacă-ți cere. E bine ca ea să nu știe nimic din ce faci, e
mai sigur pentru voi și…

Cei doi întrerupseră discuția ce luase o alură secretoasă, când

apăru Maria cu plăcintele reîncălzite și ceainicul cu ceai de
măceșe. Era urmată de Ionel cu lămpaciul cerut de taică-su și cu un
borcan de miere. Dima, văzând mierea, înțelese că tot planul lui
era cât pe-aci să se năruie. Interveni glumeț:
— Păi bine plimbăreții mei, ați și uitat manierele elegante de la
oraș? Cu miere îndulcim ceaiul?
— Nu ținem zahăr în casă! se scuză Maria.
— Bine că am eu! Port mereu câteva bucățele cu mine! În loc
de bomboane. Aprindeți voi lămpaciul, că aduc zahărul imediat. Să
ne simțim în seară asta ca la oraș, ca la restaurant sau cafenea. Nu!
Ca la o ceainărie…
— Hai, Dima! Adu‘ zahărul mai repede că torn ceaiul în cești
și se răcește. Lumină palidă avem, pridvor pe post de terasă avem,
lipsește muzica și dansul, încheie Maria mai în glumă, mai cu
părere de rău.

321
 MIRCEA BULATOV

Profitând de șansa dată de Maria, fără voia ei, Dima, aproape

alergând, ajunse în camera cea mare. A scos cu grijă prețioasele
cuburi de zahăr, cu drogurile adormitoare sau excitante la interior,
funcție de destinatar, învelite în șervețele și dosite în spatele
oglinzii din trusa de bărbierit. Cu ele într-o mână și cu
geamantănașul pătrățos, învelit cu o husă de pânză, în alta, ieși
afară. Toți se uitau mirați la el. De ce cară afară ciudata valijoară?
De ce o lasă în apropiere, pe prispă? Dima speculă mirarea lor
explicând, cum face un iluzionist:
— Întâi, îndulcim ceaiul…
Aici, Dima făcu o pauză de suspans, în timpul căreia
despachetă bucățelele de zahăr. Trebuia să se miște repede și în
același timp să nu greșească codul colțurilor rupte de la șervețelul
fiecărui cubuleț. Reuși să nu greșească și puse în ceașca fiecăruia
cubul de zahăr cu drogul destinat de el, încă din camera de la hotel
Coroana de la Brașov. Toți începură să soarbă din ceai și să
mănânce din gustoasele poale-n brâu făcute de Ileana. Dima își
ungea plăcinta cu mierea adusă de Ionel. Acum dulceața ei nu mai
era un pericol. Devenise inofensivă și nu îi mai putea strica
aranjamentul. Totul reveni la normalul planului lui Dima care își
continuă explicația:
— Doi! Chemăm muzica… Parcă așa doreați mai adineauri
doamna Mary? Ce doriți vals, tango, foxtrot? Domnule Ion, doriți
poate o romanță?
— Ce i-ai pus Marie lui Dima, în ceai? S-a îmbătat deja
domnul locotenent… Cu apă chioară, scuze cu apă dulce, intră în
joc glumind Ion.
— Terminați-vă ceaiul și nu vă uitați la mine! Ce urmează e
surpriză. V-am mințit până acum? zise Dima, puțin mai serios și se
ridică de la masă, îndreptându-se spre ciudata valijoară.
Toată familia Ceapă se conformă, sorbind fiecare ultimele
înghițituri de ceai. Deodată, în tăcerea serii, se auzi tenorul
Leonard cântând Zi-i țigane! acompaniat de taraful lui Petrică
Moțoi. Taraful nu mai cânta în direct, ca la București la restaurant,
ci de pe o placă Edison Bell. Ion, Maria și Ionel se ridicară, toți

322
 METASTAZA

trei, de la masă, venind spre Dima care ședea ghemuit, cu spatele

la ei, învârtind la manivela unui patefon Columbia. Capacul ridicat
al acestuia lăsa să se vadă în buzunarul semidesfăcut, câteva plăci
inscripționate cu mărci și titluri diferite. Dima, bucuros de surpriza
făcută, se reașeză la locul lui și termină de băut ceaiul său rece.
Trebuia musai să-l dea gata. Era cel cu întăritor. Planul lui se
împlinea, se apropia de epilog.
— Trei! Dragii mei, după taraf, sunteți poftiți la dans. Pentru
început un tango, apoi urmează un vals. Ioane! Maria! Dansați!
Ca vrăjiți, de noaptea ce coborâse de-a binelea peste munți și
de tangoul ce se revărsa din gramofon, cei doi soți începură să
danseze stângaci, așa cum se pricepeau. Ionel și Dima se uitau la ei
fermecați de bucuria ce radia în jurul tinerei perechi. Pentru un
moment Ionel uită că sunt părinții lui. În lumina slabă, gălbuie a
lămpaciului, păreau desprinși din cartea de mitologie antică cu
ilustrații, primită de la învățătorul din Dămuc. Taică-su părea unul
din frumoșii eroi antici, iar mama, dansând fericită, aducea cu o
vestală. Pentru o clipă și Dima uită de planurile lui, admirându-le
frumusețea trupurilor, care se mișcau, pline de candoare, în ritmul
lent, din doi timpi, ai tangoului argentinian. Dansul și
contemplarea se sfârșiră odată cu hârșâitul ascuțit produs de acul
patefonului ce ajunse la sfârșitul plăcii de bachelită. Mariei îi
părea cel mai rău. O dorință lăuntrică, străină ei, o făcea să simtă
nevoia, din ce în ce mai mult, să fie strânsă în brațe. Sfârșitul
tangoului îl trezi pe Dima din contemplare, aducându-i la loc,
gândurile și planurile pentru atingerea țintei mult dorite.
— Acum urmează valsul! Poftiți din nou la dans! Îi invită
Dima pe cei doi, întorcând arcul descărcat al patefonului și
ghidând brațul, cu acul ascuțit, la începutul unei alte plăci
inscripționată Valurile Dunării.
Maria se apropie de Ion, ce se așezase moleșit pe scaun,
trăgându-l, incitant, sus la dans.
— Nu știu Marie ce e cu mine! Parcă sunt frânt de oboseală…
Dansează cu Dima… Eu oricum nu știu să valsez… El știe sigur…
se scuză Ion, făcând pauze, cu un glas din ce în ce mai necontrolat,

323
 MIRCEA BULATOV

mai fără vlagă.

— Hai Dima! Să-mi arăți tu…
Maria, ce furase din priviri, la cazinourile din Constanța și
Sinaia cum valsau perechile din lumea bună, prinse repede
mișcările de la Dima. După câteva unduiri nesigure, se învârtea și
ea, tot mai grațios. Pe la mijlocul dansului, începu să simtă
strânsoarea, ce îi cuprindea tot mai tare talia. Era brațul lui Dima
ce o sprijinea, puțin mai sus de mijloc, cu degetele mâinii
frământându-i pieptul ce zvâcnea înflăcărat.
Părea o continuare, peste ani, a atingerii gutuilor ei de
copilandră, făcută de Dimuț la hora de Sfânta Marie Mică. O
flacără, străină ei, ce-i încorda la maximum toate simțămintele
devenite pătimașe, începu tot mai puternic să o ardă, acolo pe
dinăuntru unde simțea o agitație tot mai puternică, tot mai dorită.
Văpaia ei incendie mintea Mariei și o convinse să renunțe complet
la raționament. Se lăsă, în întregime, în voia brațelor și coapselor
bărbătești ce dansau lipite de ale ei. Și unele și altele o înlănțuiau
într-o delicată răsucire ce se contopea cu beția valsului amețitor.
Lumina galbenă a lămpaciului se micșorase de tot. Fitilul trebuia
ridicat. Nimeni însă nu simțea că-i necesar. Ionel adormise, cu
capul pe masă, cum îi era obiceiul când era obosit. Maria se opri
din dans și îl sculă pe Ion ce moțăia, de asemenea, cu capul lăsat
pe spate:
— Hai, Ioane! Sus! Te duc la culcare… Văd că dormiți
amândoi de-a binelea… Nu vreți să dansați și să vă bucurați alături
de mine…
— Scuze, Dimo! Mi-s pleoapele de plumb… Marie! dacă vrei
mai dansează și tu un dans, două, apoi hai la culcare. Cred că și tu
ești obosi… nu-și termină vorba Ion, ce abia își trăgea pașii spre
dormitor.

După ce îl culcă pe Ionel, în cuhnie, Maria se întoarse în

dormitor. Ion sforăia deja, întins pe burtă. Adormise îmbrăcat. Cu
greu, Maria îl întoarse și-l dezbrăcă. Degeaba îl desmierdă,

324
 METASTAZA

mângâindu-l peste tot. Nimic. Degeaba își stropi, din belșug, trupul
înfierbântat, cu parfum CARON. Mesajul înmiresmat, altădată atât
de ațâțător pentru virilitatea bărbatului ei, acum nu mai reușea să-i
transmită nimic. Puteai să tai lemne pe Ion. Pe Maria o podidiră
lacrimile. Pentru întâia oară simțea că-i fără de bărbat. Se simțea
abandonată, ea și dorințile-i fierbinți, devenite de nestăpânit.
De afară se auzea un tangou pasionat. Invitația lui pătimașă
părea irezistibilă Mariei. Dima schimbase placa, iar acum acul
gramofonului culegea de pe discul de bachelită o altă melodie.
Era un tangou languros cu vocea lui Cristian Vasile94 cântând
Aprinde o țigare. Stând pe prispă, în lumina firavă a lămpaciului,
Dima asculta versurile cântate pasionat, ușor gâjâit, de faimosul
tenor.
Aprinde o țigare!
Și-n fumul care zboară-n nori albaștri ca un vis
Cufundă-te-n visare
Și lasă gândului cărare de abis!

Acolo, la marginea prispei înalte, bălăbănindu-și agale

picioarele, Dima se conformă îndemnului din tangou și își aprinse
o țigară. Aștepta, precum păianjenul, efectul prafurilor spițerului
bucureștean. Pentru prima oară Dima pusese toate prafurile în
acțiune. Acum, după ce-și administrase întăritorul recomandat de
spițer, ființa lui Dima intra treptat sub plăcuta lui autoritate. Se
visa un modern Paris care tot făcuse cadouri, nu numai Afroditei,
dar și Elenei. Pentru Dima zeița iubirii, Afrodita, era întruchiparea
dorințelor lui pătimașe, iar frumoasa Elena devenise Maria, pe care
o dorea din ce în ce mai mult, mai nebun. Până aici reușise să fie
precaut. Nici Maria, nici Ion nu și-au dat seama că în această
excursie, treptat, treptat, cu darurile lui grecești și nevinovate,
94
Cristian Vasile - celebru cântăreț român de muzică ușoară, din perioada
interbelică, cu o voce caldă de tenor cu un ușor tremur; a interpretat romanțe și
tangouri celebre. Tangoul Aprinde o țigare, compus de Ion Fernic, a fost
înregistrat de casa de discuri Columbia în 1933.

325
 MIRCEA BULATOV

Dima a pătruns între ei. Reușise să intre în mintea și inima Mariei,

prin afecțiunea față de Ionel, prin înțelegerea și sprijinirea
pornirilor ei tinerești față de Ion, mai aprinse ca niciodată în acest
concediu. Sosise ceasul să joace ultimul act. Dima trebuia să se
preschimbe în mitologicul Adonis în stare să o zăpăcească și pe
Afrodita sau Persefona. Știa că se apropia de finalizarea victoriei,
dar își făcea complexe pentru ce urma după aceea, cucerirea
trupului Mariei. Nu se gândea la tehnică ci, la înzestrare. Pe prima
o învățase de la femei ca Olga în timpul școlii de ofițeri de la Iași
sau ca doamna Alecu din București. De a doua se temea Dima.
Văzuse cu ochii lui, mărimea avuției lui Ion, atunci, la Iași, la
vizita medicală de la încorporare. Dacă dulcele, pus în ceaiul
Mariei, o lăsa să compare, se prăbușea totul. Tot sprijinul său era
în prafurile ce întindeau la extrem, corzile dorințelor Mariei. Știa
că trișează, dar mergea mai departe. Aștepta, aparent liniștit, dar
fremătând pe dinăuntru. Își aprinse încă o țigară de lux și trase
două fumuri.
Un puternic miros de parfum CARON răzbătu prin fumul de
țigară. Fără să fie auzită, Maria, desculță, se apropiase de el și se
așeză alături sprijinindu-și capul copilărește pe umărul lui Dima.
Acesta politicos dădu să arunce țigareta încă neterminată. Mâinile
Mariei îl opriră mângâindu-l ușor.
— Nu mă deranjează dacă fumezi lângă mine! Am văzut că
femeile din lumea bună fumează, cot la cot cu bărbații…
— Hai să dansăm Mary! Ai văzut că ți-a dat voie Ion…
— M-am supărat rău pe Ion! Nu mi-e rușine să-ți spun. Am
musai nevoie de el, mai ceva ca atunci la mare sau la Casino
Sinaia, când tu ne-ai înțeles și ai avut grijă de Ionel… Și acum…
el doarme buștean. Mai bine dansez aici stând lipită de tine…
Învață-mă și pe mine să trag din țigaretă! Ce este așa de seducător
în ele? Ion fumează rar, dar nu mă lasă nici să gust… Zice că nu-i
pentru femei… Că o femeie cu țigareta în gură arată ca o… Să-mi
arăți tu dacă este așa…
— Să tragi doar scurt și să nu ții fumul în gură, altfel te îneci…
îi șopti îndrumător Dima, lăsând-o să-și culce capul în poala lui și

326
 METASTAZA

ținându-i grijuliu țigareta între buzele întredeschise.

Maria abia apucă să tragă câteva fumuri, când tangoul se sfârși
lăsând să se audă scrâșnetul enervant al acului, ce se învârtea pe
loc, anunțând că melodia s-a terminat. Amândoi ar fi dorit ca
tangoul să nu fi avut sfârșit. Dima aruncă nervos țigareta, departe
în iarbă, și o mângâie pe obraz pentru prima oară ca scuză că
trebuia să se ridice pentru a opri zgomotosul patefon. Maria
încuviință. Acum orice zgomot îi deranja pe amândoi. Când se
întoarse, după ce opri și închise capacul cutiei cântătoare, Dima o
găsi pe Maria așteptându-l în picioare.
Își trecea molatic mâinile prin părul negru, răsfirându-l. Ia
vaporoasă, desfăcută larg, îi căzuse de pe umeri, iar șnurul
deznodat, lăsa ciucureii de borangic de la capete, să atârne în părți,
peste încrețurile frumos brodate ale mânecilor. Dima nu mai putu
să-și stăvilească pornirile ațâțate și o cuprinse în brațe. Săruturile
pătimașe, mușcau din buzele tremurânde și coborau, pe gât, spre
pieptul Mariei, devenit vulcan în clocot, ajungând să guste din
murele a căror savoare nu o cunoscuse până atunci decât Ion.
Atunci, la urechea lui Dima ajunseră șoaptele mult așteptate:
— Nu mai rezist! Trebuie să te simt… până sus, în adâncul
meu. Te rog fii Ion, pentru mine… Acum, în noaptea asta! Dacă
mă refuzi să fiu a ta, înnebunesc…
Pășiră îmbrățișați, către camera cea mare, unde era așternut
patul lui Dima. Strâns lipiți trecură cu pași mărunți prin holul mic
de la intrare unde, din dreapta, din întuneric, se auzea sforăitul lui
Ion. Pentru cei doi înfierbântați trecerea pe lângă acest zgomot nu
mai însemna un impediment. În grabă, se ajutară reciproc să scape
de tot ce aveau pe ei. Maria, cu părul răsfirat, se întinse singură
peste perna pufoasă ce-i arcuia în sus coapsele înfierbântate. Era
cusută de ea înainte de măritiș. Mirosea a lavandă sălbatică, de
munte. Tânăra femeie fu sărutată, pentru prima dată în viața ei,
încet, lung, peste tot. Mișcările lente ale lui Dima o făceau să
tremure toată. Maria dorea ca totul să fie mai repede, mai profund,
mai intens. Stătură înlănțuiți o noapte întreagă. Făceau pauză din
când în când și o porneau din nou la trap, sfârșind într-un galop

327
 MIRCEA BULATOV

nebun. Sticlirile din ochii lor se întâlneau rar în întunericul

răzbătut greu de lumina gălbuie, sărăcăcioasă, a micului lămpaci
uitat aprins, singuratic, agățat în pridvorul casei.
În acest întuneric incomplet, unde își zăreau anevoie formele,
dar și le simțeau pe deplin, Dima nu reușea să o modeleze pe
Maria, pe aceea, atât de mult dorită, încă de la hora de Sfânta
Marie Mică, din Dămuc. Formele-i superbe, carnea ce fremăta sub
el, umezeala-i îmbibată de parfum, toate erau ale ei. Lipsea ceva,
sufletul Mariei. Acesta dormea cuminte, dincolo de hol, alături de
Ion ce fusese dus în lumea viselor, de opiaceul din cubul de zahăr.
Tânăra femeie deși se afla, fără să știe, în totalitate sub
influența puternicelor afrodiziace, avea senzația că nu este singură
cu Dima. Simțea prezența cuiva ce-i privea mustrător. Spre
dimineață, când afară apăru prima geană de lumină, iar fierbințeala
din trupul ei se mai domoli, Maria înțelese de unde venea privirea.
Erau ochii de sticlă ai ursului carpatin, vânat de Ion, pe când
era încă Ionică. Blana agățată pe perete lăsa capul fioros să atârne,
rânjind amenințător. Fâșia îngustă de lumină, ce prevestea o nouă
dimineață, se oglindea acum în pupilele colorate ale ochilor de
sticlă. Toată noaptea au fost acolo, în întuneric, atât de aproape,
chiar deasupra capetelor lor, văzând totul.
Rușinată Maria își strânse hainele de pe jos și fugi goală în
dormitorul unde sforăia Ion. Se culcă chircită lângă el. Sufletul,
ce-i dormise lângă Ion, o regăsi. Atunci Maria, reîntregită, începu
să plângă în hohote. Pentru prima oară în viața ei se simțea
murdară, vinovată.

Geana de lumină devenise de un deget, acolo departe peste

Bicaz spre răsărit. Dima, surprins și încurcat în același timp de
lumina noii zile, se rase pe uscat și cu geanta la subsuoară dădu să
plece. Ajuns în cerdac s-a întors și s-a așezat la masa rotundă.
A scos din trusa de ras un șervețel scorțos, din cele pe care le
folosea la șters briciul, și scrise câteva rânduri:
La revedere, dragii mei prieteni! Mulțumesc pentru bucuriile
făcute! Sper că vă veți aduce aminte și de unele bucurii făcute de
328
 METASTAZA

mine.
Cu drag, Dima.
P.S. Datoria mă așteaptă.

Era încă dimineață bine când Dima bătea la poarta

învățătorului, jos la Dămuc. Schimbară două trei vorbe și Dima
plecă cu Fordul la vale spre Bicazu Ardelean, Piatra, București.
Cum intră în capitală se opri la prima cabină telefonică. Îl sună pe
Pahomi și-i spuse să dea urgent de fi-su și de nepotul lui, șoferul.
Amândoi să vină la gară, pe peronul unde trăgea trenul de seară
spre Galați. Cumpără bilete pentru vagonul de dormit, din timp.
Dădu o raită prin împrejurimi, mâncă la Hotel Dunărea, unde se
întâlni cu Funcționarul-Superior. Schimbară păreri și primi câteva
ordine noi. Spre seară plecă spre gară. Mai era jumătate de ceas
până la plecarea trenului ce stătea cuminte, parcă moțăind. La
capătul peronului își făcură apariția, gâfâind, Mișa și văr-su.
Discutară câteva minute despre afacerea cu taxiuri. Dima îl citi
dintr-o privire pe vărul lui Mișa. Hotărî că merită să aibă încredere
și în el. Semăna cu Mișa la voce și înfățișare. Tânărul primi cheia
de la Fordul albastru. Înainte de a pleca trenul, Dima îi zise, în
glumă, lui Mișa:
— Spune-i lui taică-tu să-și mai tragă sufletul puțin! El să țină
doar socoteala. De azi ești administrator de taxiuri! Ai grijă de ele!
La ăsta albastru să-i faci revizia! L-am alergat destul.
Trenul, trezit de-a binelea, gonea în noapte. Eleganta
locomotivă „Pacific‖95 trăgea vagoanele, pufăind nervoasă, ca un
armăsar abia pus la ham. Înainte de a se culca Dima făcu o
rugăciune în gând: „Fă ca Maria să rămână grea… și să fie băiat!‖
Cui făcea Dima o astfel de rugăciune? Se pare că avea același
adresant cu cel căruia îi făcuse cererea diabolică, acolo, în capela
95
Locomotiva 231.000 – „Pacific‖ a fost una dintre cele mai elegante şi mai
rapide locomotive din Europa. La noi au circulat fiind folosite la remorcarea
trenurilor rapide de călători, pe magistralele de şes – Bucureşti, Constanţa,
Craiova, Iaşi, Galaţi. „Istoricul tracţiunii feroviare din România” - Șerban
Lăcrițeanu și Ilie Popescu.
329
 MIRCEA BULATOV

Stella Maris de la Balcic. Bizar! Tot ce ceruse atunci privitor la

Maria se împlinise. De ce să nu i se împlinească și dorința de a
avea un băiat cu ea. În casa lui din Sinaia, la ruletă, el îi arătase
clar semnele că așa se va întâmpla. De ce să nu le creadă? I se va
împlini și binele lui cocoțat pe zbuciumul altora. Trebuia doar să
aștepte. Nu mult, poate doar nouă luni.

***

În visul meu ciudat aflam tot mai multe despre Dima, Ion,
Maria, Ionel și alții. De ce trebuia să știu atât de multe despre ei și
atât de puține despre tata? Trebuia să înțeleg vremurile în care
trăise. Să-l înțeleg pe el, cel de atunci, ce mi-a lăsat atâtea în mine.
Treceau rapid prin fața ochilor mei, cred că mai corect ar fi să
spun, prin mintea mea, secvențe rapide aparent disparate din viața
lor, din viața tatei.

Toamna lui 1937 era pe sfârșite. Dima primise și o îndatorire

mai ostășească în paralel cu cea de la SSI. Devenise comandant de
pluton la batalionul de grăniceri din Galați. Maiorul de la statul
major al unității își trăia în continuare legătura amoroasă, comodă,
cu Zizica. Întreținerea acestei legături costa, iar de banii din soldă
nu se putea atinge. Nevastă-sa îi accepta această legătură amoroasă
cât timp trecea pe acasă și îi aducea toată solda necesară pentru
ținerea casei și educația celor două fete. Maiorul se zbătea să facă
rost de mai multe informații pentru Dima, susținătorul lui
financiar. Alerga pentru ele pe la prietenii și amicii din garnizoana
Galați sau cei din Brăila și Constanța. Avea tactica lui. Își
rezervase din banii de la Dima un mic fond de protocol. Îl folosea
pentru mese la diverse restaurante, unde amicii i se confesau la un
pahar, ca între bărbați. Maiorul empatiza cu ofurile lor particulare,
iar de la al doilea sau al treilea pahar schimba macazul, canalizând
dibaci discuția spre politică. Aceștia, ajutați de paharele băute, își
vărsau năduful față de guvernanți și își exprimau adevăratele lor
opțiuni și orientări politice. În listele și notele informative maiorul

330
 METASTAZA

își turna colegii, amicii și nu rareori, prietenii. Mai înainte, ultimii

nici măcar nu erau pomeniți. Acum nu mai conta. Maiorul avea
nevoie de bani. Pe cei cu funcții cât de cât importante, dar cu
orientări pro-legionare, Dima îi nota pentru el. Mai sus, la SSI,
trimitea doar ce voia el. Arhiva lui personală se mărea cu tot mai
multe nume ce aderau la mișcarea lui Codreanu. Pentru delațiunile
făcute, maiorul începu să plătească un tribut ce-l afecta în mod
direct. Devenise prieten cu sticla. Această nouă prietenie căsca, pe
zi ce trece, un hău între el și amantă.
Zizica nu mai era satisfăcută nici de tandrețea, nici de
virilitatea maiorului. Tandrețea lui se transformase în plăcerea de a
bea, iar prezența ei era dorită doar ca o agreabilă și neutră
companie. Începuse să vină mahmur și la batalion, mai ales în
zilele de luni. Dima își făcuse planuri mari cu el, care acum păreau
tot mai nerealizabile. Începuse chiar să intervină la Statul Major
pentru maior. Dorea ca acesta să ocupe funcția de comandant al
batalionului de grăniceri. Nu era prea greu. Actualul comandant,
colonelul pe care l-a convins Dima în 1933, prin pariu, să-i dea
permisie lui Ion, urma să iasă la pensie. Dima cumpăni îndelung și
înțelese că nu mai este rentabil pentru el, să tragă sforile în
favoarea amantului Zizicăi. Dacă maiorul era numit în funcție și
implicit ridicat în grad, se alegea doar cu o ghiulea legată de
picioare. Maiorul nu-i mai aducea informații valoroase și nu-i mai
era de folos. Toate acestea aveau o singură cauză, băutura. Dima
nu iubise băutura până în 1937, dar înclinația către pahar a
maiorului, ce i-a stricat toate socotelile, l-a făcut să prindă o ură
covârșitoare pentru toți simpatizanții lui Bacus. Pompase atâția
bani în maior și acum, când îl avea complet la mână, nu se mai
putea baza pe el. Știa cum să scape de el, dar nu avea pe nimeni cu
care să-l înlocuiască în algoritmul lui machiavelic.
De la Ion primise vești bune. Funcționarul-Superior îi
verificase veridicitatea informațiilor despre simpatizanții lui
Maniu, Zelea și Brătianu din Piatra. Acum Ion fusese admis ca
angajat al SSI. Când trimitea notele informative către
Funcționarul-Superior, folosind filiera de legătură cu centrul, făcea

331
 MIRCEA BULATOV

și o copie. Aceasta era pusă într-un plic și expediată la o căsuță

poștală din Galați. Dima, cel care l-a învățat să facă asta, închiriase
căsuța poștală, folosind un nume fals. Trecea des pe la Oficiul
Poștal, mereu îmbrăcat în civil. Juca pe sârmă, așa cum îi plăcea
lui. Nu avea ce pierde. Doar viața, dacă îl dibuia Moruzov. În acest
joc periculos îl băgase și pe Ion care, fără să știe, periclita viața
celor dragi, Maria și Ionel. Dima se putea felicita, crease prima
rămurică a unei rețele secrete, în cadrul unui serviciu secret. Dima
se mândrea în sinea lui.
Rămurica era deja funcțională în cadrul SSI-lui, folosind chiar
finanțele și logistica serviciului, dar lucrând și pentru el. Ce făcea
cu datele culese? Le filtra și pe cele mai prețioase le păstra pentru
zile mai puțin bune. Datele se strângeau tot mai multe. Ce afla din
discuțiile cu Funcționarul-Superior nota pe un carnețel, ce afla de
la maior, amantul Zizicăi, pe altul, și tot așa pe un altul nou, cele
primite de la Ion. Carnețelele le ascundea în diverse locuri doar de
el știute prin mahalalele Galațiului.
Când i se năzărea, retras într-un loc dosit, le aduna și le analiza
meticulos, pe toate. Citindu-le în repetate rânduri începuse să
memoreze nume, adrese, fapte.
Tocmai scria în carnețelul cu datele primite de la Ion câteva
nume și informații noi provenite de la acesta. Printre ele un nume
se tot repeta. Ion și maiorul pomeneau, amândoi, despre aceeași
persoană. Un ofițer, căpitanul Petriciu de la Regimentul de
Grăniceri din Brăila. Nu numai numele era același, ci și orientările
lui politice. Din datele provenite de la Ion reieșea că Petriciu
simpatizează cu cuziștii și că întreține legături cu șefii lor. De la
maior aflase că Petriciu era loial legionarilor din partidul „Totul
pentru Țară‖96 condus de Codreanu. Tot maiorul îi furnizase
96
„Totul pentru Țară‖ a fost partidul legionar constituit în urma dizolvării Gărzii
de Fier (1933) și format din elementele organizației dizolvate. L-a avut ca
președinte pe generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, apoi pe inginerul
Gheorghe Clime. De fapt, conducătorul era Corneliu Zelea Codreanu. La
alegerile din decembrie 1937, partidul a obținut 66 de mandate.

332
 METASTAZA

informația că Petriciu era implicat în propagandă pro legionară

printre militarii din diverse garnizoane dobrogene. Scopul imediat
era susținerea lui Zelea și a partidului său la întrunirile legionare ce
urmau să aibă loc în curând la Constanța, Tulcea, Caliacra.
Dima hotărî să nu trimită această dublă informație, prin
Funcționarul-Superior, lui Moruzov. Putea să o valorifice,
relațional, dacă i-o dădea lui Cristescu, dar flerul lui îi schimbă
complet direcția. Se hotărî să o folosească doar pentru el.

La începutul lui octombrie 1937 începu un joc pe cont propriu.

Găsi un pretext și maiorul, șeful de stat major al batalionului din
Galați, veșnic îndatorat lui Dima, îl trimise la Brăila și Constanța.
Avea nevoie de ajutorul maiorului doar pentru motivarea lipsei și
înlocuirea temporară de la comanda plutonului. Ajuns la Brăila,
Dima află că Petriciu era plecat din garnizoană. Își zicea: „S-a dus
la Constanța pentru mobilizarea simpatizanților la întrunirile de
susținere electorală a Căpitanului‖. Bănuiala lui Dima se adeveri.
Cu ajutorul unui fost student, acum informator colaborator, află că
Petriciu de câteva zile se tot întâlnea cu noii adepți legionari, în
birturile de lângă port, mai sus de cheurile lui Saligny.
La Gara Maritimă și la Ateliere lucrau oameni ceva mai
destupați la minte decât hamalii din port. La Ateliere erau angajați
muncitori profesioniști din toată țara. Se zvonea că nu peste mult
timp Atelierele se vor transforma în șantier naval. Cei mai mulți
dintre ei erau tineri nefamiliști. Puținul lor timp liber rămas după o
zi de muncă și-l pierdeau la un pahar, prin birturile cartierului sau
printre fustele femeilor publice, cum aveau titulatura oficială
prostituatele orașului. Încă din 1930 oficialii locali interziseseră
bordelurile, dar femeilor de stradă le era permis să se prostitueze
pe cont propriu. Singura obligație, față de oamenii legii, era de a
poseda carnetul de prostituată cu fotografie. Carnetul era roșu dacă
femeia suferise de o boală socială și acum era vindecată sau alb
dacă nu se procopsise încă cu așa ceva. Tinerii muncitori
învățaseră de la cei mai în vârstă să ceară femeilor, culese de pe
stradă, să le arate carnetul. Funcție de culoare, alb sau roșu, era și
333
 MIRCEA BULATOV

prețul, mai mare sau mai mic.

Dintre ei pescuia Petriciu noii adepți ai partidului „Totul
pentru Țară‖ și ei deveneau treptat, după ideologizare, devotați
trup și suflet Căpitanului. Dima îl urmări câteva zile la rând.
Pentru a nu atrage atenția își cumpără un costum din stofă
groasă muncitorească. Îmbrăcat cu el și cu o șapcă mare, à le
Gavroche, trasă mult peste frunte, pentru a-i ascunde privirea
iscoditoare, jurai că este un muncitor de prin părțile locului. Doar
pe dedesubt rămânea același ofițer elegant.
Purta legat în hamuri, peste lenjeria fină de bumbac și cămașa
englezească, nelipsitul revolver Magnum cu țeavă scurtă, ascuns
bine în tocul de piele de la piept. Nu la fel se îmbrăca căpitanul
Petriciu. Purta pălărie melon neagră și un pardesiu bunicel, din
stofă subțire de aceeași culoare. Buzunarul din dreapta, mult lăsat
în jos, trăda revolverul militar ce atârna greu.
Era într-o sâmbătă, a treia zi de când Petriciu se întâlnea în
birtul cu terasă din vecinătatea de nord-vest a portului, cu niște
tineri muncitori de la Ateliere. În prima zi au fost doi, în a doua,
patru. Pentru a-l aborda, mai târziu, vulnerabil și nepregătit, Dima
își făcuse un plan de urmărire. Intra în birt după Petriciu,
prefăcându-se afumat bine. Se așeza la o masă alăturată și
comanda drojdie sau secărică. Se prefăcea că bea, apoi adormea cu
capul pe masă. Adormea atât de tare, încât asculta tot ce vorbeau
mesenii lui Petriciu. Birtașul nu-l dădea afară. Se obișnuise cu el,
plătea dublu după ce plecau noii îndoctrinați ai lui Petriciu.
În acea sâmbătă, cu ceva ceasuri înainte de a se auzi sirena
atelierelor ce vorbea, pe limba ei, că s-a terminat încă o zi de
lucru, Dima bătea la ușa unei doamne care caza, pe ascuns, câteva
femei publice. Doamna se sperie, la ora aceea nu avea clientelă.
Era sâmbătă, dar prea devreme. L-a descusut din priviri pe Dima,
să nu fie vreun agent travestit, de la moravuri. După ce primi tainul
cuvenit, Dima alese o doamnă, încă tânără și arătoasă. Se apropie
de tânăra brunetă a cărei frunte înaltă trăda că nu e toantă, și-i
șopti:
— Am nevoie de tine… în altă parte, și-i strecură o bancnotă

334
 METASTAZA

de o mie.
— Sunt a ta, unde vrei și în ce parte dorești tu să…
— M-ai înțeles greșit! Îmbracă-te cu ce ai mai bun și mai ia cu
tine o prietenă, cu care te ai mai bine. Da‘ să arate bine… ca tine,
scăpă înadins Dima un compliment.
— Mersi nebunaticule! Vrei cu două…
— Tu tot la ale tale te gândești… Vă aștept afară!
Când femeile ajunseră în stradă, Dima le instrui unde, cum și
ce să facă.
Se despărți de ele dându-i și celeilalte o mie, nu înainte de a le
speria, că le găsește și în gaură de șarpe, dacă nu sunt paroliste. Nu
trebuiau înfricoșate, erau chiar în culmea fericirii. Dima nu le
cunoștea prețul. Pentru mult mai puțin trebuiau să muncească, la
propriu, pe brânci. De la fiecare client dacă reușeau să obțină
cincizeci de lei, erau mulțumite.
În cele două zile petrecute la birt, Dima a observat că Petriciu
ocupa mereu aceeași masă de unde putea vedea atât terasa, cât și
ușa de la intrare. Dima, de data asta, venit înaintea căpitanului, se
așeză la o masă ce se afla la un scaun distanță de cea ocupată în
zilele precedente de Petriciu și proaspetele lui cunoștințe
muncitorești. Comandă un țoi cu secărică. Peste ceva timp intră și
Petriciu însoțit de șase muncitori de la atelierele șantierului, noi
adepți ai mișcării legionare. Cum îi zări intrând, Dima își trase mai
pe ochi cozorocul șepcii și, după ce trase o dușcă din secărică,
ridică țoiul în cinstea noilor veniți.
Petriciu se așeză ca în zilele precedente la locul lui. Muncitorii
aduseră de pe terasă încă o masă pe care o lipiră de cea a lui
Petriciu. Acesta comandă la toată lumea bere și mici, doar cu pâine
și muștar. Dima zâmbi pe ascuns, zicându-și în gând: „Sărac fond
de protocol au cei din «Totul pentru Țară!»‖ Duse țoiul de secărică
la gură, prefăcându-se că mai soarbe o dușcă și lăsă să-i cadă capul
pe masă. Adormit buștean, trăgea cu urechea la tot ce se discuta la
câțiva pași de el. Petriciu după ce le flutură promisiuni despre cât
de bine o să fie în țară dacă iese câștigător la alegeri partidul
Căpitanului, îi sfătui:

335
 MIRCEA BULATOV

— Să nu mai tolerați puturoșenia! Vedeți ce fac jidovii! Nu

muncesc, se ajută doar între ei și vă jupoaie la cumpărături în
magazinele lor. Apoi de sabat se duc la sinagogile lor. Unii la cea
de rit sefard, alții la cea de rit așkenaz. În Brăila mai toți misiții de
la Bursă sunt evrei. Cumpără cereale de la căruțași, pe te miri ce, și
le ascund în budurum97-uri, apoi le vând când urcă prețul.
Un muncitor tânăr cu păr blond și creț, ce ședea în stânga lui
Petriciu, după ce sorbi din bere, interveni:
— La cheferiștii de la Gara Maritimă vin niște d‘ăștia… Da‘
nu-s negustori, le împuie capu‘ cu idei socialiste. Spun că dacă
ajung ei la putere o să primească fiecare cât îi cere burta… Ziceau
că la sovietici se va ajunge în curând la asta. Toți o să primească
haleală pe săturate și îmbrăcăminte și… casă. Așa le zic șefii lor,
tot evrei… Acolo la ei, în țara sovietelor, au ars și bisericile și
sinagogile. Ăștia nu cred în Dumnezeu. Cică au și o mare
organizație internațională comunistă… Comintern, parcă spuneau
că-i zice, își sfârși relatarea tânărul, ducând la gură halba din care
abia gustase.
Părea isteț, iar la față era chiar simpatic. Asta dacă te uitai la el
din profil, din partea stângă. Dacă te uitai, din dreapta, vedeai la
marginea de jos a nasului multiplicându-se încă două mai mici.
Proveneau dintr-o gomă nodulară sifilitică, acum uscată, după un
tratament administrat cam târziu. Nu mai era periculos, nu mai
infecta pe nimeni, dar majoritatea oamenilor îl ocoleau. Tovarășii
de muncă îi știau povestea și apetitul pentru femei. Era un om de
viață, cum ziceau cei mai mulți dintre colegi. Nu se supăra pe ei
când îl strigau, la chefuri, nu la serviciu, trei nasuri.
— Ascultă măi trei nasuri, îl tachină Petriciu. — Ai ridicat o
problemă pe care nu v-am spus-o încă. Vă credeam necopți, dar
dacă vă loviți de ea chiar la muncă, acolo în port, trebuie să vă
avertizez. Cominterniștii sunt cei mai periculoși dușmani ai noștri,
97
Budurum (tc. „budurum‖ butoi) - groapă adâncă, săpată în formă de
damigeană şi arsă pe dinăuntru, contra umezelii, folosită pentru depozitarea
grânelor.

336
 METASTAZA

ai celor care au sânge de român în vine. Să vă feriți de ei, dar să-i

țineți minte. O să vină și vremea răfuielii cu cei ce vor răul țării și
al Căpitanului. Acum trecem la problemele noastre actuale. La
sfârșitul lunii o să aibă loc întruniri pentru susținerea Căpitanului
și a partidului în alegeri. Să adunați câți mai mulți oameni și să
strigați ce auziți strigându-se în rândurile din față…
Deodată, auditoriul lui Petriciu nu mai putea fi atent. Două
femei, fardate puternic și parfumate ieftin, pătrunseră în local
defilând molcom.
Cu unduiri ostentative, dând ocheade provocatoare spre
timpurii îndoctrinați cu ideile partidului Totul pentru Țară, femeile
se îndreptară la început spre Dima. Semitrezit din falsa
mahmureală, Dima își sprijini nevolnic bărbia în podul palmei
stângi. În spatele ei, ce își îndeplinea cu brio slujba de camuflare,
degetul arătător, al mâinii drepte, arăta discret spre cele două mese
alăturate. Cocotele înțeleseră, pe deplin, care trebuia să le fie ținta.
Petriciu încerca în zadar să se mai facă ascultat. Tinerii bărbați
deja dezbrăcau cu ochii, cele două femei publice. Dezmățatele,
ajunse în fața tinerilor muncitori, începură să-și expună oferta, cum
au fost instruite de Dima.
— Stimați domni! Voi sunteți șase, noi două… Pe domnul în
pardesiu nu-l punem la socoteală… Se vede de la o poștă că nu-i
constănțean ca noi. Ce ziceți, veniți cu noi? Pentru astă-seară vă
facem o ofertă în grup, la o treime de preț.
Trei nasuri fu primul care intră în vorbă cu femeile, întrebând:
— Să nu fie cu supărare frumoaselor, de ce o așa mare
reducere acum, seara? Și tocmai sâmbăta, când lumea a luat
leafa… Aveți cumva carnet roșu, că ați fost bolnave? Sau te
pomenești că nu aveți de loc. Ia scoateți carnetele la control! De
nu, vă iau de ciuf... Că doar nu m-oi procopsi din nou cu vreo
belea…
Tinerii muncitori începură să râdă și să pună mâna, care mai de
care, cum ajungeau fiecare, pe rotunjimile oferite cu generozitate,
la control. Petriciu, dându-și seama că este ratată această ultimă
337
 MIRCEA BULATOV

seară de îndoctrinare, interveni supărat.

— Fătucelor! Știți că sunteți pasibile de câteva zile de pârnaie?
— Da‘ ce am făcut frumosuli! Te-ai supărat că nu te-am băgat
și pi tini la socoteală? Fie! Voi șapte și noi două. Unu‘ în plus
treacă de la noi, că suntem fete bune. Vedem cum te împărțim
drăguțule! Vrei la mine sau la colega?
— Chiar vreți să aduc poliția? Știți că nu aveți voie să vă
tocmiți mușterii prin localuri, interveni ferm Petriciu, sperând să
mai poată recăpăta atenția auditoriului.
— Dacă ne superi, noi două și… noii noștri prieteni, aici
bruneta arătă spre cei șase muncitori, declarăm domnului polițai,
pe care vrei să-l aduci, că n-am cerut plată. Așa… poate doar un
rom Jamaica. Iar pentru tine blondule, că ești tare curios, uite că
avem și carnete. Albe, sănătoase, nu roșii…
Din spate, fără să fie observat, apăru Dima, cu șapca trasă și
mai tare pe ochi, cu o sticlă de rom Jamaica, pe care o legăna
deasupra capului, cum se legăna și el.
— Dragele mele nu veniți cu mine? Uite sticla… Hâc!
Trei nasuri înciudat, interveni agitat să nu piardă marfa cu
forme apetisante.
— Măi, bețivule, doamnele nu sunt pentru… ăla al tău. Sunt
sigur că-ți doarme-n pantaloni, beat ca tine. Ha! Ha! Ia dă sticla-
ncoa‘ că-i mai potrivită cu noi și cu doamnele… Hai băieți! Sus!
Să însoțim aceste frumuseți rămase singure la sfârșit de
săptămână…
În drum spre ieșirea din crâșmă trei nasuri îl asigură pe
Petriciu:
— Să știi că rămânem devotați partidului și Căpitanului. Te
poți baza pe noi la întruniri și fii sigur că ne înscriem în Totul
pentru Țară. Scuză-ne! Dar, în seara asta, nu puteam rata un
asemenea chilipir!
Grupul gălăgios ieși bine dispus, în stradă.
Petriciu, rămas de unul singur la masa dublă, îi suduia de
338
 METASTAZA

mama focului pe proaspeții adepți ai Căpitanului. Dădu pe gât

ultima înghițitură de bere și se ridică de la masă. Nu porni spre
ieșire, ci hotărî să treacă, mai întâi, pe la budă. Dima, la locul lui,
cu capul trântit pe masă, îl urmărea pe sub pleoapele ochilor
întredeschiși. Cum trecu Petriciu de perdeaua soioasă, se ridică
agale și porni pe același drum. Trase, în urma lui, draperia de la
intrarea culoarului întunecos și se apropie de ușa în spatele căreia
se auzea șiroitul de ușurare al lui Petriciu, ce-și deșerta balastul de
bere blondă. Dima se piti, ajutat de semiîntuneric, dincolo de ușa
pe unde trebuia să apară Petriciu. Într-un târziu se ivi și acesta.
Era atent doar la lumina chioară ce venea de dincolo de
draperia din capătul culoarului și la încheierea nasturilor de la
prohab. Simți ceva rece care i se lipi de tâmpla stângă. Experiența
lui de ofițer îi spunea ce este și că nu mai are nicio șansă. Nu era
fricos, dar era fără niciun sorț de izbândă, să încerce a scoate
pistolul milităresc ce-i atârna greu în buzunar. Cel din spatele lui
cu o mișcare rapidă, deja pusese sechestru pe acesta.
O voce hotărâtă îi șopti la ureche:
— Să nu încerci să faci vreo prostie! Nu-ți vreau răul! Ieși
liniștit afară din birt. Vreau doar să vorbesc cu tine.
— O să ne oprească birtașul! Nu am plătit încă, răspunse încet,
fără să se întoarcă, Petriciu.
— Nu te îngriji de asta! Fac eu cinste! Restul discutăm în
stradă, căpitane Petriciu.
Birtașul rămase surprins când, de după perdea, apăru Petriciu
mergând țeapăn drept spre ușă. Rămase și mai uimit când tânărul
bețivan, ce adineauri moțăia cu capul pe masă, îl urma, de-
aproape, fără să-și mai împleticească picioarele. Mai era ceva
ciudat, avea o mână ascunsă în buzunarul sacoului, ce stătea tare,
parcă înghețată, îndreptată spre Petriciu. Cu cealaltă îl plăti, din
mers, pe ospătar. Ochii acestuia, la lumina chioară din birt,
priveau bleg miarul pus în palmă. Nu-i venea să creadă. Toată
consumația mesenilor din acea seară, dacă făcea o sută.
Petriciu, ajuns în stradă, se întoarse spre ciudatul urmăritor ce
339
 MIRCEA BULATOV

îi știa și numele și gradul. Rămase mirat când dădu cu ochii de

bețivul care de trei zile consumase secărică, la masa de alături,
lângă el și recenții simpatizanți ai lui Zelea Codreanu. Deveni de-a
dreptul uluit și dezorientat în același timp, când Dima îi propuse cu
o voce ce dovedea că stăpânul ei nici nu avusese de gând să se
îmbete:
— Te invit căpitane la o discuție, între patru ochi, sinceră,
bărbătească și sper interesantă pentru amândoi. Ești de acord?
— Bine! dar nu aici în stradă…
— Nici pomeneală! Vreau doar să mă asigur că nu mă refuzi.
Altfel o să faci cunoștință cu somația revolverului meu din
buzunar. Te invit la Regina, doar suntem ofițeri amândoi, se
deconspiră voit, atât cât era necesar pentru început, Dima.
La Hotel Regina, Dima rezervase încă de dimineață un separeu.
Știa că seara nu știu ce personalitate a Constanței dădea un
banchet, la care erau invitați oameni de cultură, de afaceri și
apropiați de-ai amfitrionului. Cum trecură de frumosul hol de la
intrare, un ospătar în frac, scuzându-se pentru ocol, îi conduse pe
laterală la separeul rezervat. Se vedea de la o poștă că au fost
așteptați și că ținuta lui Dima, de muncitor nevoiaș, neconformă
acelei seri, era cunoscută la hotel. În salonul spațios deja era foială
ca la gară. Lumea bună în ținută elegantă, de seară, începuse să
închege discuții. Căldura, amestecul de parfumuri ale doamnelor și
fumul țigărilor de lux se amestecară pătrunzând plăcut până în
separeul unde au fost conduși cei doi. Pe masă îi așteptau pahare
de cristal pentru apă și pentru vin. Într-o frapieră alăturată
dormeau, la rece, sticle cu vin roșu, alb și borviz. Petriciu își agăță
pardesiul și melonul în cuierul pom de fier forjat, din colț. Dima,
după ce îl invită pe căpitan să servească ce dorește, se scuză:
— Lipsesc doar câteva minute! Dădu să plece, dar băgând
mâna sub haină, scoase naganul căpitanului și îl restitui
proprietarului vârându-l la loc în lăbărțatul buzunar al pardesiului
atârnat pe cuier.
Cu pistolul returnat Petriciu se simțea chiar în siguranță.
Realiză că nu i se dorea răul. Îi plăcea și atmosfera. În așteptarea
340
 METASTAZA

ciudatei gazde își turnă puțin borviz. Dima se ținu de cuvânt și se

întoarse foarte repede. Petriciu se miră, din nou, când în fața lui se
așeză, nu muncitorul cu șapcă din stofă groasă, muncitorească, ci
un englez sadea îmbrăcat într-un elegant costum la două rânduri.
Au fost serviți cu delicatese scumpe, iar spre sfârșitul mesei Dima
își umplu paharul cu vin alb și ciocnindu-l de cel al lui Petriciu,
începu:
— Să ne fie de bine! Iar discuția noastră să fie la fel… de
constructivă.
— Așa să fie!
— Îmi place la dumneata că nu-ți pierzi cumpătul și nu te
grăbești, parcă nu ai face parte din Legiune, unde majoritatea sunt
impulsivi.
— Eu nu fac parte din majoritate, răspunse arogant Petriciu.
— Cum ți-am promis, am să intru direct în miezul problemei.
Eu sunt ofițer SSI și am sarcina să te urmăresc, mințea Dima.
— Nu mă deranjează! Nu am făcut nimic împotriva legii.
Știu… puteți interpreta că un ofițer nu trebuie să facă politică, dar
eu, acum un ceas, ca un civil oarecare, împărtășeam cu amicii mei,
la un pahar, unele idei ale partidului „Totul pentru…
— Lasă astea căpitane! Nu suntem la Siguranță! Nu mă lua
drept un chestor ordinar ce te anchetează. Suntem la o discuție
bărbătească, mă repet, ca între doi ofițeri… Tu joci la două capete!
Îi sprijini cu informații pe cuziștii ce și-au dat mâna cu oamenii lui
Goga, în timp ce te dai loial Căpitanului. Vrei ca Zelea să știe
despre tot ce trimiți la Iași? Ăștia, dacă află, nu te judecă după
legile țării. Știi mai bine decât mine că te vor judeca, cu plumbi,
după legile lor. Stelescu nu a scăpat, nici ascuns în spital…
Brusc, fața lui Petriciu se făcu albă. Simțea că nu mai are aer.
Își desfăcu nodul de la cravată și își descheie primul nasture de la
cămașă. Bău încă puțin borviz și într-un târziu întrebă:
— Vreți să devin turnător? Căpitanul are deja oameni infiltrați
în Siguranță și poate chiar la voi… E sinucidere curată. Mai bine
să mă judece ai mei decât…
— Nici nu m-am gândit să te racolez pentru SSI…

341
 MIRCEA BULATOV

— Dar pentru cine? întrebă, cu un ton mai ridicat, Petriciu care

dădea semne clare că îl lasă nervii.
— Pentru mine, punctă grav Dima.
Urmă o pauză mai lungă.
În mintea lui Petriciu, rămas uimit câteva momente, se
amestecau de-a valma neliniști, spaime și motivații, ce nu stăteau
nicicum în picioare pentru apărare, într-o eventuală judecată din
partea Legiunii. Toate făceau un amestec nemiscibil cu ciudata
propunere a ofițerului de la SSI din fața sa.
Peste nervozitatea căpitanului se așeza capac, muzica de dans,
venită din marele salon, ce îi mărea tensiunea și nu-l lăsa să-și
pună ordine în gânduri. Se hotărî să-i răspundă sincer ofițerului din
fața sa, care, ce mai tura-vura, îl avea la degetul mic.
— Nu-nțeleg! Ce trebuie să fac?
— Mai nimic. Să-ți continui activitatea în Legiune și în Cuib.
Cred că ești cel puțin șef de Cuib. Te-am văzut cum făceai racolări
de noi membri. Să respecți în continuare legea voastră, parcă a
treia, legea tăcerii. Iar privitor la respectarea celei de-a șasea,
legea onoarei, nu trebuie să te impacientezi. Nu trădezi pe nimeni,
îmi povestești doar mie, la o cafea, câte se mai întâmplă pe la voi,
despre ce vor să facă Sima, Codreanu…
— Să-mi trădez chiar Căpitanul? E moarte curată…
— Petriciule! Tot nu ai înțeles încă? Ce-mi spui rămâne doar la
mine. Pentru asta eu o să te ajut să devii chiar șeful meu. Așa ca
recompensă și cimentare a încrederii noastre. Mâine, poimâine
puteți veni la putere și…
— Ăsta îți era scopul adevărat. Am înțeles, dorești, când ai mei
preiau cârma țării să fii și tu la împărțirea cașcavalului… Dar tot
nu înțeleg cum să intru în SSI și să-ți devin șef?
— Ți-am zis eu ceva de SSI? Eu te întreb! Accepți condițiile
mele sau ne despărțim și mă ocup de tine, via Codreanu. Atunci
nu-mi rămâne decât să-i dau lui Zelea informațiile furnizate de tine
cuziștilor.
Petriciu nu mai avea altă alternativă decât să-l servească în
particular, pe ciudatul ofițer de la SSI. Profitând de buimăceala

342
 METASTAZA

interlocutorului, Dima scoase din buzunarul interior al hainei un

stilou și o carte de vizită cu sigla SSI pe care o puse, cu înscrisul în
jos, pe tăblia mesei. Mirat, Petriciu se uită când la cartonul alb,
când în ochii lui Dima, întrebându-l:
— Ce să fac cu ele?
— Să-ți scrii adeziunea, zâmbi mucalit Dima.
— Ce adeziune?
— Scrii pe spatele cărții de vizită „Sunt de acord să fac tot ce-
mi ordoni”, adaugi numele în clar și semnezi. Doar atât.
Petriciu scrise pe cartonul alb-mat cuvintele dictate de Dima și
semnă. Îi înapoie spășit locotenentului ciudata adeziune și stiloul.
Practic, Dima intrase incognito în cuibul condus de Petriciu și îi
putea da ordine. Acestuia îi venea să urle. Acum era la cheremul
locotenentului. Gânduri negre băteau darabana în creierul lui
Petriciu. O durere intensă, instalată la tâmple, îl făcu să perceapă
tâmp ultimele cuvinte adresate de Dima în acea seară:
— Căpitane Petriciu, până la alegeri ai să fii mutat la Galați.
Din noua funcție poți chiar să-ți ajuți confrații. Bineînțeles atât cât
îți voi permite eu. Poftim și bobii din naganul tău, doar nu
discutam cu tine dacă aveai pistolul încărcat… Acum, hai să
mâncăm!
Petriciu refuză invitația lui Dima. Se ridică de la masă, își
îmbrăcă pardesiul, băgă de-a valma în buzunar cartușele înapoiate
și ieși în aerul rece al nopții de octombrie. Dacă mai rămânea puțin
înăuntru leșina. Nu din cauza căldurii sau parfumurilor de damă
amestecate cu muzica excitantă, ci de ciudă și furie. Se simțea ca
un cal sălbatic căruia i se pusese, pentru întâia oară, șaua și
căpăstrul.
Nici Dima nu avea chef să mănânce. Dorea un meniu complet
diferit. După plecarea lui Petriciu chemă ospătarul și-i zise să
curețe masa. Comandă șampanie, pișcoturi și cocktail Daiquiri, cu
rom Havana, în pahare bordurate cu mult zahăr și cu nelipsita felie
de lămâie despicată. Se avântă în marele salon, unde dansul era în
toi. Dorea să-și caute o răsplată feminină, de-o noapte, cu forme
cubaneze, care să se asorteze băuturilor din separeu și celor

343
 MIRCEA BULATOV

hărăzite pentru dormitor. Nu după mult timp o găsi. O femeie

brunetă, ca cea publică, de care acum, se bucurau două nasuri și
colegii lui din mahalaua portului. Cea de aici ca și cea din mahala
jucau același rol, întrețineau atmosfera. Diferența între ele era doar
la înfățișare și statut social. Cea din marele salon era mai suplă,
mai înaltă și aducea vag cu Mary. După două dansuri, bruneta,
îmbrăcată mulat, bău lacom, amestecat, câteva pahare, în separeu,
apoi acceptă invitația lui Dima de a merge în camera acestuia de la
Hotel Regina.
Acolo sus, femeia mai bău cu nesaț câteva Daiquiri după care
se abandonă îm brațele ofițerului. Așa se autopremie Dima pentru
reușita manipulare a lui Petriciu. Se bucură animalic, confundând-
o voit, în mintea-i amețită, cu Maria. O satisfacție asemănătoare
trăia și bruneta ce se zvârcolea plăcut, mai mult beată, sub trupul
lui.
***

1937 se apropia de sfârșit și în curând urmau alegerile.

Unitățile de jandarmi și grăniceri erau primele care urmau să intre
în stare de alarmă. Comanda batalionului de grăniceri din Galați
devenise șubredă rău. Comandantul ieșea la pensie, iar maiorul,
șeful de stat major, o luase tare pe ulei. Chiar și cei mai apropiați
lui, ofițeri vechi în garnizoană, începuseră să-l considere bețiv fără
leac. La Statul Major General, unde nu se cunoșteau aceste detalii,
unii încă îl susțineau pe maiorul amorez pentru ocuparea funcției
de comandat al batalionului. Logica lor părea bazată pe ceva
temeinic. Bun profesionist, maiorul se evidențiase în repetate
rânduri la exercițiile de strategie militară și, în plus, cunoștea
foarte bine garnizoanele dobrogene. Acolo sus, unde se hotărau
comandanții de batalioane și regimente, apăruseră însă și câteva
informații proaspete privind noua patimă a maiorului, de a căror
furnizare nu era străin Dima. Nu era vorba de concubinajul cu
Zizica, ci de prietenia lui cu băutura. Avansarea în funcție a
maiorului, ce o atrăgea și pe cea în grad, a fost blocată. La
comanda batalionului se făcuse o nouă propunere. Sugestia a venit
344
 METASTAZA

de la generalii casei regale. Vizau un maior din Iași, susținător

înfocat al lui Carol al II-lea. Nu era un profesionist, ci doar un pion
al curții și de aceea trebuia secondat de un șef de stat major
cunoscător în problemele grănicerești. Cineva trebuia să strunească
efectiv batalionul. Numirea primului cerea musai să fie însoțită și
de schimbarea maiorului, șef de stat major, ce alunecase în patima
beției. Dima profită de situație și prin Funcționarul-Superior făcu,
la Statul Major General, sugestia ca în această funcție să fie numit
căpitanul Petriciu din Brăila.
Acolo sus era un necunoscut. Nu îl știa nimeni. De aceea Dima
trimise o notă informativă prin care garanta profesionalismul
ofițerului ce activa la grăniceri, în garnizoana Brăila. Funcționarul-
Superior a fost foarte mulțumit de informațiile primite de la Dima,
ce rezolvau multe, și îl înștiință anticipat despre cele două numiri
care urmau, aproape sigur, să fie făcute în curând.
Pentru a rămâne bătută în cuie numirea lui Petriciu, Dima porni
un plan diabolic ce trebuia să șteargă orice urmă de legătură a lui
cu maiorul, șeful de stat major al batalionului de grăniceri din
Galați.
Era într-o luni. Toamna începuse să-și arate și fețele ei mai
puțin plăcute. La batalion maiorul venise buimac și împrăștia
gratuit, colegilor ofițeri, un damf de tărie ieftină. Se retrase în
birou și aștepta să treacă ziua de muncă pentru a se duce acasă la
nevastă, nu la amantă, pentru a-i duce solda. Mai bine zis, ce
rămăsese din ea. A trebuit să plătească sâmbătă ultimele cheltuieli
ale casei Zizicăi. De la Dima nu mai primise bani de câteva luni
bune. Nu avea nici de ce, nu mai adusese informații noi.
Fără știrea maiorului, pe la prânz, Dima îi făcu Zizicăi o vizită
neașteptată. Pe jumătate adormită, Zizi rămase vădit mirată când,
în prag, îl văzu pe Dima. Sperioasă cum era, gânduri negre
începură să o bântuie:
— S-a întâmplat ceva cu iubițelul meu?
— Maiorul e bine. Mai precis, e mahmur bine… Nu mă inviți
în casă? Stăm aici în prag pe vremea asta urâtă.
— Scuze! Casa e vraiște, iar eu am dormit până mai târziu, că

345
 MIRCEA BULATOV

azi-noapte, al meu, iar a făcut-o lată. Dacă vrei intră, dar să nu te

sperii… Fac curat mai târziu, că azi nu dă pe aici. Trece pe la
nevastă-sa. Vino în dormitor, e mai cald. N-am făcut încă focul.
Nu mi-a dat bani pentru lemne… Nu te supăra eu mă bag în pat. Ia
loc unde vrei… unde găsești loc.
Dima o urmă. Dintr-o privire și-a dat seama că acolo, în
noaptea precedentă, a fost bairam mare. Își găsi loc lângă măsuța
cu oglindă, pe un scaun tapisat de pe care fu nevoit să îndepărteze
un portjartier și niște ciorapi de mătase cu dungă.
Așezat pe scaun Dima o examină mai atent. Ascunsă sub
plapumă i se vedea doar fața. Sub ochii ei verzi, altădată
copilărești, se conturau două cearcăne cu ușoare tente vineții.
Dima se hotărî să o atace direct, fără milă, pentru a o scoate din
inerția conviețuirii alături de bețivul ei amant. Nu o făcea dintr-un
comportament altruist, ci pentru a o folosi, mai târziu, în jocul lui
întinat.
— Dragă Zizi, nu te-ai săturat să-l mai tolerezi lângă tine pe
alcoolicul tău iubițel… Casa asta, nu de mult, sclipea de curățenie.
Totul radia aici de veselie, iubire… Uite ce-i acum aici! Trebuie
să-l părăsești, altfel te trage și pe tine după el. Ia spune-mi ai
început să bei și tu?
— Mă obligă să-i țin companie… După ce se îmbată îmi pune
și mie paharul la gură și mă forțează să-l beau în brațele lui. N-am
ce să fac, asta mi-e soarta… Doar nu m-oi întoarce la tanti Mimi?
Să mă culc, cu un cârd de bărbați, în fiecare noapte…
Nu mai rezistă și izbucni într-un hohot de plâns infantil, plin de
sughițuri. Dima o lăsă să se descarce. Răbdător, într-un târziu, își
scoase batista pe care o udă cu borvizul dintr-o sticlă desfăcută de
pe masa din sufragerie. Cu ea stoarsă i-a șters fața copilărească, a
împăturit-o pe lung și i-a pus-o drept compresă sub ochi, peste
cearcăne, peste nasul ce continua să se smiorcăie spasmodic.
Acum Dima știa că o să fie ascultat.
— Am venit ca să te scap de acest calvar… Dacă mă asculți și
faci ce-ți spun…
— Orice… numa‘ nu mă trimite înapoi la tanti Mimi.

346
 METASTAZA

— Ți-ar plăcea să locuiești la Constanța cu vechea ta iubire

care te împodobea cu șaluri turcești?
— Nu m-a uitat? Mai știi ceva de el?
— Zizi, tu răspunde la ce te-am întrebat. Vrei să te întorci și să
stai cu el? continuă Dima să o întrebe, în timp ce se gândea cum o
despărțise, tot el, de marinarul ce o iubise înaintea maiorului.
— Da, răspunse plină de siguranță Zizi.
— Trebuie doar să-i scrii o scrisoare. Una care să-l dea gata…
— Știi că n-am talent la d-astea…
— Asta mă privește pe mine. Treci aici la măsuță și scrie cu
atenție, frumos, ce-ți dictez. Să lași loc, mai mult, în josul paginii.
O să trebuiască să pui o semnătură mai altfel, mai atrăgătoare…

Mirată, Zizi nu se mai smiorcăia și se așeză pe scaunul de pe

care se ridicase Dima. Acesta îi puse în față pe măsuța cu oglindă,
un plic roz, lunguieț, o hârtie de aceeași culoare și un stilou cu
peniță de aur. Încet, stiloul lui Dima, condus mlădios de mâna
delicată a femeii, așternea caligrafic, pe coala roz, următoarele
cuvinte dictate rar și apăsat de Dima:

Dragul meu marinar, Zizica nu te-a uitat.

A ta pussy te sărută dulce!

Zizi înțelese că scurta misivă de iubire se termina aici și se

pregătea să o semneze. Dima, care o urmărea în tot ce făcea, îi
smulse stiloul din mână.
— Ți-am zis că trebuie o altfel de semnătură, mai apetisantă,
mai atrăgătoare, asemănătoare cu sărutul unor buze rujate pe o
oglindă…
— Am înțeles, răspunse Zizica, începând, de îndată, să se
rujeze cu un roșu aprins.
— Nu ai înțeles nimica! Nu pe buzele de sus trebuie să te
rujezi, ci pe celelalte... Cu ele trebuie să semnezi, dacă vrei să-l
câștigi pe boțman.
Cât era de obișnuită cu vorbele deochiate de la stabiliment, Zizi

347
 MIRCEA BULATOV

roși la cele rostite de Dima, dar se conformă. Luă rujul și se

întoarse cu spatele. Peste puțin timp pe hârtia roz, sub rândurile
scrise caligrafic, trona o ștampilă, neclar conturată, ca două
paranteze mari de culoarea rujului roșu aprins.
— Așa e bine? întrebă Zizica, dându-i scrisoarea lui Dima.
— Foarte bine, dar mai trebuie ceva… Dă-mi o foarfecă.
Peste câteva minute, scrisoarea era împăturită ușor și introdusă
în plicul roz, alături de o șuviță din părul Zizicăi, tăiat cu grijă de
Dima dintr-o buclă cârlionțată.
Locotenentul, înainte de a pleca, îi ceru Zizicăi albumul legat
în piele, unde ea o întruchipa pe Baby, păstrat într-un sertar din
mobilierul maiorului.
În ușă, o atenționă pe Zizi:
— Am să fac tot posibilul să scapi de aici. Să-ți strângi
lucrurile mai importante. În curând ai să pleci la Constanța! Doar
dacă-ți ții gura și nu o să-i spui nimic maiorului.

Spre seară, cu mașina împrumutată de la un negustor, Dima se

afla deja în Constanța. Nava mixtă de pasageri și poștă „Regele
Carol I‖ venise de câteva zile din Orient și stătea ancorată la dane.
Se prognoza vreme rea și cursa din acea săptămână către
Constantinopol – Smirna – Pireu – Alexandria fusese anulată.
Boțmanul cu câțiva membri ai echipajului rămăseseră pe navă
deoarece căpitanul și restul marinarilor coborâseră pe uscat. Dima
plăti gras ca șalupa de serviciu a portului să-l ducă la bordul navei.
Ținuta militară și legitimația de la SSI îl ajutară și ele într-o
oarecare măsură. Lăsau impresia că locotenentul trebuie să-i
transmită ceva foarte important boțmanului. Așa și era, doar că
problema importantă nu era una oficială, cum credeau cei din jur,
ci una privată, mai importantă pentru Dima decât pentru boțman.
Ajuns pe punte se prezentă marinarului de cart și ceru să fie
condus la boțmanul șef. La început acesta crezu același lucru, că
locotenentul era trimis de SSI sau de Casa Regală. Aștepta de la
apropiații săi, din camarilă, să tragă sforile pentru mutarea pe

348
 METASTAZA

„Luceafărul98 ‖, noul și super-luxosul yaht regal al lui Carol al

II-lea. Nu se miră când Dima îi ceru să discute între patru ochi.
Boțmanul, ca să se dea mare în lipsa căpitanului, îl invită pe
locotenent să cineze împreună cu el într-unul din restaurantele
navei de croazieră. Îl alese pe cel mai dichisit, acela din apropierea
saloanelor pentru dame.
Locotenentul se așteptase să dea de o figură gen lup de mare.
Se înșelase și în timpul mesei își studie destinatarul căruia trebuia
să-i dea plicul roz. Mai avea timp să se răzgândească. Observă că
boțmanul era făcut dintr-un aluat complet diferit față de cel al
maiorului. De la gestică și vorbire până la constituția fizică totul
trăda o persoană destul de efeminată. Dima se mira cum de izbutea
un asemenea personaj să administreze ditamai vaporul cu saloane,
cabine și restaurante. Să stăpânească un întreg echipaj de la
marinari și mecanici până la bucătari și cabinieri. Ca să
funcționeze ireproșabil tot acest mecanism uman, de la căpitanul
navei până la ultimul servant al tancului de combustibil, trebuia să
apeleze la el. Această funcție îi crease, de-a lungul timpului, relații
la comenduirile porturilor românești sau la cele străine, prin care
trecea nava „Regele Carol I‖, la samsarii cu alimente sau
combustibili și mergând pe această logică până la diverșii călători
ce doreau fiecare un serviciu cât mai deosebit. Pentru ocuparea
acestei funcții, încă din 1932, Dima trăsese unele sfori, ajutat de
Funcționarul-Superior, până sus în camarilă. Făcuse asta pentru a-l
despărți de Zizica.
Multe din personajele camarilei lui Carol al II-lea se
schimbaseră, dar boțmanul reușise să se mențină în funcție.
Această reușită avea un secret, memoria bună a boțmanului
îmbinată cu felul lui de a discuta. Nu contrazicea pe nimeni. Știa
să negocieze orice cu oricine și drămuia banii în așa fel încât să
rămână mereu în câștig. Acest câștig nu era exclusiv pentru nava
pe care o deservea, ci și pentru el. Nu-și băga mâna în banii
98
Yahtul „ Luceafărul‖ - Inițial a purtat numele „Nahlin‖ și a fost o navă de lux
folosită de regele Edward al VIII-lea. În 1937 a fost cumpărat de Guvernul
Tătărăscu şi, rebotezat „Luceafărul‖, a fost oferit în dar regelui Carol al II-lea.
349
 MIRCEA BULATOV

companiei până la coate. Știa să se oprească, mereu la timp, până

la a nu fi dibuit.
Masa era pe sfârșite, iar boțmanul nu se grăbea să-l întrebe pe
locotenent cu ce mesaj a venit. Avea talent, în discuții știa să
aștepte. Dima a înțeles tactica boțmanului și începu să joace
tatonând terenul.
— Am să fiu fără ocolișuri, poate chiar bădăran față de o
persoană ca dumneavoastră… Dima lăsă vorba neterminată, ca un
colac de salvare, pentru a crește interesul interlocutorului.
— Nu mă poate deranja niciun mesaj. Sunt obișnuit și cu bune
și cu rele. Doar să-mi spuneți mandatarul cui sunteți…
— Am venit din proprie inițiativă, deși sunt oarecum delegatul
unei iubiri a dumneavoastră pe care ați părăsit-o în treizeci și
doi… Când ați fost ajutat să avansați în funcție.
— Văd că acolo la SSI se știu multe despre mine și despre
iubirile mele…
— Nu se știu acolo! Doar eu le știu! Eu care mă simt vinovat
de destrămarea unei iubiri, ce poate era hărăzită să se finalizeze cu
o căsătorie, nicidecum cu o despărțire… Dima exageră voit nivelul
până la care, cu ani în urmă, putea să ajungă relația dintre boțman
și Zizi.
— Ce legătură ai tu, scuze dumneata, cu numirea mea în
funcție, cu persoanele pe care le-am iubit? Nu înțeleg! Nu o mai
lua pe ocolite! Fii franc! Suntem bărbați…
— Mulțumesc de invitația făcută la persoana întâia. Am să fiu
scurt în ce am de spus. Acum câțiva ani, la intervenția mea, ai fost
numit boțman-șef, aici Dima exageră din nou. Ca să fiu mai precis,
pe când se modifica tancul de apă la nava asta. Am făcut aceasta la
rugămintea unui ofițer, coleg cu mine, care nutrea aceleași
sentimente de dragoste față de Zizica, iubita ta de atunci, din
Galați. Cu regret, mărturisesc că atunci am reușit să te despart de
Zizi pentru cineva pe care nu îl știam că poate deveni un
neisprăvit, un bețivan, un… Pe el îl cunoșteam, îmi era amic, pe
tine deloc. Nu am nicio scuză. Pe scurt, am mustrări de conștiință.
Eu, datorită verificărilor periodice pe care trebuie să le fac, trec și

350
 METASTAZA

pe la stabilimentul doamnei Mimi, iar mințea Dima. — Tanti Mimi

care s-a atașat mult de Zizica mi-a povestit de nenumărate ori cum
fata tot plânge după tine. Am crezut la început că este doar o toană
a tinerei. Am trecut pe la ea și m-a rugat insistent, dacă dau de tine,
să te rog… Dima lăsă intenționat povestea neterminată, ce
amesteca perfid minciuna cu adevărul.
— Privitor la numirea mea în funcție, credeam că se datora
exclusiv intervenției prietenului meu, generalul G. de la curte.
Cum zici tu se pare că și altcineva a intervenit. Privitor la Zizica,
așa este. Am iubit-o mult. Acum când îmi pomenești de ea,
amintirile frumoase, pline de un amestec spumos de candoare și
erotic, mă cuprind din nou. Să-ți spun ceva, dacă intervenția ta a
servit cu adevărat la numirea mea ca boțman, nu ai greșit cu nimic.
De multe ori în singurătatea nopților petrecute în cursele spre
Mediterana, mă gândeam la ea. Mi-o imaginam în postura de
nevastă grijulie care mă aștepta, alături de câțiva copilași bucălați,
în port, la Constanța, după fiecare cursă. Măcar o fată și-un băiat,
frumoși ca ea. Datorită acestei funcții, acum, am posibilitatea
financiară să-mi întrețin o casă, o familie. Știu că pentru așa ceva
nu doar finanțele contează. Dacă n-a fost să fie…
— Mă bucur mult să aud așa ceva. Înseamnă că nu am venit
degeaba. Se pare că încă o mai iubești. Uite aici, îți trimite un
album făcut special pentru tine, iar mințea. — Ai și un plic de la
ea. Nu te-a uitat! Te așteaptă. Dacă mai ții la ea merită să o aduci
aici la Constanța. Să știi că este mai frumoasă ca atunci în ‘32,
când veneai pe la Galați și îi aduceai șaluri de cașmir, turcești, viu
colorate.
După ce răsfoi cu atenție albumul, boțmanul îl închise oftând și
la urmă deschise plicul. Citi scrisoarea roz, privind îndelung, cu
atenție, șuvița de păr și ciudata semnătură vișinie. Dima și-a dat
seama că a înțeles-o când boțmanul se dezlănțui într-un necontrolat
hohot de râs, zicând: „Nebuna mea mică, te iu…‖
Urmară câteva notări reciproce de nume și adrese. Bătălia lui
Dima era deja câștigată. Se citea pe fața efeminatului navigator că
își dorea, din nou, bucățica pierdută cu ani în urmă. Cât de bine se

351
 MIRCEA BULATOV

împleteau năzuințele boțmanului cu cele ale Zizicăi ce nici nu visa

că poate avea șansa să o ceară cineva în căsătorie! Dima se mințea
că a făcut o faptă bună și pentru a-și pecetlui pe deplin victoria,
plusă:
— Dacă te însori cu Zizica, poate îți aduc, ca dar de nuntă,
numirea de boțman pe yahtul regal „Luceafărul‖ fostul „Nahlin‖…
Trebuie iar să trag ceva sfori… Acolo sus… E posibil să reușesc…
Își luară la revedere, lângă rampa scării de la babord,
salutându-se cu mâna la chipiu.
Dima coborî scara mobilă ce îl ajuta să ajungă pe șalupa ce îl
așteptase. Boțmanul rămăsese mut sus pe punte. Mesagerul din
acea seară îi adusese numai vești bune și promisiuni așijderea.
Trebuia să-i rămână recunoscător.

De la Constanța, în drum spre Galați, Dima trecu prin Brăila

unde se întâlni cu Petriciu. Îl invită pe un ton ce nu suporta refuzul
la o scurtă plimbare cu mașina. Dima nu avea timp de pierdut și îi
prezentă pe scurt situația:
— Numirea ta la comanda statului major al batalionului din
Galați este pe țeavă. Totul depinde de tine…
— Fii mai clar. Nu înțeleg nimic! zise Petriciu încercând să
afle mai multe de la Dima.
— Cei de la București au fost lămuriți să te numească în
funcția pomenită. Cum? Ăsta a fost rolul meu. Mai rămâne un mic
impediment, un mic obstacol pe care îl poți înlătura doar tu.
— Dacă de mine depinde, nu-i niciun bai. Care-i obstacolul?
— Maiorul…
— Eu îl pot înlătura?
— Da.
— Cum?
— Sâmbătă seara târziu ai să-l găsești în casa amantei, singur,
adormit și beat criță. Scoți revolverul lui din noptieră. Îl ține mereu
în sertarul de jos și îl împuști în tâmpla dreaptă. Cât e cald încă îi
pui revolverul în mâna dreaptă sau alături. De restul mă ocup eu.
— Păi… Mă obligi să fac o crimă?

352
 METASTAZA

— Gândești greșit. Înlături doar un obstacol. Toată lumea o să

fie mulțumită Petriciule! Cureți doar un gunoi…
— Și dacă nu accept?
— Atunci chiar frații tăi din cuib o să te judece… ți-am mai
zis, cu zeci de plumbi, la ordinul lui Zelea, care o să afle, așa… din
întâmplare, că tu îi turnai intențiile la cuziști.
— Ești Satana în persoană, șuieră neputincios Petriciu.
— Când ai să-ți iei funcția în primire, o să te potolești cu
mustrările astea puerile de conștiință și ai să-mi mulțumești.
În ziua următoare, pe când maiorul era încă la batalion, Dima o
vizită pe Zizica. Când îi povesti că o așteaptă boțmanul la
Constanța și că este hotărât să o ia și de soție, Zizi îi sări de gât.
Acesta, profitând de zăpăceala tinerei femei, îi dictă o scrisoare de
despărțire adresată maiorului. A mințit-o că o să i-o dea după ceva
timp de la plecarea ei.
Duminică dimineața soția maiorului își așteptă în zadar soțul să
vină pe acasă și să-i dea măcar o parte din soldă. Urma să meargă,
ca de obicei cu toată familia, la slujbă la biserică. Se făcuse ora
prânzului și nimic. Își călcă orgoliul în picioare și trimise
ordonanța la adresa amantei să-i spună maiorului că e așteptat
măcar la masă. Ordonanța bătu la poartă, tăcere. Intră în curte, bătu
la ușa casei, la fel. Îndrăzni să deschidă ușa și intră. Trecu de
holișor și de sufragerie negăsind pe nimeni. Intră în dormitor și
rămase îngrozit de ceea ce era dat să-i vadă ochii. Pe pat, maiorul
stătea întins peste plapuma roz, cu capul în jos, într-o poziție
strâmbă, nefirească. Părul încărunțit, ce bătea mai mult spre alb,
era năclăit de sângele scurs din tâmpla dreaptă. Lângă mâna ce-i
atârna în aceeași parte zăcea revolverul lui preferat, cel cu țeava
lungă, pe care ordonanța îl curățase de atâtea ori. Mâna stângă
înghețase, întinsă în sus spre pernă, ținând strâns neglijeul preferat
al Zizicăi, cel din dantelă de Milano, de culoarea vișinei putrede.
În sufragerie câteva sticle de tărie, goale, iar în dormitor, pe
măsuța cu oglindă, printre parfumuri, pudre și rujuri trona deschisă
o scrisoarea de adio a Zizicăi, așternută caligrafic pe hârtie roz.
Urmă o anchetă, făcută de procuratura militară. Verdictul a fost

353
 MIRCEA BULATOV

unanim împărtășit de toată lumea. Sinucidere cauzată de o bruscă

și acută depresie. Doar în dosar au fost pomenite ambele cauze ale
sinuciderii: „Părăsirea de către amantă și consumul unei cantități
mari de alcool‖. După autopsie, trupul maiorului îmbălsămat și
ferchezuit bine a fost predat familiei, într-un frumos sicriu vișiniu
cu mânere de alamă lucitoare.
La înmormântare toată lumea părea mulțumită. Văduva
maiorului primise o pensie frumoasă de urmaș și scăpase de
concurența amantei.
Fostul comandant al batalionului de grăniceri, colonelul iubitor
de pariuri, acum pensionar, nu mai trebuia să se prefacă a nu ști că
fostul lui amic devenise alcoolic și că nu dădea doi bani pe familie
„celula de bază a soțietății‖, cum îi plăcea să zică pe la întrunirile
din garnizoană.
Cei de la București erau și mai mulțumiți de cele întâmplate.
Au avut cale liberă pentru noile numiri, date la pachet, privind
comanda batalionului de grăniceri din Galați. Prima, pentru noul
comandant de batalion, novicele maior de la Iași, fidel lui Carol al
II-lea, susținut de câțiva ofițeri din camarilă și a doua, pentru șeful
de stat major al unității, căpitanul Petriciu, susținut în secret, din
interes machiavelic, de Dima.
La Constanța mulțumirea avea alte nuanțe. Boțmanul și Zizica
se regăsiră aducându-și aminte de iubirea și bucuria pierdută în
‘32.
Doar Dima, după ce obținuse tot ce voia, uită promisiunea
făcută boțmanului, privind aranjamentele pentru mutarea acestuia
pe yahtul regal „Luceafărul‖. Își zicea: „Să fie mulțumit că i-am
adus-o pe Zizica! Prostul, chiar o mai iubește!‖

***

Legionarii pentru a nu păți în 1937 ce au pățit în 1933 s-au

înțeles cu celelalte două mari partide, țărăniștii și liberalii, să nu se
atace belicos și să respecte probitatea alegerilor. Sfârșitul anului,
mai precis alegerile din douăzeci decembrie, au fixat pe locul trei

354
 METASTAZA

partidul lui Zelea Codreanu. Pentru liberali, care organizaseră

alegerile, a fost un eșec. Le lipseau câteva procente necesare
creării guvernului. Pentru mișcarea legionară era însă o victorie.
Profitând de această situație, regele Carol al II-lea l-a numit pe
Octavian Goga să formeze noul guvern minoritar. Regele a făcut
aceasta nu pentru a calma lupta între primele trei partide clasate, ci
pentru a-și pune oamenii lui în posturile cheie.
Dima începea să aibă tot mai multe informații, de la propria sa
agenție din SSI, culese de Ion, Petriciu și, nu în ultimul rând, de el.
În discuțiile cu Funcționarul-Superior le verifica autenticitatea.
Fără ca acesta să-și dea seama, în aceste schimburi de păreri Dima
afla și alte informații culese oficial pentru Moruzov. Așa reușea
să-și facă propria lui imagine de ansamblu.

Revelionul, cu trecerea între anii 1937-1938, Dima îl petrecu la

București. Funcționarul-Superior îl invitase pentru petrecerea de
revelion la Cireșica unde cânta taraful lui Zavaidoc. Îl rugă să vină
cu Fordul, dar singur. Lucrând împreună, de atâția ani, se
cunoșteau bine. Dima înțelese pe la mijlocul mesei că
Funcționarul-Superior avea ceva greu pe suflet și dorea să se
sfătuiască cu el. Nu îl presă, lăsându-l să-și înceapă oful. Acesta
nici nu se mai obosea să-și mascheze deprimarea. Într-un târziu
zise:
— Hai să plecăm de aici! Am ceva de discutat cu tine. Ne
trebuie liniște! Să mă asculți, să te ascult. Trebuie să luăm niște
hotărâri importante.
— Unde mergem? întrebă Dima, în timp ce împreună cu
Funcționarul-Superior se îndreptau spre mașina parcată lângă
Liceul Lazăr.
Era evident că urma să primească informații importante, dar și
că o să i se ceară păreri sau chiar propuneri pentru decizii de
același calibru. Trebuia să fie atent ca la răspunsuri să nu-i
transpire ceva din cele aflate de el, în ultima vreme, și netransmise
superiorilor.
Într-un târziu, Funcționarul-Superior îi răspunse:

355
 MIRCEA BULATOV

— Asta e treaba mea! Eu te-am chemat, ești invitatul meu. Hai,

mână-ți Fordul spre Dudești! Între Vitan și Dristor…
— Doar nu vrei să mergi la „Crucea de Piatră‖99?
— Lasă prostiile… doar știi că nu mai sunt bun pentru așa
ceva. Te știu libertin, dar, cum ți-am spus, avem probleme
importante de discutat. Poate chiar vitale pentru amândoi.
Ajunseră în zonă pe la unu noaptea.
Trecură pe strada cu stabilimente de unde, prin ferestrele
deschise larg, se auzeau chiote de femei și bărbați chercheliți bine,
ce serbau în felul lor cumpăna între ani. Câteva străzi mai departe,
Funcționarul-Superior îi făcu semn să tragă pe trotuar, în fața unei
case cu aspect negustoresc. Pe hornul casei, spre cerul înstelat,
ieșeau vălătuci subțiri de fum, trădând că urma o noapte rece.
Ferestrele nu erau luminate, doar printr-un geam se vedeau câteva
beculețe colorate atârnate pe un brad rămas împodobit de la
Crăciun. Dacă își permiteau instalație electrică pentru brad,
însemna că locatarii erau înstăriți.
Funcționarul-Superior îl invită înăuntru, ca la el acasă.
Veniți din frigul de afară, căldura îi îmbrățișă, făcându-i să-și
scoată paltoanele. Funcționarul-Superior trase toate storurile de la
ferestre și apoi aprinse lumina unui lampadar din fier forjat cu
abajur vitrat în stil Art Nouveau. Dima fu invitat să ia loc pe unul
din cele două fotolii așezate lângă o măsuță joasă ovală pe care
tronau cozonaci și diferite prăjituri de casă. Toate acestea se aflau
meticulos aranjate în apropierea unei sobe mari de teracotă, de un
verde absint, încinsă bine. Pe una din policioarele din marmură
albă trona un ibric ornamentat cu motive turcești. Din direcția
acestuia venea un parfum atrăgător de cafea puternic aromată. Pe
pereți, câteva acuarele cu flori, semnate C. Klein, se răsfățau
înrămate în lemn de mahon. Tot ambientul trăda prezența unei
persoane fine, cunoscătoare în ce este frumos. Dima aștepta, din
clipă în clipă, ca persoana să-și facă apariția.
În plus, se întreba dacă era vorba de vreo capcană. Se gândea la
99
„Crucea de Piatră‖ se afla în zona intersecției străzilor Văcărești și Dudești. În
perioada interbelică era cunoscută din cauza numeroaselor bordeluri din zonă.
356
 METASTAZA

eventualitatea unui joc gen „scapă cine poate‖. Dacă Funcționarul-

Superior și Moruzov aflaseră mai multe, despre jocul lui periculos
de culegere a unor informații, ținute secret în particular? Dacă
doreau să-l prindă cu ocaua mică, iar apoi să-l lichideze?
Funcționarul-Superior și-a dat seama de neliniștea și nedumerirea
lui Dima.
— Ia câte ceva! Totul e proaspăt. Am plecat de la „Cireșica‖
fără să servim desertul…
— Aș dori înainte să mă spăl pe mâini. Unde este baia?
— Imediat după ușa aceea, dai într-un hol care dă și spre
bucătărie. Prima la stânga este baia. Vezi că nu au apă curentă!
Folosești bazinul de apă apăsând, în sus, tija clapetei.
Dima a mers la baie doar de formă. De formă se și spălă. La
întoarcere intră tiptil în toate camerele ce dădeau în hol, apoi
cercetă și bucătăria. Peste tot pustiu, nici țipenie de om, dar toate
parcă țipau că cineva, cel puțin până nu demult, a fost prezent
acolo. Întors în cameră îl găsi pe Funcționarul-Superior ciugulind
din cozonac și turnându-și cafea din ibricul turcesc. Acesta mucalit
îl invită:
— Ia loc… Ți-am zis să guști din bunătățile astea! Sunt făcute
special pentru mine, iar cafea musai să o bei. E tare, aromată și am
nevoie de capul tău limpede. Proprietara casei, o negustoreasă,
prietenă veche de-a mea, o cumpără de la un armean… Te-ai
lămurit că suntem doar noi doi? Când am nevoie de casă doar o
anunț și îi spun ce să-mi pregătească, iar ea pleacă la soră-sa. Aici
îmi invit informatorii din senat sau din lumea afacerilor pentru
discuții despre care nu doresc să afle Moruzov. Mă costă ceva, dar
merită. Pe cei pătimași îi plătesc mai puțin. Le aduc câte o damă de
companie, cocotă, crăiță sau ce vor ei, care vine după ce terminăm
discuția și îi las singuri în camerele de alături…
— E bună cafeaua! Hai, spune-mi care e baiul! spuse Dima
sorbind mai relaxat din licoarea aromată.
— Nu e un bai, ci sunt mai multe. Moruzov, Carol, Goga,
Armand, Zelea cu ai lui și acum Antonescu… Nu mai știi cum să
joci, de cine să te ferești și pe cine să servești.

357
 MIRCEA BULATOV

— Pe șefu‘, pe Moruzov, că doar de la el vin ordinele și banii,

făcu Dima pe slujitorul zelos și naiv.
— Nu face pe prostu‘ cu mine! Te-am chemat să ne sfătuim, nu
să ne tatonăm. Ne cunoaștem de atâția ani și am jucat împreună, în
unele… de care Moruzov nici nu știe. Cristea, dușmanul șefului,
ne are deja în vizorul lui. Am informații că vin vremuri nebune și
nu știu în ce direcție să mergem… Doar nu vrei să rămâi cu șefu‘
care în curând o să-și frângă gâtul. Când o să se prăbușească ne va
trage și pe noi la fund.
— Atunci să facem o analiză la rece, pe hârtie, ca la școală…
— Nu te-nțeleg, zise Funcționarul-Superior puțin iritat.
— Tu scrii problemele periculoase ce știi că vor apărea la
orizont, iar eu, după ce le analizez, menționez în dreptul lor
mijloacele de care dispunem să nu fim afectați. Mă refer la noi
doi… Restu‘... Scapă cine poate! De acord?
— De acord, dar sunt cam multe…
Trecu mai bine de un ceas. Schimbau hârtiile de la unul la altul
și scriau, modificau, apoi iar notau tot felul de soluții sau rezolvări.
Mototoliră câteva hârtii, nemulțumiți de ce așternuseră pe ele.
Într-un final Funcționarul-Superior, parțial mulțumit, hotărî să
se oprească asupra celor scrise și citi cu glas tare:
Problema 1. Moruzov se încrede tot mai mult în Carol al II-lea
și Urdăreanu, pe care îi slugărește.
Rezolvare pr.1. Să fie alimentată ura Regelui față de prim-
ministrul Goga prin dezvăluirea de către Moruzov a informațiilor
despre „Planul Madagascar100‖, dorit de noul prim-ministru. Să
devină străveziu, că Goga vrea să conducă după metodele lui
Mussolini și Hitler. Posibil ca regele să profite de înverșunarea
opoziției și, pentru a nu-și frânge gâtul, să-l demită. Dacă Regele o
să-i ceară sfatul lui Moruzov, acesta să-l sfătuiască că a sosit
momentul să preia el puterea absolută, formând un guvern de
„uniune naţională‖.
100
Octavian Goga propunea deportarea în Madagascar (concept cunoscut sub
denumirea „Planul Madagascar‖ ) a celor 500.000 de evrei, socotiți pe varii
motive că nu sunt cetățeni români.

358
 METASTAZA

Problema 2. Armand, actualul ministru de Interne, a devenit

omul forte al regelui. Dacă regele preia puterea absolută, acesta o
să conducă țara, ascuns în fotoliul ministerial sau, de ce nu, din cel
de prim‘.
Rezolvare pr.2. Să fie servit cu toate informațiile despre
legionari și comuniști pe care nu-i simpatizează deloc, fie prin
Moruzov, fie prin Cristescu.
Problema 3. Zelea dorește să acapareze cât mai multă putere.
Se pare că vrea totul, bazându-se pe sprijinul lui Hitler.
Rezolvare pr.3. Zelea să fie sprijinit pe ascuns, dar să fie ațâțați
împotriva lui (dacă e nevoie) Armand, regele Carol, generalul
Antonescu. Moruzov și Cristescu să nu permită scurgerea de
informații spre Zelea. La nevoie să fie folosit Horia, iar
colaborarea lui cu SSI să fie bine ținută în continuare la secret.
Problema 4. Antonescu este dorit de diverse grupări interne și
externe pentru a conduce România în cazul unui conflict armat.
Rezolvare pr.4. Să fie susținut Moruzov pentru denigrarea
personalității generalului, cu informații similare celor din dosarul
bigamiei. Să fie strecurată o informatoare între persoanele
feminine agreate de general, fără ca Moruzov sau Cristescu să știe
de ea. Generalului Antonescu să-i parvină informații defăimătoare
despre Cristescu pentru a nu-l folosi în eventualitatea ajungerii la
conducere. Înveninarea lui Zelea care să vadă în Antonescu
concurentul principal la susținerea din partea germană.
Problema…
Pe hârtie problemele și măsurile de rezolvare ajunseră la zece.
Nume și iar nume ce puteau să-i ajute sau dimpotrivă să-i distrugă
în perioada următoare. Funcționarul-Superior și-a dat seama, mai
bine zis s-a convins, că Dima știa mult mai multe decât lăsa să se
vadă. Se hotărî să-i facă o propunere riscantă, ce arăta clar că nici
el nu transmitea toate datele la vârf, lui Moruzov.
— Dima, te rog citește de câteva ori ce am scris aici noi doi, ca
să memorăm bine ce avem de făcut. Cred că vor veni vremi
căcăcioase, toți vor putere folosind orice mijloace. Toate hârtiile
scrise aici o să le ardem imediat. Noi doi nu trebuie să ne mai

359
 MIRCEA BULATOV

ferim că avem propriile baze de date, propriile liste de

informatori… Important este ca toate astea să le dosim bine. Ne
vor folosi cândva… Ești de acord?
— Da, încheie Dima, după ce reciti încă o dată cele scrise și se
ocupă personal de arderea hârtiilor, în jarul din soba de teracotă ce
își domolise dogoarea.
Peste puțin timp ieși în stradă și porni motorul să se
încălzească. Pe cerul senin stelele tremurau, prevestind că după
răceala nopții urma o dimineață geroasă.
Funcționarul-Superior și-a luat la revedere de la Dima,
spunându-i că mai rămâne să se odihnească, până vine proprietara.
Fordul porni spre Crucea de Piatră. Trecând prin fața
bordelurilor, Dima a fost nevoit să încetinească mult. Prostituatele
se răcoreau. Ieșiseră în plină stradă unele chiar fără rochii. Abia se
țineau pe picioare și îi ciocneau parbrizul sau geamurile laterale cu
sticlele aproape goale. Îl invitau la o noapte gratuită de dezmăț.
Ajuns în capul străzii, acceleră spre Gara de Nord. Luă bilet,
pentru Galați, ca de obicei la vagonul de dormit. Înainte de a se
urca în tren, Dima îi telefonă lui Mișa spunându-i să vină să ia
mașina, lăsată în fața gării. Cafeaua își terminase de mult efectul,
iar legănatul vagonului, însoțit de zgomotul ritmat al roților, îl
invitară la somn. Mintea-i semiadormită lăsa ca în spatele
pleoapelor închise să-i defileze, de-a valma, generali, senatori,
oameni de afaceri și multe târfe. Toți dansau împreună cufundați
într-o fericire beată, aplaudați de regele Carol al II-lea, Hitler și
Mussolini.

***

Din cele prevăzute de cei doi, majoritatea se adeveriră. În

februarie 1938, Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, iar
partidele politice au fost dizolvate la sfârșitul lui martie.
Când la mijlocul lui aprilie s-a dat decretul-lege pentru
apărarea ordinii în stat, Dima a înțeles că era dat special pentru
îngrădirea Mişcării Legionare. În jocul lui dublu, Dima l-a

360
 METASTAZA

atenționat pe Petriciu ca să își avertizeze, la rândul lui, șefii din

Mișcare.
Petriciu l-a asigurat pe Dima că Zelea știe ce o să urmeze și că
intenționează să plece la Roma până se mai liniștesc lucrurile. Nu
a apucat, a fost arestat din ordinul lui Carol și i s-a deschis proces.

Începutul lunii mai 1938 aduse trista veste că Octavian Goga a

murit în urma unui atac cerebral. Dima știa că fostul prim-ministru
avea ceva probleme cu sănătatea, dar nu așa grave.
Luni 9 mai, Dima a dat fuga la București. Era musai nevoie să
aibă o întâlnire cu Funcționarul-Superior. Trebuia să știe cum vor
juca în continuare. Își dădură întâlnire la o crâșmă mărginașă de
prin Floreasca. Se puteau ascunde, dacă erau filați de oamenii lui
Moruzov, printre muncitorii de la Ford. Aici, muncitorii, după ce
ieșeau de la muncă, își făceau ritualul zilnic de golire a țoiurilor
sau halbelor de bere, cum prefera fiecare. Ajunseră amândoi
înainte de sfârșitul programului la crâșma de lângă fabrica aflată în
apropiere. Se așezară ca din întâmplare la o masă mai retrasă. Se
putea discuta, era liniște.
Funcționarul-Superior comandă două beri Rahova, cu
precizarea:
— Să fie la sticlă! Le destupăm noi!
Dima se miră, știa că superiorului său îi plăcea berea la halbă
cu guler bogat. Când veni chelnerul, Funcționarul-Superior plăti,
motivând că sunt grăbiți, iar când acesta se îndepărtă îi șopti:
— A început nebunia, acolo sus. Așa cum ai prevăzut de
revelion.
— Fii mai clar!
— Șefu‘ cel mare l-a servit pe Carol cu lucruri urâte rău...
— Tot nu înțeleg!
— Se pare că el i-a făcut felul lui Goga... la Cluj.
— Din câte știu eu a făcut comoție cerebrală, la el, la Ciucea.
— Măi Dimo, eu nu-s tâmpit să mă las îmbrobodit de-un raport
medical făcut prost sau la comandă de-un doctor provincial din
Ciucea. Am om de încredere în serviciul Veturiei, nevasta fostului

361
 MIRCEA BULATOV

prim‘… Ea a ascultat de sfatul lui și deși nu se afla atunci lângă

Goga, l-a solicitat pentru lămuriri pe doctorul Iuliu Hațieganu.
Omul meu mi-a raportat că Iuliu l-a făcut incompetent pe doctorul
locului. Cum nu și-a dat seama că Goga fusese otrăvit. Dacă lua
măsuri la timp erau mari șanse de salvare.
— Vrei să zici că șefu‘, la ordinul regelui, l-a otrăvit pe Goga
la Cluj și ăsta a murit la el acasă... la Ciucea. Cum a reușit și cu
ce?
— Cu asta!
Funcționarul-Superior făcu o pauză. Destupă sticla de bere,
scoțând capacul cu cuțitul, și după ce înghiți câteva gâturi din
recea licoare blondă, continuă:
— În viața mea nu mai beau bere la halbă! Te sfătuiesc să faci
la fel...
— Bine, dar dacă șefu‘ a făcut-o, înseamnă că s-a folosit de
echipa ta de profesioniști, specializată pentru astfel de cazuri. Cum
de nu ai aflat la timp?
— Mă jur, pe sfânta cruce, că niciunul dintre ai mei nu a fost
folosit! Eu n-am niciun amestec… în ce s-a întâmplat la
restaurantul New York din Cluj...
Discutară, încă puțin, privitor la ce au de făcut pentru a trece
treptat-treptat, când o să vină vremea, în barca lui Cristescu.
Ușile de la intrare se deschiseră larg și în crâșmă năvăli un
puternic miros de uleiuri și benzină. Odată cu el intră și larma ce
însoțea gălăgioșii muncitori de la Ford, veniți de-a valma pentru
a-și umezi gâtlejurile uscate. Erau bucuroși. În ziua următoare
aveau liber, era 10 Mai.
Dima și Funcționarul-Superior se pierdură printre ei, ieșind
afară, fiecare pe contul lui. Guralivii muncitori habar nu aveau, și
nici nu-i interesa, că trenul mortuar cu fostul prim-ministru
Octavian Goga, chiar de Ziua Regelui, urma să ajungă la
București. S-a hotărât să fie depus în rotonda Ateneului, să-l vadă
lumea. Cât mai multă înghesuială la catafalc, cât mai bine dădea la
droaia de gură-cască ce citea ziarele sau asculta radioul. Se găseau
și destui neica-nimeni ce doreau să se dea mari ținând discursuri

362
 METASTAZA

funebre în fața prostimii. Aceștia habar nu aveau că erau doar niște

manipulatori ce nu știau că manipulează.

În drum spre Pahomi pentru a lăsa mașina, în urechile lui Dima

tot răsunau ultimele vorbe ale superiorului său: „Eu n-am niciun
amestec...‖. Nu erau decât două alternative, ori Funcționarul-
Superior era speriat de moarte și nu se mai putea controla, ori
mințea. Niciodată până atunci Dima nu l-a auzit să se scuze.

Când trecu de Dealul Spirii, Dima își aduse aminte, fără să

vrea, de Maria. Știa de la Ion că rămăsese gravidă. Ceapă credea
că e rodul înfierbântatelor zile ale concediului din vara trecută.
După socotelile lui Dima, Mariei îi trecuse deja sorocul. Dima
spera să i se împlinească rugăciunea făcută, știa el cui, în capela
Stella Maris de la Balcic. Cu aceste gânduri, ce nu-i dădeau pace,
ajunse la casa muscalului. Pahomi și nevastă-sa erau acasă.
Dima parcă mașina și după cuvenita binețe se așeză lângă
măsuța rotundă pentru a da un telefon la Iași. Centralista îi făcu
legătura la numărul dictat de Dima, lăsat de Ceapă Ion pentru
comunicări.
— Alo! Vă rog cu domnul Ion, dacă se află pe la
dumneavoastră!
La celălalt capăt al firului, din capitala Moldovei, răspunse o
voce de femeie bătrână cu un puternic accent moldovenesc:
— Fosta pi ici eri... Da cu cini grăiesc?
— Cu domnul... și pomeni numele lui de cod. Doar Ion știa că
este Dima, dacă se prezenta cu acest nume.
— Aaa! Apăi a plecat la dânsu‘ acas‘ că ia odrăslit nevasta un
ficior... Alo! Alo! … Mai sunteți la tilifon?
Dima rămase mut, cu mâna înțepenită pe receptorul ce-i apăsa
dureros urechea ce nu mai auzea nimic. Rotofeica nevastă a lui
Pahomi veni alergând lângă Dima și îi făcu semnul crucii peste
frunte. Nu îl văzuse niciodată așa, îngălbenit. Dima părea deochiat
de duhuri rele ce trebuiau alungate. Matrioșka, cum o poreclise

363
 MIRCEA BULATOV

Dima, tot într-o fugă îi aduse un păhărel de apă sfințită, luat din
clondirul de lângă icoană, pe care îl imploră să-l bea și să spună
Rugăciunea Domnească, cu voce tare. Dima bău apa, dar
rugăciunea nu o duse până la capăt. Cineva, necunoscut lui, ascuns
în cel mai dosnic ungher al sufletului, îi oprea cuvintele în cerul
gurii. Matrioșka luă toate cele pe seama emoției și cuteză să-l
întrebe:
— Cucoane! Primit-ai vești rele?
— Din contră... Foarte bune... Mai dau un telefon...
Dima telefonă la Piatra și-l rugă pe notarul ce îi făcuse
tranzacția cu moara din Bicazu Ardelean, să-i ducă Mariei un plic
în care să pună zece mii de lei și un bilet pe care să scrie:

Cu mult drag pentru feciorul vostru pe care îl socotesc ca și al

meu. Tare aș vrea să-l nășesc eu, dar nu pot veni acum.
Puneți-i numele Mihai, ca al prințului moștenitor.
Dima

Pe la mijlocul lui septembrie 1938, pe nepusă masă, pentru cei

mulți, a luat ființă unicul partid politic, acceptat legal: „Frontul
Renaşterii Naţionale‖. Obiectivele, structura și atribuțiile
partidului au fost minuțios întocmite de Armand Călinescu.
Un timp, Dima a trimis la centru doar informații de rutină. De
la șeful lui direct, Funcționarul-Superior, Dima nu mai primea nici
ordine, nici vești. Șeful cel mare, Moruzov, parcă se dăduse la
fund, mai bine zis juca totul pe o singură carte, Carol al II-lea.
Păcat de tot ce făcuse bun pentru SSI. Acum lucra, cum făceau și
mai marii zilei, fiecare pentru el. Moruzov își făcuse mulți
dușmani, dar cel mai grav era că în această categorie l-a introdus și
pe Cristescu. Acesta îi sufla în ceafă la fiecare mișcare. Cu toate
loviturile de culise ale lui Moruzov, politicienii zilei îl vedeau pe
Cristescu ca cel mai bun la șefia SSI-lui. Avea studii de jurist la
bază și circula zvonul că se împrietenise cu șeful FBI, Edgar
Hoover. Îl ajutau și frații lui, sau mai bine zis toți cei șase frați,
angajați în puncte forte ale statului. Se sprijineau între ei, adevărat,
364
 METASTAZA

doar atunci când miroseau că pot culege ceva foloase, formând o

adevărată rețea de informații.
Dima îl atenționă pe Petriciu că Horia Sima o să preia pe
deplin puterea în Mișcarea Legionară și că este bine să-l servească
cu informații.
La ordinul lui Carol al II-lea, în noaptea de 29 spre 30
noiembrie 1938, prefectul capitalei, generalul Gavrilă Marinescu, a
îndeplinit cu jandarmii săi, în pădurea Tâncăbești, misiunea de
suprimare a Căpitanului și a altor treisprezece legionari.
Nimeni nu a crezut înscenarea, cusută cu ață albă, că aceștia au
încercat să fugă de sub escortă.
Dima se întâlni, din nou pe ascuns, cu Funcționarul-Superior la
București. A aflat că regele, pe 28 noiembrie, după ce s-a întors
din Germania, unde avusese convorbiri cu Hitler și cu Göring, a
hotărât suprimarea lui Zelea. Căpitanul era poziționat în cărțile
germane pe locul întâi, iar când al Treilea Reich urma să preia
puterea și în România, Zelea urma să fie pus în fruntea bucatelor.
Acest lucru Carol nu îl putea suporta în ruptul capului. Armand
Călinescu a acceptat soluția propusă de rege și i-a dat undă verde
lui Gavrilă, mai ales când a aflat că Anglia și Franța dau din coate
a neputință.
Dima și Funcționarul-Superior hotărâră, fără știrea lui
Moruzov, să stea în repaus până se limpezeau apele.
În 1939 apele nu se limpeziră, ci se tulburară mai rău. Dictatura
regală instaurată de Carol al II-lea era în plină desfășurare. Regele,
prin servii săi, conducea și supraveghea totul. Mai bine zis,
aproape totul. Capacul pus prea repede peste mișcarea legionară
făcu să crească presiunea. Profitând de începutul războiului și de
faptul că trupele germane se aflau la granița de nord, în Polonia,
legionarii hotărâră să se răzbune. Pe cine? Pe Armand Călinescu,
socotit principalul vinovat în asasinarea Căpitanului. Germanii
zgândăreau și ei orgoliile legionare dorind pedeapsa lui Armand
care a permis tranzitarea prin România a tezaurului polonez și a
miilor de refugiați. Pe 21 septembrie, lângă Podul Cotroceni,
prim-ministrul este asasinat de un grup de legionari din Prahova.

365
 MIRCEA BULATOV

Cei opt fanatici, după atentat, ajung la Radiodifuziune unde

întrerup emisia și anunță: „Atenţiune, prim-ministrul Armand
Călinescu a fost omorât. El a fost executat astăzi de o echipă de
legionari‖101. Regele dădu ordin pentru represalii de tipul „care pe
care‖. Gavrilă, Moruzov, Cristescu și alții se grăbiră să le
îndeplinească. Fanaticii legionari prahoveni au fost executați în
văzul mulțimii chiar la locul unde au comis asasinatul.
Imediat ce află vestea morții prim-ministrului, la batalionul de
grăniceri din Galați, Dima intră glonț în biroul șefului de stat
major, căpitanul Petriciu. De față cu ceilalți ofițeri și trecând peste
uzanțele protocolare zise:
— Domnilor în câteva ore este posibil să primim ordinul de
intrare în stare de alarmă… Domnule căpitan, am ceva urgent a vă
comunica… doar dumneavoastră…
— Am auzit și noi vestea, locotenente Dima. La situații ca
acestea jandarmii primesc primii alerta, apoi urmăm noi. Cred că
este bine domnilor ofițeri să începeți a pregăti soldații. Cu calm, cu
mult calm…
Ofițerii ieșiră pe rând din biroul căpitanului.
Când rămase doar cu Dima căpitanul ordonă sublocotenentului
de serviciu să meargă să-l aducă pe comandantul batalionului din
garnizoană la unitate, apoi întrebă:
— De ce dai buzna așa, vrei să se înțeleagă că…
— Petriciule! Dă-l naibii de protocol… Totul se joacă acum în
minute, poate chiar secunde…
— Fii mai clar! Ce vrei?
— Dă-mi acum o listă cu cei ce te incomodează din Legiune…
— Păi, sunt din cei rămași loiali tatălui lui Zelea, cei care nu
ascultă de Sima…
— Vreau nume, nu idei! În plus am să-ți scriu eu câteva nume
de legionari de pe lângă Iași. Pe care îi știi că fac figuri mi-i
bifezi…
Urmară câteva minute de înscrisuri pe hârtie făcute de cei doi.
101
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/asasinarea-lui-armand-c-
linescu
366
 METASTAZA

Unii erau tăiați, alții bifați. În vârful creioanelor celor doi stătea
soarta multora de a rămâne sau nu în viață.

Peste o jumătate de ceas, Dima se afla la preotul ce preda

Sfânta Tradiție la seminarul Sfântul Andrei. Îl rugă să-l lase singur
pentru a da câteva telefoane. Sună întâi la Iași. Reuși să-l prindă pe
Ion căruia îi dictă câteva nume. Pe acestea trebuia să le dea când îi
erau cerute de la centru. La București, vorbi întâi cu Pahomi. Îi
dictă niște nume și câteva adrese din zona Dobrogei.
Bătrânul muscal primi ordin să dea urgent de Mișa căruia să-i
dea lista spre a o duce la Crucea de Piatră. Băiatul muscalului știa
consemnul. Crucea de Piatră însemna pentru el să ducă mesajul la
căsuța conspirativă a funcționarului superior, aflată în zona cu
același nume. La sfârșit sună la numărul bătrânei negustorese,
proprietara casei unde Funcționarul-Superior se întâlnea pe ascuns
cu delatorii din rețeaua lui particulară. O rugă pe bătrână să ia de
urgență legătura cu Funcționarul-Superior și să-i dea lista pe care
avea să o primească peste un ceas.
Așa profită Dima de furia lui Carol al II-lea. Printre sutele de
legionari executați din ordinul regelui se aflau și cei ce stăteau în
calea planurilor lui Petriciu, ce trebuia sprijinit în ierarhia ascunsă
a lui Horia Sima. Dima îi făcu acest dezinteresat serviciu lui
Petriciu deoarece amenințarea, cu vechile lui trădări către cuziști,
nu mai reprezenta ceva forte în noua conducere legionară. Simiștii
luară locul vechilor adepți ai lui Zelea. Dima trebuia să se adapteze
din mers la noile vârfuri de putere.

Zilele lui Carol al II-lea erau numărate. Corupția internă și

evenimentele externe nefavorabile României scurtau și mai mult
numărul lor. A venit ultimatumul sovietic din iunie 1940, când a
fost luată Basarabia, urmat de Dictatul de la Viena din 30 august
când Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini au impus ciuntirea
Transilvaniei și luarea Cadrilaterului. Regele se pregătea să-și
scape pielea, nu mai avea timp și putere să se ocupe de cei ce l-au
slujit: Gavrilă, Moruzov… Își pregătea colecțiile de timbre și

367
 MIRCEA BULATOV

tablouri valoroase pe care să le ia cu el în caz de… Bineînțeles că

dacă trebuia să plece din țară, primii pe lista însoțitorilor erau
Lupeasca-Roaiba și Ernest-Murdăreanu…

În acele zile tulburi, Funcționarul-Superior și Dima se întâlniră,

din nou, în casa conspirativă din apropierea bordelurilor de la
Crucea de Piatră. Funcționarul-Superior începu primul:
— În curând Ion Antonescu o să fie investit de Carol al II-lea
ca prim-ministru cu puteri sporite. Ce propui în ce ne privește?
— Să ștergem toate urmele privind activitatea noastră…
— Este imposibil! Apărem în arhiva lui Moruzov…
— Tu apari cu numele în clar, eu figurez doar cu cel de cod, ca
furnizorul tău de informații din zona Dobrogei. Doar tu mă poți
trăda…
— Dimo! Nu înțeleg unde bați?
— Știi, dar nu îndrăznești să gândești cu voce tare…
Antonescu, cum se va vedea cu puterea în ogradă, o să-l aresteze
pe Moruzov și pe Nicky. Am informațiile mele că este cerut capul
lui Nicky de Sima, pentru legionarii executați anul trecut. Listele
le-a furnizat Nicky. O parte din nume au fost date de tine, de mine,
de Ion.
— Nu cred că Antonescu o să-l aresteze pe Moruzov. Șefu‘ are
dosare beton și cu el și cu Horia.
— Vacs! În vremi nebune, ca astea, legile nu mai contează.
Antonescu și Sima se vor uni să-și șteargă urmele. Unul pune
cătușele, iar celălalt apasă pe trăgaci. După aceea se vor certa
pentru putere. Dacă tu faci să dispară numele noastre din arhivă
poți conta pe sprijinul meu în continuare, dacă nu…
— Dacă nu… mă torni la legionarii cu care te ai bine. Am
ajuns să ne șantajăm unul pe altul? Calm, Dimo! Șansa noastră
este Cristescu. Dacă Antonescu preia puterea absolută, pe el o să-l
pună la SSI. Eugen este un justițiar și în plus… îi urăște pe
legionari. Ne știe și o să ne păstreze…
— Gândești pe termen scurt… Dacă vrei să mai fim echipă
368
 METASTAZA

elimină repede numele noastre din arhivă. Cât mai e timp…

— Pe al tău și pe al lui Ceapă le pot face dispărute, dar al meu
apare în grila mare…
— Îl asiguri pe Cristescu de sprijinul tău… Acum, cât încă nu
este numit. Dacă se poate baza pe tine, când încă ești în tabăra
adversă, o să te țină ascuns când preia el frâiele la SSI. Are nevoie
de profesioniști ca tine. În privința legionarilor nu trebuie să-ți fie
teamă. Derbedeii nu știu de tine decât dacă le spun eu. Suntem
amândoi interesați să ne sprijinim.
— Bine Dimo! Dar dacă dispăreți din grilă nu o să vă mai pot
finanța. Nici pe tine, nici pe Ion…
— M-am gândit și la asta. Ne treci la Borcescu, la
Contrainformații Militare, la Statul Major. Am auzit că în caz de
mobilizare o să se înființeze ceva unități speciale. Asemănătoare
cu cea care a asigurat tranzitul tezaurului polonez. Nu o să mai fie
bani mulți, dar scăpăm pentru un timp de necazuri. Mergem în
continuare împreună sau ne despărțim?
— Am de ales? Fac ce mi-ai zis, vă șterg urmele… Rămâneți
doar aici, termină Funcționarul-Superior bătând ostentativ
darabana, cu degetul mijlociu, pe tâmpla dreaptă.

***

Doream să mă trezesc, dar visul îmi ținea pleoapele închise

și-mi șoptea: „Stai încă puțin adormit! Să-l vezi pe taică-tu, înainte
de a intra România în război…‖

Nebuna iarnă de la începutul lui 1941 trecu și peste

garnizoanele Galați și Brăila. Antonescu a știut să trișeze aliații de
moment. Le-a dat frâu liber legionarilor să-și facă de cap. Chiar s-a
bucurat de ce a făcut comandoul legionar în noiembrie 1940 la
Jilava, scăpându-l de Moruzov. Acum îl avea la SSI pe Eugen
Cristescu antilegionar și adept al ordinii în stat. Nu ascultase toată
zvonistica privitoare la acesta. De asta l-a și numit în fruntea
serviciului. În rest, previziunile lui Dima se adeveriră. Sima și
369
 MIRCEA BULATOV

Antonescu se despărțiră cu mare zgomot. Petriciu îl ascultase pe

Dima și nu se implică direct în rebeliunea legionară. La sfârșitul
lui ianuarie 1941, după formarea noului guvern condus cu mână
forte de Ion Antonescu, veniră și recompensele. Petriciu și Dima
au fost înaintați în grad pentru serviciile aduse statului în
menținerea ordinii. Primul deveni maior, iar Dima, căpitan. Cei de
la Statul Major General habar nu aveau că cei doi ofițeri jucaseră
la două capete.

După numeroasele eșecuri privind reorganizarea armatei la

demobilizarea din 1940, Antonescu ținea morțiș să fie făcută în
grabă o pregătire și înzestrare modernă. Generalul dorea mult acest
lucru, dar asta nu însemna că și putea. Armata rămăsese foarte
numeroasă cu structuri de comandă greoaie și ineficiente. Dima
începu să primească noi ordine de la șefii lui din Statul Major
General. Noii lui șefi îl însărcinară cu înființarea și pregătirea unor
unități mici de intervenție rapidă. Mai bine zis, i-au transmis niște
doleanțe venite mai de sus. Independent de aceștia, Dima înțelese
că trebuie să învețe ceva și din arta războiului modern, practicat de
germani. Totul se reducea la un singur cuvânt, viteză. Germanii
aveau deja mari unități de infanterie motorizată. În caz de război,
Dima propuse ca la fiecare batalion să existe cel puțin o companie
motorizată. Primea de peste tot același răspuns: „Nu sunt bani
pentru dotări!‖. Reuși totuși ceva. Aceasta se datora și noului
subsecretariat de stat al Înzestrării Armatei din cadrul Ministerului
Apărării Naționale. Acolo îl putea ajuta Funcționarul-Superior.
Dima primi toate avizele necesare constituirii a două plutoane
motorizate de intervenție rapidă. Unul la Galați și altul la Brăila.
Dacă motorizarea rămăsese doar pe hârtie, nu la fel stăteau
lucrurile și cu dotările privind armamentul. De instruirea soldaților
se ocupa personal după ce luă parte la câteva lecții de pregătire
ținute la un centru de instrucție româno-german, susținut de
Misiunea Militară Germană. Pe Petriciu îl puse să-i obțină
mobilizarea unor oameni cunoscuți de el, necesari chipurile pentru
instruirea proaspeților răcani. Acesta habar nu avea că Dima îi

370
 METASTAZA

ceruse aceasta pentru a-și forma un grup de soldați devotați lui în

caz de război.

Nu peste multe zile pe poarta batalionului intra un grup de

civili printre care se aflau: Ceapă Ion, Herșu Avram și Petre,
viitorul meu tată. Toți erau din leatul anului 1933, pe când Dima
era doar sublocotenent. Primăvară lui 1941 găsi plutonul nou
înființat de Dima făcând instrucție și exerciții de tragere, aproape
zilnic.
De la unitate până la poligon și invers se mergea numai în pas
alergător. Echipamentul nou din pânză kaki devenea alb, pe la
subțiori și pe spate, de atâta transpirație. Pe raniță tronau foaia de
cort legată cu ciochinari și casca olandeză102 de oțel. La poligon se
făceau trageri cu puștile Vz-24103 sau cu puștile-mitralieră ZB104
cu încărcător tip sector. Mai rar puneau la lucru „cățeaua‖, greaua
mitralieră ZB-53105 alimentată cu bandă metalică, cu o sută de
cartușe.
Sosi și vara lui 1941. Pe 22 iunie, generalul Antonescu dădea
ordinul către armată în care scria: Ostași, Vă ordon: Treceți
Prutul…
În acea zi plutonul lui Dima era menținut încă în garnizoană.
Abia după 25 iulie, când diviziile de Grăniceri au primit ordin să
curețe sudul Basarabiei, a intrat în focul războiului și plutonul
condus de Dima.

Visul nu mai reuși să mă țină adormit. Mă trezii… De ce?

102
Căștile olandeze au echipat armata română în a doua parte a anilor ‗30 și în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fuseseră la început importate din
Olanda și Germania, mai apoi produse în România sub licență.
103
Vz 24 - Pușcă ZB model 1924, calibru 7,92mm, magazie capacitate 5
cartușe.
104
Pușcă-mitralieră ZB model 1930, alimentare cu încărcător sector 20 cartușe.
105
Mitraliera ZB-53 era mitraliera de companie standard a Armatei Române în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial. http:// www.historia.ro/
exclusiv_web/ general/ articol/ dotarea-armatei-rom-ne-n-al-doilea-r-zboi-
mondial.

371
 MIRCEA BULATOV

Poate mă menaja, era prea mult. Eram curios să aflu mai multe,
însă trebuia să mai cresc.

372
 METASTAZA
„Fratele va da la moarte pe frate-său, și tatăl pe copilul lui;
copiii se vor scula împotriva părinților lor, și-i vor omorî.”
BIBLIA Evanghelia după Marcu 13 :12

neam bun şi blând, –

de trădători,
cuminte neam,
frumoasă cruce,
pe Fiii lui dumnezeieşti
neamul cu drag
pe cruce-i duce!
Cezar Ivănescu, Sutra XI, Pentru Alexandru Zub

FAZA a II-a

INVAZIA
După faza in situ, când încă sunt respectate hotarele altor țesuturi, dacă apar
condiții prielnice, începe invadarea țesuturilor vecine. Invazia acestor celule
canceroase corodează baza țesuturilor vecine. După ce au realizat o spărtură în
structura unui țesut, se infiltrează în interiorul acestuia și încep să prolifereze în
detrimentul țesutului gazdă.

373
MIRCEA BULATOV

374
 METASTAZA

1941-1986

Al doilea vis: Invazia

Atunci când doar Dragostea mai poate salva….

V isul al doilea, ce mi-a arătat multe altele, din cele

spuse, dar și din cele nespuse de tatăl meu, l-am avut
într-un sfârșit de august 1964, când mă despărțeam de
copilărie și implicit de sticlărie. Cum vă spuneam la începutul
cărții, sticlărie era supranumele cvartalului de locuințe
muncitorești construit de Zamfirescu pentru angajații fabricii lui de
ciocolată, între cele două războaie mondiale, prin anii 1920-1924.
În acea vară, a lui 1964, tata primise repartiția pentru a ne muta
la bloc, în noul cartier Berceni, undeva în sudul Bucureștiului. Toți
vecinii ne invidiau zicând: „Plecați la bloc! O să aveți apă și gaze
la bucătărie. O să aveți WC-ul și baia voastră proprie, chiar acolo
în apartament. Nu o să mai trebuiască să mergeți, ca aici, la
comun…‖
După repartiție veniră și cheile apartamentului. Un apartament,
la etajul șase, într-un bloc cu zece etaje, lung cât o stație de
autobuz. Peste ani am aflat că la pachet cu acest confort tovarășii
ne oferiseră, gratuit, un control mai ușor pentru ei, dar asta e altă
poveste…
Părinții împachetau de zor, obiectele din casă, ce urmau să fie
transportate cu o camionetă. Eu primii o sarcină foarte importantă,
căratul veselei cu tramvaiul. La hurducăielile din camioneta pentru
transportul mobilei, aveau toate șansele să se spargă.
375
 MIRCEA BULATOV

Pentru protecție Nana, soră-mea, înveli fiecare farfurie în două

rânduri de ziare și le așeză cu grijă într-o valiză de carton tras într-
o mușama bej. În valiză mi-am pus la adăpost și micuța mea avere.
Era alcătuită din câteva plicuri mari, galbene, pline cu pozele
făcute de mine până atunci și două clasoare ce cuprindeau colecția
mea de timbre. Printre fotografii erau și cele cu ofițerii superiori
Ceapă și Dima, de la Securitate, fotografiați de mine, pe ascuns, în
1962 la repetiția pentru defilarea de la 23 August. Aranjând
clasoarele deasupra veselei din geamantanul pe care trebuia să-l
car, a doua zi, la noul apartament din Berceni, îmi alunecară din
ele doi fluturași de hârtie, mari cât etichetele de pe cutiile de
chibrituri. Pe micuțele petice de hârtie tăiate drept, precum colițele
din albumul cu timbre, se odihneau pe un fundal albastru, de
primăvară, un glob pământesc desenat stilizat și un porumbel alb.
În spatele lor, fluturau în vânt, multe steaguri roșii. Peste toate
trona scris cu litere mari tot roșii, dar conturate cu galben:
„Trăiască 1 Mai‖. Pe marginea albă, în partea de sus, hârtiile aveau
două găurele, rămase de la boldurile cu care fuseseră cândva prinse
de cămașă. Se făcuse seara târziu când toate au fost ambalate, iar
valiza cu vesela familiei și mica mea avere stătea gata pentru a fi
transportată cu tramvaiul ITB-ului, de pe linia lui 11. Mama ne-a
trimis la culcare. Obosit cum eram, am adormit repede. A fost
ultima mea noapte la sticlărie.

Mă trezii, în vis. Ciudat! Această parte a visului era ca o

retrăire a ceea ce fusese aievea pentru mine cu ceva ani în urmă.
Era de 1 Mai 1956, undeva la intersecția străzii Samuil Vulcan
cu strada 13 Septembrie din București. Pe atunci acea zonă făcea
parte din Raionul V. I. Lenin106. Eu încă nu împlinisem șapte ani.
În pantaloni scurți, cu șosete trei sferturi și sandale bej, în picioare,
mă zbenguiam printre oamenii muncii ce se încolonau pe strada
Samuil Vulcan, pentru a merge la defilare.
106
Raionul V.I.Lenin – a fost unul din cele 8 raioane administrative ale
Bucureștiului; prin Legea Administrativă din 1950 Bucureștiul era împărțit în 8
raioane (denumire și organizare după model sovietic).

376
 METASTAZA

În fruntea coloanei, după două rânduri de mari steaguri roșii,

câțiva muncitori vânjoși purtau pe umeri o schelă ușoară din lemn
unde se lăfăiau câteva portrete imense, cu niște bărboși, ce mi se
păreau fioroși și vă spun, sincer, că atunci îmi inspirau teamă. Mai
târziu am aflat că îi chema Marx, Engels și Lenin. În spatele
tablourilor cu bărboși o fanfară de la uzinele Vulcan repeta
cântecele revoluționare învățate special pentru manifestație. Când
răsună Internaționala am văzut cum unii dintre muncitori,
îmbrăcați la costum și cu gulerele cămășilor răsfrânte în afară,
apucați de o frenezie nebună, începură să fluture stegulețele roșii și
florile din hârtie creponată, strigând cât îi ținea gura: Uraaa!
Uraaa! Mai târziu am aflat că aceștia nu erau muncitori, ci activiști
de partid. Aici doar se antrenau. Când urmau să ajungă în dreptul
tribunei oficiale, misiunea lor era să-i facă pe adevărații muncitori
din coloană să strige și să-i ovaționeze pe șefii cei mari ai
Partidului Muncitoresc Român. Pe trotuar, în colțul ce dădea spre
strada 13 Septembrie, două tovarășe tinere de la sindicat, așa erau
strigate de cei din jur, împărțeau, la gurile-cască, totemuri ieftine,
tipărite pe hârtie, dedicate zilei de 1 Mai. Cu piepturile pietroase,
zvâcnind înainte prin bluzele bleo de stambă ieftină, se apropiau de
trecători și le prindeau de rever cu ajutorul unor bolduri mici,
ecusoanele festive, viu colorate. Pentru fiecare petic de hârtie
colorată cereau câte douăzeci și cinci de bani, cât un bilet de
tramvai la clasa a doua. Îmi plăceau porumbeii de pe ecusoane.
Semănau cu cei din ilustrațiile mamei, păstrate într-o Biblie mică
și veche, ce reprezentau Pogorârea Duhului Sfânt de Rusalii. M-
am dus glonț la mama:
— Te rog mămico! Dă-mi repede cincizeci de bani…
— La ce-ți trebuie?
— Vreau să cumpăr două ecusoane cu Unu Mai…
— Te-au vrăjit și pe tine? Mai vrei și două, unul nu-ți ajunge?
De la mine nu vezi un bănuț pentru agitatorii ăștia. E clar? Să nu
mă mai bați la cap! Te știu cât ești de pisălog când vrei ceva…
Peste cinci minute, fără să mă vadă mama, eram din nou în
colțul străzii, lângă tovarășele de la sindicat.

377
 MIRCEA BULATOV

Cu mâna întinsă, în care țineam o monedă de douăzeci și cinci

de bani, cerșită pe ascuns de la Nana, mă agitam făcându-mi
cunoscută doleanța cu voce tare:
— Tanti, vreau și eu unu! Uitați banii… Doream două, dar nu
am bani decât pentru unu…
— Pentru un viitor pionier, cum ai să fii și tu când ai să mergi
la școală, tanti îți dă în plus unul cadou.
Zicând acestea, una dintre tovarășe, cea cu pieptul mai avântat,
se aplecă, punându-l chiar în fața nasului meu. Așa, așezată pe
vine, cu fusta bleumarin ridicată mult peste genunchi, îmi prinse
cu ajutorul unor bolduri, pe partea stângă a cămășii, lângă rever,
cele două ecusoane mult râvnite de mine.
Bucuros, nevoie mare, mă întorceam spre poarta de la sticlărie
să mă laud mamei și Nanei, cu proaspătul trofeu achiziționat în
dublu exemplar. În fața porții metalice, de pe strada 13
Septembrie, pe care era atârnat numărul 183, la marginea
trotuarului lat, se afla stația de tramvai Dealul Spirii. Privirea mi-a
fost atrasă de un grup de băieți și fete, cu vreo trei, patru ani mai
mari ca mine. Făceau notă discordantă cu restul oamenilor ce
așteptau tramvaiul. Ieșiseră de la școala din vecinătate. Cei din
partea locului o mai pomeneau încă după vechiul nume, de
dinainte de război, școala de fete. Am văzut ceva ciudat la ei.
Acești copii, îmbrăcați cu cămăși albe și pantaloni sau fuste scurte
albastre, aveau, dar nu toți, cravate roșii de mătase ce se înnodau în
față și se revărsau pe spate în triunghi. Copiii erau însoțiți de o
tânără îmbrăcată la fel, ce purta la gât tot o cravată roșie, de
pionier. Doar fusta plisată era puțin mai lungă, ajungând la o
palmă deasupra genunchilor, potrivindu-se celor optsprezece ani,
cât părea să aibă tovarășa instructor. Așa o strigau copiii, atât
pionierii cât și ne…
Într-un târziu sosi și tramvaiul împopoțonat cu stegulețe roșii.
În dreptul ușii din față, pe unde știam de la tata și mama, că doar se
coboară sau prin excepție se puteau urca bătrânii și invalizii, se
proțăpi tânăra instructoare, strigând:
— La o parte! Faceți loc micilor pionieri! Ei sunt viitorimea

378
 METASTAZA

țării! Hai, copii! Urcați mai repede și ocupați-vă locurile pe

scaune! Oamenii muncii merge ordonat, încolonat, pe jos, la
manifistație… Burjuii să stea în picioare! Ei nu serbează Ziua
Muncii! Se duce la plimbare…
Atunci am văzut cum o doamnă în vârstă și-a tras de mânecă
soțul. Acesta dorea să se urce prin față, cum era obișnuit,
sprijinindu-se cu greu în bastonul cu vârf de cauciuc. Soția, după
ce îi făcu semn insistent să renunțe, l-a dus la ușa din spate
ajutându-l să se cațere pe treapta scăriței escamotabile. Prin ușile
întredeschise ale tramvaiului, ce mai zăbovi în stație câteva clipe,
apucai să văd cum un domn, de aceeași vârstă, dar mai zdravăn, îi
ceda locul bătrânului în baston. În față, pe locurile rezervate
bătrânilor și invalizilor, câțiva pionieri se zbenguiau fericiți.
Tânăra instructoare îi încuraja să-și fluture peste geamul culisant,
lăsat complet în jos, cravatele roșii scoase temporar de la gât. Nu
înțelegeam de ce erau așa bucuroși.
Bosumflat m-am întors să merg spre casă. Tanti care mi-a prins
ecusoanele de hârtie în piept îmi prezisese că la școală o să fiu și
eu pionier. Ceva în mine îmi spunea că un pionier nu se cade să
stea pe locul rezervat bătrânilor, chiar dacă este 1 Mai. Mi-am
desfăcut boldurile ce prindeau ecusoanele frumos colorate. Mă
simțeam mințit. De tanti care mi-a vândut două totemuri fără
valoare, la preț de unu, de instructoarea care îndemnase copiii să
stea pe locurile cuvenite bătrânilor, de porumbelul de pe ecusoane
ce semăna cu cel din Biblia mamei, dar simboliza altceva. Acasă
nu m-am mai lăudat nimănui. Rușinat, am dosit micuțele hârtii
printre colițele din colecția mea de timbre. Mi-a părut rău că nu am
ascultat-o pe mama. Cu douăzeci și cinci de bani puteam cumpăra,
în colț lângă Cinema NONI, o înghețată de lămâie pe băț. Aș fi
fost mai bucuros.

***

Acest al doilea vis mă obliga să-l țin minte, să-l compar, să-l
adaug la primul, povestit mai înainte.

379
 MIRCEA BULATOV

Puneam alături, fără voia mea, conduita domnișoarei cercetaș

din primul vis, ce îl refuza pe Ceapă Ion, în 1937, să ocupe locul
oferit de acesta, cu îndemnul tinerei instructoare, ce își îmboldea
pionierii să ocupe locurile pentru bătrâni, în ziua de 1 Mai 1956.
Visul îmi arătă de ce era așa insistent, dezvăluindu-mi un mic
secret. Tramvaiul Thomson-Houston din 1937, atunci vopsit
galben și purtând sigla STB-ului, în care se plimbau prin București
Ion, Maria, Ionel și Dima, era unul și același cu cel văzut aievea de
mine în ziua de 1 Mai 1956. Suferea și el, în sufletul lui de tablă.
Trecuseră șase ani de când peste culoarea galbenă, în partea de jos
până sub geamuri, a fost vopsit cu un roșu aprins. Peste roșul
revoluționar trona noua siglă a ITB-ului. Fără să vreau comparam
roșul de la cravatele pionierilor, ce ședeau pe scaunele rezervate
bătrânilor, cu cel al tramvaiului. Mă întrebam: „De ce sunt
identice? Oare tovarășii s-au gândit și la potrivirea acestor nuanțe
de roșu?‖. Peste ani am aflat că o perioadă lungă de timp acest
roșu căpătase și un nume, roșu de steag. Tot mai mulți, dintre cei
ce foloseau acest nume, nu se gândeau la treimea roșie din tricolor,
ci la drapelele partidului ce conducea țara, vopsite complet în
această culoare sângerie.

***

Pentru câteva clipe, imaginea din vis se încețoșă. Oare cât

durează o clipă când visezi? Totul redeveni clar, dar acum vedeam
un alt timp, sfârșitul lui august 1941. Mă afundam în timpuri și
spații netrăite de mine. Vedeam alte locuri, străine de România,
undeva, mult dincolo, peste stânga Nistrului.
Sub soarele ce abia răsărise, dar care se anunța arzător, un
pluton de soldați români alerga prin colbul unui drumeag de țară
către dolinele cu povârnișuri albicioase de cretă ce se zăreau în
depărtare, spre răsărit. Printre ei am recunoscut câțiva pe care îi
știam din primul vis. În frunte, alerga căpitanul Dima tot
îndemnându-i pe ceilalți soldați să nu o lase mai moale. Îi zării
alergând și pe tata și pe hasidul Herșcu Avram.

380
 METASTAZA

Evreul arăta ciudat, înfășurat cu două benzi de oțel, pline de

cartușe pentru mitralieră. În coada plutonului, alerga, cu greaua
mitralieră ZB în spinare, sergentul Ceapă Ion. Soldații români
trecuseră de mult de ultimul cătun unde își umpluseră bidoanele cu
apă care acum li se bălăbăneau aproape goale, agățate de centură.
Drumeagul colbuit făcea un cot brusc spre sud, către doline. În
buza cotului, pe o ridicătură, se vedea cumpăna unei fântâni.
Soldații, parcă hipnotizați, uitară de oboseală și chiuind de bucurie,
grăbiră pasul. Unul dintre ei dădu tonul și toți începură să cânte:
„Suflecată pân‘ la brâu / Ducea, ducea rufele la râu‖…
Ceapă Ion când văzu fântâna, deși purta „cățeaua‖ pe umeri, îi
depăși pe toți și ajunse primul la fântână. Lăsă jos dihania de oțel
și trase vârtos de prăjina fântânii cufundând ciubărul în oglinda
apei. La fel de repede o săltă în sus și o ridică la gură, dând să bea.
Două împușcături răsunară din apropiere și din ciubărul găurit
țâșniră două jeturi de apă ce-i udară pantalonii, chiar sub centură.
Soldații din pluton, opriți în jurul fântânii, începură să râdă în
hohote tachinându-l: „Ai făcut pe tine Ioane?‖
Ion începu să zbiere:
— Care mama ta ai tras? Te fac zob, te omor…
— Ho, Ioane! Potolește-te! zise Dima băgându-și revolverul, la
loc, în toc. Apoi continuă: — Dacă apucai să bei, peste două ore
mureai, vărsându-ți mațele. Crezi că sovieticii după ce s-au retras,
ți-au lăsat fântâna, plocon, așa… Curată, fără să otrăvească apa?
La loc, încolonarea! O să ne ajungă ai noștri din urmă și ne aduc
apă. Să ajungem mai repede la doline…
Cu cămășile kaki, albite de sarea transpirației pătrunsă până la
ranițele doldora de muniție, soldații porniră îmbufnați mai departe.

Încă de la începutul lui august, generalul Antonescu primise

acordul lui Hitler să angajeze diviziile Armatei a 4-a pentru
cucerirea Odesei. Basarabia fusese recucerită, iar generalul
Nicolae Ciupercă, comandantul acestei armate, se afla în plin
conflict cu Antonescu pe motiv că face jocul germanilor, mergând
prea departe spre est.

381
 MIRCEA BULATOV

Se zvonea că dacă Ciupercă o să fie obligat să-și dea demisia,

în locul lui, generalul Antonescu, acum mareșal, o să-l numească
pe generalul Iosif Iacobici, un adept convins al Blitzkriegului.
Această înclinație a generalului Iacobici către viziunea
neogermană era posibil să fie o urmare a educației lui, ca ofițer,
făcută înainte de Primul Război Mondial la Școala Superioară de
Război din Viena. După trecerea Nistrului, Armata a 4-a trebuia să
facă marșuri lungi și istovitoare pentru a încerca să atace
ariergarda trupelor sovietice care se retrăgeau în continuu spre sud-
est, fără a se angaja în lupte de amploare. Transportul motorizat al
trupelor române nu se compara cu cel al germanilor. În acele zile
totul se rezuma la marș și iar marș. Dima primi ordin să facă o
incursiune în marele gol ce separa, în acea zonă, forțele
beligerante. Trebuia să prindă câteva limbi pentru a afla ceva
despre strategia sovieticilor. Se zvonea că Armata Independentă de
Litoral sovietică urma să primească puternice întăriri și că o să
pornească, curând, la contraofensivă.
Trecuse puțin de miezul zilei când plutonul lui Dima ajunse la
doline, înaintea sovieticilor. Săpară locașurile de pândă, destul de
ușor, în coasta cretoasă a unei râpe ce dădea către o dolină larg
deschisă. Spre est și sud puteai vedea până la orizont orice
eventuală mișcare a trupelor sovietice. Dima spera ca cercetașii
sovietici să apară din acea direcție. Era hotărât să prindă câțiva
dintre ei, pe care să-i interogheze. Ca răsplată putea primi o
decorație, dar mai mult ar fi dorit o mutare în spatele frontului, la
comandament. Postul central de observație Dima și-l amenajă sub
un salcâm bătrân ce creștea, aproape orizontal, parcă înfipt în
marginea râpei. Uitat de vreme, vârstnicul salcâm s-a luptat zeci de
ani cu vânturile stepei, căutându-și adăpost spre hăul liniștit al
dolinei din fața sa. În timp ce Dima inspecta împrejurimile, Ion
ajutat de Avram și Petre săpară, adăpostiți de umbra salcâmului,
un locaș lung și adânc până la brâu. Înălțară în fața locașului, către
răsărit, de unde era așteptat să apară inamicul, un parapet din
bolovanii albicioși de cretă. Montară și telefonul de campanie între
ei și celelalte grupe.

382
 METASTAZA

Întors din inspecția făcută pe marginea râpei, Dima se agăță de

crengile salcâmului și își dădu drumul în locașul proaspăt săpat. În
spate, dinspre apus, erau apărați chiar de marginea râpei și din acea
direcție socoteau că nu putea apărea dușmanul. Pe acolo doar
veniseră ei și nici urmă de sovietici. Dădu imediat următoarele
ordine:
— Ioane, tu și cu Avram montați „cățeaua‖ la mijlocul
parapetului! Tu, Petre, sapă un șanț, în partea dreaptă a locașului,
cât să te poți târî la nevoie spre celelalte locașuri! Dacă suntem
atacați și se întrerupe telefonul pe acolo ai să ieși să refaci legătura
sau să transmiți ordinele către ceilalți din pluton…
— Cât o să stăm aici? Mor de sete și mai am doar un sfert de
bidon cu apă clocită, îl întrerupse, întrebând nervos, Ion.
— Sper să apară până diseară, să-i putem dibui… Dacă vin la
noapte, e mai rău, suntem nevoiți să tragem la nimereală și nu mai
prindem nicio limbă, încheie cu jumătate de glas Dima.
— Cred că-ți sosesc musafirii mult așteptați… Uită-te spre
potecuța din stânga dolinei, zise Ion.
Dima ridică grăbit binoclul la ochi și dădu din cap afirmativ că
i-a văzut, apoi vorbi puțin mai încet:
— În curând o să înceapă dansul, domnilor… E ceva ciudat…
De ce coboară în dolină și vin direct spre noi? Parcă știu de noi,
parcă ne-ar fi văzut, deși sunt cu soarele în ochi, iar noi stăm în
umbra râpei. Și sunt destui… aproape o companie. Petre!
Comunică tuturor să nu tragă până nu începe „cățeaua‖. Avrame,
să ai muniția pregătită! Ioane, tragi doar când îți ordon eu!
— Domnule căpitan, interveni ritos Ion, permiteți să-i ciuruiesc
de la distanță, iar de restul, care mai rămân, să se ocupe ceilalți
pușcași. Așa, ai noștri rămân, mai multă vreme, neobservați…
— La loc comanda, Petre! Transmite celorlalți că până ce nu le
dau eu ordin să nu deschidă focul… Ioane, hai! Acum să te văd!
Restu‘ capul la cutie…
Abia apucă Petre să transmită ordinul că mitraliera lui Ion
începu să latre. Începură și sovieticii să tragă, din mers, urcând
chiar spre ei, malul abrupt al dunei. Era sinucidere curată.

383
 MIRCEA BULATOV

Dima și toți ai lui se mirau de această tactică prostească a

inamicului. Gloanțele lor loveau doar bătrânul salcâm și peretele
cretos al râpei, din spate. De acolo, peste cei patru, curgea mărunt
nisipul fin amestecat cu praful albicios de cretă. „Cățeaua‖
terminase deja două benzi de cartușe. Mai aveau două, dar țeava
ardea tare. Avram pregăti o nouă bandă de cartușe, dar Ion îi făcu
semn către țeavă. Acesta înțelese, „cățeaua‖ avea nevoie de-un
răgaz pentru răcire, altfel se bloca. Ca pauza să fie cât mai scurtă,
Ion dădu jos mitraliera de pe afet și o puse în țărâna albicioasă de
pe fundul locașului de adăpostire. Începu să se descheie repede la
pantaloni. Ceilalți trei înțeleseră imediat cum voia Ion să răcească
țeava mitralierei, fără apă. Se puseră pe treabă și se ușurară cu toții
pe țeava ce sfârâia întruna la picioarele lor. Ion urcă din nou
mitraliera, la locul ei, pe parapet și Avram îi dădu la îndemână,
capătul benzii cu cartușe. Nu apucară să o pună în închizător când,
de sus, din dreptul bătrânului salcâm, începu să se prelingă peste ei
țărâna albicioasă, iar un glas baritonal le striga repetat: „rukii
verh!... rukii verh!‖.107
Toți patru se întoarseră și se uitară în sus. Deasupra capetelor
lor, pe fundalul unui cer amurgit într-un albastru cenușiu, se
conturau aproape o duzină de țevi de pușcă gata să scuipe moartea.
Dima fu primul care ridică mâinile strigând, în rusește, printre
dinți: ne streliaite!108 Avram și Petre ridicară și ei mâinile strigând
speriați, aceleași cuvinte: „ne streliaite!... ne streliaite!” Într-un
târziu, ridică mâinile și Ion. De sus, cobora spre ei capătul unei
funii. Dima înțelese că ce a vrut el să facă, reușiseră cercetașii
sovietici cu prețul camarazilor puși să atace prostește, din față, pe
post de momeală. Ce mai conta cum, acum ei erau prizonieri, limbi
sortite a vorbi la interogatoriu. Capătul funiei se opri prima dată
deasupra lui Ion. Dima îi făcu semn să se agațe de ea că altfel, cei
de sus, îi împușcă. Abia se agăță Ion de funie că sovieticii îl și
trăgeau în sus.
107
rukii verh – sus mâinile, în rusește руки вверх
108
ne streliaite – nu trage, în rusește не стреляйте

384
 METASTAZA

Acolo pe marginea râpei, lângă trunchiul bătrânului salcâm, îl

pocniră cu patul puștii și-i legară mâinile la spate. Urmă Dima
care, crezând că nu este observat, își desfăcu curelușa de la
porthart lăsându-l să cadă, ca din întâmplare, pe fundul locașului.
După ce îl ridicară, pe marginea râpei, patul unei puști îl pocni
puternic peste umărul stâng. Primi un supliment. Două lovituri de
cizmă în coaste. Era pedeapsa pentru porthartul uitat jos. Capătul
funiei se îndreptă apoi spre Avram. De sus sovieticii îi făceau
semn să ia și porthartul. La sfârșit îl ridicară și pe Petre, tatăl meu.
Totul se petrecu rapid, în câteva minute ce nu durară mai mult
de-o clipă în mințile celor patru grăniceri-cercetași. Acum, cu
mâinile legate, întâi în față și apoi unul de altul, erau mânați în pas
alergător, să ocolească dolina spre răsărit.
Începuse să se lase de-a binelea întunericul, când ajunseră
lângă o viroagă, la câțiva kilometri dincolo de doline, spre răsărit.
Acolo cercetașii aveau dosit, sub un maldăr de crengi veștejite, un
camion GAZ. La un semn al ofițerului, soldații sovietici, frânți de
oboseală, se aruncară primii pe podeaua camionului, așezându-se
care cum nimerea. Într-un final, îi siliră să se urce și pe cei patru
prizonieri români, apoi șoferul închise oblonul. Pentru Dima era
tot mai clar că următoarea destinație era interogatoriul, apoi sigur
execuția.
Pentru ei, capturați drept limbă, lagărul de prizonieri nu putea
fi o finalitate agreată de ruși, acum la început de război. Șoferul și
comandantul sovietic, cu porthartul lui Dima sub braț, se urcară în
cabină. Camionul porni prin hârtoapele unui șleau plin de colb. Se
vedea că șoferul cunoștea bine drumeagul, că mâna cu viteză deși
farurile de camuflaj răzbăteau cu greu doar la câțiva metri înaintea
camionului. Sus în camion soldații, rezemați în spatele cabinei,
începură să fumeze. Prin aerul încins al nopții de vară se răspândi
un miros puturos de mahorcă. Peste puțin timp tot din aceeași
direcție veni și un iz de samahoncă. Unul dintre cercetașii sovietici
începu să îngâne un cântec melancolic rusesc. Tensiunea
războiului parcă se îndepărta de la ei. După un ceas de
zdruncinături camionul, ce se îndrepta tot spre răsărit, se opri.

385
 MIRCEA BULATOV

Comandantul se dădu jos din cabină și alergând către niște

arbuști ordonă, din fugă, tuturor să-și facă nevoile. O cerea
subalternilor deși el simțea cel mai tare că trebuie să se elibereze
de presiunea ce-i ardea burta și care devenise de nesuportat după
atâta hurducătură. Varza acră mâncată de dimineață se pare că era
cauza. Se gândea că poate are stomacul mai fin decât al
camarazilor săi. Diferența între el și camarazii săi era alta. El nu
consumase samahoncă. Nu putea să se prezinte în fața șefilor
duhnind a băutură. Briza nopții venită din răsărit, de peste stepă,
alungă norii și o lună plină începu să taie bezna înconjurătoare.
Mai spre nord o escadrilă de bombardiere germane își descărca
bombele peste o așezare sau un avanpost al Armatei Independente
de Litoral sovietice. Acum făceau un ocol, chiar deasupra lor,
zburând jos, pentru a se întorce spre liniile româno-germane.
Comandantul sovietic abia ușurat de presiunea verzii murate, ieși
speriat de după tufișuri, încheindu-se la pantaloni și strigând agitat:
„Bîstree! Bîstree!”.109 Sodații sovietici se aruncau de-a valma în
camionul ce dădea să plece, împingând spre oblon și prizonierii
doriți a fi păstrați vii pentru interogatoriu. Profitând de zăpăceală,
Avram reuși cu două degete să-și scoată din buzunarul de la piept
briceagul de armurier și tăie funia ce-l lega de prizonierii din față,
de Ion și Dima. Aceștia, înhățați de sovietici urcară în camion.
Pentru câteva secunde, Avram și Petre legați la spate rămaseră
nesupravegheați. O zbughiră amândoi în dosul tufișurilor.
Camionul GAZ porni în trombă, mitraliat de bombardierele
germane. Din spatele obloanelor, încă neridicate, răpăiră focurile
de armă trase la întâmplare de soldații sovietici. Atât camionul cât
și bombardierele își văzură fiecare de drumul lor, primul, speriat,
spre răsărit, celelalte spre apus.
În spatele tufișurilor uscate Petre și Avram rămaseră culcați
mai bine de un sfert de ceas. S-au dezmeticit abia când în liniștea
nopții auziră doar greierii. Într-un târziu Avram, după ce tăie
funiile ce îl legau de Petre, începu să râdă.
109
bîstree- mai repede, în rusește быстрее.

386
 METASTAZA

— Hai Petre să plecăm de aici! Ha, ha! Pe undeva, prin

apropiere, s-a răhățit rusnacul. Pute rău, dar ne-a adus noroc…
Acum însă încotro? Ce ne facem în pustietatea asta, noaptea, fără
lanternă, hartă și busolă…
— Geaba ți-au pus numele străbunului vostru biblic Avraam.
El știa să se călăuzească după lună, după stele, dar tu ai rămas un
biet orășean. Nu s-a prins de tine nici armata, nici instrucția de la
mobilizare…
— Hai, gata, cu beșteleala Petre! Dacă tot de dai mare cercetaș
merg după tine, dar să ajungem la ai noștri, nu să cădem din nou în
mâinile sovieticilor…
La îndemnul tatălui meu, cei doi porniră întâi spre nord în
direcția unde avioanele își aruncaseră cu ceva timp înainte
bombele. Pentru Avram părea ilogic, ce să caute ei să meargă către
avanposturile armatei sovietice. Tata judeca altfel. Cercetașii ruși
fugiră cu camionul, spre ai lor, către răsărit, nu spre nord. Acolo,
spre nord, putea fi o localitate sau măcar un sătuc rămas, ca multe
altele, între cele două fronturi. Puteau găsi ceva de mâncare sau
măcar apă, iar apoi să o ia spre apus către armata română. După
câteva ceasuri ajunseră la niște flăcărui, ce dădeau să se stingă,
arzând pe ulucii gardurilor unor căsuțe sfărâmate. Se apropiară cu
teamă să nu dea de ceva localnici, rămași în viață, gata să se
răzbune pe ei pentru prăpădirea sătucului. Găsiră totul pustiit.
Sigur, bătrânii, femeile și copii părăsiseră demult cătunul, când
armata sovietică s-a retras. Cei doi, sub clar de lună, dădură o raită
prin ogrăzile pârjolite. Aveau noroc cu felinarul ceresc ce-i ajuta în
căutările lor. Nu găsiră nimic ce se putea mânca, nici măcar apă.
Era tot mai clar că evacuarea a fost făcută organizat și din timp. Se
întoarseră la ulucii ce acum doar fumegau. În spatele lor dădură de
o fântână rămasă fără roată, vârtelniță și coperiș. Tata aruncă o
privire în interiorul ei. Era adâncă ca mai toate fântânile stepei.
Chiar dacă printr-o minune le-ar fi apărut de sub dărâmături o
găleată sau vreun ciubăr fără frânghie, tot nu le-ar fi folosit la
nimic. Luciul apei găzduia chipul lunii de pe cerul nopții de vară.
Tata își ridică privirea din hăul fântânii și o îndreptă spre cer.

387
 MIRCEA BULATOV

Doar de acolo mai spera un ajutor. Era bucuros și deznădăjduit

în același timp. Bucuros că scăpase cu viață, deznădăjduit că nu
vedea nicio soluție de supraviețuire. Setea și foamea începuseră să-
i chinuie amarnic pe cei doi soldați români, ce pentru puțină vreme
au fost prizonieri la sovietici. Ce să facă și încotro să o ia acum?
Către nord-vest, sub clarul de lună, se distingea cu greu în noapte
luciul frunzișului unei păduri ce urca și cobora pe spinările câtorva
colnice gemene. Între sătucul părăsit, unde se aflau, și pădurea din
depărtare, tata zări, pe o ridicătură de teren, resturile unei turle de
biserică. Ceva, poate nădejdea încolțită brusc, îl hotărî pe tata să o
pornească într-acolo, șoptindu-i că în curând va găsi salvarea mult
dorită. Avram neștiind ce să facă, îl urmă. Cei doi, ajunși în fața
ruinelor clopotniței ce ardea înăbușit, se opriră. După câteva clipe
de nehotărâre, tata dădea roată unor ziduri de biserică văduvite de
acoperiș. Se opri în fața porticului rămas întreg ca prin minune.
Dorea să intre, dar ușile înalte erau blocate, pe dinafară, cu
scânduri groase bătute în cuie. Ciudat își zise tata: „Cine mai
baricadează ușile unei biserici când se grăbește să fugă?‖
Răspunsul îl află târziu, după război. Ușile bisericuței de țară
fuseseră blocate cu mulți ani înaintea începerii războiului, de
politrucii lui Stalin. Acesta era gelos pe Dumnezeu, singurul care îi
mai putea face concurență în tânăra uniune a sovietelor. Dacă nu-L
putea înfrunta pe El, i-a stârpit la început slujitorii și apoi adepții,
iar locurile lor de întâlnire, bisericile, le-a închis sau le-a
transformat în depozite.
Tata găsi o spărtură în zidul lateral și pe acolo intră în
bisericuță sau, mai bine zis, între zidurile-i rămase în picioare.
Rămas afară, Herșcu Avram începu să-l ia pe tata în zeflemea.
Într-o singură zi de război, uitase toate învățăturile hasidice primite
de la țadicul lui din Cernăuți și hotărând a-l vindeca pe tata de
misticism, porni să-l înțepe:
— Petre, te-ai dus să te rogi lui Dumnezeu? Crezi că o să-ți
spună ce-avem de făcut? Poate doarme… Nu vezi că ne-a uitat…
Pe noi aici, pe cei dragi la casele lor… Cine știe dacă-i vom mai
vedea vreodată?

388
 METASTAZA

În liniștea nopții tata nu-l auzea sau nu dorea să-i mai audă
vorbele defăimătoare și defetiste. Călcând peste moloz se apropie
de altarul ce dogorea și se transforma din jar în tăciune. Își scoase
boneta de pe cap și se prăbuși în genunchi cu fața spre răsărit
făcând mătănii și semnul crucii. Cu buzele tremurânde rosti ca
pentru el: „Tată Ceresc, dacă mă ajuți să ajung la ai mei și să-mi
văd nevasta și copilul sănătoși îți promit că te voi sluji toată
viața…‖ Nu-și mai putu stăpâni lacrimile ce curgeau șiroi, iar
fruntea i se prăbuși în molozul amestecat cu bucăți de tencuială
pictată. Jarul, de la ce fusese cândva altar, arunca o lumină
roșiatică peste frânturi de ochi, de mâini și picioare, de sfinți și
îngeri. Cu ceva ceasuri mai înainte frânturile alcătuiau o frumoasă
frescă, pictată naiv, în bisericuța de țară cu ușile bătute în scânduri
și în care enoriașii nu mai călcaseră de ani buni.
Probabil că Stalin dacă ar fi văzut-o, așa sfărâmată, i-ar fi
mulțumit lui Hitler. Sigur, doar pentru asta.
Focul ce arsese lemnăria bisericuței dădea să se stingă, când
tata ieși prin aceeași spărtură. Porni hotărât spre nord-vest către
luciul frunzișului ce trăda, sub clarul de lună, pădurea de pe
colnice. Știa ce are de făcut, mai bine zis căpătase siguranța că o să
ajungă la cei dragi. Cum? Doar El știa, iar Petre, tatăl meu Îi
asculta doar sfaturile. Avram, văzându-l pe Petre pornind vârtos
spre pădure, se luă după el. Nici nu știa ce-ar putea face altceva.
Frânți de oboseală, dar mai ales de sete, cei doi ajunseră în
marginea pădurii. Petre a mers un timp pe lângă lăstărișul
mărginaș până a găsit o creangă măricică pe care o rupse
făcându-și din ea un toiag potrivit, dar tot mai căuta ceva. Avram
tot nu înțelegea ce caută tata. Nu peste mult timp Petre a dat de un
intrând bătătorit bine. Din el pornea în sus, prin pădure, o potecă
destul de largă, iar în stânga către apus, un drumeag cu șleauri
proaspete. Era clar că pe acolo mergeau localnicii, iar ei se aflau,
poate, chiar pe locul unde aceștia își încărcau căruțele cu vreascuri
aduse din pădure. Petre porni hotărât pe poteca ce îl chema spre
adâncul pădurii. Avram îl urmă înciudat zicându-și: „De ce nu o ia
pe drumeag către vest, spre ai noștri?‖.

389
 MIRCEA BULATOV

Felinarul ceresc nu îi mai putea ajuta acum. Razele lunii nu

reușeau să străpungă coroanele mestecenilor și arțarilor ce
deveneau tot mai înalți pe măsură ce înaintau spre interiorul
pădurii. Tata mergea mai mult pe orbecăite, pipăind poteca cu
toiagul pe care îl mișca întruna, stânga-dreapta. Își aducea aminte
cum făcea asta pe când era băietan și-l apuca seara la întoarcerea
de la cules de ciuperci, prin pădurile mărginașe satului natal. În
acele păduri bucovinene învățase de mic, de la frate-său, să se
orienteze. Când a făcut armata toate acestea i-au prins bine
învățând ușor cum să folosească harta și busola. Acum nimic din
toate acestea. Ce n-ar fi dat să fie din nou „rătăcit‖ prin pădurea de
lângă casă.
Gândurile melancolice îi fură întrerupte de toiagul care se lovi
de ceva moale aflat pe mijlocul potecii. Se opri și puse mâna. Acel
ceva era o legăturică din lână fină, înnodată strâns, ce-i aducea
aminte de basmalele țărăneaști din satul copilăriei. Oare ce tăinuia
legăturica sub zdravănul nod? Avram, venit din urmă, se izbi pe
întuneric de tata.
— Ce-i Petre? De ce te opriși? Te-ai răzgândit cumva? Vrei să
o luăm înapoi spre drumeag sau ai primit vreo indicație nouă de
sus…
— Indicații nu, dar ajutor, poate… Scoate bricheta și
luminează!
Avram scăpără și flăcăruia tremurătoare a brichetei își aruncă
lumina-i zgârcită peste o legăturică făcută dintr-o basma de lână, în
fața căreia se aplecară amândoi. Tata, lăsând toiagul de-o parte, se
apucă să dezlege nodul strâns, făcut de trei ori. Pâlpâiala gălbuie, a
brichetei lui Avram, lumină taina legăturicii, când colțurile
basmalei fură desfăcute și date în lături.
Pe basmaua neagră, împodobită cu un chenar de maci roșii
țesuți în culori vii, trona la mijloc o jumătate de pâine și un
ghemotoc de hârtie. Petre desfăcu hârtia boțită și găsi acolo câteva
zeci de ruble. Împachetă din nou rublele în hârtia mototolită și
băgă pachețelul în buzunarul de la pantaloni. Făcu semnul crucii
peste jumătatea de pâine și apoi o rupse în două.

390
 METASTAZA

O bucată o întinse lui Avram, iar pe cealaltă o înveli, la loc, în

basmaua țărănească zicând:
— Dumnezeu nu se lasă rugat de multe ori… Dacă-I ceri ceva
și crezi, îți dă… Acum știu și ce am de făcut cu rublele trimise de
El.
— Trimise… prostii. O simplă coincidență… I-a căzut
legăturica la vreo rusoaică ce fugea de vuietul bombardierelor
nemțești și tu, mistic cum te știu, ai și luat-o drept ajutor divin.
— Nu vorbi cu păcat, Avrame! Nu fi batjocoritor tocmai tu
care te tragi din poporul ales, care…
— Bine! Bine! Dar acum ce facem Petre, încotro o luăm?
— Ai răbdare Avrame, mănâncă ce ți-a trimis de sus Bunuțul,
apoi ne-om odihni mai acana de potecă, sub mestecenii de colo.
Cred că-s mesteceni! Sau petele albicioase sunt o păcăleală de la
lumina lunii… Să ne hodinim Avrame! Mai e puțin din noapte.
Acum vin zorile! Apoi, om face ce ne-o zice El. Doar dacă-L
ascultăm o să ajungem din nou la ai noștri…
— Bine, bine! Așa o să facem… Te-ai țăcănit de-a binelea…
continuă în șoaptă Avram, în timp ce își pregătea un culcuș lângă
mesteacănul, arțarul, sau cine mai știe cum se numea copacul sub
care se cuibărise deja misticul lui camarad, Petre.
Zorii zilei nu se lăsară mult așteptați. Când Avram se trezi
Petre nu mai era lângă el. Alături, unde dormise Petre, se aflau
aranjate frumos mundirul împăturit, bocancii, ciorapii de bumbac
și boneta. Dădu roată prin preajmă, dar nimic. Să-l fi părăsit Petre?
Îl știa de mult ca un bun camarad. Să fi făcut o glumă nesărată? Îl
cunoștea de om serios. Nu știa ce să facă. Se hotărî să mai stea
ceva timp pe loc, iar apoi să o i-a spre apus, fie ce-o fi. Cum stătea
așa îngândurat, se trezi cu tatăl meu, fără să-l audă, apărut ca din
senin chiar lângă el, cu o desagă zdravănă în mână.
— Ptiu! Mă speriași rău Petre… Da‘ unde-ai fost? Doar nu
voiai să fugi de pe front? Vorbesc prostii, nici n-ai cum. Rușii
colea la doi pași spre răsărit, iar ai noștri la apus venind către noi...
— Lasă la o parte nălucirile tale privitoare la mine și hai să
mâncăm că am fost la… cumpărături, iar apoi avem mult de mers.

391
 MIRCEA BULATOV

Zicând acestea, tata, plin de bună dispoziție, puse desaga jos

așezându-se lângă Avram. Din ea scoase cu grijă două ulcele și o
pâine neagră. O ulcică o dădu la o parte, explicându-i lui Avram că
este plină cu lapte covăsit bun de păstrat pentru mai târziu.
Binecuvântă pâinea și cealaltă ulcică plină cu lapte dulce.
— Unde ai fost? Repetă Avram, privind uimit spre ulcelele ce i
se păreau apărute ca prin magie.
— La marginea pădurii dincolo de drumeagul zărit de noi azi
noapte… Dar hai să mâncăm odată…
Începură să mănânce în timp ce tata îi povesti lui Avram,
printre dumicaturi, cele întâmplate în zori de zi. Cum s-a dus la
marginea pădurii, desculț, fără mundir, doar în cămașă și nădragi
ca să nu-și dea seama cine l-ar fi văzut că este soldat. Cum a dat de
o băbuță rusoaică ce își scosese vaca costelivă la păscut. Cum a
intrat în vorbă cu ea, și cum a aflat că rușii s-au retras din zonă de
o săptămână, iar bătrânii, femeile și copiii au părăsit satul
bombardat de nemți în noaptea precedentă și s-au cuibărit cu toții
în cătunul de lângă pădure. Cum, cu rublele găsite noaptea pe
potecă, a cumpărat de mâncare și cum a aflat în ce parte s-au retras
trupele sovietice. După ce au terminat de mâncat, Petre își trase
ciorapii în picioare, se încălță cu bocancii soldățești, dar împachetă
mundirul și boneta în basmaua găsită pe potecă. Îl îndemnă și pe
Avram să facă la fel și îi încredință prețiosul ulcior cu lapte covăsit
și pâinea rămasă. Petre apucă toiagul și o porni prin pădure, la
început spre nord pentru a nu da nas în nas cu rușii din cătunul
pomenit de băbuță. Spre seară o cotiră spre apus, spre ai lor. După
două zile, din marginea unui lăstăriș zăriră o companie de
infanteriști români ce mergeau în marș forțat. Petre și Avram își
puseră mundirele pe ei și începură să chiuie bucuroși dând din
mâini. Pentru un scurt timp compania făcu popas, iar ofițerii
români îi descusură despre poziția trupelor sovietice. Aceștia
hotărâră ca cei doi să fie duși la statul major, însoțiți de un curier,
pentru relatarea celor pățite, iar compania își continuă drumul, mai
departe, spre frontul de sud-est, către Odessa.

392
 METASTAZA

Visul continua iar să-mi dezvăluie fragmente din viața celor pe

care parcă trebuia să-i înțeleg mai bine. Prin cele arătate, făceam
legături între acest al doilea vis și primul, pe care nu-l puteam uita.
De ce? Încă nu știam. Acest al doilea vis mi-i arăta pe Avram și
Petre plecați în permisie la ai lor. Nu-și văzuseră rudele din iunie
1940, de la ultimatum. Nu știau nimic despre rudele rămăse în
Basarabia ocupată de sovietici. Acum, în septembrie 1941, când
Basarabia revenise din nou României, Avram și tata se grăbeau,
fiecare în parte, să ajungă acasă. Visul îmi destăinuia că până aici
amândoi aveau dorințe comune, să-i vadă pe cei dragi. Dar ce
găsiră fiecare la casele lor se contopi cu miezul lor sufletesc încă
necopt, nematurizat pe deplin. Din aceste amalgamări, impuse de
tăvălugul războiului venit brutal, du-te-vino, peste locurile natale,
s-au definit pe deplin și caracterele celor doi.

Herșcu Avram ajuns la Cernăuți nu mai găsi pe mulți dintre cei

apropiați. Maică-sa Catinca, singura româncă din tot neamul lui,
muri de oftică imediat după ocuparea de către sovietici a
Cernăuțiului. Tatăl lui, hasid convins, dar renegat de ai lui că
îndrăznise să se însoare cu o româncă, nu ascultă de pisălogeala
evreilor comuniști, aduși în fruntea colivei de sovietici. Refuză pe
varii motive a ocupa una din funcțiile de conducere din orașul
condus acum de ei. După ce își îngropă soția se ascunse de ai lui în
Sadagura, nu departe de Cernăuți. De la un prieten al țadicului,
Avram află că, după reocuparea Basarabiei, în iulie 1941, atât
taică-su cât și bătrânul învățător de la sinagogă au dispărut în
timpul persecuțiilor româno-germane. Prietenul țadicului îi mai
spuse că era posibil ca taică-su să fi fost executat împreună cu alte
zeci de evrei în pădurea de lângă Sadagura. Tot de la el află că
țadicul împreună cu alți evrei din oraș au fost expulzați în
Transnistria.
Jumătatea de evreu din Herșcu cerea răzbunare. Îi considera
vinovați de cele petrecute, de-a valma, atât pe români cât și pe
germani. Ceva, în interiorul lui, îi găsea pe aceștia răspunzători
chiar și pentru moartea maică-sii.

393
 MIRCEA BULATOV

Acel ceva dorea răfuială, dar nu știa cu cine. Cealaltă jumătate,

cea de român, îi spunea că poate să rămână și să trăiască printre
bucovinenii cu suflet bun ca al Catincăi. Își refuză sfatul
împăciuitor, alungând odată cu el pacea din sine însuși. Refuzul se
suprapuse cu cele aflate de la un comersant evreu care îl ajutase
înainte de război să vândă bilete de avion la cursele LARES.
Acesta îi dădu să citească o broșurică scrisă cu litere
dactilografiate. Conținea directivele și îndrumările lui Mihai
Antonescu110 date noilor inspectori administrativi și pretori, trimişi
în Basarabia şi Bucovina să rezolve și „curăţirea terenului‖ ce
însemna azvârlirea evreilor peste graniță.
Logica lui îi dicta că pentru supraviețuire trebuia la început să
se dea la fund. Vremurile nu îi mai permiteau să fie jumătate
evreu, jumătate român. Se hotărî să-și schimbe numele și obârșia,
să devină român get-beget. Pentru aceasta a avut și puțin noroc.
Reuși să dea de un vechi prieten al lui taică-su, fost notar în 1940
într-o comună aflată la jumătatea drumului dintre Cernăuți și
Hotin. Când sovieticii au invadat Bucovina, trecând Ceremușul și
Nistrul, bătrânul Herșcu l-a ascuns pe notar de furia oarbă a
evreilor comuniști. Aceștia au ucis, în acele zilele tulburi, câțiva
oficiali ai statului român. Acum, în septembrie 1941, fostul notar
locuia ascuns în bojdeuca unei babe surde la periferia Cernăuțiului.
Când a aflat ce intenționa să facă tânărul Herșcu, notarul de
altădată s-a oferit să-l ajute necondiționat. Trebuia să se revanșeze
fiului pentru binele făcut de tatăl acestuia. I-a cerut cartea de
identitate și i-a zis să vină peste câteva zile. A treia zi, Avram se
prezentă la bojdeuca din marginea Cernăuțiului. Se aștepta să
primească o altă carte de identitate, măsluită. Se miră când fostul
notar i-o întinse pe aceeași. O recunoscu după vechea pată de
grăsime de pe copertă. Fostul notar îl invită zâmbind să o deschidă.
Se uită atent și în locul unde mai înainte scria Dl. Herșcu Avram se
putea citi Dl. Popescu Roman.
110
Mihai Antonescu - politician român de extremă dreaptă, viceprim-ministru și
ministru de Externe în guvernul lui Ion Antonescu, prieten și colaborator
principal al acestuia.

394
 METASTAZA

Fostul notar a șters și a neutralizat, cu substanțe de el știute,

literele Herș și Avr împreună cu ultimul bastonaș de la litera m din
coada lui Avram. Peste locurile rămase libere trona acum noua
identitate, Popescu Roman, cu o grafie identică cu cea veche.
Aceasta trebuia să-i rămână dosită pe veci într-un sertăraș al
minții. Dădu să plece, dar fostul notar îi înmână și un certificat de
botez în religia ortodoxă din parohia comunei unde fusese notar.
Pe documentul parohial timbrat și ștampilat trona același nume ca
cel de pe cartea de identitate. Fostul Avram acum Roman se uită
nedumerit la notar. Bătrânul îl sfătui că este bine să declare pierdut
certificatul de naționalitate și să-și ridice altul pe baza noilor acte.
Proaspătul român get-beget, Popescu Roman, reuși să se
stabilească în Iași unde intenționa să găsească ceva de lucru, iar cu
banii economisiți să se piardă definitiv în marele București. Acolo,
la Iași, își înrăi sufletul și mai mult, aflând de cele petrecute în vară
la Podul Ilioaiei cu evreii din trenul morții.

Petre, tatăl meu, a ajuns și el cu bine la ai lui. Mai precis în

orașul Bălți ce fusese eliberat de curând de sub ocupația sovietică
începută la ultimatumul din iunie 1940. Mama cu soră-mea Nana
și cu bunicul Feodor se întorseseră de ceva vreme în casa de la
oraș. Au stat ascunși la Nedăbăuți până ce trupele române au
eliberat Basarabia. Mama, pe atunci femeie tânără de doar
nouăsprezece ani, credea că odată cu trupele româno-germane, ce
tot treceau prin oraș spre frontul de est, se restabilise și ordinea. Se
înșelase amarnic. În acele zile fierbinți de iulie 1941, ochii ei tineri
văzură multe grozăvii. Visul mă menajă și îmi dezvălui doar una
dintre ele. Peste mulți ani, pe când eram flăcău la liceu, mama
îndrăzni să mi-o povestească. Imaginile din vis și cele din
istorisirea mamei s-au suprapus ca uitatul în oglindă.

Era sfârșitul lui iulie 1941. Din ordinul guvernatorului

Basarabiei, generalul Voiculescu, luau ființă lagăre și ghetouri
destinate evreilor. La început, au fost reținuți evreii de la orașe,
apoi cei din mediul rural, pentru a fi „curățat terenul‖.

395
 MIRCEA BULATOV

Scopul final, așa cum intenționa mareșalul Antonescu, era

strămutarea lor în Transnistria, dincolo de Nistru.
Într-o casă mare din Bălți, aproape de apa Răuțelului, jandarmii
români înjghebaseră un mic lagăr unde erau aduși evreii cu
destinația Râbnița sau Iampol. Unde trebuiau să ajungă în final,
sigur, nu știa nimeni. Se zvonea că cei apți de muncă vor fi duși să
repare drumurile, iar femeile cu copii și bătrânii vor avea un alt
traseu, pentru început către marele ghetou din Chișinău.
Câteva șiruri de sârmă ghimpată încercuiau dezlânat curtea și
casa în care erau reținuți evreii. Mama cum află că vecinele ei
evreice au fost reținute și duse acolo, împreună cu copii, s-a dus să
le ducă ceva de mâncare. Cu Nana, pe atunci bebeluș de câteva
luni, în brațe și coșul cu de-ale gurii agățat pe mână ajunse în fața
gardului de sârmă ghimpată. Jandarmii o suduiră de formă, dar îi
dădură voie să dea femeilor din lăuntru ce a adus de mâncare.
Evreicele strigau către mama: „Apă! Adu apă!‖ Sufletul de copil al
mamei nu-și putea imagina că un om poate să-și oprească semenul
său să bea apă. Îndârjită alergă către curțile învecinate unde câteva
românce, femei în vârstă ce se uitau printre uluci, îi strigau:
— Ești nebună fato! Vrei să te aresteze și pe tine?
— Nu-mi purtați de grijă! Nu vedeți că oamenii mor de sete
sub nasul vostru?
— Ne-au poruncit jandarmii să nu ne apropiem de ei…
— Dar ați încercat? Și jandarmii sunt oameni… Ia dați-mi un
ulcior cu apă!
Peste câteva minute mama reveni la gardul din sârmă ghimpată
cu Nana într-o mână și cu un burdac plin cu apă în cealaltă. Reuși
să-l întindă dincolo de ghimpii ascuțiți de oțel. Evreicele începură
să o binecuvânteze, când un jandarm, cu arma la umăr, o trase de
mână zicându-i:
— Să nu te mai văd pe aici! Ce vrei s-o-ncurcăm amândoi?
Ajunsă acasă îi povesti bunicului Feodor cele întâmplate.
La sfârșit îi ceru să-i facă rost de alt coș de nuiele și două
ulcioare cu apă. De pită se ocupă ea. A copt în timpul nopții mai
multe pâinici.

396
 METASTAZA

A doua zi dis-de-dimineața porni către același loc, cu Nana

într-un braț și cu coșul în celălalt. Feodor nu găsise ulcioare, dar
umplu trei sticle cu apă, pe care se chinui să le astupe cu niscai
dopuri vechi de plută, uscate piatră. În prag îi zise mamei:
— Las-o pe Nina cu mine! O să-ți fie mai ușor să cari…
— Nicidecum! Nana îmi poartă noroc…
Peste puțin timp mama trecea podețul peste apele Răuțelului și
ajunse la casa cea mare, împrejmuită cu sârmă ghimpată. Ciudat,
poarta din cușaci groși de brad, ce ieri era ferecată și păzită
strașnic, azi era larg deschisă, iar de jandarmi nici pomeneală. O
liniște sinistră plutea în jur transformând tăcerea dimineții în ceva
neliniștitor. Cu pași mărunți mama cuteză să intre în curte, apoi în
casa cea mare. Toate ușile, la fel ca poarta de la intrare, erau
deschise vraiște, semn că de acolo s-a plecat în grabă. Din hol intră
în sala mare zugrăvită cu var. O clipă rămase înmărmurită apoi,
după ce scăpă coșul din mână, o strânse pe Nana la piept și începu
să urle fugind afară. Se opri să-și tragă sufletul lângă gardul de
uluci ai caselor vecine, unde ieri fusese admonestată. Aceiași ochi,
de femei bătrâne, se uitau la ea și acum dimineața. Printre ulucii,
pe lângă care mama începu să alerge, primea dojenele și tânguirile
babelor.
— Ți-am zis noi că ești nebună, fato! Ai venit iar cu plodu‘n
brațe? Dacă veneai acu‘ juma‘ de oră, te aruncau și pe tine în
camioane, peste morți. Jandarmii români au fost schimbați azi-
noapte de-un pluton nemțesc. Au păstrat vii doar patru evrei mai
zdraveni, să le-ncarce camioanele cu leșuri. La urmă nemții i-au
pus să se urce sus peste cadavre și i-au secerat cu otomatili. N-au
lăsat nicio urmă… Doar urletele de azi-noapte…
Mama nu le mai auzea pe bătrâne. Trecu podețul și alergă
înfricoșată cu pruncul în brațe până acasă. Bunicul Feodor înțelese
că a văzut o grozăvie a războiului și o lăsă să se descarce, să
plângă în hohote, strângând-o pe Nana la piept, necontrolat,
convulsiv. Evreicele cărora mama le-a dat apă nu au mai ajuns
niciodată să fie mutate de soldații români în lagărul de la
Mărculești sau ghetoul de la Chișinău.

397
 MIRCEA BULATOV

De atunci, deseori, mama se scula în plină noapte, trezită de

același coșmar. Coșmarul împletea haotic imagini cu pereți văruiți
în alb, dar stropiți spasmodic cu un sânge purpuriu ce nu voia să se
închege, cu dușumeaua băltind de același sânge în care înotau zeci
de tuburi lucitoare de cartușe goale. La final, insistentul coșmar o
trezea pe mama cu imagini ce se repetau mereu aidoma. Se făcea
că un cap de mort se desprindea de pe emblema SS cusută pe o
bonetă kaki scăpată de-un soldat german în balta de sânge. Craniul
emblemă creștea, se făcea tot mai mare și începea să rânjească la
mama, care se retrăgea speriată sprijinindu-se de pereții văruiți.
Apoi, mama deschidea ochii, continuându-și visul în realitatea din
jur. Încă buimacă își vedea mâinile parcă aievea sprijinite de zidul
alb al casei-lagăr de la Bălți, dungat de un roșu sângeriu ce șiroia
până se trezea de-a binelea.

În acel septembrie 1941, când Petre intra pe poarta casei din

Bălți, mama o legăna pe Nana încercând s-o adoarmă după supt.
Cum îl văzu o podidiră lacrimile, așa prostește, de bucurie că e
întreg și-i din nou acasă. Înțelese că bucuria o să fie de scurtă
durată cât dura permisia. Aura rugăciunii făcută în biserica fără
acoperiș, cu altarul arzând, transformă la început permisia în
concediu, iar apoi mobilizarea pentru front în cea de la fabrică. Era
război, dar era nevoie și de alimente. Zahărul era unul din acestea,
iar specialiștii energeticieni în zona de nord a Basarabiei erau tot
mai puțini. Tata fu obligat să muncească pe brânci. Nu mai avea
destui muncitori și nici Rogaci nu mai era cu el. Acesta, după
refugiul cel mare, lucra la București. Treptat, treptat, luat cu
treaba, tata uită de promisiunea făcută, la ananghie, Tatălui Ceresc
acolo departe, între ruine, în liniștea dintre fronturi. Acolo unde
promisese lângă jarul altarului ce se transforma în tăciune că:
„dacă mă ajuți să ajung la ai mei și să-mi văd nevasta și copilul
sănătoși îți promit că Te voi sluji toată viața…‖

Visul sări peste timp de două ori pentru a-mi arăta această
uitare repetată a tatălui meu.

398
 METASTAZA

Prima săritură visul o făcu în aprilie 1944. După înfrângerea

din 1943, de la Stalingrad, autoritățile române au început să nu mai
fie atât de încrezătoare în victoriile promise și mult trâmbițate de
Hitler. Se demontau fabrici întregi din Basarabia pentru a fi mutate
în alte părți ale țării, mai ferite de pericolul invaziei sovietice.
Începuseră să se facă liste cu cei ce trebuiau să remonteze utilajele
în noile locuri din România. Tata, după ce demontă utilajele de la
fabrica din Zarojani și le îmbarcă în trenuri cu destinația Caracal,
primi un ordin de serviciu în care era obligat să ia drumul bejeniei.
Se organizară în pripă convoaie de căruțe pentru transportarea
familiilor de muncitori. De un convoi, format din șapte căruțe,
răspundea tata. Aveau dreptul să ia în fiecare căruță doar strictul
necesar ce nu trebuia să depășească 120 de kilograme. Ca însoțitori
muncitorii specialiști nu aveau voie să-și ia decât soțiile și copiii.
Celelalte rude, chiar dacă erau întreținute de aceștia, trebuiau să
rămână pe loc. Li se îndruga verzi și uscate, că frontul nu va veni
peste ei, că germanii o să pornească la contraofensivă, că totul se
va normaliza…
Într-un sfârșit de martie 1944, la o zi de la sărbătorirea zilei de
naștere a mamei, tata își luă rămas bun de la bătrânul lui tată și
preluă coducerea micului convoi. La căruța lor fu înhămat un
armăsar alb pe care îl refuzaseră toți ceilalți din convoi. Trăgea
bine, dar era nervos mai tot timpul. Colegii de fabrică găsiră un
motiv justificativ: „Petre, tu mergi în față ca armăsarul să nu mai
poată simți mirosul iepelor de la căruțele noastre, aflate în spatele
convoiului. Atunci o să fie mai liniștit. În plus, cu tine merge și
jandarmul dat să ne păzească. Dacă ai nevoie de ajutor te ajută el
să-l strunești.‖ Tata acceptă deși știa că atunci când vântul bătea
din spate, frumosul armăsar devenea aproape de nestăpânit.
După acest preambul, visul îmi arăta convoiul apropiindu-se de
Ploiești, în noaptea de 4 spre 5 aprilie 1944. Cum trecură de Mizil,
Petre le promisese celor din convoi că la Ploiești o să tragă pentru
o zi, două, la un bun prieten de-al lui și-or să facă baie, cu toții. Că
femeile vor putea găti în tihnă și vor spăla rufele cu săpun, fără să
facă economie.

399
 MIRCEA BULATOV

La ultimul popas, când adăpară caii la o casă parohială, ajutați

de un bătrân preot de țară, mama intră în vorbă cu acesta:
— Noi trebuie să ajungem la Caracal… Pe unde e mai sigur să
o luăm?
— Acum peste tot e periculos… Ocoliți însă Bucureștiul cât
mai pe departe.
— De ce? Acolo ni s-au promis ceva ajutoare… Suntem pe
lista oficială a refugiaților…
— Te văd mamă tânără… Viața e mai importantă decât
niscaiva conserve amărâte. Nu vreau să te spării, da‘ auzii la radio
că la București e jale mare. Americanii au bombardat ieri capitala
și… nu cred că se vor opri doar la atâta. Acesta e doar începutul…
— Părinte, am lăsat casă și pământ în Basarabia și-am fugit de
năcaz și mata zici că și aici o să-nceapă… De ce atâta înverșunare
la Dumnezeu?
— Nu la El, ci la noi, la mulți rumâni îi înverșunarea. Ne-am
dat cu nemții, iar când or veni rușii sau americanii ne-om da și cu
ei. Nu vorbesc de cei de sus din politică, ci de mulți dintre noi ăștia
din talpa țării. D-aia o să ne ia străinii tot, și-or mai veni și ani de
secetă de-or să ne moară copiii de foame.
— Te văd om cucernic. Ca slujitor al Lui de ce rostești cuvinte
aducătoare de nenorociri? Nu cred că-i nevoie să vină astfel de
vremuri. Nu cred că El dorește așa ceva. Dumnezeu este bun…
— Bun și drept. Nu vrem să-I răspundem când ne-ntreabă:
„Până când veți șchiopăta de amândouã picioarele?111‖ D-aia o să
se-ntâmple ce ți-am zis. Musai… ca să nu devenim Iude, să ne
vindecăm, să rămânem neam de creștini.
— Nu-nțeleg părinte! Îmi vorbești ca din Scriptură. Nici n-am
citit-o… că n-am.
Părintele alergă în casă și se întoarse la fel de repede cu o carte
mică și groasă, pe care o întinse mamei zicând:
— De astăzi ai! Ești tânără, dar ai să apuci să vezi multe, că ți
se vede omenia în priviri. Să o citești! E pătată puțin de ulei, dar te
111
Citat din Biblie, Vechiul Testament – 1 Împărați 18:21

400
 METASTAZA

va ajuta în multe hotărâri ce le ai de luat. Drum bun și Dumnezeu

să vă păzească!
Pe drum, tata îi îndemna pe ceilalți să mâne mai tare ca să
ajungă în Ploiești până nu se întuneca. Mama, cu vorbele popii
înfipte în mintea-i devenită, brusc, precaută, încerca să-l convingă
pe tata altceva.
— Petre! Hai să nu obosim caii și să rămânem în noaptea asta
pe câmp, cum am făcut-o de atâtea ori… Mergem pe capul
prietenului tău în toiul nopții… Nu se cade! Te rog, Petre!

Se făcuse ziuă de-a binelea când toți refugiații din convoi se

treziră. Caii pășteau împiedicați și în plus, pentru siguranță, erau
legați la pripon. În mijlocul ocolului făcut din căruțe, femeile
ațâțau focul sub ceaunele atârnate de pirostrii. Unele fierbeau
hrișcă, iar altele puseseră apă la fiert pentru ceai sau cafea. La
acest nume, jinduit și visat de mulți, era ridicat în grad amărâtul de
amestec din năut și cicoare. Fără grabă, terminaseră de mâncat, iar
femeile împachetau cele desfăcute, încă de cu seară. Bărbații se
pregăteau să înhame caii pentru a pleca mai departe, spre Ploiești.
Se gândeau cu toții la baia promisă de tata. Ceva ciudat începu să
se simtă, să se audă. Un zâzâit straniu venea nu de jos, ci din
văzduh. Primii ciuliră urechile caii. Armăsarul alb se ridică nervos
în două picioare și smulse priponul, speriat de zgomotul venit din
ceruri, necunoscut până atunci. Tata ajutat de jandarmul
convoiului, care speriat scăpase cana cu cafeaua neterminată,
reușiră anevoie să strunească și să calmeze înspăimântata cabalină.
Cu toții ridicară ochii spre înălțimi de unde venea zumzetul
transformat în vuiet de motoare. Pe cerul albastru de primăvară o
puzderie de bondari metalici bâzâiau, cu motoarele turate,
îndreptându-se spre Ploiești. Peste câteva minute covoare de
bombe se revărsau de-a valma peste rafinării și peste oraș, iar
pământul tremura. Doar Nana se juca liniștită cu țărâna de lângă
locul unde, cu ceva vreme mai înainte, erau fixate pirostriile pentru
gătit. Pulberea fină de lut galben trecea dintr-o mână în alta. Era
făina, din mintea visătoare a Nanei, ce aduceau făina de la moară.

401
 MIRCEA BULATOV

Trecuse bine de amiază când refugiații din convoi se

conformară încăpățânării lui Petre și își croiau drum prin Ploieștiul
mutilat de bombardamet. Poliția militară îi îndruma să o ia pe
străzi mărginașe neafectate de bombardament. La o intersecție,
unde casele din jur erau toate la pământ, pe un stâlp pentru curent,
atârnau măruntaiele și resturile de jos ale unui bărbat. Ca trezit
dintr-un coșmar spăimântos, tata realiză că se aflau chiar în locul
unde dorea să ajungă aseară. Așa ar fi arătat și ei dacă nu ar fi
ascultat-o pe mama. Instinctiv, începură toți să mâne caii mai
repede. Tăceau solidar, rușinați de bucuria nemărturisită din
sufletul fiecăruia că scăpaseră cu viață. Nu mai aveau chef de nicio
baie. Doreau doar să plece cât mai departe de înăbușitorul coșmar.
În scurt timp, convoiul se afla afară din oraș în frunte cu căruța lui
Petre, unde jandarmul cocoțat pe capră mâna grijuliu nervosul
armăsar alb. În căruța ce tremura pe drumul pietruit tata se închină
și mulțumi Domnului că a rămas încă în viață, cu soția și fetița
alături. Acolo, sub coviltir, tata și-a adus aminte de promisiunea
făcută nu de mult lui Dumnezeu în fața altarului fumegând din
biserica bombardată, în noaptea dintre fronturi, în august 1941. Pe
drumul spre Caracal tata își reînnoi, în sinea lui, promisiunea:
„…îți promit că Te voi sluji toată viața…‖
Dacă ar fi fost lângă el, Herșcu Avram ar fi râs spunându-i: „Ai
devenit un mistic Petre! Totul este o simplă coincidență! Ai scăpat
din nou cu viață și cu asta basta!‖

După război, tata și-a căutat prietenul din Ploiești. Nu fusese

găsit mort, figura pe lista celor dispăruți. De atunci tata se întreba
deseori: „Oare măruntaiele ce atârnau atunci, pe 5 aprilie 1944, pe
stâlpul electric din Ploiești, erau ale prietenului meu?‖

Ai mei se stabiliră la Caracal. Figurau pe listele oficiale cu

refugiați din Basarabia ce acum intrase sub administrare sovietică.
Acolo, în orașul din Câmpia Romanațiului, Petre și ceilalți
refugiați așteptau hotărârea de la București pentru reinstalarea
utilajelor fabricii de zahăr demontate și aduse în timpul războiului.

402
 METASTAZA

Trupele sovietice erau peste tot. Stăteau puțin în oraș și

porneau către vestul țării și hăt, mai departe, spre Belgrad sau
Viena. Cât staționau prin oraș, soldații sovietici, deși aveau ordin
să fie cuminți, își făceau de cap. În frumoasa clădire a primăriei de
lângă parc veneau mereu plângeri, adresate ofițerului sovietic
responsabil cu menținerea ordinii. În primăvara lui 1946, într-o zi
când soarele nu mai avea mult până la scăpătat, trei soldați cu
beretele însemnate cu stele în cinci colțuri, chercheliți bine, băteau
de zor la poarta casei unde erau încartiruiți ai mei. Stăpâna casei, o
olteancă oacheșă, văduvă, cu bărbatul mort pe front, zărindu-i pe
geam, alergă speriată prin interiorul casei, năvălind în camera unde
dormea mama cu Nana. Oacheșa olteancă, care avea o fată
frumoasă ce nu împlinise încă șaisprezece ani, o imploră pe mama
cu un glas sugrumat:
— Ieși la poartă! Roagă-i să plece… să nu-mi nenorocească
fata. Tu știi rusește…
— Crezi că pe mine o să mă asculte? Fie… mă duc. Tu ia-ți
fata și ascundeți-vă în pivniță.
Mama cu Nana de mână se îndreptă spre poartă făcându-și
curaj în timp ce-n minte îi încolțea gândul negru: „Să nu o
pățească ea apărând-o pe fata gazdei‖. Soldații chercheliți băteau
tot mai tare în poartă, iar unul mai înalt, un blond cu mustața
afumată de mahorcă zbiera bezmetic: „Daet devușca! Daet
devușca!” 112
— Ostanovit! Ostanovit!113 îi răspunse mama, strigându-i
mustăciosului peste poartă.
Cei trei amuțiră, nu se așteptau să li se ordone în rusește.
Profitând de mirarea instalată pe fața celor trei, mama continuă, tot
în limba lor:
— Să vă fie rușine! Vă dați la fetița mea? Vreți femei? Duceți-
vă la casa cea mare de lângă parc. Acolo stau femeile ușoare ce vă
așteaptă cu fundurile dezbrăcate, cum vreți voi.
112
Dă fata! – în rusește дает девушке
113
Oprește-te! – în rusește остановить

403
 MIRCEA BULATOV

— Spasibo… multuumesc! mulțumi mustăciosul, în două limbi

pentru îndrumare, și luându-și confrații de petrecere se îndreptară
către parc.
„Bine că Petre nu-i acasă! Ieșea cu scandal și-i frângeau
zdrahonii oasele‖, își șoptea ușurată mama, intrând în casă și
zăvorând bine ușile. O săptămână, proprietara cu fata și mama cu
Nana, au stat ascunse, cu casa zăvorâtă. N-au aflat niciodată dacă
cei trei soldați sovietici, amețiți de băutură și dornici de
destrăbălare, au ajuns la destinația mult râvnită. Mama le indicase
drept stabiliment de dame chiar primăria orașului unde se afla pe
atunci comenduirea sovietică.

A doua săritură peste timp, sortită a-mi arăta uitarea repetată a

tatălui meu, visul o făcu la sfârșitul primăverii lui 1947.
Pe atunci ai mei, eu nu mă născusem încă, locuiau tot la
Caracal.
Foametea din 1946 se simțea puternic și aici, în sudul
României, deși nu la fel de aprig ca în Moldova unde se murea pe
capete. Țăranii nu aveau voie să vândă mai nimic. Trebuia
îndeplinit, chiar dacă fusese secetă mare, planul de colectare
obligatorie a produselor agricole. Cui erau destinate? Nimeni nu
știa ceva sigur. Unii ziceau că pentru ruși, ca datorie de război, alții
că trebuie hrăniți muncitorii de la orașe, alții că sunt destinate
soldaților sovietici ce staționau în țară. Mai ieșise și un zvon
îmbibat de milostenie, că produsele agricole se trimiteau în
Moldova, unde nu se făcuse nimic. Zvonul mincinos nu ținu mult.
Înfometații moldoveni veneau disperați în sud pentru a cumpăra
indiferent de preț grâu și porumb. Autoritățile locale, la ordinul
mai marilor zilei, i-au gonit la locurile lor de baștină. Ca și cum nu
era de ajuns le-au confiscat și sacii cu grânele cumpărate, musai
necesari pentru salvarea copiilor ce le mureau de foame. Atunci
oltenii au început să-și ascundă agoniseala. Mai circula și alt zvon
că, până în iarnă, vin americanii să ne salveze. Ce rost mai avea să
te supui ordinelor pentru colectarea cotelor obligatorii.

404
 METASTAZA

Aici în sud produsele agricole erau colectate din ordinul unui

tânăr secretar al Regionalei PCR Oltenia. Se numea Nicolae
Ceauşescu și era responsabil al CC cu Secția Centrală Țărănească.
În acele vremuri triste, mama reușea cu greu să cumpere pe
ascuns ceapă și porumb, dintr-un sat din apropiere, de la niște
țărănci cărora le cosea rochii. Porumbul îl făcea mălai, tot pe
ascuns, învârtind pe rând împreună cu gazda, văduva olteancă, la o
râșniță veche din piatră, dosită în pivnița casei. Meniul zilnic al
familiei era o mămăligă bine legată pe care o întindeau în tigaia cu
ceapă tocată și călită la foc mic cu multă sare. Din lipsa uleiului
fundul singurei tigăi se găuri într-o lună. Noroc cu un prieten de-al
tatei, refugiat și el cu același convoi. Acesta, un mecanic priceput,
decupă aproape tot fundul tigăii și îl înlocui cu o placă din cupru
nituită, procurată dintr-un căzănel stricat pentru țuică. Vechea
tigaie, acum nouă, cu fundul din aramă, deveni feblețea mamei
pentru mulți ani. Se gătea în ea minunat. Cât de mic era focul de
sub tigaie întreaga căldură era captată în întregime. Când veni
primăvara lui 1947 și americanii mult așteptați nu veniră,
deznădejdea îi cuprinse pe mulți români dispuși să facă gesturi
necugetate doar pentru o coajă de pâine. Conducătorii de la centru
nu aveau timp să se hotărască dacă mai fac noua fabrică de zahăr
cu utilajele demontate de tata din Basarabia și aduse în sudul țării.
Profitând de concediul prelungit, fără plată, tata și cu Gică
sudorul, un coleg de muncă, se hotărâră să meargă în Dobrogea să
cumpere brânză de la machedoni. Aveau bani puțini și un drum
lung de făcut, dar sperau măcar la o putinică de brânză. Pe atunci
trenurile circulau rar, haotic și supraaglomerate. Ajunși, cu chiu cu
vai, dincolo de Cernavodă dădură de realitatea dobrogeană. Deja și
pe acolo bântuia foametea. Machedonii abia mai aveau brânză
pentru ai lor. Multe turme de oi luară drumul Uniunii Sovietice.
Prietenii de la răsărit se mulțumeau acum și cu oi. Vitele
rechiziționate fuseseră trecute de mult peste graniță în același cont:
datorie de război. Descurajați, Petre și Gică apucară un tren de
întoarcere cu locuri confortabile, la preț redus, sus pe acoperiș.
Când trenul trecea pe sub arcadele podurilor metalice, mecanicul

405
 MIRCEA BULATOV

trăgea sirena locomotivei și toți călătorii de pe acoperișurile

vagoanelor se culcau pe burtă pentru a nu fi loviți la cap. Trecură
de Cernavodă când tata și Gică, buimăciți de soarele dobrogean,
începură să picotească, stând în fund pe tabla caldă, sprijiniți spate
în spate. Legănatul vagonului în conspirație cu țăcănitul ritmat al
roților de fier îndemna trupurile înfometate și obosite ale celor doi
bărbați la toropeală, la somn. Se chinuiau să rămână treji. Dacă
adormeau erau condamnați să alunece de pe învelitoarea curbată a
vagonului și să rămână cu țeasta zdrobită peste pietroaiele
terasamentului. În acele timpuri și pustietăți, trupurile celor morți,
găsite pe lângă calea ferată, nu au fost puține. Când începeau
corbii să ciugulească leșurile, veneau localnicii milostivi, zilieri la
CFR, și le îngropau creștinește luîndu-le drept taxă încălțările și
mărunțișurile de prin buzunare. Dacă se găseau ceva acte,
jandarmii își făceau datoria și întocmeau un proces-verbal în care
specificau: decedat după ce a căzut din tren.
Visul mi-i arăta pe Petre și Gică ațipiți de-a binelea sus pe
vagonul ce se mișca alene sub soarele dogoritor. Se întorceau
învinși de pe frontul căutării de hrană din Dobrogea. Țignalul
locomotivei, repetat de trei ori, atenționa că o să treacă pe un pod
cu grinzile metalice superioare construite foarte jos. Aproape că
mă trezii din vis când am văzut cum grinda de oțel lovea țestele
celor neatenți. O femeie țipă de durere și căzu de pe acoperișul
vagonului. Țipătul femeii îl trezi pe Gică care apucă să se aplece și
să-l strângă bine de mână pe tata. Petre, tata, așa a scăpat cu viață,
doar cu o mică fractură craniană și internat într-un spital comunal.
Acolo, în spital, și-a adus aminte încă o dată de promisiunea făcută
lui Dumnezeu printre ruinele bisericuței de pe front cu altarul
fumegând. Și-a reînnoit promisiunea făcută și a ajuns vindecat
lângă cei dragi la Caracal.

***

Deodată visul se reîntoarse la acel sfârșit de august 1941 pentru

a mi-i arăta pe Dima și Ion rămași prizonieri la sovietici. Ei nu au
avut parte de șansa oferită lui Avram și Petre.
406
 METASTAZA

Poate dacă sorții, destinul, sau cum vreți voi să-i spuneți, s-ar fi
comportat altfel cu ei atunci, lângă doline, altul ar fi fost mersul
multor lucruri cernite de pe la noi, dar…
Pentru început au fost duși la interogatoriu. Ce a vrut Dima să
facă, încercând să prindă câteva limbi de la sovietici, reușiseră
aceștia, iar acum chiar el era pe post de limbă. De la Ion nu prea
aveau ce să scoată, dar de la Dima puteau afla multe despre
operațiunile ce urmau a fi derulate de armata română pe frontul de
sud-est. Anchetatorii sovietici după ce l-au chelfănit zdravăn, l-au
adus la întrebări. Nu aveau timp să respecte procedura de punere la
dospeală, învățată de la șefii lor din G.R.U. Se grăbeau, pe front
totul se derula foarte rapid. Dima începu să colaboreze, să le
răspundă în rusește, îmbinând informațiile reale privind
amplasamentul trupelor române, verificabile cu hărțile găsite în
porthartul lui, cu unele fictive privind armata și înzestrarea ei. A
lăsat să se înțeleagă că știe multe, exagerând cu născociri și
mărturisind că Ion se ocupase de instruirea soldaților unor unități
speciale. Dima făcea un joc periculos, dar nu avea ce pierde. Îi
citise pe sovietici. După interogatoriu, aproape sigur, îi păștea
execuția. În retragerea lor, rușii nu aveau chef să mai aibă o grijă
în plus. În timpul interogatoriului, deși îl dureau coastele unde
primise cizme zdravene, Dima observă că dintre cei trei ofițeri ai
comisiei de interogare, unul înalt, cu mâini disproporționat de mici
față de restul brațelor și cu ochelari de baga, strânși sus pe nas,
tăcea și-i urmărea comportamentul. Și-a dat seama că acesta era
șeful. Când era pe cale să se termine cu întrebările, Dima le-a
răspuns în așa fel încât să se înțeleagă că a lucrat pentru statul
major general al armatei și că ar mai fi multe de aflat de la el.
Câteva luciri în ochii adăpostiți de lentilele groase cercuite în rama
neagră, butucănoasă, trădau satisfacția vulpoiului care a prins
cocoșul cel gras. Ofițerul cu ochelari se ridică și porunci autoritar:
— Împachetați-i bine și cu primul camion să fie duși la centru!
—Tovarășe comisar! nu se poate să scape așa… Ăștia ne-au
ucis fârtații, trebuie executați.

407
 MIRCEA BULATOV

— Minte-ngustă! De la ăștia trebuie să sugem totul, iar cei de

la centru știu mai bine decât noi ce să-i întrebe și cum… Nu-i
vreme de pierdut. Executareaaa!
Dima și Ion fură încătușați și îmbrânciți într-un camion ce luă
drumul către Odesa. Oricum, pentru început, Dima câștigase, n-au
fost trimiși pe lumea cealaltă. Rămânerea lor în viață depindea de
interesul ce-l puteau stârni informațiile ce le ieșeau pe gură. În
continuare, drumul celor doi prizonieri a fost tare alambicat.
Urmară multe anchete și nu puține însoțite de bătăi zdravene.
Dima răspundea născocind mereu noi informații despre strategii,
dotări cu armament și starea de spirit din armata română ce lupta
alături de germani. Pomenea nume și întâmplări cu personalități de
prim rang ca: generalul Antonescu, mareşalul Gerd von Runstedt.
Înainte de a pleca în misiunea de prindere a limbilor sovietice,
Dima aflase despre întâlnirea celor doi înalți comandanți, dar
habar nu avea despre scopul întâlnirii lor. Anchetatorilor le lăsa să
se înțeleagă contrariul.
După ceva vreme cei doi fură îmbarcați într-un avion și duși
departe în spatele frontului. Se hotărâse să fie anchetați de cadre
superioare din GRU. În zgomotul din avion, Dima apucă să-l
instruiască și pe Ion să exagereze cu rolul lui de instructor în
unități speciale motorizate de intervenție rapidă. Toate erau simple
fabulații, dar de cât de veridice păreau informațiile depindea
menținerea lor în viață. Interogatoriile continuară mai bine de o
lună. Alternau cu zile întregi de punere la dospit când erau separați
în celule, singuri cu gândurile lor. În acele zile, Dima recapitula tot
ce le-a spus până atunci și inventa povești noi. După un timp,
anchetatorii ori se plictisiseră de ei, ori aveau alte treburi, alte
interogatorii. Dima câștigă într-un final bătălia. Au fost puși la
păstrare, condamnați să trăiască. Pe sovietici îi interesa în special
Dima care știa rusește. În jocul lor de șah cei de la GRU se
gândeau, poate, la o mutare ce se cerea anticipată pentru cândva,
mult în viitor. Aceștia hotărâră, iar Dima și Ion, împreună cu un lot
pestriț format din ruși, evrei și nemți, au fost duși într-un lagăr de
dincolo de Urali.

408
 METASTAZA

Aici, în pădurile Siberiei, se aflau vechile colonii de muncă ale

tăietorilor de lemne, transformate acum în lagăre. Paza era precară.
Unde să fugi? În sălbăticie? Pentru sovietici războiul cu Germania
era la început, iar problema prizonierilor militari abia apăruse. Nu
erau separați de ceilalți prizonieri, de rușii categorisiți drept
dușmani ai puterii sovietelor, din neglijență sau intenționat?
Răspunsul la întrebarea aceasta l-au aflat târziu, la sfârșitul
perioadei de detenție. Dintre cei doi români doar Dima știa, de la
SSI, că în țara lui Stalin moda lagărelor devenise regulă națională
și că din 1936, NKVD-ul o aplica fără perdea. Se întreba: erau
prizonieri de război pe listele GRU sau simpli deținuți pe cele ale
NKVD-ului?
Într-o zi de februarie 1942, spre seară, în bordeiul troienit al
lagărului unde își ispășeau detenția Dima și Ion, a fost adus un
bătrânel costeliv și mic de stat. O barbă mare și albă își întindea
împărăția până sub niște ochi albaștri rămași încă tineri și plini de
viață. Fără să-și dea seama de ce, Ion îl iscodi cu privirea. Rămase
uimit de acele sclipiri albastre ce parcă străpungeau lumina palidă
a becului de veghe, trădând că în spatele lor domnește o minte și
mai vie. Brusc, lui Ion i se făcu milă de bătrânel și datorită
respectului neaoș de muntean, ce mai hălăduia încă în străfundul
lui, îi făcu loc pe prichiciul unde dormea, lipit de soba fierbinte.
Cu acest respect începu amiciția între cei doi. Între prizonierul
român Ceapă Ion, ce abia o rupea pe rusește, și bătrânul staroste de
preoți Vasili. Atât deținuții cât și gardienii profitau de vifornița de
afară, ce nu înceta de câteva zile în șir. Deținuții binecuvântau
viscolul ce nu mai lăsa gardienii să-i scoată la tăiat lemne și își
odihneau care pe unde putea trupurile costelive. Dima plictisit își
părăsi prichiciul și se aciui lângă cei doi. Știind bine rusește îl ajuta
pe Ion să înțeleagă cele zise de bătrânul preot. Din cele spuse de
Vasili reieșea că a fost un fel de șef peste mai mulți preoți, un
profesor de-al lor în cele spirituale. Zona unde slujise ca preot,
înainte de a fi arestat, a fost nu departe de Moscova. Mulți slujitori,
din parohiile ortodoxe învecinate, veneau la el pentru învățături.
Dima din curiozitate îl întrebă așa ca într-o doară:

409
 MIRCEA BULATOV

— Ce învățături mai aveau nevoie niște preoți hirotonisiți care

deja slujeau în parohiile lor?
— Ucenicii Domnului Isus Hristos de ce aveau nevoie de
învățăturile Lui? îi răspunse cu o întrebare Vasili.
— Cred că cei doisprezece simțeau că la El sunt cuvintele
vieții. Așa am citit din Biblie, continuă Dima fălindu-se cu
răspunsul lui teologic.
— Știu că ai citit din Scriptură. O știu nu după cele spuse de
tine adineauri… Pur și simplu, știu. Dar tu nu Îl crezi pe El… ci pe
celălalt, șopti bătrânul făcându-și de trei ori semnul crucii, ca
ocrotire, după care își apropie mâinile slăbănoage de sobă, mai-
mai să le ardă.
— Ce! Știi și ce am citit și în cine cred? Arunci păreri… scuze
spuneți doar așa, vorbe meșteșugite. Poate așa le-ați spus și
preoților din jurul Moscovei ce veneau la dumneavoastră. N-oi fi
vreun fanatic care se crede Isus? Poate d-asta te-au și arestat
comuniștii… conchise pripit Dima.
— Nu trage concluzii pripite fiule! Mântuitorul a spus: „ …
cine crede în Mine, va face și el lucrările pe cari le fac Eu; ba încă
va face altele și mai mari…‖ Ca și tine, tinerii preoți n-au crezut
când le-am spus care dintre ei o să aibă de pătimit pentru Hristos.
Fiindcă le-am prorocit și vremea când o să-i salte NKVD-ul, unii
au înțeles totul pe dos. Au crezut că am legături cu cei din
politbyuro114. Nu aveau nicio vină. Erau tineri și nu priveau
nenorocirile din jur cu ochii sufletului. Nu îndrăzneau să creadă că
doar cei ce nu se leapădă de El și-i afurisesc pe slugoii lui Stalin, o
să-și scape viața, viața veșnică.
— Ce! Le-ai prezis și când o să fie arestați? întrebă curios
Dima.
114
Biroul Politic ( rus : Политбюро; denumire completă: Biroul Politic al
Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, prescurtare
Политбюро ЦК КПСС , Politbyuro TSK KPSS ) a fost cea mai înaltă autoritate
guvernamentală de elaborare a politicilor în cadrul Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice.

410
 METASTAZA

— Mai mult, le-am prezis în taină, înainte de începerea

războiului, că Stalin o să tragă o mare spaimă când nemții o să
ajungă la porțile Moscovei. Le-am mai spus că atunci Bunul
Dumnezeu o să ia în seamă postul și rugăciunile norodului care
L-au uitat și o să-i mântuiască prin diadia moroz115 și…
— Și… unul dintre popi te-a vândut ca să-și apere pielea, când
a văzut că te iei de tătucu‘ Stalin. Poate te-a cântat și ca defetist al
puterii sovietelor. În locul lui și eu aș fi făcut la fel, firește, ca
să-mi apăr pielea, iar NKVD-ul te-a arestat. Pe asta a uitat să ți-o
descopere Domnul? dădu Dima să încheie discuția zeflemitor,
înțelegând logica lucrurilor povestite de bătrân.
— Ba da! La ultima noastră întâlnire de taină, i-am amintit
celui despre care știam, de sus, că mă toarnă, cuvintele
Mântuitorului: „… iată că mâna vânzătorului Meu este cu Mine…‖
Atunci el a zâmbit sarcastic. La fel cum faci tu acum. Ca să știi că
nu spun povești, mâine la tăiat de lemne eu am să fiu mântuit, iar
tu o să scapi cu viață, ca prin urechile acului. Poate d-asta a trebuit
să ajung și aici… zise încet, ca pentru sine, Vasili.
— Chiar aiurezi de-a binelea. Te crezi vreun profet din Vechiul
Testament… Nu auzi ce viscol e afară? N-or să ne scoată câteva
zile la tăiat lemne.
Dima curmă discuția, purtată în șoaptă, cu bătrânul preot-profet
și se îndreptă către culcușul său. Ion mai băgă câteva lemne în
sobă, apoi, cât era de mare, se strânse într-o margine a prichiciului
și-l lăsă pe bătrânul costeliv să-și întindă oasele friguroase între el
și soba ce dogorea încă. Nimeni din bordeiul săpat în pământul
siberian nu știa că după luni de anchetă și lungi drumuri în diferite
locuri de detenție, bătrânul se odihnea. Flăcările jucau pe tavanul
scund figuri drăcești. Staționau câteva momente pe bârnele și
tencuiala gălbuie de pământ de deasupra capetelor sforăitoare ale
deținuților. Dispăreau apoi, în bezna din lungul bordeiului, lăsând
locul liber altora și mai fioroase, să danseze câteva clipe. Dima
închise ochii, dar în spatele pleoapelor figurile nu dispăreau, ba din
contră, se hlizeau la el și-i arătau o direcție, către un foc uriaș.
115
diadia moroz - unchiul ger , în rusește дядя мороз.
411
 MIRCEA BULATOV

Nu vedea ce este în spatele focului, dar de acolo se auzeau

continuu țipete și vaiete înfundate. Într-un târziu adormi, cu
ultimele cuvinte ale preotului Vasili, privind ziua de mâine, înfipte
în minte: „ …iar tu o să scapi cu viață ca prin urechile acului‖.
Afară, deasupra bordeiului, cerul siberian se limpezea.
Începeau să sclipească stelele, iar vântul dispărea înghițit de
imensitatea pădurilor din jur.

Fix la ora cinci dimineața un gardian încotoșmănat bine și cu

pâslari înalți strigă:
— Deșteptarea puturoșilor! Echiparea! Azi ieșiți la tăiat lemne.
Norma a crescut la trei copaci pe zi pentru fiecare echipă. Trebuie
recuperat timpul pierdut din cauza viscolului. Cetățenii sovietici
așteaptă lemne pentru foc, iar voi sforăiți bandiților… Continuă
apoi cu un glas mai puțin zbierat: — Azi primiți o rație mai mare
de votcă adevărată, nu de sămăhoancă. Doi pesmeți, trei bucăți de
zahăr și o stacană de tărie. Toate le primiți din partea tătucului
Stalin care i-a alungat pe nemțălăi de lângă Moscova.
În timp ce se încălța Dima, ce fusese atent la cele spuse de
gardian își zise: „De unde această premoniție a preotului Vasili
privind eșecul care o să-l aibă nemții în preajma Moscovei?‖
Ieșiră în curtea lagărului pentru prezența de dimineață. Gerul
uscat te pătrundea ușor prin pufoaica vătuită. Votca distribuită cu
noaptea-n cap ajuta ceva la suportarea lui. La lumina chioară a
două becuri, legate la generatorul pichetului de pază, se alcătuiau
echipele de lucru pentru ziua care nu începuse încă să se lumineze.
Majoritatea deținuților doreau să rămână la dat zăpada pe
drumeagul ce lega marginea pădurii cu depozitul de lângă calea
ferată. Trebuiau să facă loc tractoarelor șenilate ce remorcau
buștenii tăiați la tren. Echipele se alcătuiau din grupe de zece
deținuți. Puteau pe rând să își mai tragă sufletul câte puțin. Nu se
băga de seamă, mai ales dacă gardianul nu era prea atent. Deținuții
primiră lopețile și plecară la deszăpezit. Toate aceste echipe
formate numai din ruși se lepădară de bătrânul costeliv. Niciuna
nu-l dorea de coleg. Cât putea bătrânul să dea la lopată?

412
 METASTAZA

Nu voiau să aibă probleme, să primească pedepse. Preotului

Vasili îi rămase șansa să fie băgat la muncă printre prizonierii
militari, într-o echipă pentru tăierea copacilor. Și aici, care echipă
l-ar fi primit? Mai ales acum, când se mărise norma.
Ca din neant, venit printr-o legătură tainică, direct din sufletul
bătrânului Ceapă, ce nu-și găsea odihna acolo unde era, un gând
nu-i dădea pace lui Ion. Acesta, împins de același respect venit și
aseară de undeva din lăuntrul lui de muntean, fără să-l întrebe pe
Dima, se apropie de gardian și ceru ca bătrânul Vasili să fie
repartizat în echipa lor. Mirat la început, gardianul acceptă, chiar
bucuros, că scapă de bătrân pe care îl și vedea la apelul de seară
trecut în registrul morților, ca decedat prin înghețare. Peste puțin
timp Dima, Ion și Vasili primeau rația de pesmeți și ustensilele
pentru muncă: o lopată, un joagăr, două țapine și trei topoare. Până
la marginea pădurii, prin nămeții nu prea mari, comparativ cu
viscolul ce abia se potolise, îi conduse chiar gardianul care le-a dat
deșteptarea. Tot el, scoțând toporișca de la brâu, ciopli câte un
semn pe scoarța a trei brazi cu tulpina groasă. Echipa lui Ion
trebuia musai să-i taie până aproape de asfințit, atunci când se
întorcea gardianul ce avea misiunea să-i conducă înapoi la bordeie.
Le ordonă să înceapă treaba imediat, iar el porni cu celelalte
echipe în latul pădurii. Ciopli aceleași semne și pentru ceilalți
prizonieri și se retrase să-și bea liniștit porția dublă de votcă.
Cum plecă gardianul, Dima se rățoi la Ion:
— Ce te-a apucat Ioane? Îți faci milostenie cu preotul? De ce
l-ai luat în echipă? Azi trebuia să fie cu noi polonezul, ca-n zilele
de dinaintea viscolului. Așa, toți trei, bărbați zdraveni, poate
reușeam să ne facem norma. Din cauza ta ne-am procopsit cu popa
ăsta costeliv. N-om isprăvi nici doi brazi până vine gardianul. Să
vezi tu atunci ce cazne ne așteaptă deseară în lagăr, termină răstit
Dima.
— Da! Fac și eu niscai milostenii cu bătrânul. Îmi aduce
aminte de popa de la Telec, prietenul bunicului. Ce, voiai să-l
lăsăm să moară? Nu știu ce-o fi mâine, dar azi nu voi să moară,
când îl pot ajuta. Ai și uitat ce ne-a povestit azi-noapte?

413
 MIRCEA BULATOV

Mai înainte s-au lepădat de el preoții care l-au turnat, iar azi-
dimineață… confrații lui, deținuții politici ruși.
— Ioane, te lupți cu soarta? Nu vezi că l-a lepădat și
Dumnezeu!
— Popa de la Telec mi-a zis că Bunuțul nu-și leapădă slujitorii
la greu. Când mor, înseamnă că și-au terminat lucrarea ce le-a fost
încredințată pe pământ. Atunci îi ia la El… Gata! N-am chef de
gâlceavă. Hai la treabă! Și zii bătrânului să stea de-o parte. Nu vezi
ce înalți îs brazii? Să nu-l prindă vreunul în cădere, că acolo
rămâne.
Ion, plin de o energie necunoscută până atunci, care nicidecum
nu izvora din firava rație de pesmeți ronțăită pe drum, începu să
dea vârtos din topor. În jumătate de ceas tăie deja, la cei trei brazi,
scobiturile pentru cădere. Acestea sub loviturile oțelului ascuțit
luaseră forma unor icuri, săpate adânc de-o palmă, în trunchiurile
copacilor pe partea sortită prăbușirii. Departe, în liniștea din
marginea pădurii, ascultând de ce-i poruncise Dima, bătrânul
preot, aproape înghețat, juca țonțoroiul ținând-se de coada lopeții
și rostind, aproape cântat, blagosloveli bisericești. Cei doi
prizonieri români nu-i auzeau rugăciunile adresate către Dumnezeu
pentru ei. Din direcția lor răzbătea doar hârșâitul joagărului mânuit
cu o vigoare îndoită de Ion și cu o furie, de aceeași măsură, de
Dima. După un timp, hârșâitul se oprea. Era semn că mai aveau
puțin și tăietura ajungea lângă icul făcut de topor la început.
Uriașul copac începea să se clatine ușor, nehotărât. În ultimele lui
clipe de verticalitate, Ion îi dădea câteva topoare bine țintite, iar
Dima îl împingea cu țapina spre a cădea în direcția dorită. Urma
strigătul lui Ion: „Fereaaa! Cadeee!‖. Cei doi fugeau spre interiorul
pădurii, iar bradul falnic ce până adineauri își înălța semeț crengile
către cer se prăbușea zguduind pământul.
Așa s-a petrecut cu primul, cu al doilea și mai era puțin până îl
dădeau gata și pe al treilea. Trecuseră ore bune de când se
apucaseră de treabă. Nu le venea nici lor să creadă că se vor
încadra în timp, în norma idioată impusă de gardieni, în numele lui
Stalin.

414
 METASTAZA

Dima și Ion își luară mâinile de pe mânerele joagărului pe care

îl lăsară în tăietura aproape terminată. Își îndreptau spinările
desfăcând și strângând, în același timp, mâinile amorțite. În acel
moment, o bruscă adiere de vânt, prevestitoare de apropiata venire
a serii, înclină bradul spre interiorul pădurii. Ion, știind că mai are
de tăiat la trunchiul bătrânului copac, se aplecă și trase de joagăr.
Această mișcare combinată cu o nouă pală de vânt făcu să pârâie
rămășița de trunchi încă neretezată. Bătrânul brad începu să
penduleze necontrolat când spre ei, când spre exteriorul pădurii, în
direcția unde țopăia Vasili. Ion abandonă joagărul înțepenit în
tăietură și apucând țapina strigă către Dima: „Împinge și tu! Când
începe să cadă fugi!‖. Cei doi, cu țapinele proptite în trunchiul
copacului, îl îmbrânceau cu toată puterea, să nu cadă spre ei.
Țapina lui Dima, înfiptă mai slab, se desprinse cu un petec din
coaja bradului ce începu să se aplece amenințător spre el. În acea
clipă Vasili, neascultător, fugi de la locul unde i-a poruncit Dima
să stea și agățându-și lopata într-un ciot de ramură, crescută la
poale, trase vârtos spre el. Precum se comportă picătura ce face ca
paharul să dea peste el, așa s-a întâmplat cu lopata mânuită de
Vasili. Pârâiturile se transformară în trosnet și bradul se prăbuși în
direcția bătrânului preot costeliv. În cădere, crengile vânjoase
trecură pe lângă obrazul lui Dima scuturându-și zăpada peste el,
țintuindu-l locului, ca pietrificat. Dacă nu ar fi intervenit preotul,
acum ar fi fost mort. Treziți din spaimă, Ion și Dima alergară spre
Vasili ce zăcea trântit pe spate, în zăpadă, cu trunchiul de brad
strivindu-i trupul. Cei doi prizonieri români se opintiră și traseră în
lateral, de peste bătrân, bradul ucigaș. Ca la un semn,
îngenunchiară la căpătâiul muribundului. I-au așezat la loc, pe cap,
căciula azvârlită departe în zăpadă. Pieptul acoperit de pufoaică
era numai sânge. Într-un glas cei doi, privind jucăușii ochi albaștri
ai lui Vasili, îl întrebară: „De ce?‖ Ion și-a dat seama că nu este
înțeles. Întreba, idiot, în românește. L-a lăsat pe Dima să repete
întrebarea doar în rusește. Știa că mai apoi o să-i traducă
răspunsurile muribundului, dacă erau mai complicate.

415
 MIRCEA BULATOV

Cu o șoaptă șuierată Vasili răspunse:

— Așa trebuia să fie! „Zilele mele… s-au isprăvit, fiindcă firul
s-a terminat116‖.
— Iar vorbești din scripturi? Spune-mi, de ce? Pentru ce? Abia
ne-ai cunoscut… bâiguia emoționat Dima.
— Am fost trimis să te salvez… să te atenționez. Poți încă să
scapi de cel căruia i-ai făcut rugăciuni cu ani în urmă la malul
mării.
— Și asta o știi Vasili? N-am spus-o nimănui…
— Nu mă mai întrerupe nu mai am mult și… Tu ai de ales între
două căi. Să-i refuzi pe oamenii lui Stalin și să sfârșești în pace
într-un lagăr militar, sau să le accepți propunerea. Dacă intri în
jocul lor o să ai multe de câștigat: putere, bunăstare, faimă și multe
altele...
— Păi, dacă am atâtea de câștigat, de ce să nu le accept…
— Ți-am zis să nu mă-ntrerupi! Oferta nu o să vină de la
oamenii lui Stalin, ci de la cel ce îl conduce și pe el. Vine de la cel
ce a fost cândva lumină. E greu să i te împotrivești… Al lui este
pământul și vrea să te mintă… Iar din ce primești, de la el, ai să
întorci la cei din jur numai ură, represiune, crimă… Acuma plec…
A venit Arhanghelul și m-a apucat de mână. Nu uita! Mi-a zis să-ți
spun că El te mai iubește încă...
Șoaptele lui Vasili nu mai erau inteligibile. Degeaba Dima își
aplecă urechea peste buzele bătrânului. Nu reuși să înțeleagă
nimic. Dorea egoist ca Vasili să mai trăiască, măcar o clipă, ca
să-și termine prorocia. Să afle când și prin cine o să vină
propunerea, ispita… Dorea să știe totul, să se păzească. Îi venea
să-l zgâlțâie de piept. Nu avea nici de ce să-l apuce. Pieptul
bătrânului se aplatizase, împreună cu pufoaica zdrențuită, sub
izbitura bradului siberian. Verdele bradului Abies Sibirica stătea
culcat respectuos lângă preotul ce lăsa ca roșul vieții lui trecătoare
să se prelingă pe zăpada înghețată. Privirea albastră îi rămăsese
fixată spre cerul de aceeași culoare.
116
Citat din Biblie, Vechiul Testament – Iov 7:6.

416
 METASTAZA

Ion nu mai răbdă și îi închise pleapele. Nu după mult timp, veni

gardianul ce îi găsi încă îngenuncheați lângă trupul lui Vasili.
Sec, acesta le zise:
— A sfârșit-o bătrânul mai devreme decât m-așteptam… Ăsta
mai mult v-a-ncurcat decât v-a ajutat. Acu‘ se lasă seara și vin
tanchetele să tragă brazii. Nicio echipă, în afară de voi, n-a reușit
să termine norma. Ciudat!? Și ați fost, de fapt, doar doi…

***

Acolo, în mina de minereu de fier din Urali, Ion dădea la

târnăcop și Dima mânuia vârtos lopata inima lui Stalin117 spre a
umple vagonetul cu bulgării roșiatici. Era ultimul din transportul
acelei zile din primăvara lui ‘44. Trecuseră patru zile de la intrarea
în mină. Urma masa și dormitul. Dormeau tot acolo, în galerii.
După șase zile de muncă în mină, în a șaptea, erau scoși afară la
barăci pentru baie, despăduchere și nelipsitul apel. Asta ca să se
vadă cine mai trăia. Deținuții ruși, politici sau de drept comun,
erau tratați de-a valma, ca animale de povară. La fel se purtau
supraveghetorii și cu cei doi români, captivi de război. În diferitele
mutări prin lagărele de muncă sovietice, Dima încercă la
interogatorii să afle de ce nu erau înregistrați și tratați ca prizonieri
de război. După două bătăi crunte renunță. Devenise clar pentru el
că nu figurau pe nicio listă oficială. Chiar dacă ar fi murit,
amândoi, nu s-ar fi sinchisit nimeni să le treacă numele în vreun
catastif. Cel mult o bifă în ceaslovul de apel. Pe Dima începuse
să-l bântuie gândul sinuciderii. Nu era hotărât cum să procedeze.
Voia să fie ceva sigur și rapid. Își închipuia cum ar fi să se arunce
în fața unui vagonet când venea rapid, în pantă, la încărcat. Dacă
vagonetul care l-ar fi călcat sărea de pe șină la impact? Rămânea
schilodit și urma chinul până la moarte.
117
„Inima lui Stalin‖ – lopată foarte mare cu colțurile rotunjite în formă de
inimă, folosită pentru încărcatul minereului; aşa i-a rămas numele încă din anii
‘30 datorită formei de inimă și mărimii ei mult mai mare decât a unei lopeți
obișnuite.

417
 MIRCEA BULATOV

Dacă panta ar fi fost invers, spre ieșire, atunci vagonetul plin l-

ar fi tăiat. Dacă și iar dacă… Dima dorea ceva sigur și nu
îndrăznise încă să-i spună ce intenționa lui Ion. Acesta căzuse în
extrema cealaltă. Devenise insensibil, de piatră, la fel ca și mușchii
ce parcă-i deveniseră sculptați. Își proptea mintea, să nu o ia
aiurea, în imaginea Mariei, a copiilor lui, Ionel și mezinul Mihai.
Cufundați fiecare în gândurile lui, cei doi prizonieri își trăgeau
sufletul alungiți pe un morman de minereu. Priveau tâmp către
lumina gălbuie ce venea pieziș de la un bec plasat imediat după
cotul ce-l făcea abatajul spre galeria principală, care dădea spre
ieșire. Brusc, trecând prin gălbuiul luminos, își făcu apariția
supraveghetorul. Era grăbit și singur. Nu îl însoțea ca de obicei
deținutul cu marmita cu ciorbă. Cum îi zări le strigă din mers:
— Urgent, mișcați-vă la comandant! În galeria principală vă
așteaptă furierul. Vă duce la ascensor… Ce vă holbați la mine?
Executarea!

Mai mare le-a fost mirarea când, după ce li s-a dat să mănânce
din belșug, din mâncarea rezervată supraveghetorilor, nu din cea
pentru deținuți, au fost duși la baie și ferchezuiți. Un deținut rus a
fost pus să-i tundă soldățește și să-i radă bine. Cum ieșiră din
camera pentru îmbăiat dădură să se îmbrace, dar hainele lor
jegoase dispăruseră. Stătură câteva minute, așa goi, până apăru un
alt rusnac cu haine și cizme noi, toate sovietice, militărești. Au fost
conduși la poarta lagărului. Aici îi aștepta un subofițer sovietic ce
le porunci să urce într-o mașină militărească decapotabilă. Era un
jeep, din cele primite de sovietici de la americani. Mașina porni
prin șleaurile unui drumeag ce ducea, habar nu aveau unde. Dima
și Ion stăteau cuminți pe bancheta din spate hurducăiți bine, fiecare
cu gândurile lui. Ion, privind în jur și văzând că primăvara luase
de-a binelea în stăpânire dealurile, se gândea cum Maria cu cei doi
copii scotea deja vacile la păscut. Dima, care aflase de la un
deținut sovietic venit de curând în lagăr, că nemții se tot retrag
întruna, se întreba: ce mai vor rușii de la noi? Acum, după aproape
trei ani de prizonierat, mai bine zis, de detenție.

418
 METASTAZA

După câteva ore de mers, în care șoferul nu făcuse pauză decât

pentru a goli canistra cu benzină din spate în rezervor, ajunseră
într-un orășel minier. Mașina opri lângă una din puținele case cu
etaj din localitate. Deasupra intrării, trădând destinația oficială a
clădirii, pe o pânză lungă, roșie, cu litere albe de-o șchioapă, stătea
scris: Totul pentru front, totul pentru victorie! Cine erau oficialii
din îndepărtata zonă minieră rusă interesați de ei?
Cu întrebarea asta în minte Dima păși, alături de Ion, într-o
cameră retrasă de la etaj, unde îi conduse subofițerul însoțitor. În
interior, pe o masă lungă, acoperită cu un postav verde, stăteau
așezate ordonat militărește câteva farfurii cu pișcoturi și biscuiți.
Alături de ele, o carafă cu apă, câteva pahare și o sticlă de votcă
nedesfăcută. De o parte a mesei, două scaune, iar de cealaltă doar
unul. Totul trăda o pregătire minuțioasă. Erau așteptați. De cine și
de ce? După ce subofițerul care îi însoți ieși, cei doi observară în
umbra draperiei de la fereastră, stând în picioare, un ofițer cu
mâinile vârâte adânc în buzunare și întors cu spatele către ușă.
După un timp se întoarse cu fața spre ei și-i pofti cu gesturi teatrale
să ia loc și să servească din cele puse pe masă. Le turnă chiar el
apă în pahare întrebându-i:
— Hai, Ioane! Servește! Nu-ți mai aduci aminte de mine? Știu
că înțelegi ce-ți zic. În acești ani ai învățat ceva rusește. Nici tu
Dima nu-ți amintești de mine? Dacă nu vă trimiteam în lagărele de
muncă ați fi murit în cele pentru prizonierii de război. Sigur acolo
dădeați ortu‘ popii din primul an…
Dima privea cu atenție fața ofițerului ce le vorbea de dincolo
de masă. Nu știa de unde să-l ia. Începu să cotrobăie în sertarele
minții de unde scotea tot felul de imagini asemănătoare. Îi părea
totuși cunoscut. Dar de unde? Îl ajutară ochelarii de baga, strânși
puternic sus pe nas. Și-a adus aminte primul interogatoriu. Era
unul din cei trei ofițeri ai comisiei de interogare în fața cărora au
fost duși, el și Ion, după ce au fost prinși lângă doline, în 1941. Da,
el era. De atunci hotăra multe. Dima și-a adus aminte că ceilalți
ofițeri, la interogatoriu, îl pomeniseră tovarășe comisar.

419
 MIRCEA BULATOV

Atunci purta o șapcă cu calotă albastră și cozoroc negru. Între

ele, pe bentița lată din postav vișiniu ce înconjura șapca, țintuită la
mijloc și chenăruită auriu, se afișa steaua roșie sovietică. Bluzonul
militar decolorat, cu care era îmbrăcat, nu avea epoleți, dar avea
cusut la guler două petlițe vișinii cu margini aurii. La marginea lor,
spre copca ce încheia bluzonul peste care trecea diagonala și
centironul, erau cusute însemne ciudate, un scut cu două săbii
încrucișate la spate. Mai târziu Dima a aflat că însemnele erau
rezervate celor din justiția militară. Lângă ele, două pătrățele roșii
cu margini aurii reprezentau însemnul privind gradul de
locotenent. Pe ambele mâneci, puțin deasupra coatelor, avea
cusute ovale din postav roșu aprins pe care erau brodați doi lauri
aurii ce proteguiau stema sovietică în spatele căreia trona, în
picioare, o sabie argintie. Era însemnul NKVD-ului. Știa asta de la
SSI.
Acum în fața lor stătea aceeași persoană, dar îmbrăcată îngrijit
cu un veston încheiat până sub gât. Pe umeri, conform noilor
uniforme, se lăfăiau epoleții aurii cu margini albastre și două dungi
de aceeași culoare pe mijloc. Trei stele mari doreau să-i arăte lui
Dima, ce nu cunoștea încă aceste însemne, că ofițerul avea gradul
de colonel. În stânga, deasupra buzunarului de la piept, îți sărea în
ochi insigna NKVD-ului. Și ea se schimbase puțin. Sabia argintie
rămăsese însă tot acolo, dominând parcă pe cel ce se uita la ea și se
dorea vădit a inspira teamă. Semăna mai mult cu o cruce înfiptă în
eșarfa roșie, parcă muiată în sânge, ce luase locul laurilor aurii de
la începutul războiului. Pe roșul sângeriu tronau acum inițialele
aurii ale NKVD-ului.
Pentru Dima era clar că cei aproape trei ani scurși de la
începutul războiului l-au propulsat pe miopul locotenent cu
ochelari de baga, de la NKVD, la înaltul grad pe care îl avea acum.
O fi crescut și în ierarhia politică. Căror merite sau câtor prizonieri
anchetați în acești ani se datorau stelele de pe umăr? Trebuia să fie
atent. Cel din fața lui, sigur, căpătase o experiență serioasă în
cunoașterea oamenilor. Dar ce dorea de la ei? Trebuia să fie cu
băgare de seamă.

420
 METASTAZA

O interpretare, reacție sau replică greșită îi putea trimite la loc

în mină sau poate la… Se hotărî să fie cât mai natural și să
cumpănească bine orice răspuns. Îi era frică de posibilul
comportament tensionat al lui Ion. Înțelegea acum destul de bine
rusește și dacă era zgândărit în orgoliul lui putea să trântească ceva
vorbe nelalocul lor și…
Din analiza rapidă și logică a gândurilor ce-i bântuiau mintea
Dima fu trezit de repetarea întrebării, acum adresată direct lui:
— Văd că Ion nu își mai aduce aminte de mine, dar nici tu
Dimo? Mă așteptam mai mult de la tine!
— L-ați invitat pe Ion să vă răspundă primul. Poate voiați să
vedeți câtă rusă a învățat de când am fost interogați de
dumneavoastră în 1941…
— Bravo, Dima! Înseamnă că nu te-am citit greșit, atunci… Ai
memorie bună! Sper ca și logica ta privind lucrurile viitoare să fie
la fel. Fiți atenți amândoi! Să nu-mi dați răspunsuri pripite! Doriți
a vă sluji țara, trădându-vă actualii conducători?
Rostind agale întrebarea, ofițerul NKVD își sprijini bărbia în
mâinile încrucișate și își pironi privirea de cobră asupra celor doi.
Primul interacționă grăbit și greșit Ion, răspunzând cu patos
într-o rusească deformată rău, dar destul de inteligibilă.
— Domnule… sau tovarășe ofițer… Scuze că nu vă pomenesc
gradul… Nu cunosc aceste noi însemne…
— Ai dreptate Ioane, la începutul războiului altele erau
însemnele de grad. Aceste trei stele mari arată că sunt colonel, dar
la noi în Uniunea Sovietică funcția doboară gradul, mai ales cea
politică. Acum sunt și comisar politic pe probleme internaționale
la NKVD. Continuă Ioane!
— Domnule… Tovarășe colonel… Noi am depus un jurământ
față de țară, față de rege, față de comandanții noștri și nu ne este
îngăduit să… Și nu vrem să trădăm! Noi nu avem voie să pactizăm
cu inamicul nici în prizonierat.
Dima, cum auzise întrebarea pusă de colonel, și-a dat seama că
Ion va izbucni. Părea că nu mai este nimic de făcut. Iar lagăr, iar
muncă până se va termina războiul sau până vor crăpa.

421
 MIRCEA BULATOV

Țintui privirea șarpelui din fața sa, așa cum face mangusta,
numai că nu-și balansa capul, ci începu să bată darabana cu
degetele mâinii drepte atrăgând atenția, fără vorbe, asupra lui.
Colonelul nu își ieși din fire la grăbitul răspuns și în plus înțelese
sensul darabanei făcute de degetele lui Dima, zicându-i lui Ion:
— Bine! Nu pactiza cu noi Ioane, dar ai să vezi cu timpul cine
este adevăratul inamic, al tău, al vostru… Am văzut în raportul
arestării voastre cum ai mânuit mitraliera. Se pare că ești bun
țintaș.
Colonelul făcu o pauză și, scoțând din buzunarul de la piept o
siflie, sună scurt de trei ori. În ușă apăru un zdrahon blond puțin
mai mare decât Ion ce luă automat poziția de drepți așteptând
ordinul pentru care fusese chemat.
— Alioșa! Du-l pe tovarășul… deocamdată pe domnul Ion în
spate la poligon. Arată-i și dă-i să tragă în voie cu toate armele pe
care le ai la dispoziție. Aștept părerea ta să-mi spui cum trage. O să
vă înțelegeți! Știe și ceva rusește.
După o nouă pauză i se adresă lui Ion:
— Te las să te convingi singur de armele noastre… Chiar dacă
acum le consideri că sunt ale inamicului, nu peste mult timp cu ele
o să fie dotată noua armată a României. Du-te cu Alioșa!
Ion se conformă invitației și-l urmă pe uriașul blond. După
ieșirea celor doi, în cameră se făcu o liniște prevestitoare de
discuții importante. Colonelul scoase din birou țigările lui
preferate, Kazbek118, punând pe masă pachetul de carton dur pe
care se distingea clar silueta neagră a unui călăreț gruzin ce își
gonea calul la poalele muntelui cu același nume. Se descheie la
primul nasture al vestonului și luă o țigaretă invitându-l și pe Dima
să se servească. Acesta, privind curios cum colonelul mușca
muștiucul din cartonul de la țigaretă, pentru a-l turti în două locuri
formând un filtru primitiv, se gândi pentru o clipă să nu-l refuze.
118
Kazbek- Казбек, marcă rusească de țigări lungi, foarte cunoscută și apreciată
datorită gustului ușor acrișor, dar mai ales datorită tubului de carton ce depășea
două treimi din lungimea țigaretei.

422
 METASTAZA

Se hotărî, într-un final, să se comporte natural și refuză

motivând:
— Nu mai fumez și în prizonierat… în detenție nu m-am
apucat din nou, accentuă Dima, corectând cu un subînțeles
devoalat tipul formei de captivitate în care se afla.
— Bine faci! La noi meteahna asta o să mai țină ani buni! O să
se termine războiul, o să fie totul bine, dar o să rămână valabilă
prostia: „Dacă nu fumezi și nu bei tărie nu ești bărbat‖. Privitor la
detenție… bine ai spus-o! Voi nu figurați pe nicio listă de
prizonieri, cum crede Ion. Voi figurați doar în dosarul meu. În el
am toate datele ce le dețin despre voi de la capturarea din ‘41.
Chiar dacă mâine s-ar termina războiul, deși mai avem ceva până
la Berlin, de voi nu știe nimeni. Doar eu. Am înțeles din darabana
ta cu degetele, de adineauri, că ți-ai dat seama care este situația
voastră. Sunteți în mâinile mele și nu aveți decât două ieșiri. Îmi
place că tu nu ești așa de pripit ca Ion. Cooperezi cu noi… cu
mine, avem de câștigat amândoi. Refuzi? Alegerea este a ta… a
voastră. Vă întoarceți în mină sau văd eu unde.
— Nu am de ales. Accept, dar spuneți ce trebuie să fac sau să
facem, cât mai durează războiul, răspunse Dima încercând o urmă
de condiție.
— Când începi să lucrezi cu noi nu mai este cale de întoarcere,
mergi până la capăt, până unde îți zic eu. Ți-am mai zis că războiul
se va termina în curând. Ce discut cu tine acum este pentru… după
război.
Dima înțelese că situația devenise complicată rău. Îl doreau de
colaborator permanent, spionul lor și pentru timp de pace. Încercă
să afle mai multe.
— Doriți să fiu agentul dumneavoastră în România după
terminarea războiului? Am înțeles bine? Din ce domeniu o să fie
necesar să vă culeg informații?
— Ai înțeles prost. Nici nu aveai cum să pricepi ce vrem noi,
ce vreau eu de la tine. Ai stat atâta timp rupt de tot ce se petrece în
lume. Din România nu o să fie nevoie să culegem informații. O să
ne fie date pe tavă, chiar de viitorii voștri conducători. În cel mai

423
 MIRCEA BULATOV

mic detaliu și din orice domeniu, căci România o să fie a noastră,

ca multe alte țări din jur. Comunismul o fie stăpân cel puțin până
la Berlin. Tu spune-mi hotărât, vrei sau nu vrei să fii cu noi?
— Da, dar trebuie să-l conving și pe Ion că… răspunse Dima,
neterminând clar.
Parcă ceva magnetizant venea din direcția colonelului, mai
precis de la lucirile eșarfei roșiatice întruchipată gravat la baza
insignei unde stăteau proțăpite inițialele aurii ale NKVD-ului.
— Mi-am dat seama de atunci, de la ancheta din ‘41, că voi
faceți o echipă bună. Tu creierul, el degetul pe trăgaci… Dacă tu
ești de-al nostru, de Ion nu-mi mai fac probleme…
— Lăsați-mă să-l conving, trebuie să-l fac să înțeleagă că
superiorii nu trebuie urmați orbește cum crede el…
— Nu-i nevoie! Lasă-l să-și respecte principiile. O să-l las să
afle că destui superiori de-ai voștri sunt deja în serviciul nostru. Ei
vor fi un timp pe culmea valului ce o să inunde România. De voi
am nevoie să fiți sub val… Pentru mult mai târziu, atunci când
apele o să pară liniștite.. Acum că ești de-al nostru trebuie să te
învăț multe, să-ți povestesc multe, să fii la zi cum se zice… De
hârțogăraie, de angajamentele scrise ne vom ocupa la sfârșit.

Urmară două ore ca de seminar. Colonelul îi relata multe, iar

Dima înțelese că-i obligat să le rețină. Află de marele număr de
români căzuți prizonieri la sovietici, mai ales după bătălia de la
Cotul Donului. Află de înfrângerea zdrobitoare a Armatelor a 3-a
și a 4-a Române. De ce colonelul îi făcea capul calendar cu toate
aceste detalii? De ce îi tot relata amănunte despre înfrângerile
românilor? Parcă aceștia nu luptaseră împreună cu nemții, alături
de italieni și maghiari. A înțeles. Colonelul de la NKVD ataca
acum psiho-politic, încercând să-i zdrobească, pe deplin,
încrederea în ai lui. Îi dorea prizoniere orice năzuințe viitoare,
chiar și cele de libertate interioară. Îl dorea captiv complet. De ce?
Pentru ce? Nu trebuia să se grăbească. Avea timp să afle, când o
să-i ceară nu știu ce…

424
 METASTAZA

Într-un târziu colonelul se descheie și la al doilea nasture de la

veston, mai aprinse o țigară Kazbek și desfăcu sticla de votcă. Își
turnă întâi lui și apoi lui Dima. Limbajul gesturilor vorbea de la
sine. Colonelul se vedea deja învingător peste mentalul lui Dima.
Volubil, începu să-i povestească detalii despre diverși ofițeri
români cu grade superioare ce căzuseră în prizonierat. De ce îi
spunea toate acestea? Colonelul îl încărca cu date tot mai secrete.
Dima înțelegea că acum un mic refuz în ce urma să-i ceară
colonelul s-ar fi soldat cu lichidarea lui. Sorbi câteva înghițituri
mici de votcă din pahar doar pentru a-i ține isonul colonelului.
Atunci Dima află, prima dată, că sovieticii lucrau la schimbarea
convingerilor politice și ideologice ale unor ofițeri superiori
patrioți căzuți prizonieri, ca și el, dar ceva mai târziu, spre sfârșitul
lui 1942.
De unii ca Lascăr, Cambrea, Teclu 119 auzise pe când devenise
căpitan și conlucra cu Statul Major. De celelalte nume pomenite de
colonel habar nu avea.
Colonelul, ca să se amuze, ca între bărbați, începu și o poveste
hazlie despre numirea lui Cambrea la comanda diviziei Tudor
Vladimirescu.
— Ca NKVD-ist, cunoscător în problemele românești, eram
pus să-i însoțesc pe agitatorii voștri comuniști pentru recrutarea în
diviziile de voluntari, eu le zic de voluntari-trădători, ce s-au
format la inițiativa lui Stalin. Propunerea cred însă că nu-i
aparținea lui, ci șefului meu, ca rezervă pentru viitorul apropiat,
dar asta e altă poveste…
119
Mihai Lascăr, Iacob Teclu și Nicolae Cambrea – ofițeri superiori în armata
română la începutul războiului. Toți trei căzuți prizonieri, în 1942, la Armata
Roșie au optat pentru trecere de partea inamicului sovietic, încălcându-și astfel
jurământul militar de credință față de țară și rege.
După 23 august 1944 cei trei au revenit în țară. Mihai Lascăr la comanda
Diviziei sovietice de voluntari Horia, Cloșca și Crișan, alături de Valter Roman,
care era comandant politic al diviziei. Nicolae Cambrea la comanda Diviziei
sovietice de voluntari Tudor Vladimirescu cu Iacob Teclu ca șef de stat-major al
diviziei.

425
 MIRCEA BULATOV

— Scuze, dar nu cred că a fost prea bună ideea. Ofițerii români

nu prea îi simpatizează pe comuniști. Sunt puțini comuniști sinceri
în țară. Mai mulți adepți aveți printre evreii cominterniști băgați fie
la social-democrați, fie chiar la comuniști. Dar ăștia au alte
interese. La noi, ofițerii și evreii nu prea se suportă…
— Văd că am cu cine discuta. Deși nu ai mai avut contact cu ai
tăi, așa este. Lidera agitatorilor voștri, una Pauker, a făcut treabă
bună cu Cambrea. În lagărele de la Suzdal și Oranki i-au lămurit
pe mulți că nu este trădare de patrie dacă lupți împotriva
nemțălăilor.
— Au acceptat ofițerii români să-și calce jurământul față de
rege și țară? În justiția militară română trecerea de partea
inamicului este socotită crimă de înaltă trădare. Iar a-i îndemna pe
alți camarazi de arme este și mai și…
— Și tu Dima începi să te aprinzi, ca Ion. Acolo în lagăre când
vreun ofițeraș de-al vostru devenea prea vehement și-i împiedica
pe ceilalți să se înscrie ca voluntari, interveneau oamenii mei. Îl
săltau și dispărea din lagăr. Totul redevenea calm și se semnau
formularele de înscriere voluntară în divizii. Cu ofițerii a fost mai
greu, dar șefu‘ meu a găsit soluția, a trimis soldații gradați la
cursuri și i-a făcut ofițeri destoinici. Și militar și politic. Ha! Ha!
— Scuze că întreb! Dacă ați întâmpinat probleme cu ofițerii
obișnuiți, cum de ați reușit să convingeți un ofițer de stat major
precum Cambrea?
— Simplu, a coincis plăcutul cu utilul…
— Nu-nțeleg, zise mirat Dima.
— Aici e partea hazlie. Noi aveam nevoie de cel puțin o divizie
de voluntari, iar evreica voastră avea nevoie acută de Cambrea…
Pe sub fusta ei a trecut și numirea lui la comanda diviziei Tudor
Vladimirescu și avansarea la gradul de general făcută chiar de
Stalin. Este adevărat că pentru convingerea lui, inițial, ne-a ajutat
amicul său, Lascăr, cel care a fost numit la comanda celei de-a
doua divizii române de voluntari Horia, Cloșca și Crișan…
— De ce-mi spui toate acestea? îndrăzni Dima să-l întrebe
nepoliticos, la pertu, pe colonel, crezând că s-a îmbătat.

426
 METASTAZA

— De ce? Pentru că ești al meu, pentru că eu te-am ales.

Trebuie să știi și mai multe pentru a face ce vreau și cum vreau
eu… Nu aici, ci acolo, la tine-n țară când o să primești ordinele
mele, iar de nu… Colonelul de la NKVD lăsă vorba neterminată,
dar făcu să vorbească paharul, golit de votcă, ce deveni țăndări,
azvârlit brusc pe podea.
— Concret, ce trebuie să fac? întrebă Dima puțin speriat în
sinea lui.
— Să te bucuri de putere, bunăstare, faimă! Într-un cuvânt de
viață… Dar nu uita, când vei ajunge din nou la ai tăi, ai să fii
mereu în umbra mea, în umbra NKVD-ului. Doar mie îmi dai
raportul, doar de mine depinzi, doar eu știu de tine, iar când o să ai
nevoie de ajutor să apelezi doar la mine…
De pe scările de lemn Dima auzi zgomote de bocanci grei. Se
întorceau Alioșa cu Ion de la poligon. Colonelul NKVD-ist se
ridică în picioare și-i întinse mâna dreaptă. Dima o întinse
hipnotizat pe a lui. Câteva clipe nu-și putu dezlipi privirea de pe
ciudata sabie ce străjuia, ca o cruce, înfrățitul simbol cu secera și
ciocanul. Se dezmetici când mâna îi era strânsă molatec de ceva ce
aducea a piele de șarpe. Privi în jos. Colonelul purta, doar pe mâna
dreaptă, o mănușă negră din piele fină, ca cele de damă. În ușă se
auzi ciocănitul lui Alioșa care nu cuteza să intre până nu primea
permisiunea. Atunci la urechile lui Dima ajunseră șuierat, agale
cuvintele: „De Ion te ocupi să-l convingi tu. L-am citit, te va
asculta orbește… Ciudați mai sunteți voi, românii! Gata la o adică
să vă dați și viața pentru conducătorii voștri. Iar pe ei… îi doare-n
fund de voi‖.
***
Visul se întrerupse vlăguit și iar trecură câteva clipe lungi de
câteva luni. Când își reluă ritmul, visul mi-i arăta pe Ion și Dima
încartiruiți undeva lângă noua divizie Tudor Vladimirescu ce făcea
parte din trupele Frontului 2 Ucrainean. August 1944 era pe
sfârșite când Dima primi o înștiințare de la actualul lui șef,
colonelul de la NKVD, că mareșalul Antonescu a fost arestat.
427
 MIRCEA BULATOV

Știind ce o să urmeze, Dima răsuflă ușurat. Nu mai trebuia să ia

parte la lupte între români, unii de partea sovieticilor, alții de
partea nemților. Profită de ocazie și-i trimise șefului prima sa
propunere: „Soldații diviziei românești să facă un ocol înainte de a
fi trimiși să lupte în Transilvania, să fie văzuți intrând ca
eliberatori în București‖. Atunci Dima a făcut cunoștință și cu
modul de lucru al colonelului. Conducerea politică a Frontului 2
Ucrainean primi ordinul ca soldații diviziei Tudor Vladimirescu să
fie îmbarcați în camioane și însoțiți bineînțeles de soldații sovietici
să ajungă degrabă la București. Dima trebuia musai să ajungă
înaintea lor la București. Primise sarcina să le asigure o intrare
triumfală. Goni nebunește cu o mașină rechiziționată la Roman și
se opri în prag de seară la poarta lui Pahomi. Îl lăsă pe Ion în
mașină, iar el trebui să bată zdravăn în scândurile de la gard până
apăru Matrioșka, așa îi rămăsese numele dat în glumă de Dima
soției lui Pahomi. Rotofeica bătrânică când îl văzu pe Dima în
uniformă de ofițer sovietic, cu diagonală și pistol la centură,
începu să se bâlbâie făcându-și semnul crucii:
— Ma… Maica Precistă! Ai înviat? De unde veniși…
— Lasă-mă! N-am timp. Bărbații sunt acasă?
— Îs maică! Sunt la masă tăți trii…
— Care-i al treilea? întrebă Dima înainte de a păși pe treptele
casei.
— Nepotu‘… Ăl căruia i-ai dat pe mână, drept taxi, mașina cea
albastră. A fost zdrelită olecuță zilili tricuti, când cu bombardeaua
nemților, pe 24 august. Atunci nepotu‘ era tocmai în țentru și-au
căzut ceva țigle pe mașină, dar a scăpat…
În următoarele minute, Dima îi instrui pe toți trei ce aveau de
făcut pentru 30 și 31 august. Să cumpere flori, cât mai ieftine, dar
cât mai multe și să le ducă-n centru și la Colentina.
Să ia legătura cu liderii UTC, în special cu unul Ceaușescu și
prietena acestuia Petrescu. Cu ei să le împartă la gură-cască, mai
ales la muieri, și să le-nvețe să arunce florile în calea soldaților
strigând ce-or vrea ele. Nu contează ce, că tot nu înțelegeau

428
 METASTAZA

sovieticii limba română. Doar bucuroase să fie. Să dea la făcut și

câteva pancarte pe care să scrie: MOARTE COTROPITORILOR!
În încheiere Dima întrebă:
— Bani aveți?
— Avem ceva patroane… Doar cei din luna asta. Restu‘ l-am
depus la ovreiu‘ matale. Cămătaru‘ care l-ai recomandat cu ani în
urmă. Am catastifele la zi! Să le aduc? întrebă bătrânul Pahomi.
— Adu-le! Adu și actele de proprietate a mașinilor.
Bătrânul, aducând cele cerute, înțelese că situația devenea tot
mai complicată, poate chiar devenise. I le întinse lui Dima care nu
se uită prin ele, ci le dădu alte instrucțiuni.
— După ce împărțiți florile și pancartele la oameni, duceți
Fordurile la cămătar. Îi spuneți să le vândă urgent, la negru. Toți
banii care are să vi-i dea, atât cei depuși la el până acum, cât și cei
de pe mașini să-i transforme în aur. Bijuterii, cocoșei, ce găsește!
Îi ascundeți aici. Am să vin după ei altădată. Acum trebuie să plec
urgent.
— O să fie mulți patroane! Ce să facem cu ei?
— Ce facem cu ei discutăm când o să mă reîntorc. Afacerea cu
taxiuri s-a desființat. Să uitați de ea! Mașinile particulare în
curând o să fie rechiziționate. Îți dau un sfat, Pahomi. Dacă mai ai
cupeul cumpără-ți doi cai și întoarce-te la ce a fost cândva. Să te
dai modest și să ții capul la cutie.

Cu hârțoagele la subsuoară, Dima plecă grăbit, așa cum venise.

Conduse mașina până la casa negustorească de lângă
stabilimentele de la Crucea de Piatră. Spera să dea de
Funcționarul-Superior, fostul lui șef de la SSI sau măcar de bătrâna
proprietară. Trebuia să-l avertizeze. Dacă îl luau sovieticii la
scărmănat și acesta le spunea că Dima că a fost ofițer SSI? Îl lăsă
pe Ion să păzească mașina în fața porții și-i ordonă să nu lase pe
careva să intre, orice s-ar întâmpla. Poarta era încuiată. Strecură
registrele lui Pahomi pe sub poarta pe care o escaladă ușor,
cățărându-se pe înfloriturile din fier forjat. Ajuns în fața ușii, bătu
sacadat trei triple, de două ori rapid și o dată lent.

429
 MIRCEA BULATOV

Ochiurile de geam șlefuite frumos, prismatic, reflectau pe

margini lumina gălbuie de la stâlpul din stradă. Dima repetă
bătăile. Trebuia să fie cineva acasă, măcar bătrâna care cunoștea
semnalul. Într-un târziu se auzi din spatele ușii o voce răgușită de
bărbat întrebând:
— Cine e?
— Dima…
Ușa se întredeschise și apăru Funcționarul-Superior, îmbrăcat
doar cu pantaloni. Bretelele late îi atârnau în părți. Un revolver îi
tremura în mâna dreaptă. Recunoscându-l pe Dima în ofițerul
sovietic cu centură și diagonală, ce stătea cu două registre la subraț
în cadrul ușii, se calmă și-l invită în casă. A vrut să aprindă
lumina, dar Dima îl opri. Arătând că nu uitase casa în care cei doi
se întâlniseră de câteva ori, Dima se duse la ferestre și trase
storurile, apoi aprinse lampadarul de lângă sobă și se așeză în
fotoliul alăturat ei. Totul era neschimbat, ca în urmă cu ceva ani
buni.
— Am ceva urgent de vorbit cu tine. Bătrâna e acasă?
— Nu! Este la soră-sa. Noaptea doar eu stau aici, de când cu
bombardamentele germanilor și cu arestarea lui Antonescu… Ai
mai venit cu cineva? Am văzut, când ți-am deschis, o mașină la
poartă. Te credeam mort, dar văd că ai scăpat și după uniformă se
pare că te-ai dat cu rușii…
— Mai oprește-te! Cândva o să ți le spun pe toate. Momentan
e de ajuns să știi că am căzut prizonier nu la ruși, ci la sovietici, pe
vremea când puteau fi învinși. Acum ursul a pornit la vale și tare e
posibil să nu se oprească nici la Berlin. Trebuie să profităm că
suntem în gașca învingătorilor…
— Oi fi tu, Dimo, nu și eu… Când or începe NKVD-iștii să
cotrobăie prin toate arhivele și-or da acolo și de mine o să mă salte
chiar ei sau oamenii lui Bodnăraș, ca pe Antonescu… Și de-asta
am să păstrez mereu ultimul cartuș pe țeavă. N-am chef să fac
cunoștință cu caznele lor. Cine știe pe unde zace acum, arestat,
mareșalul.

430
 METASTAZA

— Lasă-l pe apa sâmbetei pe Antonescu! Am venit să te scap,

doar faci parte dintre cei învinși. Când ți-am spus că suntem
printre cei învingători, nu m-am referit la tine, ci la mine și Ion.
Ceapă Ion e cel ce stă acum la poartă și ne păzește. Sovieticii pot
intra din moment în moment în București. Ce am discutat, tot aici
de revelionul lui ‘38, sunt sigur că tu ai și făptuit. Știi despre ce
vorbesc? Despre dosirea bazelor noastre de date, independente de
cele de la SSI, când ne pregăteam să trecem în barca lui
Cristescu…
— Pe el n-au reușit să-l aresteze gealații lui Bodnăraș.
Vulpoiului i-a mirosit urât chemarea mareșalului la palatul regal și
a tulit-o din timp cu o parte din arhivă. Cine știe pe unde se
ascunde acum. Poate se gândește cum să ajungă la amicul lui
Hoover. Cu ce are de vânzare își câștigă scăparea. Mulți comuniști
de încredere au turnat la el, aidoma ca și colaboratorii lui de la
legionari. Am un extras din arhivă aici, dar tu Dimo ai avut timp să
o aduci pe a ta de unde ai dosit-o. Așa ne-a fost vorba atunci! La o
adică să le valorificăm împreună.
— Mi-ai fost atâta vreme șef și prieten, dar vremurile s-au
schimbat. Am adus notele nu pentru valorificare, ci pentru a le
distruge împreună cu ale tale. Cu sovieticii nu merge să te
tocmești. Nu te vor cruța pentru informațiile despre comuniștii
colaboratori cu SSI. Ăștia cumpără informațiile pe preț de gloanțe.
Hai! Adu tot ce ai. De-aia-am venit! Să le dăm foc împreună, să
avem încredere unu-ntr-altu‘, să fim liniștiți, ca altădată.
Profitând de starea agitată a Funcționarului-Superior, Dima
rupse foile din registrele lui Pahomi și le azvârli în soba din fața
sa. Hârtiile cu înscrisurile cheltuielilor bătrânului birjar, aprinse de
bricheta lui Dima, jucau acum rolul de note cu informații de la SSI
culese cu ani în urmă. Speriat cum era, Funcționarul-Superior nu
se mai uita la ce arunca Dima în sobă. Se grăbi să coboare în
pivniță. După câteva minute se întoarse cu o casetă, nu prea mare,
de lemn lăcuit, cu mâner și încuietoare de alamă.

431
 MIRCEA BULATOV

Dima nedumerit și înciudat îl întrebă:

— Așa puține date ai reușit să scoți din arhiva de la SSI. În
cutiuța asta nu încap nici hârtiile unui singur dosar…
— Nu te pripi Dima! Asta ai învățat tu la ruși? La sovietici
cum îți place ție să le zici. Tu ți le-ai notat pe-ale tale cu creionul,
eu le-am notat cu… aparatul foto. Aici am clișeele a zeci de
dosare. Păcat de munca făcută. Peste ani, cu ele puteam stoarce
bani frumoși. Acum după război cine mai are bani, are putere și o
să conducă.
— Asta a fost! rosti pe un ton convingător Dima.
— Ce vrei să zici? Că banii nu îți mai dau putere…
— Nu! Vin vremuri când într-o singură zi banii de azi vor fi
simplă hârtie. Atunci v-a începe domnia fricii, iar frica va da și
bani și putere. În acele zile călăuze vor fi doar șiretenia și răutatea.
Cine va produce mai multă frică o să conducă.
— Deschide ușița sobei! Mai larg! Să le arunc peste registrele
tale zise înspăimântat Funcționarul-Superior.
Funcționarul-Superior se așeză pe un scăunel în fața sobei și își
scoase ceasul de buzunar. Deschise capacul de la spate. În dosul
capacului de argint, alt capac, de care era fixată o cheiță. O scoase
meticulos și o vârî în încuietoarea de alamă a casetei. Ocupat cu
deschiderea cutiei frumos lăcuite, Funcționarul-Superior nu era
atent la ce făcea Dima în spatele lui. Acesta, cum stătea așezat pe
fotoliu, luă fără zgomot o pernă brodată și o apropie de ceafa
fostului său superior. Cu cealaltă mână, la fel de rapid, Dima
scoase pistolul milităresc din toc. Când apăsă pe trăgaci, țeava
armei era deja îngropată în perna pufoasă. Zgomotul înfundat nu
reuși să părăsească încăperea. Scârbit de propria-i operă, Dima
dădu drumul la pernă. Acum pe frumoasa broderie zăceau
împroșcate, alături de o bogată stropeală cu sânge proaspăt, bucăți
roz din creierul Funcționarului-Superior de la SSI.
Satisfăcut că scăpase la timp de cel ce-i putea trăda trecutul
sovieticilor, Dima luă caseta de pe covor și desprinse cheița dintre
degetele fostului său superior. Stinse lumina lampadarului și
deschise larg ușița sobei.

432
 METASTAZA

Coperțile de la registrele lui Pahomi încă ardeau. Le trase cu

vătraiul din gura sobei jos pe covorul de lână. Focul începu să se
întindă repede spre capul Funcționarului-Superior căzut chircit, cu
fața în jos. Scăunelul îi rămăsese între picioare, iar bretelele late se
lăfăiau, stânga-dreapta, pe covorul ce începuse să ardă sfârâitor.
Poarta din fier forjat a fost din nou escaladată și Dima se urcă
apoi în mașină murmurând către Ion:
— Nu mai trebuie să ne fie frică de sovietici. Noi doi nu am
făcut nicicând parte din SSI. Să dăm de oamenii lui Emil… Mâine,
poimâine, intră sovieticii și pandurii în București. Musai să se afle
că noi le-am organizat o primire pe cinste…
Porniră spre o casă conspirativă a comuniștilor locali. Misiunea
primită de la colonelul NKVD-ist, privind întâmpinarea trupelor
sovietice în București, îi înlesnea apropierea de aceștia. Mașina
alerga pe lângă stabilimentele de la Crucea de Piatră. În spatele
ferestrelor, peste tot, întuneric. Doar din spate, de unde plecaseră
cei doi, focul cuprinsese deja acoperișul fostei case negustorești și
arunca reflexe roșiatice către albastrul plumburiu al cerului nopții
de sfârșit de vară. De la vecini se auzeau strigăte: „Arde! Arde!
Chemați pompierii…‖

***

Pe tot Pământul se trăiau zile pline de arșiță. Se cutremurau și

plăcile tectonice ale puterilor din Europa, Parisul redevenea
francez, iar structurile politice din România căpătau altă formă. Ion
și Dima se strecurau printre ele, respectând traiectoria pentru care
au fost instruiți la NKVD, deși…
Ion tare ar fi vrut să ajungă, cât mai repede, la Maria și copii.
Cu Dima se întâmpla însă altceva. Dorea să afle unde este arestat
Antonescu. De ce voia aceasta? Nu pentru că primise vreun ordin
special, ci ca să fie văzut la lucru, în prim-plan, între oamenii lui
Emil. A fost până la urmă, dar nu printre cei ce îl dădeau pe fostul
mareșal sovieticilor, ci printre cei care le ridicau osanale la intrarea
acestora în București, pe 31 august.

433
 MIRCEA BULATOV

Bănuia, avea chiar un sentiment de certitudine, că în România

toate valorile vor fi schimbate și apoi iar... Trebuia să se adapteze
din mers, apropiindu-se cât mai mult de puternicii zilei. Nu a celei
de mâine, ce intuia că o să fie fragilă și temporară, ci a celei de
poimâine ce trebuia să dureze.
Soarta sau acel cineva, de care i-a spus bătrânul preot Vasili să
se păzească, l-a ajutat și atunci să nu iasă prea mult în evidență.
Peste câțiva ani, toți eroii principali al acelui august ‘44 au fost
înlăturați. Adevărat, nu toți au sfârșit ca Antonescu, Pătrășcanu sau
Foriș, dar de dispărut, au dispărut. Cum? Mâncându-se unii pe
alții. Toate s-au petrecut în zile tulburi sau mai pe șleau „în ape
tulburi‖ unde…
De neclaritatea și vânzoleala acelor vremi au profitat din plin
Dima și Ion ce se înhăitară bucuroși, adevărat din ordin extern, cu
puternicii zilei. Haidamacii acestora, lipsiți de scrupule, se purtau
mai rău ca Gestapoul de pe vremea lui Hitler. Frica începea să-și
arate puterea domnitoare pe tot cuprinsul țării. Nu aveai nici cui să
te plângi. Vechile autorități oficiale ale statului, câte mai
funcționau, se diluau văzând cu ochii prin amestecarea cu noii
slujbași, zeloși doar pentru ordinele venite de la noua putere. Totul
era simplu: îi slujești, rămâi, nu, dispari. Iar dacă încercai să faci
frondă dispăreai de tot. Era suficient doar un ordin, un zvon că: i-ai
servit pe nemți, ai simpatizat cu legionarii și erai terminat… Ce-ar
fi pățit amândoi dacă acești puternici ai momentului le-ar fi aflat
secretul: că au lucrat cândva în SSI.
Dima începu să nu mai doarmă noaptea. Gânduri negre, privind
un posibil denunț venit din partea celor ce știau că lucrase la SSI, îi
bombardau mintea. În zvârcolirile lui, încercând să ațipească puțin,
se perindau prin întunericul din cameră figuri cunoscute. Morarul
de la Bicazul Ardelean și notarul de la Piatra ce îi fluturau actul
adițional de la cumpărarea morii, în care apărea clar numele și
funcția avută de el la SSI. Abia plecau cei doi, că apăreau două
femei vesele îmbrăcate cernit. Erau doamna Alecu cu fiică-sa.
Prima îi flutura un șnur cu eghileți aurii de la uniforma de gală ce
o purtase când era locotenent la SSI.

434
 METASTAZA

Pendulând șnurul ostentativ între ea și fiică, spunea cu o voce

surdă auzită și înțeleasă doar de Dima: „amândouă știm al cui e,
amândouă…‖ În negura din spatele pleoapelor, ce nu reușeau să
adoarmă complet, Dima le vedea pe cele două cernite cum
dispăreau molcom fluturându-și brațele diafane. Negura din vis nu
lăsa să aștearnă peste mintea lui Dima liniștea odihnitoare mult
așteptată. De acolo își făcea apariția o mână ce-i ațintea pieptul cu
un revolver militar. Din spatele revolverului se auzea o voce
baritonală, binecunoscută lui Dima. Era a maiorului Petriciu ce-l
amenința: „De mâna mea ai să pieri, de mâna mea…‖
În acele zile, în prag de dimineață, Dima se trezea din coșmar
cu mintea răvășită. După ce își limpezea mintea, sorbind o cafea
tare, analiza cele parcă trăite aievea în timpul nopții. Trebuia să-și
găsească liniștea, trebuia să scape de posibila amenințare a
vizitatorilor nocturni ce-i treceau pragul minții ritualic, neinvitați.
Se mira de ce nu apăreau în aceste vizite nepoftite și alții care știau
unde activase timp îndelungat înainte de război. Lipseau destui:
colonelul Alecu, prietenul acestuia, maiorul G. cu fata și
nevastă-sa, Pahomi, Zizica și alții. Se hotărî să ia taurul de coarne.
Să-i găsească și să-i neutralizeze. Se hotărî să nu facă lucrurile
pripit. Trebuia să analizeze tot ce se petrecea în jurul său și abia
apoi să pornească metodic la atac Pe ce se putea baza? În primul
rând, pe informațiile de care dispunea. Dorea să le folosească
pentru a-și croi o nouă rețea, nu ca pe vremuri folosindu-se de
bani, ci pe ceva împrumutat de la puternicii zilei: frica.
Dima profită de acțiunile pentru manipularea alegerilor din
1946, iar Ion nu făcu decât să-i asculte ordinele în continuare.
Dacă-i mergea bine lui Dima, aidoma se întâmpla și cu el. În
armată alegerea politicienilor propuși de Moscova erau asigurate
de generalii Cambrea și Lascăr, deveniți prosovietici sută la sută,
dar între civili era mult de lucru. Majoritatea celor neinformați tot
sperau că o să vină americanii și o să-i scape de sovietici. Așteptau
pleașca și alții, cei din lumea bună de altădată. Erau citiți, dar
credeau și ei în zvonuri… sperau.

435
 MIRCEA BULATOV

Cum speranța moare ultima, trebuia cel puțin îngenuncheată.

Cum? Prin frică, frică și iar frică…
Frica a paralizat pe mulți în acel an în care sovieticii și adepții
lor doreau să se așeze legal în fruntea mesei. Frică și pedeapsă
erau cuvintele cele mai des rostite de sus în jos. De unde și de cât
de sus veneau? Unii spuneau că de la Ana, alții că de la Dej, dar
cei mai mulți nu aveu curajul să pronunțe un nume: Stalin.
Activiștii noii lumi din România apăreau ca ciupercile. Care mai
de care își ofereau serviciile pentru victoria SOARELUI120 la
alegerile ce băteau la ușă. Ce-i mâna pe ei în luptă? Era un
amestec de frică și parvenire. Șobolanii miroseau și simțeau că
puteau ajunge în cambuză, acum, când pe catargul corabiei se
ridica steagul roșu. Aceștia participau chiar cu satisfacție la tot
felul de aranjamente, uneltiri și potlogării pentru câștigarea
necinstită a alegerilor. Oamenii lui Emil Bodnăraș121 primiseră de
la NKVD o sarcină primordială: să determine, prin orice metodă,
victoria la alegeri a BPD122. După răsăritul acestui SOARE
noaptea rămânea stăpână peste România.
Dima și Ion îi serveau tot mai vârtos pe puternicii zilei. Flerul
lor, format cu ani de zile în urmă la SSI, le spunea că dintre aceștia
se vor ridica șefii ce vor conduce viitoarea poliție politică. Acolo
era caimacul, acolo trebuiau să ajungă. Când urma să se întâmple,
nu știau. Trebuia să ai orbul găinilor să nu-ți dai seama că
orientarea o să fie de sorginte comunistă. Așa era sortit, acolo la
Moscova și nu numai acolo. Dima înțelegea și mai multe din ținta
misiunilor pe care le primea de la colonelul NKVD-ist.
120
SOARELE- însemnul electoral al BPD; folosit și pe afișul electoral:„Votați
SOARELE votați BPD‖.
121
Emil Bodnăraș – Între martie 1945 și noiembrie 1947 a fost secretar general
la președinția Consiliului de Miniștri, însărcinat cu supravegherea serviciilor
secrete și șeful Serviciului Secret al Armatei. În această calitate, a deținut rangul
de subsecretar de stat la Președinția Consiliului de Miniștri (1 decembrie 1946 -
5 noiembrie 1947). El s-a ocupat de organizarea fraudării alegerilor
parlamentare din 1946 și de înscenarea de la Tămădău.
122
BPD-Blocul Partidelor Democrate a fost o alianță electorală a forțelor
politice pro-comuniste la alegerile generale din anul 1946 în România.

436
 METASTAZA

Ion, devenit oglinda lui Dima în gândire și acțiuni, începea și el

să priceapă ansamblul situației. Nu-i punea întrebări lui Dima când
primea de la acesta vreun ordin. Doar executa, iar înțelesul și-l
păstra pentru sine.
Colonelul de la Moscova îi cerea lui Dima tot felul de
informări despre felurite persoane cu varii activități: politice,
culturale, științifice. Acesta, conștiincios, trimitea periodic
rapoartele printr-un curier. Curierul era sovietic, dar filiera „sticla
de bere rece‖ pentru trimis și primit mesaje îi aparținea lui Dima.
Pentru aceasta l-a pus pe Pahomi să cumpere de la afaceriștii
Gării de Nord postul de vânzător la un chioșc alimentar din capul
peronului pentru nevasta nepotului său. Aprovizionarea cu bere o
făcea personal Mișa, băiatul lui Pahomi. Când trebuia trimis
mesajul, Dima îi punea personal lui Mișa între sticlele de bere și
una cu eticheta sfâșiată. Aceasta era pe dinafară la fel cu celelalte,
dar în interior… era altceva.
Dima fotografia mesajul și cadrul respectiv, decupat din clișeu
în camera obscură, fără să-l developeze, era învelit în foiță de
staniol ca într-un pliculeț. Pe fundul unei sticle brune goale și
uscate, Dima turna puțină parafină amestecată cu ceară gălbuie.
Cât acest amestec era încă călduț introducea cu ajutorul unei
pensete lungi pliculețul de staniol cu microfilm, lipindu-l pe
interiorul fundului sticlei. Turna apoi al doilea strat subțire din
aceeași compoziție. Parafina se răcea repede, apoi Dima turna în
sticlă o bere rece. Urma căpăciuirea cu un dop metalic desfăcut cu
grijă de la altă sticlă și sfâșierea etichetei pe diagonală, ca din
neglijență la transport. Sticla era înmânată personal de Dima sau
de Ion lui Mișa care o punea printre celelalte din lada ce o ducea la
chioșcul alimentar de pe peron, unde vindea soția vărului său. În
ziua înmânării mesajului, Dima sau Ion asistau de departe, din
furnicarul Gării de Nord, la următoarea scenă.
Trenul de pe ruta Moscova-Sofia era anunțat că staționează
jumătate de oră. Un conductor de tren de la vagoanele de dormit
cobora și se îndrepta spre chioșcul alimentar din capul peronului.

437
 MIRCEA BULATOV

Aștepta să-i vină rândul, aranjându-și tacticos chipiul și

răsucindu-și mustața în așa fel încât să fie văzut de vânzătoare.
Când ajungea în față cămanda:
— Dva pivo! Doua berea… repeta comanda pocit în română.
Primea două sticle brune cu bere dintre care una avea eticheta
sfâșiată pe diagonală. Satisfăcut plătea și adauga:
— Spasibo! Multamesc…
Cu sticlele băgate cu grijă în servieta de serviciu cu diagonală
pornea agale spre tren. Chiar dacă cineva ar fi răsucit sticla cu
microfilm cu capul în jos nu ar fi observat decât o pojghiță subțire
gălbui maronie. Părea o sticlă de bere cu ceva drojdie lipită pe
fund sau una nu prea bine spălată.
Cu pasagerii urcați în vagoane la București trenul pleaca spre
Sofia. Dima sau Ion, oricare ar fi stat la pândă înțelegea atunci că
mesajul a ajuns unde trebuia. Dacă vreun curios din alte servicii ar
fi depistat modalitatea de transmitere și ar fi putut captura sticla de
bere, atunci când spărgeau, spre a vedea ce este pe acel fund
colorat mai altfel, și dădeau de pliculețul de staniol, tot nu aflau
nimic. Dacă îl desfăceau, filmul se voala chiar și la lumina unui
bec.
Dima era din ce în ce mai nedumerit. I se cereau informații din
cele mai ciudate. De cine era amorezat politicianul X sau care era
amanta scriitorului Y ? De ce îl interesa pe colonelul de la NKVD
viața amoroasă a puternicilor zilei ? Răspunsul îi veni din lăuntrul
lui: eu de ce am vrut să o folosesc pe Zizica atunci cu Carol al
II-lea…
Nu inventase Dima apa caldă. Și sovieticii se foloseau de fuste
pentru a manipula puternicii zilei. Era mai ușor, mai puțin
costisitor, mai…

Într-o zi de mai a anului 1946, dimineața cu noaptea-n cap, la

ușa garsonierei unde stătea Dima ciocăni cineva. Uitându-se pe
vizor Dima înlemni, dar deschise ușa. Știa că dacă nu o deschide o
să i-o deschidă oamenii celui ce îi venise în vizită.

438
 METASTAZA

Matinalul vizitator era chiar fostul colonel de la NKVD, acum

ofițer la KGB123, ce se așeză pe singurul scaun din mica încăpere.
— Nu am să stau mult timp, sunt doar în trecere pe la voi.
Oficial am venit să mă asigur că procesul trădătorului Antonescu o
să decurgă cum trebuie, dar am ceva special pentru tine… Te rog
adu-mi o scrumieră. Știu că nu suporți fumul de țigară, dar sunt
nervos... Înainte de a așeza Dima scrumiera pe masă, colonelul își
aprinse țigareta apoi continuă:
— Îți transmit un ordin și câteva nume. Dacă te miroase careva
dintre ăștia că-i filezi… eu nu știu nimic. Iar dacă ești atât de slab
încât să fii dibuit… n-am ce-ți face… să nu-mi ceri ajutorul.
Colonelul scoase o hârtie și scrise în rusește câteva nume:
Foriș, Ana, Luka, Teo, Ghiță și altele. Încheie cu două nume pe
care le sublinie, adăugând ceva în dreptul lor: Pantiușa, omul lui
Teo, și Tatiana, fosta amantă a lui Foriș.
Terminând de scris, o întinse lui Dima și-i porunci sacadat:
— Trebuie să afli dacă înlăturarea lui Foriș va decurge în
liniște. O să se întâmple foarte curând și nu trebuie să transpire
nimic. Ai voștri au primit acceptul. Or să fie și altele, dar pe mine
doar asta mă interesează. Dacă află careva străin vârfurilor voastre
politice de această afacere, vreau să-l știu. Ultimii doi de pe listă te
duc cel mai aproape de…
— Dar Foriș zace încă închis… Ce, Moscova și-a luat mâna de
pe el? Nu cred că a fost colaborator al Siguranței așa cum e acuzat,
sau…
— Nu-i treaba ta! Tu doar primești ordine și le execuți, nu le
comentezi. Ai memorat toate numele? Dă-mi hârtia!
Colonelul luă hârtia din mâinile lui Dima și făcând-o sul îi
dădu foc. De la ea își aprinse o nouă țigară urmărind cum hârtia se
face scrum.
123
În 1946, toate comisariatele sovietice au fost redenumite „ministere". În
consecință, NKVD al URSS a fost redenumit ca Ministerul Afacerilor Interne
(MVD), iar Comitetul pentru securitatea de stat al URSS numit KGB, devenea
responsabil cu poliția politică, inteligența, contra-inteligența, protecția personală
(a conducerii) și comunicările confidențiale.

439
 MIRCEA BULATOV

Apoi pufăind nervos se ridică părăsind încăperea la fel de rapid

precum venise. Din stradă se auzi în scurt timp cum demara o
mașină puternică.
Când se reinstală liniștea, Dima deschise larg fereastra și se
așeză pe marginea patului prinzându-și capul în mâini. Se gândea:
„Mare tâmpit ești Dimo dacă în momente tensionate îți scapă
cuvinte ce te trădează că știi mai multe‖. Că Foriș cochetase cu
Siguranța, dând informații aiurea, o știa din datele de pe clișeele
fostului său șef de la SSI. Bine că nu s-a prins colonelul, sigur în
mașină erau și gealații lui și l-ar fi…
Misiunea primită nu a fost prea grea, mai ales că avea cheile,
adică numele actorilor importanți. Pe Ion îl puse să-l urmărească
non-stop pe Pantiușa, iar el se ocupă de activista de la Divizia
„Horia, Cloșca și Crișan‖. Pista asta nu ducea nicăieri. Află doar
că înainte de a fi amanta lui Foriș, Tatiana a fost a lui Leonea care
acum era pe cai mari.
Ion îl înștiință pe Dima că Pantiușa mergea tot mai des la
vechiul sediu al partidului, de unde pleca noaptea târziu. Nu-l avea
ca însoțitor decât pe Nenciu șoferul lui de încredere. Într-o noapte
de iunie, Dima și Ion îl filau ca de obicei pe Pantiușa. La vechiul
sediu fu adus cu forța un individ destul de înalt. Dima nu îndrăzni
să se apropie mai mult, dar bănui după silueta înaltă că este Foriș.
Știa asta din descrierile citite în însemnările fostului său șef. Era
clar că urma să se audă vreo împușcătură, poate două sau chiar mai
multe. Așteptară îndelung, dar nimic. Peste tot împrejur, liniște.
După alte câteva ceasuri din sediu ieșeau Pantiușa și șoferul.
Mașina lor porni agale, iar spre capătul străzii demară puternic. Ion
a vrut să intre în sediu să vadă ce s-a întâmplat. Dima l-a oprit
spunându-i: „Nu e treaba noastră! Noi trebuie să știm că totul s-a
petrecut în liniște. Și… a fost liniște. Nu a apărut niciun curios…
Doar dacă le urmărește careva mașina… Sper că pe noi nu ne
filează nimeni. Ha! Ha!‖

***

440
 METASTAZA

Visul se derula mai departe. Era în ajunul alegerilor din 1946.

Dima primi din partea oamenilor lui Emil o misiune pentru
influențarea alegătorilor gălățeni. Trebuia încercată rețeta fricii.
Pentru început se duse la vechea cherhana de lângă ghețării. Acolo
unde cu mult timp înainte de război se antrena la tir. Peste tot în
jurul vechilor barăci era liniște. Bătrânii pescari lipoveni nu mai
trebăluiau prin zonă. Plecaseră în deltă ori dispăruseră ca mulți
alții din timpul războiului. Pe Dima nu-l interesa asta. Se bucură că
nu trebuia să vină pe timp de noapte pentru a fi singur. Desfăcu
rucsacul și scoase o lopată militărească sovietică de campanie.
Săpă cu sârg în pământul uscat de lângă zidul unei barăci. O
emoție benefică îl cuprinse când auzi mult așteptatul zgomot
metalic. Dăduse de cutia din tablă în care își ascunsese, înainte de
a pleca pe front, jurnalele cu listele informatorilor de la SSI. Din
cutia ruginită scoase vechile lui carnete învelite cu grijă în pânză
de bumbac. Datele și numele pomenite în ele împreună cu cele din
arhiva SSI, copiate pe clișee de fostul său superior rămas cenușă în
București, valorau acum mai mult decât zeci de averi. Informațiile
celor două surse îi puteau asigura lui Dima o înșurubare puternică
în proaspăta poliție politică pe cale a prinde formă. Bogăția zilei
nu se mai socotea în monede sau bijuterii de aur, ci în câtă frică
puteai transmite în jurul tău și, de ce nu, între cei aflați la putere.
Transmiterea fricii Dima nu o făcea bezmetic, fără logică, cum
o făceau sovieticii și acoliții lor înscăunați de facto, urmând ca
după măsluirea alegerilor să fie și de jure. Mai toți puternicii zilei
foloseau tunul ca să omore musca în locul unui simplu plici, mai
economic și mult mai silențios.

Folosind această tactică, economică și silențioasă, Dima începu

să-și caute inamicii ce-l vizitau tot mai des în dizgrațioasele vise
ce-i furau odihna. Față de ordinea apariției în coșmare începu
de-a-ndoaselea, cu maiorul Petriciu. Află cum scăpase nevătămat
din război și că slujea tot la grăniceri, la Galați. Îi trimise în scris o
invitație ciudată:

441
 MIRCEA BULATOV

Cel ce știe multe despre tine te invită la un pahar de…

Mâine seară la - PODGORIA –

Se apropia seara, iar Dima rezervă o masă mai retrasă la

restaurantul pomenit în bilet. Se îmbrăcă, vădit ostentativ, cu o
rubașcă de ofițer sovietic strânsă la mijloc cu centiron. Petriciu
cum intră în local îi cercetă pe toți cei prezenți. La masa din colț îl
recunoscu pe Dima ce îi făcea semn să vină lângă el. Cei doi se
salutară amical cu o strângere de mână și după ce luă loc, Petriciu
începu:
— Când am primit invitația m-am gândit la mulți care ar dori
să vorbească cu mine. M-am gândit și la tine. Era posibil să fi
scăpat din nebuneala războiului ca și mine, dar nici prin cap nu
mi-ar fi trecut să te văd așa… în uniforma celor împotriva cărora
am luptat.
— Toate sunt schimbătoare pe lumea asta, Petriciule, și când
joci șah e bine din când în când să mai schimbi culoarea, dar nu
pentru asta te-am chemat… Știi că ai un contract-angajament
semnat. Dar mai întâi ce vrei să servești? Pește sau ceva carne
roșie la grătar…
— Dimo, lasă-mă naibii! Mereu te dai grande cu politesurile
tale! Poate ți-ai schimbat și numele, la fel ca uniforma? Iar privitor
la ce-am semnat atunci pe cartea ta de vizită, nu cred că te-ar
avantaja. Nu cred că ai chef ca noii tăi șefi sovietici sau sovietizați
să afle că ai lucrat la SSI. Pic eu, te trag și pe tine după mine…
— Ho, Petriciule! Oprește-te! Nu te-am chemat aici doar să-ți
aduc aminte de angajamentul tău. Apropo, nu poți să-mi faci
niciun rău. Uite cartea de vizită cu pricina. Privește-o atent, nu ca
atunci… Pe ambele fețe! Pe față este trecut numele Funcționarului-
Superior și emblema SSI, iar pe spate ți-ai pus angajamentul și
semnătura. Apare undeva numele meu? Iar Funcționarul-Superior
este pe lista neagră a sovieticilor…
— Asta-i hoție! Șantaj peste timp… rosti sugrumat Petriciu
simțind că nu mai are aer, apoi întrebă: — De fapt, ce vrei de la
mine?

442
 METASTAZA

— Nimic deosebit. Să-ți servești patria… dar așa cum îți dictez
eu.
— Mai concret, ce trebuie să fac?
— Pentru început o să fii transferat într-o unitate nouă ce se va
înființa la Tecuci. Nu o să mai activezi la grăniceri și poate o să fie
nevoie să te infiltrezi printre vechii tăi prieteni legionari să obții
informații despre ce au de gând. Mă refer la cei care au mai rămas
în țară, dar toate la timpul lor Petriciule! Acum hai să nâncăm
totuși ceva…
— Lasă-mă naibii cu amabilitățile astea ieftine! Mai ai vreo
treabă cu mine? Plec! Mai mereu, când mă întâlnesc cu tine, mă
apucă durerea de cap…

„Cu Petriciu am terminat repede. Cât mi-a ușurat munca o

simplă carte de vizită. Bine că am păstrat-o peste ani. Să văd ce fac
cu madam Alecu și cu fiică-sa. Sunt cam slobode la gură și nici nu
le am la mână cu ceva…‖
Așa gândea Dima într-o seară de început de noiembrie 1946,
mergând pe una din străduțele vecine cu biserica Luterană din
București. Lămpile de pe stâlpi aruncau o lumină gălbuie, săracă,
pe trotuarul pietruit, plin de băltoace. În fața lui, la câțiva metri,
pășea unduit o doamnă, într-un impermeabil negru, încălțată cu
pantofi de lac cu tocuri înalte. Dima, într-un trenci cu gulerul
ridicat și cu pălăria de fetru trasă pe frunte, o urmărea încă de când
ieșise dintr-un bar din Piața Amzei. Doamna mai avea câțiva pași
până să ajungă la o poartă veche, dar frumos ornamentată, din fier
forjat. Încetini voit mersul ocolind o gură de canal, și înainte de a
deschide poarta se întoarse brusc și proțăpindu-se către urmăritor îl
apostrofă:
— Ce te ții după mine domnule! Mă cunoști de undeva?
— Da, doamna Alecu! Vă știu bine, chiar foarte bine… Dacă
soțul este acasă poate ne întâlnim să discutăm în altă parte…
— Chiar ești impertinent domnule. Dar de unde mă cunoști? Și
nu mă mai cheamă doamna Alecu. Oi fi vreunul dintre amploiații
lui de pe când trăia…

443
 MIRCEA BULATOV

— Invită-mă în casă și spune-mi tu… M-ai uitat ingrato?

Spuneai atunci că mă…
— Vai! Unde mi-ai stat ascuns atâția ani frumosule… Te
îmbogățești, abia acum te-am recunoscut. Hai în casă! Ptiu! Să
nu-mi dau seama că ești tu… Și de-acum să-mi zici Fifi! Sună
ciudat, dar vine de la Filofteia, așa m-au botezat ai mei. Numele
acesta de sfântă nu l-am suportat niciodată. De-aia te lăsam atunci
să-mi zici doamna Alecu sau simplu tu. Ce minunat a fost… doar
noi doi. Nu ne împiedică nimic să o luăm de la început. Încă mai
pot…
După o îmbrățișare tandră, fosta doamnă Alecu îl învită pe
Dima în casă, o vilă modernă cu terasă. Când a vrut să aprindă
lumina o sărutare pătimașă o propti de perete. Dima se acomodă
rapid cu semiîntunericul spart ici-colo de gălbuiul iluminatului
stradal. Se desprinse din brațele ce-l înlănțuiseră de-a binelea și
îndreptându-se spre ferestre trase până jos toate obloanele. Făcu la
fel, dar pe orizontală, cu grelele draperii din pluș, apoi aprinse
lumina. Acum putea să se uite pe-ndelete la femeia de lângă el. O
analiza atent în timp ce, galanton, o ajuta să-și dea jos
impermeabilul. În fața lui Dima nu mai stătea doamna Alecu cea
din seara Crăciunului lui ‘36. Trupul îi rămăsese aproximativ în
aceleași contururi unduitoare, dar chipul… Sub ochii creionați
puternic atârnau două pungi ceva mai închise la culoare decât
restul obrazului, iar din colțurile gurii porneau radial riduri scurte.
Natura ei de femeie simțea că este cercetată minuțios, până la
dezbrăcare. Răbufni într-un plâns icnit, ușor isteric. Printre
sughițuri Fifi începu să-l apostrofeze pe Dima:
— Ce te holbezi așa la mine? N-ai mai văzut hoaște bătrâne?
Toate îmbătrânim… Ce, crezi că mi-a fost ușor după ce mi-a murit
Alecu? S-a prăpădit chiar la începutul războiului. Și el și amicul
lui maiorul G. Apoi peste câțiva ani am rămas singură în casa asta
mare cu ofițerii sovietici încartiruiți cu de-a sila și care n-au în cap
decât chef și sex. S-au săturat de mine de mult, vor prospături, așa
că acum mă lasă liniștită noaptea. Sosesc de obicei târziu spre
dimineață…

444
 METASTAZA

— Dar fii-ta cu prietena ei ce se-nțelegeau de minune, ca

două…
— Ca două siameze… Nu le-ai uitat, nebunaticule? Mi-au
povestit că așa le-ai botezat atunci și cât de bine ați petrecut toți
trei. Fetele mi-au povestit totul, cu lux de amănunte. Toate trei
ne-am comparat trăirile cu tine. Le-am împrumutat și eghileții tăi
auriți. Îi țin mereu la îndemână în noptiera de lângă pat. Ce mă
făceam fără ei când nu avea cine să mă răcorească. A fost o vreme
când noi, femeile din casa asta, ne spuneam totul, n-aveam
secrete…
— De ce vorbești la trecut?
— Că… s-au dus și ele. De-atunci umblu numai în negru… Au
murit îmbrățișate… Așa le-au găsit într-un compartiment de clasa I
în Gara de Nord. Trebuiau să plece în provincie împreună cu
doamna G. Le-a prins bombardamentul americanilor tocmai când
ieșea trenul din gară. De atunci sunt singură… Nu mai pomeni de
ele, îmi face rău. Vrei să mănânci sau să bei ceva? Am niscai
răcituri și puțin vin roșu. Nu mai este ca altădată… Colac peste
pupăză, a venit și seceta, iar acum rușii iau totul. Mie n-au ce…
Dac-ar putea mi-ar pune casa pe tren și valea cu ea la Moscova.
Mi-am vândut aproape toate bijuteriile. Le mai am doar pe cele de
la mama…
— Nu te deranja, am mâncat, iar de băut am adus eu. Nu este
mult. Doar o sticluță de ce-ți plăcea ție… puțin Courvoisier de la
mama lui. L-am cumpărat de la niște marinari din Galați.
— Vai dragul meu… m-ai recucerit. Sper că-mi dai voie să te
alint și să te dezmierd ca altădată. Încă n-am îmbătrânit și la…
De-ai ști ce foc ai aprins iar în mine… Mă duc puțin în baie… Las
ușa deschisă, dacă vrei vino și tu… Pahare de coniac găsești în
vitrină. În curând o să trebuiască să le vând și pe-astea.
Dima trăgea cu ochiul spre ușa deschisă de la baie unde Fifi,
întoarsă cu spatele, își dădea jos, cu mișcări bine studiate, piesele
negre ale desuului și potrivea apa caldă în cadă.

445
 MIRCEA BULATOV

Deși atent, Dima nu se uita pentru a surprinde repetatele

aplecări în față ale lui Fifi, ce își lăsa mult expuse fesele încă
pietroase și nici la incitanta privelișe ce i se oferea benevol sub ele.
Se ferea a fi văzut ce făcea pe ascuns. După ce goli sticluța de
coniac în cele două pahare, presără într-unul puțin praf dintr-o
cutiuță pe care o vârî rapid la loc în buzunarul de la pantaloni. Fifi
deja se băgase în cadă și-l striga: „Nu vii dragule?‖ Cu pași leneși,
Dima se apropie de cadă pășind pe șahul alb-negru al gresiei.
Așeză paharele pe o policioară de sticlă având grijă ca acela în care
turnase misteriosul praf să-i fie la îndemână. Își suflecă mânecile
de la cămașă și se așeză pe vine în fața priveliștii ademenitoare. Cu
mâna stângă începu o dezmierdare sinuoasă pe sub apa înspumată.
Degetele lui Dima lunecau pe gâtul lui Fifi, coborând cu viteza
melcului pe piept ca să ajungă într-un final acolo unde dorea ea cel
mai mult. Icnind ușor de plăcere Fifi șopti: „Dă-mi acum să beau!‖
Buzele înfierbântate sorbiră cu nesaț tot coniacul din pahar. Dima
grijuliu îi puse paharul alături pe tăblia de sticlă a policioarei. Fifi
se înroși brusc la față, ochii i se bulbucară și încercă să se ridice.
Se strădui să îngaime ceva, dar după câteva zvâcniri necontrolate
trupul i se prăbuși dispărând sub spuma albă. Dima luă cele două
pahare le spălă bine, le șterse și le puse la loc în vitrina din
sufragerie. Din bibliotecă rupse o filă din calendar și după ce o
șifonă puțin o așeză desfăcută pe policioara de sticlă de lângă cadă.
Presără peste hârtia boțită puțin din același praf albicios pus cu
puțin timp înainte în paharul de coniac. De pe policioara din fața
oglinzii luă un ruj roșu. Îl desfăcu și scrise pe oglindă cu litere
caligrafice ușor efeminate două cuvinte: „ADIO VIAȚĂ!‖ Înaite
de a pleca, cotrobăi în sertarul noptierei din dormitor până găsi
eghileții auriți pe care era gravat numele lui, singurii ce mai puteau
spune că odată Dima fusese ofițer la SSI.Stinse lumina și în
sufragerie apoi mai aruncă o privire spre Fifi, în baia rămasă
luminată. Stătea, ca adormită, cu capul scufundat sub apa
înspumată. Doar un picior i se agățase caraghios, parcă dorind să
pășească de unul singur afară, peste marginea căzii, expunându-și
pielea catifelată până sus, aproape de puful creț și ademenitor.

446
 METASTAZA

Curios, Dima se uită la el mai îndeaproape, începuse ici colo să

încărunțească. Privirea îi coborî spre mușchiul gambei rămas ieșit
proeminent în relief. Se datora ultimelor convulsii sau meseriei
practicate de Fifi în ultimii ani, pentru a trăi?
Când ieși pe stradă, Dima aruncă prin gaura capacului de canal
din fața porții, eghileții auriți.
În același timp își zicea în gând: „I-am făcut un bine Filofteiei,
se văita că a îmbătrânit. Doamna Alecu a rămas tânără, frumoasă,
acolo în lumea lui 1936. N-are nicio legătură cu Fifi! Apetisanta
doamnă Alecu, nici nu a fost aici în seara asta… Nici locotenentul
Dima de la SSI…‖

***

Trecu și 19 noiembrie 1946. Trecuseră alegerile, pătimașe

pentru unii, fără opțiune pentru alții, cu falsificarea rezultatelor
finale. Din lista pentru filaj a colonelului de la NKVD nu lipsea
unul care să nu fi ajuns, acum, și de jure, în capul mesei. Dima
începu să joace totul pe o singură carte, Ghiță. Normal era să-i fie
loial lui Teo, că doar în ograda lui activa împreună cu Ion. Dar
normalul nu este egal cu logicul în mașinațiunile politice. Pe zi ce
trecea, Dima căpăta certitudinea că proaspeții victorioși se vor
mănânca între ei. Înțelese jocul lui Ghiță care accepta mai tot ce
ziceau ceilalți trei: Ana, Luka și Teo. Tacit, semna și aproba
aceleași hotărâri, dar îi lăsa pe aceștia să se împăuneze cu
Sovromurile și altele asemănătoare, la fel de antiromânești. Privit
de departe și profitând de figura-i jovială, părea singurul român
get-beget între cei ce se înfruptau din caimac. Concurent puternic
între cei simțiți de plebe drept români sadea îl avea doar pe
Lucrețiu. Dintre marii lideri comuniși ce puteau ajunge sus, chiar
în vârf, doar ei doi nu veniseră în 1944 cu cele două divizii
sovietizate, deși profitaseră din plin de sosirea lor.
Pătrășcanu avea ceva în plus, participase direct la negocierile
cu Palatul Regal privind înlăturarea lui Antonescu la 23 august
1944. De atunci gloria puterii începuse să-i dea târcoale

447
 MIRCEA BULATOV

amețitoare. Doar el scrisese în acel august fierbinte proclamația

Regelui Mihai către țară, doar el a fost ministrul Justiției în primul
guvern de după căderea lui Antonescu, doar el… În toiul acestei
amețeli tot el a rostit în fața studenților de la Cluj, în 1946:
„Înainte de a fi comunist, sunt român‖. Asta l-a călcat pe nervi, pe
Ghiță, cel mai mult. „Ce eu n-am stat la Doftana? Ce eu…‖ De
atunci l-a declarat, în sufletul lui, persona non grata. Înainte de a o
face public trebuia ca mai toți liderii comuniști să fie lămuriți că
naționalismul acestuia este periculos. Că este de sorginte burgheză,
că este șovin și… Ce mai tura-vura? Lucrețiu trebuia înlăturat.

În această apă tulbure Dima, ajutat de Ion, începu să

pescuiască. La început plevuști de unul singur, apoi ditamai
bibanii, folosind mreje ademenitoare. Cu aceste mreje, cu fetele, a
avut cel mai mare succes. Așa le pomeneau cei doi în discuții, dar
ele rămâneau tot coarde, chiar dacă unele erau artiste, cântărețe,
sau simple guriste… Frumoasele mreje erau prezentate și rezervate
mai tot timpul acelorași personalități influente, dar cu o condiție,
să fie tăcute. Dima cunoștea preferințele fiecărui barosan. Reușea
să găsească și să plaseze fata potrivită fiecăruia. Cu cât fata
devenea mai indispensabilă, cu atât mai mult creștea valoarea
informațiilor culese. Când erau libere își făcea timp să se
întâlnească, pe ascuns, separat cu fiecare dintre ele. Le răsplătea
efortul, suplimentar față de ce primeau de la cei mari, cu ce putea:
intervenții, funcții, bani. În aceste întâlniri purta discuții
iscoditoare. După ce afla ce-l interesa, le sfătuia să tacă mormânt și
să nu mai spună altcuiva, că toate acestea pot fi interpretate, că pot
s-o pățească rău. Să-i spună doar lui, că știe să le apere de va fi
nevoie. Cum îi era obiceiul, lega frânturile de informații banale,
fără importanță la prima vedere, cu ce citea din arhiva de pe
clișeele fostului său șef de la SSI și cu cele aflate de el și Ion
înainte de război.
Pentru început, Dima culese doar cioburi: Ajutorul Roșu,
arestare Ana, Marcovici și Ganev, procesul de la Craiova, scandal
la Doftana, dispariția Balaurului.

448
 METASTAZA

Tot cârpind din știri discrete, zvonuri și descătușări verbale

scăpate de barosani în fața unui cântec, a unui pahar de vin și a
unor funduri de femei frumoase, dezgolite la vremea potrivită,
prindea contur un secret știut doar de ei, cei care împărțeau puterea
zilei, dar voit a fi îngropat chiar cu preț de viață.
Era o poveste mai veche trecută prin zidurile groase ale
Doftanei. Marcovici și Ganev, cominterniști ai Moscovei, ce
fuseseră arestați împreună cu Ana în 1935, îi îndoctrinau cât
puteau pe ceilalți comuniști din pușcărie. Toți, chiar și Ghiță,
ajunseseră să ridice osanale marelui conducător Stalin. Marcovici
își făcuse un grup de adepți tineri cărora în afară de ideologie le
implanta și altceva. A fost atunci între vârfuri tam-tam mare.
Dojana pentru năzbâtiile sodomite le-au ținut cei trei puternici din
spatele gratiilor: Ganev, Ghiță și Stoica. Printre tinerii muștruluiți
se pare că a fost și un tânăr Nicolae. Pe Marcovici nu l-a deranjat
dojana prea mult timp, dispărând printre zidurile prăbușite la
cutremurul din 1940. Din afara celulelor, dar nu în afara închisorii,
știa povestea doar Balaurul, fostul director al Doftanei, Săvinescu.
Se pare că Balaurul aflase ceva și despre un transfer de putere, sau
cam așa ceva, făcut de Ganev care părăsi Doftana înaintea lui
Ghiță.
Când Dima află că, undeva pe lângă Huedin, Săvinescu a fost
împușcat deoarece încerca să fugă de sub escortă, stabili să
păstreze detaliile poveștii doar pentru el și să nu le transmită mai
departe la Moscova. Povestea deveni certitudine pentru Dima,
când află că în timpul transferului Balaurului către Oradea, la Cluj,
deja conducea ițele incipientei securități, colonelul Mihai
Grunsberger. Era sigur că Mihai Patriciu, același colonel ce servea
patria cu un nume nou, neaoș românesc, executa un ordin venit
verbal de sus de tot.
Făcea asta pentru a-și consolida poziția la conducerea viitoarei
D.R.S.P. Cluj124. Tot misterul se rezuma în a afla de la cine
primise Patriciu ordinul.
124
D.R.S.P. Cluj - Direcția Regională a Securității Poporului - Cluj, unitate
teritorială a D.G.S.P. din 30 august 1948.
449
 MIRCEA BULATOV

Putea fi direct de la Ghiță sau, de ce nu, de la tânărul Nicolae,

în acea perioadă un ambițios secretar al Comitetului regional de
partid Constanța. Dima se izbea din ce în ce mai des de aceste
două nume Ghiță și Nicolae. De ce?
Oricum, povestea o păstra așa, legată logic doar pentru el,
transformând-o într-o bombă defensivă sau, de ce nu, ofensivă.
Trebuia să o cerceteze mai amănunțit, tăcut, pentru a-i mări
puterea distructivă, în funcție de prilej și necesitate.

***

Visul mă zăpăcea cu scene care mai de care mai năucitoare.

De la una dintre fetele colaboratoare, Dima află că amantul ei,
ce lucra în domeniul financiar, pomeni între două partide de amor,
că stabilizarea, la ale cărei acte lucrează, o să fie în curând
„groparul burgheziei‖, iar apoi să vezi ce minunată o să fie viața,
ce…
Pentru oamenii lui Emil, singurii cărora Dima le dădea
socoteală, inventă o misiune de recunoaștere privind legionarii
ascunși în munții Vrancei. Împreună cu Ion pe 9 august 1947 luară
însă drumul spre Dămuc, via Piatra.
Mare fu mirarea lui Ion când îl văzu pe Dima, în Gara de Nord,
cu două valize mari și grele. În cupeul rezervat doar pentru ei doi,
cât dură călătoria, Dima îi explică lui Ion că în curând, după
stabilizare, o să urmeze naționalizarea. Prima nu prea avea cu ce
să-i afecteze, pe când a doua… putea să-i zboare capul Mariei dacă
se afla că ea este proprietara morii de la Bicazu Ardelean. Ion
puțin nedumerit și gândindu-se în primul rând la Maria întrebă:
— Dar, la o adică, nu se analizează și adiționalul la
proprietate? Acolo se vede că tu ești adevăratul proprietar și…
— Ăștia o să taie totul de la rădăcină. Crezi că o să se
comporte mai altfel decât paznicii care ne-au caftit în lagărele
Siberiei? Sclavul în fața stăpânului, de frică, îl bate și pe ta-su… O
să mă-nhațe, și pe mine și pe Maria, căreia i-am cedat proprietatea
pe termen.

450
 METASTAZA

Mare mirare dacă nu te-or lua și pe tine ca tăinuitor, iar Ionuț și

Mihai o să rămână pe coclauri… De ce nu… orfani.
— Taci! Nici să nu te aud pomenind asemenea gânduri. Ai tu
un plan de ieșire și pentru asta, că doar nu mă duci de pomană spre
casă. Nu ți-ai călca degeaba propriul consemn: „Să nu știe ai noștri
că am scăpat din război până nu se liniștesc apele‖.
— Am! Sigur că am… V-am lăsat eu vreodată de izbeliște?
Doar pe voi vă am…
— Și ce propui?
— Un plan simplu… Unu la unu… Eu îl înlătur pe notar, iar tu
pe morar, apoi ne întâlnim sus la Dămuc… Nu-i simplu?
— Hm! Ușor de zis… Măcar să mă enerveze, să mă scoată din
sărite morarul…

Când coborâră la Piatra, Ion îl ajută pe Dima la căratul

valizelor spre trăsură. Erau grele, foarte grele… Curios își întrebă
camaradul:
— Ce-ai în ele? Pietre de moară…
— Bani. Azi sunt mulți bani, dar mâine lumea nici n-o să se
mai aplece a-i ridica de pe jos. O să-i vezi spulberați de vânt pe la
colțurile străzilor…
— Hai că prea ai luat-o razna! Poate s-or devaloriza de cinci,
zece ori, dar tot faci ceva cu ei…
— Ai să vezi poimâine… O să faci, pe ei…

În isteria și nebunia ce a urmat zilei de 15 august 1947125

nimeni nu mai dădea importanță la altceva decât la bani.
Când au realizat că toți banii puși deoparte nu mai aveau nicio
valoare, unii au luat-o razna, alții s-au sinucis. În ultima categorie,
a fost trecut și bătrânul notar din Piatra, ce-i făcuse, cu ani în urmă,
toate tranzacțiile lui Dima. Când l-au găsit vecinii, zăcea pe jos cu
125
Pe data de 15 august 1947 a avut loc reforma monetară numită și „groparul
burgheziei‖, prevazută prin Deciziunea Comisiunii Ministeriale pentru
redresarea economică și stabilizarea monetară, publicată în Monitorul Oficial nr.
186 din 15 august 1947.

451
 MIRCEA BULATOV

capul zdrențe. În mână ținea încleștat un revolver cu țeavă scurtă

Magnum, iar în casă au descoperit două valize pline cu bancnote
mari. Multe dintre ele erau din cele cu lupoaica, de cinci milioane
lei. Cu două zile înainte, conținutul valizelor valora o avere,
acum… S-a căutat și aurul pe care, după cum ziceau gurile rele,
notarul îl tot cumpărase, în ultima vreme, de la bijutieri. Nimic.
Unul dintre ei a declarat ceva ciudat. Cică notarul l-a rugat să-i mai
găsească aur, la orice preț. Urma să primească, de la un
intermediar, o foarte mare sumă de bani pentru cumpărare de aur și
bijuterii. La valoarea banilor din preziua stabilizării, afacerea ar fi
fost foarte avantajoasă atât pentru notar, cât și pentru bijutieri, dar
la o zi după… devenea net favorabilă doar intermediarului
misterios care nu se știe dacă l-a mai vizitat. Nimeni nu mai făcea
legătura între zvonuri și valizele pline cu bani. Să fi fost ele prețul
aurului ce nu se mai găsea nicăieri în casa notarului? Oricum, în
ele nu mai erau bani… doar hârtie frumos tipărită cu multe zerouri.

Asemănător se petrecură lucrurile ceva mai sus, la Bicazu

Ardelean. La două zile după stabilizare, dimineața, țăranii care
veniră la moară, după uruială, găsiră roata morii oprită. Ciudat, apa
șiroia, ca de obicei, în scocul ei. Unul dintre țărani închise
stăvilarul și se coborî în zăgaz. Reuși cu greu să tragă de sub roata
morii trupul aproape zdrobit al unui bărbat. Îl recunoscură cu toții
după chimir. Era morarul. Țăranii, ca la un semn, năvăliră în
moară să cotrobăie. Își ziceau între ei: „Și-a pus capăt zilelor, că o
strâns bănet mult din dijmuială… Amu, după stăbilizare, n-are ci
faci cu banii. Îs pre‘ mulți și nu-i schimbă nimene‘. De i-am găsi
noi… putem schimba cinci milioane de căciulă, cu două zeci mii la
un leu nou. Atât dă voi‘ legea ci nouă di la ocârmuire…‖ Bănet nu
găsiră, doar un clondir de rachiu și luleaua îndesată cu tutun
pregătită pentru a fi „beută‖.
„Apăi dacă l-a apucat gândul cel rău de ce și-o mai fi îndesat
luleaua?‖ își ziseră câțiva dintre cei de față.

452
 METASTAZA

August 1947 trecuse în a doua jumătate când la casa familiei

Ceapă ajunse și Dima. Cu o zi înainte își făcuse apariția stăpânul
casei, Ion. O zi întreagă Maria boci și ca beată nu-și mai găsi locul.
Când Dima dădu să deschidă poarta Roșu lătrând dogit,
bătrânește, se repezi spre musafir. Dădu să-i sară la piept
nepoftitului ce intra în bătătura casei, dar se blegi brusc dând din
coadă bucuros. După atâția ani își recunoscu prietenul și se lăsă
scărpinat pe după urechi. Maria cu Ionel și Mihăiță îi ieșiră în
întâmpinare. Ion îi lăsă, special, pe toți trei să-l întâmpine pe
Dima. Să se bucure pe deplin că sunt din nou, cu toții, împreună.
Ajunsă în fața lui, Maria nu mai rezistă și se-ntoarse fugind în
casă, hohotind de plâns. Ionuț îl recunoscu și el, sărindu-i de gât.
Pentru o clipă Mihăiță, rămas nebăgat în seamă, se întreba uimit:
„Cine-o mai fi și străinul aista? Văd că-l cunosc toți, chiar și Roșu.
Doar eu nu-l știu…‖
Veni și rândul lui. Fu ridicat în brațe și strâns lung la piept,
după care străinul îi zise: „Poți să mă strigi Dima sau… unchiu‘
Dima. Sunt ca un frate cu taică-tu. Ai să-nțelegi toate când ai să te
faci mare.‖
Până se lăsă seara numai larmă și pregătiri în curtea lui Ceapă.
Maria așeză ca de obicei masa rotundă pe prispă. Aranjă roată trei
scaune și o băncuță în jurul mesei. Se așezară ca altădată, dar mai
înghesuiți. Față de august 1937 la masă era în plus Mihăiță. Maria
servi aceleași bunătăți ca și atunci, cu ani în urmă. Ion venind cu
un clondir de vin roșu, îl lămuri pe Dima:
— E vechi! E de-atunci… Parcă ceva-mi spunea să-ngrop
câteva. Avem și caș… și lapte e destul. Mi-a zis Maria că
ajunseseră să aibă patru vaci și un vițel. Două mai tinere și vițelul
le-au rechiziționat… Mama lor de… Cică pentru datorie de
război… Mama lui de Sta… Las‘ că e bine și-așa… Au băieții
treabă mai puțină și pot școli mai bine… Marie! Gata cu plânsu‘…
Altele plâng că le-au murit bărbații pe front, iar tu plângi că ne-am
întors… amândoi. Ce tăceți toți? Doar eu vorbesc în seara asta?
Mâncară și plecară cu toții la culcare. Odaia cea mare fu
pregătită pentru Dima și flăcăiandri.

453
 MIRCEA BULATOV

Pentru cei doi băieți era sărbătoare. Ion și Dima dădură jos
pentru cei mici, ca așternut, uriașa blană a ursului carpatin, ce
trezea în fiecare amintiri diferite. Târziu în noapte se lăsă o liniște
aparentă peste întreaga casă.
În realitate, doar Roșu era liniștit. Bătrânul dulău simțea că
responsabilitatea pazei cădea acum și pe stăpânii reveniți acasă.
Flăcăii adormiră agitați. Tatăl lor, Ion, apărut ca din senin,
după atâția ani, nu mai era zâmbărețul de altădată. Iar acum hop și
unchiu‘ Dima, ce pentru Mihăiță era un necunoscut deși a simțit
ceva ciudat când acesta l-a strâns în brațe. Ceva asemănător cu
îmbrățișările mamei, atunci când era bolnav.
În odaia alăturată Ion încercă de câteva ori să-și dezmierde
nevasta. Mereu mâna îi era aruncată, hăt, în cealaltă parte a
patului. Într-un târziu Ion renunță adormind îmbufnat.

Maria, singura rămasă trează, plânse pe tăcute, fără lacrimi,

până la ziuă. Toată noaptea se chinui. Nu putea să fie bucuroasă.
Cugetul o șfichiuia mustrător nelăsând-o să doarmă. Nu o certa
pentru primirea făcută lui Ion sau pentru smiorcăielile din fața lui
Dima. Îi aducea aminte altceva: descântecul făcut de baba Ghioaca
cu ani în urmă, în prima noaptea cu lună plină a lui decembrie
1941. Mihăiță, ce avea pe atunci patru anișori, zăcea la pat de peste
două luni. Maria a plătit bani grei doctorului de la Piatra, adus de
învățătorul din Dămuc. Tot tratamentul a fost degeaba. Avea
fierbințeală, plămânii îi hârâiau întruna, iar pielea îi devenise ca
ceara. Venise și popa de la Telec de i-a dat sfânta împărtășanie.
Părintele a întrebat-o în taină: „Mărie! Ai vreun păcat ascuns
nespovedit? Spune-l să dezlegăm orice opreliște de vindecare a
micuțului…‖ Ce să-i spună? Că însăși facerea lui Mihăiță era
păcatul… Nu cuteză să-și verse vinovăția. De ce? Poate și fiindcă
îl socotea pe părinte doar un prieten de-al casei și nicidecum un
slujitor al Celui ce putea aduce tămăduirea.
În ziua următoare dimineața popa plecă înapoi la Telec. Maria
disperată scrise la iuțeală un bilețel și-l trimise cu el pe Ionel, jos
în sat, la baba Gioaca.

454
 METASTAZA

I se păru un veac până ce spre seară Ionel împreună cu bătrâna

cocârjată ajunseră în tinda casei. Ghioaca, cum o văzu pe Maria, îi
porunci răgușit:
— Dă-i băietului cel mare să mânce și culcă-l…E musai să
fim singure. Avăm trabă multă.
Nu trecură două ceasuri că Ionel deja sforăia în cuhnia bine
încălzită. Afară se lăsa ger puternic, iar zăpada sclipea sub lumina
puternică a lunii pline. Ghioaca desfăcu nodul bocceluței cu care a
venit și întinse totul pe măsuța de lângă patul unde zăcea Mihăiță,
apoi îi zise Mariei:
— Știu tătul… de la săția dascălului. Ai năroc că-i lună plină
poate se prinde vraja…
— Ce vrei să-mi vrăjești copilu? Asta nu te las… Mai bine…
— Stăi fato! Eu n-am putere să vindec, da‘ venii să leg boala.
Numa‘ să faci cum zâc eu…
— Da… fac întocmai.
Ghioaca luă de pe măsuță cele scoase din bocceluță și-i ceru
Mariei un chibrit. Alergă în spatele casei și găsind un loc mai
retras, fără vânt, bătători zăpada și puse jos cele aduse din casă. Se
apucă apoi să le aranjeze. Câteva crenguțe uscate de măceș le
înfipse ca pe niște pirostrii. În vârful lor puse ceva iască și alte
ierburi. Sub pirostriile din măceș vârî restul frunzelor uscate aduse
din sat. Alergă apoi în casă spunându-i Mariei să-l învelească pe
Mihai doar cu un cearșaf subțire și să fie gata să vină cu el afară.
În făraș luă câțiva cărbuni aprinși din sobă și-l puse afară pe
prispă. Se-ntoarse iar în odaie și-l puse pe micuț să facă pișu într-o
ulcică de pământ. Într-o mână cu fărașul și în alta cu ulcica,
Ghioaca o îndemna pe Maria să o urmeze cu Mihăiță în brațe.
Baba, cum ajunse în fața ghemotocului de uscături, deșertă jarul pe
frunzele uscate. Focul cuprinse imediat iasca și celelalte ierburi.
Maria strângând copilul în brațe abia auzi vocea Ghioacei:
— Dă copilu la mine! Și nu te mișca din loc. Zii un nume de
sălbăticiune…
— Lupu… rosti vrăjită Maria punându-l pe Mihăiță în brațele
babei.

455
 MIRCEA BULATOV

Ghioaca îl tăvăli pe Mihăiță prin zăpadă apoi îl trecu legănat,

de multe ori, prin fumul uscăturilor. Maria dădea să leșine când
cocârjata îi strigă la ureche:
— Zii după mine… Leg bolânzeala lui Mihai și plătesc cu
iubirea mea… Acum sting fierbințeala băietului și plătesc cu
iubirea lui.
Bătrâna aruncă conținutul ulcelei peste foc. Acesta nu se stinse
complet, dar un nor alburiu și usturător se răspândi în jur. Ghioaca
tot îl trecu pe Mihăiță prin fumul înnecăcios apoi începu să alerge
înapoi în casă. Maria o urma ca hipnotizată, neștiind ce face.
Ajunsă în casă cocârjata despachetă copilul din cearceaful leoarcă
și rece ca gheața. Apoi îl unse din creștet până-n tălpi cu o unsoare
puturoasă adusă înt-un borcănel. Înfofoli copilul cu un cearceaf
uscat și-l băgă sub pilotă făcându-i semn Mariei să se vâre lângă
el. Ghioaca își trase un scăunel lângă patul unde atât mama cât și
copilul epuizați începeau să picotească. Nu trecu mult și lui
Mihăiță îi scăzu fierbințeala. Atunci cocârjata îi chițăi Mariei
aproape adormită:
— Zis-ai că faci întocmai ce-ți zâc eu…
— Da…
— Întâi ai să-mi plătăști osteneala…
— Ia toți banii de sub cerga de pe divan.
— Să nu fie de oțăl sau dă aur că vine boala păste mine, doar
eu am legat-o. Mai ești datoare cu ceva…
— Cu ce Ghioaco?
— Ca să nu se-ntoarcă boala peste ăl micu, trebe să-i schimbi
numele de famelie. De-acu‘ în mintea mătale, numele lui este
Lupu, așe l-ai ales acolo în spateli casei.
— Și dacă nu-l schimb nici în gând?
— Boala se deznadă și se-ntoarce… Și nu uita, tu și băietu nu o
să mai aveți parti de iubire unu pent‘u altul… Tu, pent‘u el, nu
știu, da‘ micuțu pent‘u tini, sigur n-o să mai aibe. Așe te-ai legat…
— Cui? Cui m-am legat…
— Hi,hi,hi! Crezi că dijaba nu trece popa cu busuiocu și
aghiazma pi la mini… Dormiți acum liniștiți… Vă ocrotește el că

456
 METASTAZA

de-acum sântiți de-ai lui… Nu vă mai trebă amu nici spovedanie,

nici împărtășanie… Hi,hi,hi!

Din amintirile negre, ce nu o lăsară să doarmă toată noaptea, o

smulseră chiotele celor doi feciori ce se jucau de-a soldații în
bătătura casei. Se sculă, mulse vacile și pregăti masa de dimineață.
Dima ieși și el în bătătură, iar după ce se rase îi îndemnă pe
flăcăiandri la o altfel de joacă:
— Aveți chef de instrucție? Da ori ba?
— Ce-i aia? întrebă curios Mihăiță.
— Un fel de pregătire… ca la școală, dar care te ajută să devii
un bun soldat sau ofițer. Vreți să fiți ofițeri ca tatăl vostru, ca
mine?
— Da, da… rostiră amândoi într-un glas.
— Dacă așa stau treburile… Apăi toate celelalte sunt ca
rezolvate… Are grijă unchiul Dima să vă dea la școli militărești.
Viitorul e al vostru, o să comandați mulți soldați… poate chiar
mulți oameni de vază. Da‘ acu‘ cine vine cu mine la marginea
râpei să aranjăm puțin crucea străbunicului Ceapă.
— Eu… și eu, răspunseră, iar în cor proaspeții candidați la
școala de cadeți.
Plecară toți trei spre otăviștea în capul căreia era îngropat
bătrânul veteran Ceapă Ion. Dima, înainte de a lua cazmaua din
grajd, trecu prin odaia cea mare și se îmbrăcă cu o vestă ce atârna
tare greu. Peste ea, spre a nu fi văzută, puse mundirul de ofițer.
Ajunși lângă crucea de lemn cu coperiș, cioplită cu ani în urmă de
Ion, Dima se apucă să sape adânc. După ce scoase crucea-troiță, ce
se lăsase câș într-o rână, la marginea râpei între cei doi brazi sădiți
de Ion și Maria, săpă în continuare, zicându-le flăcăilor:
— Aduceți de pe coamă câteva pietroaie… nici prea mari, nici
prea mici.
Rămas singur pe otaviște, se dezbrăcă de mundir și își scoase
vesta ce atârna ca de plumb. O îndesă pe fundul gropii și aruncă
ceva pământ deasupra.

457
 MIRCEA BULATOV

Când veniră flăcăii cu pietroaiele începu să le așeze drept

temelie, câteva în partea de jos, iar restul în jurul crucii, susținută
drept de Ionel și Mihăiță. Mușuroiră și bătură pământul cu
picioarele toți trei. Plecară spre casă, Ionuț cu cazmaua pe umăr,
iar Mihăiță îmbrăcat cu mundirul lui Dima ce-i atârna peste
pantalonii scurți și nu-i lăsa mâinile la vedere.
Ajuns sus pe coamă, Dima se mai uită o dată către marginea
râpei. Cei doi brazi măricei străjuiau troița care de-acum adăpostea
destul aur, cumpărat pe două valize de… hârtii fără valoare.

Peste câteva zile Ion și Dima, după ce agățară la loc blana

ursului carpatin, îmbrăcați militărește cu vestoane și centiroane cu
diagonală, după moda sovietică, coborau spre Dămuc. Învățătorul
satului se prăpădise de iarna trecută. Soția acestuia, Ileana,
îmbrăcată cernit, se apropie de ei să le dea binețe. Nu se pricepea
ea la uniforme, dar când le văzu stelele în cinci colțuri de pe
chipiuri și epoleții cu margini albăstrui înțelese multe și
aprinzându-se toată le zise:
— V-ați dat și voi cu rușii… că-s amu la putere peste tăt. Ați
uitat că sântiți români? V-ați însățit cu ei ci ni iau vitili din
bătătură? De-or veni mai repidi americanii… Atunci să vă văz…
Nici gaura di șarpi nu vă va găzd‘i…
— Gata cu nădufu‘ femeie, încercă să o potolească Ion pentru a
nu stârni larmă în sat.
— Înainte mă ploconeai cu doamna Ileana… acu‘ îs femeie.
Bine că s-o dus bărbată-miu… Să nu vază pi cini o-nvățat el
carte…
Îmbufnați cei doi o lăsară pe Ileana să-i oțărască de una singură
în capul uliței și se îndreptară spre pichetul de jandarmi. Pe vechile
trepte de lemn, ce mai aveau puțin și se prăbușeau, un plutonier
încerca să-și reaprindă țigara stinsă din economie la jumătate, ceva
mai devreme. Când îi văzu pe cei doi ofițeri, picați ca din cer, luă
poziția de drepți, scăpând pe jos prețiosul chiștoc, și-i salută,
uitând că nu are chipiul pe cap.
— Să trăiți!

458
 METASTAZA

— Las-o mai moale cu să trăiți… Câți sunteți aici la pichet și…

de unde? întrebă așa ca într-o doară Dima.
— Doi… eu și un căprar. Suntem noi aici… mutați din Oltenia.
— Și unde ți-e acum subalternul… De ce nu este la pichet?
Uite ce trepte aveți… Până la iarnă se prăpădesc de tot. Pune pe
careva să le repare…
— E… e aici în spate la vecini. Îs oameni cu stare și le taie un
clapon să ne facă ceva de mâncare… Că știți acum cu zăpăceala,
scuze, cu noile ordine, nici simbrie nu prea avem. Trebuie să
ascultăm ba de sovietici, ba de șefii noștri… Cari se zice că-n
curând n-or să mai fie ofițiri, iar noi ca… Dacă ordonați îl chem.
— Cheamă-l imediat și trimite-l în sat să rechiziționeze o
brișcă…
— Chiar să o rechizi… De tot?
— Nu de tot, măi pămpălăule… că sperii lumea. Doar pentru
un drum urgent până la Piatra, explică Dima enervat.
Plutonierul se scuză puțin și deschizând fereastra pichetului ce
dădea în spate, spre grădină, fluieră puternic de trei ori. La scurt
timp își făcu apariția căprarul, îmbrăcat peste veston cu un șorț alb
de bucătărie stropit cu sânge, semn că îi venise de hac claponului.
Ascultă ordinele plutonierului și dădu să fuga pentru a le îndeplini.
Se întoarse de își lepădă șorțul, ce-l uitase atârnat de gât, apoi
dispăru în sat. Până la sosirea căprarului cu brișca, Dima, plictisit,
testă puțin verticalitatea coloanei plutonierului de jandarmi. Se
gândi să aplice ce pătimise el în perioada când era cadet al școlii
de ofițeri din Iași.
— Măi oltene! Ia fă-te-ncoa…
— Da, să trăiți!
— Cum sunt cizmele noastre? Ale mele și ale camaradului
meu…
— Prăfuite domnule ofițer… Am înțeles! Vin acuși, cu peria și
crema de ghete… Vi le fac imediat să lucească.
De afară se auzi nechezatul cailor. Venise căprarul cu brișca.
459
 MIRCEA BULATOV

Cu cizmele lustruite, Ion ieși primul. Dorea cât mai repede să

fie departe de sat, de cei ce-l cunoșteau. Se simțea puțin stânjenit
că purta o astfel de uniformă.
Înainte de a se urca în brișcă Dima se apropie de plutonier
șoptindu-i:
— Sus în căsuța de lângă râpă stă o femeie, Maria, cu doi
copii… Să ai grijă să nu pățească ceva sau să se ia careva de ea…
Asta dacă mai vrei să rămâi la jandarmi sau cum o să le zică de la
anu‘… Atunci o să mă saluți cu: „Să trăiți tovarășe…‖ Bașca
atunci ai să fumezi țigări întregi, bunicele. Adevărat, nu chiar ca
astea, ce deja se găsesc cu greu doar la negru…
În timp ce sfârșea ce avea de zis, Dima îi scutură afară din
tabachera de protocol două țigarete REGALE parfumate.

***

În iarna dintre anii 1947-1948 Dima se lămuri că sovieticii nu

aveau încredere nici în ei înșiși. Culegeau informații prin cât mai
multe surse privind aceleași persoane sau evenimente. Emil
trimitea note informative despre Ghiță și Ana prin generalul
Susaikov direct lui Suslov126. Tot el ajuta sârguincios brigada
mobilă a ȘMERȘ-lui127 pentru crearea noilor structuri de securitate
din România, după modelul sovietic. Toate cadrele și structurile
vechi au fost înlăturate. Unii au fost trecuți în rezervă și nu puțini
au fost socotiți dușmani ai poporului sau criminali de război,
judecați și condamnați.
126
Mihail Andreevici Suslov (1902-1982) puternic om de stat în conducerea
comunistă a URSS. A ajuns ideologul șef al Partidului Comunist din Uniunea
Sovietică. A avut influență asupra liderilor începând cu Stalin și terminând cu
Brejnev.
127
ȘMERȘ (moarte spionilor - nume prescurtat) Directoratul principal al
contrainformațiilor SMERȘ al Comisariatului Poporului pentru Apărare al
URSS. SMERȘ a fost folosit pentru vânarea așa-zișilor „inamici ai poporului" în
țările ocupate de Armata Roșie în Europa Răsăriteană. SMERȘ era folosit chiar
și pentru pedepsirea lucrătorilor din NKVD.

460
 METASTAZA

Culmea ironiei, Emil practic a condus un timp chiar SSI-ul,

dușmanul lui de dinainte de război, mai bine zis ce rămăsese din
serviciul de odinioară. Dima află că încă din 1945, ca secretar
general la președinția Consiliului de Miniștri, acesta supraveghea
toate serviciile secrete din România, în special pe cel al armatei.
Aventurierul ofițer de altădată, ce se oferise spion sovieticilor, în
perioada interbelică, nu mai era nevoit să cerșească bunăvoința
nimănui. Nu se mai „umilea în fața prostiei și a răutății‖ românilor,
după cum recunoscuse cu ani în urmă, dar se supunea acum fără
crâcnire „firmanului roșu‖. Ordinele ce îi veneau de la răsărit le
executa fără pic de murmur deși unele îi parveneau prin Nikonov,
cel ce teoretic îi era subaltern. De-ar fi știut că Dima și Ion,
susținuți și promovați chiar de NKVD, în noile structuri ale
securității, făcuseră cândva parte din vechea gardă, ce le-ar fi
făcut…
În acele vremuri când sovromurile128 sugeau totul din România
pentru a fi dus peste Prut, sus la vârf, Ghiță cu ai lui cloceau
lovitura de grație a celor ce exploatau clasa muncitoare. Cu toată
armata sovietică staționată aici se puteau aștepta la revolte
spontane, la solidaritate între exploatați și exploatatori. Pentru a nu
risca nimic trebuiau introduși în rol și noii apărărori ai bunurilor
patriei, ce urmau să fie de-acum înainte ale întregului popor. De la
culegătorii de informații până la jandarmi, urmau să fie strânși
laolaltă sub același nume pompos, Direcția Generală a Securității
Poporului. Aproape toți lucrătorii, la fel ca Dima și Ion, erau
români, chiar dacă unii proveneau din naționalități diferite. Cei
mai mulți erau veniți fie din cele două divizii trădătoare, fie dintre
colaboratori. Îi unea un singur scop: să ajungă cât mai repede, cât
mai sus. Majoritatea dintre ei greșeau la calculul pe termen lung.
Credeau că sovieticii o să stea în România o veșnicie.
128
SovRom-urile, au fost societăți mixte româno-sovietice, înființate în 1945 în
urma unui acord între România și Uniunea Sovietică, semnat la Moscova pe 8
mai 1945. Aceste societăți mixte au devenit cunoscute cu numele de
„sovromuri", termen asociat cu spolierea României de către URSS.

461
 MIRCEA BULATOV

Doar Dima și alți câțiva ce dețineau mai multe informații se

gândeau și la varianta națională. NKVD-ul prefera cadre etnic
românești, dar vândute trup și suflet lor. La această formă de
evoluție, mai bine zis de involuție, se dorea, acolo la Moscova, să
ajungă noua securitate ce abia se închega. Dacă se ajungea la acest
stadiu reușita era deplină. Orice ordine primite, de sus sau direct de
la răsărit, se executau mecanic, fără crâcnire. Treptat, România cea
clocotitoare de viață, cu bunele și relele ei interbelice, se
transforma în țara lui nu se-ntâmplă nimic. Populația începu,
conform modelului sovietic, să suporte și să ierte abuzurile
paznicilor noii ordini pentru simplul motiv că erau compatrioți
ieșiți din rândurile ei, deși…

***

Veni și ziua cea mare pentru oamenii lui Ghiță, 11 iunie 1948.
Cum vă spuneam mai înainte, acest al doilea vis se încăpățâna
a-mi arăta detalii ale acelei zile. De ce? Poate pentru a înțelege că
au o continuitate, că se întrepătrund. Până și unele locuri din acest
vis secund erau aceleași cu cele din primul. Doar timpul varia. Eu
urma să mă nasc abia peste un an, iar la scurt timp după aceea
aveam să vin, împreună cu ai mei, în locurile de unde visul
continua să își dezvăluie tainele.
În acea zi de vară, încă de dimineață, Dima și Ion, îmbrăcați în
civil, se aflau cu oamenii din subordine în dispozitiv. Trebuiau să
asigure liniștea și paza lui Ghiță și a celor din juru-i ce urmau să
ducă de facto la bun sfârșit ce de jure fusese reglementat prin legea
naționalizarii. Muncitorii marii uzine bucureștene „Vulcan‖
trebuiau să-l vadă pe Ghiță printre ei în ziua când totul devenea al
tuturor. Trecuseră doar câteva luni de când acesta împreună cu
Petru Groza îl alungase pe Regele Mihai I, declarând România
republică, reducând la tăcere existența monarhiei. Ghiță fusese
informat din timp, despre data căsătoriei tânărului Rege cu
Principesa Ana de Bourbon Parma, ce urma să aibă loc în Grecia
pe 10 iunie 1948.

462
 METASTAZA

Mulți dintre cei ce aveau cât de cât acces la informații, vedeau

în ea o speranță pentru viitorul țării. Ghiță cu cei din vârful
conducerii hotărâră tocmai atunci că dădea bine să știe tot
românul: „În proaspăta Republică Populară Română o să dispară
dintr-un foc exploatarea clasei muncitoare odată cu patronii și
proprietarii‖ și că el este șeful suprem. Pe aceștia și pe fostul
monarh, abia căsătorit, trebuia să-i plesnească, unde îi durea mai
tare, imediat, chiar în ziua următoare. Să se știe, să se vadă că el,
Ghiță, și câțiva reprezentanți de frunte ai partidului au înfăptuit,
după modelul sovietic, naționalizarea, visul clasei muncitoare,
asuprite de aprigii capitaliști. Lozincile scrise pe fond roșu, ce
preamăreau partidul, erau fluturate cu o frenezie tâmpă. Un slogan
lung, scris cu litere de-o șchioapă, trona în față spre a fi văzut de
toți și pozat de fotoreporteri: INTREPRINDERILE SMULSE DIN
MÂINILE LACOME ALE EXPLOATATORILOR DEVIN BUN
COMUN AL ÎNTREGULUI POPOR.

Totul se desfășura normal, conform programului, mai bine zis,

conform aranjamentului, când, se apropie de Dima un emisar al lui
Teo.
— Mi-a zis șefu‘ să iei câțiva oameni de încredere și să vii cu
mine…
— Unde?
— Aici la o zvârlitură de băț, la fabrica de ciocolată
Zamfirescu.
— Păi de ciocolată ne arde nouă acuma tovarășe?
— Nu vă burzuluiți la mine tovarășe maior Dima. Așa am
primit ordin de la Teo… scuze de la tovarășul Georgescu. Știți,
zilele astea dânsu‘ a fost acolo sus la vârf… la ședință… chemat
de Luca, Dej și Ana… Dă-o-ncolo, doar sunteți un cadru superior,
de nădejde, de-al nostru… Știți deja ce au hotărât privitor la noi…
Ce nu știți e că acolo s-a servit și ciocolată Zamfirescu. Au hotărât
ca fabrica să fie preluată fără probleme. Să nu fie ceva sabotaje
și… să producă în continuare dulciuri la fel de bune, dar sub alt
nume, că doar o să fie a întregului popor. Când a trecut spre

463
 MIRCEA BULATOV

Vulcan șefu‘ a văzut intrarea de la făbricuță și a găsit cu cale să

intre și aici după ce termină cu uzina. Voi să pregătiți terenu‘… Să
nu fie ceva probleme…
— Bine! Bine! Ia-o înainte. După ce las dispozitivul pe seama
lui Ion iau doi băieți și te ajung din urmă.

Emisarul lui Teo avusese dreptate în privința distanței.

Ajunseră lângă intrarea fabricii de ciocolată, în câteva minute.
Cele două canaturi ale unei porți mari de lemn stăteau ferecate.
Întredeschisă era doar o ușă pietonală de unde se zgâia, la
manifestanții entuziasmați din fața uzinei învecinate, un portar în
uniformă maro. Când îi văzu pe cei patru bărbați, la costum și cu
pălării à la Humphrey Bogart, îndreptându-se hotărât spre el,
întrebă puțin sugrumat de emoție:
— Pe cine căutați?
— Pe Zamfirescu, răspunse emisarul lui Teo, proțăpinduse în
fața portarului ce duse mâna la cingătoare, acolo unde atârna un
revolver închis într-un toc de piele.
— Domnul Zamfirescu nu se află în fabrică… Din patronat e
aici doar directorul… Acum e în vila din spatele parcului. Mi-a zis
să nu dau drumul la nimeni, că-s zile tulburi… Dar dacă doriți să
vorbiți cu dânsul… Pe cine anume să anunț?
— Suntem reprezentanții poporului… Ne mai ții mult la
poartă? Mama ta de slugă la burjui… Zici că sunt zile tulburi…
Am venit să luăm în primire ce-i al nostru, se oțărî la portar
emisarul.
— Domnilor stați cuminți! Potoliți-vă! Pătrundeți ilegal pe
proprietatea domnului Zamfirescu. Nu mă obligați să folosesc
arma conform legii, se înfurie portarul și deschise tocul de piele
spre a-i speria pe netrebnicii intruși.
Sărmanul portar! Nu înțelegea vremurile. Își vedea încălcat
teritoriul dat sub pază și încerca zadarnic să-și facă datoria. Nu știa
că din acea zi netrebnicii făceau legea. La un semn oamenii lui
Dima, prin câteva mișcări dibace, îl transformară pe vajnicul
apărător de proprietate într-un simplu sac de cartofi, legat fedeleș.

464
 METASTAZA

Proaspătul prizonier, dezarmat și ancorat de-un calorifer în

propria-i cabină, privea nedumerit prin ochiurile de sticlă ale ușii,
cum, afară, cei doi vlăjgani deschideau larg porțile mari de lemn.
Pentru ce? Pentru cine?
Emisarul îl trimise pe Dima la director, iar el rămase la intrare
să-i primească pe tovarășii ce doreau la propriu a simți dulcele gust
al naționalizării, la fabrica de ciocolată Zamfirescu.

Dima cu oamenii lui intrară în fabrică îndreptându-se spre

parcul și vila administrației, așa cum le spusese portarul. Un domn,
îmbrăcat cu un elegant costum negru și cu papion de aceeași
culoare strâns legat sub un guler alb, călcat impecabil, le ieși în
întâmpinare.
— Cu ce ocazie pe la noi domnilor? Eu sunt directorul fabricii
și sunt îndrituit de domnul Zamfirescu să-l reprezint în orice
problemă, cât lipsește.
— Și noi suntem îndrituiți… de partid, să preluăm fabrica, se
juca Dima cu spaima directorului, întorcându-i vorba avocățească.
— Cred că este o neînțelegere… Nu se poate! Fabrica
Zamfirescu este un mare brand românesc. Este cunoscută peste
hotare, a fost furnizoarea Casei Regale până anul trecut când
Regele a fost… a abdicat. Noi aprovizionăm celebrele cofetării
Capșa… Avem toate taxele plătite la zi și… nu ne interesează
politica.
— Capșa o să devină istorie… o istorie dispărură la fel ca
aceea a Casei Regale. Astăzi, cu naționalizarea, istoria română își
începe un nou capitol, scris de noi, poporul muncitor. S-o lăsăm
baltă pe doamna istorie și hai să-mi predai ștampila și registrele
fabricii.
Văzând că situația este fără întoarcere, directorul o luă înainte
spre birourile contabilității ce se aflau lângă apartamentul unde
locuia. Zamfirescu construise marea vilă, cu trei etaje, special în
mijlocul fabricii. Directorul trăia cu familia în apartamentul de la
ultimul etaj. Prezența permanentă a directorului printre salariați era
unul din secretele succesului fabricii de dulciuri Zamfirescu.

465
 MIRCEA BULATOV

Urcând treptele, înaintea lui Dima, directorului îi trecea toată

viața prin fața ochilor. Și-o dedicase patronului și bunului mers al
fabricii. Brusc, în acea zi de iunie, nu mai avea patron, fabrică,
maiștri și nici muncitori de condus. De mâine o să trebuiască să
facă cine știe ce munci umilitoare pentru un terchea-berchea, adus
de la partid, ce habar nu avea de bomboane, de arome, de
ciocolată. Poate noul director, ce urma să-i ia locul, nu era rău, dar
dacă nu înțelegi ceva ce trebuie să conduci, atunci distrugi. Dima
cu directorul trecură pe lângă apartamentul acestuia de unde se
auzeau glasuri de copii ce cântau acompaniați la pian de o
profesoară care îi muștruluia privind intonația. Intrară în biroul
directorial ce dădea într-un mare balcon cu vederea spre parcul
fabricii. O alee mărginită de flori se prelungea cu zona de parcare
din spatele vilei. Directorul deschise ușile duble, se uită puțin în
jos, gânditor, unde avea parcat Mercedesul negru și trase perdeaua
lăsând aerul să intre nestingherit. Se îndreptă apoi spre biroul
mare, negru, cu margini sculptate.
— Uitați ștampila principală… numărul zero, zise directorul
scoțând din sertarul biroului o casetă din lemn de mahon.
— Și registrele… și cheile de la casa de bani, adăugă Dima
poruncitor.
— Acum nu sunt prea mulți bani în ea. Pe cincisprezece e zi de
leafă și atunci se scot banii de la bancă…
— Ce crezi că suntem bandiți? Noi nu ne atingem de banii
muncitorilor. Doar de ai voștri burjuilor… Ce e alături? De ce se
aud glasuri de copiii?
— Aici locuiesc, eu cu familia… Sunt copiii mei, ai contabilei
și ai maistrului cofetar… Eu le plătesc orele de canto… merită au
ceva talent.
— Bine! Bine! Pune toate într-o servietă și dă-mi-le mai
repede… Acum sosește conducerea de partid… Te sfătuiesc să-ți
cauți de grabă o locuință în altă parte. E bine și pentru tine și
pentru copii…

466
 METASTAZA

Peste câteva minute, Dima cobora treptele cu o servietă la

subsuoară. Se îndreptară spre poartă unde emisarul lui Teo îi
întâmpină nervos:
— Ce a durat așa de mult? Ați luat registrele și ștampila? Dacă
veneau șefii mei, poate chiar și șefu‘ cel mare… Ce le spuneam?
— Taci din gură și nu te mai văicări…
După ce îl trase de-o parte, Dima îi șopti la ureche:
— Deșartă servieta pe masa portarului și du-te în vilă, la
ultimul etaj. În biroul directorului găsești o casă de bani. Uite
cheia. Îți fac cadou toți banii din ea. Acum nu știe nimeni de ei, dar
când vine comisia și inventariază, e prea târziu. Vezi că directorul
stă în apartamentul alăturat. Preferabil să nu te vadă… Dacă te
vede și ciripește ceva, te poți baza pe mine. O să spun că burjuiul
i-a luat… sau te descurci acum, rapid, cum știi tu. Hai, grăbește-te!
Dacă vine Teo, Dej sau alți șefi, până te întorci, îi primesc și le dau
eu raportul.
Așa se și întâmplă. Emisarul lui Teo se alese cu o servietă plină
cu bani, iar Dima cu laude din partea celor mari pentru treaba bine
făcută.
A doua zi dimineața, grădinarul fabricii de ciocolată
Zamfirescu se îngrozi de ce văzu în spatele vilei administrative. Pe
capota Mercedesului zăcea strivit, cu fața în sus și ochii larg
deschiși directorul. Hotărâse că viața pentru el nu mai avea niciun
sens? Sau poate fusese un martor incomod la golirea casei de bani,
care trebuia să tacă pentru totdeauna?

Tot într-o zi de iunie, dar în 1956, ultimul meu an de joacă

înainte de a începe școala, mă găseam în vechiul parc al fabricii de
produse zaharoase Fraga. Aflasem că aici sunt stivuite lăzile cu
vechile forme din tablă galvanizată pentru figurinele de ciocolată.
Nu mai puteau fi folosite, purtau o marcă burgheză, Zamfirescu.
Mi-am îndestulat buzunarele cu un urs și un leu cu coamă bogată,
din tablă, purtând înscrisul vechii fabrici, apoi m-am hotărât să mă
joc de-a șoferul, în vechea mașină Mercedes, depozitată ca și
figurinele, la fiare vechi, în fundul curții, lângă linia de tren.

467
 MIRCEA BULATOV

Învârteam de volan și schimbam vitezele într-o călătorie

imaginară. Deși afară era soare îmi spuneam că plouă puternic și
acționam manual ștergătoarele fixate deasupra parbrizului, la
îmbinarea cu capota. Mă miram mereu, când mă jucam acolo: De
ce este așa strâmbă tabla capotei? Parcă a căzut ceva greu peste
ea…
Raționamentul meu de puștan rămânea mereu într-o dilemă de
nerezolvat. Atunci eram prea mic să înțeleg cum de a fost posibil
ca frumosul parc, cu flori de toate culorile, să fie preschimbat în
depozit de fiare vechi. Peste ani, când puteam înțelege acele
timpuri, visul mi-o lămuri și de aceea v-am povestit-o și vouă.
***
Dar să ne întoarcem la acea parte din vis ce se încăpățâna a
mi-i arăta pe Dima și Ion, când trecuse și augustul lui 1948. Cei
doi, proteguiți invizibil de colonelul NKVD-ist de la Moscova, se
înșurubaseră bine în DGSP129, în Securitate, nume care începea
pentru omul simplu să fie șoptit cu teamă. Văzându-se la coarnele
plugului cei mai mulți dintre slujbașii ei începură să taie brazde
adânci pentru căpătuială. Subalternii luau exemplu de la superiori.
Între ei nu era nicio diferență, poate doar cea de pe epoleți. Și unii
și alții proveneau din aceeași zeamă a societății interbelice formate
din leneși și sărăntoci invidioși pe rezultatele muncii altora. Se
puteau obține multe prin delațiuni mincinoase, mai ales când
acestea erau ordonate dintr-un anumit interes politic sau… Moda
denunțurilor mincinoase începuse să se înscăuneze de-a binelea în
justiția română încă din 1946, odată cu înființarea Tribunalelor
Poporului130.
129
D.G.S.P. – Direcția Generală a Securității Poporului (Securitatea, organizată
de consilieri și după model sovietic) a luat oficial ființă în cadrul M.A.I. la 30
august 1948, prin Decretul 221 al Preşedinţiei Marii Adunări Naţionale.
130
Tribunalele Poporului: două tribunale (unul la București și altul la Cluj)
înființate după cel de-al Doilea Război Mondial de guvernul României, pentru a
ancheta prezumtivii criminali de război, conform art. 14 din Pactul de Armistițiu
cu România.

468
 METASTAZA

Era de ajuns să fi fost mobilizat pe front și să fi luptat dincolo

de Prut, că ți se puteau găsi tot soiul de acuze, de la crime de
război până la crime împotriva umanității. Frica domnea peste tot
și în toate. Dacă vreunul din politrucii zilei avea ceva cu tine sau
pusese ochii pe casa ta, ți se deschidea un dosar pe baza unei
delațiuni și te pomeneai că ești vinovat de nu știu ce crime făcute
pe frontul de Est. În caz că nu puteau să-ți arunce în cârcă o astfel
de vină, pentru simplul motiv că nu ai fost peste Nistru, se trecea la
o altă grupă de învinuiri, „dușman al poporului‖.
Ce roluri aveau Dima și Ion în această viermuială devoratoare a
românilor contra românilor? Simplu, îndeplineau ordine
orgolioase, stupide, cheltuitoare de energie multă. Din răsărit,
Stalin râdea văzând cum România fără osteneală multă, dar cu
frică inoculată din belșug, devenise un stat cucerit de haita lui
devotată. Visul îmi arătă și câteva din acțiunile ei ce nu au fost
încununate de succes.
Într-una din acele zile Dima primi direct de la Moscova un
ordin mai greu de îndeplinit. Ordinul îi parveni prin însoțitorul
vagonului de dormit Moscova-Sofia.
Când colonelul de la NKVD îi trimitea lui Dima un ordin direct
folosea metoda lui Dima, dar invers. Conform procedurii, la
început, însoțitorul introducea în geantă cele două sticle
„cumpărate‖ de la chioșcul din capătul peronului Gării de Nord.
Făcea câțiva pași, apoi scoțând de pe fundul geanții o altă sticlă
identică se întorcea la vânzătoare zicând: „ — Schimbă-mi sticla
asta de bere cu una mai rece‖. Sticla ajungea pe filiera obișnuită,
de la vânzătoare la Dima.
În camera obscură Dima sparse sticla și developă bucățica de
clișeu desprinsă de pe fundul ei. O uscă și o puse în aparatul de
mărit. Reglă claritatea obiectivului și pe un fundal negru apăru
clar, scris în rusește cu litere albe, un nume tăiat cu crucea Sf.
Andrei. Alături un NU cu litere de tipar urmat de însemnul
piraților desenat îngrijit. Sub ele cu litere de mână „pentru mine‖.

469
 MIRCEA BULATOV

Numele Dan Vizanty131 nu îi stârnea mirare. Cine nu-l știa. Era

o figură legendară printre așii aerului, luptători în timpul
războiului. Mirare îi stârneau semnele și cele două cuvinte din
urmă. Îl mirau nu pentru că semnificația lor ar fi fost de neînțeles,
ci din contră. Înțelesul acestor semne îl învățase de la ofițerii
NKVD înainte de august 1944. Crucea Sf. Andrei peste numele
aviatorului însemna eliminare, dar se contrazicea cu vehementul
NU alăturat capului de mort. Pe ansamblu mesajul trebuia citit cam
așa: Elimină-l pe Dan Vizanty, dar nu fizic. Fă asta pentru mine.
Dima se apucă sârguincios de executarea ordinului. Înțelese
până la urmă și semnificația lui „pentru mine‖. Dan Valentin
Vizanty fusese deja scos de politruci, din cadrul armatei. Mulți
dintre noii puternici ai zilei îl doreau dispărut în vreo închisoare.
Nu puteau, era prea de tot. Renumele de as al aviației române și
patriotismul de care a dat dovadă până la sfârșitul războiului îl
protejau acum pe „Mon Cher‖, cum îi ziceau amicii. Doborâse
multe avioane sovietice pe frontul de est și nu puține germane
după 23 august 1944. Până și americanii îi cunoșteau faima. În 10
iunie a aceluiași an, a scris un „Blackest Day― pentru aviația
americană deasupra României, doborând zeci de avioane cu
formația sa de IAR-80132 de la Popești-Leordeni. Chiar și ofițerii
superiori sovietici i-au recunoscut meritele în luptele aeriene până
în Cehoslovacia. Aici era clenciul pe care îl căuta Dima. Însemna
că acolo sus la sovietici nu erau toți de aceeași părere. Unii îl
admirau, iar alții voiau capul asului, sau mai bine zis al fostului as
aerian, doar pentru răzbunare.

131
Dan Valentin Vizanty, zis „Mon Cher‖, a fost un pilot militar român care a
luptat în al Doilea Război Mondial, impunându-se ca unul dintre așii aviației de
vânătoare române. Comandant al Escadrilei 43 de Vânătoare pe Frontul de Est.
A luptat până la sfârșitul războiului primind înalte decoraţii şi distincţii printre
care: Ordinul Coroana României, Steaua României, Ordinul Mihai Viteazul, ș.a.
132
IAR 80 - un avion monoplan de vânătoare și bombardament în picaj
românesc, folosit în cel de-al Doilea Război Mondial. La vremea respectivă,
IAR 80, realizat la IAR Brașov, era comparabil cu cele mai moderne avioane de
luptă.

470
 METASTAZA

Dima, prin oamenii lui, nu a reușit să-l bage pe lista neagră a

Tribunalelor Poporului, dar a început să-i facă viața un chin. L-au
trecut pe altă listă, cea a „dușmanilor poporului‖. „Originea
nesănătoasă‖ ca fiu de boier și convingerile-i netăinuite de
monarhist i-au burdușit dosarul, de om periculos noului regim.
Totul se scria acolo după notele și informațiile date de Dima. Nu
mult după trecerea în rezervă au început șicanele pentru fostul erou
de război. Nu reușea să găsească de lucru, iar ca și cum aceasta nu
era de ajuns i-a fost demolată și casa părintească. Doasarul lui
Vizanty creștea vertiginos, dar nu era clădit pe acuzații „beton‖
capabile să dărâme zidul de erou patriot, așa că Dima începu să
scormonească pe unde și-a lăsat urmele fostul aviator în anii
războiului. Peste tot dădea de oameni ce l-au simpatizat și chiar
îndrăgit pe „Mon Cher‖. Foștii camarazi fuseseră trecuți și ei în
rezervă, iar o declarație defăimătoare obținută din partea unuia
dintre ei nu dădea bine la dosar.
Dima avea nevoie de un acuzator cu „origine sănătoasă‖ și care
să fi avut ceva timp contact cu Vizanty. De ce nu, poate chiar un
muncitor. Într-un târziu îl găsi. Era unul dintre mecanicii ce i-au
întreținut avionul o perioadă spre sfârșitul războiului. Acum lucra
undeva la Băneasa sau Pipera. Pentru început află totul despre el.
Om, cam la patruzeci de ani, pasionat de motoare din tinerețe,
familist și tatăl unei fetițe de șapte ani ușor handicapată mintal din
naștere. Econom, strânsese ban peste ban și reușise cu agoniseala
lui și a nevestei, ce țesuse multe covoare persane, să cumpere,
înainte de război, un automobil Ford. Noii colegi de muncă îl
strigau în zeflemea, sau poate din invidie, „boeru‖. Câțiva activiști
zeloși i-au cercetat și actele ce dovedeau că mașina a fost
cumpărată înainte de război. Totul era curat, dar ceva suna ciudat
în autobiografia atașată recomandării pentru înscrierea în rândul
membrilor de partid: „origine sănătoasă‖ alături de „proprietar cu
casă și autoturism Ford‖.
Diabolicul din Dima gândi un plan mamonic, aidoma cu cel ce
îi inoculase ideea.

471
 MIRCEA BULATOV

La început, superiorul lui Druc, acesta era numele mecanicului

de aviație ce-i reparase cândva motoarele avionului lui Vizanty,
primi un ordin pe cât de ciudat, pe atât de secret. Să-l cheme la
lucru o săptămână în schimbul de după-amiază. Pentru Druc asta
nu era o problemă, chiar dacă stătea în capătul celălalt al
Bucureștiului. Se întorcea acasă, cât era de târziu, noaptea, cu
propria-i mașină. În vinerea săptămânii respective, după ieșirea de
la hangare, când se pregătea să accelereze mai tare pe șosea, îl
oprește un echipaj de miliție. Druc crezu că este un control de
rutină. Opri și deschise geamul pregătindu-se să scoată actele
pentru verificare. Lumina unei lanterne puternice îi fu vârâtă în
ochi, iar un glas tuciuriu, necultivat îi zdreli timpanul:
— Dă-te jos din mașină, mă criminaluli! Omori oameni în toiul
nopții?
— Domnilor… tovarăși milițieni, este o confuzie…
— Confuzâie… Ai să vezi confuzâia mă-tii la secție,
criminaluli…

Druc stătu la dospit până duminică, fără să i se spună nici

măcar de ce a fost reținut. Ciudată era doar rația de mâncare, o
cană de apă pe toată ziua și eticheta de criminal. Așa i se adresau
gardienii. În acea zi, fiind zi liberă, în arestul capitalei era liniște.
La ora prânzului, Dima, îmbrăcat în civil, intră urmat de un
gardian ce ducea două scaune și o sacoșă. Druc dădu să se ridice,
dar i se făcu semn să se reașeze pe marginea patului. Un scaun fu
așezat în fața lui Druc, iar Dima se așeză pe celălalt, făcându-i
semn gardianului să-i lase singuri. Druc privea mirat cum ciudatul
vizitator scoase din sacoșă un ziar pe care îl așternu peste scaunul
rămas gol. Pe ziar domnul sau tovarășul din fața sa așeză tot
conținutul sacoșei. Ceva pâine proaspătă, ceva mezeluri, brânzeturi
și o sticlă de vin, făcându-i semn să mănânce. Druc înfometat nu
așteptă încă o dată invitația și înfulecă totul cu înghițituri mari, de
gâscan. Când era pe terminate și sorbi o gură de vin, misteriosul
vizitator îl întrebă:
— Știi pentru ce ai fost reținut?

472
 METASTAZA

— Habar n-am… Ăștia mă tot fac criminal. Aștept să se

lămurească problema… Totul este o confuzie domnule…
tovarășe… Mulțam pentru masă… ăștia mă țin doar cu apă… Cu
cine am onoarea?
— Nu contează numele meu, contează că interesele noastre se
intersectează și putem să ne ajutăm reciproc.
— Scuze domnule… de dumneata habar nu am, iar despre un
interes comun nici pe-atâta. Sunt un simplu mecanic de aviație.
— Domnule Druc, eu am un dosar din care reiese că dumneata
ai reparat destulă vreme avioanele lui Vizanty, iar miliția a găsit pe
traseul pe care mergi spre casă, cadavrul unui cetățean strivit de
mașină. Ora și asemănarea amprentei pneurilor coincid cu
programul tău de plecare de la hangare, seara, cu roțile Fordului pe
care îl ai ca proprietate.
— Totul e o nenorocită coincidență. Mai sunt destule Forduri
ca al meu în circulație… Acum înțeleg de ce-mi zic toți criminalul,
dar n-am ucis pe nimeni. Puteți verifica mașina, n-am spălat-o,
încă… Dumnezeule mare! În ce belea am nimerit… fără să fiu
vinovat. Jur că nu am lovit pe nimeni, dar cine să mă creadă…
Eram singur în mașină, n-am niciun martor… Cine să mă ajute?
— Eu, dar cu o condiție, să ne ajutăm reciproc… Am un dosar
greu de rezolvat…
Urmă o scurtă pauză în care Dima îl lăsă pe Druc să-și facă
singur socotelile. N-avea cum să nu cedeze, trebuia să accepte
turnătura mincinoasă despre Vizanty. Ce reprezenta fostul aviator
pentru mecanicul Druc? Acum un străin peste care începea să se
așeze praful uitării. Fața lui Druc devenise crispată, situația era
fără ieșire. Până aici planul lui Dima reușise perfect. Injecția de
inoculare a fricii fusese făcută.
Druc habar nu avea că în săptămâna cât el era nevoit să plece
seară de seară târziu de la serviciu, Ion, pus de Dima, căuta să
apară un cadavru necunoscut la IML133.
133
IML – Institutul Medico-Legal „Profesor M. Minovici‖ a funcționat în
clădirea inițială din zona Căuzași, până la mijlocul anilor ‘80 când a fost
demolată pentru a face loc noilor construcții din ansamblul „Casei Poporului‖.

473
 MIRCEA BULATOV

Nu conta dacă era bărbat sau femeie, conta să nu aibă rude. Pe

la mijlocul săptămânii, apăru un cadavru găsit la margine de
București. Ion avea, printre oamenii lui, o pereche tomnatică ce
declară că l-au omenit cu o zi înainte la ei acasă și l-au condus
seara la șoseaua pe care urma să treacă Druc. Pe baza celor spuse
de ei, că vor să-l îngroape creștinește pe cel ce le-a trecut pragul,
funcționarii IML-ului s-au grăbit să li-l dea. Mai scăpau de o
îngropăciune gratuită. Zeloși, cei doi au cerut investigații să afle
cine le-a omorât musafirul. Ca să fie treaba făcută „perfect‖ Ion,
sub motivul că dorește să cerceteze frânele Fordului lui Druc, îl
conduse la marginea orașului. Aici, noaptea îl așteptau zeloșii lui
ce aduseseră și așezară mortul cu fața în jos pe caldarâm. Ion trecu
peste picioarele acestuia cu roata din stânga față a Fordului. Pe
pantalonii negri rămăsese clar amprenta cauciucurilor. A doua zi,
la căpătâiul mortului, așezat în coșciug și pregătit pentru
înmormântare, sosiră criminaliștii trimiși de Dima. De la milostivii
tomnatici, ce doreau să-și îngroape musafirul, aceștia aflară de
urmele de pe pantaloni pe care le fotografiară, de ora și locul unde
a fost condus după ce le-a părăsit casa, în seara cu pricina. Când
aflară că mașina lui Druc trecea în fiecare noapte prin acel loc
singuratic, cazul era ca și încheiat. Ucidere din culpă și părăsirea
locului accidentului, la care se adăuga tăinuirea crimei prin
transportarea cadavrului în alt loc.

Mecanicul, încă buimăcit de acuzația ce plana asupra-i, îl

întrebă pe Dima:
— Eu… Eu cu ce pot să vă ajut ca să…
— Simplu! Dai o declarație despre Vizanty, iar eu fac să
dispară fotografiile cu amprenta cauciucurilor ce coincid cu ale
mașinii tale.
— Fie… Este un compromis din partea mea, dar cum nu pot
dovedi că n-am lovit pe nimeni… accept. Ce trebuie să scriu?
— Dumneata domnule Druc nu trebuie să scrii nimic, doar
trebuie să semnezi. Uite hârtiile! zise Dima, întinzându-i două coli
dactilografiate.

474
 METASTAZA

În ele se „relata‖ o plăsmuire soră cu neghiobia, precum Druc

ar fi auzit cum „Mon Cher‖, Vizanty, ar fi îndemnat câțiva piloți,
imediat după 23 August 1944, înainte de a ajunge trupele sovietice
la București, să fugă cu avioanele în Grecia. Erau pomenite și
numele piloților. Ciudat, toți cei pomeniți și posibil a fi citați ca
martori erau din cei ce muriseră până la sfârșitul războiului.
Cât era de înalt și solid, Druc, ce stătuse cocârjat și buimăcit pe
marginea patului, se dezmetici și se îndreptă brusc. Înțelese că
toate nu erau o coincidență nefastă, ci o făcătură, că era condus
spre a alege minciuna pentru condamnarea lui „Mon Cher‖. Cu
hârtiile în mână, păși amenințător spre Dima care precaut se ridică
în picioare.
— Acum am înțeles totul… Îl vrei pe Vizanty, aici, în locul
meu. Eu să fiu liber, dar să-i port mereu blestemul, peste mine și ai
mei. Sunt român și nu-mi spurc eroii, am trăit lângă ei… Bagă-ți
hârtiile murdare în fundul tău jegos de securist. Cum poți dormi
noaptea? N-ai nimic sfânt în tine, îi mânjești și pe cei mai bravi…
Druc se opri în fața lui Dima, aruncându-i hârtiile mototolite la
picioare. Acesta, se aplecă calm, le culese și le băgă în buzunar
zicând:
— Am stricat bunătate de vin și mezelicuri pe tine. Habar nu ai
ce pierzi… Ai să semnezi declarația! Ți-o spun eu! Nu ai vrut de
bună voie, ai să o faci de nevoie… Gardian! Deschide ușa!

Acum, pentru Dima, nu mai era în joc doar nereușita împlinirii

doleanțelor colonelului de la NKVD, ci însuși orgoliul lui de
atotputernic anchetator manipulator. Trebuia să împartă succesul
cu anchetatorii ce smulgeau declarațiile nu prin manipulare, ci cu
forcepsul durerii. Câți erau necesari nu conta, doar români să nu
fie. Nu dorea să fie știut printre ai lui că nu i-a reușit din prima. Se
pregătise din timp pentru un eventual refuz din partea lui Druc.

475
 MIRCEA BULATOV

Aflase de la Mazuru134, șeful cadrelor lui Nicolschi135, de o

„talentată‖ anchetatoare sovietică ce reușea în toate anchetele. Toți
bărbații anchetați de ea semnau declarațiile puse în față și în plus
nu aveau urme de „anchetă‖. Nu tu răni, ochi umflați, vânătăi și
altele asemănătoare. Nu avea timp să afle totul despre ea, cum
arată, care-i sunt dorințele ascunse, dar auzi că îi plăceau
trandafirii roșii și lichiorul de portocale. Dima, grăbit de obținerea
semnăturii lui Druc, ce nu mai putea fi ținut mult în arest fără o
condamnare, se prezentă chiar în acea seară de duminică la
apartamentul unde era cazată anchetatoarea sovietică. Cu buchetul
într-o mână și sticla în cealaltă, după ce apăsă butonul soneriei, se
aștepta să-i iasă în întâmpinare vre-o zdrahoancă cu uitătură
fioroasă. În lumina caldă a vestibulului apăru o blondă înaltă cu
trup de rusalcă. Dima se prezentă în rusește, arătându-i și
legitimația de ofițer la Securitate. Rusalca îl analiză de sus până
jos, dintr-o privire, și-l invită înăutru, într-o românească
șchiopătată:
— Ai picat bin‘… Îs tari plictis… și mâni am anchet‘.
— Bună seara și scuze de deranj! Eu, înainte de august ‘44, am
fost instruit de ai voștri, la NKVD… Am venit să te rog ceva
personal, începu Dima să-și expună motivul vizitei, întinzându-i
cadourile.
— E și mai bini că ai ci mă ruga… Ai să fași atunși ci zic ieu
că îs tari nerăcorită… Maioru miu, sovietic, pi cari l-am chimat o
fi dat di votcă și ieu am rămas încinsă, ca proasta. Ai picat bini…
134
Vladimir Mazuru (n. Mazurov în 1915, Chișinău) a fost general român de
securitate care a îndeplinit funcția de subdirector general al Direcției Generale a
Securității Poporului (1948-1953). Spion NKVD și ambasador al României în
Polonia din 1953
135
Alexandru Nicolschi (n. Boris Grünberg, prenume Nikolski, n. 2 iunie 1915,
Tiraspol - d. 16 aprilie 1992, București) a fost un activist comunist de origine
evreiască și rusească, general, spion sovietic și șef al Securității regimului
comunist din România. Alexandru Nicolschi a avut funcțiile de subdirector
general al Direcției Generale a Securității Poporului (1948-1953) și secretar
general al Ministerului Afacerilor Interne (1953-1961).

476
 METASTAZA

Rusalca, umplu ochi două pahare cu lichior și după ce-l goli

rapid pe-al ei se îndreptă spre un radio cu patefon. Răscoli printre
discurile răvășite până îl găsi pe cel căutat. Era unul vechi
ODEON, apoi răsuci butonul. În cameră năvăliră acordurile unui
tangou pasionat, argentinian, Zaraza.136 Era cântat de
inconfundabilul Cristian Vasile. Rusalca, grăbită, aproape îi
smulse mundirul lui Dima. Își încolăci brațele pătimaș pe după
torsul ofițerului român și-i șopti aproape șuierat:
— Întâi dansăm și-mi tălmăciști tătul în rusești… Apăi ai să
faci ce-ți zâc… și pi ormă ti ascult.
Dima nu mai avea scăpare, se băgase singur în acest joc. Miza,
semnătura lui Druc pe declarația acuzatoare pentru Vizanty. Dansa
aproape sufocat de brațele rusalcei și-i traducea șoptit la ureche
versurile pătimașe ca strânsoarea acesteia. Rusalcăi se vede că-i
plăcea tangoul și-l ascultase de multe ori, dar nu-i înțelesese pe
deplin mesajul versurilor.

……
Gura ta e-un poem de nebune dorinți,
Sânii tăi un tezaur sublim.
Ești un demon din vis, care tulburi și minți,
Dar ai zâmbetul de heruvim.

Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,

Cine te-a iubit?
Câți au plâns nebuni pentru tine,
Și câți au murit?...

Rusalca mai puse o dată tangoul pătimaș. Mâinile îi fremătau

aruncând totul de pe ea. Nerăbdătoare îi porunci și-l ajută pe Dima
să facă la fel. Terminară tangoul dansând goi, cu piepturile și
coapsele contopite.
136
Zaraza – versiunea în limba română, cântată de Cristian Vasile pe versurile
lui Ion Pribeagu, a fost înregistrată pe disc de casa ODEON la începuturile
anilor ‘30.

477
 MIRCEA BULATOV

Când muzica tăcu, rusalca sorbi iar un pahar de lichior,

oprindu-se brusc din mișcările-i legănate, și-l trase cu putere pe
Dima peste ea, pe patul tare din dormitor. La început, bărbăția lui
Dima se conformă adolescentin, rapid și tare, plăcutei invitații
făcute de cârlionțata desfăcută uscat sub el. Masculul din Dima era
pus la treabă, mai bine zis la încercare. Strânsoarea fierbinte,
repetată, a menghinei cu fălci de catifea rozalie îl consumă de
grabă. Cârlionțata rusalcei socoti totul ca o scurtă întrevedere ce se
cerea musai repetată. Stăpâna ei, anchetatoarea, înțelegea că este
nevoie de puțin repaus pentru a primi din nou ceva. Se ridică și
după ce trecu pe la baie, își turnă încă un pahar din lichiorul de
portocale. Se tolăni din nou desfăcându-se ca X-ul de pe steagul
Angliei, nu înainte de a lua de pe noptieră un bețigaș cu sfârc din
puf de gâscă. Începu să se joace cu el pe pieptul lui Dima coborând
șerpuit tot mai jos. Nedorind să strice buna dispoziție a
anchetatoarei acesta abia suporta plăcutele mângâieri ale pufului
jucăuș, dar cuteză totuși s-o dojenească în rusește:
— Ce, sunt păpușa ta? de-ți plimbi jucăria pe unde ai chef. Mă
faci…
— Taci! Ai zis c-ai venit să mă rogi ceva personal, începu
rusalca să-l apostrofeze în rusește. — N-ai spus, nu, când am
hotărât că ai să faci ce-ți zâc și, în plus, am capu‘ pe umeri, nu-ntre
picioare ca voi bărbații. Hai! Zâ-mi cu ce te-oi pute ajuta?
— Am o anchetă de dus la capăt… E o datorie pentru un
colonel din NKVD… Nu pot obține semnătura de la un arestat
provizoriu, un bărbat aprig și vânos. Am nevoie grabnic de această
declarație semnată și nu vreau să mă știe ai mei că nu pot să o
obțin…
— Bine, trimite-l mâine la „căsuța roșie‖. Am de anchetat
acolo pe un ofițer de-ai noștri. Să-mi trimiți și hârtiile ce trebuie să
le semneze.
— Chiar crezi că poți obține semnătura fără să-i lași vreo
urmă? Cum ai să faci? întrebă curios Dima.

478
 METASTAZA

— Aista-i secretul meu… Anchetez numai bărbați și mă

folosesc doar de jucăria asta și de-un stilou de aur masiv. Gata!
Ți-am spus cam multe. Pauza s-a terminat! Treci la treabă…

Sfârcul de puf al jucăriei se răsucea plăcut provocator sub

bărbăția lui Dima ce se învigoră pentru a-și da o nouă întâlnire cu
cârlionțata blondă dintre coapsele rusalcăi. După multe unduiri
sacadate această noua întâlnire se apropia de final când rusalca
începu, în sfârșit, să fie umedă și să gâfâie ușor. Era un semn bun,
dar încă mai avea destul până să se simtă epuizată și pe deplin
răcorită. Dima înțelese că era condamnat la o a treia întâlnire în
acea noapte. Dacă îi cerea și o a patra n-avea cum să-i facă față, iar
rusalca nesatisfăcută se va transforma pe loc în temuta și glaciala
anchetatoare. Atunci îi va refuza solicitarea și nemulțumită îi va
pune chiar bețe-n roate, acolo sus, la NKVD. Îi veni o idee
spurcată, dar salvatoare. Totul depindea de rusalcă. Cum stăteau
așa întrepătrunși într-o molatecă pauză liniștitoare, șoaptele lui
Dima ispitiră urechile rusalcăi. De sub părul blond, răvășit, rusalca
îi aruncă o uitătură aprigă și dornică de incitanta propunere a lui
Dima. Peste o oră în dormitor erau trei: rusalca cea blondă, Dima
și Ion. Urmară câteva întâlniri alternative între cârlionțata blondă
și cele două bărbății. Avuția lui Ion a fost cea care o mulțumi în
cele din urmă pe nimfomană. Spre dimineață, Dima și Ion ieșiră
epuizați închizând ușor ușa. Rusalca adormise udă și satisfăcută.

Peste câteva zile Dima primi un telefon de la anchetatoarea

sovietică. Se întâlniră în același apartament. Focoasa rusalcă era
acum îmbrăcată într-o uniformă militară ce transmitea un amestec
de glacial și oficial în același timp. Îi înmână lui Dima dosarul cu
delațiunea pe care Druc trebuia să o semneze, zicându-i pe rusește:
— I-ați dosarul! N-am reușit… Este prima dătă când eu și
asistenta mea dăm chix. Bine că nu o fost așe și cu ofițorul sovetic.
Nu știu cum a rezistat rumânul! Ce m-a mai înjurat… M-a trimis și
acolo de unde m-a născut mama… Mâine plec la Moscova.

479
 MIRCEA BULATOV

Dima făcu tot posibilul să afle ce s-a întâmplat. Îl chemă în

biroul lui, ca la un taifas între doi colegi, pe subofițerul ce-l păzise
la interogatoriu pe Druc. Încurajat de Dima subofițerul îi povesti,
cu detalii, despre „ancheta‖ de la „căsuța roșie‖ din acea zi de luni.
Acolo, într-o cameră unde lumina dimineții pătrundea din belșug
prin luminatoarele zăbrelite, vânosul mecanic de aviație a fost
dezbrăcat și imobilizat, cu picioarele larg desfăcute, cu legături
zdravene din piele, pe un pat tare de consult medical. Două femei
drăguțe, îmbrăcate în halate albe, au fost singurele care au rămas
cu arestatul, poftindu-i pe gardieni să părăsească încăperea. Una
din ele, o blondă subțire în talie, ținea într-o mână un pămătuf de
puf, iar în cealaltă un stilou de aur și un dosar pe care îl puse
alături pe o măsuță. Aici subofițerul se opri puțin uitându-se
înciudat către superiorul său, neștiind dacă trebuie să mai
povestească. La insistența lui Dima continuă:
— Curios, ca tot omul, am lăsat ușa crăpată și-am văzut niscai
blăstămății…
— Fii mai explicit…
— La început rusoaicele și-au dat jos halatele, rămânând
aproape despuiete… Cea brunetă plimba pămătuful, primit de la
blondă, pe la… aia dintre picioarele arestatului. Când… aia
devenea tare, blonda arcuia stiloul de aur între două degete, iar cu
mâna cealaltă îl tensiona cum întindeau pe vremuri arcașii coarda
și …
— Și ce? Termină odată, nu te mai opri, interveni Dima.
— Dădea drumul la stilou plesnind cu putere când în o… din
stânga, când în cel din dreapta. Se auzeau icnetele de durere ale
arestatului, apoi… iar bruneta cu pămătuful și iar plesnituri cu
stiloul de aur făcute de blondă.
— Cum s-a terminat ancheta?
— Nu știu, că după ce i-a băgat sub nas arestatului un dosar, nu
am mai văzut nimic. Un soldat sovietic, ce era pe hol, văzându-mă
că trăgeam cu ochiul a venit lângă mine și găsind ușa crăpată a
închis-o, iar pe mine m-a dus la intrare, la camera de gardă. După
ancheta ce a durat câteva ceasuri, am fost chemați să luăm

480
 METASTAZA

arestatul. La față era galben ca ceara. L-am îmbrăcat noi, că nu se

putea ține nici pe picioare. A trebuit să-l cărăm până la mașină, iar
la arest până în celulă…

Peste o săptămână, Dima dădu ordin ca Druc să fie eliberat,

fără a fi acuzat. Nu o făcea de milă. S-a considerat că probele erau
insuficiente. Druc nu a cedat, câștigase, dar nu a mai putut să
lucreze. Peste un an l-au diagnosticat cu cancer testicular. Au mai
trecut doi ani și vânosul bărbat a murit, lăsându-și nevasta să-și
crească singură fata handicapată. Dima trimise un mesaj
colonelului de la NKVD în care își recunoștea neputința, dar îl
asigură că Vizanty o să fie șicanat rău tot timpul. Așa se și
întâmplă, peste ani, celebrul as al aviației de vânătoare abia găsi de
lucru ca macaragiu. Dosarul lui „Mon Cher‖ devenit tot mai stufos
se transformă la începutul anilor ‘60 în „probe‖ pentru acuzare la
„uneltire contra ordinei sociale‖, vină ce i-a adus condamnarea la
cinci ani de detenție, confiscarea totală a averii și anularea pensiei
militare.

***

Visul adormi puțin și când se trezi eram în 1950. Se încăpățâna

din nou a mi-i arăta pe Dima și Ion în mijlocul verii, undeva prin
județul Putna. Atunci rezistența armată din munții României era
tare pestriță. Convingeri și orientări diferite. Toate grupurile însă
așteptau împlinirea unor speranțe comune, venirea anglo-
americanilor. Erau zvonuri încurajatoare, crezute de cei mulți, fără
acces la informații. Aici, în interbelicul județ, în munții Vrancei,
încă din 1949, „Colonelul‖, așa îi spuneau mai toți localnicii lui
Victor Lupșa, conducea deja o rețea destul de mare de insurgenți
gata să pună mâna pe arme, pe ce avea fiecare. Lupșa era tare
darnic cu zvonurile. Că Tito, ce nu se mai înțelegea cu sovieticii, o
să-i ajute, că americanii o să le dea arme din belșug, că... De unde
veneau ele? O parte erau strecurate de Dima prin vechiul lui
„amic‖, Petriciu.

481
 MIRCEA BULATOV

Acesta se folosea la rândul lui de un țăran credul, o veche

filieră de încredere a frățiilor servite de el altădată. Jocul era ca și
făcut. Țăranii, nemulțumiți de luarea pădurilor răzeșești și forțarea
pentru intrarea în colectivă, își puneau nădejdea în vorbele
„Colonelului‖. Securitatea, de partea cealaltă, trebuia să își
justifice numele de apărător al …
În zăpăceala încordată a acelor zile Dima, Ion și Petriciu se
întâlniră lângă vechile ghețării de la marginea Galațiului. Acum nu
le mai folosea nimeni. Primul, începu discuția, bănuitor, Petriciu:
— De ce a trebuit să ne întâlnim pe ascuns?
— Mai întâi, fă cunoștință cu locotenentul-major Ion. O să
faceți echipă în Vrancea. În curând începe acțiunea de curățare a
bandiților, răspunse Dima.
— Știu asta, am fost prelucrați deja. Posibil să cooperăm cu cei
din Tecuci unde eu trebuia să fiu acum la... Mi-ai rămas dator.
Ziceai că mă sprijini, acolo sus… Am auzit că au pus deja la
comanda batalionului pe un oarecare căpitan Cantaragiu.
— Ce ți-am promis rămâne valabil. Ți-am făcut și o
recomandare pentru a fi primit în partid. Acesta e motivul adevărat
pentru care nu am putut să te ajut să promovezi. I-am mințit pe
șefii mei că întârzierea intrării tale în partid ajută la infiltrarea ta
printre vechii legionari. Deși s-au schimbat timpurile, noi, cei de
altădată, trebuie să ne sprijinim unul pe altul. Toți trei am lucrat
sau colaborat cu SSI-ul de altădată. Dacă cei de azi ar ști asta ne-ar
căsăpi imediat. O să am grijă să avansezi cât de curând, dar în
ochii șefilor actuali nu contează decât rezultate recente, pentru
probleme recente. Mai clar, pentru zona Vrancea îi interesează
lichidarea capilor ce instigă la răzmeriță. Colectivizarea trebuie să
înceapă și ăștia pun bețe-n roate lăudându-se că au zapisuri
răzeșești primite, pentru pământuri și păduri, de la Ștefan cel
Mare…
— Bine, bine! Lasă generalitățile… Ce am de făcut, sau mai
bine zis, ce avem de făcut? Doar voi opera împreună cu Ion.

482
 METASTAZA

— Pe scurt, trebuie să-l contactezi pe Lupșa prin vechea ta

legătură. Să-i câștigați încrederea și când se va ivi ocazia să-l
lichidați. Ion are misiunea să te sprijine și să te apere la o adică…

Când începu răzmerița în județ lucrurile nu se întâmplară

conform profețiilor amăgitoare ale „Colonelului‖. Muntenii
răsculați nu fură ajutați de Tito, iar de venirea anglo-americanilor
nici pomeneală. Entuziasmul revoltei se stinse, iar arestați au fost
cu sutele. Întâlnirea lui Petriciu cu Lupșa nu reuși să fie aranjată.
Cel de-al doilea era precaut sau bine informat. În una din ultimele
zile ale revoltei din munții Vrancei un grup al rebelilor era urmărit
de câteva plutoane ale trupelor de Securitate. Majoritatea
soldaților erau de la Batalionul 1 Securitate Tecuci, trimiși de
căpitanul Cantaragiu. În spatele soldaților ce urcau spre culme
alergau Petriciu și Ion. Acesta din urmă socoti că era momentul
propice ca să se achite de misiunea secretă primită de la Dima.
Când răpăiră din nou automatele soldaților, ca răspuns la focurile
răzlețe de carabine ale muntenilor răzvrătiți, Ion ajunse chiar în
spatele lui Petriciu, zicându-i în ceafă: „Fii atent!‖ Nedumerit
Petriciu se întoarse. Pistolul militar al lui Ion se descărcă înfundat
în pieptul ofițerului. Nimeni nu desluși pocnetul surd printre
răpăielile asurzitoare ale plutoanelor din față. Ion făcu un sprint și
ajunse soldații din urmă. Când se termină înfruntarea, printre
trupurile soldaților uciși se afla și cel al ofițerului Petriciu. Căzuse
la datorie luptând împotriva „dușmanilor poporului‖. Nu îl plânse
nimeni. Nici pensie de urmaș nu avea cine să primească. Petriciu,
ce îi servise la început pe Cuziști apoi pe legionarii lui Zelea, căzu
în uitarea celor câțiva ce îl cunoscuseră mai îndeaproape. Doar
Dima își mai amintea de Petriciu bucurându-se de fulgerătoarea-i
dispariție. Odată cu el dispăruse și ultima amenințare privind
divulgarea secretului lui Dima, că lucrase la SSI.
Prin 1955 fu arestat și „Colonelul‖, liderul răzmeriței, Victor
Lupșa. Că a fost sau n-a fost „Colonelul‖ colaborator al Securității,
visul nu îmi arătă. Ciudat a fost că tovarășii l-au executat rapid în
anul următor „obligându-l‖ să ia cu el această incertitudine.

483
 MIRCEA BULATOV

***

Dima hotărâse că a sosit vremea să se ocupe mai mult de

persoana sa și de ai lui. Să grăbească avansările pentru el și Ion, iar
pentru Mihai, pe care îl socotea mai mult nepot decât fiu, și pentru
Ionel, să le vină în ajutor în școlire și în ale vieții. Toate nu le făcea
din empatie, grijă părintească sau ceva asemănător, ci din
raționament pragmatic.
Această vreme lipsită de altruism, dar plină de ambiții deșarte
și preocupări egoiste se așternuse proteguitor peste puternicii zilei
de unde se revărsa malefic peste cei din jur. Toți doreau totul. Nu
conta dacă li se și cuvenea. Nu respectau decât o lege nescrisă
valabilă doar între ei „Ne permite șefu‘ luăm, nu, mai așteptăm.‖
Dej cu Ana și Luca diriguiau totul după bunul lor plac având
grijă doar să nu deranjeze prietenul mai mare de la Răsărit. Fiindcă
nu știau altceva decât luptă politică, creau dușmanii de azi cu care
trebuiau să se lupte mâine. După ce s-au folosit de justițiarul
Pătrășcanu pentru înființarea „tribunalelor poporului‖ prin care
noua putere a scăpat de mulți opozanți de marcă, toți trei s-au pus
de acord în privința înlăturării lui. Îi obosea superioritatea lui
intelectuală, recunoscută doar în sinea lor. Aveau și acordul
Moscovei căreia îi transmiteau pe toate canalele că Lucrețiu este
tipul naționalistului burghez șovin cu idei antistaliniste. Pe baza
acestor acuzații a fost arestat în 1948. A fost pus la popreală, iar
anii treceau și nimeni nu cuteza să se pronunțe, ba din contră, mai
marii zilei îi făceau chiar vizite.
În prima parte a anilor ‘50 Dima primi de la colonelul NKVD,
prin filiera „sticla de bere rece‖ din Gara de Nord, o scurtă
întrebare Dej joacă „cinstit” față de sovietici? Scurtul răspuns al
lui Dima Da, mai mult decât Ana, ajunse rapid la colonelul
moscovit prin același însoțitor de tren, când vagoanele de dormit
se întorceau de la Sofia făcând obișnuitul popas în Gara de Nord.
Dima răspunse grăbit dându-și seama că acolo, la Moscova, se
hotăra cine urma să fie șeful suprem aici în România. Perioada
triumviratului trecuse. Era neeficientă pentru sovietici.

484
 METASTAZA

Picătura informațională a lui Dima se alătură multelor culese

de sovietici privind loialitatea lui Dej față de Moscova și paharul
dădu peste el. Ghiță, singurul român get-beget dintre cei trei
puternici ai zilei și care dădea bine la cei mulți, fu socotit
neprefăcut față de Stalin.
Urmă valul de epurări din 1952. Luca și Ana deveniră la
rândul lor dușmani, nu ai poporului, ci ai partidului. Acuzația
principală pentru amândoi a fost că au avut activități antipartinice.
PMR137 era mai presus de toate. Devenise dumnezeul multor
români care se închinau celor trei litere pentru o bucată de pâine
mai albă, câștigată cu cât mai puțină muncă.
În primăvara lui 1953, Ghiță jubila. Murise Stalin cel căruia
trebuia să-i facă sluj mereu. Începea o nouă luptă, trebuia să
demonstreze că nu a fost stalinist decât de conveniență deși… Se
simțea bine și nu mai trebuia să ascundă că îi plăceau costumele
luxoase, coniacul și femeile. Dima avea grijă ca tot mai des liderul
PMR să fie prezent la diferite spectacole unde făcea cunoștință cu
actrițe frumoase, gata de sacrificiu. Din când în când, lui Ghiță i se
făcea de-un chef. Comanda fie unul romantic cu ritmuri de tangou,
fie unul vesel cu lăutari și guriste. Ambele trebuiau bine stropite și
consumate în localuri. Totul depindea de dispoziția în care se afla.
Dacă Ghiță cădea într-o pasă melancolică alegea să meargă la
restaurantul „Parcul Millea‖, să asculte vocea ușor catifelată a
Dorinei cântând romanțe sau tangouri cu ritmuri lente. Dacă
obținea o victorie dorită de mult timp, alegea un local mai central
unde îl înveselea Fărâmiță cu acordeonul lui vrăjit. Oamenii lui
Dima și Ion îi asigurau paza și răspundeau de plata consumației și
transportul chercheliților la cuiburile de odihnă sau de amor. În
escapadele nocturne Ghiță nu venea de unul singur. Pe lângă câțiva
apropiați, nu aceiași de fiecare dată, mai mereu era însoțit de
Chivu, omul lui de încredere.
137
PMR – Partidul Muncitoresc Român este numele sub care a funcționat
Partidul Comunist Român aproape două decenii, de la unificarea cu Partidul
Social-Democrat, din anul 1948, până la dobândirea denumirii consacrate în 24
iulie 1965.

485
 MIRCEA BULATOV

Era vechiul lui camarad din timpul grevei de la Atelierele

Grivița, în ‘33, și din perioada detenției la Doftana. De naivitatea
și orgoliul acestuia Dima profita din plin obținând bani și funcții
pentru cine avea chef. Pentru Ion obținu epoleții de căpitan, peste
rând, motivând simplu: „Se poate ca acela ce vă asigură paza
specială să aibă doar gradul de locotenent-major? Aduce a jignire,
atât pentru dumneavoastră cât și pentru prietenul dumneavoastră,
tovarășul…‖ Într-un mod asemănător Dima obținu pentru Ionel,
băiatul lui Ion și al Mariei, înscrierea la școala de ofițeri a
Ministerului Securității Statului138.

Visul ținu morțiș să mi-l arate pe Ceapă Ionel în 1954, când era
în al doilea an al școlii de ofițeri. La începutul lui februarie, Ionel
cu camarazii lui se aflau în cazarma Regimentului 1 Mecanizat al
Diviziei Tudor Vladimirescu, unde urmau un curs intensiv de
agitație politică susținut de doi politruci, un ofițer român și un
consilier sovietic. Terminaseră cursurile de seară când afară începu
să ningă viscolit. Fulgii de zăpadă căpătaseră o traiectorie aproape
orizontală. Toți credeau că până dimineață crivățul va obosi. Nici
pomeneală, iadul alb abia începuse. Zilele următoare toți dădeau la
lopată cu schimbul, căci nu aveau lopeți suficiente. În acea iarnă
grea, Ionel se evidențiase în mod deosebit. Plăcut la chip și
șugubăț în vorbire reuși să mobilizeze locatarii din casele
învecinate cazărmii. În jos, până spre Dealul Spirii, sute de oameni
dădeau la lopată alături de militari. Așa făcură loc tancurilor să
iasă pentru deszăpezire și aprovizionarea cu pâine. Primi laude
chiar din partea consilierului sovietic, menționate conform
obiceiului vremii în dosarul de cadre.
Veni și primăvara, iar sfârșitul lunii mai îl găsi pe Ionel mutat
pentru „practică‖ la o mică unitate militară, undeva la margine de
București, aproape de Gara Cățelu.

138
M.S.S. - La 20 septembrie 1952, prin Decretul nr.324, a avut loc
reorganizarea Ministerului Afacerilor Interne. A apărut, astfel, Ministerul
Securităţii Statului, organ central distinct de Ministerul Afacerilor Interne.

486
 METASTAZA

Ce făcea acolo, visul nu binevoi a-mi arăta, dar se încăpățâna

a-mi face cunoscut crâmpeie din viața lui, împletite ciudat cu cele
petrecute în familiile prietenilor tatălui meu și chiar cu unele din
primele amintiri trăite aievea de mine.
În apropierea unității militare se aflau câteva case muncitorești
ce aparțineau unei mici fabrici ce-și înălța castelul de apă dincolo
de imașul cu iarbă grasă mărginit pe o latură cu cireși de mai.
Urma spre răsărit un val de pământ plin de scaieți și apoi liziera
unei păduri. Ambele apărau, de crivățul ce se pornea iarna, fabrica,
unitatea militară și pâlcul de case. Într-una din ele locuia familia
Pedestrașu. Totul la ei era ideal. Comportamentul părintesc al
tatălui, cu vechi vederi social-democrate, se împăca perfect cu
ascultătoarea doamnă Pedestrașu mare gospodină și specialistă în
arta culinară. Copiii erau pe cât de frumoși, pe atât de inteligenți și
ascultători. Băiatul, Tolea, era student la universitate, iar fata,
Tina, o superbă domnișoară cu ochii ca cerul și cu părul blond,
numai bucle, atârnându-i până pe umeri, tocmai termina liceul.
Pedestrașu și ai lui erau prieteni cu tata de pe vremea refugiului
din Basarabia. Când am apărut pe lume, tata, bucuros că are și un
băiat, a hotărât să fiu botezat după tradiția ortodoxă pravoslavnică,
adică să am trei nași. Tolea a devenit nașul principal. Cel de-al
doilea, Revencu, pe vremea Regelui Mihai mecanic la Palatul
Regal, era acum angajat la tipografia Cartea Românească. Aceștia
și cu mine, la vârsta când începeam să țin minte ce se întâmpla în
jurul meu, ne încrucișam, fără voia noastră, viețile cu cele trăite de
Ceapă Ionel. Acum, peste ani, visul îmi lămurea multe din cele
necunoscute mie atunci.
Cum spuneam, visul mi-l arăta pe Ionel în mica unitate
militară din sud-estul capitalei unde-și făcea perioada de practică.
Era într-o duminică dimineața. Tânărul, viitor ofițer de
securitate, plictisit, dar cu chef de distracție încălecă una din vacile
de la plutonul gospodărie și o alergă spre imașul ce se afla dincolo
de gardul unității militare. Văcuța îmboldită de toacele cizmelor
bine lustruite ale lui Ionel ziceai că acuși o ia la galop. Din
pădurice tocmai ieșea cu un coș plin de hribi timpurii Tina.

487
 MIRCEA BULATOV

Întâmplarea sau mai degrabă cel rău aranjă ca cei doi să se

întâlnească acolo, la marginea imașului. Pe Tina o apucă râsul. Nu
mai văzuse în viața ei pe cineva călărind o vacă și încă la galop.
Ionel struni vaca de coarne și descălecă, rămânând gură-cască
privind la frumoasa cu păr de aur ce râdea la câțiva pași în fața lui.
Se plăcură din prima clipă.
Peste câteva duminici, tata ne luă pe toți în vizită la familia
Pedestrașu. Ne-am urcat cu noaptea-n cap în trenul de navetiști la
Gara Dealul Spirii și, ocolind Bucureștiul, am ajuns la Gara Cățelu
când soarele dădea să iasă deasupra pădurii. Totul în jur arăta ca în
basme. Către est culorile nimfatice ale răsăritului se
întrepătrundeau molatec cu azuriul cerului de vară timpurie,
prevestind o zi plină de veselie. Credeam că noi o să fim primii,
dar ajunși în casa Pedestrașilor ne-am dat seama că eram ultimii.
Veniseră toți nașii mei, mai bine zis toate familiile lor. S-au
povestit multe și s-a râs destul. Toți uitaseră de anii de război, de
cei de foamete și de iarna grea prin care trecuseră. În această
atmosferă bucolică își făcu apariția tânărul ofițer Ceapă Ionel. Se
făcură prezentările și aflarăm că tânărul dorește să anunțe astăzi, la
masa festivă, logodna lui cu Tina. Mama cu nașa Revenco
discutară cu doamna Pedestrașu, în camera alăturată, despre
viitorul Tinei. Că e prea tânără, că ea ar fi dorit să meargă mai
departe la Universitate ca fratele ei... Mama Tinei, cu lacrimi în
ochi, le-a explicat că nu-i loc de întors. Tânărul o vrea și basta. În
plus, le spuse că nu este bine ca familia ei să se pună rău cu
ambițiosul și tânărul ofițer de securitate, putea ieși cu dandana.
Tata invită pe toată lumea afară la pozat. Se făcură poze pe
familii și împreună, cu toții. Ionel începu să alerge cu Tina
aruncându-și șapca tot înainte. Cine o prindea primul o arunca mai
departe, și iar începea alergarea. În alergarea lor cei doi ajunseră la
valul de pământ ce străjuia izlazul și pe care tronau scaieții. Tina
fugea ca o gazelă fără a se lăsa prinsă de Ionel. Înciudat, acesta
culese doi pumni de scaieți. Pregătindu-și muniția țepoasă, precum
era învățat să procedeze la instrucție cu grenadele de mână, începu
să arunce cu bumbii plini de gheare în buclele aurii ale Tinei.

488
 METASTAZA

Râsul zglobiu al tinerei fete se preschimbă în vaiet. Nu reușea

să-și scoată scaieții din păr. Cu cât trăgea de ei buclele mătăsoase
se încurcau și mai tare. Zâmbetele tuturor se preschimbară în
altceva. Tata cu nașul Revenco au hotărât să-l învețe minte pe
tânărul ofițer cu apucături golănești. Pedestrașu i-a oprit categoric:
„Nu se cade! Este oaspete în casa mea și… unitatea lui e la doi
pași‖.
În casă, masa festivă de logodnă se transformă în una de
parastas. Toată lumea tăcea. Ici colo, câteva vorbe de protocol.
Afară se adunau nori negri. Trăgea a ploaie. Domnul Pedestrașu
pentru a face mai multă lumină atârnă o veioză cu bec puternic pe
colțul oglinzii celei mari din sufragerie. Din camera alăturată își
făcură apariția doamna Pedestrașu cu fiica sa. Pe Nana, soră-mea,
o apucă plânsul. Frumosul păr de aur cârlionțat al Tinei dispăruse.
Coafura i se preschimbase într-o tunsoare scurtă, tip castron.
Ceapă Ionel cu paharul de țuică în mână se ridică toastând în
cinstea proaspetei sale logodnice, apoi anunță familia și comesenii:
„Ca semn al dragostei mele nețărmurite pentru Tina vă anunț că
renunț la numele meu de familie și îl iau pe cel al viitoarei mele
soții‖. În acel moment, oglinda cea mare, încinsă de becul
spânzurat pe ea, plesni cu trosnet în mai multe bucăți. Toți mesenii
se întrebară la unison, dar fiecare în sinea lui: „La ce nume de
familie a renunțat Ionel și ce prezic celor doi cioburile de
oglindă?‖. Și Ionel, tot în sinea lui, se lăuda pentru stratagema
folosită ca să se lepede de numele Ceapă. În M.A.I. câte batjocuri
îi adusese din partea colegilor.

Nu peste mulți ani, Nana, ce nu întrerupsese prietenia cu Tina

îi făcu o vizită. Stătură la taifas, timp în care Tina își vărsă oful
punându-și din când în când o compresă pe ochiul stâng sub care
se etala o vânătaie mult alungită în jos, spre colțul gurii. După
prânz apăru și Ionel, soțul Tinei. Tânărul locotenent, ce nu se obosi
nici măcar să dea binețe, se așeză pe marginea divanului
rășchirându-și picioarele încălțate cu cizme noroite. Avusese zi de
instrucție.

489
 MIRCEA BULATOV

Cu mișcări mecanice, ca de robot teleghidat, Tina o părăsi pe

Nana și se repezi în bucătărie de unde veni fuga cu un lighean cu
apă caldă și un prosop. Îngenunche în fața soțului, îi scoase
cizmele, apoi cu mare grijă îi spălă picioarele. Pe când Tina îi
ștergea picioarele ofițerului-soț, sor-mea își părăsi prietena care în
loc de „la revedere‖ apucă să-i arunce o privire tristă,
neputincioasă.
Continuarea celor pătimite de Tina putea alcătui o altă poveste
ce nu părea interesantă visului care se încăpățâna să meargă pe
același făgaș. Nana însă înțelesese mai mult. De la ea am aflat mai
târziu, și eu, la ce robie de-o viață, intrase Tina.
În dosarul de cadre de la MAI, Ionel, proaspăt ofițer, avea
înscris că provine dintr-o „familie sănătoasă‖, cu un tată „cadru de
nădejde‖ și că s-a căsătorit cu o fată dintr-o familie muncitorească
„ce nu poate produce probleme‖.

Visul se întoarse puțin în timp, arătându-mi secvențe din

primăvara lui 1954.
De la începutul anului Dima reușise să-l convingă pe Ion că
este bine să-l lase și pe Mihai să urmeze o școală medie militară,
iar mai apoi una de ofițeri, ideal tot MAI. Avantajele Ion le vedea
într-un fel, iar Dima în altul. Primul se gândea la cele financiare,
iar ultimul la refacerea ideii lui de dinainte de război. Să aibă din
nou rețeaua lui proprie pe care într-o bună zi să o lase moștenire
singurului său fiu. Tânărul Mihai, acum adolescent, habar nu avea
ce i se urzea, iar de tată îl știa pe Ceapă Ion. Pentru el Dima
continua să fie doar „unchiul‖ ce le purta mereu de grijă.
În acea vreme Ghiță reuși să scape și de Pătrășcanu. Lungul
proces al liderului comunist se terminase și acesta fusese în sfârșit
condamnat. Execuția avu loc într-o noapte de vineri spre sâmbătă,
fix cu o săptămână înaintea Vinerei Mari. Acum lui Ghiță nu-i mai
sufla nimeni în ceafă și în Postul Săptămânii Mari comandă un
chef. Că a fost unul vesel sau unul romantic visul nu-mi arătă.
Dima, precaut, începu să-și actualizeze lista cu „personalul
auxiliar‖, după cota de influență între noii deținători ai puterii.

490
 METASTAZA

Așa îi numea el pe cei pe care îi mituia sau șantaja, ca la

momentul necesar să-l ajute în mașinațiunile lui. Printre aceștia
apăreau sau dispăreau de pe listă și persoane feminine de la care
Dima beneficia și de altfel de ajutoare mult mai personale, mai
intime…
Una dintre ele era tovarășa procuroare Victoria. Fața-i puțin
astenică, dar cu pomeți proeminenți de spaniolă, contrasta cu
trupul mlădios, aproape perfect. Dima o păstra pe lista lui de
specialiști care puteau înclina balanța justiției cum dorea, sau cum
i se ordona. Între patru ochi îi zicea scurt, Viky. Devotamentul il
plătea „scump‖ în parfumuri franțuzești și cu prezența lui, timp de
câteva ore, pe post de „Adonis‖. Aceasta se întâmpla cel puțin o
dată pe lună, numai duminica, într-o cameră retrasă de hotel,
rezervată de Viky și plătită bineînțeles de Dima.
În restul timpului tovarășa Victoria, femeie singură, ce nu
împlinise încă treizeci de ani, orgolioasă și căsătorită doar cu
funcția, locuia la una din puținele pensiuni tolerate încă în
București. Viky făcea aceasta din trei motive: nu știa să gătească,
nu avea chef să deretice și, nu ultimul ca importanță, chiria plus
întreținerea unui apartament ar fi costat-o dublu față de ce plătea la
pensiune.
Visul mi-o arăta pe doamna Viky luând masa de seară, la
pensiunea amintită, alături de un tinerel, Deac, student la medicină
și rubedenie cu proprietara imobilului. De obicei erau patru la
masă, dar fiind duminica de Paști ceilalți doi comeseni și totodată
colocatari ai pensiunii lipseau. Erau plecați la rude. Doamna Viky
se foia nervoasă. „Adonis‖ nu venise la întâlnirea programată,
lăsând-o neogoită. În plus, a trebuit să plătească din portofelul ei
camera de la hotel, degeaba. La aperitiv se serviră ouă roșii.
Vâzând-o pe doamna Victoria stând întinsă cu un ou în mână,
tânărul Deac ridică la rândul lui unul zicând:
— Hristos a Înviat!
— Cioc, cioc! Peste-al tău… de ce nu și peste ale tale… își lăsă
vorba neterminată doamna Viky făcând cu ochiul.

491
 MIRCEA BULATOV

— Se răspunde „Adevărat a Înviat!‖, nu cum ați zis

dumneavoastră… începu Deac să calmeze apetitul doamnei ce
încerca fără reușită să-i facă apropouri rușinoase.
— Tinere Deac, de ce te-ai făcut roșu ca racul? N-ai chef de
cioc, cioc? Bine, dar fii măcar inteligent. Ești student la medicină
și mai crezi în basme? Adevărat, Isus a existat, ca om, dar restul e
o simplă plăsmuire. Află de la mine, Isus n-a înviat, pentru că nici
nu a murit pe cruce. L-au dat jos de acolo în stare de leșin. S-a
vindecat, apoi toată povestea cu învierea a fost acceptată de
prostimea creștină. Au trecut două mii de ani și basmul învierii lui
Isus și al existenței lui Dumnezeu continuă să se cuibărească în
mințile oamenilor necultivați. Înțelegi de ce noi, comuniștii,
suntem atei? Noi nu mai credem în povești… Ai să te convingi
singur că am dreptate.
Vârcolacul înțepase mintea lui Deac unde se rostogolea
strigând într-una: „posibil, posibil‖. Peste câteva zile, dimineața,
studentul Deac asista la morgă, la disecția unui tânăr, ucis spre
sfârșitul nopții într-o altercație dintr-o mahala a Bucureștiului.
Trupul costeliv, bine spălat, era așezat într-un mod ciudat pe masa
faianțată. Privit de sus părea un tablou cu Isus răstignit pe-o cruce
invizibilă și având ca fundal un cer rasterizat din faianță albă.
Profesorul chirurg făcu o tăietură precisă cu bisturiul, explicând
viitorilor medici: „Vedeți! După incizarea zonei intercostale,
preferabil în partea dreaptă, mult deasupra ficatului, se prelinge
vâscoasa plasmă roșiatică și separat puțin ser apos. Asta înseamnă
că persoana a sucombat în urmă cu câteva ceasuri, aproximativ…‖
Mintea infectată a tânărului Deac se însănătoși instantaneu.
Abia aștepta să vină seara să discute cu tovarășa procuror
Victoria. Deși acum, la masă, erau toți locatarii pensiunii, Deac
începu nerăbdător:
— Doamnă, scuze, tovarășa procuror… știți, mi-ați spus de
Paști, că Isus, acolo sus pe cruce n-a murit. Nu-i adevărat, a
murit… sigur. În biblie scrie în Evanghelia apostolului Ioan, mai
precis în capitolul 19 la versetul 34 că: „unul din ostași I-a
străpuns coasta cu o suliță și îndată a ieșit din ea sânge și apă‖, iar

492
 METASTAZA

în manualul de medicină legală este explicat cum se stabilește și

timpul decesului cuiva după acest aspect. Deci, Isus a înviat, nu
și-a revenit doar dintr-un fel de leșin prelungit…
În afară de doamna Viky, ceilalți se uitau mirați neînțelegând
spusele tânărului student, altădată tăcut, ce-și susținea acum cu
patos ideea devenită convingere.
— Ai dreptate, tinere! Am vrut doar să te-ncerc. Mă refer și la
cioc, cioc… la ciocnitul ouălor. Păcat de tine! Ești un tânăr arătos
ce ar avea multe bucurii de cules însă… Hristos ți-a furat tinerețea,
împreună cu inima și mintea. Am încredințarea că o să fii un bun
doctor și un creștin așijderea, dar… Dar o să pătimești ceva pentru
convingerile tale.

***

Începuse vremea când nevăzuții hotărau totul. Șmecherul și

naivul deveniseră cele mai utile categorii sociale, acum când totul
în România devenea tot mai gri, tot mai comunist. Dima la rândul
lui începuse de ani buni să aibă grijă să prospere, el și Ion, fără a
lăsa să se vadă asta în felul lor de manifestare pentru a nu stârni
invidie. Ambii produceau „dovezi de calitate‖ pentru o „judecată
dreaptă‖ a celor sortiți de potentații zilei să fie dușmani ai
poporului. Erau apreciați de superiori deoarece le produceau cu
ștaif nu cum era majoritatea celor întocmite de inculții milițieni ai
satelor.
La o bere, într-o zi de repaus la restaurantul „Pescăruș‖ Dima
se amuza cu Ion zâmbind pe seama câtorva cazuri pe care le aflase
răsfoind dosarele celor trimiși la canal în ultima vreme.
Într-un dosar era relatat cum un tânăr de etnie turcă dintr-un sat
dobrogean a pus la treabă o droaie de milițieni. Pentru a se răzbuna
pe cel ce-i furase inima iubitei, tânărul a declarat că rivalul în
dragoste are un pistol. Luat la bătaie acesta a „recunoscut‖ în cele
din urmă că l-a dat altui consătean. Consăteanul „cercetat‖ bine a
recunoscut că l-a dau la rândul lui altuia și tot așa până la al
douăzeci și doilea.

493
 MIRCEA BULATOV

Întâmplarea a făcut că ultimul a declarat, fără să știe de unde a

început povestea, că l-a dat chiar reclamantului. Milițienii îndârjiți
că au fost mințiți l-au bătut măr pe primul până a recunoscut
„adevărul‖, că a aruncat pistolul în mare. A fost condamnat la
câțiva ani de muncă la canal pentru „tăinuire și deținere de arme
fără permis‖.
Dima avea chef de râs și la o nouă bere rece povesti alt caz. De
data aceasta se petrecea undeva prin zona Râșnovului, în timpul
colectivizării. Acuzatul se afla întâmplător în fața birtului din
comună. Cu câteva luni în urmă predase pământul, calul fercheș și
căruța la CAP, ca toată lumea, „de bună voie‖. În fața lui, legat de
stâlpul birtului, stătea cuminte fostul lui cal acum costeliv, aproape
beteag. Mângâie, cu lacrimi în ochi, calul ajuns mârțoagă zicînd cu
voce tare: „în ce hal te-au adus ăștia‖. Nenorocul acuzatului a fost
că nu a observat cine se afla în spatele lui. Plutonierul satului.
Acesta i-a întocmit dosar și a fost condamnat la ani grei de muncă,
la stuf, pentru: „politică anticomunistă cu calu‖.
Visul îmi arătă, în continuare, cum cei doi se mai răcoriră cu
câte o bere amuzându-se de aceste povești cu finaluri triste.

***

În 1957, la un an după eșecul revoluției ungare, în România se

răsturnase lumea cu fundu-n sus. Frica stăpânea fiecare cotloan al
țării, iar toate lichelele ajunseseră să conducă. Puturoșii și bețivii
satului ajunseseră să hotărască alături de plutonierul de miliție tot
ce se învârtea în micile localități rurale. Nici la oraș nu era mai
bine. Dacă erai luat în vizor de vreun funcționăraș, proaspăt
membru de partid, o sfârșeai rău. Cât de sfânt erai față de noua
cârmuire comunistă, tot ți se găsea ceva ca să fii trimis la zdup,
dacă asta le era vrerea.
Visul mi-l arătă pe Ion, proaspăt avansat maior, ce trecuse de la
paza lui Ghiță la „operativă‖, tot în capitală.
În primăvara acelui an s-au făcut multe razii printre bucureșteni
pentru confiscarea aparatelor de radio pe unde scurte.

494
 METASTAZA

Se încercase un timp bruierea postului de radio Europa Liberă,

dar după scandaluri diplomatice internaționale s-a renunțat.
Aparatele pe unde scurte nu se puteau cumpăra din comerț. Se
găseau cu greu de la cei ce le introduceau în țară prin contrabandă.
Unul din nașii mei, Revencu, practică o metodă nouă pentru acele
vremi. Cumpără un aparat de radio pe unde scurte, sovietic, căruia
un prieten electronist îi făcu o bobină auxiliară peste antena de
ferită din interiorul aparatului. Când dorea să asculte „Europa
Liberă‖ doar cupla cu un comutator intern această bobină și
„Actualitatea Românească‖ se auzea destul de bine în garsoniera
lor de pe strada Luterană. Vecinii nu se turnau unii pe alții. Toți
erau bucureșteni vechi de dinainte de război. Acolo, în imobilul cu
aspect de vilă construit în perioada interbelică peste drum de
biserica ce dădea și numele străzii, locuiau de-a valma foștii
proprietari și noii chiriași impuși de spațiul locativ. Pe atunci eu
eram un țânc ce se juca bucuros când se afla în vizită la nași cu un
Mickey Mouse mare cât mine, făcut de nașa din pânzeturi colorate
umplute cu lână. Deseori mergeam în vizită, cu nașa și Mickey, să
ducem ceva prăjituri proaspete unei bătrânici simpatice ce locuia
în același apartament, în camera alăturată. Peste ani am aflat că era
mama unui ilustru inginer român proiectant de avioane și care
până la naționalizare fusese proprietarul întregului imobil. Dar asta
e o altă tragedie, o altă poveste…
Cum spuneam, visul mi-l arăta pe Ion stând într-o mașină
oprită pe strada Luterană, supraveghind echipele MAI trimise să
percheziționeze casele, la șase dimineața, pentru a găsi radiouri
capabile să recepționeze „Europa Liberă‖. Când băieții cu ochi
albaștri au ajuns la garsoniera nașilor mei, l-au găsit pe Revencu
îmbrăcat la costum și cu pălărie, gata de plecare. Urmară
întrebările:
— Unde te-ai gătit așa de dimineață?
— Mă duc la serviciu…
— Ești vreun funcțonar… Unde lucri?
— La tipografia „13 Decembrie‖, răspunse calm nașul meu.

495
 MIRCEA BULATOV

— Cum de te-ai înfipt la tipografia noastră? Ce faci acolo

conțopistule? Numeri plicuri sau tragi cu ochiu să torni la
inămicu?
— Nu! Sunt mecanic la sectorul offset…
— Cerci degeaba să mă-mbrobodești cu oțet, ofțet sau cum
naiba-i zici… Crezi că nu știu cum trebă să arăte un mecanic?
Hai! Ia, sus cu el în mașină… Să văd dacă mai toacă baliverne și la
sediu… Băieți ia vedeți dacă ăsta are radiu cu eoropa liberă.

Când m-am făcut mai mare nașul mi-a povestit cum a scăpat de
arestare în acea zi frumoasă de sfârșit de primavară.
Nașilor Revencu le plăcea tot ce este frumos. Aveau chiar o
vorbă „puțin, dar bun și frumos‖. Cum nu puteau să aibă copii, din
agoniseala lor se îmbrăcau la patru ace. Nașul învățase să se
îmbrace așa privind cum veneau invitații la Palatul Cotroceni, în
anii ‘40, când fusese acolo mecanic. Fuma foarte puțin, doar țigări
bune. Când se afla printre prieteni buni, sau singur, își aprindea
țigareta de la o brichetă argintată placată pe laterale cu blazonul
regal în culori emailate. O primise cadou într-o sărbătoare de
Crăciun chiar de la Regele Mihai.
Când tembelii l-au săltat spre a fi dus la sediu pentru
interogatoriu, l-au băgat pe bancheta din spate a mașinii. În mintea
lor părea suspect. Un muncitor nu trebuia să fie îmbrăcat elegant și
cu cravată la gât. Mașina urca cu greu drumul ce trecea pe lângă
locul unde fusese, înainte de ‘44, Teatrul Mare. Acolo rămăsese un
loc viran curățat de ruine cu ceva prăvălioare de stat în fostul
demisol al teatrului și cu o parcare nefolosită deasupra. Sus, la
stop, tocmai traversa o domnișoară îmbrăcată într-o rochie de
mătase pe care adierea vîntului de primăvară o mula pe coapsele-i
bine făcute. Gealații cu ochi albaștri se holbau la ea țuguindu-și
buzele. Nașu‘, profitând de neatenția tembelilor, întredeschise ușor
geamul portierei și se despărți, cu părere de rău, printr-o
aruncătură, de frumoasa brichetă-amintire. Dacă la sediu băieții lui
Ion l-ar fi găsit cu bricheta în buzunar, ar fi cules la stuf câțiva ani
buni, etichetat ca regalist.

496
 METASTAZA

Multă vreme, după aceea, nașul Revencu nu a mai mers, la

costum, la serviciu. Mergea cu o jachetă și în cămașă cu gulerul
răsfrânt, fără cravată.

***

Tot așa de stupid a fost arestat soțul unei prietene a mamei.

Familia lui P. Victor nu era numeroasă. Cei doi soți P. abia își
terminaseră de reparat căsuța de lângă pădurea Andronache. Victor
avea doar o fată, Angelica, nume ce se asorta perfect cu
frumusețea ei. El avea grijă și de bătrâna lui mamă, fostă
profesoară de franceză la Cernăuți, ce nu avea voie să primească
pensie deoarece fusese soție de preot. Victor lucra ca tehnician
proiectant la „Lemaître‖, cum îi mai zicea încă lumea, deși
căpătase alt nume demn de noile vremuri „Timpuri Noi‖. Nu făcea
agitație de niciun fel, dar îi plăcea berea. Ce era mai rău pentru
acele vremuri i se cam dezlega limba după o bere, două.
Într-o zi de chenzină merse cu colegii la berăria de peste pod,
undeva sus spre Liceul nr. 20, cum botezaseră comuniștii Liceul
Gh. Șincai. Băură câte o halbă și hotărâră să mai comande un rând
că era zăduf rău afară. Discutară nimicuri și se întoarseră la
problemele tehnice de zi cu zi. Victor susținea că mașinăria la care
lucrau cu toții, relevată după una sovietică, trebuie reconcepută
după modelul francez, devenind mai ușoară, mai economică și mai
fiabilă. Un coleg, ce avea pică pe el că obținuse, pe merit o
gradație în plus la salariu, l-a turnat că denigrează tehnica
sovietică. Avea și martori, colegii de bere. Ion îl audie și își puse
cu ușurință apostila hotărâtoare pe „dovezile‖ din dosarul lui
Victor. Abia în 1964 Victor a fost eliberat „pentru bună purtare‖
La o vizită a soției, chiar la începutul celor șapte ani de
detenție, Victor i-a spus să divorțeze, că altfel leagă o „tinichea‖ de
coada fetei și după liceu Angelica nu o să poată merge la facultate.
Tot în acei ani i-a murit mama internată, datorită unor preoți
inimoși, în noul așezământ, lipit de mănăstirea Dealu de lângă
Târgoviște.

497
 MIRCEA BULATOV

Am vizitat-o cu tata, părea stoarsă de vlagă și nici nu mai avea

chef de vorbă. A doua vizită nu am mai făcut-o.
Nu mai aveam la cine. Fosta profesoară de franceză și doamnă
preoteasă trecuse la cele veșnice.
În 1967, când mă pregăteam să dau examen la arhitectură,
m-am dus împreună cu Nana la familia P. pentru a împrumuta o
trusă de desen tehnic. Știau că venim, dar am ajuns după ce s-a
înserat. Am sunat la poartă peste un sfert de ceas. Într-un târziu a
ieșit doamna P., uitându-se atentă să vadă dacă mai este cineva pe
străduța lor. S-a scuzat Nanei spunându-i: „Știi problema
noastră… Victor stă în continuare cu mine, dar eu trebuie să rămân
divorțată pentru binele fetei‖. În acei ani astfel de „tinichele‖ nu
mai contau, dar frica rămăsese.

***

Așa munceau „din greu‖ cei doi ofițeri MAI, Ion și Dima, ce
lucraseră cândva, înainte de război, la SSI. Dima mai mare în grad
și funcție se ocupa și cu plasarea în teritoriu a subofițerilor. Într-o
zi, întâmplarea făcu să nimerească la el repartizarea unui plutonier
rămas angajat la MAI de pe vremea când funcționau pichetele de
jandarmi. Îi atrase atenția fotografia. Nu știa de unde cunoștea
figura ce se hlizea la el din dosarul de pe masă. Omul lucra undeva
prin Dobrogea unde se desființase un pichet sătesc. Încercă să
rezolve alte dosare, dar figura nu-i dădea pace. Într-un târziu și-a
adus aminte, era olteanul pe care îl întâlnise, ca jandarm, la
pichetul din Bicazu Ardelean în august 1947. Zâmbi și scrise
următoarea apostilă: „A se prezenta pe 1 august 1958 la post în
Bicazu Ardelean‖. Dima știa că Ion avea programat concediul în
septembrie. Trase sforile și își aranjă o delegație la începutul lui
august, chipurile pentru revizuirea pichetului unde l-a trimis să
lucreze pe olteanul din dosar. Știa că Ion o să afle până la urmă
unde a fost, așa că hotărî să-i spună dinainte.
— Am să plec în zona Bicaz… Sunt probleme de când cu
barajul pentru hidrocentrală. Nu mai e liniștea de altădată.

498
 METASTAZA

E multă lume pestriță pe acolo, militari, deținuți politici,

brigăzi de tineret, iar tensiunea e mare. Barajul trebuia terminat
anul trecut și nici acum nu este gata. În plus, strămutările satelor
din amonte… Mă duc acolo în inspecție. Îi trimiți ceva Mariei și
lui Mihai?
Luat pe nepregătite, Ion nici nu știa ce aveau nevoie. Oricum
cumpărase căte ceva Dima.

Era începutul lui august 1958 când un GAZ cu copertina lăsată

urca pe vechiul drum ce trecea prin Bicazu Ardelean și ajungea la
Dămuc. Aproape de prânz opri în fața postului de miliție. Vechiul
pichet de jandarmi fusese refăcut, iar treptele nu mai erau din lemn
ci betonate. Auzind scrâșnetul frânelor și motorul ce își frânse
glasul, un plutonier în uniformă de milițian apăru în capul scărilor.
Luă poziție de drepți în fața lui Dima salutând cu mâna la chipiu:
— Să trăiți tovarășe l‘ent colonel!
— Te-am mințit eu, măi oltene, când ți-am spus cu ani în urmă,
pe când erai jandarm, că o să mă saluți cu: „Să trăiți tovarășe…‖
— Ptiu, ce concedență! Ne-ntâlnim… Scuze vă întâlnesc din
nou aici după atâta vreme… Alaltăieri am fost numit șef de post
aici unde cu ani în urmă mi-ați dat două REGALE. Nu le-am uitat
aroma nici acum. Le-am fumat în reprize doar, doar, nu s-or
termina…
— Te-ai uitat cine ți-a semnat numirea aici ca șef de post?
— Un tovarăș al cărui nume începea cu D parcă… Oricum nu
contează. Ordinul se execută cu bucurie, mai ales acum când am să
am și un spor de funcție… Da, poftiți înăuntru, că afară-i zăduf,
tovarășe colonel… Scuze! Nu știu nici acum cum vă cheamă.
— Dima, locotenent-colonel Dima. O să mai treacă ceva vreme
până o să fiu colonel plin…
— Măiculiță Doamne! Dima era numele locotenent-colonelului
ce a semnat numirea mea… Înseamnă că dumneavoastră sunteți
cel ce… Credeam că m-ați uitat. Știți, atunci mi-ați zis că o să
fumez țigări bune… Numai eu știu câte chiștoace de PLUGAR am
reaprins în Dobrogea.

499
 MIRCEA BULATOV

— Uite aici două pachete din noile noastre țigări SELECT și

un pachet CAMEL cu filtru. Dacă ai să-mi fii ascultător și ai să știi
să-ți ții gura o să am grijă și de tine și de țigări… În portbagaj am
câteva pachete. Vezi că sunt fragile! Să fie duse sus la casa Mariei
până nu se lasă întunericul. Eu plec acum într-acolo…
— O clipă tovarășe colonel… Nu puteți pleca așa! Să vă fac
cizmele…

Dima ajunse sus la casa Mariei când soarele-i bătea drept

în față de nu vedea mai nimic. Deși era zăduf puternic, doi dulăi
mari și flocoși săreau dând să rupă poarta.
— Mihai, mai lasă cititul, doar ai terminat școala, și vezi cine-i
la poartă, se auzi prin geamul de la cuhnie glasul dojenitor al
Mariei.
— E unchiul Dima, strigă bucuros Mihai ajuns lângă dulăi pe
care îi priponi zdravăn de lanț.
Odată ce au fost legați câinii, Dima intră în ogradă. Își
îmbrățișă fiul pe care îl trata, de ochii lumii, ca pe un fel de nepot.
Ciudat „unchiul protector‖ nu simțea nimic patern pentru flăcăul
ce în curând împlinea nouăsprezece ani. Cei doi ajunseră la prispa
înzestrată acum cu balustradă. Nu o făcuse Ion, nu mai avea timp
pentru așa ceva, el doar o plătise. Pe prispă zăcea un roman din
care Mihai citise până adineauri, „Crimă și pedeapsă‖ de
Dostoievski. Dima îi dădu un pachet din cele două aduse cu el și îl
invită să-l deschidă. Curios, Mihai desfăcu sfoara și hârtia
maronie. Ieșiră la iveală trei cărți: o BIBLIE traducerea Dumitru
Cornilescu, o carte de teologie neoprotestantă și un manual de
criminalistică sub titlul căreia scria: „Numai pentru uz intern
MAI‖.
— Ce să fac cu ele unchiule? Sunt atât de diferite parcă s-ar
afla la polurile opuse ale…
— Mihai, tu citește din fiecare… Ai să vezi după ce ai să
termini școala de ofițeri și ai să urmezi Dreptul că ai să știi mai
multe decât tocilarii. Unchiul o să aibă grijă doar să termini mai

500
 METASTAZA

repede școlile. Te așteaptă un viitor strălucit, dar acesta să rămână

secretul nostru…
Din casă apăru Maria. Întârziase puțin pentru a se găti. Nu voia
să apară în fața lui Dima nearanjată. Împlinise deja patruzeci de
ani, dar viața, aici la munte, o păstrase încă arătoasă. Doar pe la
tâmple buclele cândva de abanos dădeau semne că vor încărunți în
curând.
— Bună Marie! Am venit cu treburi prin zonă și nu se cădea a
nu trece pe la voi. Uite aici am adus două sticle de șampanie și alte
mărunțișuri care așteaptă jos la postul de miliție. Îi dai voie lui
Mihai să le aducă?
— Am și plecat… Într-un ceas m-am și-ntors, zise Mihai ce o
și porni întins la vale.
Ciudat se petreceau toate în mintea lui Mihai. Era de ajuns doar
o sugestie de-a unchiului Dima și el era gata să o îndeplinească ca
pe o rugăminte părintească. Nu simțea același lucru când Ion îl
ruga ceva.

Dima și Maria rămași singuri se priviră îndelung. Din ochii

amândurora ieșeau când săgeți de reproș, când luciri pasionate.
Dima rupse primul tăcerea:
— Hai Marie în casă! Ard de nerăbdare să te mai strâng în
brațe, să te mai sărut ca…
— Nu se cade! Suntem ditamai oamenii… Ce ai de zis spune
aici, afară la lumină.
— Dragă Marie, știi că te-am dorit mereu doar pe tine… Altfel
mi-am imaginat revederea noastră. Visam să fie ca atunci, plină de
îmbrățișări și de…
— Mereu ai dorit ce nu-i al tău. Crezi că dacă m-ai avut atunci,
ca beată, sub ochii de sticlă ai ursului, înseamnă că te-am și iubit?
Doar carnea din mine te-a dorit, împinsă de… nu știu ce. Eu numai
pe Ion l-am iubit și-l mai iubesc, ca proasta. Mi l-ai luat și pe el
pentru ambâțurile tale ofițerești. I-oi fi găsit și muiere acolo în
capitală, de nu a mai călcat de doi ani pe-acasă. L-ai luat și pe
Ionel, iar acum presimt că vrei să-l iei și pe Mihai, că doar e-al

501
 MIRCEA BULATOV

tău… Cum de-i vrăjești pe toți? Să fii blestemat Dimo! Să ai parte

de tot ce-ți dorești: sănătate, bogăție și putere, dar să nu primești
niciun strop de dragoste… S-o dorești, să tânjești după ea, dar să
n-o primești de la nimeni! Auzi? De la nimeni…
Maria nu mai rezistă și izbucni în plâns. Nu o mai putea opri
nimeni. Nu avea nici cine, căci Dima pornise deja nervos la vale.
Nu era atât de supărat pe nereușita reapropierii de Maria, pe care o
dorea în continuare, cât pe ultima parte a blestemului acesteia.
Agitația nevricoasă din mintea și inima lui Dima, lega acest
blestem de avertismentul făcut cu ani în urmă, în Siberia, de
preotul Vasili care-l atenționase, când își dădea ultima suflare, că
doar Arhanghelul îi mai întindea punți de iubire divină. Ceva
întunecat, sau mai bine zis cineva, îl împiedica să realizeze că doar
El îl mai putea readuce la statutul de om, de unde decăzuse de
mult.
La mijlocul drumului către sat se întâlni cu Mihai și cu un
milițian ce îl ajuta la căratul pachetelor. Dima își trase băiatul de-o
parte și-i șopti: „În pachetul cel mare ai un radio pe unde scurte cu
baterii. Poți asculta fără grijă posturi străine și Europa Liberă.
Șeful postului de miliție din sat e omul meu. Să înveți bine cel
puțin franceza și engleza. Rusa știu că o faci la școală și că ai note
bune. Nu uita să citești cărțile pe care ți le-am adus. În septembrie,
vine Ion și te ia la București. Începi școala de ofițeri. Am aranjat să
te primească la MAI, iar dacă înveți bine din ultimul an faci și
Dreptul. Am planuri mari cu tine. A trecut perioada când jandarmii
erau înlocuiți cu scursorile satelor ce dădeau buzna a sluji la
Securitate. Acum nu mai avem nevoie de bâte, ci de creiere. În
curând Securitatea va superviza totul în țara asta și vreau să fii cu
mine în aceeași barcă. Trebuie să vâslim împreună… ‖
Toate cele spuse cu patos fiului său, Mihai, ce încă nu-l știa de
tată, Dima ar fi fost în stare să nu le rostească sau cel puțin să le
amâne pentru altă ocazie, dacă Maria l-ar fi reprimit în sufletul ei.
Ciudatul ei blestem încă îi răsuna în urechi și-l înverșuna și mai
mult pe Dima să-l atragă de partea lui, pe calea pierzaniei, pe
Mihai.

502
 METASTAZA

***

Visul iar făcu figuri. Sări din nou peste timp. De data aceasta,
în prima parte a lui 1962. Visul îmi arăta câte ceva din muncile lui
Dima. Nu semănau cu muncile lui Hercule, dar nu erau nici
ușoare. Dima se căznea să-și atingă ținta lui mult dorită: de a avea
din nou rețeaua lui secretă în cadrul Securității. Știa că prin ea o să
obțină multă, multă putere, dar mai știa și faptul că odată venită,
aceasta curge ca mierea. Nu o putea ține doar pentru sine, trebuia
musai să o lase să curgă și peste cei din rețea, altfel urma
deconspirarea și eșecul sfârșitului. Dorea să refacă ce avusese
cândva în SSI. Funcționarul-superior și Petriciu ce l-ar fi putut
șantaja se duseseră pe același drum pe care o trimisese Dima și pe
doamna Alecu. Îl avea pe Ion, dar nu era de ajuns. Trebuia ca Ionel
și Mihai să-și înceapă rolurile neștiute pentru care Dima îi alesese.
După multe eșecuri, în timpul iernii, Dima reuși să aibă spre
sfârșitul primăverii o întâlnire privată cu tovarășa Ana Toma139,
nevasta lui Pantiușa140, șeful lui suprem. Putea, cu ușurință, trage
sforile să ajungă la Pintilie și să-i ceară lui, direct, ce o rugă pe
ocolite pe Anuța, ascultătoarea executantă a lui Ghiță. Dima nu
dorea să-și calce principiul: „Să nu primești nimic de la șefi,
aceștia îți dau ce le ceri doar dacă vor să te aibă la mâna lor‖. În
plus, din gura lui Pintilie rugămintea putea ajunge la creierele
diabolice ale foștilor săi adjuncți Mazurov și Nicolschi. De
asemenea Dima știa că fosta domnișoară Grossmann, după ce,
divorțase de Sorin Toma, expiratul redactor-șef al Scânteii, din
porunca lui Ghiță se recăsătorise cu Bodnareko.
139
Ana Toma (n. Grossmann) – adjunct al ministrului de Externe Ana Pauker
(1950-1952), adjunct al ministrului Comerțului Exterior (1952-1966), soția lui
Sorin Toma (redactor-șef al ziarului Scânteia1947-1960), iar apoi a lui
Gheorghe Pintilie șeful DGSP-ului (Securității) între anii 1948-1963.
140
Pantiușa - porecla-diminutiv a lui Gheorghe Pintilie (n. Timofei Bodnarenko)
ucigașul lui Foriș.

503
 MIRCEA BULATOV

Avea consemn de la șeful cel mare să fie de strajă la gura

fostului șef al Gospodăriei de Partid, ce devenea tot mai slobodă.
Trecuseră ani buni de când Pantiușa era șeful Securității. Când îl
apuca dorul de votcă se închidea în biroul lui și consuma din
incolora băutură preferată până se făcea pulbere, apoi începea să se
lăude cu faptele lui de cruzime. Pe cele cu Foriș le ținea ascunse
bine. Anuța era printre puținii care știau marele secret al lichidării
fostului secretar al partidului, iar Ghiță era printre puținii ce
cunoșteau adevărul despre gafa făcută de ea și Pârvulescu pe când
partidul se afla în ilegalitate. Cei doi, după o partidă de amor,
uitaseră într-un taxi documente de partid. Hârtiile ajunse la
Siguranță au fost o mană cerească pentru agenți, ducând la
arestarea mai multor comuniști.
Peste ani, la îndemnul lui Ghiță ce era deja la putere și dorea să
scape de Pătrășcanu, vina neglijenței celor doi, din vremea
ilegalității, a fost aruncată pe capul acestuia. Anuța din autoare
deveni martoră a acuzării în procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu,
ajutând la întărirea incriminării ce i se aducea. Greșeala amoroasă
a Anuței, ce a dus la atâtea arestări, a fost strecurată la proces ca
fiind vina lui Pătrășcanu ce i-ar fi sprijinit să rămână la conducere,
în timpurile grele ale ilegalității, pe Foriș, ca secretar al partidului,
și pe Remus Koffler, ca adjunct, deși, cică ar fi știut că cei doi
colaborau cu Siguranța.
Dima, ce cunoștea toate acestea, o asigură pe tovarășa Anuța că
nu are de ce să-i fie teamă. Că o va informa și va face să fie trecuți
sub tăcere toți cei ce îndrăznesc să-și vâre nasul în aflarea rolului
ei sau al actualului soț, în problemele înnegurate ale trecutului nu
tocmai îndepărtat. A lăsat-o să înțeleagă că doar Ghiță și câțiva
apropiați aveau privilegiul să știe adevărul despre… și că el nu
dorește nimic pentru acest efort, dar că ar fi bine să se înființeze un
serviciu special de supraveghere a cultelor religioase. Că
actualmente această supraveghere este făcută haotic, de
nespecialiști, că…

504
 METASTAZA

Tovarășa Anuța a înțeles că Dima dorea pentru cineva apropiat

acest serviciu, dar nu întrebă pentru cine. Îl sfătui doar să
pregătească un cunoscător în acest domeniu și, bineînțeles, să nu
uite ce i-a promis. Dima știa că tovarășa Ana se va ține de cuvânt,
cât timp îi păzea secretul să nu circule pe la toate urechile.
Dima mai știa că odată cu plecarea Sovromurilor, în urmă cu
ceva ani, economia României devenise asemenea sovieticei sale
surori. Totul se hotăra în birourile de partid. Dacă știai ce se
discută acolo, știai ce o să urmeze a fi aplicat în noile fabrici, uzine
sau pe câmp în CAP-uri. Puteai trage foloase nenumărate prin
plasarea sau recomandarea în posturile de conducere, din
proaspetele unități, a celor pe care îi aveai la mână cu ceva. Toți
superiorii doreau să facă aceasta, dar le lipsea informația celor
discutate pe ascuns de mai marii zilei, ori persoana pregătită pentru
postul respectiv, lipită puternic de-un posibil șantaj. Dima era la el
acasă în aceste sforării. Îl ajutau atât vechile lui notițe de la SSI,
cât și clișeele funcționarului-superior, ce de mult îngrășase
pământul în vreo groapă comună. Acest „știut‖ al celor hotărâte de
puternicii vremii, împletit cu avansările oferite „din întâmplare‖
doar celor „controlabili‖, clocea pui în diabolicul incubator al
minții lui Dima, făcându-l tot mai necesar. În cloaca puterii, Dima
devenea aproape indispensabil atât oamenilor politici cu cățeiii lor
de pază din Securitate, cât și ahtiaților după posturi de conducere.
Dima mulțumea ambele categorii. Toți cei „serviți‖ de Dima se
bucurau de ajutorul lui, apreciindu-l în față, că este loial și devotat
cauzei partidului, deși în sinea lor îl luau de prost căci nu le cerea
nimic pentru el. Dima știa prea bine cum să-și lingă mierea puterii
ce se scurgea printre degetele celor mari și cum să apeleze la
„controlabilii‖ puși în funcții cu ajutorul lui. Tot acest mecanism
complicat, la prima vedere, funcționa simplu, bazându-se pe
dorința de putere ca reactiv și pe șantaj, înșelăciune, intimidare,
drept catalizatori.
Nu trecuse încă o lună de la promisiunea tovarășei Anuța când
Dima a fost chemat la șeful Securității.

505
 MIRCEA BULATOV

Era într-o după-amiază de vară instalată timpuriu. Generalul

Pintilie după votca sorbită cu prisosință vorbea mult și dur.
— Bă, Dimo! Ai pregătit un om de-al nostru de nădejde, dar
care să știe și de-ale bisericii și de-ale juridicii?
— Da! Și, pun mâna în foc pentru el. Îl cheamă Mihai. A
terminat școala de ofițeri MAI și mai are un an până încheie și
Dreptul. Este băiatul căpitanului Ion de la „operativă‖. Ion a fost
cu mine în echipa de pază a tovarășului prim‘. Este din garda
veche, din august ‘44… Știe să-și facă meseria și… știe să-și țină
limba, că doar am văzut multe…
— Lasă-mă naibii cu originea lui sănătoasă… Căpitanul Ion
mai are destul până la pensionare. Înseamnă că Mihai ăsta e încă
puști… Vrei să-mi facă necazuri printre popi, papiștași și toate
cultele? Ăștia au multe cunoștințe peste hotare care știu să facă
scandal. Cu slujbașii bisericii trebuie să ne purtăm cu mănuși,
chiar dacă le punem juvățul de gât. Am avut destui netoți care
m-au slujit împotriva lor omorând musca cu tunul… Cei de la
Ministerul Cultelor primesc ordinele de sus, dar cine le execută?
Noi cei de la „operativ‖. Aici ne trebuie un… Ma… Cum naiba-l
chema pe ăla…? Da, mi-am adus aminte, un Macavali.
— Tovarășe general, tinerețea locotenentului Mihai este un
avantaj pentru noi. Bisericoșii o să-l ia pe acest puști de fraier și nu
o să mai fie precauți. Tinerelul ăsta, Mihai, stăpânește trei limbi
străine și a făcut pe ascuns și ceva studii teologice. De nu vă
îndeplinește ordinele cu machiavelism, in silenzio, printre popi,
pastori sau alți prelați, să mă trimiteți la canal să-i păzesc pe
bandiții neamului, conchise superior Dima, nerăbdând să nu-i dea
peste nas șefului că pocește nume vicleanului diplomat și filosof
italian.
— Bine! Bine! Îi dau un test. Să-mi rezolve o problemă ce ne
stă-n gât, mie și tovarășilor de sus, de multă vreme. Desființarea
fără scandal a rămășițelor UTB141-ului din România. Mereu
141
UTB – Uniunea Tineretului Baptist din România, organizație a tineretului
baptist român ce și-a încetat oficial activitatea, în urma presiunilor Ministerului
Cultelor, în 1948, la Congresul Uniunii Comunității Baptiste din R.P.R.

506
 METASTAZA

primesc reproșuri de sus că ăștia fac concurență UTM142-ului în

zonele cu mulți neoprotestanți. O rezolvă, rămâne, ba îl mai și
înaintez în grad. Nu, îl trimit la un pichet din fundul țării.
— Așa să fie tovarășe general! În plus, cum v-a spus și
tovarășa Ana, contați pe loialitatea mea și a lui Ion privind… știți
dumneavoastră…
— Măi Dimo! Ai grijăăă! Te apropii prea mult de-un jăratec
încă nestins. Dacă n-ai fi deștept și n-aș avea nevoie de tine te-aș
da pe mâna oamenilor lui Nicolski. Tovarășii de sus l-au pensionat
anul trecut, mai devreme, dar echipa lui încă funcționează și nu a
uitat metodele… Dar decât să te ameninț mai bine să jucăm o
ruletă rusească… Doar știi ce-i aia, că ai fost la ei. Dacă tânărul tău
protejat găsește o soluție pe termen lung, nezgomotoasă, primește
la pachet cu avansarea în grad și pe cea a lui taică-su… Așa, ca să
nu fie ranchiună în familie. Ha! Ha! Dar și pentru loialitate… Mai
bine zis, ca să-și țină gura. Dacă tânărul dă chix, merge la pichet,
cum ți-am mai zis, iar tu cu Ion la corpul subofițerilor… Ei! Mai ai
curaj să te dai mare? Cu apropourile tale, că știi multe…
— Am, tovarășe general!

În câteva zile Mihai, care pe atunci, îl socotea încă pe Dima

drept „unchiul cel grijuliu‖, primi într-o secție a MAI-ului din
capitală un birou pe ușa căruia nu trona nicio inscripție, doar un
număr din tablă de alamă. Mobilierul și dotările erau simple: două
mese cu sertare însoțite de două scaune tapisate, câteva fișete pline
cu dosare, o mașină de scris, o cheie de acces la una din casele
conspirative din București ale MAI-ului și o secretară tânără.
Tânărul locotenent primise și ordinul „test‖ prin curieratul strict
secret. Timp de o săptămână se cufundă în hârțoagele din
dulapurile metalice pentru a extrage cât mai multe date necesare
îndeplinirii ordinului.
142
UTM – Uniunea Tineretului Muncitoresc, organizație după modelul
Comsomolului sovietic, menită să implementeze tinerilor români valorile
ideologice comuniste, înființată oficial la 19-21 martie 1949

507
 MIRCEA BULATOV

Și le nota succint într-un carnet cu coperți albastre, pe care îl

purta mereu cu el. Secretara, o tânără nu prea înaltă, dar frumușică,
trăgea cu ochiul la ce scria Mihai nereușind să vadă până la masa
acestuia. Se plictisea nefăcând nimic. Începu să-i facă ochi dulci
lui Mihai, lăsându-l să înțeleagă că și ea ar merita același tratament
din partea lui și-l tămâia cu vorbe goale: „Mai doriți o cafea? Vai!
Ce bine vă stă uniforma… Când plecați lăsați-mă să vă aranjez
cravata… O femeie știe întotdeauna ce-i stă bine și ce-și dorește
bărbatul din preajmă…‖

Conform înțelegerii secrete ce o avea cu Dima, Mihai se întâlni

cu acesta duminică. După ce se asigură că nu este filat, tânărul
locotenent, îmbrăcat în civil, intră într-o curte din apropierea
atelierelor CFR Triaj București. Spatele casei dădea spre calea
ferată ce trecea podul către Constanța, iar intrarea era printr-o
stradă din Giulești143. După o îmbrățișare aproape părintească
Dima își conduse oaspetele la o masă așezată în curtea din spatele
casei, la umbra unui tei.
— Dragă Mihai, aici poți vorbi fără teamă, nu ne aude nimeni,
iar bătrâna ce ține casa este aproape surdă. Dacă trebuie să-i cer
ceva, este musai nevoie să-i urlu lângă urechea dreaptă. Ei, te-ai
obișnuit în noul post?
— Da unchiule… Am adus și un extras din tot ce mi-au pus la
dispoziție pentru a duce la bun sfârșit misiunea, și îi întinse lui
Dima carnetul.
— Să fie pentru ultima oară când mai notezi ceva la serviciu!
Nimic scris. Memorează totul. De-aia ai cap. Te-a văzut cineva
când notai în carnet cele scrise în dosare?
— Da! Nu m-am ferit, dar nu a văzut ce-am notat. Era
secretara, care…
— Care, sigur este frumușică, cu fusta mult deasupra
genunchilor și-ți face ochi dulci, continuă Dima.
— De unde știi asta unchiule?
143
Giuleşti – un cartier mărginaș al Bucureștiului situat în zona de nord-vest a
capitalei.
508
 METASTAZA

— Mihai! Gata cu unchiule! Nici în particular să nu-mi mai

spui așa, iar privitor la secretară, precis este o gâsculiță pusă de
Pantiușa să-i raporteze tot ce faci. Bineînțeles, printr-un ofițer
intermediar sau de ce nu chiar direct. Acum, hai la treabă! După
ce-mi arunc ochii pe ce ai notat din dosare, am să-ți dau, și eu, o
mână de ajutor cu cele știute…
Destul de repede, peste câteva minute, timp în care Mihai bău
un pahar cu limonadă rece adus de bătrâna surdă, Dima se ridică în
picioare și dând rotocol mesei începu să-și expună, didactic, planul
de urmat.
— Mihai! Uite cum stau lucrurile… Din dosare știm că UTB
a fost practic desființat în 1948 la Congresul Baptiștilor. Inițiativa
a pornit de la noi, însă tineretul neoprotestant a rămas la fel de
sceptic, ca să nu zic împotrivitor față de organizațiile UTM. Liderii
lor încăpățânați, Traian Ban144 din Arad și Marcu Nichifor145 din
București, au continuat să-i călăuzească spre cele bune, cum spun
ei, pe căile neascultării, cum zicem noi. Și din cauza lor
neoprotestanții tineri nu acceptă să intre în rândurile UTM-ului.
Din cauza asta cei mari sunt supărați. Nu vor ca fenomenul să
devină endemic. Să fim sinceri vina este la noi. Politrucii de sus și
fraierii noștri din Securitate au crezut că dacă i-au înlăturat din
funcții și i-au speriat puțin, au rezolvat problema care…
— Pe care trebuie să o rezolv eu, iar eu nu știu nici măcar de
unde să o apuc, unchiule… scuze, tovarășe Dima.
— Tu o să fii cel ce o rezolvi oficial, dar în realitate vom fi trei.
— Știam că tu o să mă ajuți, dar cine este al treilea?
144
Traian Ban - secretar general al UTB (Uniunea Tineretului Baptist din
România) A fost arestat pe 28 noiembrie 1958 de la birou și condamnat de
Tribunalul Militar Timișoara în 18 februarie 1959 la 20 de ani muncă silnică cu
acuzația că a făcut parte din organizaţia mistico religioasă condusă de Vasile
Moisescu din Arad, care urmărea răsturnarea regimului comunist din ţara
noastră.
145
Marcu Nichifor – a fost pastor la biserica baptistă „Golgota‖ din București
până la excluderea sa de către Secretarul Cultului Baptist la ordinul Securității
ce îl considera agitator mistic împotriva regimului comunist.

509
 MIRCEA BULATOV

— Toate la timpul lor. Nu te pripi! Mai întâi să iei legătura cu

Stângu Iuliu. Ăsta este numele lui de colaborator. În realitate îl
cheamă Bălgrădeanu Constantin și a fost propulsat de ai noștri în
funcția de secretar general al cultului Baptist. Asta a fost în ‘55 sau
‘56, la congresul lor, pentru a avea, printre misticii lui, puterea să-l
dea jos pe fanaticul Marcu Nichifor. În discuția cu Stângu să
strecori și ceva temător. În pușcărie, unde a semnat colaborarea, ai
noștri l-au mirosit că face pe el de frică la cea mai mică sperietură.
Pentru a prinde curaj în a denigra, din interior, ce a rămas din
UTB, pomenește-i două nume: Țunea Ioachim146 și Ioan
Bunaciu147. Să le ceară sprijinul doar dacă misiunea îi este
periclitată. Sunt tot oamenii noștri. Pentru tine, care ai acces la
dosare și trebuie să înțelegi bine cum stau lucrurile, să știi că pe
primul îl găsești sub numele de cod Fagure, iar pe Bunaciu drept
Ivan.
— Ultimul are vreo legătură cu Avram Bunaciu marele
acuzator public al Tribunalului Poporului? Am aflat că are ambâț,
ca Avram ce i-a luat locul lui Pătrășcanu după mazilire și apoi a
devenit ministru de Justiție, iar mai târziu ministru de Externe.
— Se pare că da. Ba se zice că sunt chiar ceva rubedenii, dar
nu știu sigur și nu este momentul să tulburăm apele. Cert este că
amândoi sunt din Gurba, undeva de pe lângă Ineu. Amândoi au
același nume de familie și amândoi au părinți baptiști. Doar știi că
zona Aradului e pepinieră de baptiști. Cam multe coincidențe, dar
asta e o altă problemă care nu ne interesează acum.
146
Ioachim Țunea - a fost pastor la biserica baptistă „Golgota‖ din București și a
deținut multe funcții în cadrul cultului printre care cea de secretar general al
Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din RPR/RSR (1961-1977) și profesor la
Seminarul Teologic Baptist din București. A fost racolat de Securitate din
tinerețe ca informator cu nume conspirative „Fagure‖ și „ Pastorul‖. A devenit
ofițer acoperit având grade superioare. Din 1994 s-a stabilit în Canada la copii.
Este singurul pastor baptist care a recunoscut că a lucrat cu și pentru Securitate.
147
Ioan Bunaciu – a fost pastor baptist și a deținut diverse funcții la Seminarul
Teologic Baptist București, de la secretar și profesor până la director. A
colaborat cu Securitatea sub numele de cod „Ivan‖ iar apoi „Baciul‖.

510
 METASTAZA

Nu uita, principalul e ca totul să se rezolve la ei în ogradă, ca în

familie. Să nu implici statul, adică pe cei de sus.
— Dar dacă o să fie nevoie de ceva procese, condamnări?
— M-am gândit și la asta, Mihai. Aici intervine a treia
persoană, de care am pomenit, tovarășa procuror Viky. Îți dau
numărul ei de telefon, dar să nu știe nimeni de întâlnirile voastre.
Este cu vreo zece ani mai mare ca tine. Poți avea în ea încredere
deplină, știe să-și țină gura. Am verificat-o. O cunosc foarte, foarte
bine. Te prezinți doar la locul pe care ți-l spune, îi descrii situația,
iar restul îl face ea. Bineînțeles ce este de făcut din punct de vedere
juridic. Privitor la asta și la altele mai plăcute, o să-ți dea meditații
ce o să te satisfacă… Uite și niște bani! O să ai nevoie, iar de acum
înainte mă ocup eu de problemele tale financiare. Când te
întâlnești cu Viky să-i duci neapărat apă de colonie de lăcrămioare
și ciocolată amăruie. Că veni vorba de lucruri mai plăcute, mai ai
un carnet identic cu cel în care ți-ai notat datele din dosare?
— Da! De ce?
— Perfect! Pe ăsta care îl ai la tine ți-l confisc și îi dau foc.
Când te întorci mâine la muncă, uită noul carnet pe masă, cu ceva
bazaconii scrise în el, iar tu lasă-ți secretara singură în birou, ceva
vreme. Restul știi ce ai de făcut… Trebuie să înveți să călărești
orice situație, cât ar fi de aprigă, de sălbatică… Nu am chef să fii
turnat sus la Pantiușa, nici dominat de acesta, chiar dacă i s-ar
năzări să ne strice planurile viitoare folosindu-se de-o parașută…
fie ea și în uniformă.

În ziua următoare, luni, Mihai ajunse primul la birou. Când

intră secretara îl găsi cufundat în dosare și scriind de zor într-un
carnet cu coperți albastre. Fâșneața, crezând că este același cu cel
în care încercase săptămâna trecută să se zgâiască fără succes, se
apropie de masa locotenentului, doar o putea vedea ce e scris în el.
— Cum ați petrecut duminica, domnule locotenent? Nu v-ați
întâlnit cu vreo domnișoară… Să ieșiți la o plimbare, să…
Aici fâșneața se opri, dar mișcarea cu șoldurile spre înainte și
aruncarea părului pe spate spunea mai mult.

511
 MIRCEA BULATOV

— Nu cunosc încă pe nimeni în București, dar de ce mă

întrebi? făcu pe prostul Mihai, închizând carnetul.
— Așa… Un ofițer tânăr și chipeș, ca dumneavoastră, să nu
profite de… Sau poate nu vă plac fetele?
— Hai, lasă-mă în pace! Nu mă pot concentra. Nu vezi câte
dosare am de cercetat și atâtea de notat în…
— Mai bine ați veni lângă mine și mi-ați dicta, iar eu aș bate
raportul direct la mașină, fără să vă mai osteniți să scrieți. Maiorul
Lepădatu așa făcea. El mi-a comandat acest scaun tapisat, aproape
dublu, să ne fie mai comod. Are oroare să scrie ceva de mână. Asta
din cauza gramaticii, cu care nu prea este prieten. El spunea doar
ideea, iar eu redactam și dactilografiam materialul cu care se ducea
la general.
Pe la prânz, Mihai, care scrisese de zor, încuie sertarul biroului
lăsând, ca din neatenție, carnetul pe masă. Se ridică pregătindu-se
să iasă. Secretara fâșneață, toată un surâs strălucitor, îi aținu calea:
— Cum ieșiți cu cravata nearanjată? E aproape desfăcută...
— Hai, aranjeaz-o tu, că nu avem nici oglindă aici. Lipsec
puțin. Mă duc până la bufetul de la intersecție să mănânc ceva. Tu
ce vrei să-ți iau?
— Vai, ce galanton sunteți? Mulțam, nu am nevoie. Mi-am
adus niște sandvișuri.
— Bine, atunci poftă bună! Când mă întorc îți aduc ceva dulce.
— Dulce? Da! Mi-ar plăcea orice mi-ați da, tovarășe
locotenent. Dar… cu multă frișcă, să mă ling pe degete, rosti
fâșneața, insinuant și leneș, după o scurtă pauză, în timpul căreia
își linse demonstrativ degetul arătător.

Mihai nu intră în bufetul de la intersecție. Acolo mergeau la ora

prânzului mai toți ofițerii secției. Nu avea chef de bancuri seci sau
taclale fără noimă. Mâncă la un restaurant aflat ceva mai departe și
care la acea oră era aproape pustiu. În plus, a sunat-o de la
telefonul public din holul restaurantului, pe tovarășa procuror
Victoria. A rămas puțin mirat de tonul familiar al glasului din
receptor.

512
 METASTAZA

„Ne întâlnim dragule mâine la hotelul C., pe la șapte seara,

etajul doi, camera… Să vii îmbrăcat civil că luăm cina la
restaurantul de la parter. Pa, Mihai!‖
Mai introduse o fisă în telefonul public și îl sună pe Stângu. Îi
fixă o întâlnire spre seară la casa conspirativă pentru care avea
cheia primită de la general.
În drum spre secție intră într-o cofetărie și cumpără o porție de
cataif cu multă frișcă. Ajuns în fața biroului, deschise ușa brusc,
intrând triumfător cu cataiful dosit într-o pungă de hârtie. Fâșneața
tocmai citea ultimele pagini scrise de Mihai.
— Ce faci acolo măi fatooo? Cine ți-a permis să umbli la biroul
meu, să citești ce-am scris în carnet?
— Am fost curioasă ce tot scrieți acolo de atâta vreme și nu-mi
pare rău. Acum știu că ți-am căzut cu tronc și nu poți să mă
reclami superiorilor. Ce ai scris acolo despre mine e deja un roman
erotic. Te pricepi doooar la scris? Sau și la… Ce frumos mă vezi în
notările tale și în ce ipostaze, continuă fâșneața cu fața deja
învăpăiată.
În timp ce rostea gâfâit vorbele invitătoare la năzdrăvănii, luă
poziția de drepți cambrându-și pieptul și își aranjă fusta, trăgând
vârtos de betelie pentru a o ridica cât mai sus. Trandafiriul
picioarelor, încă nebronzate, se afișă mult deasupra genunchilor
dezgoliți, în fața ochilor tânărului locotenent. Mihai, prefăcându-se
că este surprins, desfăcu punga și puse cataiful pe masa fâșneței,
lângă mașina de scris. Se îndreptă spre ușă, răsuci butucul de la
yală și-i șopti la ureche:
— Vrei să mănânci cataiful și să primești ceva mai dulce?
— Daa! Cum vrei? Cu fața sau cu s…
— Așează-te cu coatele pe masă, stai cuminte și mănâcă-ți
cataiful. Nu te întorci cu fața până nu-ți ordon.
În câteva clipe mâinile lui Mihai făcură ca fâșneața să rămână
neacoperită de la mijloc în jos. Cu mâinile și bărbia pe masă,
secretara gusta, lingându-și degetele, din cataiful aflat în față, lipit
de mașina de scris Olympia.

513
 MIRCEA BULATOV

În același timp, acolo jos, picioarele fâșneței se depărtau

ospitalier, primind cu euforie învârtoșata bărbăție a lui Mihai.
Totul se sfârși dulce pentru tânăra secretară când mijlocul i se
cutremură plăcut, iar degetele-i crispate, într-un spasm involuntar,
apucară maneta nichelată pentru carriage return a mașinii de scris.
Carul mașinii ajunse la capăt scoțând binecunoscutul clinchet de
clopoțel. Atunci, Mihai se depărtă și încheindu-se la pantaloni
descuie încet sertarul de la biroul său. Scoase un aparat foto și
focalizând obiectivul pe fundul trandafiriu al fâșneței îi ordonă:
„Întoarce-ți obrazul către mine!‖ Fața încântată a secretarei, ce
credea că jocul continuă, se întoarse spre Mihai. Atunci,
declanșatorul aparatului foto făcu „click‖, iar zâmbetul fâșneței se
transformă într-un rictus sacadat. Își trase la repezeală toate pe ea
și plângând îi cerși lui Mihai:
— Poți să te lauzi la toată secția că m-ai avut, dar te implor
numai lui bărbată-miu nu i-o arăta. Mă toacă de vie dacă află. Are
o palmă cât lopata lui Stalin și nu-i este frică de nimeni, nici de
Panti…
— Fii liniștită, poza cu tine-n fundul gol, la mine în birou, este
doar o poliță de asigurare. Taci, poza stă la mine. Nu taci, și mă
torni lui Lepădatu sau direct lui Pantiușa, poza ajunge la soțiorul
tău drag, iar despre dulce, fie cu frișcă ca cel de pe birou sau fără
ca acela de sub, adio…
— Dar ce să le zic când mă întreabă despre tine? Aici toți ne
turnăm, unul pe altul.
— Le spui numai ce convenim împreună, altfel…
— Ești un scump. Sunt a ta oricând, trup și suflet. Drept
dovadă, cât timp am să-ți mai fiu secretară n-am să mai port nimic
pe sub fustă… Bineînțeles, doar aici la serviciu, ca să ne fie mai
ușor…
— Bine! Bine! Acum, că totul s-a lămurit, poți să porți și
verigheta. N-o mai ascunde în geantă, nu mă deranjează.
— Nici când facem un dulce, cu frișcă multă, ca cel de azi?
— Nici. Hai, aranjează-mi cravata și deschide ușa!
— Să trăiți! Sunteți un domn, tovarășe locotenent…

514
 METASTAZA

Seara, ce aducea puțină răcoare peste zăduful zilei, îl găsi pe

Mihai la datorie în casa conspirativă. Procedura standard era să
comunice superiorilor cu cine se întâlnește și să mai fie prezent în
camera alăturată un coleg de la MAI, pentru înregistrări. Mihai
folosi o procedură nouă, inventată de el. Mută magnetofonul chiar
în camera unde urma să se întâlnească cu Iuliu. Colaboraționistul
sosi punctual la ora fixată. Era un om bine făcut ce-și purta părul
pieptănat drept, peste cap, iar începutul de burtă, ce se răsfrângea
ușor peste cureaua pantalonilor, trăda că-i plăcea sedentarismul și
că nu o ducea rău. Se așeză timorat pe scaunul indicat, cel din fața
mesei cu magnetofonul pregătit ostentativ pentru înregistrare.
Mihai, așezat de partea cealaltă, lângă butoane, începu:
— Astăzi, în mod special, o să discutăm cu tine direct, nu prin
împuternicitul de la Culte. Aici, acum, eu sunt Securitatea care îți
face favoarea să discute cu tine, între patru ochi și-o bandă de
magnetofon. Depinde de mine ce rămâne pe ea pentru a fi ascultată
de superiori. Începem domnule Stângu, iar degetul arătător al lui
Mihai apăsă butonul START al magnetofonului.
— Sig… sigur domnule… tovarășe locotenent.
— Am informații că te comporți cam autoritar, acolo la voi. Nu
au trecut nici șase ani și te-ai văzut deja pașă. Și la biserică și la
seminar.
— Nu-i chiar așa tovarășe loco…
— Ba, e chiar așa… Nu puteai găsi altă soluție pentru trecerea
pe linie moartă a lui Nichifor? Trebuia musai să te dai mare și tare,
când l-ai exclus? De ce ai zis: „Cât timp voi fi eu secretar general
Marcu Nichifor nu o să mai fie pastor‖?
— Mi-a scăpat și mie… M-am enervat, atunci la comitetul
bisericii. Toți erau împotriva mea, chiar și pastorul Jean Staneschi,
profesor și director la Seminar. Știți că atunci a cutezat să mă
excludă din biserică. Eu, ditamai secretarul cultului, să fiu exclus
și…
— Și, a intervenit Nenciu de la Departamentul Cultelor, trimis
de noi care a găsit motive să-l destituim din toate funcțiile… Ia

515
 MIRCEA BULATOV

întinde mâna stângă! De unde ai ceasul ăsta sovietic cu calendar?

E un SATURN, nu o POBEDA cum se găsesc pe la noi.
— Mi l-a făcut cadou un enoriaș din bisericuța unde sunt acum
pastor. Este un basarabean ce mai merge în vizită la rudele rămase
dincolo, la sovietici… Vă interesează să vă spun despre el? De asta
m-ați chemat aici?
Mihai, opri înregistrarea și manevră butoanele magnetofonului
până șterse ultimele vorbe ale lui Iuliu, apoi ridicând tonul îl
apostrofă:
— Să nu mai îndrăznești să pui întrebări. Aici doar eu
interoghez… Cum te apreciază cei tineri din bisericile unde
predici? Să fii sincer, nu am nevoie de palavre. Știi că putem
verifica și o pățești.
— Sincer… aici în București tinerii nu prea mă ascultă, dar în
provincie toți sunt numai urechi.
— Nu ți-ai făcut ceva discipoli, învățăcei sau ucenici, în care să
poți avea încredere?
— La seminar da, dar la biserică n-am reușit. Nici nu știu cât o
să fiu lăsat să rămân pastor acolo…
Mihai opri puțin magnetofonul și nu se abținu să nu-i zică lui
Iuliu:
— De ce te-au ales colaborator, superiorii mei? Văd că nu poți
mai nimic. Ești fricos, slugarnic și fără inițitivă. În plus, mai ești și
orgolios. Nu șade bine unui pastor. Așa ai învățat din scriptură?
— Păi, tovarășe locotenent… atunci când am semnat
colaborarea chiar mi-au ordonat să nu fac nimic de capul meu…
— Bine! Bine! Îți mai dau o șansă. Reușești ce-ți zic să faci,
rămâi pastor până la pensie, acolo în Giulești la margine de
București, sprijinit de inspectorii de la Culte. Dai greș, te fac de râs
între enoriașii tăi, dându-le dovezi privind colaborarea cu noi. Te
vor alunga ca pe un ciumat.
— Spuneți-mi ce trebuie să fac și cred că voi reuși…
— Bravo! Facă-ți-se după credința ta măi Iuliule, că așa
pomeniți voi… Să reușești a le băga în mintea tinerilor voștri că
este bine să intre în UTM. Să nu stea de-o parte, să dea Cezarului

516
 METASTAZA

ce este al Cezarului, cum îi dau lui Dumnezeu ce este al lui

Dumnezeu. Azi, Cezarul este partidul ce conduce țara, iar tinerii
voștri credincioși trebuie să o slujească. Slujirea țării înseamnă
slujirea partidului și a uniunii sale de tineret.
— Am să mă străduiesc, dar dacă printre credincioșii ce o să
intre în UTM unii o s-o renege mai târziu când…
— Avem soluții și pentru alde d-ăștia. Excluderea din
organizație devine excludere din viața socială, marginalizare, iar
pentru cei ce dobândesc manifestări dușmănoase chiar anchete
penale. Tu să ai grijă de ce le bagi în cap, că de rebeli ne ocupăm
noi. De aia avem justiția poporului.
— Vorbiți cu cei de la Departamentul Cultelor să-mi dea
împuternicire să pot predica și chiar să conduc unele biserici din
Moldova. Sunt tineri mulți acolo, dar pastori nu, că este criză de
când cu limitarea numărului de studenți la seminar…
— Bravo! Chiar te felicit. Ai început să ai inițiativă și mai
câștigi și ceva biștari în plus. Dar ia răspunde-mi la o întrebare
de… extra-colaborare. De ce sunteți tot mai mulți prelați gata să
conlucrați și să vă supuneți împărăției noastre comuniste, de pe
pământ, când de la amvoanele bisericilor susțineți, bazați pe
scriptură, că împărăția voastră este în ceruri?
— Nu știu…
— Ba știi, dar taci sau răspunzi ca fariseii din evangheliile
voastre… Și ei au mințit, ca tine acum, spunând că nu știu când
Isus i-a întrebat: „Botezul lui Ioan de unde vine?‖ Am să-ți spun
eu, fricosule! Conlucrați cu noi pentru bani, mă! Pentru bani, ca
Iuda. Câți aveți coloană mă? Vă e frică de noi că-i posibil să vă
pierdeți posturile. Ia să se dea o circulară internă, la voi la Culte,
ca să nu primiți salariu vreme de cinci ani. Câți ați mai rămâne
popi, episcopi, pastori sau ce-oți mai fi? Ați părăsi, mai toți,
amvoanele la care ziceți că slujiți din chemare sfântă… Crezi că nu
știu ce gândești acum despre mine? Că sunt și eu o slugă la stăpân.
Da mă, slujesc Securitatea pentru bani, dar voi îl mințiți pe
Dumnezeu, mințiți enoriașii și vă mințiți și pe voi înșivă
trâmbițând peste tot că o faceți din vocație, din… Hai, valea! Mi-e

517
 MIRCEA BULATOV

silă de d-ăștia ca tine, dar n-am ce face. Nevoia mă împinge să

apelez la primitorii de arginți.
După ce Iuliu părăsi casa conspirativă, Mihai luă banda de
magnetofon pentru raport și, în timp ce închidea poarta, își zise:
„Că sunt treizeci de arginți, funcții, sau teamă, tot una e. Oare toți
creștinii cedează așa ușor?‖

A doua zi Mihai dicta fâșneței primul lui raport către superiori,

privind convorbirea cu Iuliu. Îi puse un subtitlu pompos, ce se
dorea profetic: „Începuturile dărâmării ideologiei creștine ce se
împotrivește celei comuniste‖. Secretara, deși știa că e ordin de la
general să nu fie deranjați, blocă yala de la ușa biroului și-l invită
pe Mihai să stea alături pe ciudatul ei scaun, aproape dublu, pentru
continuarea dictării. Locotenentul se conformă apetisantei
solicitări și continuă dictarea raportului în șoaptă, la urechea
fâșneței, în timp ce șoldurile li se tangentau pasionat. Literele de
plumb ale mașinii de scris se înfigeau pătimaș în panglica de
mătase tușată, imprimând de-a valma soarta multor tineri creștini,
alături de numele surselor, ce nu erau alții decât profesorii sau
liderii lor din biserici, deveniți de mult colaboratori ai Securității.
Degetele lui Mihai se comportau la fel de pătimaș, aidoma literelor
de plumb. Se împlântau puternic în materialul subțire al fustei de
la uniforma de vară a fâșneței, dorind parcă să-l străpungă pentru a
ajunge mai repede între coapsele ei nebronzate. După ce a fost
terminată dactilografierea raportului, fâșneața se ridică, înflăcărată
toată. Aștepta iar un dulce, ca în ziua precedentă, așezându-și deja
coatele pe birou. Mihai apucă tivul fustei și îl ridică. Fundul
trandafiriu, cambrat obraznic, primi un jucăuș dos de palmă, iar
secretara o confirmare și o întrebare:
— Văd că ți-ai ținut promisiunea. Să nu răcești, așa fără…
Unde găsesc apă de colonie de lăcrămioare?
— Sunt parolistă și nu răcesc, că îi port în geantă. Când plec
trec pe la noi, la fete, și mi-i pun. Doar nu mă duc așa la

518
 METASTAZA

bărbată-miu… Ce-ți dorește inimioara, are sigur la Romarta148, dar

costă scump. Vai, dragă! Ai devenit și romantic… Vrei să-mi faci
cadou așa ceva? Nu trebuie. Bărbată-miu e gelos și nu mă lasă
decât cu parfumul meu bulgăresc de trandafiri...
— Nu e ce crezi. Nu-ți face griji, nu-i pentru tine. Am o
obligație pentru o tovarășă pro…
Aici Mihai se opri. Era cât pe ce să se trădeze, deși Dima l-a
avertizat să nu pomenească nimănui de procuroarea Viky.

Ora șapte seara îl găsi pe Mihai la hotelul C., în fața camerei

indicate la telefon de tovarășa procuror Victoria. O ploaie scurtă de
vară răcorise Bucureștiul. De la Romarta până la hotelul C., puțin
mai retras spre nordul capitalei, Mihai veni cu taxiul. Nu avea
umbrelă și nici timp suficient pentru a folosi tramvaiul și a
cumpăra ceva flori. Șterpeli o garoafă roșie din vaza de pe masa
din holul hotelului. Ciocăni discret la ușă așteptând, după
închipuirea lui, să apară o femeie uscățivă cu ochelari de tocilară,
în jur de treizeci de ani. Vârsta asta i-a spus Dima că o are
procuroarea și așa își imagina Mihai că poate arăta o specialistă în
justiție căreia era nevoit să-i dea apa de colonie și poate să se
amuze de ceva flecăreli idioate. Se pregătise sufletește să plătească
prețul de plictis în schimbul câtorva sfaturi juridice competente și
chiar de ajutor la eventualele procese contra tinerilor creștini,
dușmani ai poporului. Aceste gânduri fură curmate brusc când ușa
se deschise, iar în prag apăru, zâmbitoare, doamna procuror
Victoria, învitându-l înăuntru. Toată anticipația din mintea lui
Mihai se prăbuși ca un castel de nisip bătut de arșița soarelui și
briza mării. Unchiul Dima, șugubățul, înadins nu l-a atenționat cu
ce frumusețe trebuia să se întâlnească și de la care urma să
primească sfaturi.
148
Romarta - a fost un lanț de magazine din România. Krikor Zambaccian a
deschis primul magazin de acest tip pe Calea Victoriei din București, denumit
Romarta (Arta Românească).

519
 MIRCEA BULATOV

Mâna în care ținea firul de garoafă se ridică neroadă, întinzând

mecanic floarea către încântătoarea clepsidră, ce se unduia, ca într-
o ramă de tablou, în cadrul ușii. Clepsidra, prinse glas:
— Intră! Ce-ai rămas așa încremenit? N-ai mai văzut femei
îmbrăcate în deux-pièces? Dragă Mihai, nu prea ești scos în lume.
Are dreptate taică-tu. Trebuie să te învăț multe.
— Îl cunoașteți pe maiorul Ion? De la operativă… îngăimă
mirat Mihai, cutezând să intre înăuntru.
— Despre ce maior vorbești? Ziceam de tatăl tău, de colonelul
Dima… Mulțumesc pentru garoafă. E roșie, transmite pasiune. Ia
loc pe fotoliu! Nu! Mai bine pe pat, e mai comod. Ce bei înainte de
cină, tărie sau vin? Am rezervat deja masa, jos la restaurant.
Trebuie să fim acolo peste jumătate de ceas... Îmi stă bine cu
taiorul ăsta bordo? Ia pune mâna pe fustă. Tot taiorul este făcut
dintr-o mătase grea, ce cade bine. Mi-a adus-o taică-tu. E de la
Paris.
— Aveți dreptate, tovarășa procuror Victoria. Ciudat! Este în
același timp și grea și fină, aprobă Mihai pipăind materialul fustei
procuroarei ce venise chiar în fața lui, la marginea patului pe care
se așezase.
— Tinere locotenent, oi fi eu mai mare ca tine, dar dacă-mi
mai zici o dată „tovarășa procuror‖ te dau afară și mănânc singură.
Doar la tribunal sau la procuratură vorbim cu: „tovarășe‖. Taică-tu
Dima îmi zice Viky. Așa să-mi zici și tu, frumosule! Obligatoriu!
— Bine Viky! Chiar mă simt mai descătușat când mă lăsați…
Scuze! Când mă lași să-ți zic, simplu, Viky. Așa, prind curaj să-ți
zic „frumoaso‖. Viky aș bea un coniac… Dacă ai! Și spune-mi de
ce tot zici că unchiul Dima e tatăl meu. De fapt, nu-mi este nici
unchi, dar așa ne-am obișnuit să-i zicem noi, cei din familie. Cred
că este o confuzie. Pe taică-miu îl cheamă Ion…
— Mihai! Astea-s încurcături de familie. Să le lăsăm baltă…
Te-oi dumiri tu cândva. Rugămintea lui Dima este să te învăț să fii
un bărbat cunoscător în ale justiției și în multe altele… Le învățăm
pe rând. Servește dragul meu coniacul, și-om mere apoi, cum zice
ardeleanul, să păpăm ceva, că avem nevoie de energie multă

520
 METASTAZA

pentru… Ia-mi poșeta de pe noptieră, că poate nu ai suficienți bani

la tine.
— Am, răspunse Mihai ca hipnotizat.

Restaurantul nu arăta nici rău, nici bine. Clientelă destulă cu

mult fum și gălăgie așijderea. Viky, cunoscută și cunoscătoare a
locului, se strecură printre mese ajungând într-un colț mai retras,
ce se dorea a fi categorisit drept separeu. O masă obișnuită, pe care
scria REZERVAT, așternută curat și cu tacâmurile pregătite îi
aștepta. Acelui colțișor îi lipseau doar draperiile pentru ca cei doi
să fie izolați de restul comesenilor, iar titlul de separeu să fie cât de
cât valabil. Când Viky se sprijini de scaunul ce stătea cu spatele la
mușterii din salon, Mihai înțelese că acolo dorea să se așeze și
galanton îi potrivi scaunul. Se așeză pe cel din fața ei, cu
posibilitatea de a panorama tot salonul. Amândoi începură să
cerceteze meniurile când Viky îl întrebă:
— Nu este politicos, dar te rog Mihai să mă lași pe mine să fac
comanda. Cunosc localul și știu ce au proaspăt. Veneam aici cu
Dima. Se așeza pe locul unde stai tu. Îi plăcea să mă examineze.
Din aceeași căutătură mă privea atât pe mine, cât și pe ceilalți
consumatori din local. Mă flata spunându-mi că sunt mai frumoasă
decât toate femeile din local. Doar cu una, Maria, arhivată bine
într-un registru din mintea lui, nu mă compara. Îmi povestea
câteodată despre ea. Zicea că deși este brunetă e mai ceva decât
Afrodita lui Botticelli. Că este întruchiparea frumuseții… Scorneli
de bărbat tomnatic.
— Păi! Viky, înseamnă că unchiul îți vorbea despre mama. Și
acum, la patruzeci și cinci de ani, lumea o consideră frumoasă.
Toții din familie știm cât o respectă și o admiră unchiul Dima.
Tata, mama și el sunt prieteni încă din copilărie… Sosește
chelnerul, te las să comanzi.
Chelnerul, un bărbat între două vârste, se încovoie slugarnic în
dreapta lui Viky.
— Cu ce vă servim astă-seară tovarășa procuror?

521
 MIRCEA BULATOV

— Mai întâi ți-l prezint pe prietenul meu Mihai… E locotenent

la Securitate, așa că ai grijă cum îl servești. Ne aduci la amândoi
câte un grătar, în sânge, cu garnitură și salată de varză roșie. În
plus, la tovarășul locotenent pui și două perechi de fudulii de
cocoș. De băut vin roșu Puterea Ursului și sifon, iar ca desert ceva
rece, la alegerea ta.
Băutura sosi prima. Viky, după ce bău un pahar de șpriț, simți
nevoia să-și dea jos sacoul taiorului. Se simțea mai lejer în bluza
de mătăsică roz, cu decolteul bogat, terminat, mult în jos, în
acoladă, și chenăruit bordo pentru a se asorta cu taiorul. Mihai, ce
nu observase foiala procuroarei, își turnă puțin vin și când ridică
paharul pentru a-l duce la gură încremeni. Ochii îi rămaseră holbați
la chenarul uriaș ce se afișa, peste masă, în fața sa. Rama bordo a
decolteului lăsa aproape dezgoliți doi vulcani activi ce zvâcneau
sus-jos, gata să erupă. Se umflau nefiresc de mult, în ritmul
respirației, mai-mai să-și azvârle afară vârfurile profilate obraznic
prin mătăsica subțire, ce se căznea cu greu să-i ascundă. Viky,
mulțumită de impresia făcută îl ațâță și mai tare pe Mihai:
— Ești ditamai bărbatul… N-ai mai văzut un decolteu, un piept
de femeie?
— Viky, să fiu sincer n-am mai văzut unul ca al tău. Pare ireal.
Cum de-ți stă atât de… de umflat? M-ai zăpăcit și nu găsesc
cuvântul potrivit… atât de arcuit. Decolteul ăsta, așa de mare,
trădează că ce-i sub el nu-i susținut de nimic. Care îți este secretul?
— Secretul e franțuzesc ca și mătasea taiorului. Cu acest secret
îi înnebunesc pe mulți la procese, iar avocatele sau judecătoarele
crapă de ciudă. Toantele încă nu au habar de noua tehnică
franțuzească în domeniu. Port sutien, unul special cu corset, dar
fără bretele. Uită-te bine la pieptul meu! Aceasta este prima ta
lecție. Ce vezi? Doar un decolteu. Voi, bărbații, vă pierdeți mintea
când vedeți unul mai adânc și cu ea coborâți deja acolo jos... Totul
e o butaforie pentru proști. Tu nu trebuie să fii la fel. Să vezi ceea
ce vezi, nu ceea ce-i în mintea ta. Analizează, măsoară, pipăie și
apoi să te miri. Dacă ai de ce! Când ajungem sus am să-ți arăt
secretul trucului meu. Mănâncă-ți fuduliile că se răcesc…

522
 METASTAZA

— De ce mi-ai comandat așa ceva?

— Asta este a doua lecție! Ce mănânci aia ești. Acum transferi
energia din fuduliile cocoșului în ale tale, iar eu am nevoie de ele
cât mai…
Mihai nu mai auzi continuarea. Din salon se anunța, la
microfonul de pe micuța scenă a localului, că urmează să cânte
Aida Moga. Acompaniamentul era sărac, format doar din trei
instrumentiști. Și repertoriul cântăreței din acea seară de marți a
fost la fel. Doar trei melodii: O chitară cânta, Mandolinata și
Șoapte de dragoste. În acest timp Mihai și Viky au savurat
desertul, înghețată cu căpșuni. Odată cu cântăreața plecară și ei. În
local, rămaseră doar cheflii ce începuseră să se turmenteze bine.

Ajunși în camera de la etaj a hotelului, Viky îl ațâtă pe Mihai:

— Ai uitat de promisiunea mea.. Ți-am promis că-ți dezvălui
secretul.
— Ce secret? întrebă zăpăcit Mihai.
— Pentru început, cel de sus. Secretul pieptului meu ce-ți pare
atât de fantastic, proțăpit mai provocator decât al unei
domnișoare… Descheie-mi bluza! Ai să vezi șiretlicul.
Viky, odată scăpată de bluza larg decoltată, îi dezvălui lui
Mihai cum putea pieptul ei, de femeie trecută de treizeci de ani, să
ațâțe, atât de provocator, privirile multora. Secretul era sutienul
roșu, cu o formă mai specială, fără cupe în partea superioară, ce
avea la bază o întăritură metalică ce se ascundea într-un corset
îngust de dantelă. Aceste componente catapultau mult înainte,
sânii cu areolele terminate în doi apetisanții bumbi de zmeură
coaptă. Mihai se conformă următoarei porunci și descheie
specialul harnașament. Viky, eliberată de strânsoare răsuflă
ușurată:
— Ăsta-i finalul primei lecții, începută pe când te holbai la
mine, jos în restaurant. Realitatea nu este întotdeauna ceea ce vezi.
Așa este în toate domeniile. Hai! Pune mâna și pipăie! Simți că
sunt normali? Nu au nimic deosebit cum ți se păreau la masă.
Acum trecem la lecția a treia. Când vrei ceva mult de tot, nu te

523
 MIRCEA BULATOV

grăbi, așteaptă. Dacă știi și cum să aștepți, acel ceva vine singur la
tine.
— Te referi la femei sau la cele din viața de zi cu zi pentru care
am venit să-ți cer sfaturi?
— Ca la femei, este valabil la toate. Noi, femeile, suntem niște
motoare ce pornesc încet, dar când pornesc… Să fii bărbat
înseamnă să știi secretul pentru a le porni. Toți masculii știu să dea
din fund, dar asta nu înseamnă și că sunt bărbați. Du-te în baie, fă
un duș și să vii la mine în costumul lui Adam. Eu am să te aștept
ca Eva, doar cu secretul de jos ascuns. Am să-ți las ție plăcerea să-l
descoperi.
Peste câteva minute Mihai, ieșea gol din baie, cu sticluța de
colonie, pe care o uitase în buzunarul hainei, ascunsă în mâna
stângă. Vicky dăduse jos cuvertura de pe pat și făcu la fel cu tot ce
mai avea pe ea, mai puțin triunghiul roșu, o combinație străvezie
de puțină mătase pe centru și dantelă vaporoasă pe margini, ce îi
acoperea devoalat secretul de jos. Stând așezată pe marginea
patului îl măsură pe Mihai din toate părțile făcându-i semn să vină
lângă ea.
— Ți-am zis că te aștept ca Eva în grădina Edenului…
— Nu te-nțeleg! Spuse mirat Mihai, ce se conformase stând
deja în picioare în fața doamnei Victoria.
— Știu că ai făcut ceva studii de teologie și este imposibil să
nu fi studiat albumele cu fresca lui Michelangelo de pe tavanul
Capelei Sixtine. Ce făcea Eva când a fost ispitită de Satan?
— Stătea lângă iubitul ei Adam…
— Dar cum stătea?
— Stătea jos, iar Adam lângă ea, în picioare. Tot nu te înțeleg.
— Dragă Mihai, ea stătea jos cum stau eu acum și avea drept în
fața ochilor bărbăția lui Adam. Când și-a întors privirea către
fructul oprit, întins de Satan, Eva avea ce să iubească și să admire
la Adam, aflat chiar lângă nasul ei, cum am eu în seara asta la tine.
Și totuși a întors capul. A cui a fost vina?
— Se zice că a Evei… Nu a rezistat la tentația fructului oprit…

524
 METASTAZA

— Nu! Astea-s prostii… Vina a fost a lui Adam. După spusele

teologilor, cu ochelari de cal, e că nu a atenționat-o suficient, dar
după Michelangelo, că n-a mângâiat-o satisfăcător, când și unde
trebuia… Cum te mângâi eu pe tine…
— De unde ai mai scos-o și pe-asta? se oțărî Mihai, surprins
plăcut de mâinile delicate ce-i umblau, tot mai sus, printre
picioare.
— Michelangelo, mare cunoscător al corpului omenesc, cu
necesitățile și dorințele lui, ar fi zugrăvit și o scenă cu dezmierdări,
dacă ea ar fi existat la timpul potrivit. Eva, tocmai atunci avea
nevoie de mângâieri, iar Adam nu și-a dat seama de dorința ei. O
femeie te consideră libidinos dacă o mângâi când ai tu chef și se
mâhnește sau se-nfurie când nu o faci atunci când dorește ea…
Dragă Mihai, mă uit la tine și îmi placi cu adevărat. Văd că ești
mai dotat decât unchi-tu Dima, zise Viky când mâinile îi ajunseră
sus, strângându-i mătăsos bărbăția.
— Dacă te mai joci mult o să explodez în mâna ta. Nu mai
suport. Lasă-mă să mă-ntind.
— Dragule! Suntem încă la lecția a treia. Răbdare și
dezmierdări. Cum ți-am promis, Eva te-a așteptat să o guști încet,
toată… Și să-i descoperi secretul de jos.
Mihai nu mai rezistă și se trânti în pat, trăgând-o pe Viky peste
el, la fel de vârtos cum trăgea de triunghiul străveziu de dantelă și
mătase roșie. Privirea languroasă a Victoriei se transformă într-o
uitătură furioasă, iar mâinile catifelate i se opriră din răsfăț
înfigându-se în pieptul lui Mihai. Unghiile procuroarei începură să
zgârie, făcând să scadă presiunea din capul tânărului locotenent.
— I-am promis lui Dima că te educ să fii bărbat, iar tu refuzi și
dorești să rămâi la stadiul de taur comunal. Păcat de înzestrarea și
frumusețea pe care o ai. Îmbracă-te și marș acasă! scrâșni printre
dinți Viky, redevenită procuroarea Victoria.
Tânărul ofițer realiză că făcuse, prin nerăbdarea sa, o gafă ce-i
putea reteza legătura cu Viky. Se trezi că o stropea peste tot cu
colonia ce uitase să i-o dea la venire.

525
 MIRCEA BULATOV

Mireasma preferată de lăcrămioare, răspândită de stropii bogați

împrăștiați de Mihai pe tot trupul ei, o dădu gata, iar Viky reintră
în rolul de amoreză cu experiență.
— Banditule! Știai că-mi place și ai ținut-o ascunsă… Cine ți-a
zis că-mi place parfumul de lăcrămioare? Dima… sigur.
— Acum mă lași să-ți descopăr secretul de jos și să-i aplic
lecția a treia? Multă răbdare și multe desmierdări…
— Fie… Apoi trecem la lecția a patra. Cum să mulțumești o
femeie.
— Cum? întrebă curios Mihai în timp ce degetele îi pătrundeau
tiptil pe sub dantelă, ajungând la ce acoperea cu zgârcenie
minusculul triunghi roșu de mătase.
— Simplu! De cât mai mai multe ori…
Așa se și întâmplă în acea noapte de vară, dar abia după ora
douăsprezece. Viky era superstițioasă și ura ziua de marți ce-i
putea aduce câteva ceasuri de…
Spre dimineață, după ultima lor alipire, Mihai o întrebă pe
Viky:
— Cum rămâne cu tinerii creștini ce au intrat în UTM și totuși
continuă să practice învățăturile lor anacronice?
— Simplu! Voi îi ejaculați din UTM, iar eu îi bag, pe cei cu
creier și gură mare, direct în articolul 209 din Codul Penal, începu
să explice Victoria folosind cuvinte colorate doar pentru a-l face
pe Mihai să nu-și piardă interesul pentru…
— Ce zice articolul?
— Simplu și clar: „infracțiune de uneltire contra ordinii
sociale‖… Duminică ce faci? Ne întâlnim tot aici sau vrei în
natură, la iarbă verde? Mai am multe să te-nvăț… Mi-a zis Dima
să-ți arăt tot ce știu.
— Dacă te mai aud o dată că-l pomenești pe unchi-miu, renunț
la sfaturile și lecțiile tale.
— Hopa! Mihai a devenit gelos? Sau te pomenești că ai început
să mă iubești?
— Poate… Câte puțin din amândouă.

526
 METASTAZA

— Dacă așa stă povestea, Viky o rupe cu Dima. Doar în

privința legăturilor… Hai să picotim puțin, că acum sună ceasul.
Azi e miercuri și am câteva acuzări grele, dar nu-mi pasă… M-ai
încărcat cu multă energie. Când pleci, plătește tu hotelul!
Aici, procuroarea Victoria se opri și se întoarse cu spatele la
noul ei Adonis. Gândurile nu-i adormiră imediat, șușotindu-i în
minte: „Mihai e mult mai frumos și mai viril decât taică-su. Cred
că de la mă-sa, Maria, îl are pe vino-ncoa. Prostuțu, nici acum nu
știe cine-i ta-su, cel adevărat. Am să fac tot ce pot să-l leg de mine.
Sinceră să fiu, între un armăsar tânăr și unul tomnatic îl prefer pe
primul chiar dacă nu are experiență suficientă. Asta se învață‖.

Vara lui 1962 trecea fierbinte la fel ca rapoartele lui Mihai.

către superiori și, implicit, către Departamentul Cultelor. Ziua
dicta comunicările pline de sugestii și măsuri către șefii ierarhici,
ațâțând fundul fâșneței secretare ce dactilografia pătimaș stându-i
în poală, iar noaptea lua lecții juridice și de amor de la Viky.
Măsurile sugerate șefilor priveau: desființarea pe varii motive a
bisericilor neoprotestante mici și arondarea la unele mai mari,
unde existau informatori verificați, solicitarea de către inspectorii
de la Culte a listelor cu numele tuturor enoriașilor și, nu în ultimul
rând, recrutarea unor noi colaboratori. Mare a fost satisfacția lui
Mihai când superiorii i-au acceptat sugestiile, transformându-le în
ordine. Pentru ultima sugestie primi chiar încuviințarea să poată
racola personal colaboratori din bisericile capitalei sau ale marilor
orașe. Se întâlni cu Fagure și obținu informații despre diverși
pastori cu influență din Oradea, Arad, Brașov și București ce
puteau fi șantajați și înregimentați în grupa colaboratorilor ce se tot
mărea.
***
Nu știam de ce visul ținea morțiș să-mi arate cum, la începutul
lui septembrie 1962, Maria își revăzu toată familia, mai bine zis
bărbații ei împrăștiați în toată țara, la „datorie‖. Bineînțeles, nu
lipsi nici Dima cel ce îi molipsise pe toți cu slujba de ofițer la
Securitate.

527
 MIRCEA BULATOV

Trecuse de mult festivitatea lui 23 August cu pregătirile ei din

capitală, când eu, pe atunci doar un puști, i-am cunoscut și
fotografiat. Se aflau toți într-un mini-concediu de două zile,
aranjat, bineînțeles, de Dima. Jos în gară la Bicaz, tot Dima aranjă
ca locotenentul Ionel să-i aștepte cu un GAZ al Securității. Ionel se
dădu mare și conduse nebunește până la Dămuc. Voi să tragă
pentru a lăsa mașina la Ileana, văduva fostului învățător. Dima,
amintindu-și oțăreala femeii cu ani în urmă, când i-a văzut în
uniforme de ofițeri la Securitate, îl opri. Îi zise să parcheze la
miliție, că are o sarcină de serviciu pentru șeful postului. Cum
coborâră din mașină cei patru ofițeri au fost întâmpinați de
plutonierul oltean, adus aici cu ani în urmă de Dima. Olteanul nu
mai văzuse niciodată atâția ofițeri în fața pichetului și încă de-ai lui
de la MAI. Tremura tot, cu mâna la chipiu, îngăimând:
— Să trăiți tovarășe colonel, tovarășe locotenent colonel,
tovarășe locotenent-major, tovarășe locote…
— Hoo! Oprește-te, tovarășe plutonier adjutant.
— Scuzați tovarășe colonel, sunt doar plutonier…
— Ai fost până la sărbătoarea de 23 August. Te-am avansat
adjutant. Uite-ți numirea, zise Dima întinzându-i un plic oficial cu
antet și un pachet de țigări CAMEL.
— Sărumâna… scuze, să trăiți!
Ionel izbucni primul în râs. Hohotele îi contaminară pe toți. Ca
să se distreze mai bine Dima îl întrebă pe proaspătul plutonier
adjutant:
— Ce zici, putem merge așa, cu cizmele prăfuite în vizită sus la
Maria?
— Nu se poate tovarășe colonel… Soldați! Urgent la mine cu
periile și crema de ghete, strigă plutonierul oltean către soldații din
subordine ce se pitulaseră de frică în interiorul pichetului.
În curând cei patru ofițeri își aliniau, când piciorul drept, când
cel stâng, pe treptele de la intrare. În fața lor, așezați pe vine,
slujbașii postului de miliție din Dămuc le lustruiau cizmele, cu
sârg.

528
 METASTAZA

Ajunseră sus în mare grabă. La început Maria se bucură, nu

mai fuseseră de mult toți împreună. Chiar dacă printre ai ei se
vârâse și Dima pentru a sărbători înaintarea în grad a lui Ion și a
lui Mihai. Ion devenise locotenent-colonel, iar mezinul familiei
locotenent-major. Cei doi credeau că avansările se datorau recentei
sărbători din august. Doar Dima știa că se datorau partidei de
ruletă rusească pierdută de Pantiușa. Generalul se ținuse de cuvânt.
Ce-l costa două avansări în grad.

Masa bogată se termină târziu, spre seară. Nimeni nu o lăudă

pentru mâncarea gustoasă, ca pe vremuri. Maria strângea masa.
Niciunul nu o întrebă măcar: „Ai nevoie de ajutor?‖ Nu avea
nevoie de el, doar de pomenirea lui. În clipele acelea cumpăna din
sufletul Mariei se dezechilibră. Îi venea să spargă farfuriile
soioase, să arunce cu tacâmurile pe pereți și să plece pe pustii. O
clipă îi apăru în fața ochilor râpa de la marginea otăviștei ce o
chema, cu unduirile firelor înalte de iarbă, spre hău. Ei ofițerii
națiunii și ai familiei, habar nu aveau ce se întâmplă acolo atât de
aproape, lângă ei, la doi pași. Râdeau și se lăudau cu isprăvile
dure, militărești. Sufletu-i de mamă și de femeie iubită, cândva,
începu să plângă în hohote. Îi pierduse pe toți? Li se pietrificaseră
inimile? Maria reuși să rămână tare. La exterior nu lăsă să se vadă
nimic. Ofițerii familiei Ceapă, împreună cu Dima, plecară a doua
zi fiecare la „datoria‖ lui. Ultimul ieși din curte Ion. O sărută, nu
ca altădată, doar rece pe obraji și se grăbi să-i ajungă din urmă pe
ceilalți ce o luaseră la vale, spre pichetul de miliție unde îi aștepta
GAZ-ul lustruit de plutonierul-adjutant. Rămasă singură, Maria nu
mai rezistă. Sufletul i se prăbuși în hăul lăuntric și începu să
plângă alături de trup. Nu mai dorea să se țină tare, lăsând
lacrimile să izbucnească în afară. Au stat prea mult timp ascunse.
Ani. Îi inundară ochii și-i zguduiau trupul ce mai tânjea după
dragostea de altădată.
Arunca toată vina asupra ei. Știa încă din noaptea petrecută cu
Dima, la sfârșitul verii lui 1937, că cel de-al doilea fiu, Mihai, este
al lui.

529
 MIRCEA BULATOV

Ce a fost în noaptea aceea știau doar ea, Dima și ochii de sticlă

ai marii blăni de urs vânat de Ion în tinerețe și agățat în perete încă
de pe vremea răposatului bunic, Ceapă. Atunci, noaptea, aflase că
de viperă oricât ar fi de frumoasă nu trebuie să te apropii nici din
curiozitate. Aceasta știe doar să muște. Nu găsea nicio scuză în
zilele de vrajă croite meșteșugit atunci de Dima. Nu i-a spus nimic
despre băiat. Nu dorea să-i ofere bucurie șarpelui, deși acesta știa
că rodul îi aparține. Ion credea și acum că Mihai este băiatul lui, ca
rezultat al acelei excursii fierbinți din 1937. Maria nu tăinuia
aceasta din frică sau lașitate. A vrut doar să-și apere copiii de
apucăturile viperei. Degeaba, vipera i-a încolăcit de la distanță.
Acum erau în cuibul ei și încet, încet o să înceapă și ei a mușca, a
fi veninoși.

***

Tot în septembrie 1962 dar spre sfârșit, într-o seară, printr-o

rubedenie, Maria află vestea tristă că popa de la Telec este grav
bolnav. Avea peste optzeci de ani. Bătrânul ascet, pentru unii
popă, iar pentru alții monah, a fost pentru familia Ceapă și prieten,
și duhovnic, încă de pe vremea stăpânirii austro-ungare. Maria se
culcă cu hotărârea luată: „Trebuie musai să mearg la el, la
spovedanie. Dacă nu îl mai apuc în viață?‖
Trecuse bine de miezul nopții când fu trezită de un vis urât. Se
făcea că băieții erau mici și se jucau, sus, în otava înaltă de lângă
râpă. Maria alerga spre ei strigându-i pe nume, dar jucăușii se
ascundeau mai adânc în iarba înaltă, tot mai aproape de marginea
prăpastiei. Întindea mâinile săi prindă, dar bărbat-su Ion și Dima o
împiedicau în glumă zicând: „lasă-i că sunt bărbați‖, iar ei se
prăbușeau în hău. Când ajungeau jos nu mai erau copii, erau
bărbați mari în toată firea. Jos, pe fundul râpei printre pietre, îi
aștepta o ditamai viperă. Ciudat, capul nu-i era de viperă, semăna
cu al necuratului, zugrăvit în icoanele cu flăcările iadului de la
mănăstirea Telec.

530
 METASTAZA

Maria se dezmetici greu, ștergându-și sudoarea rece ce-i șiroia

întruna. Aprinse lumina în toată casa și deschise odaia cea mare
pentru oaspeți unde nu mai călcase nimeni de multă vreme. Se
urcă pe un scaun și desfăcu agățătorile blănii ursului carpatin de pe
perete. Îi scoase cu satisfacție ochii de sticlă cu o foarfecă mare de
croitorie. Rulă uriașa blană și o legă cu o cordea de lână. Scoase
pernele din laviță și o ascunse acolo. Le așeză frumos deasupra și
plecă spre grajd. Luă securea pentru tocat nutrețul și se apropie de
buturuga unde sfărâma bulgării de sare pentru vite. O întoarse cu
dosul spre buturugă și din două lovituri scurte sfărâmă ochii de
sticlă ai ursului. Izbiturile au fost atât de năprasnice încât sticla
colorată deveni, într-o clipită, praf albicios. Maria credea că odată
cu ochii de sticlă ai ursului se fac praf și amintirile văzute de
aceștia cândva, atunci, în noaptea petrecută cu Dima, când avea
doar douăzeci de ani.
Nu se mai culcă, făcu plăcințelele preferate pentru preot. Mulse
vacile, le adăpă și le lăsă fân din belșug.
Maria, încă foarte frumoasă la cei patruzeci și cinci de ani
împliniți, alese pentru vizita la locuința monahului haine țărănești
cernite, cum îi era întreaga simțire. Trebuia musai să-și descarce
povara. Singură nu o mai putea duce. Îi turtise sufletul.
Trecu Bicăzelul prin locul știut de atâta vreme. Când văzu
valurile repezi, lucitoare, își aduse aminte cum a vrut, atunci la
douăzeci de ani, să arunce în Bicăzel bucățica de hârtie cu numele
lui Dima, ruptă din biletul ispititor ce o hipnotizase cu ademeneli
de șarpe. Îi părea rău că atunci nu a făcut-o. Mai rău îi părea că a
înghițit-o. Atunci i s-a părut dulce, aducătoare de viitoare bucurii.
Acolo, în ea, după ce Dima a avut-o, s-a transformat în venin și
otravă. Suipă de trei ori în valuri, să-i ducă la vale amăreala din
întreaga-i ființă. Degeaba, veninul rămânea tot acolo, unde se
cuibărise în interiorul Mariei, vreme de douăzeci și cinci de ani.
Îl găsi pe monah stând întins afară pe patul țărănesc de
mesteacăn, așezat pe prispa înaltă bine bătucită și mărginită cu
pietre mari de râu.

531
 MIRCEA BULATOV

Maria se apropie tiptil și îngenunche lângă patul părintelui ce

picotea îngăduind bătrânelor pleoape, pline de crețuri, să se bucure
de razele piezișe ale soarelui tomnatic. Lăsă alături desaga cu
bunătățile aduse și începu să plângă ușor fără sughițuri pentru a
nu-l trezi. Plecată pe genunchi, cu mâinile strânse a rugăciune pe
lemnul de mesteacăn din marginea patului, lăsa în voie izvorul de
lacrimi să-i descarce povara strânsă de atâta amar de vreme.
Câteva lacrimi fierbinți căzură pe mâna monahului. Bătrânul o
simți și fără a deschide ochii rosti în șoaptă:
— Ai venit în sfârșit Marie? De când mă rog pentru tine, m-a
ascultat Dumnezeu Bunuțu… Trebuie să-ți dau câteva povețe
duhovnicești, că mare cruce mai ai de dus, iar eu, în curând plec.
Nu rămâi singură. El te iubește mult. Încă de acolo, din noaptea
din Ghețimani, știa de greșeala și căința ta. Nu mă ia la El până nu
isprăvesc ce mi-a zis să-ți spun.
— Părinte nu mă lăsa! Trebuie să mă spovedesc de toate relele
pe care le-am făcut, rosti într-un suflu Maria, reușind să-și
stăpânească plânsul.
— Dă-mi întâi un strop de apă. Mă arde rău ceva în lăuntru…
— Ia părinte! Ți-am adus și plăcințele… Din cele preferate de
matale… Gustă măcar…
— Dă-mi o îmbucătură, că din astea n-o să mai mănânc…
Acolo în sânul lui Avram o să gust unele de alt fel… Au fost
ofițerii tăi pe acasă?
— Da, părinte, a fost și șarpele Dima, ce mi i-a furat pe toți.
Cum au venit, așa au și plecat. Pe fugă. Cică au treburi importante
de rezolvat pentru țară…
— Într-un fel au dreptate… Țara devine pe zi ce trece, tot mai
mult, doar a lor. O umplu cu Iude, iar ai tăi, ca slujbași ai
Securității, împart arginții.
— De ce Dima mi-a făcut atâta rău? Nu-i era de ajuns că mi
l-a momit pe Ion, de ce mi-a ademenit și băieții? Am bărbat, am
feciori, dar mă simt ca o vădană, ba nu, mai rău, ca o stearpă.
Mihai s-a cufundat de tot în slujba cea nouă. Acum pune întrebări
la preoți. Ionel nici nu m-a întrebat când s-o însurat. Și-a schimbat

532
 METASTAZA

și numele. Nu-i mai zice Ceapă, ci Pedes… De ce bărbată-miu nu

mă mai iubește? Nu se mai obosește nici să-mi scrie. Deși nu-i
război, de-un an n-a mai dat pe acasă, iar acum, când au fost cu
toții, nu mi-a zis o vorbă de dragoste. Niciun sărut, nicio
mângâiere… Părinte, încă nu am devenit slută și bătrână. Cred că
și-a găsit și ibovnică, acolo la București…
Plânsul o cuprinse din nou pe Maria. Unul fără lacrimi, doar
sughițuri de neoprit. Bătrânul monah o mângâie pe creștet și cu
vorbe blajine, în loc să o alinte, începu să o dojenească:
— Marie, am poruncă de sus să nu te menajez. Mai întâi
mărturisește-ți păcatele, să pot mijloci pentru tine. Doar El
Mântuitorul, care a fost mai întâi miel și abia apoi Păstorul cel
Bun, poate să te înțeleagă, să te ierte și să te salveze. Ai tăi au
încăput pe mâna celui rău. Nu știu dacă mai este salvare pentru ei.
— Pentru toți?
— Nu știu dacă mai au vreo șansă, dar Dima mai mult ca sigur
că nu. M-a înștiințat Bunuțu că el și-a vândut sufletul Satanei. De
mult încă din tinerețe.
— Părinte, mata mi-ai zis, mai demult, că Domnul Isus era
gata să-l ierte și pe Iuda…
— Da, sigur l-ar fi iertat, dar își vânduse sufletul celui rău
odată cu primirea arginților. De arginți s-a lepădat, dar la cruce n-a
venit ca să-și ceară iertare. La fel și cu Dima, de multele rele s-ar
lepăda, dar e în stare să-I ceară iertare Lui, căruia I-a întors
spatele?
Sughițurile Mariei, ce ajunseseră la culme, brusc, se opriră. Cu
un glas calm începu spovedania. Mărturisi cum, atunci în noaptea
sfârșitului de august a lui ‘37, cedase neputincioasă în brațele lui
Dima, împinsă de ciudate și arzătoare dorințe lăuntrice străine
trupului ei. Mărturisi că Mihai este rodul acelei nopți nebune și că
l-a blestemat pe Dima să nu aibă parte de dragoste. La sfârșit
mărturisi monahului și descântecul făcut de baba Ghioaca când
Mihai a fost bolnav în iarna lui ‘41.

533
 MIRCEA BULATOV

Monahul, deși neputincios din cauza bolii, se ridică în capul

oaselor. Făcu semnul crucii de trei ori, apoi scoase patrafirul,
pregătit sul sub pernă, îl puse Mariei pe cap și începu să se roage:
— Doamne, ai milă de roaba ta Maria, ce a făcut aceste greșeli
împinsă de ierburi și de neștiință… Doamne mă închin în fața
acestui suflet pustiit. Fă-o să cunoască liniștea dragostei Tale, căci
cei dragi au fugit cu a ei. Cât despre Mihai și Dima, facă-se după
voia și dreptatea Ta. Amin!
— Mai este scăpare părinte?
— Da! Doar Dragostea mai poate salva…
— Nu mai pomeni părinte de dragoste… Eu nu mai pot iubi…
— Ba, da! Și încă mult… Iubirea Lui o să te învețe să ierți.
Mai întâi pe tine… Dragostea nu este un simțământ, este o
persoană și fiecare o înțelegem în alt fel… Marie, trebuie să-ți mai
spun că după un rău vine altul și mai mare ce nu poate fi oprit
decât printr-un bine care cere un sacrificiu de aceeași mărime.
Dumnezeu nu poate singur să obțină victoria în tine. Te-a creat
liberă. Ai să suferi și o să fii iar bucuroasă… Te las Marie…
Vin…
— Nu vine nimeni părinte. Lucește soarele… Trec norii…
— Nu! Vin să mă ia… Ce frumoși sunt tinerii ăștia îmbrăcați
în alb… rosti monahul alungindu-se liniștit în patul de mesteacăn.
O tihnă nemaiîntâlnită năpădi și ființa Mariei ce rămase,
adunată toată, sub patrafir. Nu mai ura pe nimeni. Îl iertase până și
pe Dima. Într-un târziu se ridică apucând mâinile monahului ce
începuseră să se răcească. Le împreună cruciș pe piept legându-le
cu patrafirul sub care se spovedise. Bătrânul preot de la Telec își
încheiase slujba aici pe pământ și plecase cu îngerii.

Ceva vreme acolo nu mai sluji nimeni, apoi începură să se

perinde, prin cele locuri, tot soiul de preoți. Slujeau și ei, dar la alți
îngeri. Oamenii locului mai veneau la spovedanie, dar nu mai
plecau acasă, ca mai înainte, plini de liniște.

534
 METASTAZA

Habar nu aveau că păsurile și obida lor nu mai mergeau în sus

către Bunuțu, ci rămâneau aici jos în dosare secrete, interpretate
aiurea de alde Ceapă și Dima.
De atunci Maria nu mai călcă niciodată pe la bisericuța de
lemn. Nu mai avea pentru ce. Liniștea, mult căutată acolo, era
acum în ea, lăsată parcă moștenire de bătrânul preot și topită în
hainele cernite de care se hotărî să nu se mai despartă.

***

Visul parcă dorea să se întrerupă, dar îmi mai arătă ceva. Pe

vechea cunoștință a tatei din timpul războiului. Pe evreul Herșcu
Avram pe care visul mi-l arătase mai la început, cum întors de pe
linia frontului, în septembrie 1941, își schimbase identitatea la
Cernăuți devenind românul Popescu Roman. Nu o făcuse din
simpatie pentru români, ba din contră. Începuse să-i considere pe
toți colaboratori ai sovieticilor ce-i uciseseră tatăl. Un timp munci
la Iași, iar apoi se mută în București. Strângea bani și ură. Acestea
deveniseră singurele lui scopuri în viață. Dorea răzbunare chiar și
pentru maică-sa ce murise de mult, de oftică. Încercă o vreme să se
alipească de sioniști. Destui dintre ei jucau în zona puterii. Asta pe
vreme Anei Pauker, căci mai apoi au fost marginalizați. Îl cunoscu
pe unul Leibovici, ajuns mare în Direcția Judiciară a Miliției, ce o
ținuse pe fata lui Alexandru Drăghici. Bine că nu s-a încurcat cu
el. În 1959, după ce Leibovici a fost destituit din Miliție i-au pus în
cârcă lui și prietenilor săi marele jaf al Băncii Populare Române la
o sucursală din Giulești. Toți au recunoscut tot ce voiau
anchetatorii. Nu aveau altă soluție, încăpuseră pe mâna oamenilor
lui Enciu ce mânuiau cu sârg bastoanele pe tălpile celor anchetați.
Avram credea că totul este un aranjament pentru cei de la putere ca
să se scuture de evrei care de mai bine de un an plecau în masă în
Israel. Chiar și foștii agitatori, propagandiști sau slujbași politici
evrei ai comuniștilor autohtoni, alegeau plecarea. Începuse și în
România ca fenomenul să devină exod, precum în Polonia. Toți cei
ce plecau vindeau totul, de la mobilă la tacâmuri, de la cărți la
îmbrăcăminte.
535
 MIRCEA BULATOV

Nu se mai putea cumpăra, oferta la vânzare devenise uriașă,

dar Avram știa să jongleze. Găsea pentru evrei cumpărători români
din toate categoriile. Într-o zi îl întâlni pe tata. Se îmbrățișară, iar
tata nu scăpă de insistențele vechiului camarad până nu acceptă să
cumpere ceva mobilă. Un dormitor și o masă de sufragerie cu
scaune tapisate la prețul de la magazinele de stat al câtorva
taburete de bucătărie marca Popular. La despărțire, Avram îi zise
tatei:
— Nu știu dacă ne-om mai revedea, Petre. Aici comuniștii o
să-și bage securiștii în mai toate casele. La început au contribuit la
asta și etnicii mei îmbătați de idei strâmbe. Nu peste mult timp,
nici la budă nu o să poți merge fără știrea lor. Tu însă, ai să reziști
în viermuiala asta. Am greșit atunci, în stepă, când am râs de tine
și de credința ta. Nu ești un mistic. La tine credința trece dintâi
prin inimă. La ai mei, trece dintâi prin lege. De aia Dumnezeu a
fost și o să fie cu tine, la bine și la rău. Am început să cred și eu
așa, în El, dar e greu. Dacă mai trebuia să stau încă puțin aici, mă
sufocam. Plec și eu… În Israel sunt admiși doar evreii get-beget.
Ai noștri au închis ochii la originea mea. Știi că mama Catinca era
româncă, iar la noi se socotește că ești sau nu evreu după mamă…

***

Ați pățit vreodată să vă treziți din vis și când ați adormit din
nou el să se continue? Vă pomeneam că acest al doilea vis mi-a
făcut cunoscute multe despre ai lui Ceapă, Dima și despre ai mei.
De ce am aflat atâtea într-un vis, în 1964? De ce s-a întrerupt
pentru a fi continuat tocmai după 1974? Poate pentru că în el
apăream și eu. Cele trăite aievea de mine se contopeau cu cele din
vis pentru a înțelege legăturile sesile cu substratul tumoral din
sufletul acestor securiști ce rămânea necunoscut chiar și
apropiaților lor.

536
 METASTAZA

V-am povestit, la început, cum am făcut armata în locul altuia,

în 1968, la Batalionul de Securitate din Tecuci. Mă aflam în
perioada de instrucție soldat, când în aprilie, Ionel, fiul ofițerului
Ceapă Ion, ce era deja locotenent-major la contrainformații a aflat
despre mine că mă pricep la cartografie, arhitectură și în de-ale
fotografiei. Ionel își făcea slujba în silă, în plictis. Aștepta să fie
mutat la operativă în București. Acolo viață, nu monotonie ca aici
în Tecuci, unde de la nouă seara pe străzi nu vedeai țipenie de om.
Viața pe înserate se petrecea doar în spatele porților închise. Pe
străzi nu întâlneai țipenie de om. Nu puteai scoate o fată la
plimbare. Pe trotuare trecătorul întârziat trebuia musai să ocolească
stâlpii de lemn unși de grijulii comunitari cu catran protector. În
vârful lor stăteau spânzurate becurile ce aruncau cu zgârcenie
lumina lor gălbuie. Din când în când, câte un câinie neaoș sau
vagabond își făcea rondul gonind afumații trecători pe care îi
aștepta cearta consoartelor. Unchiul Dima i-a promis lui Ionel că
aranjează să fie transferat în capitală cât de curând, dar cu o
condiție: să învețe mai mult despre munca la contrainformații și să
exerseze pentru a deveni un țintaș asemănător cu taică-su.
Cum vă spuneam, eram încadrat la cazarmare, în subordinea
unui locotenent-colonel de intendență, Munteanu. Acesta mă
„împrumuta‖ însă când la maiorul Cojocărescu la Statul Major,
când la un alt maior la bibliotecă. În una din zile Ionel mă luă să
fac planul unei case din oraș. Ciudat, casa avea trei intrări, sau trei
ieșiri, depinde cum le interpretai, tot pe atâtea străzi. Mi-a zis că
despre asta să nu știe nici șeful de stat major, maiorul Cojocaru,
nici comandantul batalionului, maiorul Marin Dumitru Ioan, nici
locotenent-colonel Munteanu, șeful meu, nimeni. Peste ceva timp,
Ionel mă tot pisa, dacă nu vreau să merg la școala de ofițeri, că
pune o vorbă bună pentru mine în toamnă, că… De acasă am
primit scrisori că vecinii au fost întrebați dacă beau, dacă sunt
petrecăreț, cu cine sunt prieten și altele de acest fel. Nu mai știam
cum să scap de Ionel. Într-o zi, locotenent-colonelul Munteanu era
de serviciu ca ofițer de serviciu pe unitate. Mă chemă după-amiaza
la el în birou, când nu mai era nimeni la statul major.

537
 MIRCEA BULATOV

— Ce vrea de la tine locotenentul de la contrainformații?

— Mă sâcâie să merg în toamnă la examenul pentru ofițeri…
— Și ce i-ai răspuns băiete?
— Că nu sunt făcut pentru a fi ofițer, că nu am condiția fizică
necesară… De-astea…
— Și de ce nu te-a lăsat în pace?
— Cică aș fi bun pentru criminalistică, că țara are nevoie de
apărători inteligenți... Vrăjeli… Vrea să-mi dea și o carte ca să mă
inițiez înainte de examen…
— Măi băiete, ești un bucureștean simpatic și priceput la
multe. Te-am simpatizat de la început, de aia te-am luat la mine la
cazarmare. Ce-ți spun acum nu știi de la mine. În România legile
sunt drepte, dar judecățile sunt strâmbe, iar tu, dacă ai să fii printre
ei o să găsească metode să te silească să le măsluiești probele. Ești
încă puști. Habar nu ai de ce sunt în stare. Cu ăștia nici să nu te
pui, nici să nu te aduni. Fac niște mârșăvii groaznice. Acum doi ani
Ionel, ăsta ce te pisează, a făcut-o lată rău, dar l-a scăpat unchi-su,
ofițer cu funcții mari în MAI și relații până în CC149. Pentru ce a
făcut putea să fie dat afară din Securitate. Au pus capacul peste
țucal că mirosea rău, dar asta nu e pentru tine…

Nu după mult timp, într-o seară, am dus cu soldații de la

plutonul gospodărie, rufele câtorva companii la spălătorie. Nea
Mitrache, un bătrân plutonier cu care mă înțelegeam de minune,
era de serviciu. Soldații au plecat la dormitor, iar eu, rămas singur
cu bătrânul plutonier, ascultam poveștile acestuia. Oricum, mai
bine ascultam ce-mi istorisea bătrânul decât să ascult balivernele
juvenile ale băieților din dormitor. Din una-ntr-alta veni vorba de
locotenent-majorul Ionel. Ochii bătrânului se tulburară și începu
să-mi povestească ce a făcut tânărul locotenent Ionel, cu ceva ani
în urmă,.
— Eram de serviciu la spălătorie, ca în seara asta. Deși era o
noapte cu lună plină, cerul înorat lăsa totul în beznă. La lumina
becului din capătul barăcii îl văd pe locotenent alergând. Trecu pe
149
Comitetul Central, organul central executiv al Partidului Comunist Român.
538
 METASTAZA

lîngă nasul meu, cu soldații, echipați toți ca de război. Pe atunci

Ionel era un simplu ofițer, comandant de pluton. Ieșiră pe poarta
din spate, cea de lângă stadionul unității. O știi?
— Da! E cea care dă spre calea ferată care iese din gara
Tecuciului spre a merge în sus către Bârlad, Vaslui, Iași.
— Chiar într-acolo îi ducea spurcatul, ce luase și ceva la bord,
că duhnea rău când a trecut pe lângă mine. Curios, am pornit pe
urmele lor, cum făceam la cercetași, înainte de război.

După jumătate de ceas aflasem de ce plutonierul Mitrache îi

atribuia apelativul „spurcat‖ locotenentului Ionel. Cele aflate mă
îmboldeau să îi găsesc unul și mai abitir.

În acea noapte, Ionel, cu chef de aventură, își mânase plutonul

până la terasamentul căii ferate. Acceleratul de Iași tocmai ieșise
din gară și după ce trecu de liziera din capătul de nord al orașului
se pregătea să accelereze. Pe mijlocul căii ferate două lanterne
puternice luminau arcuri roșii stânga-dreapta. Era semnul de stop,
pericol de avarie. În spatele lui, ca trenul să se oprească neapărat,
un caporal, la ordinul lui Ionel, lansă o rachetă roșie de
semnalizare. Frânele scârțâiră puternic și acceleratul se opri
pufăind nervos. Unul dintre mecanici și conductorul coborâră și se
îndreptau speriați spre Ionel.
— Ce s-a întâmplat locotenente? E vreo avarie pe calea ferată?
— Mai rău! Aveți teroriști la vagoanele de clasa I, răspunse
Ionel.
La sfaturile incitante ale lui Ionel urcă în tren aproape tot
plutonul. Se împărțiră în echipe doi câte doi și începură să
percheziționeze călătorii din compartimentele de la clasa I.
De jos, din întunericul nopții, Mitrache vedea cum bărbații erau
scoși din compartimente pentru a fi legitimați pe culoar. Soldații,
rămași în interior, făceau o percheziție corporală femeilor insistând
cu mâinile pe sub bluze sau fuste. Unor femei ce încercau să țipe,
li se punea palma la gură, iar altele ce intrară în jocul soldaților în
călduri, chicoteau.

539
 MIRCEA BULATOV

Totul nu dură mai mult de un sfert de ceas. Militarii coborâră

din tren, iar Ionel care rămăsese jos cu șeful trenului conchise:
— Se pare că a fost o alarmă falsă. Dă drumul trenului!
— Ce bine că nu a fost nimic rău, răspunse ceferistul care
habar nu avea de cele petrecute prin vagoane.
După ce trenul dispăru în bezna nopții, Ionel întrebă cu voce
tare:
— Vă simțiți mai bărbați acum?
— Daaa! răspunseră tâmp o droaie de voci excitate încă de
emoție.
— Abia acum începe bairamul! Pe fundul cucoanelor din tren
v-ați folosit doar mintea și mâinile. Cine se simte macho merge cu
mine să-și folosească și bărbăția, restul la unitate. Direcția tranșeea
de antrenament, marș!
Nu ieși nimeni din formație. Poate ar fi fost câțiva, dar frica și
rușinea îi țineau pe loc legați de ceilalți ce abia așteptau să-și dea
frâu liber animalului din ei.
Mitrache rămase ascuns după un salcâm până ce toate umbrele
aruncate de lanternele militare se îndepărtară spre terenul de
instrucție din marginea mahalalei Tecuciului. Și mai curios,
plutonierul porni în pas alergător, făcând un ocol spre tranșeea de
antrenament pe care o putea găsi și cu ochii închiși. Ocolul îl duse
lângă ulucii din marginea mahalalei. În contre-jourul luminii slabe
venite din mahala stătea o fată îmbrăcată în alb. Sufletul de tată
din Mitrache îl îndemna să o ia pe fată și să o ducă departe în oraș.
Nu apucă. Lumina unei lanterne se apropie mai, mai să-l prindă în
fascicolul ei. Se culcă pe burtă și, după un scurt timp, auzi vorbele
lui Ionel:
— Ai venit fătuco?
— Îhîîî! Veni cum ziș… se auzi o voce gâjâită de tânără ce
parcă nu știa nici să vorbească bine.
— Să mă asculți! Mergi cu mine și ai să vezi că o să-ți placă.
— Îhîîî! se auzi aceeași voce gâjâită.
Cei doi, Ionel și fătuca, se îndreptară spre tranșea de
antrenament.

540
 METASTAZA

Când Mitrache ajunse pe un dâmb apropiat de tranșee auzi din

nou vorbele locotenentului ce dădea acum instrucțiuni:
— Eu am fost primul. Urmează caporalii, apoi fruntașii și la
urmă soldații… Respectați-vă gradele… Încet că fata vă așteaptă
pe fiecare acolo pe fundul tranșeei. Nu uitați ce v-am zis când am
plecat din unitate, să vă folosiți batistele.
Mai bine de jumătate de ceas Mitrache auzi în liniștea nopții,
venind de pe fundul tranșeei, icnete animalice și din când în când
câte un țipăt gâjâit ce parcă implora ajutor. Apoi liniște. Cuteză să
ridice capul. Vântul nopții, ce prevestea că se apropie dimineața,
alungase perdeaua groasă de nori. La lumina lunii, în depărtare, se
zăreau siluetele animalelor cu două picioare ce se întorceau la
unitate. Ieși de după dâmb și coborî în tranșee. Fata leșinată și
năclăită toată, zăcea cu rochia dată peste cap. În jurul ei doar
batiste murdare. Mitrache se bucură că nu murise. O luă de
subsuori și o târî până lângă ulucii primului gard din mahalaua
Tecuciului.
Când ajunse la unitate intră în spălătorie. Se băgă cu totul în
cuva cea mare, din tablă zincată, plină cu apă și detergent pentru
muiatul rufelor.
Peste două zile veniră niște oameni din mahala la unitate.
Discutară cu comandantul care îi asigură că va cerceta cum s-au
petrecut lucrurile. Santinela, după câteva zile de arest, recunoscu
că nu a raportat cine a ieșit în acea noapte din unitate pe la porțile
din spate. Comandantul încercă să-i facă raport pentru cercetare
locotenentului. Totul se mușamaliză, când veni la unitate pentru
cercetarea cazului colonelul Dima. Oamenii din mahala ce o
găsiseră pe fatuca violată își retraseră plângerile. Cercetarea
cazului, începută de șeful de stat major la ordinul comandantului,
se opri, iar acesta se alese cu o avansare în grad, primind și
promisiunea că el va urma în curând să fie comandantul unității.
După ceva timp Mitrache trecu prin mahala. Află că fata, de
doar șaisprezece ani, retardată mintal din naștere, devenise opacă
la orice încercare de convorbire. Când i se adresa vreun bărbat
tremura toată. Copiii de pe stradă o strigau: „Tuta-muta!‖

541
 MIRCEA BULATOV

***

Cum vă spuneam, am terminat serviciul militar în 1969,

bucuros că am scăpat de datoria față de țară. Venise vremea să mă
ocup și de mine. Nu am mai dat la arhitectură, ci am ales școala
postliceală de proiectanți pentru mașini grele. Am ales-o deoarece
pe atunci lucram la IMGB, iar școala o puteam face la seral.
Plecam din casa părinților la șase dimineața și mă întorceam seara,
cu ultimul tramvai. Toată țara era în forfotă. Trecuse perioada de
sfârșit a conducerii lui Dej. Tot ce se făcuse nu mai era bun. Se
muncea și se schimba totul peste tot. Nu conta cum, important era
că se muncea, iar cei mulți nu stăteau să se gândească la... Trebuia
totul comandat și condus direct de atotcunoscătorul Nicolae
Ceaușescu ce se dădea rotund atât în țară cât și peste hotare. I se
urcaseră la cap puterea și naționalismul, după evenimentele din
august 1968. Manipulații, mărturisesc că în acele zile am fost și eu
printre ei, credeam că ce zbiera la microfon împotriva amestecului
sovieticilor în țările Tratatului de la Varșovia este adevărat.
Înaintea evenimentelor de la Praga, primul l-a mirosit de Gaulle,
când ne-a vizitat țara în mai 1968. Liderul nostru poza că nu voia
să facă sluj în fața sovieticilor când discuta cu omologii din vest,
dar zicea „să trăiți‖ când dădea raportul în fața liderilor de la
Moscova. Se certa cu comuniștii sovietici, dându-se mai catolic
decât Papa, adică un comunist mai conservator decât cei ce au
înăbușit Primăvara de la Praga. În urma atenționării serviciilor
britanice, privind pericolul invadării României de către sovietici în
noiembrie, a jucat și mai tare pe cartea naționalismului. O făcea
doar ca să-și apere pielea, ca să nu fie schimbat prin forță. Își
atribuia exclusiv meritul reușitelor, iar eșecurile, atunci când
ieșeau la iveală, le punea pe seama altora. Când nu găsea un
vinovat, le punea pe seama colectivității. Treptat, treptat era
lichidată iubirea de neam, iar țara devenea totuna cu clica
comunistă conducătoare. Răul devenise și învățător, și arbitru.

542
 METASTAZA

El forma sau distrugea caractere, el te punea zilnic să alegi.

Mulți tineri în formare, influențați de politrucii din jur, alegeau
greșit.

În această atmosferă de „grijă față de toți oamenii‖ pe dinafară

și „să nu cutezi a zice ceva rău despre conducători‖ pe dinăuntru,
respira în voie Dima cu ai lui. Îi reușeau mai toate aranjamentele.
Nu conta că, de cele mai multe ori, călca peste sufletele oamenilor.
Aici visul îmi lămuri cum Dima a distrus cariera unor oameni
deosebiți pe care i-am cunoscut îndeaproape, neținând cont că prin
ceea ce făcea distrugea dezvoltarea unui întreg domeniu al
industriei române.
Pe atunci lucram la IMGB. Soarta, cum zic cei mai mulți, dar
eu îi zic Dumnezeu, a făcut să mă învârt și să mă formez lângă
niște oameni unul și unul. Mai toți aceștia, veniți de la Reșița, erau
niște specialiști extraordinari. Dar ce te făcea să-i respecți și să te
simți bine alături de ei era plinătatea de caracter. Unul era creierul,
inginerul-șef Birta Valentin. Avea încredere în tineri. Nu ținea
secrete pentru el. Împărtășea tot ce știa și altora. Printre ei mă
aflam și eu. Mă trimitea, mai toată ziua, ba să fac un releveu la
secția de piese turnate, ba să fac ceva măsurători la secția de
turbine. Nu-mi părea rău, învățam din toate. În 1973 a fost
terminată prima turbină de 330 Mw, construită integral în
România. Tehnic, totul mergea din bine în mai bine. Ceaușescu, în
timpul vizitei lui Tito, din iulie 1974, l-a adus și la IMGB. Avea cu
ce se mândri. Reșițenii, așa erau numiți specialiștii lui Birta,
ajutaseră mult ca uriașul IMGB să fie productiv, să facă
mastodonții de oțel să se învârtească pentru a produce curent, întâi
la Turceni apoi în multe locuri din țară.
Sus, în clica comunistă ce nu înțelegea că dacă ceva merge bine
nu este indicat să schimbi echipa, se hotărî înlocuirea specialiștilor
reșițeni cu politrucii ascultători aduși de la Brăila, în frunte cu un
heirupist, Nicu Constantin. Pentru acele vremuri avea o singură
calitate, știa să țină ședințe dese, unde lătra tare.

543
 MIRCEA BULATOV

Nu ținea deloc seama de soarta oamenilor din subordine și

mazilea pe oricine avea chef, pe motive care mai de care mai
tâmpe…
Sarcina schimbării căzu pe Dima.
Ținta principală era inginerul șef Birta. Trebuia să-i găsească
un cusur în biografie, căci profesional nimeni nu îi găsea nimic.
Vârstnicul și experimentatul inginer reșițean avea și viziuni
moderne în tehnică. Încă de la începutul anilor ‘70, când se
comandaseră în Germania și Franța uriașele mașini unicat de
strunjit sau frezat, le-a impus producătorilor să le echipeze cu cele
mai moderne comenzi numerice Siemens. Pe atunci părea un moft,
dar așa a asigurat varietatea prelucrărilor și repetabilitatea
preciziei.
Conservatorii tehnologiilor de model sovietic considerau că
sunt bani aruncați în vânt și chiar începură să „șușotească‖ în sus.
Nu știau și nici nu voiau să știe că acesta era viitorul prelucrărilor
în construcția de mașini.
Dima apelă la clișeele din arhive a fostului său șef de la SSI,
din anii premergători războiului. Printre ele află numele unui
agitator legionar din Banat. Căută în arhivele Securității și
cercetând dosarul de la proces găsi în el o listă cu locurile unde
acesta a ținut prelegerile. Printre ele au fost și unele frecventate de
studenții timișoreni. L-au învinuit pe experimentatul inginer-șef că
a audiat astfel de prelegeri legionare. L-au învinuit și de
influențarea directorului economic pentru suplimentarea cu peste
două milioane de dolari a caietului de sarcini privind achiziția
utilajelor unicat echipate cu comenzi numerice.
Lui Dima nu-i păsa că făcea prin aceste învinuiri și victime
colaterale. Inginerul-șef a acceptat, nici nu putea altfel, să fie
schimbat din funcție și apoi pensionat.
Mai rău a fost cu victimele colaterale. Una dintre ele a fost
directorul economic al centralei TUMAG, din care făcea parte și
IMGB.

544
 METASTAZA

Visul îmi arătă discuția acestuia, dintr-o dimineață geroasă de

iarnă, cu amicul său, directorul tehnic al centralei, dr. ing.
Cosoroabă Valentin.
— Măi Vali, am venit să-mi beau cafeaua la tine. La mine în
birou a cam fost vânzoleală mare dis-de-dimineață.
— Nu te înțeleg… Vii la mine unde cafeaua mi-o fac singur și
niciodată nu iese așa de bună cum ți-o face Nora, secretara ta. Fată
cuminte și…
— Bine, lăsăm cafeaua pe altădată… Să vezi cum a fost. Nu
pot vorbi despre asta cu oricine… Nu am dormit bine azi-noapte și
m-am sculat mai devreme. Ceva parcă-mi spunea să merg mai
devreme la birou. Cum tot nu mai puteam ațipi, așa am și făcut.
Am ajuns cu noaptea-n cap, pe la cinci dimineața. Am parcat
mașina și, când cobor, văd lumină la etajul unu, la mine în birou.
Întreb portarul: „Cine a aprins lumina? A venit Nora mai
devreme?‖ El nimic zice doar un: „Îîî…‖ Ajung în birou și deschid
ușa. Doi haidamaci cotrobăiau prin dosarele mele, făceau
fotografii și apoi le puneau la loc. S-au fâstâcit puțin și mi-au băgat
sub nas legitimațiile. Erau de la… Atunci, eu galanton le-am întins
și chieile de la dulapurile metalice. Mi-au spus că pe alea le-au
inspectat mai înainte… Și au plecat. Ce-i nebuneala asta? Nu am
nimic de ascuns. De ce nu au venit în timpul zilei?
— Nu au găsit încă motivul…
— Ce motiv măi Vali? Pentru ce?
— Pentru debarcarea ta. O vor cu surle și trâmbițe. Dragul
meu pune-ți ordine în hârtii și vezi ce ajutor poți primi de la amicii
tăi suspuși politic, deși… Mulțumesc, că mi-ai spus. Răul este
pe-aproape. Cred că este vremea să-mi fac și eu bagajul. Ăștia
când schimbă ceva rad totul, sau mai bine zis îi înlătură pe toți care
nu sunt în gașca lor…
— Prea ești prăpăstios, Valentine. Și răul te poate forma…
Dacă vrei, dacă-i acorzi șansa…

545
 MIRCEA BULATOV

Nu trecu multă vreme și cele intuite de Valentin se adeveriră.

Directorul economic al centralei a fost arestat pe baza dosarului
întocmit de Dima, iar procuroarea Victoria l-a terminat acuzându-l
de prejudicii aduse statului de milioane de dolari. Acuzația s-a
transformat în proces, iar la final s-a dat sentința maximă:
condamnarea la moarte. Că sentința nu a fost executată, iar mai
târziu a fost comutată în ani grei de pușcărie e o altă poveste pe
care nici eu și poate nici visul nu știm cum s-a terminat.
Valentin se sfătui cu amicul lui ministrul Ioan Avram, iar
acesta îi găsi pentru o vreme un loc în minister apoi îl propulsă în
altă direcție a construcțiilor de mașini, motoarele. Nu unele
obișnuite cum le făcea la „Timpuri Noi‖, ci unele mai deosebite
pentru tancuri și nave militare, dar despre astea mai târziu, din alte
amintiri și trezite de alt vis.

***

În iunie 1975, Dima jubila. Se apropia de pensionare, iar

rețeaua lui secretă din cadrul Securității funcționa și încă bine. Se
simțea ca altădată pe vremea SSI-ului, doar că acum, când
comunismul pulsa în toate arterele României, nu culegea bani, ci
putere. Deocamdată. Superiorii din Securitate și din politică îl
rugau să mai rămână. Nici el nu se grăbea. Trebuia să predea
conducerea rețelei lui Mihai, chiar dacă din postura de pensionar o
dirija tot el. Mai era necesară și cooptarea de noi coechipieri. Ion
mai avea câțiva ani până la pensionare, iar Mihai cu Ionel și
colaboratorii lor fideli nu puteau singuri să ducă mai departe
rețeaua. Erau multe foloase de cules, ce se puteau pierde în valurile
luptei politice pentru putere.
Într-una din zile, când vara începuse să pună de-a binelea
stăpânire pe București, la cutia poștală a uneia din casele în care
locuia, Dima găsi o vedere. Era din Bulgaria. În prim-plan, un
hotel, lângă mare, de la Nisipurile de Aur. Pe spate era așternut, cu
un scris rotund, doar: Julia 28.

546
 METASTAZA

Părea trimisă de o tânără, însă mesajul pentru Dima, era clar.

Trebuia să fie prezent la convocarea făcută de KGB pe 28 iulie la
hotelul de lângă plaja bulgară.
Tot în acea perioadă Dima acceptă solicitarea superiorilor săi
din MAI să nu iasă la pensie, dar cu o condiție: un concediu de
refacere. Superiorii fericiți îi oferiră mai multe variante de
concediu, la munte și la mare. Dima le refuză politicos. Avea la
conducerea ONT-lui un colaborator pus în funcție, cu ani în urmă,
datorită intervenției sale. Deși îl avea la mână și știa că nu o să-l
toarne, precaut, îi ceru să-i aranjeze cu colegii lui bulgari un sejur
în altă localitate, la Varna.

Nisipurile de Aur nu erau departe de Varna. Jumătate de ceas

cu autobuzul sau un sfert cu taxiul. Dima preferă autobuzul, putea
vedea mai ușor dacă este filat. Stația unde coborî era la cinci
minute de mers pe jos, de hotelul din vederea primită la București.
Se plimbă puțin în jur și hotărî să intre pentru a aștepta în holul
mare de la parter. Aleea de la intrare trecea pe lângă un parc plin
de copaci umbroși, ce separa hotelul de plajă. O bătaie, ca de băț,
pe umăr, îl făcu pe Dima să se întoarcă. Din spatele unui trunchi de
copac bătrân apăruse un bărbat îmbrăcat cu o cămașă în culori
țipătoare răsfrântă peste niște pantaloni albi de in. Părul, de aceeași
culoare cu pantalonii, ieșea neascultător de sub pălăria de soare
pusă ștrengărește într-o parte. O mână mică, ca de damă bătrână,
ce agita un baston de bambus, îl invita pe Dima cu mișcări
sacadate spre parc. Mai toate trădau puțin vârsta înaintată a
turistului. Circumspect Dima rămase locului. Era mirat, nu atât de
îmbrăcăminte cât de înfățișarea persoanei apărută atât de brusc. Se
aștepta să-i iasă în întâmpinare, molcom, un bătrânel cu ochelari
groși, de miop. Așa își imagina că trebuia să arate fostul colonel
sovietic, acum poate general la KGB, pe care nu-l mai văzuse din
1946. O voce baritonală, neuitată încă de Dima, îl pofti în rusește:
— Te invit la o plimbare, mai feriți, mai pe la umbră… Nu
trebuie să fim văzuți împreună de băieții tăi. Ai mei au securizat

547
 MIRCEA BULATOV

perimetrul, dar teleobiectivele pot să te deconspire și toată munca

mea se duce de râpă.
— Aaa! Dumneavoastră sunteți… Mă așteptam să vă
reîntâlnesc, dar nu credeam că o să dau de-un turist îmbrăcat așa
excentric… Ha! Ha! Și încă de unul care cu cât înaintează în vârstă
nu mai are nevoie de ochelari, ca altădată…
— Măi Dima, totul se schimbă, se modernizează. N-ai auzit de
lentile de contact… Pe aleea spre plajă e o bancă, vreau să stăm de
vorbă pe-ndelete, trebuie să pregătim ziua de mâine…
— Au apărut ceva probleme majore?
— Nu! Dar or să apară și trebuie să fii instruit. Ai noștri se
pregătesc pentru astfel de timpuri, dar la voi totul a rămas ca pe
vremea lui Stalin. Turnători, dosare cu prostii și mulți, mulți
lucrători fără eficiență, care știu doar să-și pupe șefi-n fund. Și mai
e ceva… Voi, românii, sunteți un popor al extremelor. Vă luptați
atunci când nu aveți sorți de izbândă și vă ploconiți atunci când nu
aveți de ce. E adevărat că de când s-a instaurat comunismul și la
voi, această hibă e pe cale să dispară, dar trebuie să fim siguri de
asta. Mă refer la dorința de luptă…
— Oamenii mei nu sunt de lepădat. Învață din mers multe. Nu
sunt rigizi și au viziune. Ce-i mai important e că știu să-și țină
limba-n gură și mă ascultă în toate, se apără puțin Dima.
— Nu mă refeream la cei din grupa ta, ci la Securitate în
general… Ai tăi au făcut treabă bună cu Maurer anii trecuți. Sigu,r
a fost mâna lui Ion, omul tău forte. De ce ați ales varianta
accidentului cu autocamionul? De ce nu l-ai eliminat definitiv?
Știu că nu o să-mi spui. Ori a fost o greșeală de execuție, ori ai
jucat la două capete. Dacă a fost varianta a doua înseamnă că ai
fler. Ai noștri au fost mulțumiți de rezultat. Dispariția unei
personalități dacă e făcută brusc stârnește prostimea. Acum ideile
de deschidere spre vest au încăput în totalitate în mâna lui Nicu, iar
noua jucărie de conducător suprem al economiei îi gâdilă plăcut
orgoliul. O să dea chix în amândouă. Maurer îi mai dădea peste
dește, acum are cale liberă să o ia razna spre prăpastie… Uite
banca de care-ți ziceam. Stai jos! Am mai multe să-ți spun. La noi

548
 METASTAZA

înainte de revoluție, Felix Dzerjinski150 a învățat multe de la hoții

țigani. Nu se apucau de furat până nu-și trimiteau puradeii în
recunoaștere. Care gospodar se ferea de niște copii ce-i ciocăneau
la poartă? Aflând toate mișcările gospodăriei, țiganii furau fără
nicio problemă, iar peste ani, puradeii, deveniți hoți, își trimiteau
la rândul lor copiii la iscodit. Așa a devenit lege, în NKVD, ca să
ne pregătim spionii cu o generație înainte. Și anglosaxonii fac la
fel, dar greșesc undeva. Ei își pregătesc agenții la ei acasă și îi
trimit să spioneze la noi. Ai noștri își trimit puradeii să se
școlească la ei și peste ani, gata integrați în societate, îi punem în
funcțiune și joacă cum vrem noi.
Cu tine e puțin mai altfel. Ai mei te-au verificat și din toți te-au
ales să fii omul nostru de bază. Mai avem destui în România, dar
în tine avem cea mai mare nădejde. Ești inteligent, loial, fără
gânduri de fudulie. Știm destule și despre echipa ta secretă. Nu ne
deranjează că vă rotunjiți veniturile, ba chiar considerăm asta
normal. La noi n-ar fi posibilă existența unei grupe secrete în
interiorul NKVD-ului. Nu mai suntem pe vremea lui Beria… Se
știe totul despre toți. În curând o să fie și la voi la fel. Dar să încep
cu începutul. Ești român, iar românii au o meteahnă: sunt mereu
nemulțumiți de ai lor, de țara lor. În această nemulțumire pescuim
noi. Și tu ai acumulat multă nemulțumire. Nu știu de unde vine ea,
că ai avut mereu de toate. Ți-am citit nemulțumirea din tine încă
din ‘41, la interogatoriu. De atunci te-am ales pentru a ne sluji.
— Știu, vouă vă plac, ca la șah, partidele lungi, îngăimă Dima
aprobând spusele NKVD-istului.
— Da! Tu ești ofițerul, nebunul de pe tabla de șah, format
pentru a pregăti pionii zilei de mâine când treptat sau brusc
comunismul va dispărea.
— Ei na! De unde ai mai scos-o și pe-asta? Este în plină floare
în tot estul, și nu numai, replică Dima contradictoriu.
— Fâsss! Florile astea nu fac semințe. Peste zece,
cincisprezece sau cel mult douăzeci de ani toate vor fi altfel.
150
Felix Edmundovici Dzerjinski - a fost fondatorul și primul conducător al
poliției politice bolșevice, CEKA.
549
 MIRCEA BULATOV

— Cum?
— La mâna miliardarilor lumii. Atunci, ideologia capitalistă
sau comunistă, de stânga sau de dreapta, nu va mai conta. Se va
termina cu proslăvirea grijii față de om și a egalității cu orice
mujic. Poate nici URSS-ul nu va mai fi… Capitalismul uzat și
comunismul anacronic se vor topi în niște conduceri statale ce nu
vor mai ocroti cetățeanul, nici formal măcar. Liniștea făcută de noi
va dispărea. Ne vom întoarce în jungla de unde am pornit cândva.
Nu ne vom mai bate cu bâta. Banul va dicta totul. Șefii mei, eu și
tu cu ai tăi, dacă vom mai fi, vom lupta doar pentru bani și putere.
Cine-o să le aibă o să conducă destinul lumii.
— Bine, dar lumea e formată din țări, popoare… Această lume
dorește și ea ceva, iar liderii trebuie să li se supună, cât de cât. Să
le facă voia că altfel…
— Debitezi prostii, Dimo! Nu mulțimea îi conduce spre un țel
pe lideri, ci invers. Cei mulți sunt proștii, manipulații, iar cei ce
manipulăm suntem noi, serviciile, slujbașii celor ce au bani și
putere. Ăsta este viitorul întregii planete.
— Dar mai sunt și excepții, cei ce gândesc, pricep și
acționează. Cinstiții, ce nu suportă hoția, creștinii ce nu-i înghit pe
comuniști…
— Ho! Oprește-te! Pentru cei ce dețin puterea ăștia parcă nici
nu există. Cu ăștia ne luptăm noi. Putem tăia în carne vie, în
sprijinul lor nu sare nimeni, nici prostimea, nici Dumnezeu.
— Dar dacă apare o nemulțumire colectivă ce poate duce la
revoltă?
— Atunci totul depinde de iscusința noastră. Nemulțumiții
care gândesc trebuie eliminați, ca la șah, unul câte unu. Iar, dacă
murmurul se transformă în protest sau revoltă, creăm un rău mai
mare, pe care îl stingem rapid și rămânem tot noi la butoane,
deghizați în vajnici apărători. Pentru asta te-am convocat aici.
Poate ne vedem pentru ultima oară. Ai mei mă trec pe linie moartă.
Mă trimit la pensie, adică la pescuit și la jucat șah în parc cu
moșnegii. În NKVD au venit deja lupii tineri la putere. Nu-i
suport, au alte metode, dar trebuie să-i servesc că de nu îmi rămâne

550
 METASTAZA

beregata în colții lor ascuțiți. Ăștia, câțiva, vor să știe totul despre
toți. Ce mâncăm, ce citim, cu cine ne dăm huța-huța… Totul…
mă-nțelegi. Informația se joacă la scară mare. Mai întâi națională
apoi inter…
— Suntem mulți și așa, iar dacă se va întâmpla ce preconizezi
tu o să fie nevoie de și mai mulți în Securitate.
— Nu Dimo! Din contră. Totul se va ști și decide în interiorul
unor cutii. Acum mai mari, dar cu timpul din ce în ce mai mici.
— Nu te mai înțeleg deloc sau ai început să vorbești în dodii.
— Știi ceva despre acordul secret semnat, încă din ‘68, de-ai
voștri cu de Gaulle în privința informaticii? Știi ceva despre Felix?
— Păi nu vorbeai, mai adiniaori, de fondatorul cekăi, dar nu
văd legătura…
— Eu îți vorbesc acum de un alt Felix151, calculatorul. El sau
frații lui mai deștepți o să devină deținătorii tuturor informațiilor.
Ba mai mult, o să le și interpreteze pentru cine le stăpânește.
Acum, toate serviciile mari au început să stocheze texte. Nu peste
mult timp o să se reușească să se păstreze și imagini. Adio albume
și aparate foto. Adio clădiri cu arhive și armate de arhivari. Totul
în cutii cât mai mici și mai portabile. Priceput-ai măi Dimo?
— Dacă despre calculatoare vorbești, a început și la noi ceva
botezat de ai mei Centrul de Informatică și Documentare. E mai
mult un fel de ajutor de arhivar. Te ajută să găsești anumite dosare
mai repede, în rest este doar un secretar electronic pentru cei de la
evidența polulației. Șefii nu prea îi dau importanță.
— Tu să-i dai. El este viitorul serviciilor. Ba mai mult să-ți
infiltrezi oameni de pe acum în această zonă, dacă vreți să
rămâneți buni în branșă. Din ce în ce mai mult o să conteze pe
lângă calitatea informațiilor și cantitatea.
— Am să-l pun pe Mihai să se ocupe de asta. Este cel mai
destupat la minte și să o lase mai moale cu creștinii. Poate îi găsesc
un înlocuitor în acest domeniu…
151
Felix - a fost un calculator de generația a III-a și este calculatorul IRIS 50 al
companiei CII (Franța) adaptat în România sub numele de Felix C-256.

551
 MIRCEA BULATOV

— Nici să nu te gândești la așa ceva. Ferească Dumnezeu!

Uite că-L pomenii, fără să vreau, deși suntem plătiți pentru a lupta
împotriva adepților Săi. Lasă-l pe Mihai să se ocupe de amândouă
domeniile, dar bine. Activitatea cu urmărirea creștinilor o să mai
dureze și după ce comunismul nu o să mai fie pe la noi. Cu
creștinii și oamenii de cultură orice sistem politic are cel mai mult
de furcă. Ăștia pun pe primul plan libertatea. Politicii zilei de azi
nu înțeleg că pot lungi lesa astfel încât să dea, celor mulți, senzația
de libertate. Se încearcă atât la noi, cât și la voi, experiențe de
refulare controlată a tensiunii tineretului, prin spectacole de masă
ținute în săli mari și pe stadioane. Acum, la voi, este unul
Păunescu, care are ceva succes cu cenaclul Flacăra152. S-a inspirat
de la Vladimir Vîsoțki de la noi, pe care îl lăsam să cânte
necenzurat, până în ‘70. I se urcase celebritatea la cap și spunea în
versurile lui lucruri care mobilizau oamenii într-o direcție
necontrolată de noi. Atunci l-am lăsat să plece în Franța,
căsătorindu-se cu Marina Vlady. Așa și cu Păunescu al vostru, lasă
artiștii și publicul tânăr să se manifeste ceva mai slobod, dar
controlat, cât i se permite de sus. Prostimea se eliberează de
tensiunea acumulată și are pentru scurt timp senzația că trăiește în
libertate. Nimeni nu este liber, nici în vest nici în est. Chiar și eu și
tu, ce ne permitem multe, suntem doar niște rotițe ale unui sistem
perimat ce nu poate încă înțelege ceva de genul acesta. Libertatea
controlată va fi viitorul politicii mondiale.
— Tu crezi că o să existe așa ceva?
— Nu cred, sunt sigur, și ce-i mai rău e că nu o să răsară nici
din Europa nici din URSS.
— Da, de unde, din Europa sau din state? întrebă Dima curios
de-a binelea.
— N-ai ghicit. În Europa occidentală și în state încă o să
funcționeze, ca o mașină bine făcută, capitalismul cu sclavia
152
Cenaclul „Flacăra‖ a fost un fenomen cultural care s-a desfășurat între anii
1973 și 1985 condus de poetul Adrian Păunescu. Cenaclul „Flacăra‖ era supapa
de libertate și o expresie a... „libertăţii şi democraţiei comuniste‖.

552
 METASTAZA

banului, până se uzează definitiv. Lesa lungă o să vină din Orient.

De la cel mai mare popor al lumii.
— Păi ăștia sunt cei mai aprigi comuniști, merg orbește după
biblia lui Mao, își contrazise Dima șeful.
— Iar îți dau notă mică, Dimo. Asta e aparența. Ei vor
amesteca lutul cu fierul, ca în vedenia lui Daniel din Biblie.
— Uff! Iar nu te-nțeleg deși am răsfoit Biblia.
— Chinezii o să reușească să țină amestecat și totuși separat,
la un loc, comunismul ca idiologie conducătoare a statului și
capitalismul ca motor. Lesa fiecărui mâncător de orez o să fie
ajustată în așa fel, încât să se creadă liber în sclavia statului, care
va rămâne totalitar. Iar în spatele statului o să-i găsești pe
miliardarii asiatici, cei despre care ți-am vorbit mai înainte că vor
conduce lumea.
— Dar dacă în Europa o să apară cerințe de libertate mai mari
decât lesa pe care o poate oferi sistemul, nu iese răzmeriță și de
aici și picarea aplicației teoriei pe care o susții?
— Tu crezi că agenția noastră nu a învățat din trecutul nu prea
îndepărtat?
— Iar vorbești mascat. Nu înțeleg unde bați…
— Măi Dimovici, lasă-mă să-ți zic cum te-au botezat ai noștri,
Noaptea de Cristal a funcționat bine pe vremea lui Hitler?
— Da și i-a speriat pe mulți, dar tot nu văd legătura…
— Când apare undeva o răzmeriță ce poate destabiliza un
sistem ce ne convine sau cu care conlucrăm intră ai noștri în
acțiune.
— Cum? întrebă Dima curios de-a binelea.
— Spargem geamurile, nu puține și în locurile cele mai
publice. Procedura e verificată, funcționează, ca în ‘68 în Franța,
ca în ‘89 la voi în București. Iar dacă se uită, o repetăm peste ani
chiar și în secolul următor. Atunci o să fie vitrine și mai multe,
geamuri și mai mari. Cioburile sparte produc mult zgomot și la fel
de multă frică peste tot, fie la Viena, fie la Paris. Atunci
nemulțumiții se potolesc, iar majoritatea doritoare din nou de

553
 MIRCEA BULATOV

liniște acceptă o lesă doar cu un centimetru mai lungă, pe care

proștii o socotesc libertate.
— Acum am înțeles, dar fii mai clar și privitor la Mihai. De ce
mi-ai spus ca să se ocupe în continuare și de creștini?
— La ei lesa libertății funcționează altfel. I-ați concentrat cu
arondarea în biserici mai mari, unde să-i puteți controla prin cozile
lor de topor, care nu de puține ori sunt chiar liderii lor cultici. Aici
greșiți și voi și noi. Asta se datorează politrucilor ce vor să
conducă totul. Lasă-i în lumea lor, lasă-le iluzia că se conduc
singuri, că au autonomie și ai să ai liniște. Dacă faceți așa, se vor și
ruga pentru voi, altfel porniți un război pe care… Scuze, îmi
bâzâie beeper153-ul în buzunar, trebuie să merg la ai mei.
— Mi-ai împuiat capul cu sfaturi, cu generalități. De ce m-ai
chemat, de fapt?
— Să-mi iau adio de la tine și să-mi fac datoria față de
superiori. Te anunț oficial că ai mei te ung Il capo di tutti capi în
România. În curând o să ai și finanțarea corespunzătoare, iar
legătura nu o mai ținem prin clișeele din fundul sticlelor de bere,
servite la trenul de Sofia, din Gara de Nord. Îți punem la dispoziție
un curier secret ce o să ne aducă „veștile‖ tale la Moscova via
Viena.
— De ce prin Austria, întrebă curios Dima.
— Pentru că azi Viena este ce-a fost Lisabona în timpul
războiului, bordelul spionilor din Europa și nu numai. Nu uita,
pentru informații bune, ai noștri nu se zgârcesc. Și ține minte ce
ți-am spus pe vremea lui Ghiță, informațiile valoroase le obții de la
vârfuri, iar majoritatea sunt bărbați. Toți, fie că obțin o izbândă, fie
că au un eșec, se premiază sau se consolează cu cine le trece prin
așternut. Poți să afli multe dacă ai de partea ta pe cele din patul lor.

Urmă o tăcere din partea amândurora. Fostul colonel NKVD se

ridică de pe bancă, surprinzător de vioi pentru vârsta lui.
153
Beeper sau pager - dispozitiv de telecomunicații fără fir, folosit inițial (anii
1960) pentru apeluri cu o singură cale de către serviciile de securitate, apoi și de
serviciile de urgență și de personalul de siguranță publică.

554
 METASTAZA

Își reașeză pălăria de soare pe cap și țopăia nervos vârful

bastonului de bambus în asfaltul aleii, semn că nu era hotărât ce
urma să facă. Își întoarse capul spre Dima și îi șuireră, pe același
ton ca în primăvara lui ‘44, în orășelul minier din Urali.
— Nu am copii, nu am rude. Întâmplător, tu îmi ești ceva mai
mult decât un colaborator. Pentru binele tău te sfătuiesc să nu ai
nicio legătură printre oamenii voștri de la externe sau de la
comerțul exterior. De când Nicu al vostru, inspirându-se după
modelul sovietic, a făcut prostia ca mulți lucrători de peste hotare
din aceste domenii, să fie încadrați ca ofițeri sub acoperire,
pericolul a devenit iminent.
— Nu cred că este chiar așa. Despre ei nu știu decât câteva
persoane. Le numeri pe degetele de la o mână…
— Tocmai de aceea Dima, păzește-te! E de ajuns să aveți un
defector ca Goliţîn154 și se rupe șandramaua la care poate ai
contribuit și tu. După aceea vin represaliile interne care se pot
termina cu… Apoi știi ce urmează… iar printre ei poți fi și tu.
Așa cum apăruse, la fel de brusc, fostul colonel NKVD o porni
spre ieșirea din parc. Nimeni nu ar fi crezut că simpaticul bătrânel
ce pășea pe alee, îmbrăcat țipător ca un turist brazilian, era un
general KGB în retragere, cu o stea sau chiar două, proaspăt
pensionat. Câți oameni o fi deportat, torturat sau ucis cu semnătura
de sub penița stiloului său?
Lui Dima nu-i păsa că a fost unealta acestuia. Se bucura că
acum avea toată puterea peste cozile de topor din România,
comandate de sovietici. Direct sau indirect, fără acordul sau sfatul
său, acestea nu puteau acționa.
Mergea spre stația de autobuz pentru a se reîntoarce la Varna.
Fără să vrea, în minte îi apăru imaginea lui Boyco, contrabandistul
sovietic ucis de el pe malurile Niprului în 1932. Ce i-ar fi făcut
KGB-ul, dacă i-ar fi cunoscut această taină?
154
Anatoli Golițîn a lucrat în departamentul de planificare strategică al KGB. În
1961, sub denumirea de Ivan Klimov, a fost repartizat ambasadei sovietice la
Helsinki, Finlanda, în calitate de vicepreședinte și atașat. El a fugit cu soția și
fiica la Agenția Centrală de Informații (CIA), prin Helsinki.

555
 MIRCEA BULATOV

Nimeni nu o știa, nici măcar Ion care fusese acolo, cu el. Ba da,
era cineva, cel ce îl îndemnase să-i ia cernoveții de aur, cel căruia i
se rugase în micuța capelă Stella Maris, la Balcic în 1937. Ceva în
lăuntrul lui îl îndemna să nu-l mai asculte și să-și ceară iertare.
Cui?
Pe șoseaua lucind în lumina soarelui venea un taxi ce mergea
spre Varna. Îl socoti un semn ceresc, ca spusele preotului Vasili,
ce se jertfise pentru el, acolo în Siberia, în februarie 1941. Îi făcu
semn. Era liber. Comandă să-ntoarcă și să-l ducă la Balcic. Ajuns
la fostul Palat al Reginei Maria, zise șoferului să-l aștepte și intră
înăuntru. Urcă într-un suflet pe aleea pustie, cu scările ce duceau la
capelă. Nici țipenie de om. Pe o așa vreme frumoasă toată lumea
era la plajă. Cine avea chef să viziteze fostul palat, acum muzeu?
Două uși din fier forjat, zăvorâte cu lacăt, îi blocau accesul în
interiorul capelei. Se agăță cu mâinile de împletiturile din fier și
sprijinindu-și fruntea de oțelul rece începu să plângă hoțește, fără
lacrimi. Dorea să intre și să-și renege rugăciunea făcută
necuratului lângă altarul micii capele, în 1937. Părticica din
sufletul lui, ce se întredeschise un moment către Dumnezeu,
considera că se cade a-I cere iertare acolo unde cutezase să-L
desconsidere. Acolo unde Îi întorsese spatele și se rugase celuilalt,
celui care îl stăpânea acum pe deplin. Poate se mai găsea ceva
iertare la El, pentru tot răul făptuit. Se uită în stânga și văzând
crucea masivă de piatră, cioplită dantelat, încercă să se închine. Nu
putu. Mâinile i se crispară pe fierul vopsit negru și începură să
zgâlțâie ușile, doar, doar, s-or deschide. Ridică neputincios ochii în
sus. Din fresca de sub arcada de piatră, de deasupra ușii, îl privea
Sfânta Maria cu mâinile ridicate. Clipi des, dar în loc să vadă mai
limpede, zări încețoșat chipul altei Marii, a celei din Cheile
Bicazului. Mâinile ei nu stăteau ridicate pentru binecuvântare.
Parcă împuterniceau pe vecie blestemul rostit de ea, asupra lui, în
1958: „Să n-ai parte de niciun strop de dragoste… S-o dorești, să
tânjești după ea, dar să n-o primești de la nimeni!‖ Neputincios
făcu drumul înapoi spre ieșire. Coborî treptele aleii pietruite unde-l

556
 METASTAZA

ajunseră din urmă câteva rafale de vânt, venite de pe nisipurile

încinse ale plajei.
Briza mâna aerul fierbinte printre copacii aleii, cu un șuierat, ce
se preschimba în urechile lui Dima într-un chicotit macabru: „Hi,
hi, hi! Ești al meu, pe vecie! Te duceai la El să-i ceri iertare.
Prostule! Nu vezi că ți-a închis porțile. Eu ți-am dat-o pe Maria, eu
ți l-am dat pe Mihai. Hi, hi, hi! Și câte mai am să-ți dau… Ai abia
șaizeci și doi de ani. Și o să mai trăiești mult…‖

***

Ceapă Ion se pensionase din MAI devreme. Mai erau câteva

luni până împliniea cincizeci de ani. Se simțea încă în putere și era
mândru că-și lăsase băieții, pe Ionel și Mihai, urmași de nădejde, la
Securitate, bine înfipți în capitală. Primul se descurca mulțumitor
la operativă, iar al doilea ajunsese șeful grupei de urmărire a
dizidenților religioși și, implicit, politici. Ion hotărî ca după atâta
amar de vreme ar fi bine să se întoarcă definitiv acasă, în satul
natal, unde Maria rămăsese singură, refuzându-i, de nenumărate
ori, invitația de a deveni orășeană, de a se stabili în București.
Petrecerea de adio, de la viața de ofițer, o făcu într-un cadru
restrâns, doar cu băieții și Dima. Ionel veni cu Tina, nevastă-sa, iar
Mihai cu Viky. Serviră de toate, din belșug, iar la sfârșit o dădură
pe tărie. Pentru toate cele puse pe masă un om obișnuit ar fi
cheltuit un salariu. Și, chiar dacă ar fi avut cu ce le cumpăra, le-ar
fi găsit cu greu, doar la negru. Mihai aduse un aparat foto,
Praktica155 cu bliț. Viky îi trase în poză, de câteva ori, pe cei patru
ofițeri. Îi așeză, dintr-un motiv știut doar de ea, pe Ionel lângă Ion
și pe Dima lângă Mihai.
155
Praktica – brandul unor serii reușite de aparate foto SLR cu clișeu de 35
mm produse deVEB Pentacon Dresden- RDG.

557
 MIRCEA BULATOV

Peste câteva zile, Ion luă drumul Bicazului. Alesese să meargă

cu automotorul Malaxa156 la clasa I. La gară l-a condus Dima, ca
să-și ia la revedere.
Când dădu să se urce în vagon, acesta îi vârî ceva în buzunarul
de la haină, zicându-i: „Salutări Mariei și ai un plic cu pozele
făcute de curând. Să vă aduceți aminte și de mine…‖ Abia între
Ploiești și Buzău, Ion desfăcu plicul. În spatele pozelor, un carnet
CEC la purtător pe care era trecută o sumă considerabilă, cât să-ți
cumperi două motociclete. Duduitul automotorului se auzea surd,
îndemnându-l la picoteală. Se mai uită o dată, mai atent, la
fotografii. Una dintre ele începu să-i dea de gândit. Era cea cu
Dima și băieții. Acum, că erau bărbați în toată firea, Ionel semăna
leit cu el, iar Mihai aducea bine cu Dima.
Ajunse la locurile natale spre seară. Mai avea puțin din urcușul
potecii de la Dămuc și începu să gâfâie. Nu i se mai întâmplase
asta niciodată. Când zări casa și ulucii de la poartă nu se mai
bucură ca altădată. Deși acum aveau iluminat electric, totul i se
părea mohorât, vechi, îmbătrânit… ca și el. Intră în ogradă și nu
dădu de Maria. Începu să o strige și într-un târziu apăru, îmbrăcată
toată în negru.
— Ce s-a întâmplat Marie? După cine porți doliu? Cine a
murit?
— Tu, copiii și dragostea noastră.
— Dacă ăsta-i baiul, nu-i nimic. Las‘ că-ți trece. Acum rămân
acasă, nu mai trebuie să plec, zise Ion, gândind că toate cele spuse
de Maria nu sunt decât mofturi și toane de muiere neogoită.

Spre seară, când se așezară la masă și Maria răsturnă

mămăliga, Ion nu mai făcu semnul crucii peste bucate, ca altădată.
Se dezvățase de mult, la mesele cu colegii ofițeri și prietenele de-o
156
Automotorul Malaxa (clasa 78) - o serie reușită, ce a fost construită
începând cu 1939; putea ajunge la o viteză maximă de 110km/h; a circulat mult
timp pe liniile CFR; parcurgea distanța București – Constanța în două ore și
jumătate.

558
 METASTAZA

noapte, prin restaurantele Bucureștiului. O liniște groasă cât un zid

de cetate îi despărțea pe cei doi soți, cândva veseli și iubăreți.
De jos, din vale, prin întunericul nopții fără lună, se auzea
moale, aproape stins, lătratul câinilor din Dămuc. Înciudat, Ion
înfulecă câteva dumicaturi și dădu pe gât toată ulceaua cu vin.
Ridică ochii spre Maria. Stătea cu mâinile a rugăciune pe marginea
mesei și din când în când își făcea semnul crucii. De bucate încă
nu se atinsese…
Ion termină masa puțin înciudat, iar apoi se duse în dormitor.
Își aranjă hainele militărește, pe scaunul de lângă pat. Stinse
lumina și dezbrăcat se vârî sub așternut, așteptând-o pe Maria.
Trecu mult timp, mult mai mult decât era necesar pentru strângerea
mesei și spălatul blidelor. Pe întuneric, fără să aprindă lumina,
Maria se pregăti de culcare, apoi se vârî și ea, încet, în pat. Mâinile
lui Ion, nerăbdătoare, o așteptau. Se proptiră, una în șoldul Mariei,
iar cealaltă între picioare. Începură să o frământe trăgând-o spre el.
Cât era Ion de puternic și înfierbântat, nu se putea pune cu Maria a
cărei ființă, toată, nu-l mai îngăduia, nu-l mai suporta. Ion își
trăgea cu forță nevasta spre el, dar ea îl îmbrâncea cu o violență
înzecită. Se luptară așa, pe întuneric, câteva minute bune. Ion
enervat își plesni nevasta cu putere, pentru prima dată de când se
știau. Cu toată împotrivirea ei dorea să o aibă, animalic, chiar cu
forța. Instantaneu, în sufletul Mariei, rămășița de iubirea și atracție,
pătimașă altădată, se preschimbară în ură, silă și repulsie. Ion
aprinse veioza și se ridică în capul oaselor sprijinindu-se de tăblia
patului. Partea de sus a obrazului drept al Mariei devenise roșu
aprins. Acolo urma, în curând, să-și facă apariția o pată mare
vineție.
— Ce te-a apucat nebuno? Nu mă mai vrei? Altădată abia te
puteam potoli. Nu-l mai vrei pe Ion, pe bărbată-tu…
— Ion al meu a murit… împreună cu băieții mei. Zac în
mocirla securității, în care vă scăldați, toți, cu atâta plăcere. Câte
murdării ați făcut? Și toate le-ați învățat de la șarpele Dima. Așa-i?
— Șarpele ăsta ți s-a băgat între picioare? Al cui fiu este
Mihai? Al meu sau al lui? Uite aici cum îi seamănă… zise Ion,

559
 MIRCEA BULATOV

băgându-i Mariei sub nas fotografia făcută cu câteva zile mai

înainte și scoasă din haina de pe scaunul alăturat.
— Al lui, dar n-am nicio vină. Atunci în ‘37 am fost ca beată.
Doar știi cum ne-am comportat amândoi toată vacanța… Ca
apucații. A fost ceva anormal…
— Bine, ți-am înțeles mendrele. Dă-ți jos cămașa de noapte.
Acum trebuie să fii a mea... porunci Ion, dând pledul la o parte.
Rămase încremenit. Lângă el, pe așternutul alb, ca zăpada
proaspătă, stătea Maria îmbrăcată într-o cămașă lungă, neagră, de
doliu. Scuipă de trei ori în sân, să alunge piaza rea, ca în copilărie
când cântau cucuvelele noaptea și plecă din dormitor să se culce în
camera de oaspeți.
De atunci soții Ceapă, ce se legară cu sânge în 1932 pe
marginea râpei, deveniră doi străini care locuiau în aceeași casă.
Ea gătea și spăla, iar el îngrijea de vite și repara stricăciunile casei.
Din când în când, fără să zică ceva, Ion pleca cu zilele de acasă.
Începu să bea tot mai des, iar dragostea rămase pentru el doar un
dat din fund, până își descărca tensiunea din făcăleț. Pensia și
reputația de fost ofițer MAI îi erau suficiente pentru a găsi femei,
până jos la Bicaz. Banii nu-i prea consuma, nesatisfăcutele și
nesătulele începuseră ele să-l caute. I se dusese vestea pentru
dotarea și disponibilitatea sa. A cheltuit mai mult la doctori, că nu
toate erau sănătoase. Simțămintele nu i se mai ridicau nici până la
creier, iar să simtă ceva iubire în sufletul pe care nici nu știa dacă îl
mai are nici pomeneală. Foamea de altădată, a dragostei pentru
Maria, fugise definitiv de la el.
Ion muri în plină putere, pe la cincizeci și ceva de ani, în patul
unei femei tinere cantiniere, la Bicaz. Seara amândoi mâncaseră și
băură bine, apoi femeia își ceru dreptul. Tânăra îl frământa a treia
oară când Ion începu să zică printre gemete:
— N-am mai simțit așa ceva.... Ce-o fi? Mă doare pieptul, mă
apasă, mă strivește… Acum mă doare până-n spate… Mi-e greață!
Oh! Iar a inceput! Parcă mă strânge cineva de gât!

560
 METASTAZA

Medicul chemat constată că a făcut infarct miocardic.

Peste trei zile, Maria își îngropa bărbatul în cimitirul de la

Bicazul Ardelean. Nu voia ca soțul să-i fie aproape nici mort, la
Dămuc sau acolo sus la otăviște lângă crucea veteranului Ceapă
Ion.
Nu mai dorea ca nimic să-i mai aducă aminte de bărbatul,
copiii sau dragostea ei.

***

Visul se odihni puțin și reporni, arătându-mi-l pe Dima, în

1976, mai precis pe 24 ianuarie. În București se sărbătorea ca în
toată țara Unirea Principatelor Române. Acea zi festivă veni și cu
o veste tristă la prima vedere, dar plină de bucurii mascate pentru
eșalonul doi din armată și securitate, moartea generalului Emil
Bodnăraș. Erau destui cei ce se visau în incitantele modificări de
funcții. Dima se feri de vânzoleala cotangiilor ce porniră la
vânătoare de funcții. Știa prea bine că multe modificări nu or să
fie. Generalul, după ce ținuse multă vreme spatele lui Ghiță, făcu
același lucru și pentru Nicu și asta încă din anii ‘50 când îl
propulsase ca ministru adjunct al Apărării, dându-i gradul de
general-maior. Dima, deși primi „sfaturi generoase‖, nu intră în
jocurile pentru avansări și nici nu sprijini pe nimeni. Lăsă lucrurile
să meargă în voia lor. Avea motive serioase. Dacă în această
vânzoleală se cercetau arhivele mai abitir, putea ieși de undeva
vreo informație privind activitatea lui la vechiul SSI, înainte de
război. Atunci, nici relațiile cu KGB-ul nu l-ar mai fi putut ajuta.
Era o prostie să vrea mai mult acum. Scăpase, ca prin urechile
acului, de la mazilire de atâtea ori. De ani buni oamenii lui
Ceaușescu începuseră o mișcare de naționalizare a structurilor de
informații și securitate. Erau înlăturați pe capete ofițerii căsătoriți
cu rusoaice sau cei ce făcuseră studiile în URSS. Excepție făcea
doar Nicu căruia nimeni nu-i imputa studiile la Academia Militară
sovietică Frunze.
561
 MIRCEA BULATOV

În acele zile, un gând vechi începu să-i sfredelească mintea lui

Dima: „Oare El există? Posibil. Doar m-am împotrivit Lui, acolo
la Balcic în capela Stela Maris, și m-am rugat necuratului pentru a
o avea pe Maria. Am acceptat ce nu era al meu, devenind ca și
Emil, dușmanul lui Dumnezeu. Pe patul de moarte, generalul s-o fi
căit de cele făcute? Biserica construită din banii lui în satul natal
Iaslovăț, unde a cerut să fie înmormântat, este rezultatul unei
împăcări cu Dumnezeu sau o tardivă încercare de mituire?
A fost sincer pe ultima sută? Poate. Doar nu degeaba a lăsat cu
limbă de moarte să nu fie pus alături de ceilalți ciumați în
Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei,
pentru socialism, din Parcul Libertății157.
Dima se adaptase timpului știind să se facă necesar doar atât
cât trebuie. Din această cauză nu l-au trecut pe linie moartă
Nikonov și Pantiușa, ce îi fuseseră chiar subordonați lui Bodnăraș.
Nici Mazuru, Nikolski sau Saharovski. Toți s-au folosit de el, i-au
apreciat serviciile, dar nu l-au băgat prea mult în seamă. Pentru
superiori, Dima era un instrument neapărat necesar, dar gri, fără
luciri de metal prețios.
Nu la fel se petreceau lucrurile și de la el în jos. Destui stăteau
la coadă pentru a-i obține grațiile, serviciile, intervențiile. Atât
șantajabilii, pe care îi ajuta Dima să obțină funcțiile dorite, cât și
mica lui rețea secretă știau că nu este zgârcit. Ce îi curgea lui, lăsa
să se scurgă suficient și la ei, doar dacă îl serveau cum le cerea.
Multor protejați, ajutați de el să urce în posturi cheie, nu le ceruse
încă nimic. Îi păstra, așa, doar ca rezervă pentru o adică.

***
Așa s-au petrecut lucrurile și cu Nicu Stanciu. Încă din anii ‘50
se preconiza înființarea televiziunii române. Venise vremea când
propaganda se cerea a se manifesta și vizual.
Ziarele nu ajungeau la toți ignoranții, iar radioul începuse să se
demonetizeze. Nu mai avea penetrația din 21 septembrie 1939
157
Parcul Libertății – Vechiul parc Carol I, amenajat între anii 1900-1906,
.imediat după 1947 a fost redenumit „Parcul Libertății‖.
562
 METASTAZA

când comandoul de legionari, ce pătrunsese în radiodifuziune,

anunța asasinarea lui Armand Călinescu sau cuvântarea Regelui
Mihai din seara zilei de 23 august 1944. Dima încă nu primise
indicații de la NKVD pentru infiltrarea unor loiali în viitoarea
televiziune română, când se hotărî din proprie inițiativă să
găsească chiar de la început o persoană ce putea juca acolo,
oricând, un rol cheie. Nu se gândi la cineva care să ocupe postul de
președinte.
Scaunul era pregătit a fi foarte vulnerabil, doar de sus în jos, iar
ocupanții, se întrevedea că vor fi schimbați după toane, după
vremuri. Cum tot ce urma să se transmită la viitoarea televiziune
trecea, la propriu, pe la butoane, se hotărî să găsească un maestru
al butoanelor. Din cercetările lui dădu peste Edmond Nicolau158 un
mare specialist în radiocomunicații. Pe când era în corpul didactic
al Politehnicii din București, tovarășii l-au cooptat pentru
materializarea în fapt a transmisiilor TV. Era însă o fire foarte
puternică și independentă. În plus, din vechile date culese de pe
clișeele fostului funcționar-superior de la SSI-ul interbelic, Dima
știa că în tinerețe Edmond a activat în loja francmasonică „Steaua
Dunării‖. Pe un astfel de om nu îl puteai cumpăra sau șantaja, așa
că Dima se uită la discipolii acestuia.
Puse ochii pe un inginer tânăr, Nicu Stanciu, bun profesionist și
apreciat de Edmond Nicolau. Dima îi făcu drumul ușor spre
ascensiunea în posturile de conducere tehnică ale televiziunii. Iar
când inginerul Stanciu, cu echipa, montă antena televiziunii pe
Casa Scânteii, în decembrie 1956, făcând posibilă prima transmisie
din studiourile din Floreasca, în noaptea de trecere în anul 1957,
aureola de specialist în transmisiuni TV i se așeză singură pe cap.
I se potrivea de minune, ca cea a arhanghelului Mihail în icoanele
lui Simion Ușakov sau în ale lui Nechita Zugrav.
Mult mai târziu, în 1983, l-au depistat și sovieticii prin agenții
lor ce colcăiau în TVR. Se pare că ei l-ar fi îndemnat să facă prima
158
Edmond Nicolau (n. 1922 - d. 1996) a fost un inginer, specialist în
radiocomunicații, cibernetician și eseist român. De asemenea, a avut contribuții
originale în teoria câmpului electromagnetic, antene și propagarea undelor radio.

563
 MIRCEA BULATOV

transmisie color a demonstrației de la 23 August cu noul sistem

PAL, cumpărat de la francezi și nu cu unul SECAM, ca acela de la
sovietici. Se tatona un scandal între două țări prietene din lagărul
comunist. Dar asta e o altă poveste pe care nu am aflat-o pe deplin,
iar visul nu găsi important să mi-o dezvăluie.
Cum spuneam, totul se potrivea de minune, atât în cariera
inginerului Stanciu, cât și în planurile lui Dima. Acesta citise
partea ascunsă celor din jurul lui Nicu Stanciu.
Nu era altceva decât sufletul lui găunos, cocârjat, plin de
egoism. Până și Dima se mira în sinea lui, după ce îi cercetă
biografia, cum un fost copil, ce trăise drama ostracizării părinților
de comuniști, devenise adeptul și sprijinitorul acestora. Explicația
putea fi una singură, dorința de a ajunge cât mai sus, indiferent de
compromis.
Așa cum Arhanghelului Mihail purta cu semeție aureola
deasupra capului și sabia mereu scoasă, gata pentru luptă, inginerul
Stanciu făcea cam la fel. Doar că el nu o purta la vedere ca
arhanghelul, ci în taină, scoțând-o pe ascuns, tocmai împotriva
celor dragi. Această taină deveni călcâiul lui Achile în vicleana
mașinărie a lui Dima.
Ca să înțeleg mai bine diabolicul din Dima, visul îmi ridică
puțin vălul de peste această taină.
Inginerul Stanciu se afla în Hațeg pentru ceva probleme tehnice
privind releele TV din zona Retezatului și a Parângului. În acea zi
nu folosi mașina ce o avea la dispoziție. Împreună cu un coleg
localnic și unul din Timișoara așteptau autobuzul ce trecea Râul
Galbena pentru a ajunge la primărie, la sectorul de partid. Toți trei
se plimbau du-te-vino nervoși că acesta întârzia. Deodată, ca prin
farmec, se calmară. În stație apăruse o doamnă tânără, îmbrăcată
într-un elegant taior bej, de mână cu o fată de vreo unsprezece ani.
Lui Nicu începură să-i sticlească ochii. Nu-i venea să creadă.
Acolo, lângă el, în prăfuita stație de autobuz de pe strada Gării din
Hațeg, pășeaea chiar Ingrid Bergman. Actrița suedeză era feblețea
lui imaginară, de când vizionase „Pentru cine bat clopotele‖.

564
 METASTAZA

Acum alături, la nici doi metri, stătea ea, dar coafată ca în

„Casablanca‖, la final, înainte de a se urca în avion. Doar o mică,
mare deosebire. Tânăra doamnă, ce-i căzuse cu tronc, se deosebea
de Ingrid prin negrul părului, ca pana corbului. Nicu dădu roată, de
trei ori, grațioasei clepsidre, când o auzi pe fetișcana ce o ținea de
mână zicând: „Ce se tot zgâiesc ăștia la tine, soră-meo? Să nu te
deoache…‖ Când auzi că cele două sunt surori îi crescu și mai
mult apetitul. Voia ca frumusețea în taior bej să fie a lui, numai a
lui.
Colegul din Hațeg se apropie și-i șopti: „E noua profesoară de
limba română de la liceul nostru. A venit de la Cluj.‖ Tot el, când
veni autobuzul, îi făcu intrarea. Îi vorbiră domnișoarei Iulia, acesta
era numele brunetei Ingrid, despre Sarmizegetusa, despre… Nu
peste mult timp, Nicu o ceru în căsătorie. Aici apăru prima
problemă pentru care Nicu îi ceru sprijin lui Dima. Iulia era fată de
preot. Că acesta pierise în război nu conta, după dogmele zilei,
cadriștii o categoriseau că avea origine nesănătoasă și îi putea
strica ascensiunea. Dima îl asigură că o să pună la adăpost dosarul
tinerei, doar el să aibă grijă ca atunci când ea se va muta în
București să predea doar într-un liceu anume, unde o să fie
supravegheată. Ascensiunea lui Nicu ajunse pe noi culmi.
Devenise directorul tehnic al TVR, iar bruneta Ingrid, românca
Iulia, își chinuia sufletul, închisă doar pentru el, într-o colivie
poleită cu aur. Acolo a fost nevoită să-și crească și băiatul. Atât
mama cât și fiul au răbdat sabia arhanghelului comunist ce îi voia
pe amândoi soldați disciplinați, așa cum dorea el: ea să fie tot
timpul o nevastă frumoasă, supusă, protocolară cu musafirii, iar
băiatul să acumuleze multă, multă învățătură pentru a fi mereu
primul la școală și numai cu zece la toate materiile. Nicu reuși să
le aibă pe amândouă. Nu știa că nu avea niciun merit. Soția îi
suporta ordinele deoarece își încredințase viața lui Dumnezeu care
îi dădea putere să rabde totul, iar băiatul deveni premiant, tot
timpul, necontând că pentru asta a trebuit să renunțe la bucuriile
copilăriei și la multe altele.
***
565
 MIRCEA BULATOV

Visul îmi mai dădu la o parte și alt văl. Era în primăvara lui
1976. Maleficul Dima deja își transfera mefistofelica experiență și
putere fiului său, Mihai, ce nu știa încă, nici acum, că protectorul
lui unchi nu îi era doar mentor, ci și tată. Cei doi colaborau perfect,
iar Mihai înțelesese și fructifica deja munca micii rețele secrete,
înființată de Dima. Deși organizatoric făcea parte din Direcția I,
avea acces la mai toate serviciile. Doar Ionel habar nu avea de
existența rețelei, deși servindu-i pe Dima și Mihai, făcea parte din
ea.
El doar executa ordinele, ca la carte, că doar de aia făcea parte
din Direcția operativă. Despre serviciile făcute de rețea KGB-lui
nu știa decât Dima, care hotărî ca în curând să-i predea ștafeta și
aici fiului său, Mihai. Acesta ascultase de mult, sugestiile lui Dima
și conlucra intens cu informaticienii de la Centrul de Calcul. Și-l
făcuse prieten chiar pe Moroșanu pe care îl sprijinea cum putea, să
ajungă șeful colectivului. Nu se baza însă prea mult pe prietenia
lui. Moroșanu, informatician inteligent și pe deasupra bărbat bine
făcut, avea sigur și alt sprijin, mai de sus. Pentru o lungă perioadă
acesta a lucrat și ca ofițer sub acoperire într-un centru de calcul al
unui mare institut din capitală de unde își racola colaboratori.
Operatorii de la Centrul de Calcul erau în majoritate femei,
mai toate rude sau soții ale ofițerilor din Securitate. Mihai se hotărî
să-și facă măcar pe una dintre ele prietenă. Asta ca să fie sigur că
poate avea acces la datele din computere și fără ajutorul lui
Moroșanu. Apelă la sfaturile feminine ale doamnei Viky căreia
vârsta începuse să-i rotunjească puțin formele, dar care mai simțea
nevoia, din când în când, de serviciile intime ale lui Mihai. De la
ea Mihai, acum maior, află următoarele reguli privind cucerirea
unei femei: să fii romantic, să-i acorzi atenție, mai ales între cele
din preajma ei, puțină aventură amestecată cu ceva imprevizibil și,
din când în când, cadouri care să o surprindă. Bineînțeles, în
relațiile intime, trebuia să aplice tandru, răbdător și progresiv, toate
lecțiile de comportament, de mascul alfa, învățate de la Viky. Se
interesă și găsi printre operatoare o moldoveancă, Ileana, ce abia

566
 METASTAZA

împlinise douăzeci de ani și care nu era căsătorită. Protectorul ei

era un unchi, general de armată cu relații în MAI.
Amăgirea fetei porni de la o glumă cu substrat, spusă de Mihai
când trecu pe la colectivul lui Moroșanu, și continuă până ce o
convinse pe Ileana să meargă cu el într-o plimbare cu mașina la
Poiana Brașov. Acolo sus, sub umbra brazilor, Mihai obținu doar
câteva săruturi și acceptul unor îmbrățișări mai înfocate. Își înfrână
mâinile, să nu meargă prea jos, prea adânc. Trebuia să aibă răbdare
să-i cucerească mai întâi sufletul și mintea, de care avea nevoie, iar
trupul era sigur că o să vină, plocon, de la sine, mai târziu.
Până în toamnă Ileana deveni toată a lui. Pentru ea nu mai
conta că riscă totul, la serviciu. Făcea întocmai ce îi spunea iubitul.
Copia dischetele cu informații mai importante. Pentru ea o
rugăminte a iubitului era mai importantă decât ordinele lui
Moroșanu sau ale șefului cel mare. Informațiile de pe marile
dischete de 8 inchi le copia personal pe o bandă magnetică la un
centru informatic din provincie. Acolo avea acces printr-un
colaborator care habar nu avea ce serviciu îi făcea.
Nu la fel de ușor îi mergeau lucrurile lui Mihai cu
supravegherea creștinilor. În acea vreme, sus în CC, se respectau
cele discutate când s-au semnat acordurile de la Helsinki159.
Decalogul semnat atunci de o grămadă de state din est și vest
trebuia respectat. Mai ales că URSS obținuse introducerea
punctului patru, privind integritatea teritorială a statelor, iar Statele
Unite ale Americii celui de-al șaptelea, privind respectarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Nicu obținuse
atunci, ambițioasa lui dorință, vizita președintelui SUA – Gerald
Ford în România.
Ca un făcut, tocmai în aceste împrejurări un pastor baptist,
Liviu Olah, agita apele, mai în toată țara. Dorea și el ceva, trezirea
între creștini. Adevărul este că arondarea bisericilor și măsurile de
159
Acordurile de la Helsinki (sau Actul Final cuprinzând 10 puncte - Decalogul)
au fost semnate la 1 august 1975 la Helsinki (Finlanda) de 35 de state, între care
cele două mari puteri (Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii).

567
 MIRCEA BULATOV

înfricoșare a pastorilor de către Securitate dădură rezultate. Mulți

deveniseră colaboratori, direct sau prin Departamentul Cultelor.
În mai toate bisericile neoprotestante domnea o atmosferă
glacială. Mihai știa că ce începuse el, cu ani în urmă, se
multiplicase, exagerat de mult. Destui ofițeri de la inspectoratele
județene găseau între creștini o droaie de dușmani iluzorii doar
pentru a-și justifica posturile și salariile grase. Mihai trebuia să
cearnă bine rapoartele pentru a-i afla pe cei cu adevărat periculoși
sistemului. Mai știa, de la Dima, că trebuie să admiți că viața e
plină de defecțiuni. Așa a fost și cu acest dușman al poporului,
Liviu Olah.
A început să curgă cu note și dosare informative de peste tot.
Pastorul nu ținea cont de interdicțiile Departamentului Cultelor și
nici de indicațiile de potolire primite de la șefii lui din Cultul
Baptist. I-a fost retras și carnetul de pastor la Timișoara. Nimic.
Enoriașii de la Oradea l-au chemat la biserica lor. Și aici, ca la
Timișoara, l-au categorisit drept evanghelist. Așa și era. Predica
peste tot prin țară. Parcă avea lipici la oameni. Nu conta nivelul de
cultură sau de credință al celor care îl auzeau. Truditori la CAP-
uri, muncitori din fabrici, profesori sau medici, fiecare îl asculta cu
sufletul la gură și erau gata să-i urmeze sfaturile și învățăturile. Nu
erau ale lui, erau doar scoase parcă dintr-o Biblie ce zăcuse
zăvorâtă prea mult timp. Mulți îl asemănau cu Ioan Botezătorul.
Vorbea direct și te pătrundea până în adâncul inimii. Erau zile
când predica și în cinci locuri diferite. Pentru cei de la operativă
devenise enervant. Aveau mult de alergat.

Mihai și Ionel se hotărâră ca pentru acest caz, devenit special,

să-i ceară sfatul unchiului. Se întâlniră, în particular, în aceeași
casă de la periferia Bucureștiului, unde Mihai mai fusese de câteva
ori, cu ani în urmă. Totul părea neschimbat acolo, în micuța și
cocheta gospodărie din capătul Giuleștiului. Lipsea doar bătrâna
surdă ce plecase definitiv cu dricul CFR-ului, iar teiul devenit
pletos arunca o umbră mai deasă. Se așezară la masa de sub el și
după ce clevetiră, ca babele, Dima îi aduse la ordinea zilei.

568
 METASTAZA

— Care-i baiul cel mare? De ce ați venit la mine?

— Avem de furcă rău cu unul, Olah, de care nu ne putem
atinge, începu să se plângă Ionel.
— Am auzit de pastorul sau evanghelistul ăsta. Ce măsuri ați
luat voi la operativă? I-ați pus microfoane prin casă? Telefonul e
ascultat? L-ați urmărit unde merge? îl bombardă Dima pe Ionel cu
întrebări.
— Ca un făcut unchiule… Mereu e păzit de ai lui. Care se
roagă, care cântă… Parcă ar fi îngeri protectori. Am reușit doar
telefonul să-l punem sub urmărire, ca și pe el. Duminica aleargă ca
un apucat să vorbească la mai multe biserici. I-aș face felul, prea
ne obosește, dar avem opreliște. Cică ar deveni un scandal
internațional și…
— Și nu se vrea, sus. Dar care sunt problemele pe care le
creează? Mă refer la cele oficiale din dosare… Se adresă de data
asta Dima către Mihai.
— Toate converg spre una singură. Are influență asupra
oamenilor. Toți îl ascultă și sunt din ce în ce mai mulți.
— Cum adică mai mulți? Că doar nu se umflă bisericile de la
o zi la alta, spuse mirat Dima.
— Ba chiar așa. Abia au trecut doi ani jumătate de când este la
Oradea și s-au botezat sute. La un botez au fost chiar o sută
patruzeci și nouă de persoane. Să știi, Dima, că la pocăiții ăștia
botezul este baza și se face când sunt mari. E plină America de ei.
Iar odată botezați devin, într-un fel, fanatici.
— Cum într-un fel? întrebă Dima curios.
— Păi devin mai sârguincioși la serviciu, nu fură, nu curvesc,
nu se îmbată, dar ne urăsc. Cei din biserică, ce o luau la măsea, au
făcut legământ că nu mai pun picătură de tărie în gură, iar despre
noi, despre Securitate, zic că suntem slugile Satanei, că nu degeaba
avem aceeași inițială… Am aflat că plănuiesc, acum în iunie, un
botez mare, cu fanfară, la Criș. Dacă îi lăsăm, prind și alții curajul
și se aprinde focul în toată țara, iar dacă-i oprim cu bastoanele, ne
sar în cap politrucii, că zădărnicim politica externă. Ce-i de făcut?
569
 MIRCEA BULATOV

Am lansat și zvonuri: că folosește banii bisericii, că nu este

zdravăn la minte deoarece a fost bolnav de meningită când a fost
mic. Nimic, niciun rezultat, zise Mihai.
— Dar tu personal l-ai ascultat vreodată? întrebă Dima, puțin
enervat.
— Da. M-am dus odată când predica în biserica de la Mihai
Bravu. M-a frapat o frază de-a lui: „Oamenii buni trăiesc într-o
lume bună. Oamenii răi trăiesc într-o lume rea. Toți fac parte însă
din aceeași lume. Îi desparte doar rugăciunea.‖ Și am mai aflat că
acolo la Oradea vin enoriașii, la rugăciune, cu un ceas mai
devreme de începerea slujbei. Se roagă și se roagă, cu sutele…
Aici o fi secretul puterii lor?
— Gata băieți… Mi-a venit ideea cum să-l anihilăm pe
fanatic. Aflați mai întâi când are loc botezul. Lansați, printre
enoriași, zvonul că o să fie opriți de pompierii militari cu
furtunurile de apă, că deranjează nu știu ce manifestare cultural-
sportivă, pe care voi să o organizați să aibă loc în aceeași zi. Apoi,
lăsați pe mine. O să fie „lămurit‖ chiar de un apropiat de-al lui, pe
care îl am la mână. E un pastor din Ploiești ce se dă, acolo la ei,
drept mare învățător spiritual. E orgolios și s-ar bucura să-i ia el
locul lui Olah. Am să-l momesc cu acceptarea sa în postul de
Secretar General, la ei în cult. Odată oprit acest botez, spiritul de
evanghelist al lui Liviu se v-a estompa. Apoi, ca să scăpăm
definitiv de el îi oferim un pașaport pentru America, la pachet cu
zvonuri defăimătoare. Pentru asta am între creștini destui
colaboratori. Pentru început am să-i folosesc pe David și pe
Profesorul, cu care colaborez bine la Direcția I.

***

Deși Ceapă Ion, tatăl lui Ionel, părăsise Securitatea și implicit

rețeaua lui Dima, datorită pensionării, lipsa nu i se cunoștea. Dima
ajutat de Mihai și de finanțele venite de la Moscova, prin emisarii
vienezi, reușea să obțină rezultate. Le exploata cu succes,
împărțind informațiile în trei părți, nu mereu egale. Una pentru

570
 METASTAZA

Securitate, una pentru KGB și alta, nu ultima ca importanță, pentru

sine. Nu îi reușea întotdeauna. Câteodată, rețeaua lui dădea rateuri
puține și fortuite.
Nu se datorau greșelilor de strategie sau ale colaboratorilor, ci
neprevăzutului. Așa se întâmplară lucrurile și în seara zilei de 4
martie 1977.

Mihai trebuia să aibă întâlnire cu Loredana, amanta unui

colonel între două vârste, chelios, mic și cu o talie ce necesita o
curea care să se închidă la un metru și... lungime.
Era un coleg de-al lui Mihai, la Direcția I, ce mânuia dosare
importante. Nu de puține ori, din prea mult sârg pentru slujbă, își
redacta notele de serviciu acasă. Loredana avea un talent, să-l facă
să adoarmă frânt după partidele de amor. La început acestuia i s-a
părut ciudat, dar consideră după un timp că este normal. Mereu
când se trezea și o găsea pe Loredana lângă el în pat, atribuia totul
efortului făcut. Nici nu-i trecea prin cap că Loredana îl droga
pentru a avea timp să-i cotrobăie prin biroul din camera alăturată.
Citea tot ce i se părea nou și aranja atent lucrurile cum le găsea.
Până când se întâlnea cu Mihai să îi redea totul, rămânea încordată,
apoi, după ce primea remunerația, se destindea complet,
odihnindu-se ca un ceas ne-ntors, până la o nouă întâlnire cu
colonelul.

Ionel, la rugămintea lui Mihai, fila doi seminariști de la

Institutul Teologic Baptist. Avea informația că este posibil ca ei să
se întâlnească cu alți lideri creștini, undeva în centrul capitalei.

Dima avea o sarcină mai ingrată, consolarea fostei procuroare

Victoria. Viky nu mai era cea din anii de glorie ai Tribunalelor
Poporului. Se afla într-o fază proastă, vecină cu depresia.

Visul nu-mi ascunse nimic din ce făcură în acea seară cei trei
securiști.

571
 MIRCEA BULATOV

Mihai se întâlni cu Loredana la restaurantul Dunărea. O

racolase de câțiva ani, la recomandarea lui Dima. Cum de le dibuia
Dima pe cele cu vino-ncoa și talent la descusut, dar care știau să-și
țină gura? Femei tinere, frumușele, gata să se sacrifice pentru o
sumă nici prea mare, dar nici prea mică, în patul unde erau trimise,
găsea și singur. Celelalte două calități, musai necesare unor
colaboratoare de acest gen, Mihai încă nu știa să le descopere.
Luară masa devreme, ceva după șase seara. Loredana, care îl
cunoștea bine pe Mihai, nu întrebă nimic despre ora nepotrivită.
Nu era o oră corespunzătoare nici pentru un prânz târziu, nici
pentru o cină timpurie.
Știa că îi va spune motivul dacă era necesar. Pentru Loredana,
principalul consta în remunerația pe care urma să o primească,
după ce îi spunea ce reușise să afle nou de la colonel. Mihai
alesese Dunărea dintr-un motiv copilăresc. Era vineri și, după
obiceiul de acasă, învățat de la maică-sa Maria, trebuia musai să
mănânce pește. Aveau crap românesc, din cel cu solzii mari. Ora o
alese din alt motiv. Nu dorea să riște să se întâlnească cu careva
dintre colegii cheflii sau poate chiar să dea nas în nas cu colegul
colonel, de la Direcția I.
— Loredana, ți-a plăcut crapul? I-am zis de ieri bucătarului că
nu-l vrem la grătar, ci la cuptor, cu legume, piper și mult vin alb…
Mai ia un pahar de vin. E din același soi cu cel folosit la gătit. Știu
că nu adori contrastele mari.
— Ce desert îmi recomanzi, la sfârșit? Ar merge ceva nu prea
leșinat de dulce.
— Am trecut pe la prăjituri înainte de a veni tu. Nu au ceva
potrivit. Luăm de aici șampania, iar dulcele îl luăm de la Scala, în
drum spre casa ta. Am ceva să-ți dau și cred că ai și tu pentru
mine.

Nu trecu mult de șapte seara când Loredana la braț cu Mihai,

ce ducea în mâna rămasă liberă o pungă cu o sticlă de șampanie,
intrară în Cofetăria Scala. Cât timp Loredana alese prăjiturile,
Mihai dădu o roată, cu privirea, prin toată cofetăria. Undeva,

572
 METASTAZA

într-un colț, stăteau la două mese alipite câțiva studenți de la

teologie. Cu fața către intrare, stăteau Rusu Ioan, impozant chiar și
așa așezat pe scaun, iar alături nelipsitu-i prieten transilvănean,
mărunt de statură, Morocoș Nicolae.
Alături, o masă liberă, iar la următoarea, Ionel sorbea cu un pai
dintr-un pahar înalt de cafe-frappe, mimând a plictis. Încerca să
prindă cât mai multe frânturi din discuția lor aprinsă. Ionel și
Mihai îi cunoșteau din dosarele pline cu note și fotografii. Despre
existența acestor dosare, întocmite de Securitate, mai precis de
oamenii lui Mihai, înainte de absolvire și de ungerea ca pastori,
tinerii habar nu aveau.
Făceau parte din seria de studenți cu mințile și inimile cele mai
deschise către semenii lor, din câte le-a avut Seminarul Teologic
Baptist după război. Aceștia erau considerați periculoși de
ideologii partidului ce vedeau în ei dușmanul de clasă din
interiorul țării. Semănau, la credință, cu Marcu Nichifor. Ca un
făcut, deși Securitatea îl scosese pe linie moartă, parcă întinerise și
se multiplicase în ei. Acești dușmani de moarte ai sistemului, așa
erau văzuți de ideologii partidului de la Ștefan Gheorghiu160, chiar
credeau în adevăr, în libertate. Mai rău, îl propovăduiau și
începuseră să-l răspândească în rândul tinerilor credincioși ce nu se
împuținau, cum prevăzuseră Dima și Mihai cu ani în urmă, ba din
contră. De la amvoanele bisericilor, unde își desfășurau practica
înainte de terminarea seminarului, viitorii pastori erau crezuți. Nu
din naivitate, ci din pricină că trăiau ceea ce vorbeau. Trebuiau
găsite metode pentru a nu fi lăsați să-și dezvolte potențialul de
predicatori anti-minciună, anticomunism. Marilor zilei le era frică
mai ales de deschiderea pe care o aveau, unii dintre aceștia, la
ambasadele occidentale. În special, cele ale Portugaliei,
Germaniei, Angliei și bineînțeles ale SUA. În această privință
temerea celor din Securitate se baza totuși pe ceva. Credeau că
160
Academia Ștefan Gheorghiu a fost o universitate politică din București, din
perioada comunismului. A fost înființată la 21 martie 1945 de Partidul Comunist
Român, la inițiativa Anei Pauker, sub denumirea de Universitatea
Muncitorească a PCR.

573
 MIRCEA BULATOV

acești tineri împleteau misticul cu politicul, cum o făceau unii

evangheliști și misionari din vest, ce ne vizitau țara.
— La ce te zgâiești Mihai? îi întrerupse gândurile Loredana,
ce luase pachetul cu prăjituri și pișcoturi pentru șampanie.
— La… la nimic important. Uite! Vezi, tinerii care intră acum
pe ușă?
— Da! Ce-i cu ei?
— Sunt baschetbaliștii de la Liceul Sportiv 35, iar cel cu
mustăcioară e Anton Netolitzchi. E un viitor talent în baschetul
românesc. Îl curtează Steaua161, cred că-l vor lua la ei…
— De ce-mi îndrugi toate astea? Știi că nu mă prea interesează
sportul, iar baschetul, nici atât.
— Fac pariu că se vor așeza acolo, la masa din fundul sălii,
lângă colț, îndrugă Mihai ca să zică și el ceva și să nu-și
desconspire gândurile.

Orele opt îi găsiră pe cei doi în garsoniera Loredanei, undeva

pe lângă Romană162. Serviră pișcoturi și șampanie în timp ce
Mihai o asculta pe amoreza colonelului. Telecomandată prin
plicuri pline cu bălcești albaștri163, își juca bine rolul reușind să
culeagă, de la cel cu care se culca de mai bine de un an, dar pe care
nu-l suporta, informații ce păreau aiurea. Frânturi fără sens.
Cioburile acestor informații puse cap la cap cu cele știute de Mihai
și Dima alcătuiau un mozaic revelator al multor secrete din lumea
celor ce conduceau țara. După ce primi plicul, pentru acest ultim
serviciu, Loredana se destinse și la propriu. Își dezgoli trupul
161
CSA-Steaua - Clubul Sportiv al Armatei Steaua București a fost înființat la 7
iunie 1947 pentru a continua într-un cadru instituționalizat vechea tradiție a
practicării sportului în Armata României.
162
Piața Romană – Este o piață ce constituie un punct nodal pe axa nord-sud a
Capitalei, aici întretăindu-se câteva artere importante. Poartă o denumire ce se
încadrează „filierei latine‖, menite să marcheze originea noastră romană.
163
Denumirea în jargon a bancnotei de 100 lei ce circula în Republica Socialistă
România. Era o bancnotă albastră, cu cea mai mare valoare din R.S.R. și care
avea pe una din fețe chipul revoluționarului de la 1848, Nicolae Bălcescu.

574
 METASTAZA

mlădios, așezându-se într-o poziție provocatoare în vârful patului,

apoi îi făcu semn lui Mihai să vină lângă ea, zicându-i:
— Hai, vino aici! Știi că burtosul doar mă enervează. De când
trebuie să mă culc cu el n-a reușit niciodată să mă… Ce-i asta
Mihai? Se zgâlțâie totul… Auăleu! Maică precistă… sunt goală…
— Trage pledul pe tine și să mă ajungi din urmă, zise Mihai
speriat, în timp ce fugea deja pe scările micului bloc cu două etaje.
Când ajunse jos, ultimele secunde ale cutremurului zgâlțâiau
încă pământul făcându-l să alerge împleticit, câțiva pași, ca beat.
Nu peste mult timp ieșiră toți oamenii din blocurile și casele
învecinate. Loredana, învelită într-un pled, îl bătu pe umăr. Când
Mihai se întoarse, o palmă zdravănă îl pocni peste obraz.
— Halal ofițer! M-ai lăsat singură, lașule! Să-ți iei adio de la
mine! Nici de sutele tale nu mai am nevoie…
Mihai se depărtă de grupul de oameni speriați și nepăsându-i că
și-a pierdut una dintre colaboratoarele valoroase se îndreptă grăbit
spre Scala. Mergea bezmetic pe axa bulevardului printre mașinile
oprite și oamenii îngroziți ce priveau uimiți prin ceața prafului de
moloz. În mijlocul drumului îl zări pe baschetbalistul Netolitzchi
ce privea buimac către mormanul de ruine ce, cu câteva minute
înainte, se numea Blocul Scala. Scăpase împreună cu prietenii săi.
Dar Ionel? Mai făcu câțiva pași când o mână puternică îl prinse de
braț, îl întoarse și-l îmbrățișă, mai, mai să-l sufoce.
— Trăim! Trăim! striga întruna Ionel.
— Da! Am scăpat amândoi. Hai să dăm de unchiul Dima, să
aflăm ce-i cu el, zise Mihai.

În aceeași seară, pe la șapte seara, fosta procuroare Victoria,

acum doar tovarășa avocat, cobora dintr-un taxi în fața casei lui
Dima. Viky nu mai era clepsidra de altădată ce stârnea invidia
colegelor, cu pieptu-i avântat. Mihai se despărțise de mult de ea și
de lecțiile ei tandre. Și Dima o ocolea, dar Viky se întâlnise cu el,
întâmplător, zilele trecute. I s-a plâns că nu se mai poate stăpâni,
că o apucă plânsul din senin, chiar și la tribunal. Acesta,
protocolar, dându-și seama că ea este cu nervii la pământ și putea

575
 MIRCEA BULATOV

să-i scape, printre actualii procurori avizi după putere, vreo vorbă
despre cele făptuite la îndemnul lui cu ceva ani în urmă, o invită
tandru, ca altădată, la el acasă.

Se comportară mai bine de jumătate de oră ca doi prieteni

vechi, dar precauți, fără încredere deplină unul în altul, ca eroii lui
Dumas în primele capitole din După douăzeci de ani.
Ceva din vechea încredere începu să revină între cei doi. Dima
aduse coniac și o îmbia să bea deja al doilea pahar, în timp ce el
doar gustase din primul. Nu dorea să o îmbete, mai rău, dorea să o
facă să aibă încredere în băutură, să se refugieze în ea, să devină
dependentă de alcool. Pregătise și ambianța necesară. Lumina era
la jumătate, iar magnetofonul TESLA reda melodiile lui Engelbert
Humperdinck urmate de câteva valsuri celebre. Se făcuse ora nouă
și un sfert când magnetofonul făcea să pătrundă, în încăpere,
incitantele acorduri ale Valsului al 2-lea de Șostakovici. Viky nu
mai rezistă și, aruncându-și pantofii din picioare, îl trase pe Dima
către ea, în picioare, la dans. Îl strânse la pieptu-i devenit palpitant
ca altădată. Dansa lipindu-și urechea de cămașa lui Dima. Cu o
ureche auzea viorile și saxofonul orchestrei de pe banda
magnetică, iar cu cealaltă inima lui Dima. Dintr-odată bătăile
acesteia se amplificară, iar podeaua casei începu să danseze și ea
cu ei. Valsul se întrerupse, la fel și lumina, dar casa dansa în
continuare. Dima o strânse puternic în brațe și o prăvăli peste el
jos, pe covor, lângă pat.
— Stai cuminte Viky! Nu te speria! E cutremur.
Grinzile casei trosneau, iar magnetofonul zbură de pe servanta
luciosă, proiectat de zidul casei, lângă picioarele lor. Secundele
distrugătoare trecură, dar Viky stătea agățată în continuare de
pieptul lui Dima. Acesta scoase bricheta de argint din buzunarul
pantalonilor. O purta mai tot timpul cu el. Credea că îi aduce
noroc. Era de pe timpul când fuma și lucra la SSI pentru Moruzov.
O aprinse și constată că bătrâna casă, fără etaj, rezistase cu bine.
Lângă ei, pe podea, zăcea tăcut magnetofonul spart, iar în tavan

576
 METASTAZA

lustra din fier forjat continua să se clatine aprig. O ridică pe Viky

și o culcă în pat. Plângea întruna.
— De ce plângi? S-a terminat, încerca Dima să o calmeze.
— Nu plâng de frică.
— Dar de ce?
— Ar fi fost minunat să murim așa… îmbrățișați. Cred că-mi
este dat să mor hoașcă bătrână neiubită de nimeni. Dacă nu s-a
spart sticla de coniac dă-mi-o te rog… Trebuie să mă-mbăt bine în
noaptea asta.
Peste nici un an, în 1978, tovarășei avocat Victoria i se
desfăcea contractul de muncă. Devenise alcoolică și a fost
internată pentru dezalcoolizare. La spital nu o vizita aproape
nimeni. Doar Dima venea rar și-i lăsa sub pernă, fără să vadă
nimeni, câte o sticlă plată de coniac ieftin, Zarea164. După câteva
come alcoolice a avut una profundă. A murit cu puțin înainte de a
împlini patruzeci și nouă de ani. De înmormântare s-a ocupat o
firmă de pompe funebre plătită de Dima. La cimitir au fost doar
trei persoane: preotul, Dima și Mihai. Ultimul venise la insistența
celui de-al doilea pe care îl considera, în continuare, unchiul
protector.
După o lună de la înmormântare, Mihai primi o vizită ciudată.
Era un notar bătrân ce îi lăsă o scrisoare din partea Victoriei și
insistă să o citească când rămâne singur. Deschise plicul și citi:

Dragă Mihai,
Dacă citești aceste rânduri înseamnă că eu nu mai sunt în viață.
Îmi pare bine că ne-am cunoscut. M-am aruncat în brațele tale la
insistențele tatălui tău. Nu-l judeca. Dorea să te știe bărbat cu
experiență. Te-am iubit ca pe mine.
Viky 5 martie 1977
164
Compania de băuturi alcoolice Zarea a fost fondată de Wilhelm Mott în
1912. În 1948, fabrica a fost naționalizată sub numele pe care îl poartă și astăzi,
ZAREA, ajungând numărul unu în producția de spumante din țară. Treptat
spumantelor li s-au adăugat alte tipuri de băuturi alcoolice.

577
 MIRCEA BULATOV

P.S.
La petrecerea de rămas bun a lui Ceapă Ion v-am făcut la toți
patru o fotografie în care v-am aranjat grupați tată, fiu… tată, fiu.

Ca un apucat, Mihai cotrobăi prin cutiile cu fotografii până ce

dădu peste cea cu pricina. Se holbă insistent și înțelese totul.
Asemănarea lui cu Dima, grija ce i-o purta și respectul pe care
îl avea acesta față de maică-sa Maria. La patruzeci și unu de ani
Mihai, ditamai maior la Securitate, află cine îi este tată cu
adevărat.
***

Nu mai era mult până ce iulie 1978 urma să se încheie. Mulți

securiștii se pregăteau să meargă în vacanță. Totul părea calm, ca
vara ce invita la mare, când veni cutremurul. Comparat cu cel din
1977 era mai altfel. Se manifesta pe o falie foarte îngustă: vârfurile
politice ale statului și Securitatea. Cutremurul se numea Ion Mihai
Pacepa165. Dima scăpă și de data aceasta de o cercetare mai
amănunțită asupra trecutului său. Aceasta se datora nu talentului
său în pitulare, în timpuri dificile, ci norocului. Așa considera el.
De fapt, cel ce se implicase în ursita sa era acela căruia i se
rugase la Balcic în 1937. Acesta îi promisese, tot acolo și în 1975,
că o să mai trăiască mult, doar… doar să nu se căiască și să-I ceară
iertare Lui. De aceast regret, cu care Dima încercase să vină
înaintea Creatorului, râsese el, cel ce i-o dăduse pe Maria și pe
Mihai.
Se datora puțin și ascultării de sfaturile fostului colonel KGB,
ce acum, ca general pensionar, se răcorea pe undeva la Soci,
165
Mihai Pacepa avea 50 de ani şi era general locotenent şi director adjunct al
Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) din cadrul Securităţii, în 1978, atunci când
a dezertat,. Pacepa era şi consilier personal al lui Nicolae Ceauşescu, pentru
securitate naţională şi dezvoltare tehnologică. În iulie 1978, Pacepa a fost trimis
în RFG, unde ar fi urmat să aibă loc un atentat la redacţia Radio Europa Liberă.
Alte surse susţin că Pacepa urma să ia legătura cu cancelarul Helmut Schmidt
pentru un mesaj personal transmis de Nicolae Ceauşescu.

578
 METASTAZA

Baikal sau aiurea în URSS. Dima rupsese de mult orice relație cu

cei de la Externe.
În zăpăceala creată, mulți superiori din Securitate i-au cerut
sfatul. Era unul din cei mai vechi lucrători, ce știa multe, încă de la
înființare.
Mihai veni și el, dar acasă, în casa bătrânească din Giulești.
Dorea să-i cunoască părerea privind dezertarea generalului, dar
mai dorea să știe ceva. Se învârtiră în jurul cozii mai bine de un
ceas. Mihai, enervat de atâtea cuvinte rotunde ce nu spuneau
nimic, atacă direct.
— Tată… cuvântul abia rostit îi ardea gâtlejul. — De ce mi-ai
ascuns asta atâta vreme? De ce mi-ai furat copilăria și i-ai
încredințat-o lui Ceapă Ion?
— Nu știu! A fost primul răspuns al lui Dima. — Cred că
pentru a te proteja. Ce ar fi zis toți tablagii din Securitate? „Dima
și-a adus plodul să mănânce o pâine albă‖. Așa, ca nepot, mai
merge. Peste tot se practică nepotismul și…
Multe minciuni mai îndrugă Dima către fiul ce-l asculta credul.
Acesta, pentru întâia oară, manifesta o atenție adolescentină față de
tatăl pe care îl considera, de mult, model de viață. La patruzeci de
ani Mihai mai avea mult până să-și cunoască părintele cu adevărat.
Dima îl sfătui și cum să-l strunească pe Ionel. Totul se rezuma la
bani. Deși acesta era mai mare decât Mihai, firea-i pătimașă putea
oricând să-l conducă la o gafă de proporții, mai gravă decât cea din
1968, la batalionul de securitate din Tecuci. Despre KGB încă nu-i
spuse nimic. Încă nu venise vremea ca Mihai să preia pe deplin
conducerea micii rețele. Înainte de plecare, Mihai întrebă:
— Tată, cum crezi că este mai bine să mă comport dacă
anchetatorii cazului Pacepa o să mă cheme la ei? Doar i-am
furnizat destule date privind baptiștii și ceilalți neoprotestanți
români plecați în state.
— Simplu. Ataci tu primul. Creezi o problemă chiar în această
direcție. O umfli zdravăn speriind în stânga și-n dreapta, apoi o
rezolvi. Atunci, devii erou și nimeni nu te mai deranjează un timp.
Când simți că se uită, fabrici altă problemă care solicită o altă

579
 MIRCEA BULATOV

rezolvare și tu iar devii erou pentru un timp. Aceste manevre au

însă un secret: să nu inventezi problemele nici prea des, nici prea
rar.
— Ce zici dacă mă folosesc de Iosif Țon, adică de cazul lui.
Ce bine l-ai lucrat pe evanghelistul Olah, prin el, în ‘76.
— Atunci, eu doar te-am sfătuit, tu ai rezolvat problema.
Acum umfli problema cu Țon și o rezolvi prin oamenii noștri din
SUA. Să afle că e agentul nostru și alte de-astea. Oricum noi ne
folosim de el, dar mare bază nu ne punem în el. E insatabil. Când e
cu noi, când împotriva noastră… Apropo, că veni vorba de
instabil, nu mi-ai zis cum a fost deconspirat omul nostru Fagure,
zis și Pastorul166. Îl știam statornic și consecvent. Avea prestanță
și era singurul ce putea convinge stafful lui Billy Graham să nu ne
mai ceară stadioane pentru evanghelizările lui. Oricum, politic cei
mari trebuie să-i accepte vizita, mai bine zis, condițiile pentru
vizită. A fost și la sovietici și ăia i-au dat ditamai sala. Se pare că
mai merge o dată dacă îi pun la dispoziție un stadion.
— A fost o neglijență din partea lui, dar și a noastră. Fagure și
ofițerul meu de legătură ieșeau într-o seară, târziu, de la
restaurantul nostru de pe Știrbei Vodă. Opresc un taxi și se urcă
amândoi să meargă la casele lor. Prima oprire o fac în Drumul
Taberei unde locuia Fagure. La coborâre, din prea multă politețe,
își iau la revedere pomenindu-și gradele.
— Și? întrebă nerăbdător Dima.
— Și… și a fost mare ghinion. Șoferul taxiului era ginerele
diaconului de la biserica baptistă din bulevardul N. Titulescu, unde
este pastor Fagure. Șoferul, gură slobodă, s-a rățoit la nevastă-sa
ca să nu-l mai ducă de Paști și de Crăciun la o biserică unde
predică Securitatea. A fost mare tămbălău în biserică. Toți
enoriașii au început să șușotească. S-au împărțit în două tabere,
166
Fagure sau Pastorul – numele conspirative ale ofițerului sub acoperire Țunea
Ioachim; a fost secretar general al cultului baptist din RPR/RSR (1961-1977),
secretar cu relațiile externe cu atribuții de protocol (1984-1988) , profesor la
Seminarul Teologic Baptist din București, membru în comitetul de conducere a
Comunității Bisericești Baptiste București ș.a.

580
 METASTAZA

unii credeau că este zvonistică, alții că e adevăr. Am aflat asta de

la căpitanul Zapodeanu. Are oameni de încredere acolo, chiar în
comitet.
— Mihai să-l susții pentru promovare în grad pe Zapodeanu.
El te poate ajuta să-l salvați pe Fagure. Mai avem nevoie de el,
măcar aici în interior dacă pentru exterior este compromis. Ca să-l
convingem pe Billy să ne accepte condițiile trebuie să găsim alt
om care… Am pe unul cu nume de cod Profesorul, dacă nu am pe
altcineva mă folosesc de el, dar toate la timpul lor. Nu te-am
întrebat cum îți merge cu serviciul ultrasecret de frumusețe. Ai
reușit să ai prospături frumoase, inteligente și cu fermoar la gură?
Le-ai băgat în patul ștabilor? Știu că e mai greu decât pe vremea
mea. Acum, înalții funcționari politici își caută singuri damele și
nu prea mai stau la taclale. Își fac doar mendrele și le dau papucii.
Ai găsit fete care să-i transforme în amorezi tomnatici și să le
povestească din secretele de la slujbă?
— Fii fără grijă! Am găsit câteva, dar o să am nevoie de ceva
bani în plus. Munca trebuie plătită…
— Am să fac tot posibilul să-i ai, dar să vii cu ceva informații
de primă mână. Hai, du-te acasă! S-a făcut târziu.

***

Visul sări din nou peste timp împletind cele trăite de mine cu
cele necunoscute, privitoare la cei din jur.
Era într-o luni dimineața a începutului de vară al lui 1983.
Mihai veni devreme în noul său birou de la etajul unu din sediul
central. Deschise larg ferestrele ce miroseau puțin a vopsea
proaspătă și privea trecătorii de pe trotuarul de vizavi. Îi vedea
cum pășeau grăbiți. Cu ce gânduri, cu ce dorințe? De ar fi avut
puterea să le cunoască.

581
 MIRCEA BULATOV

Oare există un Dumnezeu care să le știe pe toate? Deodată,

perdeaua îi flutură prin față, dând să zboare în afară, împinsă de un
curent puternic ce-i curmă meditația. Mihai lăsase ușa spre
anticamera secretarei larg deschisă pentru aerisire.
Secretara năvăli speriată și începu să se dezvinovățească:
— Tovarășe locotenent-colonel scuzați de întârziere, dar…
— Dar… Nu ai întârziat fâșneaț-o! Eu am venit mai devreme.
Nu te învinovăți fără temei. Nu mai suntem pe vremea lui
Pantiușa. Ia vino-ncoa‘. Ce ai la ochi?
— M-a pocnit aseară bărbată-miu. Iar mi-a dat una cu laba lui
cât lopata lui Stalin… Putea să mă lovească oriunde, dar să-mi
strice fața. Degeaba mi-am dat cu fond de ten. Tot se vede ditamai
vânătaia tovarășe loco… Secretara nu se mai putu stăpâni și începu
să plângă.
— De când fâșneațo ai început să mă iei, din nou, cu
„tovarășe‖. Îmi spuneai altfel când eram doar noi.
— S-au schimbat multe tova… scuze, Mihai. Suntem acum în
sediul central, iar dumneavoastră… mâine,poimâine colonel plin
cu funcție de general. Bașca, în curând, o să fac patruzeci. O să vă
luați altă secretară, mai tinerică, mai subțirică. Am început să pun
pe mine. Nu mai sunt ca atunci, când pentru tine nu mai purtam
nimic pe sub fustă… Că de-aia m-a și pocnit bădăranul.
— Du-te de închide ușa de la intrare și să vii ‘napoi să-mi spui
tot. Dacă vrei, te scap de bădăran.
— Nu! Cine mă mai ogoiește și pe mine. Că nu-s de-alea ce
umblă după… Iar tu nu mi-ai mai dat un dulce de patru ani. Nici
nu mai ai ochi pentru fundul meu. Nu-i chiar așa de plinuț și
degeaba umblu pentru tine fără…
— Ia vino mai aproape! Te pomenești că nu ai nimic pe sub…
zise Mihai în timp ce-i ridica, pentru inspecție, fusta fâșneței.
— Mai dă-mi un dulce… Merg oriunde cu tine, numai aici nu.
Se zice că e plin de ochi și micro…
— Nu-mi pasă de ele! Bine, după serviciu mergem la un shop
să îți alegi ceva fin pentru funduleț. Văd că încă-i tare, apoi ne
oprim undeva pentru un dulce…

582
 METASTAZA

— Merg, chiar dacă mă mai aleg cu câteva lopeți de-ale lui

Stalin…
— Nu ai să mai primești niciuna. De azi înainte îți promit că o
să se poarte cu tine, ca un mielușel. Acum, hai la treabă!
Pregătește-ți mașina de scris. Pui hârtia în trei exemplare. Am
primit materiale importante, plus câteva dosare de la maior
Zapodeanu. Trebuie să propun măsuri urgente.
După ce-și bău cafeaua, locotenent-colonelul se așeză pe
scaunul special, aproape dublu, lipindu-și fundul de cel al
secretarei. Fâșneața se simțea din nou ca la douăzeci de ani și își
suflecă instigator fusta, în așteptarea dictării și vizitei mâinilor lui
Mihai.
Urmă o dictare lungă ce se așternu pe mai multe pagini. După o
informare centralizată, către șeful cel mare, urmau măsurile
propuse de Mihai. Departamentului Cultelor i se cerea să retragă
carnetul mai multor pastori ce deveniseră neascultători chiar
incomozi. Iarăși Mihai trebuia să se lupte cu pastori ce aveau
comportamente asemănătoare lui Marcu Nichifor. Purtau doar alte
nume, iar împotrivirea față de ce le cerea Cezarul, așa cum botezau
ei puterile statului socialist, devenise mai aprigă, mai directă. La
Mediaș trebuiau retrase autorizațiile pastorilor Ștef Ioan și Cocar
Beniamin, iar la București pastorului Cocar Buni. Cei doi Cocari
deveneau tot mai periculoși. Dacă era posibil, trebuia încercată
racolarea lor. Dacă nu reușea stratagema trebuiau compromiși în
fața enoriașilor, în fața societății. Deveniseră prea cunoscuți și erau
agreați chiar de personalul ambasadei SUA, unde au fost invitați la
masă, la Crăciunul precedent.
Mihai se destinse și-i ordonă fâșneței să-i pregătească
materialul dactilografiat pentru semnat. După ce se asigură că
fâșneața e ocupată, închise ușile biroului și-l sună pe Ionel la
operativă.
— Ești ocupat Ionele? Poți să mă ajuți cu ceva personal? Am
un recalcitrant care își bate nevasta… Lucrează la Ciclop. Este
mecanic și are o palmă cât lopata. Fă-l să întârzie astăzi până spre

583
 MIRCEA BULATOV

seară și să nu mai aibă curajul niciodată să-și mai atingă consoarta.

Îl cheamă…
Secretara bătu la ușă și intră zicând:
— Am adus informarea și raportul cu măsuri, pentru semnat.
Mai avem un sfert de oră până la sfârșitul programului. A rămas în
vigoare propunerea…
— Când zic ceva, rămâne zis… Uite, le-am semnat! Bagă-le la
corespondența secretă. Să fie expediate de urgență. Ne întâlnim
după colț, la prima stradă pe dreapta. Vin și te iau cu mașina. Nu e
bine să ne vadă colegii…
Peste un ceas mașina oprea în fața casei fâșneței.
Nedumerită, aceasta întrebă:
— Mi-ai promis că ne oprim undeva pentru… dulce. Trebuie
să-ți mulțumesc pentru desuuri… Știi tu cum…
— La tine în dormitor… Chiar vreau să văd cum îți vin cele
cumpărate.
— Ferească sfântu‘! Peste un ceas, maxim, vine bărbată-miu.
— Fii liniștită, are probleme la serviciu până deseară… Ce, nu
mai vrei un dulce?
— Ptiu! Ești împielițatul gol. Ai ațâțat totul în mine. Hai, în
casă! Fie ce-o fi…

***

Pe câțiva din cei pomeniți ca periculoși în materialele lui Mihai

îi cunoșteam bine. În special, pe pastorul Buni Cocar. Din 1980
biserica Baptistă din Giulești, unde mergeam și eu, rămăsese fără
pastor. Atmosfera din vechea biserică era lâncedă, istovită ca și
clădirea rămasă doar cârpăcită, după cutremurul din ‘77. Vechiul
pastor, colaborator al lui Mihai și implicit al Securității, cu numele
de cod Stângu Iuliu, ieșise la pensie. Rămăseserăm o mână de
enoriași ce căutam un predicator neprefăcut și credincios. Am
auzit de un tânăr ce slujea la biserica din Petroșani și care nu făcea
temenele tovarășilor. Cum eram scârbiți de astfel de slujitori, l-am
invitat pe la noi. L-am îndrăgit din prima, cu toții, tineri și bătrâni.

584
 METASTAZA

În cenușiul iernii comuniste, în Giulești începuseră să răsară

ghioceii. Pentru autorități el, pastorul, părea un zănatic, iar noi
niște naivi creduli. Mai putea fi trezită și vindecată credința
multora? S-a început cu începutul, multă, multă rugăciune urmată
de rebotezarea bisericii cu numele Nădejdea. Nu a trecut un an și
numele s-a transformat în renume, iar rugăciunile, în roade.
În 1983, biserica renovată și lărgită, atât cât ne puteau permite
buzunarele și aprobările de la cult, avea de șase ori mai mulți
enoriași. Tata și alți bătrâni ai bisericii plângeau de bucurie văzând
zecile de tineri ce invadau localul, în zilele de slujbă. Era nevoie ca
ultimele bănci să fie scoase afară, iar ei stăteau cu bucurie,
înghesuiți în picioare. Aprobările pentru serviciile cultice erau
pentru două zile pe săptămână, duminica și miercurea, dar biserica
se întrunea în cinci. Bineînțeles, când repetiție de cor, când zi de
rugăciune, când… Inspectorul de la culte începuse să tragă, tot mai
des, semnale de alarmă către șefii de la departament. De aici
ajunseră pe biroul lui Mihai, la Securitate. Mihai se hotărî să
studieze fenomenul personal. Într-o seară de februarie, era într-o
miercuri, îmbrăcat într-un alendelón,167 cu gulerul ridicat, intră în
biserică și se așeză pe ultimul rând. Totul i s-a părut ciudat. De la
cântecele noi tinerești și rugăciunile aprinse, până la predica
pastorului ce îmbina vremea de afară cu coada de la rația de
alimente sau cu citate din Dostoievski. Acestea se îmbinau
mobilizator cu versete din Biblie și cu adevărate recitaluri de pian,
ținute de István Fülöp, dirijorul corului, student la conservator.
Toate nu trimiteau gândul enoriașului la nemulțumire, dușmănie
sau ură. Din contră, îndemnau la căldură, dragoste între oameni și
la iertarea aproapelui care ți-a făcut rău. Nimic nu semăna cu ce se
întâmpla afară, pe străzi, prin fabrici sau prin birourile instituțiilor.
În față, pe rândul al treilea, Mihai o recunoscu din spate pe
Betty. Așa îi ziceau cei apropiați Varvarei, fosta soție a amicului
său, un funcționar de elită al complexului hotelier Primăvara. Ieși
167
Alendelón – scurtă din piele de oaie, cu guler mare de blană, fabricată în anii
comunismului la Orăștie – obiectul de vestimentație a luat numele actorului
francez Alain Delon care a purtat-o în filmul „Rocco și frații săi‖.

585
 MIRCEA BULATOV

afară să nu fie recunoscut. Ea îl văzuse la un banchet și în

uniforma de ofițer MAI. Cu ani în urmă, la sfatul lui Dima, Mihai
căuta personal pentru serviciul ultrasecret de frumusețe. Așa îl
botezaseră, în glumă, cei doi.
Atunci dădu o raită și pe la dansatoarele lui Cornel Patrichi168.
Căuta fete pricepute la dans, la tras de limbă și cu ceva minte
pentru a-și ține gura. Elita politică nu se mai mulțumea, ca în anii
‘50, doar cu o masă copioasă și o partidă de amor. Erau destui ce
doreau și ceva show, bineînțeles, în locuri private, intime. Așa îl
cunoscu pe funcționarul-economist de la Primăvara. Acestuia îi
căzuse cu tronc o unguroaică, Varvara, dansatoare în trupa lui
Patrichi. După căsătorie o folosea mai mult pentru prezență.
Alături de ea, îi creștea prestigiul când se întâlnea cu oameni din
elita partidului. Toate bune, până ce Betty păți un accident într-un
turneu al trupei Patrichi în Grecia. În timpul unui spectacol făcea
un pasodoble, în coborâre, pe treptele unui decor ce ajungea până
pe scenă. Luminile reflectoarelor îi jucară o festă tinerei, ce
alunecă, de la câțiva metri, până jos pe scenă. Cum era ambițioasă,
nu a rămas pe loc, ci s-a ridicat, continuând să danseze pentru a
salva spectacolul. Publicul a crezut că așa trebuia să se desfășoare
baletul, dar ambiția a costat-o scump pe Betty. În scurt timp a
rămas paralizată de la mijloc în jos. Tot în scurt timp, se topi și
dragostea pentru unguroaică a funcționarului-economist de la
Primăvara. I-a lăsat „amintire‖ un apartament cu două camere,
confort redus, în Drumul Taberei și o pensie de handicap. După
câteva vizite, făcute din ce în ce mai rar, o părăsi definitiv.
Sărmanei Betty nu-i rămăsese decât să strige la Dumnezeu. Era
singură, nimeni nu o știa, nimeni nu o ajuta. Nu după mult timp,
Acesta o ascultă și Betty deveni Sfânta Varvara, nu protectoarea
minerilor ci a țigănușilor din bloc. Tot El îi umplu casa și inima de
prieteni creștini. Ei o duceau și o aduceau de la biserică ajutând-o
fiecare cu ce putea.
168
Cornel Patrichi – a fost un balerin, coregraf și actor român renumit pentru
teatrul de estradă

586
 METASTAZA

În vara lui 1983, Mihai se gândi că decât să tot urmărească

activitatea pastorului, ar câștiga mult mai mult dacă reușea să-l
coopteze drept colaborator. Era sătul de oportuniști, fie ei și
zis-creștini. Se hotărî să aibă o discuție directă, între patru ochi, cu
pastorul Buni Cocar. Îl urmări câteva zile la rând.
Într-una din ele îl văzu cum ieșea din blocul unde locuia Betty.
Pastorul, pe atunci, nu avea mașină și mersese cu troleibuzul până
la un magazin Ferometal situat la câteva stații distanță. Mihai, ce
tocmai voia să coboare pentru a-l aborda, îl zări ieșind din magazin
cu ditamai vasul de wc în brațe. Pastorul făcu cale-ntoarsă spre
locuința Varvarei, iar peste câteva minute ieșea radios,
îndreptându-se spre troleul ce mergea către Piața Universității. La
coborârea din troleu cei doi subalterni ai lui Mihai ce își însoțiseră
șeful, la ordinul acestuia îl flancară pe Buni invitându-l spre Dacia
albastră, aflată ceva mai în spate în dreptul statuii lui Mihai
Viteazul. Pastorul nu se sperie și îi urmă fără împotrivire. Nici nu
avea altă soluție. Agenții se mirară găsindu-l pe Mihai la volan. Au
vrut să deschidă portiera din spate când primiră ordinul:
— Poftiți-l pe domnul Cocar pe bancheta din față, iar voi,
valea! Aveți liber azi toată ziua.
— Elegantă arestare mi-ați făcut domnule… ofițer. Scuzați!
Nu vă știu nici numele, nici gradul, zise Buni după ce închise
portiera.
— Astea chiar nu contează, este spre binele tău încă să nu-mi
știi numele, iar ce s-a petrecut pastore, nu a fost nicidecum o
arestare, doar o invitație la o discuție între patru ochi. Unde dorești
să mergem la un restaurant sau undeva în aer liber.
— Prefer aerul… dacă tot este musai să merg cu
dumneavoastră.
Peste un sfert de ceas, Mihai parcă mașina lângă restaurantul
La Bordei și îl invită pe Buni la o plimbare prin parc.
— Ești tăcut pastore, începu Mihai pășind agale pe alee.
— Nu! Aștept întrebările.
— Nu mă agreezi… De ce cărai ditamai țucalul de porțelan la
casa lui Betty?

587
 MIRCEA BULATOV

— Văd că știți multe amănunte, până și numele de alint al

Varvarei. Doar noi, prietenii ei, îi zicem Betty.
— Dar ce-i cu vasul de wc? De ce atâta înjosire din partea
unui pastor să care…
— Cred că este complicat pentru un ofițer al Securității să
înțeleagă așa ceva. Prea multă mândrie duce la îngâmfare și de aici
pornesc toate. De la mândria din ceruri, a lui Lucifer, a pornit tot
răul și acesta ce ne desparte în loc să… Iar privitor la ce i-am dus
Varvarei, era o datorie. Am fost la ea în vizită și am văzut că are
vasul de la toaletă fisurat. Din pensia ei de handicap nu-și putea
permite… I-am cumpărat unul nou și am vorbit cu un instalator să
i-l monteze. Orice creștin ar fi făcut la fel.
— Cu „orice creștin ar fi făcut la fel‖ las-o baltă. Știu destui
care ar strâmba din nas dacă li s-ar cere așa ceva, darămite să aibă
chiar ei inițiativa. În plus, dacă tot ar fi nevoiți să o facă, ar bate
toba de s-ar auzi în tot târgul, adică în toate bisericile, despre fapta
lor milostivă.
— Treaba lor dacă există astfel de credincioși. Eu știu una și
bună, dacă poți face un bine și nu îl faci, păcătuiești, iar dacă-l faci
să nu știe stânga ce face dreapta, doar Bunul Dumnezeu.
— Mulțumesc pentru sinceritate…
— Altă replică nici nu am, se grăbi Buni să răspundă.
Urmă o tăcere mai îndelungată. Ambii își priveau vârful
pantofilor ce pășeau prin pietrișul aleii. Nimeni care i-ar fi privit
nu și-ar fi închipuit că în acele momente ogarul juca șah cu
vânatul.
— Pastore! Am să-ți spun totul pe șleau. Politrucii îmi cer să
vă liniștesc pe voi, ăștia mai aprigi, care vrăjiți tinerii patriei cu
povești mistice. Nu i-ar deranja mesajele voastre, ale tale, ale lui
frate-tu de la Mediaș, dacă ar fi mai potolite, mai… Ce mai tura-
vura, mai puțină manipulare antisistem. Acceptați și voi ce acceptă
un popor întreg. Isus, al vostru, nu a trăit și el sub Cezar? Chiar a
îndemnat poporul să plătească bir împăratului, conducătorul de
atunci.

588
 METASTAZA

— Aici greșiți! Și eu și frete-miu nu manipulăm, spunem doar

adevărul, iar Domnul Isus Hristos a îndemnat numai să se dea
Cezarului ce este al Cezarului. Dumneavoastră susțineți un sistem
ce vrea să-i dăm Cezarului și ce este al Domnului. Este o linie
roșie ce nu poate fi trecută de cine este creștin cu adevărat. Iar
privitor la popor, să știți că acesta rabdă, dar nu înseamnă că și
acceptă.
— Am să-ți mai spun ceva pastore, ce nu cunoști. Din surse
sigure știu că peste jumătate din pastorii și misionarii străini ce vă
vizitează bisericile sunt agenți sau colaborează cu serviciile de
informații anglo-saxone. Ăștia doar vă întărâtă, vă promit marea cu
sarea, pentru ca mai târziu, când manifestările voastre nu vor mai
fi tolerate de sistem, să deveniți victime, să aibă vestul ce arăta cu
degetul. Vrei să fii acuzat de colaborare cu aceste servicii, mergi
‘nainte. Dacă ești inteligent acceptă, acum, colaborarea cu noi, așa
cum o fac destui lideri de-ai voștri.
— Și în ce ar consta această colaborare, tatonă Buni plasa de
păianjen ce i se întindea.
— Câteva informații despre acești vizitatori și alte câteva
nimicuri ce o să-ți fie cerute, conform declarației de colaborare cu
noi, pe care, inteligent cum ești, cred că o s-o dai. Un fel de
jurământ, ca al vostru pe Biblie. Nu vom ști despre asta decât noi
doi, eu și tu și, în cazuri speciale, câțiva superiori de-ai mei.
Accepți?
— Nu-mi permite…
— Cine? Șefii tăi cultici? Nu vor ști, iar dacă avem nevoie
vreodată de sprijinul lor, o să le ordon să te ajute. Doar sunt
colaboratorii mei fideli.
— Nu ei, ci Cuvântul nu mă lasă. Eu nu jur nici pe Biblie. El
îmi spune să nu jur nici pe cer, nici pe pământ, nici pe capul
meu… pe nimic. Cuvântul meu să fie: „Da, da; nu, nu; ce trece
peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.‖
— Bine, bine! Văd că ești bigot, ai început să-mi răspunzi cu
citate din Scriptură. Tu mai crezi în Cuvânt, în valori? Astea sunt
necesare doar pentru pălmași… pentru cei ce muncesc.

589
 MIRCEA BULATOV

— Ce, dumneavoastră acum un ceas când mă urmăreați nu

munceați? Chiar și un activist de partid… nu muncește?
— Pastore, știi la fel de bine ca și mine că treaba cu a fi
membru de partid e o abureală valabilă doar pentru a fi mai ușor să
tragem la răspundere pe cine încalcă consemnul, ierarhia… Sau
faci pe tâmpitul cu mine? Începi să mă enervezi… Nu înțelegi că
suntem în toate structurile, în toate instituțiile. Unde nu ajungem
ca: director, contabil-șef, inginer-șef sau cum e în cazul vostru ca
popă, tot suntem prezenți ca șofer sau femeie de serviciu.
— Păi, atunci de ce mai aveți nevoie de mine drept
colaborator?
— Mă faci să ți-o zic pe șleau. Ca să-ți punem botniță la gură,
să cânți și cum îți zicem noi. Știu că de-acuma nu putem fi decât
adversari, dar hai să uităm asta încă un ceas măcar. Te invit la un
pește cu mujdei și mămăliguță, aici La Bordei… Știu că-ți place.
Nu te vede nimeni dintre ai tăi. Nici nu am să te oblig să bei un
pahar cu vin alb de Odobești. Am să beau doar eu, că merge bine
la pește. Acum, aici, este aproape pustiu, lumea e la muncă. Mai pe
seară se încinge zaiafetul, când vine gașca lui Nicușor…
— Dacă sunt liber, prefer să merg acasă… Am plecat de mult
și ai mei nu știu de mine.
— Bineînțeles pastore! Liber ca pasărea cerului… Dacă vrei,
aici la intrare La Bordei au un telefon public. Am și fise. Poftim!
Zise Mihai întinzându-i câteva monede, doar, doar l-ar convinge,
măcar să intre în local.
— Nu! Mulțumesc, nu insistați! Mă duc la troleu.
— Nicidecum! Te duc eu acasă. Stai pe Mașina de Pâine
numărul treizeci și doi. Vreau să rămânem prieteni nu dușmani.
Dacă ți-am stricat ziua să mă scuzi.
— Privitor la ziua de azi nu mi-ați stricat-o. Așa a îngăduit El.
Dar privitor la prietenia noastră, poate fi posibilă doar după ce vă
creștinați și vă pocăiți, părându-vă rău de tot ce ați făptuit greșit…

Buni intră în bloc gândindu-se la repetatele insistențe ale

ofițerului de a lua masa cu el sau măcar de a intra La Bordei.

590
 METASTAZA

Mihai, la rândul lui, se gândea: „Cine îl tot îndemnase pe

pastor să-l refuze a intra în local?‖ Nici măcar pentru un telefon. O
avea vreun înger protector? Dacă ar fi acceptat să ia masa cu el,
Mihai îi pregătise o capcană.
În timp ce el s-ar fi servit din vinul alb, cu eticheta de Odobești
aranjată la vedere, l-ar fi întrebat pe pastor, protocolar, dacă nu s-a
răzgândit și ar fi întins sticla către paharul pentru apă al acestuia.
Mihai mai pregătise și alte capcane-surpriză. O dansatoare cam
despuiată, din serviciul ultrasecret de frumusețe, făcând pe
amețita, s-ar fi agățat de umerii pastorului, fie când stătea la masă,
fie când ar fi dat telefon. Pentru aceste scene avea instruit un
fotograf profesionist, de la operativă, ce urma să-l pozeze pe
ascuns. Mihai credea că dacă i-ar fi reușit măcar una din capcane,
l-ar fi avut la mână pe Buni cu fotografii compromițătoare,
șantajându-l. Nu știa cu ce aluat avea de-a face. Nu știa încă multe
despre pastorul Buni. Nu era încă pe lista creștinilor supravegheați
permanent, precum: Constantin Caraman, distribuitorul bibliilor
intrate clandestin în România, Costache Ioanid, poetul creștin cu
sensibilitate eminesciană, poetul Traian Dorz, liderul „sectanților‖
ortodoxiei, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa, profesor la
Seminarul Teologic Ortodox din București, devenit disident politic
prin împotrivirea lui nemascată față de ateismul comunist. Cu
primul și ultimul dintre cei pomeniți, îngerii sau viața, cum zic alții
mai prozaic, au făcut ca drumurile lor să se intersecteze cu cel al
lui Buni Cocar.
Prin 1984, într-o după-miază de miercuri, zi când se ținea,
seara, slujbă la biserica Nădeldea, Buni m-a invitat la o „plimbare‖
în zona Pieței Kogălniceanu. Trebuia să găsim o stradă lăturalnică
ce dădea spre cheiul Dâmboviței pentru a prelua, de la o casă unde
ne aștepta fratele Constantin Caraman, câteva sacoșe cu biblii
venite din Vest. Ne-am învârtit câteva ore prin zonă, dar nu am
găsit strada. Am renunțat ca să nu devenim suspecți și ne-am dus
la biserică. Mai târziu, am aflat, că în acea zi, fratele era filat și
dacă ne-am fi întâlnit am fi fost reținuți toți trei în flagrant delict.

591
 MIRCEA BULATOV

Intersecția drumului vieții lui Buni cu cel al disidentului

Calciu-Dumitreasa a fost mai altfel, mai indirect. Peste tot în Vest
se vorbea de încarcerarea lui, de arestul la domiciliu... Mai ales la
„Europa Liberă‖. Vizitatorii străini se interesau de el. Chiar și
senatorul Gene Huff s-a interesat, a vrut să-l viziteze..., degeaba.
Un american, John Crosley, l-a rugat pe Buni să-l însotească într-o
zi la Preotul Calciu-Dumitreasa. Strada era blocată de miliție și cei
doi s-au retras înainte de a fi legitimați. Totul părea sortit eșecului,
dar într-una din zilele următoare Buni s-a dus singur la fratele
Caraman. Acolo, una din surorile acestuia, Caliope, l-a luat de
mână și l-a condus în bucătărie. Din șortul ei a scos un plic pe care
l-a aruncat pe podea. Apoi a călcat plicul în picioare și i-a spus:
„Nu stiu nimic, n-ai primit nimic de la mine...‖. Ieșind în stradă și
constatând că nu este urmărit, Buni, nerăbdător, scoase din
buzunar plicul ridicat de pe podeaua bucătăriei. L-a deschis și a
descoperit în plic patru epistole scrise de preotul Calciu-
Dumitreasa. Erau adresate Președintelui Reagan, Papei de la
Roma, Congresului Statelor Unite ale Americii și una familiei lui
Popiełuszko. Câteva clipe, Buni rămase paralizat, părea nehotărât.
Nu știa ce să facă, apoi, într-un târziu, decise să i le dea lui Crosley
care le-a dus mai departe. Au ajuns toate la destinație și la „Europa
Libera‖... Nu el a decis să facă acel serviciu, poate Îngerul păzitor
al preotului ce găsise suficient curaj în sufletul pastorului Buni
care n-a avut încotro și nu regretă, cred, nici în ziua de azi. Se pare
că publicarea acelor scrisori a contribuit decisiv la eliberarea
preotului și la plecarea acestuia din țară.

***

Acest al doilea vis, făcu încă un salt, ultimul, în 1985. Dorea

să-mi precizeze amănunte ale acțiunilor locotenet-colonelului
Mihai și ale maiorului Ionel, care deși deveniseră ofițeri cu
experiență, ascultau încă de sfaturile bătrânului Dima. Toate
acestea se lipeau de cele petrecute de mine și prietenii mei.

592
 METASTAZA

Era în mai, imediat după sărbătoarea Înălțării Domnului.

Ceaușescu se întorcea cu omul său forte, prim-viceprim-ministrul
Guvernului Ion Dincă169, într-un ARO170 de la o inspecție a
lucrărilor la Insula de pe Lacul Morii.
Nicu visa ca zona să devină locul de agrement controlat al
tineretului bucureștean. Când autoturismul ajunse în Piața Giulești,
Nicu își întrebă însoțitorul:
— Ce construiești Ioane pe stânga? Un mall? Văd că are și
cupolă. Aduce mai mult a biserică decât a piață.
— De când nu mai sunt primar al Bucureștiului nu le mai știu
pe toate. Mă interesez și vă raportez.
— Să faci bine și să știi! Este corect să se mai dezvolte și
cartierul acesta rău famat. Îți aprob orice, numai biserici nu…
Următoarele două săptămâni au devenit un iureș istovitor
pentru Te-leagă și securiștii lui Mihai, iar pentru pastorul și
enoriașii bisericii Nădejdea un calvar. Construcția, arătată cu
degetul de Nicu, era chiar ce nu își dorea acesta, o biserică. Era
biserica Nădejdea devenită neîncăpătoare de ani buni, iar pastorul
bisericii nu era altul decât Buni Cocar. În măsurile de prevenire,
luate cu ani în urmă de locotenet-colonelul Mihai, intrase și
retragerea carnetului de pastor. Degeaba, între enoriași și pastor se
produsese deja o sudură sfântă. Nu mai ținea nimeni cont de
instrucțiunile venite de la conducătorii cultului. Când aceștia i-au
ridicat dreptul de a mai fi pastor, de a mai predica, eu împreună cu
cei din comitetul bisericii ne-am dus la Mara Cornel171,
169
Ion Dincă, zis „Teleagă‖ avea reputaţia de om dur, de cel mai de temut dintre
demnitarii regimului Ceauşescu. Era cunoscut și prin porecla „Te-leagă‖,
întrucât nu ezita să aresteze chiar și membri importanți ai aparatului de stat.
Prim-secretar al Comitetului municipal București al P.C.R. și primar general al
municipiului (1976 – 1979). În ultimul guvern al României comuniste a
îndeplinit funcția de prim-vice-premier (aprilie 1980 - decembrie 1989).
170
ARO (Auto România) a fost un producător de vehicule de teren din
Câmpulung-Muscel, România.
171
Mara Cornel - fost pastor la Biserica Baptistă din Braşov şi preşedinte al
Uniunii Baptiste; din această funcție a servit Securitatea cu numele conspirativ
„Turcu‖.

593
 MIRCEA BULATOV

președintele cultului, cerându-i să intervină la Departamenul

Cultelor pentru îndreptarea lucrurilor. Ne-am lovit ca de-un zid de
beton. Am primit reproșuri ca: „De ce îl susținem, de ce nu
respectăm deciziile cultului?‖ Pe atunci nici nu ne trecea prin
minte, că ditamai președintele cultului era unul dintre devotații
colaboratori ai locotenet-colonelului Mihai, ai Securității.
Naivi, dar uniți, noi enoriașii am hotărât să construim noul
locaș al bisericii, peste cea veche, acoperind-o precum face cloșca
cu puii ei.
De iureșul zilelor ce aveau să urmeze enoriașii nici nu bănuiau.
Uraganul era abia în formare, undeva, departe de ei, în birourile lui
Te-leagă și ale Securității. Mihai, ce abia ațipise spre dimineață,
după o consfătuire de o noapte cu două colaboratoare din serviciul
ultrasecret de frumusețe, a fost sunat acasă pe telefonul secret.
Lucru neobișnuit. Doar șefii cei mari îi știau numărul. La celălalt
capăt al firului era Ion Dincă.
— Te duci la birou, îți iei tot ce ai despre pastorul Buni Cocar
și biserica lui, apoi vii la mine. Urgent!
— Am înțeles tovarășe viceprim‘…
În aceeași dimineață Mihai intra în biroul prim-viceprim-
ministrului doar cu patru fotografii dosite în buzunar.
— Am venit la ordin…
— Unde îți sunt dosarele cerute?
— Toate datele le am aici, zise Mihai arătând cu degetul spre
tâmplă.
— Bine! Ia loc și informează-mă. Ce-i cu zănatecul acesta de
pastor ce nesocotește totul? Cine le-a dat aprobarea pentru
construcție? Cine a făcut proiectul? Cine conduce lucrările? Că
doar n-or ști sectanții ăștia să facă și catedrale. Tovarășu‘ vrea să
dispară construcția imediat, iar apoi pastorul. Bineînțeles, să
dispară de la amvoanele bisericilor. Locul lui e la zdup…
— Am să fiu cât mai concis pentru ca dumneavoastră să
hotărâți ce măsuri trebuie luate. Primo. Pastorul este un mistic
popular printre ai lui. Pentru informații privitoare la tot ce face
toată ziua, l-am însărcinat pe căpitanul Zapodeanu. Acesta a

594
 METASTAZA

încercat să-l liniștească prin fostul lui profesor de teologie,

Bunaciu. Cu atenție, ca să nu-l compromită pe acesta în fața
seminariștilor. Am încercat personal să-l conving să colaboreze cu
noi. Nimic. Am încercat să-l compromit. Nu am reușit. Ai lui și
străinii îl sprijină mult, chiar prea mult. Uitați aici fotografia lui.
Secondo. Pentru construcție se bazează pe o aprobare de
reconsolidare primită după cutremurul din 1977. Uitați o fotografie
cu clădirea bisericii înainte de a începe ei construcția și una făcută
zilele trecute. Terțo. Proiectul nu știm cine l-a făcut, dar îl
cunoaștem pe subinginerul care conduce lucrările. Îl cheamă
Cojocărescu Ioan, lucrează la CFR și, culmea, este încă membru
de partid. Vă las pe birou o fotografie cu el, destul de recentă.
— Dacă te pricepi și la operativă ca la informare am să mă
bazez pe tine la demolarea bisericii. O vreau cât mai repede și cu
cât mai puțină larmă. Eu mă ocup de partea tehnică, iar tu de
logistică. Am să dau ordin să fii sprijinit până la vârf. Doar am fost
general în armată și cunosc ce-nseamnă ca cei din jur să te știe de
șef. Du-te să-ți instruiești oamenii și pregătește terenul! Bagă-i în
priză și pe șefii din cult, popi, pastori, sau cum le-o zice. Să
intimideze, să amenințe și alte de-astea. Să te bazezi doar pe
colaboratorii siguri. Poate, prin ei, îi speriem pe neascultătorii
enoriași și potolim furtuna, făcându-i să accepte demolarea. Ce,
degeaba popii ăștia au primit vize, iar noi am închis ochii la vamă
când aduceau radiouri și videocasetofoane din vest… Te anunț
când începem. Poți pleca. Ia stai! Ai pe cineva la operativă pe care
te poți baza, pregătit pentru această acțiune?
— M-am ocupat din timp, tovarășe viceprim‘. Dați un telefon
șefului meu și am să pregătesc personal acțiunea… Când doriți să
fie?
— Cât mai curând, chiar în săptămâna asta… Când îl
informez pe Președinte trebuie să-i spun că problema e rezolvată.
— Mai avem doar trei zile din această săptămână, iar
duminică pică sărbătoarea Rusaliilor. Tovarășe viceprim‘ până
duminică încerc varianta intimidării sugerată de dumneavoastră.

595
 MIRCEA BULATOV

Dacă nu funcționează, luni, a doua zi de Rusalii, o să trecem la

acțiune în forță.
— Bine! Ești liber… Acum am de dat câteva telefoane.
După ce se închise ușa, în urma lui Mihai, Te-leagă se așeză
mai comod în fotoliu și căzu pe gânduri. Rusaliile pomenite de
Mihai îi aduceau aminte de cele din Banat, din 1951.
Atunci Mazuru și alți elevi ai Brigăzii Mobile172 la porunca
Anei Pauker, Luca și Dej îndeplineau ordinele Moscovei pentru
deportarea a peste douăsprezece mii de familii în Bărăgan.
Bănățeni cu rădăcini vechi, sau refugiați basarabeni din 1940, ce
primiseră pământ în acele locuri, deveniseră peste noapte
„…persoane care prin manifestările faţă de poporul muncitor
dăunează construirii socialismului în Republica Populară
Română‖.
Obosit, se aplecă pentru a ridica receptorul telefonului. Ochii i
se proptiră în cei din ultima fotografie lăsată de Mihai pe birou.
Figura și numele scris pe poză îl purtară la sfârșitul anilor ‘70,
când era primar și conducea ședințele de partid ca prim-secretar al
Comitetului municipal București al P.C.R. Cel din fotografie,
făcuse parte din organizația lui de partid. Se hotărî să aibă o
discuție cu el înainte de… apoi se răzgândi. „Prea îi dau
importanță. Am să pun pe altcineva să-l lămurească. Pe cine?
Poate reușește Gheorghe Pană, doar e primar și secretar de partid
pe Capitală. O să reușească, doar este un activist important al
propagandei de partid. În plus, toată ziua îl ridică în slăvi pe Nicu.
Musai trebuie să-l implic și pe el. O să-l facă pe Cojocărescu să
vadă pe ce linie greșită a apucat.‖ Cu aceste gânduri în minte
formă numărul Primarului Capitalei…
Sosi și ziua de duminică când toți creștinii prăznuiau Rusaliile.
Împreună cu familia și nelipsitu-mi aparat foto am mers la slujba
de dimineață. De cum am coborât din tramvai am observat forfotă
pe strada bisericii. Mi-am pregătit aparatul și din mers am făcut
câteva cadre. Câțiva muncitori descărcau grăbiți, sub
172
Brigada Mobilă a fost o unitate SMERȘ condusă în România, până în 1948,
de colonelul NKVD Boris Grünberg, care folosea numele Alexandru Nicolski..
596
 METASTAZA

supravegherea lui Mihai, Ionel și a unor ofițeri MAI de la

operativă îmbrăcați în civil, cadrele din oțel ale unei schele de
șantier. Mai târziu, după ce am developat clișeul și am făcut
pozele, am observat cum sub cămășile cu mânecă scurtă, purtate
peste pantaloni, se profila un contur mic, dar periculos.
Era cel al revolverelor Carpați173. Tensiunea momentului se
transmitea din stradă în interiorul bisericii și în predica pastorului.
La sfârșitul predicii au luat cuvântul trimișii lui Mihai, Hușanu și
Talpoș. Primul vorbi Președintele Cultului Baptist, Hușanu Mihai.
Foarte speriat, ne-a sfătuit că ar fi bine să acceptăm demolarea
bisericii. Secretarul Cultului, Talpoș Vasile, aplicând metoda
inoculării fricii, ne-a somat că dacă nu demolăm noi clădirea
proaspăt construită o să suportăm și costurile demolării, apoi a
chemat doar bărbații în anexa bisericii. Ne-a făcut cu ou și cu oțet,
găsindu-ne vinovați de situație. Pastorul Buni l-a întrebat pe șleau,
în fața celor prezenți: „Cum ne reprezinți în fața Statului?
Dumneata ești în această funcție ca să justifici acțiunile lor abuzive
sau să ne aperi cauza noastră?‖
Știam cine sunt cei doi, visul mi-i deconspirase. Erau de mult
colaboratorii de nădejde ai lui Mihai. Acolo, în hârțoagele
Securității, la care am avut acces mai târziu, primul purta numele
de cod Mihu, iar al doilea Profesorul. Ultimul se evidențiase în
„lămurirea‖ evanghelistului Billy Graham de a renunța la
evanghelizarea cerută a se desfășura pe un stadion și a accepta mai
multe locații creștine, bine păzite de băieții cu ochi albaștri, pentru
predicile sale. Amândoi plecară cu coada între picioare, raportând
celor care i-au trimis că enoriașii bisericii nu pot fi speriați și
convinși să accepte demolarea.
Spre seară, Cojocărescu a fost chemat la primăria din Banu
Manta. Ajuns acolo a fost condus într-un birou de la etaj, unde îl
aștepta primarul capitalei Gheorghe Pană. La ordinul lui Dincă, de
la care moștenise funcția de Primar General în 1979, începu munca
de lămurire.
173
Revolverele Carpați au fost produse de Întreprinderea Mecanica Cugir
începând cu anul 1974.
597
 MIRCEA BULATOV

— Ia loc Cojocărescule! Te-am chemat aici, nu la mine la

Primăria Generală, deoarece vreau să avem o discuție amicală. În
plus, biserica voastră este situată în acest sector.
— Vă ascult! zise Cojocărescu, așezându-se în fotoliul indicat
de Pană.
— Măi Ioane, tu membru de partid te-ai molipsit de la un
tânăr fanatic ca Buni? Tu știi cine e ăsta? A fost pastor la
Petroșani. Acolo s-a molipsit de răzmeriță, de la minerii din Valea
Jiului. La el în biserică au fost membri și câțiva greviști ce ne-au
molestat pe mine și pe Ilie Verdeț în august 1977.
— Eu știu că din contră. De la el din biserică făcea parte și un
croitor ce i-a cusut mâneca de la costumul tovarășului Verdeț ce
i-a fost ruptă când l-au oprit în ghereta de la intrarea minei
Lupeni…
— Bine, bine! Discutăm despre asta altădată. De ce ai mai
rămas membru de partid dacă te-ai pocăit? Tu crezi toate basmele
din Biblie?
— Am dus acum doi ani, la secretarul de partid, carnetul. Mi-a
zis că partidul are nevoie și de creștini și să-l păstrez. Iar privitor la
cele scrise în Biblie nu cred că sunt basme.
— Aș! Fugi de-aici. Vezi călimara asta de sticlă? Ce, a creat-o
Dumnezeu? A făcut-o un om…
— Scuze, tovarășe Primar General! Și eu cred că a făcut-o un
om, dar acelui om cine i-a dat viață, cine l-a creat? Nu Dumnezeu?
Ca și pe mine, ca și pe dumneavoastră…
— Ai devenit mistic, Ioane. Trebuie să predai carnetul de
partid. Ești prea de tot. Acum însă trebuie să-ți vină mintea la cap
și să încetezi cu construcția bisericii. Să nu te mai iei după
zănatecul ăla de pastor, de care are cine să se ocupe și să ne spui
cine a făcut proiectul.
— În privința carnetului sunt de acord îl predau chiar mâine,
dar privitor la biserică nu pot. Nu mă lasă El. Tot Lui Dumnezeu
i-am promis, la rugămintea proiectantului, că nu-i voi divulga
numele decât după ce moare.

598
 METASTAZA

— Apăi, dacă așa ai hotărât, de aici drumurile noastre se

despart. Am vrut să te ajut, dar tu alegi să alergi înapoi la misticii
tăi, ca acei de aici, de după colț, din biserica de pe bulevardul
Titulescu, iar eu mă întorc la datoria mea de la primărie.

***
În dimineața celei de-a doua zi de Rusalii 1985, atât
credincioșii bisericii Nădejdea, cât și grupa lui Mihai și Ionel de la
Securitate intuiau că o să urmeze o zi foarte agitată. Eu, ca enoriaș
al bisericii, m-am învoit de la serviciu pentru a fi alături de ceilalți
care veniseră dis-de-dimineață la slujba de aducere aminte a
Pogorârii Duhului Sfânt. Cu toții bănuiam că o să ne oprească să
intrăm în biserică. Tinerii și bătrânii bisericii ce nu trebuiau să
meargă la serviciu veniseră devreme. Când am ajuns și eu, la ora
nouă dimineața, strada era deja blocată de o adunătură pestriță
formată din milițieni, oameni îmbrăcați în uniforme ale Gărzilor
Patriotice174 și muncitori aduși de la o fabrică de mobilă din
aproiere. Accesul pe stradă era permis doar persoanelor ce își
aveau acolo domiciliul. Ratasem intrarea în biserică. Împreună cu
alți enoriași rămăsesem pe afară. Printre ei erau și unii, precum
Dicu, un amic de-al meu, ce veniseră cu aparatele de fotografiat.
Cei care făceau fotografii erau săltați de milițieni și duși peste
drum, în Piața Giulești. Acolo erau legitimați și după câteva
scatoalce li se confisca aparatul foto. Mi-am dat imediat seama că
nu trebuie să-mi scot aparatul la iveală de sub haină. M-am urcat în
tramvaiul 11 și prin geam am tras câteva cadre apoi am coborât la
prima. La fel am procedat și la întoarcere.
Visul mă ajută și de astă dată făcându-mă să înțeleg multe.
Completa cele văzute de mine cu cele întâmplate printre securiștii
lui Mihai și credincioșii bisericii care se aflau înăuntru.
174
Gărzile Patriotice moderne au fost create în 1968 de Nicolae Ceaușescu, dar
ideea formațiunilor Gărzilor Patriotice este de sorginte sovietică și datează din
vara lui 1944. Gărzile Patriotice au rămas până în 1989 un element de bază al
structurii comuniste a țării și au fost un accesoriu permanent al armatei regulate.

599
 MIRCEA BULATOV

Printre enoriașii locului în acea dimineață veniseră și câțiva

musafiri străini de la ambasada Portugaliei și a SUA. De la amvon
pastorul Buni Cocar își încheie mesajul din a doua zi de Rusalii cu:
„Până aici Doamne, noi ne-am făcut datoria, acum fă-Ți-o Tu.‖
În biserică se făcu liniște, iar afară larma se mai potolise.
Era doar liniștea dinaintea furtunii. O presimțeam fiecare.
Eu, lângă cordonul milițienesc, oamenii lui Mihai,
supravegheați personal de Te-leagă, enoriașii împreună cu oaspeții
străini în băncile bisericii și pastorul acolo sus la amvon. Înainte de
a coborî printre coriști îi încurajă pe cei din sală: „Să fim bucuroși
că am avut cinstea de a fi trimiși ca mieii Lui în gura lupilor‖.
Cântecul corului răzbătea prin ferestrele deschise în stradă și
străpunse inimile muncitorilor de pe schele:

Crucea-i ascultarea Domnului Isus

Cea mai ’naltă jertfă care s-a adus,
Darul cel mai mare preţul ne-ntrecut,
Ca să mântuiască ce era pierdut.

Ca vrăjiți, muncitorii ce până atunci montaseră greoaiele

ciocane pneumatice sus pe cupolă, mai mult în silă, coborâră de pe
schele cu pași hotărâți, dar ușori, parcă nevrând să deranjeze
solemnitatea momentului. Te-leagă îi făcu semn lui Mihai să vină
cu el printre muncitori. Îi era frică ca aceștia, deși tocmiți pentru
demolare, să nu fraternizeze cu rebelii creștini din biserică și să
rămână cu problema neisprăvită. Începu să-i apostrofeze:
— De ce v-ați oprit? Înapoi la lucru!
— Noi ne-am făcut treaba! răspunse un cârlionțat cu șapca pe-
o ureche, ce părea mai îndrăzneț.
— Am dus sculele sus, dar de biserică nu ne atingem, continuă
un muncitor mai înalt și adus de spate.
— Avem copii, avem familii… Ce vrei să ne blasteme
Dumnăzău, întări un altul cele rostite de colegii săi.
— Gata fârtați, plecăm la casele noastre… rostiră la unison
mai multe glasuri.

600
 METASTAZA

Nu trecu un minut și muncitorii, străpungând cordonul cu

milițieni, părăsiră locul făcându-și cruce în semn de iertare.
În fața bisericii, lângă Te-leagă rămaseră doar securiștii de la
operativă.
Ionel, la ordinul lui Mihai, îl opri pe macaragiul ce conducea
Demag-ul175 de 300 de tone și pe șoferul unui puternic camion
KrAZ176 cu remorcă pentru transportat prefabricate din beton.
Milițienii de la cordonul de securitate din capul străzii începură
să se uite nedumeriți spre cei din fața bisericii. Te-leagă simțea
că-i scapă situația de sub control. Se apropie de Mihai și-i șopti:
— Ai soluție de ieșire?
— Am prevăzut aceasta și mi-am rezervat o variantă
ajutătoare, dar o să trebuiască semnate câteva scutiri de pedeapsă
pentru…
— Scutim, grațiem pe oricine care rezolvă situația… Te fac
colonel dacă mă scoți din rahatul ăsta.
După un apel făcut prin RTP177, Mihai ieși din dispozitiv
trecând de cordonul cu milițieni și se îndreptă spre Ferometalul din
colțul străzii alăturate. Instinctiv, m-am luat după el. Peste câteva
minute în fața trotuarului unde Roni, așa îl chema pe șeful
magazinului, își descărca marfa, parcă un autocar ONT. Am
profitat de manevrele pentru parcare și m-am ascuns în spatele
autocarului. Prin ușa din spate coborâră în șir indian o duzină de
zdrahoni rași în cap. Mi s-a făcut frică și mă hotărâi să plec. Dacă
mă vedeau era de ajuns un pumn de la unul dintre ei și acolo
rămâneam pentru totdeauna. Mai apucai să-l aud pe Mihai
175
Demag - producător german de echipamente industriale grele. Firma, sub
numele de Deutsche Maschinenfabrik AG (abreviat, DEMAG), produce și
puternicele automacarale de 300 t.
176
KrAZ – brand sovietic cunoscut pentru producția de autocamioane grele cu
tracțiune pe toate roțile; în România a fost importat pentru șantiere camionul
KrAZ 255B 6x6.
177
RTP – stație de emisie recepție fabricată la Întreprinderea de Aparate
Electronice de Măsură București sub denumirea RTP-4MF-SV2 și folosită în
MAI.

601
 MIRCEA BULATOV

zicându-le: „Dacă vă faceți treaba până la capăt, cum v-a cerut

Dima, vă garantez ieșirea de la pârnaie‖.
Plini de vervă și îmboldiți de promisiunea de grațiere,
pușcăriașii trimiși de Dima, ce alcătuiau soluția de rezervă, urcară
pe cupola de beton a bisericii.
Picamerele începură să țopăie într-un dans cu ritm drăcesc,
mânate, prin mâinile viitorilor grațiați chiar de titularul ritmului.
În interiorul bisericii, peste enoriașii din primele rânduri, peste
coriști și peste pastor începu să ningă cu proaspăta tencuială a
tavanului. Invitații de la ambasadele Portugaliei și SUA tot
fotografiau tavanul și pe pastorul care se înălbise, la propriu. Părul
brunet și costumul negru îi păreau presărate cu făină. Pastorul,
întorcându-se către dirijorul corului ce acompania la pian, i-a făcut
semn să treacă la finalul cântării. Pianul cânta forte, iar corul se
ridică în picioare, fără să-i fi făcut cineva semn. După ultima strofă
refrenul se ridică spre bolta bisericii, ce se dorea a fi sfărâmată de
cei de afară. Toți enoriașii, împinși de același semn nevăzut, se
ridicară și ei în picioare cântând alături de coriști:

Crucea-i slava mea, crucea-i pacea mea

Din blestem m-a scos jertfa lui Cristos,
Viaţă mi-a adus crucea lui Isus
Slavă lui Cristos, slavă lui Cristos!

Ciudat, parcă și picamerele acompaniau. În sunetul lor ritmat

parcă spuneau spășit: „iertare, iertare, noi nu vrem să vă facem
rău... doar cei ce ne mânuiesc...‖
Un buum puternic se auzi, când o bucată mare de ciment din
cupola bisericii se prăbuși peste pian făcându-l să amuțească. Un
moment tăcură și picamerele. De ce? Nu voi ști niciodată. Poate
patetismul clipei, poate...
După pianul tăcut brusc, se opriră din cântat și coriștii și
enoriașii care se repeziră panicați spre holul de la intrare. Pastorul,
scuturându-se de făina mortarului, cernut din tavan, curmă tăcerea
de-o clipă, adresându-se tuturor:

602
 METASTAZA

— Să nu iasă nimeni înaintea mea! Așteptați câteva minute.

Pe mine mă vor. Spunând acestea se mai scutură o dată și se
îndreptă spre ieșire. Își făcea curaj. Știa că-l vor întâmpina, dincolo
de ușile baricadate, cel puțin câteva bastoane, apoi mașina neagră.
Picamerele porniră din nou. Acum, prin gaura făcută-n cupolă,
se vedea cerul. În spatele pastorului, invitații ambasadelor îl urmau
cu aparatele foto atârnate de gât. Doreau să intimideze autoritățile.
Doar nu o să-l rețină pe pastor acolo, în văzul tuturor, mai ales
când ei făceau fotografii. Brusc dirijorul smulse vioara din cutia ei
de sub pian și continuă cântarea întreruptă de obraznicul bolovan.
Arcușul se arcuia de mai, mai, să se rupă, iar vioara răsuna
extraordinar de tare, prinsă parcă într-o menghină de bărbia
dirijorului ce nu-l ascultă pe pastor pășind chiar în spatele lui.
Tinerii coriști, musafirii și enoriașii începură să cânte în continuare
refrenul mai cu foc, mergând cu toții spre ieșire. Deblocară ușile
tocmai când din gaura pe unde se vedea albastrul cerului începură
să-i alerge biciurile jeturilor de apă ce țâșneau furioase din
furtunurile de pompieri îndreptate spre ei.
Pastorul, odată ieșit afară, nu primi bastoane, ci câteva mâini
vânjoase îl îmbrânciră într-o mașină cu perdele la geamuri.
Oficialii de la ambasade se grăbiră să imortalizeze momentul.
Câțiva civili, cu ochi albaștri, îi invitară să părăsească zona.
Situația se încinsese bine. Cei doi oficiali hotărâră că nu mai au ce
face și se îndreptară fiecare spre mașina lui. Acum doar imaginile
de pe pelicula din aparatele lor mai puteau salva ceva, când
ajungeau la redacțiile ziarelor occidentale. Fără a se jena că erau
personalități oficiale, oamenii lui Ionel le smulseră aparatele de
fotografiat și le desfășurară clișeele, în văzul tuturor, la lumina
zilei. Aparatele au fost înapoiate proprietarilor însoțite de o scurtă
invitație politicoasă: „valea!‖. Ionel își instruise bine oamenii,
doar primise poruncă, direct de la Te-leagă și indicație fermă de la
Mihai, ca nicio imagine să nu fie surprinsă de la acea operațiune.
Dacia cu perdele la geamuri, în care l-au băgat pe Buni Cocar,
porni în trombă spre birourile de anchetă. Plecară și mașinile

603
 MIRCEA BULATOV

oficialilor văduviți de prețioasele imagini de pe clișeele ce zăceau

acum în țărână, expuse la lumina zilei.
Văzând cele întâmplate mi-am dat seama că am rămas singurul
ce avea și mai putea să surprindă câteva imagini de la demolarea
bisericii Nădejdea în a doua zi de Rusalii.
Am repetat de mai multe ori figura cu tramvaiul, cu
fotografiatul prin geam, pe sub haina întredeschisă.
Sârguincioșii pușcăriași reușiseră deja să decupeze primul
tronson din beton al cupolei bisericii, iar puternica macara îl
depozita pe remorca KrAZ-lui. Te-leagă răsufla ușurat. Misiunea
lui se apropia de sfârșit. Nu-l mai interesau amănuntele. Reținerea
pentru anchetă a diaconilor Dancu Ioan și Cojocărescu precum și a
mai multor tineri era treaba lui Ionel și a oamenilor lui de la
operativă ce, de trei zile, erau pe poziție. Știau bine pe cine să
salte.
A început o ploaie măruntă și nu mai puteam face fotografii.
Am încercat câteva deși știam că o să iasă foarte neclare, aproape
de neînțeles.
Te-leagă se pregătea de plecare. Înainte de a se urca în mașină
îi chemă pe Mihai și Ionel zicându-le:
— De restul vă ocupați voi. Mă duc să-i raportez șefului că
nebunia a luat sfârșit. Vreau rapoartele de la anchetele pastorului și
diaconilor. Vreau declarațiile lor semnate despre aprobarea
construcției, cine a făcut proiectul și de unde au primit banii. Aveți
însă grijă cum vă purtați cu pastorul acesta zănatic. Puteți să-l
speriați, dar de el nu vă atingeți până nu primiți un OK.

În aceeași zi, după ora cinci după-amiaza, în biroul său de

anchetă, ca la coridă, maiorul Ionel cu întrebările lui idioate se
considera un toreador ce avea datoria să obosească victima,
înfigându-i banderilele, pregătind terenul pentru atacul final al
matadorului. Victima era pastorul Buni Cocar, iar matadorul
așteptat era locotenet-colonelul Mihai ce urma să străpungă ceafa
taurului vlăguit când avea să-l pună să semneze declarația
compromițătoare deja redactată.. Apoi, restul depindea de justiția

604
 METASTAZA

oarbă. Drept public avea câțiva subalterni ce se zgâiau tâmp

neînțelegând multe din cele ce se petreceau în fața lor. Ionel își
puse un scaun între picioare, rotit invers, cu spătarul în față, de
care se și rezemă începând:
— Am stat trei zile în dispozitiv, dormind iepurește în mașină,
din cauza ta… Nu mă simt obosit și sunt gata să mor, dacă e
nevoie, pentru cauza comunistă…, ca tine pentru cea baptistă.
— Greșiți! Pentru cauza baptistă nu, dar pentru Isus, da. Poți
să ai o religie pentru care să fii gata să mori, dar dacă nu-L ai pe
Dumnezeu mori degeaba, replică Buni, mutându-și greutatea de pe
un picior pe altul.
— Crezi că nu m-am prins că iei în zeflemea credința mea în
cauza comunistă? De aia te țin în picioare… Zici că oboseala și
sacrificiul meu pentru ea este zadarnic, este o prostie… Partidul
meu mă răsplătește, mă apără, dar Dumnezeul tău unde este acum?
De ce Isus, acesta pe care îl predici, nu e cu tine să te scape?
— Ai dreptate, El nu este cu mine, este în mine și dacă trebuie
să mă ajute hotărăște tot El.
— Gata Cocarule! Tatonările filozofice s-au terminat… De ce
ne faci mă, zile, grele? Avem și noi casă, familie, iar tu ne obligi
să stăm după fundul tău…
— Doamne ferește, cred că… invers.
— Ai și tupeu, obraznicule! Te crezi vre-un Popirușco? Or fi
vrut sectanții tăi din America să ajungi martir ca ăla. Ce-ar mai fi
lătrat ziarele și televiziunea lor. Noi nu o să facem greșeli ca
polonezii. Noi nu lăsăm urme…
— Scuze, domnule maior, pe preotul polonez nu-l chema
Popirușco ci Popiełuszko178.
— Carevasăzică, mă faci și incult? Fie Popirușco, fie
Popielușco, pentru mine-i tot un popă, ca toți popii, așijderea ție.
178
Jerzy Popiełuszko ( 14 septembrie 1947 - 19 octombrie 1984) a fost un preot
romano-catolic polonez care a devenit asociat cu sindicatul Solidaritatea al
opoziției din Polonia comunistă. A fost ucis în 1984 de trei agenți ai Służba
Bezpieczeństwa (Serviciul de Securitate al Ministerului Afacerilor Interne).

605
 MIRCEA BULATOV

— La noi, la neoprotestanți, cei ca mine, care îl slujesc pe

Dumnezeu, sunt numiți pastori.
— Iar mă corectezi, mă? Paștele mătii de papistaș… Un-te
crezi mă, la tine-n biserică?
— Nu sunt catolic. Sunt baptist sau cum ne ziceți
dumneavoastră, peiorativ, pocăit. Papistașii sunt catolicii și e un
cuvânt mai vechi provenit de la Papă, suveranul pontif… Nu se
putu Buni să se abțină, a-l corecta pe maior.
— Bă, tu mă înveți ce-i aia un papiștaș? Bă, aici eu sunt
Dumnezeu îți zic cum vreau și fac cu tine ce vreau. Numai un rând
de palme dacă-ți trag și te piși pe tine…
Se auziră câteva bătăi în ușă și un locotenent intră cu o mapă
sub braț.
— Tovarășe maior, o urgență.
— Urgența mătii, lasă-mă-n pace, nu vezi că am treabă cu
inamicu‘, cu sectantu‘ ăsta care vrea să-mi dea și lecții…
— E ordin să vă întrerup, rog citiți! Și-i vârî sub nas mapa
deschisă.
— Bă, ți-am zis să mă lași acuma că te trimit la bulău...
Citi totuși hârtia vârâtă sub nas, apoi ridicându-se nervos de pe
scaun înșfăcă lampa grea de pe birou și o trânti de podea făcând-o
țăndări. Ieși din încăpere înjurând de mama focului.
Peste câteva minute pastorul Buni era pus în libertate. Ce
conținea acea mapă magică care îi adusese libertate pastorului și
atâția nervi maiorului Ionel? În ea era un raport de la serviciul de
interceptări și o notificare. Cei de la interceptări telefonice
înregistraseră un apel la telefonul permanent monitorizat al
familiei Cocar. Secretara de la Casa Albă întrebase: „Domnul
Președinte Reagan se interesează dacă pastorul Buni Cocar este
bine, sănătos?‖ Notificarea, contrasemnată de Mihai, îl privea pe el
personal. Venise de sus de tot, de la CC. În ea era scris negru pe
alb ordinul ca pastorul să fie eliberat imediat, necondiționat. Acolo
sus, la cei ce ordonaseră demolarea bisericii Nădejdea, se duceau

606
 METASTAZA

lupte mari pentru menținerea clauzei națiunii celei mai favorizate.

Mulți enoriași s-au întrebat: „A fost o simplă coincidență sau
intervenise Dumnezeu?‖
Visul nu m-a lămurit, dar cum nu cred în coincidențe, rămâne
în picioare varianta a doua.
Ionel își vărsă năduful pe ceilalți doi reținuți, diaconii Dancu și
Cojocărescu. Primului îi arse o duzină de bastoane de cauciuc la
tălpi și îi dădu drumul. Din experiența lui de anchetator și-a dat
seama că nu are ce stoarce de la el.
Cu Ioan Cojocărescu situația era alta. Din dosarul redactat de
la Mihai, reieșea că avea o fire dârză și că, deși era membru de
partid, a condus construcția bisericii. Trebuia să aștepte excluderea
lui din partid și apoi să-l bumbăcească. De nervi și din exces de zel
dădu ordin să-l plesnească, la bustul gol, cu sacii de nisip, în
reprize, încă din prima zi. Cojocărescu cu constituția lui solidă și
obișnuită cu grelele șantierelor, rezista. În pauze Ionel îl întrebă:
— Zi numele proiectantului!
— Nu pot, i-am promis…
Urmară alte reprize cu sacii de nisip. Apoi Ionel schimbă
întrebarea:
— Câți dolari v-au dat papistașii americani? Cine a primit
banii? Pastorul? Hai mă, spune…
— N-am văzut niciun dolar… Doar lei. Ce am strâns noi,
enoriașii, de ani de zile…
— De ce minți mă Cojocărescule?… Cutezi să mă minți? Pe
mine mă?… Ia mai dați-i o repriză băieți. Imediat îl facem noi să
ciripească…
Acest imediat însă, nu veni. Zilele treceau, dar nimic. Deși
slăbise și îl durea tot corpul, Cojocărescu rezista. Maiorul Ionel cu
echipa lui de anchetatori încercară metoda cămașa. Îl îmbrăcară cu
o vestă dublă din cauciuc, asemănătoare cu camerele vechilor
mingi de fotbal. Primul strat, cel aplicat peste bustul gol, era doar
din cauciuc subțire, iar cel de deasupra era mai gros și armat cu
pânză. Între ele, la mijloc, printr-un furtun pompau aer cu un
compresor. Cât era de solid Cojocărescu simțea că-i plesnesc toate

607
 MIRCEA BULATOV

viscerele, apoi leșina. Compresorul era oprit, iar ventilul deschis.

Strânsoarea dispărea și atunci aruncau peste el cu apă rece.
Anchetatul se trezea și urmau aceleași întrebări. Cojocărescu
murmura aceleași răspunsuri. Atunci, Ionel enervat făcea un semn
și compresorul pornea din nou umflând cămașa ce-l presa mai, mai
să-i fărâme coastele. Nu peste mult timp, pe Cojocărescu îl
cuprinse iar leșinul salvator. Iar apă rece, iar durere, iar întrebări
idioate. Ancheta lui Ionel dădea semne de împotmolire. Mihai îi
trimise notificarea că Ioan Cojocărescu a fost exclus din partid și o
declarație pe care acesta trebuia să o semneze. În ea se pomenea că
pastorul Buni Cocar îl antrenase în construcția bisericii, făcută cu
dolari primiți de la americani. Nervos că metoda cămașa nu dădea
rezultate, Ionel recurse la o ultimă variantă, coroana. I-au pus pe
cap un cerc de fier, făcut din două semicercuri ce se îmbinau cu
șuruburi fluture și îi citiră declarația pe care trebuia să o semneze.
Înainte de a-și pune gealații să strângă șuruburile, îl mai întrebă pe
Cojocărescu:
— O semnezi, mă? Dacă refuzi îți strivesc creierii…
— Nu pot! De când m-am creștinat nu mai pot să mint…
— Grijania mătii de creștin! Ia strângeți băieți, puțin, fluturii!
Gealații strângeau șuruburile. Cojocărescu nu leșină imediat.
Din tâmpla dreaptă începu să se prelingă o șuviță de sânge.
Scrâșnea din dinți, iar ochii i se bulbucară. Nu mai rezistă și pentru
prima oară de la începutul anchetei, urlă. Apoi peste el veni
binecuvântatul leșin.
Se trezi când era aruncat, precum sacii de cartofi în piață, la
stația de metrou Dristor. Afară se crăpa de ziuă când primi ultimul
șut și un avertisment: „Nu te uita mă, la numărul mașinii!‖
După ce duba plecă încercă să se ridice. Nici pomeneală. Nu
putea să-și miște nici măcar un deget. Dimineața trezise
bucureștenii și-i trimitea la lucru. Rar, câte un călător arunca o
privire către el și cobora apoi grăbit în tunelul stației de metrou.
Alții, mai abitir, înainte de a coborî comentau: „O fi băut toată
noaptea și s-a bătut cu chefliii…‖ Soarele începea să ardă când o
bătrânică se apropie de Cojocărescu și-l întrebă:

608
 METASTAZA

— Ce pățiși? Ți-e rău?

— Te rog măicuță… Dă un telefon la numărul…
Peste un ceas Cojocărescu junior veni cu mașina și-l duse
acasă. L-a îngrijit câteva săptămâni doctorul Deac, un medic care
era membru la noi în biserică. Atunci am îmțeles de ce visul mi-a
arătat polemica, privind autenticitatea Învierii Domnului Isus
Hristos, avută de studentul Deac cu procuroarea Victoria, într-o
pensiune a Bucureștilor de la mijlocul anilor ‘50. Tânărul de atunci
era una și aceeași persoană cu creștinul doctor ce–l trata pe diacon.
Se împlini și prorocia procuroarei ce prin grija directă a lui Dima
era acum pământ pentru ulcele. Fapta-i creștinească privind
tratamentul lui Cojocărescu, ce devenise peste noapte din membru
de partid, dușman al statului socialist, tovarășii au pedepsit-o
categoric și exemplar. Trebuia să fie un exemplu pentru cine mai
încerca ceva asemănător. L-au mutat disciplinar de la o policlinică
din centru, unde lucra de ani buni, într-o comună învecinată
Capitalei. Cum Dumnezeu are și un fin simț al umorului, această
pedeapsă s-a transformat în binecuvântare. În acea vreme,
alimentele se găseau tot mai greu, majoritatea erau trimise peste
graniță pentru achitarea datoriilor externe făcute cu Fondul
Monetar Internațional. Comuna unde doctorul Deac a fost mutat
disciplinar avea dispensar, dar doctori, ioc. Mai venea câte unul
trimis din când în când de la București. Atunci se strângea lume
buluc, însă niciodată doctorul, ce se grăbea să prindă autobuzul de
după-amiază spre București, nu reușea să consulte nici măcar un
sfert dintre ei. Doctorul Deac a inspectat amănunțit dispensarul și
pârloaga din spatele lui, apoi s-a dus la primarul comunei. Au
discutat și s-au despărțit mulțumiți amândoi. Peste câteva
săptămâni dispensarul funcționa non-stop, cum nici nu visau
localnicii, de luni până vineri, când doctorul pleca la București.
Cine avea trebuință de doctor ocolea dispensarul pe ușa căruia
trona ditamai anunțul:

Sunt în spatele dispensarului.

Deac Viorel

609
 MIRCEA BULATOV

Medic generalist

Toți erau bucuroși, sătenii că aveau doctor permanent și încă

unul bun, iar Deac că ducea la sfârșit de vară roadele muncii lui de
agricultor, din grădina de zarzavat, ce luase locul vechii pârloage.

***

Ne întoarcem puțin la Rusaliile din 1985. Era într-o miercuri.

Tinerii bisericii curățară molozul, iar enoriașii erau bucuroși că
pastorul și diaconul Dancu scăpaseră pentru un timp de anchete. În
acea zi, doar de Cojocărescu încă nu se știa nimic. Biserica cea
veche, rămasă în trei ziduri și cu cerul drept acoperiș, se umplu
înainte de șase seara când începea slujba. Securiștii lui Mihai nu se
mai ascundeau ca altădată în baraca-remorcă pentru instalații
telefonice, parcată ostentativ chiar lângă biserică. Doi dintre ei, pe
care i-am recunoscut că făcuseră parte din dispozitiv, în ziua
demolării, intrară și urmăreau desfășurarea slujbei ținute de
zănatecul pastor. Ei credeau că a fost speriat suficient pentru a-și
ține gura. Degeaba, transmitea tuturor un curaj molipsitor. Înainte
de predică i-am cerut voie pastorului să rostesc câteva cuvinte.
M-am apropiat de microfon și în boxele instalate de mine, cu
câteva ore mai înainte, răsună în curtea arhiplină și până în capul
străzii îndemnul la o scurtă rugăciune repetată de trei ori în cor de
toți cei prezenți: „Doamne, iartă-i pe cei ce Ți-au dărâmat biserica!
Nu le ține în seamă păcatul.‖ Cobor jos între enoriași și în timp ce
corul cânta, prefațând predica, un tânăr licean foarte înalt, Marius
Tudor, ce juca în echipa de baschet a clubului Rapid și care peste
ani a devenit misionar în Albania, mă trase deoparte: „Am stat
lângă cei doi securiști și am auzit vorbe urâte la adresa ta… Cred
că e bine să vii printre coriști și să ieși prin spate înainte de
terminare‖. M-am conformat, dar nu cu mine aveau ei treabă, ci cu
pastorul Buni Cocar. Trebuia să simtă că tot timpul îi suflă cineva
în ceafă.
610
 METASTAZA

După revenirea acasă a lui Cojocărescu și tratarea lui de

doctorul Deac, Buni începu să primească amendă după amendă pe
motiv că nu are buletin de București. Toate șicanele se făceau din
ordinul lui Mihai, devenit colonel plin. Te-leagă, pe tăcute, își
ținuse promisiunea. Învățase și rețeta de rezervă pentru dărâmarea
bisericilor, cu deținuții. A folosit-o și la dărâmarea bisericii Sfânta
Vineri, pe 19 iunie 1987, dar asta e o altă poveste plină de tragedii
asemănătoare.

Peste câteva zile, într-o noapte, o Dacie roșie fugea pe drumul

ce ieșea din Brașov și o lua spre Codlea. La volan, pastorul Buni,
iar ca pasageri, în spate pe banchetă, mama lui bolnavă, laolaltă cu
un maldăr de bagaje, iar în față pe scaunul din dreapta Mariana,
nevastă-sa, gravidă în luna a șasea.
Buni plecase de două zile din București, unde Securitatea îi
dăduse interdicție de a mai locui. Buletinul, oricum, nu-l mai avea.
I-l reținuseră cei de la evidența populației la ordinul lui Mihai.
După demolarea bisericii și-a lăsat cei trei copii la socri și a plecat
prin țară până se mai liniștesc apele. Nu știa de la Brașov încotro
să o ia, către Sibiu, la unchi-su, sau către Arad, la văr-su. Se gândi
că le face necazuri. Miliția s-ar fi luat de ei, de ce îl găzduiesc. Fie
ce-o fi, o luă spre satul natal, către Lescovița. De atâta sperietură și
hurducăieli pe Mariana o apucară prematur durerile. Semn rău, iar
după câteva zile pierdu sarcina. Parcă nu era de ajuns, mama lui
Buni intră în comă. Cu orice risc, pentru el, a adus-o la București
sperând să dea de un medic mai bun. Prea târziu. Într-o zi de
miercuri a lui august, se chirci toată, devenind un ghemotoc de
piele și oase. În seara aceea am trecut pe la ei, Buni m-a condus
până jos în fața blocului. Ne-am despărțit. Se lăsase întunericul,
dar la lumina chioară a becului de la intrare, l-am văzut când se
întoarse cu spatele. Îl podidiră lacrimile. L-am lăsat singur. Era
prima oară când l-am văzut plângând.

611
 MIRCEA BULATOV

Trecuseră deja două luni și jumătate din anul 1986 când m-am
trezit cu Buni la ușă. A intrat puțin abătut. Arăta obosit.
Mi-a povestit că tovarășii ce țineau să se descotorosească de el
și de fratele lui, Beniamin de la Mediaș, le dăduseră pașaport făr
de țară, să plece în lumea largă, unde or vedea cu ochii. România
Socialistă nu avea nevoie de unii ca ei. L-am condus în acea seară
până la metrou, la Unirii. Acolo ne-am despărțit cu ochii umezi.
I-am spus că la aeroport nu o să vin, că n-am să rezist. Nu știam
dacă o să ne mai vedem, dar asta e o altă poveste.
Mihai, cu tot clanul lui, reușise mult mai mult decât violarea
unei clădiri sacre. Se crease un precedent ce le scotea în relief
mușchii, pastorii nu mai reprezentau persoane de care nu poți să te
atingi. Fotografiile făcute din tramvai, cu demolarea bisericii, le-
am ascuns bine alături de cea cu Dima și Ion din august 1962. Deși
visul îmi spusese că numele celor doi actori principali erau Ionel și
Mihai, ceva străin ființei mele se încăpățâna în a crede că sunt tot
Ion și Dima, neîmbătrâniți, ca prin farmec. Nu erau ei, doar duhul
lor ce se transmisese genetic, aidoma înfățișării, amplificat,
malefic…

612
 METASTAZA
„Ați arat răul, ați secerat nelegiuirea, și ați mâncat rodul minciunii…”
BIBLIA Oseea 10:13

Spânzurăm hoţii demni de milă în centrul oraşului

şi îi numim în funcţii înalte pe cei mai mari…
Aesopus

FAZA a III-a

METASTAZA
Faza de metastază urmează totdeauna numai după faza de invazie și niciodată
după in situ. Fiecare metastază, la rândul ei, începe să invadeze țesuturile
gazdei și, în final, să creeze la rândul ei alte metastaze la distanțe mari de locul
unde este plasată ea și de tumora primară, adică unde s-a produs prima
tumoră. Metastazele au un efect distructiv asupra organismului deoarece îi
obstrucționează unele pasagii vitale. Niciodată nu se poate ști cu exactitate câte
metastaze sunt la un moment dat într-un pacient deorece unele pot fi în faza de
micro-metastaze. De multe ori se înlătură pe cale chirurgicală tumora primară,
însă metastazele oculte rămân după operație și se dezvoltă și mai rapid. Toate
metastazele sunt la început invazive, până ce prin angiogeneză creează o
vascularizare corespunzătoare pentru a se putea hrăni cu nutrienți pe care-i
„fură” din circuitul sangvin al organismului pe care îl ucide.

613
MIRCEA BULATOV

614
 METASTAZA

1989-2005

Al treilea vis: Metastaza

Când dispare Dragostea… ce mai rămâne ?

T atăl lui Mihai, Dima, trecuse de șaptezeci de ani. Deși

era în vârstă, mintea îi rămăsese încă ageră, la fel și
mișcările. Mai toate treburile din casă le făcea singur. O
dată sau de două ori pe săptămână venea o femeie simplă, o
ardeleancă ce rămăsese în București, după ce-i murise bărbatul
într-un accident. Tăcută, contrazicând convingerea multora că
femeia e întruchiparea curiozității, spăla rufele și făcea curățenie
fără ași băga nasul unde nu i se permitea. Dima o testase de mai
multe ori. Nu o interesau nici musafirii ciudați ce-i călcau pragul
lui Dima. Nici nu-i trecea prin cap să afle de ce veneau în vizită, la
bătrânul Dima, femei frumoase și destul de tinere sau bărbați
îmbrăcați la patru ace ce vorbeau limbi străine. Habar nu avea că
aceștia, ce nu știau unii de alții, erau fie colaboratorii rețelei
secrete a lui Dima, fie mesagerii KGB-lui. Ultimii cărau dintr-o
parte în alta informații, ordine și bani. Finanțele sovietice venite
din Austria reușeau din prisosință să întrețină rețeaua, ba mai și
rămâneau pentru Mihai și Ionel.
615
 MIRCEA BULATOV

Era într-o duminică, 3 decembrie 1989, când Dima îi telefonă

lui Mihai să treacă urgent pe la el. Ardeleanca ce venise dis-de
dimineață, să gătească ceva proaspăt, primi liber deși încă nu
gătise nimic. La Dima sosise un musafir cu două valize pe care le
lăsă și apoi plecă la fel de rapid cum venise.
Mihai îl găsi pe Dima agitat, plimbându-se dintr-un colț în altul
al sufrageriei. Se așeză în fotoliul unde era invitat de obicei să șadă
întrebându-și tatăl:
— Nu te simți bine? Ești bolnav cumva?
— Boala nu-i la mine, e la ei că nu vor să audă cum samovarul
stă să dea în clocot…
— Nu te înțeleg tată.
— Ieri, la Malta, Gorbi a cedat gâdilării orgoliului făcute de
Bush și „Wir wollen raus!‖179 cântat la Berlin, apoi transformat în
demonstrație în Alexanderplatz, o să fie cântat într-o altă versiune
și la București. Ce e mai rău pentru noi, e că Ceașcă se crede încă
în 1968. Am informații sigure că mâine o să fie ațâțat să-și dea în
petic, fie în plenul ședinței cu reprezentanţii Tratatului de la
Varşovia, fie când o să aibă, tête-à-tête-ul cerut lui Gorbi, cu care
și-a condiționat prezența la Moscova.
— Cu ce ne afectează direct pe noi? Sugerezi ceva?
— Ceașcă o să pice în curând. Gorbi a primit mână liberă de la
americani, dar o să pice nu peste mult timp, și el și KGB-ul. Poate
o să aibă și alt nume, dar sigur își vor schimba metodele. Vine
rândul lupilor tineri, iar noi rămânem cu buzunarele goale. Nu o să
ne mai pice nimic din nicio parte. Te sfătuiesc să reiei legăturile cu
vechii tăi colegi cu funcții economice prin străinătățuri. Ăștia abia
așteaptă să pice șefu‘. Mare mirare dacă nu o să și pună umărul ca
el să dispară definitiv. În degringolada ce o să vină, vor scoate
averile statului din conturile pe care le administrează în exterior și
le vor face pierdute pentru totdeauna în buzunarele lor. Apoi
urmează jaful. Să ții minte! Lăcomia nu are orientare politică, iar
de afinitate națională pe ăștia nu-i poți bănui.
179
Wir wollen raus! - Vrem să ieșim! Slogan cântat de protestanții Germaniei de
Est în lunile premergătoare căderii zidului Berlinului.
616
 METASTAZA

— Toți sunt lacomi! Ce, dacă am fi fost în locul lor n-am fi

făcut la fel?
— Atunci nu mai avem decât două soluții, șantajul și comerțul
diavolului, scrâșni printre dinți Dima.
— Iar mie nu-mi rămâne decât să copiez cât mai repede, cât
mai multe dovezi compromițătoare cu posibilii puternici ai zilei de
mâine. Peste ani, când vor face cheag zdravăn, o să le vânturăm pe
la nas hârțoagele și, de voie, de nevoie, își vor deschide degetele să
ne lase să ne curgă și nouă din agoniseala lor nemuncită, dar ce ai
vrut să zici cu cea de-a doua soluție, cea cu comerțul?…
— Toți banii și aurul pe care-l avem trebuie să-l investim
acum, până nu ne-o iau alții înainte.
— Bine! Asta o știu, dar care este produsul în comerțul căruia
merită să investim totul? întrebă, nestăpânindu-și curiozitatea
Mihai.
— Unul vechi, dar care la noi încă nu se prea vinde. Proștilor
comuniști de la vârf le curge încă sânge de țăran prin vene, de
țărani leneși și proști, care nu pot înțelege că și viciul e o marfă ca
toate cele. Produsul e unul foarte vechi, care a provocat și o să
provoace războaie. De războiul opiului ai auzit? Cine l-a început?
Englezii. Acum alții sunt mai comersanți decât ei. Frații lor,
interlopii americani. Se prefac că aduc democrația și lupta
antidrog, iar prin spate îți împlântă seringa cu droguri. Ce, n-ai
văzut Filiera franceză cu Gene Hackman? De mafia italiană, de
yakuza japoneză n-ai auzit?
— Ba da… Dar, de ce atâta grabă? Oricum, la noi nu se
produce și nu se vinde, iar de cumpărat nu-l cumpără mai nimeni.
— Mihai, nu înțelegi că cine deschide acest comerț în
România o să dețină controlul multă vreme? De ce să nu profităm
acum când încă deținem controlul la vamă. Cu timpul, lucrurile se
vor schimba… Privitor la vânzare, aici în România, nici nu mă
gândesc. Ce să facem cu leii care se vor devaloriza rapid? La
început doar ajutăm produsul să treacă pe la noi, pentru alții din
afară, mai interesați, mai bogați. Devenim pentru ei doar o țeavă,
una rezistentă și insensibilă la ce curge prin ea. Nu contează cine

617
 MIRCEA BULATOV

sunt aceștia. Așa facem cunoștință și cu cei de la capetele țevii, cu

cei care vând, cu cei care cumpără.
— Și cine o să facă asta?
— Tu! Bineînțeles, nu singur. Am eu grijă ca la început,
folosind cearceaful alb al industriei de medicamente, să treacă doar
marfă pură. Mai târziu, când se coc lucrurile și se alcătuiește bine
rețeaua, trecem și altă marfă din surse mai periculoase.
— Și de când crezi că este bine să încep?
— De ieri! Ai la mine două valize cu verzi. E ultimul transport
venit de la Viena. Un sfert din ei trebuie să-i dau lui Ionel. Are
ceva comisioane de plătit. Mai ai și destul aur astupat cu pământ
bine bătucit, de tine și Ionel în 1947.
— Habar nu am de așa ceva! Ce m-am tâmpit de nu-mi
amintesc? Unde?
— La marginea râpii, la picioarele crucii unde este îngropat
veteranul Ceapă Ion, străbunicul lui Ionel. Când pleci, să-l anunți
că e musai să vină pe la mine. Să nu-i dai telefon, ci să treci
personal pe la el. De azi înainte fără telefoane! Am ceva să-i spun,
bașca onorariile pentru… Despre investiția de care ți-am vorbit
încă nu-l informa. Asta mai târziu, după ce se liniștesc apele.

Deși era duminică, Mihai, cum plecă de la Dima, se duse glonț

la Ionel și-i pomeni dorința bătrânului. Ce avea să-i spună doar lui
Ionel, în lipsa lui? De data asta l-ar fi interesat și destinația verzilor
și mesajele, dar nu era ca altădată. Simțea că e ceva ultrasecret și
de mare importanță. Mai târziu, Mihai a aflat câteva destinații, dar
pe ocolite, nu de la Ionel, care de obicei își dezlega limba față de el
la un pahar.

Visul îmi făcu hatârul și mi-l arătă pe Ionel cum se întâlni,

după discuția cu unchiul Dima, cu un vechi politruc, dintre
cominterniștii moscoviți ai Anei Pauker, ce mai era activ și încă în
grațiile lui Nicu. Trebuia să-i transmită doar un nume ce semăna a
parolă și începea cu M. Habar nu avea că acest nume, rostit acolo
unde era așteptat, avea să aducă după el o mare vărsare de sânge.

618
 METASTAZA

Apoi, visul îmi arătă cum Ionel împărțea verzi la câțiva gealați
care nu făceau parte din operativă, ci dintre colaboratorii secreți.
Le-a zis să-și pregătească steagurile cu hampa ascuțită pentru un
miting ce o să urmeze în curând. Era să uit să vă spun că l-am
văzut, în vis, pe Ionel cum s-a întâlnit și cu un redactor al ziarului
„Scânteia‖ căruia i-a zis: „Prima cuvântare a tovarășului să apară
întocmai, fără corecturile voastre gramaticale… ‖

Mihai ajunse spre seară la Ileana în cartierul Militari. Locuia

de câțiva ani buni într-un bloc cu patru etaje, mai retras de la
șosea. El îi făcuse rost de acest apartament cu două camere.
Conform legislației timpului Ileana nu avea dreptul decât, cel mult,
la o garsonieră, dar pe acte figura că locuia împreună cu mama
bolnavă, mutată de la țară. Mihai găsise remediu și pentru curioșii
ciripitori din bloc. O fostă actriță de mâna a doua, acum femeie în
vârstă, ce făcuse pe vremuri parte din echipa de colaboratori ai lui
Dima, făcea piața, gătea și deretica prin casă, dându-se drept mama
Ilenei. Ciudățenia, nebăgată în seamă de nimeni, era că bătrâna
dispărea cu o sacoșă în mână taman când trebuia să vină Ileana de
la serviciu. Eventualii curioși neștiutori credeau că dă iar o raită
prin piață. Mihai era cunoscut de vecinii Ilenei drept unchiul
grijuliu care vine din când în când pe la nepoată. În acea duminică,
cum intră pe ușă, se duse la radio și-i dăcu drumul destul de tare.
Apoi, Mihai o apucă de umeri, strângând-o puternic. Cu privirea
holbată către el, Ileana îl auzi zicându-i la ureche:
— A venit vremea… Hai în dormitor!
— Ai devenit din nou tânăr? Nu te mai poți abține puțin? Văd
că tremuri tot…
— Ți-am zis să vii, am să-ți spun ceva… porunci Mihai, în
timp ce o trăgea pe Ileana spre dormitor.
— Închid radioul, e prea tare. Știi că-mi place liniștea când…
— Lasă-l așa! Închidem ușa… ieșiră șuierând, arzând parcă
urechea Ilenei, cuvintele lui Mihai.
Incitată de invitația către dormitor, Ileana se conformă, puțin
neliniștită de comportamentul ciudat al lui Mihai.

619
 MIRCEA BULATOV

După atâția ani, legătura lor ciudată devenise un fel de

căsătorie secretă care se manifesta ca legătura unor ibovnici
pătimași, ce se văd anevoie, din când în când. În câte nopți nu se
zvârcolise trupul Ilenei așteptând mângâierile lui Mihai ce nu
venea! Cu toate acestea, moldoveanca îi rămăsese credincioasă. Ca
să-i fie mai ușor, își imagina că este căsătorită cu un ofițer ce pleca
des pe front. Ileana nu mai arăta ca tânara domnișoară operatoare,
cucerită de galanteriile lui Mihai. Devenise o doamnă cu forme
foarte apetisante pentru cei treizeci și trei de ani abia împliniți. Lui
Moroșanu, ajuns șeful centrului de informatică, i se scurgeau ochii
după ea. Încercase de nenumărate ori să-i facă propuneri deochiate.
Reușea doar să obțină câteva priviri disprețuitoare. Vanitatea lui de
mascul bine făcut se simțea jignită și, de ciudă, se gândi chiar să-i
dea papucii. Nu avea motiv, îi devenise indispensabilă, ca una
dintre cele mai experimentate operatoare. Trecuse cu ușurință de la
utilizarea unităților PC cu sisteme MS-DOS180 la cele cu noile
sisteme Windows181 și a dispozitivelor de scanare.
Odată închisă ușa dormitorului, muzica de la radioul din
sufragerie se estompă acceptabil. Mihai duse degetul la gură,
făcând semnul tăcerii și apoi se dezbrăcă invitând-o pe Ileana să
facă la fel. Vârât sub plapumă Mihai își trase iubita peste el. La fel
făcu și cu pernele pe care le așeză peste capetele lor. Acolo, sub
puful protector, Mihai începu conversația în șoaptă:
— A venit vremea marilor schimbări…
— Bine! Te ascult Mihai, dar ce atâta secret?
— Pentru ce am să-ți spun, dacă suntem ascultați o putem
sfârși la gropă…
— Dacă suntem amândoi, nu mi-e frică.
— Lasă eroismele astea drăgăstoase. Dacă o să faci ce-am să
te rog, o să fie bine… Nu bine, ci foarte bine, pentru amândoi.
180
MS-DOS (prescurtat de la Microsoft Disk Operating System) este un sistem
de operare comercializat de Microsoft. A fost cel mai utilizat sistem de operare
din familia DOS și a dominat sistemele de operare pentru PC în anii 1980.
181
Microsoft Windows este numele unei serii de sisteme de operare create de
compania Microsoft.

620
 METASTAZA

— Zii! Știi că te-am ascultat întotdeauna…

— În zilele următoare să copiezi tot ce găsești în fișierele cu
atașații noștri comerciali din străinătate, apoi în cele despre Iliescu,
Brucan, băiatul lui Valter Roman… Cât mai multe date secrete
despre ei, cât mai bine pentru noi…
— Mihai! Asta este sinucidere curată. Accesul la fișierele
ultrasecrete este monitorizat automat și apare imediat pe serverul
lui Moroșanu, cu data și ora accesării… Dacă vede așa ceva o să
ne controleze la ieșire până-n fund. Apoi nu am cum să scot
dischetele din centru. Știi prea bine noile măsuri de securitate. Nu
mai e ca pe vremuri, când veneai pe la noi și glumeai cu
Moroșanu. Acum, la venire, hainele și poșetele le lăsăm la vestiar
și peste lenjerie nu purtăm decât halate albe. La ieșire invers, plus,
nu uita marea oglindă din vestiarul ciudat de puternic iluminat.
Sigur sunt ochi în spatele ei care ne inspectează. După vestiar,
urmează ofițeroaicele ce asigură paza. Dacă primesc vreun ordin,
de la cine se zgâiește la noi din spatele oglinzii, ne opresc la cabina
de la ieșire și urmează percheziția corporală. Este imposibil ce vrei
tu! Iartă-mă, știi că nu te-am contrazis niciodată, dar ce vrei e fără
nicio șanșă de izbândă… În plus, tehnic vorbind, chiar dacă
arhivez textele tot îmi trebuie câteva dischete. Unde să le ascund?
Nu-mi încap nici sub sutien, nici sub chiloți…
— Ileano, m-am gândit la un loc asemănător, dar procedura e
alfel. E un pic de risc, dar cum te știu curajoasă și că nu te pierzi
cu una cu două, ai să reușești. Mi-ai povestit că după ce treceți de
vestiar și intrați, îmbrăcate în halatele voastre albe, în centrul de
calcul, aveți acolo tot ce vă trebuie, cafea, ceai, țigări, toaletă…
Asta, ca să nu aveți contact cu exteriorul. După ce extragi și
arhivezi fișierele, să le copiezi pe dischete. Cred că informațiile
arhivate o să-ți încapă pe maxim cinci. Le bagi în buzunarul
halatului, iar când ai drum la toaletă iei cu tine din birou un cutter
și o bandă de scotch. Despici pe laterale carcasele dischetelor de
plastic și scoți discurile din folie magnetică. Le învelești în hârtie
igienică și le lipești pe apetisantul tău munte Venus.

621
 MIRCEA BULATOV

O să pară cel mult un pansament, ca acela când îți vine… Când

mi le dai le recondiționez și informațiile le punem la păstrare.
— Cu carcasele de plastic ce fac? Dacă până la plecare dă
peste ele vreo operatoare care vine la toaletă?
— Nu le lași acolo! Alegi și tu o colegă la întâmplare sau una
pe care nu o suporți, și arunci carcasele goale în coșul de gunoi de
sub biroul ei.
— Dar nu am ranchiună pe niciuna, toate mă agreează, unele
chiar mă plac și se îmbracă sau se coafează la fel ca mine.
— Lasă sentimentalismele! Fiecare război are și victime
colaterale…
— De unde-ți vin ideile astea, Mihai? Parcă ai fi Sean
Connery în rolul agentului 007 …
— Mulțumesc de comparația cu James Bond. Îi plăceau și lui
femeile, dar pe mine una mă scoate din minți… Cea care e acum
deasupra mea, minți, pe jumătate, Mihai. Vrei să fie invers?
Pernele protectoare, sătule de cele auzite, săriră în lături. Cei
doi se răsuciră, iar patul începu să tremure întun ritm accelerat,
cam tineresc pentru vârsta celor doi. Când patul istovit își încetă
tremurul pofticios Ileana își dojeni ibovnicul:
— M-ai avut neprotejat, nebunaticule! Dacă rămân…
— Până ai să naști vor fi alte vremuri, iar la majorat copilul
nostru o să aibă vile și mașini de lux la scară… Noi doar ne vom
plimba prin lume și vom bea coctailuri în insulele Fiji, Hawai…
— Mă mulțumesc și cu ceva mai apropiat. O șampanie la
Veneția, sau la Paris… Nenorociții ăștia nu mi-au dat niciodată
viză să plec mai departe de Varșovia sau Sofia. Pentru împlinirea
unui asemenea vis merită să accept și percheziția corporală a lui
Moroșanu. Ce i-ar place hăndrălăului să mă pipăie și cu mâinile nu
numai cu ochii, dar dacă degetele-i aflate-n control îi alunecă prea
jos am să-i dau un dos de palmă de îi trece tot cheful…

622
 METASTAZA

Aceste scene din decembrie ‘89 mi le făcea cunoscute cel de-al

treilea vis ce se încăpățâna, ca și primele două, să-mi descopere în
continuare evoluția clanului Dima. Mă întrebam ca și altădată, de
ce?

Nu în vis, ci aievea, în dimineața lui 21 decembrie eram la

serviciu. Mai toate calculatoarele din sala de programare erau
oprite. Colegii mei, membri de partid, se aflau la mitingul din fața
Comitetului Central. Au fost amenințați că dacă nu fac prezența
acolo, o să li se desfacă contractele de muncă. M-am mirat că șeful
meu, deși era membru de partid, nu a plecat împreună cu ei. Nu-și
găsea locul, se tot învârtea printre mese și din când în când regla
televizorul. Parcă aștepta ceva. În timp ce lucram, mai aruncam din
când în când privirea către televizor. Ceaușescu, după un fluturat
din mână ce aducea a lehamite, își începu discursul cu obișnuitele
lui cuvinte: „Dragi tovarăși și pretini, cetățeni ai Capitalei
României Socialiste…‖ După mulțumirile adresate inițiatorilor și
organizatorilor mitingului, privirile lui Ceaușescu începură să
joace sus-jos, când către cei din piață, de unde începuse să se audă
un vacarm prevestitor de furie, când către foile discursului.
Hărmălaia odată pornită astupa cuvintele Președintelui pe care
oricum nu-l mai asculta nimeni cum striga: „Alo! Alo! Tovarăși,
stați la locurili voaste!.‖ Profitând de o clipă mai potolită a celor
din piață, Nicu invită pe cei prezenți la calm, apoi începu să
promită majorări de salarii, ridicarea nivelului de trai și altele
asemănătoare. Nu mai citea nimic, tot o dădea cu bunăstarea,
suveranitatea și integritatea întregii națiuni. Întregul miting ce s-a
vrut mobilizator, ca cel din 1968, devenise un fiasco.
Transmisia tv se încheie, iar șefulului meu îi scăpă printre
dinți: „În sfârșit a început…‖ Ce începuse, habar nu aveam, ca
multe milioane de români. Doar câțiva știau. Printre ei se afla și
șeful meu despre care am aflat mai târziu că era… Dar asta e o altă
poveste ce nu ne interesează.

623
 MIRCEA BULATOV

Mai spre seară, am mers cu soția să asistăm la repetiția

colindelor de Crăciun la o biserică de pe strada Iuliu Valaori.
Ușierul ne-a spus șoptit: „Nu se mai ține nicio repetiție! Pe ce
lume trăiți? Nu știți ce este în Piață?‖ Atunci am aflat că în Piața
Universității, în fața hotelului Intercontinental, s-au strâns încă de
la prânz manifestanți care au participat la miting și au început să
strige pentru prima oară în București, „Jos Ceaușescu!‖. M-am
uitat în ochii soției ce parcă voiau să mă întrebe: „De ce nu suntem
și noi acolo?‖. Peste jumătate de oră, ieșeam din metrou și urcam
scările ce dădeau spre Ceasul de la Universitate. Încă de la primele
trepte pe care pășeam, ceva ciudat ne făcu să ne privim încălțările.
Călcam printr-un șiroi de lichid lăptos venit de sus. Ajunși sub
balconul de la Universitate, am dat roată cu privirea. În acel
moment piața era goală, toți manifestanții fuseseră alungați spre
Teatrul Național și către părculețul din fața Spitalului Colțea, iar
pompierii își retraseră tunurile cu apă la coada statuii lui Mihai
Viteazul, înconjurați de o companie de scutieri ai MAI-ului. De
departe, printre manifestanții de la Colțea l-am zărit pe poetul Ioan
Alexandru.. Cum nu aveam habar de ce se întâmplase cu câteva
minute mai înainte și atrași spre poet, ca de un magnet, alergam
amândoi nebunește, de-adreptul, prin mijlocul intersecției. Era
suficient un glonț, două și…
Tinerii studenți aprinseseră deja lângă trotuar câteva candele ce
străjuiau o baltă de sânge. Poetul rostea o rugăciune și făcea slujbă
pentru cel ce fusese împușcat și al cărui trup era deja la morga
Spitalului Colțea. Piața începuse să se umple iarăși. Tinerilor nu
mai le era frică nici de bastoanele scutierilor, nici de tunurile cu
apă și invadară din nou piața. M-am prins și eu în entuziasmul lor
și am pășit printre ei. Atunci i-am văzut figura încruntată. Nu o
uitasem de la demolarea bisericii de Rusalii în ‘85. Era el, ofițerul
Ionel, îmbrăcat într-un trenci și mergând cu mâinile vârâte adânc
în buzunare, în spatele unui student cu figură adolescentină ce
agita mulțimea stigând: „Jos Comunismul! Jos Ceaușescu!‖
Instinctiv am întors capul spre soție și am strâns-o de mână. Am
încercat din nou să-l zăresc pe Ionel.

624
 METASTAZA

Cât era de mare, dispăruse în mulțime. În locul unde cu câteva

secunde mai înainte se agita vocal studentul, se strânseseră buluc
tineri și tinere. O fată începu să țipe isteric: „L-au omorât! L-au
omorât!‖ M-am apropiat mai mult. Tânărul zăcea întins, căzut cu
fața în jos. Obrazul feciorelnic întors spre mine mă privea doar cu
un ochi, rămas deschis, iar buzele, ce strigaseră până mai adineauri
sloganuri mobilizatoare, sărutau strivit asfaltul murdar. Jacheta din
stofă bej deschis avea în dreptul omoplatului stâng o gaură cât o
monedă de cinci lei182. Sub tânăr băltea deja sângele. Eu, care
făcusem armata, mi-am dat seama că fusese împușcat cu un
revolver defensiv de mare calibru. Sigur fusese Ionel. Acum în
vânzoleala de la Universitate el și ai lui aveau libertatea a curma
vieți după bunul lor plac. Colegii studentului împușcat, însoțiți de
fata ce continua să zbiere printre sughițuri, săriră gardul de fier
forjat al Spitalului Colțea și-l duseră în interior. Nu trecu nici un
sfert de oră și tinerii ieșiră cu un cerceaf alb pe care stătea scris cu
sânge „Primul mort!‖ Nu știau de cel căruia Ioan Alexandru îi
făcuse rugăciunea de iertare fără Molitfelnic. Nebunia domnea în
toată Piața Universității. Nimeni nu mai ținea cont de nimic, nici
securiștii, nici manifestanții. N-am știut până peste câțiva ani, (aici
visul era și el de vină că nu mi-a descoperit), cum Ionel lăsase la
morga spitalului câțiva gealați care lichidau cât mai mulți răniți.
Un doctor ce opera întruna, oprea gloanțele extrase din cei
împușcați. Peste câteva zile unul dintre gealații lui Ionel, din acea
noapte de cumpănă între regimuri, veni la spital și confiscă, cică
pentru cercetare, toate gloanțele. Dar asta e iarăși o altă poveste
care…

Visul se încăpățâna să mi-l arate pe Ionel, în noaptea dintre 21

spre 22 decembrie 1989, mergând de unul singur pe una dintre
străduțele laterale de la Universitate. În capul străzii, care dădea
spre bulevard, lumina de la farurile camioanelor ce aduseseră
scutierii, domina gălbuiul palid al becurilor atârnate în vârful
stâlpilor.
182
Monedă din aluminiu cu valoare de 5 lei emisă în 1978 cu diametru mare
625
 MIRCEA BULATOV

Câțiva pași mai încolo, pe străduță, întunericul era străpuns

doar de lumina unui mănunchi de lumânări aprinse acolo jos, pe
caldarâm, de studenți în amintirea colegilor împușcați cu câteva
ceasuri mai înainte. Ionel se apropie de lumânările pe jumătate
topite, proțăpindu-se în fața lor. Își descleștă mâna de pe mânerul
revolverului din buzunarul cu căptușeala găurită a trenciului și se
descheie la prohap. Jetul de urină se plimbă cerc stingând
lumânările. Mormăia pentru el: „Proștilor ați vrut să faceți
revoluție. Vă facem noi o evoluție de… Mama voastră de...‖

Dincolo de Spitalul Colțea, lângă mine, soția începu să tremure

deși avea paltonul pe ea. Am înțeles că nu de frig, și-am plecat
spre casă. În interiorul meu se dădea o luptă pentru dominare între
frica, motivată de dorința de a-mi simți soția protejată lângă copii,
și furia neputincioasă ce mă cuprindea alungându-mi egoismul
existențial. În drum spre casă, soția s-a întâlnit cu un fost coleg de
liceu. Deși furtunurile pompierilor îl udaseră fleașcă, ne-a spus:
„Mă duc acasă, mă schimb și mă întorc… Nu pot să-i las singuri
pe studenți.‖ Rușinea din suflet făcea să-mi crească furia și mai
mult. Cum am intrat în casă, m-am dus glonț la trusa mea de
grafician. Am luat ștampilele cu litere și am făcut câteva afișe în
care chemam la solidaritate și la alăturarea cu studenții de la
Universitate. Furia din mine doborî instinctul de conservare și mă
scoase afară din casă în noaptea agitată. Am lipit la mai multe guri
de metrou de pe platforma Militari, afișele. Mă gândeam că
dimineața, când vin oamenii spre locurile de muncă, măcar o parte
din ei vor lua drumul, în ajutorul studențimii din piață.

Veni și dimineața lui 22 decembrie ‘89. Am intrat în birou și

am strigat către colegi: „Ce mai stăm cu mâinile în sân? Acolo, la
Universitate, sunt omorâți tineri!‖ Toți au plecat ochii în jos, iar
unul a cutezat să motiveze tâmp: „Este zi de salariu și…‖ Am ieșit
în curtea institutului unde m-am întâlnit cu mai mulți muncitori de
la hala de prototipuri. Ne-am încurajat între noi și am hotărât să
plecăm spre Universitate.

626
 METASTAZA

La ieșire, porțile erau închise, iar Soare, secretarul de partid, ne

îndemna să nu ieșim, că o să fie vai de noi. Nu știam cum să o
luăm, ca amenințare sau ca povață. Oricum, numai de asta nu mai
țineam noi cont acum. Până la Autogara Militari, rândurile se
îngroșară. Mergeam ca la manifestație. Era cu noi și un mecanic ce
mâna un tractor cu remorcă. Pe sus bâzâiau elicopterele, iar din
dreapta se auzea zgomot de motoare grele. Apărură tancurile ce
veneau direct spre noi. Lumea a început să fugă care încotro. Soția
a venit în fugă lângă mine cu Alina, fata noastră cea mare, care în
acel an începuse liceul. „Mergem cu tine!‖, au zis într-un glas
amândouă. Retrași în scara unui bloc de pe marginea bulevardului,
am văzut cum două dintre tancurile ieșite să ne împrăștie, s-au
ciocnit. Unul dintre ele și-a pierdut capătul aripii de protecție de la
șenila din dreapta care contorsionată căzu pe caldarâm. Am
alergat, am ridicat-o și am ascuns-o într-un tufiș, apoi i-am spus
Alinei: „Te duci acasă și ai grijă de frații tăi! O iau doar pe mama
cu mine. Am fost lași azi-noapte, nu trebuie să fim și acum.
Dacă…‖ Celelalte cuvinte le-am înghițit. Cum puteam să-i spun:
„Dacă nu ne mai întoarcem, rămâi tu capul familiei‖. Manifestanții
începeau să se regrupeze pentru a merge pe lângă grupurile de la
celelalte intreprinderi și în coloană să ajungă în centru. Am văzut,
lucru curios, că metroul circula. Nu fusese oprit. Mi-am luat soția
și am tras-o spre intrarea la metrou. Am băgat mâna în buzunar să
mă asigur că mini-aparatul de fotografiat pe 16 mm era la locul lui.
Metroul oprea la Piața Unirii. Ajunși afară, mii de oameni se
agitau pregătindu-se să meargă spre Universitate. Se urcaseră pe
tanchete și fluturau steaguri tricolore cu stema RSR183 decupată.
Pe traseu, din când în când, făceam fotografii. Coloana
manifestanților se îngroșa văzând cu ochii. După ce militarii și
manifestanții trecură de Sala Dalles, deodată, tanchetele se opriră.
La fel și militarii ce mărșăluiau pe jos. Se aflase că generalul Milea
s-a împușcat și…
183
RSR- Republica Socialistă România a fost denumirea oficială purtată de
statul român în a doua parte a perioadei comuniste a țării (1965-1989), după ce
inițial se numise Republica Populară Română.

627
 MIRCEA BULATOV

Soldații de pe tanchete și cei din coloană, la un ordin, scoaseră

încărcătoarele de la arme, apoi le ridicară în sus și percutară
glonțul de pe țeavă. Am tras repede câteva cadre. Văzusem că
încărcătoarele erau pline cu muniție de război. Câteva clipe se făcu
liniște, dar cei din coloana ce venea din față, dinspre Piața
Romană, crezând că se trage în mulțime, începură să țipe.
Tensiunea momentului fu calmată de Ioan Alexandru ce apăru,
pășind maiestos și calm, între cele două grupări cu crucea în mâna
dreaptă și Biblia strânsă la piept, peste cușma de blană, cu cea
stângă. Flutura crucea peste capul soldaților și al manifestanților
veniți din două direcții. Făcu semn pentru îngenunchere și cu toții,
conduși de el, rosteau Rugăciunea Domnească. Se striga „Armata e
cu noi!‖. Fraternizară cu toții și porniră spre strada Onești pentru a
ajunge la Palatul Comitetului Central al Partidului. Am fugit
înainte, să trag iarăși câteva cadre. Scutierii începură să fugă spre
camioanele parcate puțin mai departe, spre sediul temutei Direcții
V184 a Securității. Ciudat, se crease cale liberă până la Comitetul
Central. Când am ajuns acolo, veneau din toate părțile manifestanți
ce umplură piața. La geamul unei dubițe albe, cu megafoane
montate deasupra, se strângeau propuneri pentru viitorul guvern
provizoriu. Pe la ora douăsprezece, un elicopter survolă piața
aruncând fluturași și un altul ateriză pe clădirea Comitetului
Central unde se vedeau siluete de oameni agitați. Peste câteva
minute, elicopterul decolă, iar mulțimea începu să strige: „Ole,
Ole, Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e!‖.
Mi-am luat soția de mână și i-am zis: „De-acum o să fie bine!.
Am scăpat de dictator. Hai acasă!‖ Am luat-o pe lângă aripa
stângă a palatului, unde era intrarea la UTC. Destui manifestanți
pătrunseseră în clădire. Un țigan tinerel era să fie linșat de
manifestanți. Furase câteva agende și pixuri. După ce i-am luat
apărarea am plecat prin spatele clădirii. Acolo, soldații companiei
de gardă stăteau aliniați, pregătiți să părăsească împreună cu cei
câțiva câini lupi, obiectivul.
184
Direcția a V-a a fost o structură a instituției Securității regimului comunist
din România, specializată în protecția conducerii PCR.
628
 METASTAZA

M-a mirat cumințenia câinilor ce nu se agitau, ca noi oamenii.

Compania primise ordinul să se retragă la cazarmă. Atunci l-am
zărit pe Mihai. Nu-i puteam uita figura din iunie ‘85. S-a apropiat
de comandantul gărzii a rostit ceva și i-a făcut un semn cu mâna
spre două camioane militare aflate în partea dreaptă a clădirii, după
care dispăru în mulțime.
Soldații, bucuroși că au scăpat din atmosfera tensionată, au
început să arunce armele și muniția în camioane. Am răzbătut prin
puhoiul de lume până lângă un subofițer. L-am întrebat de ce lasă
armamentul acolo, vraiște, nepăzit. Răspunse vlăguit: „Așa am
primit ordin adineauri… Nu-mi pasă… Bine că s-a terminat
nebunia…‖ Compania porni spre cazarmă. Am mers un timp
alături de ei. Majoritatea erau foarte tineri. Câtorva le dăduseră
lacrimile. Am strâns mâna subofițerului și l-am binecuvântat. Mi-a
dat cucul185 de la căciulă zicând: „Ține-l ca amintire! Oricum
stema asta nu mai este valabilă…‖.
Ajunși acasă, mi-am îmbrățișat copiii spunându-le aceleași
cuvinte: „De-acum o să fie bine! O să fie liniște… ‖

Începu să se însereze, iar liniștea ce părea că se instalase peste

București a fost întoarsă pe dos. Nebunia reveni la o scară mult
mai mare. În multe părți ale Capitalei se instalase haosul
împușcăturilor, iar numărul morților sporea încontinuu. Multe din
ele porneau și din armele pe care le-am văzut lăsate, la ordinul lui
Mihai, lângă clădirea fostului Comitet Central.

Elena Pandele, supravegetoare la Muzeul Național de Artă ce

împlinise cu o zi înainte cincizeci și unu de ani, era de gardă la
etaj, de unde îngrozită privea cum arde Biblioteca Centrală
Universitară. Știa de la soțul ei Aurel, șeful secției de restaurare
carte veche la Muzeul de Istorie al României, ce valori unicat se
pierdeau atunci.
185
Însemn militar, ce se purta pe bonetă sau căciulă deasupra frunții, din metal
auriu cu stema emailată a RSR și străjuită în părți de frunze de ștejar.

629
 MIRCEA BULATOV

În piață se trăgea nebunește nu numai din palatul C.C.-ului sau

din tancurile căpitanului Mircea Mureșan, ci și de la ultimul etaj al
fostului Palat Regal. De aici, din spatele ambrazurilor făcute în
zidul mascat de draperiile ferestrelor de la stradă trăgeau
simulatoarele montate de tehnicienii lui Mihai. Geamurile
muzeului ce dădeau spre hotelul Athénée Palace începură să
zboare în cioburi. Nuți se îngrozi zicându-și: „Neciopliții au
distrus biblioteca, vor să facă la fel și cu muzeul?‖ Nu mai ținu
seama de răpăială și începu să dea tablourile jos de pe pereți.
Împreună cu ceilalți colegi le dosiră pe cele mai valoroase. În ziua
următoare, pe lumină, nici nu îndrăznea să privească, mai atent,
rănile picturilor. Plângea și bombănea: „Ăștia urăsc și frumosul…‖

Eram mirat că televiziunea funcționa non-stop, sădind și mai

multă panică. De ce Securitatea, ce încă deținea controlul, nu
oprise transmisia? Logica era simplă. Dacă nu ea, cel puțin prin ea
se dădeau ordinele. Visul îmi arăta cum Nicu Stanciu, despre care
v-am povestit cum a ajuns, cu ani în urmă, director tehnic al
Televiziunii Române, datorită intervențiilor lui Dima, trebuia să-și
plătească datoria, chiar dacă scadența revenea fiului acestuia,
Mihai. Hotărî să asculte ordinul și să nu lase cortina electronică
peste transmisiile TV.

După câteva zile sângeroase zăpăceala se curmă brusc, ca de la

sine, după execuția Ceaușeștilor în sfânta zi a Crăciunului.
Devenea tot mai clar pentru mine și pentru mulți alții, că cine a
deschis robinetul l-a și închis. Începuse un nou episod, cel al
învrăjbirii și manipulării. Scopul era același: lupta pentru putere, la
toate nivelurile. De-alde Mihai și Ionel, erau destui din fosta
Securitate care își ștergeau urmele sau intrau pentru un timp în
hibernare. Mihai făcea acum ce făcuse taică-su, Dima, în anii
patruzeci, când devenea servul noii puteri și își ștergea meticulos
orice urmă de slujire în vechiul SSI. Îl sfătui și pe Ionel să se dea
la fund un timp, să fie mai fără inițiativă și să-și servească noii
șefi.

630
 METASTAZA

Cu unul dintre ei, cu colonelul Zahiu, am avut de-a face direct.

În ultima parte a anilor ‘80, acesta răspundea de paza secretelor
proiectelor strategice de pe platforma industrială Militari din
București. Își avea bârlogul, dar să fiu mai politicos, sediul de
lucru, chiar în institutul unde lucram. Nu se ocupa doar cu asta.
Asculta prin centrala telefonică a institutului convorbirile multora.
Le înregistra și le transcria în dosarele către Securitate. Între
transcrieri poposeau, nu de puține ori, turnătoriile colaboratorilor
racolați din toate categoriile, de la muncitori, la ingineri, de la
simpli laboranți, la șefi de proiecte. Avea tehnica lui de preluare a
delațiunilor, care îl ferea complet de contactul cu informatorii. Am
descoperit-o în acele zăpăcite zile de după 25 decembrie 1989.
Membrii gărzilor patriotice primiseră arme să apere institutul și
zona de pe autostrada București-Pitești, aflată în vecinătate, de
teroriștii des anunțați la TVR. Marta era oficial secretara
serviciului de protocol al institutului, dar lucra ca ofițer sub
acoperire, sub directa comandă a lui Zahiu. Mulți au lăudat-o că nu
a fugit să se ascundă, ca șeful ei. Din contră, împreună cu câteva
femei inimoase din institut, servea ceai fierbinte și biscuiți tinerilor
din patrulele de pază. Nimeni nu bănuia că printre sacoșele cu
biscuiți, Marta căra dosarele și casetele cu înregistrări audio ale
colonelului Zahiu. Când noi, revoluționarii, am forțat ușile biroului
colonelului Zahiu, mare ne-a fost mirarea. Fișetele metalice ne
râdeau în nas cu ușile deschise vraiște și cu rafturile goale. Câțiva
dintre noi am făcut legătura cu inimoasa Marta și am coborât
urgent la parter, unde era sediul serviciului de protocol. Inimoasa
plasatoare de biscuiți și ceaiuri plecase cu câteva ceasuri mai
înainte. Lângă biroul ei, plasat chiar lângă fereastră, de unde vedea
pe orișicine intra sau ieșea din institut, trecea o coloană de aerisire
ce cobora din tavan tocmai de sus de pe terasa de la etajul cinci.
Jos, lângă podea, mi-a atras atenția o ușiță rămasă întredeschisă.
Am împins-o cu vârful pantofului. Mare mi-a fost mirarea când am
văzut că țeava groasă din fontă nu mai ducea în jos nicăieri. În
interior găsii un bilet ce înfășura o piatră cât o nucă.

631
 MIRCEA BULATOV

Am vârât hârtia în buzunar și apoi am luat imediat liftul până la

etajul cinci și de acolo am urcat pe terasă. Spre colțul clădirii ce
era deasupra sediului de protocol, am văzut umbrela protectoare a
coloanei de aerisire. Am luat o pietricică roșiatică de pe terasa
plină de prundiș și i-am dat drumul pe sub ciuperca proteguitoare
de la aerisire. Întors la parter, am deschis larg portița de lângă
biroul Martei. Pietricica roșie zăcea în interiorul coloanei pe o
bucată de mochetă. Atunci mi-am dat seama cum primea Zahiu
informațiile, fără ca Marta sau el să dea ochi cu informatorii. Am
ieșit în curte și am desfăcut hârtia din buzunar. Cu creionul stăteau
scrise câteva cuvinte:

Dinu Nistor cu nevastă-sa au plecat de pe 21 decembrie din

București. L 10

Până pe 20 decembrie, Dinu fusese șeful compartimentului de

chimie al institutului. Era ginerele lui Verdeț,186 unul din oamenii
de nădejde ai lui Ceaușescu. Avea slugi în tot compartimentul, iar
unele laborante de încredere le dereticau prin casă și le făceau de
mâncare. Nu am aflat niciodată dacă L10 este un nume de cod sau
laborantul… Mi se făcuse lehamite. Oare câți lucrau și câți turnau?
De colonelul Zahiu nu am mai auzit. Se dăduse la fund pentru o
vreme, la fel ca Ionel?

186
Ilie Verdeț a îndeplinit funcții importante în cadrul P.C.R. ajungând membru
al Prezidiului permanent al Comitetului Politic Executiv (C.P.Ex.) al
Comitetului Central (1977-1989). După fuga lui Nicolae Ceaușescu, la 22
decembrie 1989, Ilie Verdeț a anunțat demisia guvernului Dăscălescu și
formarea unui nou guvern ad-hoc format din disidenți. El s-a autoproclamat
președinte al unui guvern provizoriu, guvern care a durat doar 20 minute, din
cauza opoziției mulțimii care nu dorea un guvern format din activiști comuniști.

632
 METASTAZA

Peste ceva vreme pe Marta am zărit-o la sediul PNL. Duceam

pentru ziarul Viitorul, o caricatură ce îl înfățișa pe Iliescu proțăpit
în vârful unei scări făcută din treptele PMR, PCR, FSN187 de unde
vopsea un trandafir uriaș, alb, intitulat DEMOCRAȚIE cu o
pensulă muiată într-un flacon de sânge proaspăt ce purta eticheta
22 DECEMBRIE. Era vremea când Radu Câmpeanu juca rolul de
contracandidat al lui Iliescu. Mai târziu am întâlnit-o pe Marta și la
CPUN188. Devenise secretara lui Câmpeanu. Primise sarcini grele
de la noile sevicii de…
Cu o lună înaintea constituirii CPUN, în ianuarie 1990, au fost
făcute în București câteva numiri în administrația locală fără o
consultare cu personalitați din diverse categorii sociale. Iliescu
începuse să diriguiască deja fără nicio urmă de democrație, în
numele căreia tăia felii din tortul puterii pentru a pune slugi
devotate în posturile cheie. Ca primar al Bucureștiului l-a numit pe
Dan Predescu prin Petre Roman într-o adunare făcută la repezeală
la Consiliul Municipal București. Ca să fie sigur, tot el a hotărât,
prin bilețele, să numească și primarii de sector. Vedeai peste tot
vechile slugi PCRiste. În zarva vremilor de atunci credeam, ca
mulți alți naivi neinformați, că în CFSN sunt și autentici luptători
pentru democrația mult promisă. Imediat după răsturnarea
regimului făceam parte, ca participant la revoluție, din CFSN-ul
institutului. Am aflat, împreună cu alți revoluționari de pe
platforma Militari, că la Primăria Sectorului 6 a fost numit un fost
locotenet-major, dat afară din MApN, ce până la căderea lui
Ceaușescu mardeia băieții de la un cămin de orfelinat unde se
instalase ca pedagog.
187
Frontul Salvării Naționale (FSN) a fost o formațiune politică, înregistrată în
registrul partidelor politice în 6 februarie 1990, urmare a transformării în partid
politic a Consiliului Frontului Salvării Naționale, organ provizoriu al puterii de
stat, rezultat după revoluția română din 1989, al cărui președinte a fost Ion
Iliescu.
188
Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (prescurtat CPUN) a fost un
organism provizoriu de conducere a României în perioada dintre 9 februarie
1990 și 20 mai 1990, cînd au avut loc primele alegeri care au urmat revoluției
române din 1989.

633
 MIRCEA BULATOV

În 1989, devenise acolitul temutei tovarășe Zefăr, mâna forte a

lui Ceaușescu la primăria celui mai populat sector al Capitalei. Mie
și lui Marian, un revoluționar din CFSN-ul Intreprinderii de
Industrializare a Laptelui din Militari ni s-a urcat sângele la cap
când am aflat că fostul ofițeraș a ocupat funcția, fluturând un
bilețel de împuternicire primit de la Iliescu. Ne-am adunat în jur de
șaisprezece revoluționari și am mers glonț la Palatul Victoria să
cerem alegeri democratice chiar și pentru numirile interimare de
până la alegeri. În holul mare de la sediul Guvernului Provizoriu,
condus de Petre Roman, hărmălaie mare. Mulțime de oameni
veniți cu probleme care mai de care mai arzătoare. Soldați echipați
ca de război păzeau intrarea ce ducea la etaj. În fața ușii, baricadat
de un birou melaminat, jupuit pe la colțuri, stătea un căpitan pe
post de cerber. Avea misiunea să nu lase înăuntru decât pe cei care
îi erau comunicați la telefonul de interior ce-i stătea alături. Nu
știam cum să intrăm să ne facem cunoscută indignarea. Pentru
orice eventualitate l-am rugat pe un tânăr student ce avea aparatul
foto la el să stea lângă mine. Spunea că e reporter la Viața
studențească și îmi povestea, despre: cum a plecat Petre Roman pe
21 decembrie de la Politehnică și a ajuns la Baricada de la
Universitate. Se făcuse șase seara. Eu tot încercam să-l înduplec pe
cerber să ne dea voie înăuntru când…
O tânără doamnă îmbrăcată sportiv, dar elegant, și însoțită de
un domn la fel de tânăr veniră glonț în fața căpitanului. Doamna
îmbrăcată în roșu, se prezentă în franceză, ca reporteră la Paris
Mach și îi băgă sub nas cerberului legitimația, ce-i atârna la gât.
Tânărul însoțitor adăugă în română că reportera e așteptată de
Silviu Brucan pentru un reportaj. Studentul reporter îmi zicea că
este Willy Golbérine. Cerberul formă un număr de interior din trei
cifre și după câteva momente de la celălalt capăt al firului, căpătă
confirmarea că cei doi pot intra. Am memorat numărul și profitând
de un moment de neatenție al căpitanului îl formai. Răspunse chiar
Brucan, cu inconfundabila-i voce gâjâită, întrebându-mă: „Voi
cine mai sunteți? Ce vreți?‖ M-am prezentat și l-am rugat să ne
primească, să ne asculte plângerea.

634
 METASTAZA

„N-am timp acum de voi. Veniți altădată!‖, a fost răspunsul,

dar înainte de a auzi cum se închide, telefonul apucai să-i zic: „Dar
când toutl fierbe aveți timp de reportaje… Dacă nu ne primiți,
mâine mobilizăm să iasă în stradă toți salariații platformei
industriale Militari…‖ Peste câteva minute cerberul primi
confirmarea să intrăm. Până la etaj i-am spus reporterului de la
Viața studențească să aibă aparatul foto cu blițul pregătite. Pe hol,
ne-a întâmpinat un domn înalt. Atunci l-am cunoscut pe Mihail
Montanu. Ne-a poftit într-o sală, pentru discuții. Am intrat ultimul.
Înainte de a păși în încăpere aruncai o privire spre capătul holului.
Silueta bondoacă a lui Brucan era profilată pe lumina ce răzbătea
prin ușa deschisă a biroului său. Apucai să văd roșul îmbrăcăminții
reporterei de la Paris Mach. Expertul în fabricarea de legende
socotea că în acele vremuri tulburi era prioritar crearea în presa
străină a unei imagini care să-l înfățișeze drept creier al revoluție
române. Montanu, după ce ne-a ascultat, a negat existența unui
bilet de recomandare al lui Iliescu pentru numirea ca primar
interimar a fostului ofițer. Ba, ne-a și certat: „Păi, astfel de
revoluționari sunteți voi? Când l-ați depistat pe impostor, de ce nu
l-ați luat de guler și nu l-ați dat afară? Organizați, așa cum
propuneți, alegeri democratice acolo la primăria de sector… Bine
ziceți! Să participe câte doi reprezentanți de la toate fabricile și
instituțiile sectorului…‖ Era prea mult bla-bla în tot ce zicea. Eu și
Marian ne-am scuzat și am dat să plecăm. Ne-au urmat și ceilalți.
Peste două săptămâni am organizat alegeri la primăria
sectorului șase. Participau de la fiecare instituție un reprezentant al
CFSN-ului și unul al sindicatului. În dimineața respectivă sala de
ședințe a primăriei de pe Calea Plevnei era plină. La tribună,
începu să vorbească ofițerașul, susținând că scopul adunării este
lărgirea consiliului de conducere al primăriei. Indignat de atâta
nerușinare am prezentat situația tuturor participanților și am cerut
evacuarea de la prezidiu a impostorilor. Conducerea alegerilor am
propus să fie preluată de un reprezentant ales ad-hoc dintre cei
prezenți. Atunci, primii o bătaie prietenoasă pe umărul drept.

635
 MIRCEA BULATOV

M-am întors și un domn, mic de statură, zâmbitor îmi spuse:

„Bravo! Felicitări pentru alungarea impostorului. Sunt primarul
interimar al Capitalei, Dan Predescu. Am fost informat de
situație… Să citiți ziarul Libertatea astă-seară, o să vedeți
acolo…‖ Locotenentul-major nu a fost numit primar, dar primăria
tot a intrat sub conducerea unor foști membri PCR, ce în vremea
ceaușeștilor dețineau diverse funcții pe linie de partid. Treptat,
treptat, orice încercare de alegeri democratice pentru schimbarea
structurilor de conducere ale administrației publice, ale instituțiilor
sau fabricilor, în spiritul punctului 8 de la Timișoara, eșuă. Vechiul
PCR oficial se veșteji, dar câți lăstari nu creșteau din vechea
buruiană? Pe 6 februarie 1990, m-am trezit din beția revoluționară
ce și-ar fi dorit ca în câteva zile să schimbe tot cenușiul comunist.
Atunci mi-am dat seama că era imposibil, că prea mulți se
complăceau a rămâne slugi la slugi și că pentru ei frumusețea
libertății era percepută doar prin stomac. În acel februarie, românii
botezați de Brucan cu „stupid people‖ și-au hotărât singuri soarta
de sclavi care nu pot da naștere decât la sclavi. Salvarea rămânea
doar individuală, iar instaurarea democrației hărăzite a rămâne la
stadiul de mugure în sufletul câtorva. Eu, deși datorită
convingerilor mele apolitice îmi dădusem demisia din UTC în mod
public într-o ședință încă din 1973, m-am trezit ca membru în
CFSN că fac parte, fără acceptul meu, din noul partid FSN. Nu
puteam admite ca mârșăvia să mă includă și pe mine. Mi-am dat
demisia, tot în mod public, și am afișat în institut mesajul meu
intitulat: „Cum poate un apolitic să se trezească peste noapte
politician‖.
***

În 1990, peste tot în țară se schimbau angrenajele. Sistemul de

transmisie acționat de la roata de sus, până la ultima de jos, se
dezmembră odată cu dispariția pinionului numărul unu. Ciudat,
pinioanele rămase nu deveniră piese singulare, bune de aruncat, ci
se rearanjară după același tipic, la o scară mai mică.

636
 METASTAZA

Nu mai aveau levier de comandă unic. Fiecare angrenaj

funcționa separat, ascultând de comenzi neaoșe sau străine,
independente sau de grup, dar folosind același lubrifiant, banii.

În iulie 1990, Dima îi convocă pe Mihai și Ionel la el, în curtea

din capătul Giuleștiului. Era un amestec între oficial și sfaturi
părintești. Dima nu se mai plimba ca altădată în jurul mesei de sub
bătrânul tei. Stătea întins în șezlong și, deși era o zi călduroasă,
avea pledul tras până pe piept. În stânga și-n dreapta șezlongului
așezase două scaune. Cum veniră, Dima le făcu semn să ia loc. Cei
doi ofițeri, sau mai bine zis foști ofițeri proaspăt pensionați după
evenimentele din iunie, ascultară invitația, conformându-se ca doi
copii de grădiniță. Dima vorbea încet, dar încă le impunea teamă și
respect.
— V-ați descurcat bine în zăpăceala din decembrie și în cea de
luna trecută. Nici nu puteam să vă cer mai mult…
— Ne-au ajutat și banii tăi, zise Ionel uitându-se chiorâș la
Mihai.
— Bineînțeles… confirmă acesta aruncând o uitătură
asemănătoare către Ionel.
Bătrânul Dima se uită când la unul, când la celălalt, apoi
solemn își continuă zicerea întreruptă de cei doi.
— A venit și vremea noastră. Cam târziu, dar a venit. O
așteptam mai demult, să mă bucur și eu, să pot pescui cu mâna
mea în ape tulburi. Mi-a plăcut întotdeauna, dar acum sunt nevoit
să stau în barca voastră și doar să privesc. Nu mai am puterea să
țin undița…
— Unchiule, iar vorbești în dodii… Spune-ne clar ce avem de
făcut pe viitor, interveni nerăbdător Ionel.
— Te aprinzi ușor, ca răposatul taică-tău pe care muierile l-au
băgat în mormânt. Ai rămas la fel de nerăbdător și ușor iritabil ca
atunci când erai puști. Ce te mai enervai că nu știai să mânuiești
pușcociul cu doape de plută pe care ți l-am făcut cadou.

637
 MIRCEA BULATOV

— Hai, unchiule, nu ne mai perpeli atâta… nu se putu abține

Ionel.
— Bineee! Fiți atenți! Nu știu dacă mai apuc să stau de vorbă
pe-ndelete cu voi. Ori dau colțul, ori îmi ia mintea razna, că…
— Lasă, tată, că ai vână bună… aruncă Mihai câteva cuvinte
de complezență, bazate totuși pe realitatea că Dima încă chibzuia
bine lucrurile și făcea raționamente logice și la obiect.
— Măi băieți! Pentru mine tot băieții mei ați rămas. Ce vă
spun acum rămâne literă de lege pentru voi, dacă vreți să vă
meargă bine. Nu bine, ci foarte bine. Totul e planificat de mult
aici, zise Dima ducându-și degetul la tâmplă, apoi continuă: Mihai,
ai șters toate urmele de legătură cu colaboratorii voștri ce au
intervenit la mineriadă? Cei care au dat foc, cei care au condus
minerii la sediile partidelor, la România Liberă, la…
— Sigur tată și conform procedurilor nici nu am vorbit direct
cu ei. Doar am plasat banii și instrucțiunile printr-un om de
încredere, al cărui dosar l-am făcut dispărut, iar acum îl dețin doar
eu, pentru orice eventualitate.
— De azi înainte, Mihai e capul, iar tu Ionele mâinile și
picioarele, în tot ce faceți. Bani aveți suficienți pentru începutul
afacerilor, iar informațiile din dosarele copiate de Mihai, cu
ajutorul Ilenei, împreună cu cele strânse de mine o viață, o să vă
aducă mult mai mulți. Doar să aveți răbdare, ca cei din dosare să
facă suficient cheag și suficiente greșeli proaspete.. În plus,
afacerea despre care am vorbit cu Mihai poate porni. Am date și
despre cei interesați să pătrundă pe piața noastră și despre cei ce
vor să cumpere din Vest. Vom deschide o nouă rută pentru cei ce
aduc marfa din Orient. După ce faceți bani suficienți din această
afacere, o plasați la alții, iar voi o să vă ocupați de ceva și mai
bănos, traficul cu petrol și combustibil pe vreme de război.
— Care război? întrebară într-un glas Mihai și Ionel.
— Unul ce o să fie foarte aproape de granița noastră. Ce nu s-a
reușit la noi, în primăvara lui Martie negru, o să izbucnească cu o

638
 METASTAZA

forță însutită în Iugoslavia lui Miloșevici189. Când? Nu mă

întrebați, dar voi să aveți pregătită rețeaua de transport. Ce nu se
poate cu trenul, să fie transportat cu camioanele. Ce nu merge nici
așa, să treacă granița cu bărcile, peste Dunăre. Organizați-vă, și
până atunci, tu Mihai, să-ți bagi nasul în privatizare, iar tu Ionele,
că e mai pe gustul tău, în controlul prestațiilor plăcute bărbaților
fără muiere... pe valută. Nu uitați de controlul din vânzările făcute
în piețele agro-alimentare, pe bani românești. Totul să pară un
comerț descentralizat, concurențial, dar strâns de gât de voi. Mai
târziu o să vină vremea jocurilor de noroc și de ce nu, a băncilor.
— Bine, unchiule, dar nu știm… eu chiar nu știu să mă
descurc în astfel de treburi.
— Trebuie să le învățați din mers… Tu doar să asculți de
comenzile lui Mihai. Are el de unde să învețe și pentru tine ce
trebuie făcut. Pentru început, deschideți câteva S.R.L.-uri, de
comerț, de contabilitate, de pază. Prin ele vă plătiți colaboratorii
cărora le dați și lor un os de ros. Dar banii adevărați, cei mulți, o să
vă vină din privatizare apoi din afacerile cu statul. El este singurul
care nu se supără când este jecmănit. Totul depinde pe cine lăsați
să stea la hățuri…
— Sper să mă descurc tată, dar crezi că o să reușim să
desființăm, scuze, să privatizăm acești coloși ai economiei?
— Dacă mă asculți, sigur o să izbândești. Sunt interesați mulți
străini să scape de concurența noastră. Așa slabă cum este, le pune
ceva bețe-n roate.
— Tu, tată, crezi că cei numiți în posturile de conducere de
F.S.N. o să pună botul? Au și ei orgoliile lor de…
— Dacă asta ți-e temerea Mihai, fii fără grijă. Ăștia nu au
coloana patronilor sau directorilor din ‘48, de la naționalizare.
189
Slobodan Miloșevici a fost președinte al Serbiei și al Republicii Federale
Iugoslavia și, de asemenea, al Partidului Socialist Sârb. El a fost una din figurile
marcante ale războiului din Iugoslavia în anii '90 și războiului din Kosovo în
1999. A fost condamnat în mai 1999, în timpul războiului din Kosovo, de către
Tribunalul Internațional al Națiunilor Unite pentru crime împotriva umanității și
o gravă încălcare a Convenției de la Geneva.

639
 MIRCEA BULATOV

Fabricile le erau și truda și bucuria. D-aia atunci, nu puțini au

luat-o razna sau s-au sinucis. Cei de azi nu știu ce-i munca, doar
șterg praful de pe hainele șefilor.
— Atunci, tată, nu ne rămâne decât să dăruim fiecărui colos
câte-un cal troian?
— E bună metoda cadoului grecesc, dar degeaba stă calul
troian în fața cetății, dacă nu ai pe cineva care să-l bage înăuntru.
Pe aceștia îi pescuiești fie dintre directorii slugă, nătăfleți și
creduli, despre care ți-am pomenit, fie dintre membrii Consiliilor
de Administrație, cărora chiar le place să devină iude și pentru mai
puțin de treizeci de arginți…
— Dar dacă o să dau de încăpățânați în ambele categorii… Ce
să fac atunci?
— Să le scuipi în ciorbă.
— Nu-nțeleg, tată !?
— Ascultați și învățați, amândoi… Când eram prizonier în
Siberia, aproape muream de foame. Munceam mult și ne dădeau
doar o ciorbă pe zi. Un ucrainean mare de statură, ce încercase să
fugă la nemți, își ispășea pedeapsa cu noi în lagăr. Avea tactica lui
pentru a face rost de-o gamelă de ciorbă în plus. Cât era de mare,
venea tiptil în spatele tău și profitând că ești atent la polonicul
bucătarului ce ți se deșerta în gamelă, îți trăgea o flegmă peste
zeama aburindă. Prima reacție era să arunci cu ciorba după el.
Ucraineanul, atent doar la prețiosul conținut, îți prelua gamela și
din câteva sorbituri o dădea pe gât. Tu rămâneai flămând, iar el îți
zâmbea tâmp și îndestulat…
— Serios tată, nu văd legătura cu… recunoscu Mihai.
— Nici eu, se grăbi să confirme Ionel.
— Dai de-un director vanitos și de niscai consilieri plini de-un
patriotism inflamant, n-ai loc de-ntors, iar calul troian nu are
niciun efect asupra „cetății‖ unde conduce… Ce te faci atunci?
Tragi o flegmă în ciorba lor de combinat, fabrică sau institut, prin
oamenii tăi din noua instituție de specialitate FPS190, ce am aflat că
190
Fondul Proprietății de Stat (FPS) a fost o agenție de stat, înființată în anul
1992, cu scopul de a privatiza societățile comerciale de stat.
640
 METASTAZA

o să ia ființă în curând. Doar să ai grijă să-i ai plasați acolo din

timp. Ăștia o să aibă dreptul să se controleze și pe ei înșiși. Dacă
văd că ai zece strunguri într-o fabrică, dintr-un condei fac ca doar
unul să fie bun pentru producție, iar restul să nu valoreze nici cât o
ceapă degerată. Cât se vor strădui opozanții tăi să ridice producția
și implicit activele fabricilor pe care le conduc, ele vor fi definite
tot mai neperformante, iar valoarea lor va deveni în scurt timp, de
doi bani. Atunci ciorba-i a ta, dar să fii pregătit să înghiți și
scuipatul din ea… Scandaluri în presa scrisă sau la televiziune.
Jurnaliști de investigație ce prind firul sunt destui. Pe cei cu
coloană să-i spulberați, iar pe cei fără să-i aveți de partea voastră.
Băieții mei, doar împreună o să puteți stăpâni așa de mulți bani. Și
nu uitați, să nu strângeți tare pumnii. Lăsați câțiva gologani și la
alții. O să vă pupe mâinile și o să vă dea mereu informații
proaspete. Pentru început aveți informații mai mult decât necesar.
Toată lumea știe că ele aduc puterea, însă doar puterea și șantajul
fac ca banii să se înmulțească rapid, fără muncă, în noua noastră
democrație.
***

În următorii ani, mașinile lui Ionel și ale lui Mihai băteau

drumurile țării în lung și-n lat. Toată lumea dorea să cumpere. Era
o cerere uriașă, de la televizoare, la vestimentație de lux, de la
autorurisme străine, la mesaline de calitate. Pe nimeni nu mai
interesa să producă ceva, doar să aibă și asta cât mai mult și cât
mai repede. Și statul se comporta la fel. Ceea ce se dezvoltase sau
se făurise, cu multă trudă și nu cu puține sacrificii, se vindea pe
nimic. Se treceau pe hârtie datorii imense și se diminua cât se
putea de mult valoarea fabricilor și a combinatelor. Mihai devenise
as în domeniul privatizărilor și în cel al despăgubirilor.
Se folosea de un angrenaj complex, format din foști consilieri
economici români ce lucraseră în străinătate, pe vremea lui
Ceaușescu, din foști directori supărați că au fost înlocuiți, și din
colaboratori ai vechii lui rețele, care acum cochetau cu politica
pentru a ajusta legislația, după cum le dicta el.

641
 MIRCEA BULATOV

Mihai nu păstra profitul, lăsa mierea să se scurgă peste

angrenaj, iar grosul îl reinvestea în noi acțiuni. Așa interveni și în
privatizarea pe-un leu sau pe-un dolar ce scăpa statul de datorii,
dar și de a mai fi proprietar la intreprinderi strategice ca
I.M.G.B191, C.S.Reșița192, Roman Brașov193… Toți erau bucuroși.
FPS-ul, că avea de lucru ca instituție ce ușura sarcinile statului,
străinii, că scăpau de concurența din sud-estul Europei, iar
intermediarii, că se alegeau ba cu o mașină luxoasă, ba cu un loc
de vilă într-una din frumoasele poieni de la munte. Mihai încheia
șirul mulțumiților. Culegea grosul din care cumpăra legal terenuri
și imobile în București, aiurea în țară și în lume. Rămâneau pe
dinafară cei mulți, stupid people, prostimea lui Brucan. Înainte de
‘89 au devenit muncitori la oraș, deși în suflet mai purtau nostalgia
copilăriei de la țară. Acum, nu mai erau nici țărani, nici muncitori,
iar broscoiul, inițiat în media dinainte de anii ‘40, le inocula în
minte inerția celor 20 de ani necesari instaurării unei democrații în
România. Rămași fără loc de muncă, destui au început să-și înece
amarul și ajutorul social în birturi și păcănele, unde tot sperau că
vor da lovitura și că jackpot-ul cu cinci cireșe îi v-a salva de
sărăcie. Aici devenise maestru Ionel cu oamenii lui. Ascultase de
ordinele lui Mihai și, pe lângă jocurile de noroc, a început să
controleze piețele agroalimentare, punându-și foștii ofițeri să le
administreze. Prin ei a vândut certificate de producător țiganilor
care fugeau de muncă. Țăranii, treptat, treptat, au dispărut din
piețele bucureștene și ale marilor orașe.
191
Intreprinderea de Mașini Grele București a fost vândută în 1997 (pachetul
majoritar de acțiuni) pe un preț simbolic de un dolar companiei britanico-
norvegiane Kvaerner. (Sursa: Money.ro)
192
Combinatul Siderurgic Reșița, după un eșec bine simulat de privatizare către
americani, a fost vândut în anul 2004 (pachetul majoritar de acțiuni) către
compania rusă TMK pentru un euro. (Sursa: Money.ro)
193
Roman SA Brașov în cursul procesului de privatizare a avut o cerere de la
Pesaka Astana din Malaesia ce a plătit un euro pentru pachetul majoritar de
acțiuni, dar nevenind cu suma destinată investițiilor, parcul industrial a fost dat
în administrare, prin hotărâre de guvern, în 2004, Asociației Pro-Brașov,
ajungând în posesia milionarului brașovean Ioan Neculaie. (Sursa: Money.ro)

642
 METASTAZA

Nu au rezistat taxelor sau celor ce le șterpeleau marfa și îi

amenințau să ridice prețurile. Tot la ordinele lui Mihai procedă și
cu terenurile din zona Basarab unde urma să se construiască noul
pod peste rețeaua de căi ferate ce intra în Gara de Nord. Prin
oamenii lui, Ionel cumpără casele de sub viitorul pod, oferind
peste prețul zonei, când noile planuri privind construcția abia erau
șoptite la câteva urechi. Doar când a venit vremea solicitării
terenurilor de către primărie, foștii proprietari și-au dat seama ce-
au pierdut, iar cei noi le-au vândut primăriei pe o sumă ce-i
bucură, chiar după ce plătiră tainul. Ionel se descurca bine cu astfel
de colaboratori gălăgioși și insistenți, ce semănau cu ceata lui
Pițigoi. Făceau parte din clanuri vestite, cu reputație de mână
lungă. Nu vă gândiți, în primul rând, la însușirea bunurilor altuia.
Acum, ca și înainte de ‘89, erau puși să facă treburile murdare.
Doar că nu mai erau mâna lungă a milițienilor de altădată pentru
nimica toată, ci pe bani buni pentru cei ce deveniseră patroni de
crâșme, restaurante și alte de-astea.. Pițigoii, deveniți pitorești,
plini de culoare și simpatici multora, rămâneau la înclinația lor
spre sânge. Nu-ți vine să crezi că unor păsărele atât de mici și
vioaie le place la nebunie să dea iama prin peșteri și să mănânce
creier de liliac.

La începutul anilor 2000, când în mintea multor români mai

răsuna încă ecoul sloganului „Nu ne vindem țara!‖, acest al treilea
vis ațipi, cum v-am spus că făcuseră și celelalte două cu ani în
urmă. Mai târziu am înțeles că procedase așa înadins, ca să văd cu
ochii mei cum samsarii lui Mihai strigau sloganul amintit, dar tot
ei cumpărau fabrici pe preț de nimic pentru a le vinde apoi
străinilor pe care îi ponegreau. Atunci, încă lucram la un institut
național despre care v-am mai pomenit. Fostul director Cosoroabă
Valentin, un oltean îndrăzneț, bine școlit, doctor în tehnică și bun
organizator, despre care v-am mai povestit, pe când era director
tehnic în 1974 la centrala TUMAG, revenise la conducerea
institutului după 1989. În primul rând, de ce „revenire‖?

643
 MIRCEA BULATOV

Pe la mijlocul anilor ‘80 băiatul lui, ce terminase facultatea cu

brio, se hotărî și reuși să plece definitiv din țară în SUA. Cum
orice conducător nu are doar prieteni, câțiva binevoitori au înaintat
o plângere până la Ceaușescu, iar de acolo veni și mazilirea. După,
revoluție, oamenii din institut l-au dorit din nou la conducere. A
revenit, dar nu ca vioara întâi, ci ca prim sfătuitor al unui inginer,
comandor din marină. Pe atunci, la institut se fabricau motoarele
distrugătorului Mărășești194. Olteanul avea încredere în comandor
și îl învăța tot ce trebuie pentru a putea să conducă mai târziu
singur institutul. Doar că pe lângă comandor se aciui un om de-al
lui Mihai, un ingineraș, văr cu președintele Camerei Deputaților.
Acesta nu era el samsarul, dar juca cu brio rolul de curea de
transmisie pentru samsarii lui Mihai. Veți zice, de ce vă povestesc
acestea? Poate pentru a-mi recunoaște naivitatea, poate că ceva
asemănător ați pățit și dumneavoastră, poate…
Când ești bine pregătit profesional, poți cădea în plasa celor ce
îți recunosc valoarea. Din colectivul de programatori pentru
MUCN195-uri rămăsesem doar eu. Majoritatea plecase pentru alte
slujbe sau alți bani. Credul, ca și la Revoluție, speram că lucrurile
se vor îndrepta, mai ales că era de lucru. Ministrul Energiei a
promis prim-ministrului Adrian Năstase că o să rezolve reparațiile
hidroagregatelor de la Porțile de Fier. Trebuiau plătiți bani grei
elvețienilor. Pentru a economisi din bani, așa credeam eu, s-a
hotărât ca marile inele, de aproape doi metri, pentru turbinele
Kaplan să fie executate la Reșița. În calea acestei execuții stătea un
impediment: segmentarea fiecărui inel în opt părți, pentru montaj,
cu tăieturi cât grosimea unei ațe de cusut.
Trebuiau duse pentru aceasta la o uzină din Elveția. Am făcut o
inovație și am reușit să segmentez cu succes primul inel. A urmat
al doilea și tot așa până la al șaselea. Toți urlau de bucurie și se
umflau în pene.
194
Fregata Mărășești (F 111) a fost construită la șantierul Naval Mangalia între
anii 1979-1985 și este cea mai mare navă de război construită vreodată în
România.
195
MUCN – Mașini Unelte în Comandă Numerică.

644
 METASTAZA

Au venit și sârbii pentru a le segmenta inelele pentru turbinele

lor de pe partea dreapă a Dunării. Mare mi-a fost mirarea când am
cerut să-mi fie omologată inovația. Răspunsul a fost: „Că nu este
bine să ne lăudăm, că nu...‖ Totul trebuia ținut la secret. De ce?
Pentru bani. Ministerul raportase o cheltuială conformă devizului
inițial, ce includea și cheltuielile operațiilor ce trebuiau făcute în
Elveția. Unde s-au dus banii, nu am aflat și nici visul nu se trezi
din ațipeala lui, pentru a mă lămuri. Or fi rămas pe drumul între
minister și partid, via guvern…
Cosoroabă Valentin îl sfătui pe actualul director, inginerul
comandor de marină, că trebuie să profităm de dotarea tehnică
existentă, doar că trebuie modernizată. Tot el m-a convins să mă
implic. În acea vreme în institut erau folosite pentru prelucrarea
pieselor mari, patru bohrwerkuri196 cehești, foarte robuste. Pe cât
erau de mari, pe atât erau de complexe, dar comanda lor numerică
secvențială le limita mult performanța. Se dorea transformarea lor
în moderne MUCN-uri 3D. Cine a luat decizia, nu știu nici până
astăzi, dar într-o dimineață sunt chemat la directorul general și pus
să le testez pe toate patru. Urma ca două dintre ele să fie
modernizate cu banii ce urmau să fie obținuți din vânzarea
celorlalte două. Am contactat cei mai buni specialiști de la Titan
Mașini Grele S.A. care ne-au făcut pașaportizarea tehnică pentru
cele patru mașini-unelte, având promisiunea, din partea
directorului, pentru comanda de modernizare. Totul a fost o
cacealma. Peste câteva luni, trei dintre bohrwerkuri au fost
demontate și încărcate pe niște TIR-uri cu destinația Spania. Au
fost vândute, via cureaua de transmisie din institut, la preț de fier
vechi, prin intermediarii lui Mihai. Scârbit, am fost ultimul
programator ce plecă din institut, devenind mercenar.
Așa se zicea pe atunci profesioniștilor ce se angajau la patroni,
la IMM-uri197.
196
Bohrwerk – Este o mașină-unealtă tip mașină de găurit, alezat și frezat
orizontal.
197
IMM – Întreprinderile mici și mijlocii (prescurtat IMM) sunt companiile
care au cifra de afaceri și numărul de salariați sub o anumită limită.

645
 MIRCEA BULATOV

Rapid după aceea, institutul s-a prăbușit economic, căpușat de

oamenii lui Mihai. Peste ani, pe internet, am văzut un anunț de la
un târg de mașini-unelte din Franța. Erau prezentate trei bohrwerk-
uri aidoma celor ce luaseră drumul Spaniei. Curios m-am uitat pe
specificațiile tehnice. Toate, chiar și anul de fabricație și gradul de
uzură erau identice cu ale celor ce cândva funcționaseră în
institutut. Acum, cosmetizate și modernizate se vindeau la un preț
foarte piperat. Peste alți ani, când l-am vizitat acasă pe Cosoroabă,
ce era bolnav, s-a scuzat: „Dragă… iartă-mă! Am fost un naiv care
s-a încrezut prea mult în discipolul său. Eu nu știu cât mai am, dar
te sfătuiesc să nu te încrezi în nimeni…‖
Dar asta e o altă poveste dureroasă care mă privește doar…

***

Visul se trezi din ațipeală și începu iar să mă sâcâie. Stăruia să

văd ce făceau Mihai și Ionel în 2004.
Era într-o seară a lui martie, târziu, aproape de miezul nopții.
Mihai, după ce află de la CNN ultimele știri despre atentatele
teroriste petrecute în dimineața acelei zile la Madrid, închise
televizorul. Valul de cruzime făcuse destule victime și printre
românii plecați să găsească de lucru în țara lui Cervantes. În
liniștea casei, urechile lui Mihai fură înțepate de sunetul strident al
telefonului. Pe displayul fixului Mihai văzu un număr străin, dar
ridică totuși receptorul. O voce baritonală cu accente slave îi zise:
— Sunt o veche cunoștință a tatălui dumneavoastră… Dima ce
mai face?
— Binișor pentru vârsta lui foarte înaintată, dar de ce mă
sunați pe mine și nu vorbiți cu…
— Eu, cu dumneata doresc să vorbesc domnule Mihai.
— Dar… nu vă cunosc, cu cine stau de vorbă?
— Cu un posibil prieten pentru viitor, ce vă invită în acest
weekend la o cafea și poate la un dejun la Viena. Veniți? Cred că
aveți timp, doar sunteți pensionar…

646
 METASTAZA

— Păi… cred că trebuie, răspunse Mihai după ce, în minte,

făcu legătura cu vechii prieteni ai lui Dima, din Austria, ce îi
aduceau geamantanele cu valută.
— OK! Știam că o să fiți de acord. Mâine o să primiți biletele
pentru zborul de seară către Viena și rezervarea de la Hotel
Imperial.
— De ce ați spus „biletele‖, doar doriți să vorbiți cu mine…
— Nu se cade să veniți singur. Puteți veni cu doamna căreia
știm că îi plac călătoriile sau cu o însoțitoare mai tânără… Singur
nu dă bine în ochii celor care vă… vă admiră mersul în afaceri.
Scuzați că întrerup convorbirea, mă sună cineva pe telefonul
celălalt… La revedere! Rămâne pe sâmbătă!
Apoi în receptor se auzi „clic‖. Enigmatica persoană de la
celălalt capăt al firului pusese receptorul în furcă. Mihai începu să
se plimbe nervos prin aproape toate camerele vilei sale somptuoase
din Nordul Bucureștiului. Doar în dormitoarele soției și băiatului,
ce împlinise deja cincisprezece ani, nu intră. Sigur Ileana și
Răzvan dormeau. Doar el obișnuia să se culce târziu. Nu știa ce să
facă. Să treacă mâine pe la Dima ca să se sfătuiască cu el? Ceva îi
spunea că nu trebuie. Nu mai avea timp și nici de ce. Deși Dima
încă judeca brici, era prea bătrân ce să-l mai îndrume cu ceva. În
plus, simțea că enigmatica persoană, cu care urma să se
întâlnească, era o rotiță într-un uriaș angrenaj estic, modernizat, ce
nu mai lucra după standardele învechite. Trebuia să nu le mai
folosească nici el. Oare se mai putea acomoda cu cele noi, la vârsta
pe care o avea? Ceva îi dădea ghes să încerce. Cu aceste gânduri
reuși să adoarmă abia spre dimineață.
Cu puțin înaintea micului dejun, Răzvan îl trăgea de mână
zicându-i:
— Tată, scoală-te! A venit un curier cu un plic de la Viena.
I-am spus că este o greșeală, dar insistă să…
— Spune-i să intre și adu-mi buletinul din birou. Apoi zii
bucătăresei să servească prânzul la ora micului dejun. Să aducă din
beci cel mai vechi vin roșu. E sărbătoare. Cred că mai am câteva
sticle de fetească neagră din ‘89.

647
 MIRCEA BULATOV

Peste jumătate de oră, toată familia stătea la masă. Bucătăreasa

se felicită că terminase de gătit mai devreme. Era sâmbătă și avea
programul mai scurt. Nici Ileana, nici Răzvan nu-l întrebau pe
Mihai despre cele aduse de curier. Aveau răbdare, dacă se hotăra
că trebuiau să știe le v-a spune. Dacă nu, puteau să se dea de-a
rostogolul, că tot nu le-ar fi zis nimic. Dupăă friptura de purcel la
tavă, când Mihai destupă vinul vechi și îl turnă tuturor în pahare,
spuse:
— Dragii mei, intuiția mea îmi spune că am intrat din nou în
cărți. Ileano, să-ți pregătești cele mai moderne haine pe care le ai.
Peste două ore plecăm la Viena. Hai, noroc!
— Tată mă iei și pe mine? întrebă Răzvan ciocnind și gustând
din vinul roșu, la îndemnul tatălui.
— Acum nu se poate, poate altădată…
— Bineee! Dacă voi plecați la Viena, eu mă duc la bunicu‘.
— Ce tot te duci în ultima vreme pe la el? Și mie mi-e greu
să-l văd cu furtunu‘ de aer la nas. Apoi bașca să fii nevoit să
asculți măscările și vorbele porcoase ale unchiului Ionel, ce s-a
mutat la Dima cu tot cu afacerile lui. Fie, te las, dar cu o condiție,
dacă întreabă de noi, le spui că am plecat la Predeal, iar tu Ileano,
fă urgent bagajele! Pune ceva elegant și pentru mine. Trebuie să
chem șoferul deși i-am dat liber.

Pe aeroportul Schwechat din Viena soarele dădea spre amurg

când ateriză cursa TAROM. Aproape de ieșire se apropie de Mihai
un șofer în uniformă cu nasturi aurii și i se adresă în englezește:
— Permiteți să vă duc până la Hotel Imperial?
— De unde știi unde vrem să mergem? întrebă curios Mihai.
— Sunteți așteptați… restul îl veți afla acolo. Permiteți să vă
pun valizele în portbagaj?
Când au ajuns pe Kärntner Ring se lăsase seara, iar Hotel
Imperial era scăldat, la fațadă, de lumina aurie a spoturilor
decorative. Grijuliu ca și la aeroport, șoferul și-a făcut datoria
ducând bagajele până la recepție. Salută politicos, lăsându-i pe cei
doi puțin nelămuriți.

648
 METASTAZA

Mihai se prezentă și recepționerul, după o consultare cu

computerul alăturat, le înmână un card pe post de cheie făcând
semn unui camerist să le ia bagajele și să-i conducă la un
apartament de lux, de la etajul doi. Cei doi i-au făcut semn
cameristului să meargă cu liftul căci ei doreau să viziteze puțin
hotelul. Când mai aveau câteva trepte de urcat, pășind pe covorul
roșu și moale al scării imperiale, amândoi ridicară privirea în sus.
Dintr-un tablou uriaș le ura bun venit Franz Joseph în tunică albă
și pantaloni roșii. Trecură prin somptuosul hol de la etaj, pardosit
cu marmură roșie. În imediata vecinătate se aflau apartamentele
imperiale. Urcară încă un etaj. La ușă îi aștepta cameristul ce
zâmbi mulțumit când Mihai îi întinse o bancnotă de douăzeci de
dolari. După introducerea cardului, un clic înfundat confirmă că
ușa este descuiată. Dădură să intre când camerisul spuse
protocolar:
— Permiteți să vă dau un plic dat de la recepție cu indicația
expresă să îl citiți imediat… O seară plăcută!
După ce Mihai închise ușa, Ileana aprinse toate luminile și
dădu o tură prin apartamet. Pe jos, mochetă roșie cu carouri subțiri
aurii ce imitau frunzele de laur. Fotoliile și sofaua în stilul anilor
1800 aveau lemnul aurit și tapițeria din stofă roșu aprins. Patul
dublu, uriaș, avea tăblia de la capăt mult înălțată și capitonată cu
stofă roșie cu bumbi aurii. Baia, foarte mare, era faianțată într-un
bej cu reflexe aurii la fel ca robineții și accesoriile metalice ce
ziceai că sunt de aur. Peste tot roșu și auriu. Doar așternutul și
pernele de un alb imaculat contrastau cu cuvertura roșie, bordurată
auriu. Terminându-și satisfăcută scurta inspecție, Ileana trase un
chiot de bucurie și se aruncă pe spate peste cearceaful mătăsos.
Bucuria nu o cuprinse doar pentru moliciunea patului și a eleganței
apartamentului. Văzuse în călătoriile ei prin lume, din ultimii ani,
destule hoteluri de lux.
Senzația de plăcere și încântare se datora încărcăturii acestor
ziduri. Ea, frumoasa moldoveancă ce se angajase ca operatoare la
centrul de calcul al Securității din vremea lui Ceaușescu, a ajuns să
pășească pe unde au călcat Maria Thereza, Sisi și Franz Joseph.

649
 MIRCEA BULATOV

În timpul acesta, Mihai deschise plicul. În el se zăreau două

tichete la Opera de Stat din Viena pentru un spectacol ce urma să
înceapă peste jumătate de oră. Locurile rezervate erau într-o lojă
cu patru fotolii. Trebuia musai să fie punctuali.
Cu zece minute înainte de începere, cei doi îmbrăcați de gală
urcau scările vestitului locaș vienez. Ileana purta o rochie roșie ce
pornea doar de la piept în jos atârnând de gât cu un șnur de catifea
neagră, prins de materialul subțire cu un bumb din cristale
Swarovski. Mihai o însoțea și el elegant, într-un smoching negru
cu papion, ce contrasta plăcut cu cămașa de un alb sidefiu,
terminată cu manșete duble, din care ieșeau la iveală butonii de
argint cu perle pe centru. Nu arăta deloc rău pentru vârsta lui.
Poate conta și barba, à la Placido Domingo, îngrijită minuțios, pe
care și-o lăsase de câțiva ani buni. În panourile de la intrare tronau
afișe cu opera ce se reprezenta în acea seară, Evgheni Oneghin de
Ceaikovski. Când intrară în loja rezervată Mihai rămase mirat. Nu
îi aștepta nimeni. Credea că o să-i întâmpine cel ce-i dăduse
telefon la București și-l invitase la Viena. Când au vrut să se așeze,
pe unul din scaune stăteau aranjate meticulos un buchet de mici
trandafiri roșii, un binoclu de teatru și o cutie cu praline de
ciocolată belgiană Valentino. Mihai o ridică, invitând-o pe Ileana
să guste din ele. Sub cutie găsi libretul operei și un telefon mobil
Motorola. Îl băgă în buzunar și își aruncă ochii pe libret înainte de
a-l da Ilenei. La actul al II-lea, descrierea scenei valsului era
încercuită cu albastru. Se stinseră luminile din sală, iar orchestra
își începu uvertura.
Mihai îi întinse libretul Ilenei, zicându-i:
— A început!
— Văd și eu, nu-i nevoie să-mi spui.
— Nu mă refeream la operă, ci la joc… șopti Mihai.
— Ce joc, dragă? Abia a început orchestra… cântăreții mai
încolo…
— Ai dreptate… apoi Mihai termină ce avea de zis doar în
gând: „... o să fie destui cântăreți, iar jocul acceptat de mine o să
fie pe cât de nevăzut pe atât de periculos‖.

650
 METASTAZA

Veni în sfârșit și scena balului de la familia Larin din tabloul

patru al operei. Când corul începu să cânte, porni și telefonul
Motorola să-i vibreze în buzunar. Mihai se retrase într-un colț al
lojii, deschise mobilul și ascultă:
— Bună seara Mihai! Îl salută aceeași voce baritonală care îi
făcuse invitația de a veni la Viena, ieri pe fixul de la București
— Am venit cu Ileana…
— O văd. Felicitări! Ai o soție foarte frumoasă… Doream să
cinăm ascultând un concert vienez la Schoenbrunn. Din cauza
nenorocirilor cu atentatele de la Madrid s-a hotărât amânarea lui.
De aceea v-am invitat la operă.
— Ești în sală?
— Sigur. Privește la loja opt. Lângă mine stă o tânără
cubaneză.
Mihai luă binoclul din mâna Iuliei și se uită spre loja indicată.
Alături de o tânără femeie, brunetă, cu părul buclat atârnând peste
umeri și cu pomeți spanioli frumos reliefați, se uita spre el un
bărbat șarmant de vreo cincizeci de ani, cu un păr bogat, lăsat mai
lung, dar alb complet. Acesta făcu semn spre telefonul ce îl ținea la
ureche. Mihai înțelese că trebuie să fie atent la ce urma să audă la
telefon.
— I-au plăcut pralinele de ciocolată Ilenei?
— Cred că da, văd că a mâncat destule. De ce întrebi?
— După atâta dulce ar dori să cinăm toți patru? La Imperial au
un restaurant renumit și intim unde ai ce alege din meniul bogat.
De acolo poți intra direct în salonul cu bar al hotelului unde se
poate dansa. Cubaneza mea te invită la un tangou, bineînțeles dacă
îți dă voie soția… înțepă șarmantul cu păr alb, pedalând pe
orgoliul masculin al lui Mihai.
Curând după terminarea spectacolului Mihai și Ileana intrau la
restaurantul Opus. Fiind cazați la Hotel Imperial aveau prioritate și
nu trebuiau să facă rezervări în prealabil. Un picolo îi conduse la o
masă cu patru locuri. Se așezară față în față pe scaunele tapisate
până aproape de podea, ce aduceau mai mult a fotolii, lipsindu-le
doar cotierele care ar fi împiedicat la servit.

651
 MIRCEA BULATOV

Ileana ceru o vază mică în care așeză buchețelul de flori, lângă

sfeșnicul de cristal roșu, unde trona aprinsă o lumânare subțire,
bățoasă, de aceeași culoare, apoi ceru o apă tonică. Îi era sete după
ciocolata care pornise în interiorul ei niște stări ciudate. Atunci
lângă ei apăru cubaneza însoțită de șarmantul din loja de la operă.
După prezentările de rigoare, aflară că pe brunetă o chema
Marguerita, iar pe bărbat Mihail. Acesta o pofti pe cubaneză să se
așeze la stânga lui Mihai pentru ca lui să-i revină locul din dreapta
Ilenei. Comandară fiecare ce a poftit. Mihail rămase puțin mirat
când Ileana ceru un șnițel vienez și doi cârnăciori Käsekreiner198 la
grătar. La fel se miră și Mihai de vecina lui cubaneză ce comandă
o salată simplă ce nu se asorta cu băutura cerută, un coktail
Mojito199. În timpul mesei discutară nimicuri în franceză. Pentru a
nu o supăra pe Marguerita, ce nu înțelegea unele cuvinte, se
hotărâră să continue în engleză. La sfârșitul cinei, Marguerita îl
pofti pe Mihai la dans în salonul alăturat. Orgoliul masculin îi
dădea ghes să nu o refuze. În plus, nu dorea ca Mihail să creadă
că-i pasă de papucul nevestei și nu putea lua decizii, oricând, fără
să o consulte. Aruncă o privire cu subînțeles Ilenei pe care o lăsă
în compania șarmantului cu păr alb. La barul din salonul imperial
lume puțină, iar pe ringul de dans doar o pereche ce se legăna în
ritmul unui tango lent, aproape adormit. Cubaneza se apropie de
bar cerând și aici același Mojito. Îl aruncă pe gât și-l trase pe
Mihai după ea, pe ring, nu înainte de a face semn micuței
orchestre, printr-o rotire rapidă din deget, să se trezească.
Orchestra, ce cunoștea gusturile cubanezei, începu, în stilul lui
Francis Goya, să cânte tangoul „Dansați-mă până la sfârșitul
iubirii‖ de Leonard Cohen. Noile acorduri de chitară deveniră
penetrante, pline de viață. Ritmul lor se potrivea perfect tinerei cu
pielea ușor ciocolatie și păr negru cu reflexe castanii, ce se lipi de
trupul lui Mihai mușcându-și incitant colțul buzei inferioare.
198
Käsekreiner – Cârnăciori apreciați în Austria care au în compoziție și
bucățele de branză.
199
Mojito - Băutura este facută din rom alb, zahăr (sau miere), tei, mentă și apă
minerală. Ernest Hemingway a consumat această băutură când a stat la Havana.

652
 METASTAZA

— Dragă Marguerita, parcă am dansa pe ringul din filmul

Parfum de femeie… Lipsesc viorile și pianul, dar chitara sună
bine.
— Parcă, dar tu nu ești orb…
— Mai rău, sunt bătrân.
— Ce, Frank, interpretat de Al Pacino, nu era? În plus tu arăți
mult mai bine ca el. După dans mergem sus, îi șopti languros
Marguerita.
— Nu se poate! Dacă ne găsește Ileana, ripostă Mihai ce
înțelese apropoul cubanezei.
— Are grijă Mihail să o… Să o țină de vorbă până terminăm.
— Marguerita, te-au încins rău cele două Mojito. În plus,
putința mea nu cred că poate face față cu focoasa ta… tinerețe.
— Dacă doar de asta te temi, remediul e la mine în poșetă. Ce,
crezi că Mihail poate mereu? Sunt pentru tomnatici ca voi…
— Te-ai aprins rău, Marguerita… N-am folosit așa ceva
niciodată. Încă nu m-am ramolit de tot.
— Cu atât mai bine… O să devii vârstnicul toreador, din
arenă, ce-și împlântă… O să-ți placă, te asigur. Hai să mergem la
tine, că s-a terminat tangoul.
Timp de un ceas, Mihai uită că mai are nevastă, scufundându-
se de nenumărate ori între coapsele cubanezei. Pastila albastră
făcuse miracole aducându-i aminte de tinerețe și de învățăturile
doamnei procuror Victoria. Deodată, după ce se uită la ceas,
Marguerita se îmbrăcă și, înainte de a pleca, îi lăsă pe noptieră
câteva pastile Viagra, zicându-i:
— Dragă Mihai, sunt un mic cadou pentru tine și Ileana.
— Să pun ceva pe mine și să te conduc măcar până la lift.

Abia se închiseră ușile liftului cu care cobora Marguerita că se

deschiseră ușile liftului vecin și din el ieși Ileana. Părul blond, cu
buclele mereu pieptănate îngrijit, era acum răvășit bine. Mihai
tensionat după despărțirea de Marguerita și surprins de apariția
soției nu băgă de seamă acest amănunt.

653
 MIRCEA BULATOV

Cum se văzu în luxosul apartament, Ileana se dezbrăcă în fugă,

aruncând tot ce avea pe ea peste stilizații lauri aurii de pe mocheta
roșie și își strânse în brațe soțul, aproape sugrumându-l.
— Te vreau acum! Neapărat acum…
Mihai, puțin surprins, dar încă sub influența pastilei albastre,
acceptă bucuros invitația, și cei doi soți se contopiră cu patimă,
învăluiți de moliciunea patului uriaș cu forme imperiale. Se simțiră
din nou tineri, plini de energie. Într-un târziu, când li se mai potoli
clocotul din sânge, se uitară unul în ochii celuilalt. Se cunoșteau de
prea multă vreme ca să nu-și dea seama că privirile amândurora
țipau: „Vinovat!‖. Ileana se ridică pășind către baie. Tălpile i se
împiedicară de bikinii ei roșii, dantelați. Se aplecă, îi ridică și-i
întinse soțului, apoi fugi plângând la baie. Mihai îi întinse pe pat
netezind intimul triunghi roșu de mătase, bordurat cu dantelă fină
de aceeași culoare. De pe mijloc, o gaură mare, sfâșiată lacom,
râdea la el, lăsând să se vadă din belșug, albul sidefiu al
cearceafului. Abia atunci se dumiri și înțelese totul. Mihail,
șarmantul cu păr alb, câștigase, folosindu-se doar de câteva praline
de ciocolată cu prafuri ațâțătoare de patimi, de câteva pastile
albastre și de o cubaneză băutoare de Mojito. Intrase între ei și
demonstrase că el era șeful.
Cei doi soți adormiră îmbufnați spate-n spate.
Dimineața de undeva, de lângă pat, se auzi sunetul de apel al
telefonului Motorola. Lui Mihai îi venea să-l sfărâme, știa cine
poate fi la capătul celălalt. Se stăpâni, îl ridică și răspunse
întrebând:
— Ce mai vrei?
— După prânz vă invit la o plimbare prin Stadtpark. Ne
vedem lângă monumentul lui Johann Strauss. Marguerita o să ne
facă ceva poze…
— După tot ce ai făcut mai ai tupeu pentru așa ceva?
— Mihai, te superi degeaba. Ți-am arătat doar noua noastră
metodă de lucru. Oferim ceva plăcut ca să putem fura ce e iubit.

654
 METASTAZA

Îmbrăcat într-un elegant costum, croit sportiv, ce îi dădea un

aer tineresc, Mihai se plimba, la ora hotărâtă de Mihail, prin fața
statuii de bronz aurit a celebrului compozitor vienez. Ileana rămasă
la hotel plângea în continuare și nu-i ardea de nicio plimbare.
Căzuse ca proasta în plasa lui Mihail și a ațâțătoarelor praline
Valentino, pretinse a fi pure, doar din ciocolată belgiană.
Pașii lui Mihai trecuseră nervoși deja de două ori, prin fața
statuii compozitorului, când o atingere catifelată pe umăr, îl făcu
să se întoarcă. În fața lui stătea Marguerita într-un mantou roșu, de
primăvară, la două rânduri de nasturi mari albi, ce se potriveau cu
pantalonii subțiri și pantofii de aceeași culoare. Croiala scurtă a
mantoului și felul cum era lăsat descheiat atrăgea privirile spre
centura lată de piele ce separa bluza din mătase de pantalonii
puternic mulați pe partea de sus a coapselor. Cubaneza îl lăsă să o
studieze bine, apoi îi zise:
— Mihail ne așteaptă puțin mai la vale, a rezervat o masă la
Restaurantul Steirereck. Vrea să discute cu tine într-un loc mai
aglomerat. Hai, nu mai fi așa bosumflat… Ce, nu ți-a plăcut azi
noapte? îl întrebă Marguerita, luându-l ștrengărește pe Mihai de
braț.
— Nu pot zice că nu… Dar Mihail ne invită acum la un
restaurant, după ce și-a bătut joc de Ileana și nu în ultimul rând de
mine.
— Ce ești așa de macho? Ești prea posesiv, parcă te-ai fi
născut în Cuba. Las-o și pe Ileana să zburde, să simtă și ea o
variație, așa cum mă lasă Mihail pe mine… Uite că am ajuns.
Înainte de a intra în salonul de la etaj, Mihai o cuprinse pe
cubaneză, strâns de mijloc, petrecându-și posesiv degetul mare pe
după centura lată de piele, pe sub mantou. Măcar așa să se răzbune
pe ce îi făcuse Ilenei, șarmantul cu păr alb.
Lângă unul din geamurile înalte, ce crescuseră parcă din podea
oprinduse tocmai în tavan și care te invitau insistent să contempli
râul Viena, la o masă rotundă, îi aștepta Mihail. Le făcu semn să
vină lângă el.

655
 MIRCEA BULATOV

— Vă stă bine împreună. Păcat că nu a venit și Ileana să vă

vadă. Vreți o continuare la ce a fost azi-noapte? întrebă în engleză
Mihail.
— Poate da, dar numai în ce mă privește pe mine și pe
Marguerita. Tu să-ți cauți o altă descărcare nervoasă, față de cea
de-aseară… Dar să trecem la cele serioase, conchise Mihai, în
aceeași limbă, când văzu că mâna lui, ce o strângea pe cubaneză cu
degetele atingându-i obraznic pieptul, nu producea asupra lui
Mihail nicio înverșunare sau urmă de ofensă.
— Dragă Mihai doar nu mai ești novice… Știi doar cât de
liniștitor este să îmbini utilul cu plăcutul, pe care în meseria
noastră trebuie nu să-l culegi, ci să-l furi… Vrei să mănânci la fel
ca noi doi, un autentic prânz austriac? Mai original ca aici, cu râul
Viena curgând la picioare și la câteva minute de monumentul lui
Strauss, nici că se putea.
— Accept, dar să plecăm mai repede acolo unde vrei să
discutăm ce ai să-mi spui între patru ochi.
— Adineauri te-am sfătuit să îmbini plăcutul cu… O priveliște
frumoasă avem, un meniu bogat și variat ne așteaptă, o femeie
încântătoare stă aici cu noi… De ce vrei să mergem în altă parte?
— Dacă suntem filați? Dacă frumoasa ta ne toarnă? puse
Mihai două întrebări, mai mult retorice.
— Nu am nimic de pierdut. Ai mei n-au decât să ne
fotografieze. Imaginile lor o să fie la fel cu cele pe care o să le facă
cubaneza și pe care o să le pun la dosar. Noi arhivăm totul, iar
privind cele vorbite, chiar dacă ar încerca ceva înregistrări, nu o să
le înțeleagă nimeni. O captare de sunet de la distanță, în mulțimea
asta care vorbește întruna, este practic imposibilă, iar Marguerita
nu știe o boabă românește… Uite că vine ospătarul cu prânzul. Am
să-l rog să ne fotografieze el în locul cubanezei. Cu o tânără
femeie frumoasă la mijloc doi bărbați tomnatici arată mai șarmant
chiar și în dosarele FSB-ului..
Cât de variate au fost cele servite de ospătar, la fel au fost cele
discutate de Mihail cu Mihai, numai în românește.

656
 METASTAZA

Marguerita știa lecția și nu se impacienta deloc că nu mai era

băgată în seamă. Tăcea și gusta câte puțin din toate. Doar de vinul
Arachon rubiniu-închis cu reflexii violete nu se atinse. Ceruse,
doar pentru ea, un pahar dublu cu Mojito. Nerăbdător Mihai
începu primul cu o întrebare personală și plină de curiozitate.
— Mihail, de ce ai părul alb la vârsta asta și de ce ți-l lași
lung?
— L-ai ascultat vreodată pe Hvorostovsky200?
— Da, însă nu văd legătura… Cu pieptănătura asta ieși în
evidență și devii atractiv în ochii femeilor, însă nu dă bine cu
slujba ta. În plus cei din serviciul vostru știu că iubesc anonimatul.
Nu?
— Privitor la șarm ți-ai răspuns singur. Parcă ție nu-ți place să
te iubească femeile? Părul mi-a albit într-o singură zi, într-o
ambuscadă în Afganistan. Credeam că nu o să mai scap cu viață. A
trebuit să mă-ngrop singur printre bolovani, dar asta e o poveste
urâtă de-a mea despre care nu vreau să mai discutăm. Privitor la
slujbă, află că de câțiva ani nu mai sunt spion în țările ce au făcut
cândva parte din alianța militară a Europei de Est. Acum sunt
moșitor de spioni pentru aceleași state pe care le cunosc ca pe
propriul buzunar, iar legătura cea mai bună, cu ei, o am aici în
Austria. Pentru cei mulți a rămas occidentală și cu iz conservator,
chiar plină de nostalgii imperiale, dar pe interior a devenit de mult
aliata noastră secretă. După ‘45 a schimbat doar macazul, de la
Hitler la Stalin. Dar asta o știi și tu destul de bine că doar de aici îi
veneau fondurile lui taică-tu, Dima, în anii ‘80.
— Da, mereu roșu imperial și femei frumoase, este tot ce vă
interesează, zise Mihai, înțelegând rolul șarmantului cu păr alb de
la care trebuia, de acum înainte, să primească instrucțiuni.
— Și aici ai ceva dreptate. Întotdeauna a existat o Romă și un
Imperiu Roman. Că acum îi zice Statele Unite ale Americii, sau că
mai înainte se numea British Commonwealth, toate sunt aceeași
Mărie, cu altă pălărie. Parcă așa zice un proverb de-al vostru?
200
Dmitri Aleksandrovici Hvorostovski ( n. 1962 – d. 2017 a fost un bariton de
renume mondial din Rusia, Artist al Poporului din Rusia.
657
 MIRCEA BULATOV

Unde se concentrează multă putere curg și banii, cei mulți. Nu s-a

găsit niciodată un remediu pentru ca cei ce au, să nu vrea mereu
mai mult. De aici încolo urmează decăderea imperiilor cu
instrumentele lor CIA sau MI6. Aici intervenim noi. Aici se
despart și drumurile FSB-lui față de cele ale KGB-lui. Noua
organigramă a păpat-o pe cea veche, descotorisindu-ne de cei
osificați, precum Kriucikov201, în același fel, dar poate mai pe
tăcute de cum făcuse cu mult timp în urmă KGB-ul cu cei de la
NKVD. Acum deviza noastră pe termen lung este puterea,
recăpătarea puterii de altădată a…
— Imperiului țarist, interveni Mihai continuând vorbele
moșitorului de spioni.
— Ce-ți veni? Sau, ca să fiu sincer, cum de-ai ghicit? Nu ți-am
spus încă nimic despre linia actuală a… Toți colaboratorii mei, din
afara Rusiei, ar fi răspuns: „a U.R.S.S.-lui de altădată‖.
— Răspunsul este simplu, v-ați trădat intenția, cu bună știință,
chiar prin emblemă. Dacă pe vremuri, NKVD-ul avea sabia
protectoare în spatele secerei și ciocanului, iar KGB-ul în spatele
stelei comuniste cu cinci colțuri, acum, voi FSB-ul, aproape ați
ascuns-o în spatele vulturului bicefal al vechiului imperiu. Bașca,
icoana Sfântului Gheorghe ce tronează pe centru, parcă strigă:
„Cine e cu noi înfige sulița în gura dușmanului‖. Poate fi o
atenționare și către cine vă conduce țara. Sau, mai știi? o invitație
la cooperare a bisericii ortodoxe.
— Măi Mihai, ai început chiar să-mi placi. Vezi detalii care
scapă multora. Dacă erai sârb sau ungur te ajutam să ajungi până la
gradul de general sub acoperire. Dar, fiind român, cu tot sprijinul
meu, nu am cum să-i conving pe ai mei. Ei nu dau doi bani pe voi.
Mă refer la serviciul vostru, acolo unde ai lucrat pe vremuri. Vă
201
Vladimir Kriucikov, președintele KGB-ului între 1 octombrie 1988 – 22
august 1991. Kriucikov a fost unul din organizatorii Puciului din august (19
august 1991), a fost o încercare a unui grup de conservatori comuniști sovietici
de a-l răsturna de la putere pe președintele Mihail Gorbaciov și de a prelua
controlul asupra țării.

658
 METASTAZA

bateți ca chiorii, între voi, pe grade și pensii, nevăzând că agențiile

străine serioase trec prin voi ca prin brânză.
— Că parcă la voi în FSB, când e vorba de bani, nu e la fel.
— Da și nu. Da, ne batem, dar nu pentru bani ci pentru putere.
— Mihail, văd că ne întoarcem de unde am plecat, putere și iar
putere… Tu o ții langa că puterea aduce bani, eu din contra zic că
banii îți dau putere. Hai spune-mi de ce m-ai chemat aici?
— Să-ți dau puterea despre care-am tot vorbit. Ești
monitorizat de mult și o meriți. De acum totul depinde de tine.
— Adică?
— Devii, pentru noi, în România Il capo di tutti capi. Cândva
puterea asta a avut-o taică-tu, primită tot de la noi, până în 1990.
Acum o să fie la tine, dar mult mai mare. Noi îți dăm temele și
fondurile, iar tu ai libertatea să acționezi cum îți dorește inima.
Doar rezultatul ne interesează.
— Sigur mi-ai și adus ceva teme. Vă arde buza și nu aveți pe
cineva care să vi le rezolve.
— Ba da, destui, dar nu știu să lucreze silent and soft. Trebuie
să le punem noi dop la gură și apoi să alegem un alt coordonator.
Asta ne costă prea mult. Nu mă refer la bani, ci la timp. Mihai, tu
știi să taci. Am aflat de la sârbi, unde războiul s-a terminat de
câțiva ani, că nimeni de la voi nu a aflat că tu conduceai, din
umbră, comerțul cu produse petroliere pentru ei. Așa ceva e un
talent ce nu-l are oricine. Acum, avem două teme primordiale,
desființarea luptelor polilor politici, mai clar o opoziție de fațadă și
izolarea țării față de Vest. La fel procedăm cu Polonia și Bulgaria
care împreună cu România trebuie să devină un spațiu reticent
democrației de tip occidental.
— Păi astea nu se pot rezolva cât ai bate din palme. Trebuie
găsiți oameni influenți, gata să pună botul la banii voștri. Apoi ei
să convingă masele, prostimea… Iar pentru asta e nevoie de
mijloace media, cât mai multe și mai influente.
— Nu fă pe fraierul cu mine! Știi că acestea există deja. Mă
refer la cele ce-i justifică pe hoții cei mari. Tu trebuie doar să-i
unești, să le temperezi orgoliile separatoare, consumatoare inutile

659
 MIRCEA BULATOV

de energii. Să pară concurenți, chiar dușmani, pe sticla tv, dar să

nu se-mpiedice unii pe alții în ce le dai să facă. Într-un cuvânt, să-i
motivezi să devină o bandă organizată ce ascultă de comenzile
tale…
— Iar eu de ale voastre, trase Mihai o concluzie zeflemitoare
lăsată descoperită pentru Mihail, noul lui stăpân, dar plină de o
amăreală ce-i zdruncina sufletul.

Taică-miu, Dima, mai putea avea o mică scuză că a acceptat să

le fie servitor. Alegerea o făcuse acolo, în Siberia, ca prizonier, dar
eu de ce? Pentru putere? De ce o doresc atât de mult și atât de sus?
Sunt în vârstă, câtă vreme mai pot să mă bucur de ea? Să-i văd pe
toți că îmi ascultă ordinele și să fiu sortit ca doar eu să știu aceasta.
De ce? Erau doar câteva din întrebările ce-i biciuiau mintea lui
Mihai, dar la care nu-și dorea răspuns.

Din această șfichiuire interogativă a gândurilor îl treziră

vorbele lui Mihail:
— Mihai, nu prea te bucuri de noua ta investitură. Ca orice
investire și a ta deconspiră multe. În primul rând, dependență…
Față de mine și de ai mei. Am să-ți spun un secret. Testul pentru
tine a fost aseară, când ți-am furat-o pe Ileana, dar decizia am
luat-o azi. Nu mi-ai reproșat nimic. Ai știut să accepți intima
înfrângere și eu am hotărât să primești ungerea. De-acum ești doar
al nostru…
— Până când?
— Până n-om mai fi… Pentru lucrătorii din FSB, sau ce nume
și-o mai lua în viitor, funcționează două legi de bază. Unu, intri pe
picioarele tale și ieși doar cu ele înainte. Doi, nimeni nu dezertează
că nu se pot ascunde nicăieri în lume. Acum când știi deja că ești
numit șeful acțiunilor noastre la tine în țară îți dezvălui și alte două
teme la care să te gândești pentru viitor.
— Să mă gândesc sau să și pregătesc terenul…
— Și una și alta. Oricum ai să te folosești de cei instruiți
pentru cele două teme de mai înainte. Ai mei sunt interesați în

660
 METASTAZA

primul rând în depopularea țării tale de câteva milioane bune. Să-i

faci să plece pe cei deștepți, harnici și întreprinzători. Ăștia, sunt
mereu pericolul unei opoziții adevărate. În al doilea rând să ridici
nonvaloarea la rangul cel mai înalt. Singurul criteriu de promovare
în funcțiile statului să fie ascultarea de tine. Și cine ascultă de tine
trebuie musai să ne slujească orbește pe noi.
— Ce vă pregătiți de vre-o invazie? Vreți din nou să treceți
Prutul?
— Ai înțeles imediat. Bravo! Îl vom trece, dar fără tancuri și
bastoane, ca altădată. Acum vă avem pe voi care o să rămâneți la
butoane, dar ascultând de comanda noastră.
— Dar dacă îi scăpați pe basarabeni de sub control și unirea cu
România se va produce, tot planul vostru se duce de râpă.
— Noi știm să jucăm șah. Dacă duhul uniunii, ce bântuie încă
Basarabia, făcându-i pe mulți să creadă că este singura șansă să
scape de sărăcie, nu se potolește, o să deschidem zăgazurile alipirii
cu țara mamă. O să fie însă pe dos față de cum a fost cu cele două
Germanii. În primul rând, România nu e Germania, iar odată cu
noii ei cetățeni țara voastră, reunită în granițele lui 1918, o să
devină o balanță ce se va înclina tot mai mult spre est. Crezi că
degeaba ne-am infiltrat oamenii noștri printre unioniștii
basarabeni? Nu peste mult timp voi o să sărbătoriți centenarul
Marii Uniri. Să ai grijă să fie un fiasco. Noi sprijinim și visul
amicilor noștri ce poartă doliul Trianonului. Dacă reușim blocarea
unirii cu Basarabia, la ei o să facem ajungă Transilvania, iar
Moldova voastră o să fie una cu Transnistria devenind anoastră.
Orcum o dai noi controlăm viitorul… Dar hai să privim și la cele
plăcute… Uite, vine ospătarul cu desertul. Îi zice clătita
împăratului. Era una din preferințele lui Franz Joseph. Are mult
rom, stafide moi opărite și aluat pufos cu albuș din belșug, descrise
Mihail desertul, revenind la limba engleză pentru a fi înțeles și de
tânăra cubaneză ce dădea semne de plictiseală.
— Când trebuie să încep? se încăpățână Mihai să întrebe, în
românește, rămânând ancorat la cele expuse de Mihail, devenit
șeful și singura lui legătură cu FSB-ul.

661
 MIRCEA BULATOV

— Toate la vremea lor. Acum cred că a venit timpul să

profităm de cele plăcute, sau vrei să te las singur cu Marguerita.
Din partea mea e liberă să facă ce vrea… Eu aș dori să mă
reîntâlnesc cu Ileana… continuă Mihail, cu jumătate de glas,
testând încă o dată nervii lui Mihai.
Acesta, puțin agasat, se ridică de la masă și dădu să plece.
După câțiva pași se opri lângă o vitrină cu băuturi deasupra căreia
într-o vază neagră se lăfăia un buchet de lalele. Alese una roșie și
se întoarse la masa pe care o părăsise cu câteva secunde mai
înainte. Așeză laleaua în fața cubanezei apoi ieși din local. Tânăra
femeie ridică a mirare din sprâncene. Nu putea înțelege gestul.
Doar Mihail îi pricepu semnificația. Era unul de mulțumire, al unui
bărbat ce se voia gentil cu cea care îi oferise câteva momente de
satisfacție și poate chiar de bucurie. Marguerita nici nu era în stare
să-i pătrundă sensul, era doar un obiect frumos, cu viață și sânge
clocotitor. Furată de mult din mahalaua Havanei, de lângă tatăl
sărac lipit, dar rămas credincios foștilor comandanți ai brigăzilor
de guerilă din Sierra Maestra, devenise un robot plimbat prin lume
ce știa să execute întocmai ordinele primite și, în plus, oferea
plăceri la comandă.

Pentru întoarcerea la București, Ileana și Mihai plecară din

timp către aeroport. Cât dură zborul, cei doi, de obicei vorbăreți,
tăcură cufundați fiecare în gândurile lui. Acestea suflau peste
inimile lor un vânt rece ce dorea să-i acopere cu gheața despărțirii.
Ileana refuza învelitoarea glacială, încălzindu-se cu un alt gând
ațintit către singura ei iubire rămasă vie, către copilul ei drag, către
Răzvan pe care abia aștepta să-l strângă în brațe.
Stewardesa îi trezi din amorțeală, pe tăcuții călători, îmbiindu-i
cu apetisante minisavarine stropite din belșug cu un sirop roșu și
cu Coca-Cola îmbuteliată în doze de aceeași culoare. Ileana refuză
categoric, la fel și Mihai. Erau sătui, chiar li se aplecase, de atâta
roșu imperial vienez.

662
 METASTAZA

***
Răzvan, cum plecară ai lui spre Viena, își luă camera video
Sony, comandă un taxi și plecă în grabă către casa bunicului Dima.
Nu pe el dorea să-l viziteze în acest weekend, ci pe unchiul Ionel
cu secretosul lui atelier de croitorie, construit în marea curte din
spatele casei. Lângă bătrânul tei, unde altădată Dima se sfătuia cu
Mihai și Ionel privind activitatea lor paralelă cu cea din MAI, se
afla acum, o cabină mică de pază. Răzvan îi știa pe toți paznicii ce
primiseră consemn de la unchiul Ionel să-l lase să intre doar când
se afla și el acolo. Erau mereu aceiași trei zdrahoni, ce se schimbau
cu rândul, la ore fixe, ca la armată. Din când în când, unul din ei
venea cu un microbuz împopoțonat cu o inscripție colorată. Trăgea
în spate până la ușile unei construcții, ce aducea a hangar, din
panouri izolante de tablă. Umplea mașina cu cutii mari de carton
pe care erau lipite etichete inscripționate identic cu ce era scris pe
mașină. În aceeași zi spre seară, șoferul-paznic se întorcea și
descărca altfel de cutii. Toți vecinii știau că de câțiva ani,
vârstnicul nepot de frate al și mai bătrânului proprietar se mutase
acolo și deschisese o afacere de croitorie. Muncitoare avea puține,
doar patru, toate în jur de treizeci de ani, înăltuțe și bine făcute.
Le-ai fi catalogat chiar frumoase dacă nu ar fi fost fardate așa de
strident. Erau aduse și duse de la muncă de același paznic-șofer de
pe microbuz, dar cu un break încăpător. Cu același break era
adusă de trei ori pe săptămână femeia de serviciu și când era
nevoie asistenta ce-l îngrijea pe Dima.

De ce prefera adolescentul Răzvan acest loc plin de monotonie

și secrete? Cum ajunse la casa bunicului, protocolar, stătu mai întâi
de vorbă cu el. Discutară despre școală, despre timpul liber, despre
ce mai e nou în cotidianul bucureștean, la care bătrânul Dima nu
mai putea avea acces direct. Acesta știa destule de la televizor, dar
dorea să le perceapă prin cele văzute de Răzvan. Nu dorea ca
singurul lui nepot să-l urmeze în cuibul cu vipere, precum îl
atrăsese pe Mihai.
663
 MIRCEA BULATOV

Ar fi vrut, dacă ar mai fi avut vlagă, să-l smulgă de lângă

părinți și să-l crească cum ar fi dorit bunică-sa Maria ce nici nu
apucase să-l vadă. Anunțat de paznic despre venirea lui Răzvan, nu
după multă vreme, apăru și unchiul Ionel. Alura atletică, încă nu-i
dispăruse la cei șaptezeci de ani împliniți. Bucuros de această
vizită începu:
— Ce-i, Răzvane? Te aburește bunicu‘?
— Nu, vorbeam despre liceu. Mai am un an și termin… Dar
am venit și la tine unchiule… Am o treabă de rezolvat, la care
sigur mă poți ajuta.
— Și nu te poate ajuta taică-tu? Care le știe pe toate…
— Asta chiar nu se poate… Bunicule mă duc cu unchiul Ionel
pe afară să nu te deranjez, zise Răzvan puțin fâstâcit și se ridică de
pe scaunul de lângă patul lui Dima.
— Ai grijă nepoate! Unchi-tu‘ e cel ce te poate aburi, nu eu.
Hai, duceți-vă! Ați început să aveți secrete și față de mine…

Cei doi, Răzvan și vârstnicul său unchi, intrau peste câteva

minute în biroul firmei de croitorie din spatele casei. Încăperea
dreptunghiulară, atelierul, avea un perete din sticlă ce lăsa să se
vadă toată activitatea. Acolo, croitoresele lui Ionel confecționau
articole de lenjerie de lux. Ciudat, acum în atelier era întuneric.
Tânărul adolescent se uită spre peretele de sticlă și văzându-l
întunecat, fără priveliștea mult dorită, se așeză bosumflat într-unul
din confortabilele fotolii de piele. Erau așezate în fața biroului de
lucru al unchiului Ionel, pe care se lăfăiau doar un telefon și un
modern monitor plat, ciudat de mare.

Unchiul, văzând dezamăgirea din privirea nepotului, îl tachină:

— Ai venit să te zgâiești iar la fetele mele, să le admiri
formele apetisante și ele nema, nicăieri…
— N-am știut că le-ai dat liber. În alte dăți când mă aduceai
aici stingeai lumina în birou și plecai lăsându-mă să le privesc în
voie cum fasonau sau ambalau produsele. Îmi plăcea să le privesc
cum se mișcau, îmbrăcate cu rochițele lor foarte scurte. Mai ales

664
 METASTAZA

când se aplecau mult în față să pună marfa în cutii. Mi-ai zis să-ți
spun totul, că mă consideri deja bărbat. Află că nu sunt încă.
Mama mă ferește să iau vreo legătură mai… cu fetele de la liceu.
Știi că învăț la Jean Monnet. Toate, din clasă, au început să râdă
de mine, când vine să mă ia mama cu mașina, zicând: „Bobocele,
ți-a venit mămicuța să te ducă acasă și să-ți dea lăpticu‘… La anu‘
după bac‘ la banchet o să vii tot cu mămica? Poate o să dansezi cu
ea…‖ Adusesem și camera video să le filmez. Mi se par mai
atrăgătoare… Sunt reale, aici după geamul ăsta uriaș. Sunt mai
ceva decât cele din filmele deochiate de pe casetele video
împrumutate de la colegi.
— E bine că-i spui unchiului ofurile tale. Am leac pentru
toate. Începem cu camera video pe care dă-o încoa‘. O să stea aici,
în seif, până... Tot ce vezi, aici la mine, nu e voie de înregistrat.
Astăzi e ziua ta cea mare, ai să afli multe. Ți-am zis de atâtea ori
că trebuie să avem încredere unul în altul. Te-am verificat și-mi
place la tine că nu mă minți, iar când îți zic de ceva că rămâne
tabu, nu-l spui nici alor tăi… Ia acum telecomanda asta și apasă pe
verde.
În timp ce unchiul se întoarse și formă un număr din cinci cifre
la încuietoarea seifului, pentru a pune înăuntru camera video,
Răzvan se conformă și apăsă pe butonul de culoarea indicată. În
spatele peretelui de sticlă se aprinseră luminile ce lăsau să se vadă
mașinile de cusut, de brodat sau de presat la cald pentru
confecționarea lenjeriei.
Mirat își întrebă unchiul:
— De ce-mi arăți atelierul? Am înțeles, muncitoarele au liber
azi. Le văd și rochițele așezate pe umerașele de lângă perete…
— Peste doi ani, când ai să devii major, îți trec afacerea pe
numele tău, dar trebuie încă de acum să te instruiesc. Ce vezi e
doar paravanul. Atelierul acesta nu produce niciun sutien sau
women briefs cum vă engleziți voi tinerii.
— Dar știu că vinzi lenjerie de damă… Am văzut cu ochii mei
cum muncitoarele tale coseau etichetele, cum ambalau… Dacă nu
le faci tu, atunci cine?

665
 MIRCEA BULATOV

— Chinezii. Pot face orice, imită și cele mai celebre case de

modă. Ce comand aia îmi aduc, sunt paroliști și nu ciripesc.
— Am înțeles unchiule, cumperi la un preț mic, pui etichetă
de brand celebru și le vinzi la un preț mult mai mare.
— N-ai înțeles nimic. Marfa seamănă cu cea italiană sau
franțuzească, dar etichetele sunt cu Made in Romania ca să pară
produse aici, la mine. La lenjerie nu există patente de originalitate,
doar eticheta, iar româncele se dau în vânt după astfel de produse,
vândute în piețe pe la tarabe, mult mai ieftin decât suratele lor din
malluri. Din afacerea asta însă nu câștig decât să plătesc salariile,
facturile pentru utilități și taxele pentru stat. Ce ai văzut până acum
este paravanul. Înainte de a vedea restul jură că rămâne secretul
nostru.
— Jur, unchiule Ionel.
— Apasă pe butonul roșu și vino în locul meu să privești pe
monitor.
Răzvan apăsă butonul și rămase năucit. În fața lui, pe monitor,
se mișcau muncitoarele unchiului Ionel, îmbrăcate în uniformele
impuse de ciudatul patron, costume de baie viu colorate. Ciudat
era și ambientul cu mașini sofisticate de ruluit și ambalat țigarete,
iar peste toate, muzică din belșug. Tânărul nepot se întoarse
nedumerit către bătrânul său unchi. Ionel zâmbea satisfăcut de
surpriza făcută și începu să-i explice:
— Acesta-i secretul meu, acum e al nostru. Aceasta e afacerea
din spatele paravanului văzut mai înainte și de care o să te ocupi tu
în curând.
— Dar, unchiule, habar nu am despre producerea țigaretelor…
— Ce, eu am știut? Toate se învață la vremea lor. Acum ai
altele de învățat… Dacă apeși pe unul din butoanele numerotate de
la unu la patru ai să ai detalii culese de la una din camerele ce
supraveghează câte un post de lucru. Doar o mașină, doar o
muncitoare. Poți manevra camera cum vrei, apăsând pe săgețile
stânga-dreapta sau pe cele sus-jos. Dacă vrei un zoom apeși pe
plus și revii apăsând pe minus. Telecomanda are încorporat și un
microfon. Poți să ai și discuții cu ele apăsând pe butonul cu semnul

666
 METASTAZA

de difuzor. Așa mă distrez eu căci le-am angajat pe sprânceană:

frumoase, muncitoare și secretoase. Afacerea asta cere în primul
rând limba lipită de cerul gurii, altfet… Dar despre asta când o să
intri în pâine și o să conduci afacerea. Lor le place. Ce, degeaba le
dau muzica preferată și le îmbrac doar cu... Iar dacă nu reziști și
vrei să ajungi la ele, ai o proeminență pe rama de mahon, în partea
stângă a peretelui de sticlă. Apeși pe ea și glisezi geamul, dar asta
altădată, mai târziu, după ce înveți să fii bărbat și unchiul o să-ți
spună mai multe despre afacere. Acu dă la mine să-ți arăt cum…
Ionel, bătrânul unchi, luă telecomanda din mâinile nepotului și
apăsând pe ultimul buton indicat zise:
— Fetele mele, vă salută moșu‘ vostru protector. Fiți puțin
mai expresive, sunteți privite și de viitorul vostru patron. Aveți
grijă ce și cum îi arătați, e încă adolescent, dar e frumos foc și bine
făcut. Trebuie să-l ajutați să devină bărbat. Peste un sfert de ceas
am nevoie, aici în birou, de două voluntare care să-l instruiască
mai de aproape.
Ionel încheie comunicarea cu muncitoarele și îi înapoie
telecomanda lui Răzvan zicând:
— Te las singur cu toate patru pe ecran, apoi cu voluntarele…
— Dar nu mă pricep la…
— Iarăși dar… Ți-am zis că o să le-nveți pe toate, fiecare
lecție la timpul ei. Azi fetele mele o să te-nvețe să fii bărbat. O să
știi cum să te porți și cu puștancele tale de la liceu… Să nu mai
râdă de nepotul meu… Altădată o să afli, tot ce trebuie, despre
țigările astea speciale, iar mai târziu despre afacerile cu… carne
vie.
Ultimele două cuvinte nepotul nu le mai auzi, erau spuse doar
în mintea parșivă a unchiului Ionel. Chiar dacă ar fi fost rostite cu
voce tare tot nu ar fi fost auzite. Ochii adolescentini ai lui Răzvan
erau erau deja pironiți în ce vedea pe monitor. După îndemnul
făcut de unchiul Ionel, muncitoarele își legănau șoldurile
arcuindu-le cum le îndemna muzica din atelier.

667
 MIRCEA BULATOV

Acum înțelese Răzvan de ce unchiul Ionel își montase un

monitor așa de mare și apăsă una din cifrele pomenite de acesta,
apoi butonă săgețile de la zoom.
Pe tot ecranul apăruse un frumos fund de femeie pe care se
mulau niște bikini cu imprimeuri bogat colorate, ce se unduia pe
tempoul ritmat al muzicii din atelier. Ochii lui curioși de băietan se
uitau atent la orice detaliu. Pupilele i se dilatau, neștiind unde să
privească mai întâi. Când la fundele ce atârnau pe șolduri, când la
florile de pe fina țesătură din bumbac. Într-un final, privirea îi
rămase pironită pe cele două emisfere mișcătoare ce se
întrepătrundeau atractiv sub triunghiul colorat de pânză ce se mula
peste ele reușind să le acopere cu zgârcenie
Se dezmetici din această contemplare când patru mâini
delicate, dar pline de vlagă, îl înlănțuiră conducându-l, aproape
forțat, în apropierea confortabilelor fotolii de piele. Înainte de a fi
împins în unul din ele, trupurile a două voluntare vânjoase
începură să-l strivească într-o menghină plăcută. Răzvan nu mai
știu de el când se pomeni dezbrăcat și cu nasul ghiontit într-un
piept bogat de femeie transpirat, mirosind amestecat a frunze de
tutun aromat și a parfum ieftin de damă. Încercă să se retragă, dar
un alt piept, ceva mai molatic și o pereche de coapse mătăsoase, îl
împingeau sacadat din spate, tot înainte. Simți că ceva plesnește în
el și nu după mult timp explodă. Voluntarele au râs puțin, dar
răbdătoare își făcură datoria, cu plăcere, până spre seară.
A doua zi, după o masă copioasă alături de unchiul Ionel și o
scurtă întrevedere cu bunicul Dima, urmă pentru Răzvan o nouă zi
lungă de instructaj făcut de alte două voluntare, aduse special
pentru ore suplimentare. Cum ajunse acasă se trânti în pat și
adormi buștean.
Îl trezi soneria de la intrare. Se uită la ceas, era aproape miezul
nopții. Se întorseseră părinții de la Viena. Le zise „bine ați venit‖
și dădu să revină în camera lui când maică-sa îl opri și-l îmbrățișă
mai lung decât obișnuia.

668
 METASTAZA

Dimineața, după micul dejun, Mihai ieși în oraș, iar Răzvan se

pregătea, la rândul lui, să plece la școală. În holul de la intrare
Ileana își opri băiatul întrebându-l:
— Ai fost la bunicu‘ în weekend?
— Sigur… Așa cum v-am spus înainte de plecarea voastră la
Viena. De ce mă-ntrebi?
— Răzvane, până acum nu m-ai mințit. Aseară puțeai tot a
parfum de cocote și încă a ceva ciudat ce semăna a tabac… Unde
ai fost?
— Dacă nu mă crezi dă-i telefon unchiului Ionel… Poți vorbi
și cu bunicul, să vezi că am fost la ei… Nu mai ai încredere în
băiatul tău? Trebuie să plec, întârzii… Și azi să nu vii să mă iei cu
mașina… Ies cu băieții în parc. Își mințea mama, dezinvolt, pentru
întâia dată.
Ajuns în curtea liceului Răzvan se aplecă, prefăcânduse că are
șireturile desfăcute, tocmai când treceau prin spatele lui două
colege de clasă. Le-a auzit chicotind și zicând destul de tare spre a
fi auzite:
— Păcat de fundul lui frumos, e un pămpălău în ale vieții. Știe
doar să-nvețe și să asculte de mamica. Punem pariu că la plecare
vine să-l ia…
Răzvan le ajunse din urmă chiar la intrarea în clădire. Se vârî
între ele și ciupindu-le îndrăzneț de fund, cum l-au învățat
muncitoarele unchiului, le făcu invitația:
— După ore pămpălăul vă invită la o plimbare în Herăstrău și
la…
— Pe care dintre noi o vrei…
— Pe amândouă.

***

Sâcâiala visului continua arătându-mi cum luni 29 noiembrie

2004, în ziua următoare primului tur de scrutin al alegerilor, se
apropia de amiază, când Mihai pe nepusă masă veni la casa lui
taică-su Dima, din Giulești. Nu cu el avea treabă, ci cu Ionel.

669
 MIRCEA BULATOV

Paznicul îl salută militărește, trădându-și vechea profesie și îl

anunță pe Ionel de vizita celui care, cu ani în urmă, le-a fost șef.
Mihai intră năvală în biroul făbricuței lui Ionel. Acesta se zgâia la
imaginile piperate de pe monitorul din fața sa. Puțin fâstâcit apăsă
un buton de pe telecomandă făcând să se întunece ecranul, apoi
întrebă:
— Ce te-aduce așa val-vârtej? La știri, nu au zis de vreun
război pe-aici, pe lângă noi…
— Mai rău! Dar nu încerca să mă prostești, că nu la știri te
uitai tu, ci la fundurile fetelor tale… Dă-le liber! E marțea neagră
pentru noi. Avem probleme mari de…
Ionel dându-și seama, după agitația ce fremăta în toată ființa lui
Mihai, că situația e groasă rău, apăsă pe butonul cu difuzor de pe
telecomandă zicând: „Fetelor, urgent opriți lucrul, stingeți luminile
și veniți la mine îmbrăcate. Am să vă dau chenzina mai devreme,
restul o să-l aflați aici. Executarea!‖
Nu trecură cinci minute și muncitoarele lui Ionel intrară în
birou încheindu-se, fără jenă, la pantalonii colanți, cam subțiri
pentru luna de iarnă în care se aflau, dar perfecți pentru a le scoate
în evidență detaliile formelor apetisante. Se uitară ciudat la Mihai
pe care nu îl mai văzuseră. Se mirau că Ionel nu se ascundea de el
când le întindea fiecăreia plicul burdușit cu bancnote. Conform
obiceiului, plăsmuit de Ionel, când primeau plicul își apropiau
fundul de mâna care le-a dat banii, așteptând o plesneală jucăușă,
cică aducătoare de noroc la cheltuirea banilor. Nu se jenau de
musafirul necunoscut. Două chiar îi făcură cu ochiul, înțelegând că
acesta îl comanda și pe patronul lor când le zise poruncitor: „Azi
aveți liber, iar de mâine lucrați doar la munca voastră de noapte…
Câteva zile, până ce Ionel vă cheamă din nou, și la munca de zi.
Tu, roșcato, uite cheile de la mașina mea și spune-i paznicului să
vă ducă la casele voastre, apoi să se întoarcă repede. Acum valea!‖

Urmară câteva momente de tăcere până ce se auzi cum mașina

lui Mihai demară în trombă. Nerăbdător Ionel întrebă:
— Chiar arde?

670
 METASTAZA

— Mai rău Ionele, a început războiul. Mai bine zis, războaiele

între servicii.
— Între cele externe sau între grupările vechi și noi, din
serviciile noastre?
— Ambele, iar noi suntem la mijloc. Bașca, la americani au
câștigat din nou republicanii lui Bush, iar la noi, lipsa câtorva
procente ce n-au ieșit la votul de ieri pentru ai noștri stârnește
furtuni. La turul doi, cu puțin suflu de la americani, cele din tabăra
adversă se umflă și ne pot spulbera. Știam că Năstase nu o să iasă
din primul tur, dar speram la un decalaj mai mare față de zănatecul
de Băsescu. Geaba toate aranjamentele la care-am contribuit. L-am
subestimat. Joacă prea tare, sprijinit de interesele vestului și de
adepții pro-occidentali ai serviciilor autohtone. Au simțit că acum
e momentul să urce și ei în corabia puterii unde nu este prea mult
loc. Dacă o să câștige el, mulți babaci o să fie aruncați peste bord.
Pentru a nu se face mari schimbări și pentru a rămâne vechea
gardă la putere, trebuie musai să câștige Năstase la al doilea tur de
scrutin.
— Ce te sperii așa ușor, măi Mihai. Îmbârligăm mai multe
genți cu bani decât până acum printre picioarele realizatorilor de
talk-show-uri, ascunse pe sub mese. Direct propoțional cu
cantitatea banilor pompați la posturile tv o să fie și procentajul ce o
să-l ducă în scaunul prezidențial pe actualul prim-ministru.
— Gândești greșit! Acum barcagiul e pe val și nu-l doare gura
să promită vrute și nevrute. Prostimea și nemulțumiții din servicii
o să-l creadă. Ăștia o să tragă acum sforile pentru el, deși destui
au fost plătiți de noi. Ne trebuie un eveniment care să producă
furie multă, care să-i trasforme pe adepții schimbării DA202 în
criminali.
202
DA - Alianța Dreptate și Adevăr (D.A.) a fost o alianță politică în România
între Partidul Național Liberal (PNL) și Partidul Democrat (România) (PD), care
a candidat la alegerile locale, legislative și prezidențiale din 2004 și a funcționat
până la 11 aprilie 2007. Sloganul principal la alegerile din 2004 a fost
SCHIMBAREA.

671
 MIRCEA BULATOV

— Mihai, ca să-i arăți cu degetul drept criminali, trebuie să ai

cel puțin un cadavru dintre liderii noștri. Ori unul de vază, ori
câțiva trepăduși din garda veche. Îți mai trebuie și un gâde
invizibil, căci dacă se află cine-i ucigașul adevărat totul e
degeaba… Pentru așa ceva cred că pot găsi pe cineva în care să am
încredere și pe care să-l instruiesc, dar la cine te-ai gândit să fie
victima?
— La actualul președinte. Să se vadă că dușmanii, criminalii
acolo țintesc, că…
— Ai înnebunit? Tocmai la bătrânul edecar te-ai… Îți pui
toată țara-n cap, chiar și pe-ai noștri.
— Asta și vreau Ionele… Să urle toți, toată țara și nu numai…
Să strige toți: „Moarte criminalilor!‖. Atunci furia prostimii va
umple urnele cu voturile pentru ai noștri.
— Văd că-l vrei pe catafalc până la al doilea tur de scrutin.
Pentru o astfel de țintă și așa de rapid nu mai pot găsi un… de la
noi, iar de adus un profesionist din afară știi cât durează.
— Nu mai e timp de așa ceva. Ultima apariție în public a lui
Ilici este pe 1 Decembrie, de Ziua Națională.
— Atunci ia-ți adio de la planul tău. Ți-am mai zis că așa de
repede nu am pe nimeni priceput ori dispus să o facă.
— Ba da!
— Pe cine? întrebă mirat Ionel.
— Pe tine.
— Maica Precista! Mihai, ai înnebunit?… Nu-mi ești frate
după mamă?… Ba nu, ești dracu‘ gol și… și mă trimiți la moarte
sigură. Lasă-mă! Lasă-mă!
— Calmează-te, Ionele! Deși timpul a fost scurt, am plănuit
totul în amănunt. Nimeni nu pățește nimic, în afara victimei care ar
trebui să-mi mulțumească. Din călăul lui Nicu și al multor fraieri,
ce-au crezut în visul democrației, îl transform în erou. O să dea
colțu‘ înconjurat de toată gașca lui. În plus, o să aibă la căpătâi
și-un sobor de preoți ce-o să-l miruiască din belșug.
— Dacă te-ai gândit la toate, ia spune-mi ce-ai vrea să fac?
Să-l vrăjesc de la distanță și el să cadă fulgerat ca din senin.

672
 METASTAZA

— De la distanță, ca din senin, dar nu vrăjit ci împușcat de

tine, de la câteva zeci de metri, cu cârja-carabină pe care ți-ai
făcut-o înainte de ‘89.

Ionel tăcu câteva secunde ce i se părură zile. Își aduse aminte

de frica ce îl cuprinsese în acel decembrie, după evenimentele ce
preconizau schimbări radicale. Bine că au fost doar de spoială!
Atunci avea mulți dușmani, dar cei mai periculoși erau cei dintre
prieteni. Pe unii îi instruise chiar el. Deveniți profesioniști știau
cum să-i facă felul. Doar ordine și bani trebuiau să primească și…
În acele zile a ieșit prin oraș sprijinindu-se, de formă, în cârja
aducătoare de moarte. Deși trăgea doar câte un foc, căci procedura
de reîncărcare era sofisticată, arma mascată îi conferea siguranța
mult dorită. Asta până s-au limpezit apele, apoi pensionat ca și
Mihai se pierdură, ca mai toți puternicii zilei, în hățișul
„afacerilor‖ deochiate.
Una, de amploare, îi răscoli iarăși mintea. A fost ultima în care
a lucrat alături de vechii lui învățăcei din MAI, de „studenții‖ de la
antitero și de elevii școlii de poliție de la Băneasa. Era în iunie
1990 când Mihai a primit ordinul de „mobilizare‖ a tuturor
forțelor. Mișcarea din Piața Universității luase mare amploare.
GOLANIADA203 putea răsturna proaspăta înscăunare a oamenilor
lui Iliescu. Abia se așezaseră înaintea bucatelor și fața de masă
părea că le va fi trasă dinaintea ochilor. Nu apucaseră să guste nici
aperitivul, iar ei doreau să se ospăteze zdravăn, să ajungă până la
tort. Pentru a apăra acest „festin‖ a fost implicat și generalul
Chițac204.
203
Golaniada, cunoscută și sub denumirea Fenomenul Piața Universității,
reprezintă evenimentele de masă petrecute în Piața Universității din București
între 22 aprilie și 15 iunie 1990. Golaniada este cel mai amplu protest din istoria
României și cea mai mare manifestare anticomunistă din Europa de Est, după
căderea Cortinei de Fier.
204
Mihai Chițac (n.1928 — d. 1 noiembrie 2010, București) a fost un general
român, care a îndeplinit funcția de ministru de Interne (1989-1990).
La data de 17 decembrie 1989, a făcut parte din echipa de generali. trimisă de
Nicolae Ceaușescu la Timișoara ca să reprime revoluția. Deși a fost personaj

673
 MIRCEA BULATOV

Primise ordin chiar de la cel ce stătea în capul mesei și ca

„soldat disciplinat‖ alcătui un plan de măsuri. În el au fost
implicați și Mihai cu Ionel alături de cei din subordine. Primului
i se dădu mână liberă pentru a da comenzi în toate direcțiile. Din
ordinul lui, la destule secții de poliție din capitală fuseseră trimise
salopete, lămpașe și căști noi de miner. Mihai uitase însă ceva,
bocancii. Alarma se dăduse deja, iar când au venit minerii,
călăuzele lor prin București deși purtau această deghizare, în
picioare aveau pantofi în loc de bocanci. Dacă erau de la antitero
purtau pantofi maro, iar dacă erau de la poliție aveau în picioare
același model de pantofi, dar negri. După ce minerii începură să
facă „ordinea‖ comandată, arestul poliției capitalei deveni arhiplin.
Din când în când, venea balena205 să ia arestații ce trebuiau duși,
care la Măgurele, care la Băneasa. Din arest până la ușa autodubei
cei reținuți treceau printre două șiruri de „mineri‖, cu pantofi, ce-i
snopeau în bătaie cu furtunurile și bastoanele de cauciuc.
Tot Mihai se ocupase personal de „bunul mers‖ al anchetelor
de la Băneasa. Ionel după ce își încheie misiunea din București
veni să-și ajute fratele. Cei aduși cu balena erau cazați în
ospitalierele garaje, iar interogatoriile au durat zile lungi. Pentru
nevoi li se improviză afară o budă pe gura unui canal. Ca să se
distreze Ionel îi propuse lui Mihai să-i aducă pe subofițerii de la
urmăriri cu câinii lupi. Cel ce dorea să-și facă nevoile trecea de la
garaj la budă printre șirurile de câini asmuțiți să latre înfricoșător.
Unii dintre arestați, de frică, se scăpau pe ei. Urmau râsete
tâmpe din partea anchetatorilor și a elevilor școlii de poliție ce au
fost aduși să ajute la menținerea ordinii. La asemenea scene Ionel
nu se uita către arestatul ce făcea pe el, ci la cei ce râdeau, mai
bine zis, la cei ce nu… Tinerii elevi se prinseseră de figură și
rânjeau forțat.

cheie la Mineriada din 1990, la data de 14 iunie 1990, generalul-colonel Mihai

Chițac a fost eliberat din funcția de ministru de Interne.
205
Balena – Așa erau poreclite autobuzele special amenajate pentru transportul
arestaților la penitenciare, iar în zilele Mineriadei la Măgurele sau la Băneasa.

674
 METASTAZA

Pe unul, Ionel îl urmări văzându-l că stătea posomorât și nu

avea chef nici să zâmbească. Se apropie de el și proptindu-și
„cârja‖ în pieptul lui îl întrebă:
— De ce nu râzi, bă?
— N-am de ce domnule colonel.
— De păduchii ăștia trebuie să râzi mă… Ăștia nu-s oameni…
Ăștia te vor pe tine și pe mine acolo în arest sau între câini făcând
pe noi de frică. Frica păzește ordinea elev… doar frica. Ia zii, cum
te cheamă?
— Elev M. George la școala de…
— De ajuns. Am să am grijă să devii un cadru de nădejde al
poliției române. Hai râzi, îl invită din nou Ionel înfigându-i cârja în
piept.
Atunci, Mihai se apropie de cei doi și-l luă pe Ionel de-o parte.
Aveau treburi mai importante de făcut printre anchetatori.
„Golanii‖ de la Universitate trebuiau triați după rolul avut în Piață.

Din secundele lungi, pline de aduceri aminte, Ionel se

dezmetici și stabili cu Mihai detaliile misiunii din 1 Decembrie
2004. Deși mai erau doar patruzeci și opt de ore până la Ziua
Națională, acceptă periculoasa sarcină dată de Mihai. Nu mai era
timp de antrenament, trebuia să se bazeze pe experiența acumulată
cât a fost ofițer. Nici pentru deghizare nu mai era timp. Bine că își
lăsase barbă, ca să fie mai șic pentru fetele de la atelierul de
croitorie. Puțin probabil ca să fie recunoscut. În plus, nu putea
să-și refuze fratele care tot timpul a fost umbra lui ajutătoare. Nu
avea nevoie de banii pe care știa că o să-i primească din belșug,
după. Risca mult, să fie prins înainte sau după reușită, ori eșec.
Cunoștea bine zona pentru festivitățile depunerilor de coroane, la
monumentul Ostașului Necunoscut din Parcul Libertății.
Așa îi rămăsese în minte lui Ionel, deși trecuseră peste zece ani
de când parcul și-a recăpătat vechiul nume, Carol I.
Gândindu-se la ce avea de făcut, adrenalina începuse să-i
crească.

675
 MIRCEA BULATOV

Se simțea din nou în putere, în stare să încalece un taur, nu o

vacă, așa cum făcuse în tinerețe ca proaspăt ofițer de Securitate,
atunci când o cunoscuse pe Tina și-i aruncase scaieți în părul de
aur pe care a trebuit să și-l tundă. De la ea avea și numele… de
care nimeni nu mai râdea ca cel vechi Ceapă. Se întrebă, așa într-o
doară : „Oare mai trăiește? Ce-o fi făcut de când am divorțat? Mă
călca pe nervi cu bocitul ei, când veneam de la chefuri și femei…
Tot timpul a fost o proastă, ce credea că doi căsătoriți trebuie
musai să fie și fideli unul altuia.‖
În aceeași zi, Ionel îmbrăcat cu un trenci ponosit coborî cu
cârja-carabină dintr-o Dacie argintie, pe care o parcă pe una din
străduțele ce dădeau în strada Cuțitul de Argint. Intră în Parcul
Carol să studieze terenul de lângă Monumentul Soldatului
Necunoscut, unde urma să-și îndeplinească misiunea peste două
zile. Se apropia seara, când un măturător din parc ce trecuse de
mai multe ori prin fața băncii pe care stătea aproape întins îl
întrebă:
— Ai ce mânca, ai unde dormi? La noapte o să fie frig rău,
d‘ăla umed…
— Am cerut niște țigări la oameni. Mă-ncălzesc cu ele și uit
de foame… începu Ionel să intre în atenția și mila omenosului nea
Jenică, măturătorul de la Arenele Romane.
— Păi dacă așa stau lucrurile, te iau la mine în apartament și
te-oi ospăta cu ce am. Țigările nu țin de foame, doar amăgesc. Hai,
scoală-te! Cum te cheamă? Stai! Mai bine nu-mi spune. Am să-ți
zic șchiopătici. Te-am văzut că mergi greu ajutându-te cu cârja. Te
superi?
— Nu și mulțam pentru… răspunse Ionel pornind șchiopătat
după binefăcătorul său.
La Arene, nea Jenică îl prezentă paznicului pe proaspătul amic
și cei doi se închiseră într-o cămăruță de lângă WC-urile aproape
părăsite. Aici în apartamentul măturătorului, fără încălzire și cu
cartoane în loc de geamuri, Ionel, ucigașul de profesie, a făcut
cunoștință cu bunătatea creștinească. Nea Jenică măturătorul îi

676
 METASTAZA

dădu mai mult decât jumătate din porția lui de salam ieftin și un
codru de pâine.
Ca gazdă ospitalieră acesta îi făcu patul, așternându-i un rând
de cartoane pe partea cealaltă a micuței încăperi, stinse lumânarea
și-l invită la somn, zicându-i:
— Să ne culcăm, trebuie să prindem putere. Mâine va fi o zi
grea. Eu trebuie să fac lună în zona mea de curățenie din parc.
Dacă mergi cu mine ai să vezi pregătirile pentru festivitatea de
poimâine. O să vină și destui granguri. De la ăștia să nu cerșești
țigări. Nu știu să dea, doar să ia…

Trecu și ziua pomenită de nea Jenică.

Cei ce supravegheau zona se obișnuiseră cu prezența lui
șchiopătici, într-un fel ajutat și de bunăvoința lui nea Jenică. De
câteva ori Ionel se îndreptă spre păduricea de lângă Arene
mergând pe potecuța ce dădea spre stația meteo. Cei din
dispozitivul pentru pază credeau că se duce pentru a se ușura. Nici
pomeneală, îndrepta cârja-carabină către scobitura lipsită de coajă
a unui copac noduros și țintind apăsa pe pe trăgaciul mascat sub
mâner. Nu se auzea niciun zgomot de împușcătură, doar un clic
ceva mai puternic se pierdea în liniștea dimprejur. Apoi șchiopătici
iar se întorcea să cerșească țigări, lăsând înfipt în scobitura
copacului încă un glonț. Chiar și locotenentul M. George, ce urma
să fie de serviciu la intrarea oficialilor în ziua următoare căzu în
păcăleala lui șchiopătici. Locotenentul nu mai fuma de când
terminase școala de ofițeri, dar i se făcu milă de bătrânul bărbos a
cărui fizionomie încerca să-i aducă aminte de cineva. Trimise un
sergent să-i cumpere un pachet de Marlboro și-l făcu cadou lui
șchiopătici.
Acum de 1 Decembrie de Ziua Națională încă de dimineață
devreme în zonă era forfotă mare. Înainte de a veni oficialii,
șchiopătici era prezent pe aleile parcului. Sergentul, care cu o zi
înainte îi cumpărase țigările, îl atenționă: „Să nu cerșești azi țigări
de la oficiali. Altfel te scot în stradă și n-ai să vezi festivitatea‖.

677
 MIRCEA BULATOV

După liturghia ținută de un sobor de preoți, fanfara începu să

cânte și militarii din regimentul 30 Gardă şi Protocol porniră în pas
de defilare cu steagul tricolor fluturând înaintea lor.

În acel moment eu, ca fotoreporter, așa cum v-am spus la

începutul cărții, trăgeam, cadru după cadru, imagini de la
eveniment. Auzii un clic, dar preocupat de cele ce se petreceau în
fața obiectivului nu i-am dat importanță și nu m-am întors imediat
să văd ce sau cine produsese ciudatul zgomot. Ionel, la câțiva metri
în spatele meu, lăsa în jos cârja pe care o ridicase pentru câteva
clipe în direcția oficialilor. Ratase ținta și se îndrepta, șchiopătând
grăbit, spre păduricea din marginea parcului. Nu mai dorea să-l
întâlnească nici pe nea Jenică. Ieși pe la Arene și se urcă grăbit în
Dacia parcată pe o străduță lăturalnică, demarând în trombă.

***

Abia trecuseră două zile de la 12 decembrie 2004, când în al

doilea tur de scrutin ieși câștigător pentru Președinție, Traian
Băsescu. Mihai primi un telefon de la Viena. Trebuia să se ducă
să-și primească porția de muștruluială sau poate și mai rău. În
parcarea aeroportului Schwechat îl aștepta mașina lui Mihail.
Șoferul îl duse la o cafenea-bar cu scenă de cabaret. Doar câteva
mese erau ocupate, iar pe scenă un mic grup instrumental cânta
ceva melancolic. Încă nu se lăsase seara pe deplin. Atunci veneau
cunoscătorii localului pe care îl umpleau ochi, așteptând
dansatoarele să își înceapă numărul. La o masă mai îndepărtată
stătea Mihail, singur, fără însoțitoarea lui cubaneză. Comandară
ceva, de formă, care să se potrivească la un rând de Johnnie
Walker Gold, și pentru a avea motiv să rămână în cafenea. După
un timp Mihail începu:
— Bună Mihai… venit-ai cu coada între picioare. Stai liniștit,
nu ești doar tu de vină pentru ce a ieșit la București. Așa-i în șah
mai o remiză, mai o partidă pierdută… Știm că destui dintre cei ce

678
 METASTAZA

au zis că dansează cu noi au preferat alt partener. Culmea e că au

fost plătiți, prin intermediul tău, chiar de noi…
— I-am selectat dintre cadrele vechi, de încredere. Știau să-i
facă pe intermediari să ne aducă voturi, dar… Pe vremuri, cu unii
am lucrat sau colaborat în MAI, dar mi-au tras clapa… se lamentă
justificativ Mihai.
— Am să fiu scurt. Ce-a fost a fost. Ai mei nu te mazilesc
după acest insucces. Ne-ar costa prea scump o nouă rețea. Mă refer
la timp… Ți se acordă o nouă șansă. Te vei implica nu numai în
manipulări politice, ci și în cele economice. Le vei face să aibă
aceeași direcție, deși aparent…
— Ce, schimbați orientarea? întrebă Mihai.
— Nicidecum, doar forma de percepție din afară o să fie alta.
— Dacă direcția rămâne aceeași, putem schimba înțelesul
lucrurilor? Cum?
— Prin zăpăceală, multă zăpăceală… De ce ai noștri în ‘45 au
distrus tot ce venea din România interbelică? Acolo era prea multă
ordine, prea multe proiecte și visuri ce se voiau împlinite. Noi am
adus haosul și așa am reușit să vă stăpânim. Haosul de azi se
numește zăpăceală, iar tu trebuie să o introduci de sus în jos și de
jos în sus.
— Asta înseamnă că trebuie mai întâi să-l dăm jos pe
Băsescu…
— De asta ne ocupăm noi. Există proceduri legale în legislația
voastră. Mai un referendum, mai… Tu trebuie doar să produci
zăpăceală. Este binevenită oriunde și oricând. Ai să primești detalii
privind direcțiile de urmat. Modul de acționare îl lăsăm ca mai
înainte, la hotărârea ta.
— Înseamnă că voi vreți să transformați țara într-un lac cu ape
tulburi, iar pe mine într-o undiță, ba nu, într-un năvod, trase Mihai
concluzia, cu voce tare, mai mult pentru el.
— Nu în ape tulburi se pescuiește cel mai bine? întrebă retoric
Mihail.
— Am înțeles, voi grosul, bibanii, iar eu plevușca…

679
 MIRCEA BULATOV

— Dacă o să m-asculți, plevușca ce-o să-ți revină, ție și alor

tăi, o să ajungă la zeci de milioane de… Nu de lei, nici de euro,
după care tânjesc ai tăi, cei care la sfârșitul lunii termină discuțiile
de aderare la UE206. Vorbim de dolari. Nouă ne plac doar verzii…
încheie Mihail râzând, arătând spre scenă.
Mihai, atent la cele spuse de superiorul lui, nici nu observă că
localul se umpluse, iar lângă orchestra ce cânta, acum vesel,
începuse să se miște ritmat un grup de dansatoare cu fustițe de-o
palmă, ce se doreau tinere în spatele machiajului bogat. Mihail îl
provocă la încă un rând de Johnnie Walker și cu același zâmbet de
șarpe îi zise:
— Ți-am rezervat o cameră la un hotel mai retras. Uite cheia.
Dormi singur sau îți trimit pe cineva să-ți țină companie? Poți
alege pe oricare de pe scenă. Decontul îl fac eu. Nu sunt
prospături, dar au experiență. De ce crezi că este plină cafeneaua,
la ora asta târzie, mai mult cu bărbați?
— Nu mulțumesc, prefer…
— Da, am înțeles… Ai prefera-o pe Marguerita. Ți-a căzut cu
tronc. Să știi că nu este valabil și invers. Pentru ea ești un simplu
destinatar. Unde o trimit, acolo se duce. Cubaneza încă rămâne
proprietatea mea. Fie, pentru tine fac astă seară o excepție. Era
programată pentru un colaborator polonez. Ăstuia o să-i trimit o
dansatoare de aici. Să treci pe la restaurantul Opus. O să-i spun că
te găsește acolo. Vine negreșit, știe că la ora asta doar acolo se
poate găsi un coktail Mojito veritabil. Nu-ți face probleme cu…
Are mereu în poșetă și pastile albastre… Succes! Mă refer la
treburile noastre serioase, nu la…

206
UE - Uniunea Europeană (abreviat UE), este o uniune economică și politică,
dezvoltată în Europa.
680
 METASTAZA
„Și ce ar folosi unui om să cîștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?
Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”
BIBLIA, Evanghelia după Matei 16:26

„Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului,

nici de armamentul lui, boala o avem în suflet,
e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală”.
Octavian Goga, 1916

FAZA FINALĂ

MOARTEA SAU…
Metastazele canceroase reprezintă ultima etapă a evoluției spontane a celor
mai multe cancere. Etapa metastatică, prin intermediul circulatiei sangvine,
duce la o diseminare a cancerului la mare distanță și în mai multe organe.
Sunt foarte puține cazuri când un pacient aflat în această fază a mai fost
vindecat, fiind considerate minuni dumnezeiești.

681
MIRCEA BULATOV

682
 METASTAZA

Înainte de sfârșit

Dragostea a murit, trăiască indiferența!

La câteva zile după ziua naţională a României din 2004.

M ă întorc la cele ce vă spuneam la începutul cărții.

Readuceri aminte de frânturi ale vieții mele
împletite cu cele trei visuri. Cum vă spuneam, în
primele pagini, abia mă despărțisem de căpitanul M. George de la
jandarmi. Acolo, la Arenele Romane, și el și eu rămăsesem
nedumeriți de misterioasa acțiune a fostului ofițer de securitate
Ceapă Ion. Eu eram și mai uimit decât George. Cum putea Ceapă
Ion, sau cum l-o mai fi chemând acum, să se miște așa de sprinten.
Dacă era el, după calculele mele, trebuia să aibă peste nouăzeci de
ani. Era imposibil așa ceva… În plus, George mi-a zis că l-a
cunoscut pe Ceapă, sub alt nume, alături de un alt ofițer superior
de care se temea și mai tare, pe când era elev la academia de…
Câteva zile toate aceste mistere se vânzoliră amestecate cu cele
știute din cele trei vise prezentate până aici.
Veni și sfârșitul săptămânii, mai precis, era într-o sâmbătă
după-amiaza când sună telefonul. Era George ce mă invita, urgent,
la o pizzerie, undeva pe lângă Piața Romană207.
207
Piața Romană este o intersecție majoră din sectorul 1, în centrul
Bucureștiului. Aici se intersectează două bulevarde importante. În Piața Romană
proprietarii de restaurante, hoteluri și magazine de haine desfășoară un business
de zeci de milioane de dolari anual.

683
 MIRCEA BULATOV

Când am ajuns se înserase de-a binelea, iar frigul de afară arăta

tuturor că iarna e în toi. Am intrat în local unde căldura mă
îmbrățișă plăcut. La o masă, într-un careu deschis alcătuit din
fotolii tapisate cu imitație de ratan, mă aștepta George, îmbrăcat
sport și modern. Îmi făcu semn să vin lângă el și îmi zise:
— Fă-te comod! Dă-ți geaca jos, avem de discutat, dar înainte
te invit puțin în spate…
— Unde? Și de ce? întrebai eu nedumerit.
— Vino odată, că nu avem timp de…
Îl ascultai și-l urmai cuminte și curios în același timp. Când
ajunserăm lângă toaletele pentru bărbați mă împinse ușor înăuntru.
După ce inspectă cabinele și se asigură că nu este nimeni înăuntru,
puse un coș de gunoi în ușă și-mi porunci cu glas scăzut:
— Scoate telefoanele, aparatele foto sau ce electronice mai ai
prin buzunare…
— Am doar un telefon si săpuniera mea „Olympus‖ de care
nu prea mă despart. Unde să le pun?
— Dă-le-ncoa‘, spuse George, luându-mi electronicele, apoi
mă percheziționă dacă nu mi-a mai rămas ceva asemănător prin
buzunare.
Îmi deschise capacul telefonului scoțând cartela SIM și bateria.
La fel făcu și cu săpuniera. Curios, l-am întrebat:
— De ce toate astea?
— Te știu om informat. Cum a fost lichidat Dudaev208?
— Cu racheta, dar…
— Dar depistarea a fost făcută cu jucăriile astea, zise George,
arătând spre buzunarul unde mi-a vârât telefonul dezmembrat.
Apoi, îndreptându-se spre ușă, dădu la o parte coșul de gunoi
și mă invită să mă reașez la masă.
— Cu ce vrei să fie pizza? mă întrebă George politicos.
208
Djokhar Dudaev - Fost general al aviației de bombardament strategic al
U.R.S.S. a devenit președinte al autoproclamatei Republica Cecenia Ichkeria la
sfârșitul anului 1991. Dudaev a fost asasinat printr-o rachetă ghidată în aprilie
1996 în apropiere de satul Gekhi-Chu, în timp ce vorbea la telefon cu un
deputat, apropiat personal al lui Elțîn în parlamentul Rusiei.

684
 METASTAZA

— N-am nici-un chef de pizza, doar o apă și spune-mi odată

de ce mai chemat. Mă tot ții într-un suspans cu tele… cu toate.
— Psst! Mie adrenalina îmi face o foame teribilă… Comand
una mare cu ciuperci, roșii și parmezan… Te sfătuiesc să guști și
tu puțin. Aici o fac foarte bună, iar după aceea avem de făcut o
excursie cam periculoasă la margine de București.
Până veni pizza, mă puse la curent cu rapida sa investigație.
Cum aflase unde locuia Mihai și cum, urmărindu-l pe acesta, dădu
de Ionel și de atelierul de confecționat lenjerie de lux pentru femei.
Nimic clar însă despre vârsta acestuia. Mâncă aproape totul. Îmi
lăsă pe platou o bucată zgârcită, triunghiulară, pe care mi-o întinse.
— Hai! Ia și tu puținul rămas. Afară este frig și trebuie să
reziști. Am comandat și două ceaiuri fierbinți… Ai tras vreodată
cu pistolul? mă întrebă George, brusc, fără nicio pregătire.
— În armată da… Cu mulți ani în urmă am tras cu TTC209-ul.
De ce întrebi?
— Am nevoie de acoperirea ta, în caz de nevoie. Mergem la
viespea mamă. E periculoasă, are doar câțiva paznici, dar sunt
dintre cei mai profesioniști de pe la noi. Trebuie să aflu ce legătură
are boșorogu‘, ce zace la pat, cu securiștii ăștia doi, pensionari pe
dinafară, dar activi rău, pe ascuns. Pe boșorog îl cheamă Dima și a
fost mare mahăr în anii tulburi, de început, ai Securității. Am aflat
că este tatăl lui Mihai și unchiul lui Ionel. Sunt sigur că Dima este
colonelul din poza ta făcută în ‘62. Dar ce căuta Ionel matur și cu
grad de locotenet-colonel, alături de el, când pe atunci abia dacă
era un tinerel ce terminase școala de ofițeri. Ciudat tare… Doar
barba și câțiva ani în plus îl…
— Oprește-te George! Acum înțeleg totul din visele mele.
— Ce vise? Măi… Ascultă-mă, ăștia trei învârtesc morișca
multor rele în țara noastră…

209
Pistolul TT-33 (rusă Пистолет Тульский Токарева, модель 1933 года -
română pistol Tula-Tokarev, model 1933). România a produs în anii '50
versiunea TTC (TT-Cugir).
685
 MIRCEA BULATOV

— Da, acum sunt trei, dar cu ani în urmă au fost patru.

Bătrânul Dima este celula născută aberant ce s-a reprodus apoi în
sufletul lui Ceapă Ion, apoi în al lui Ionel și, nu în ultimul rând, în
al lui Mihai. Cei patru au alcătuit una din tumorile ce-au diseminat
răul în țara noastră. Acum răul a ajuns la stadiul de metastază.
— De unde știi toate astea? întrebă George.
— Din visele mele.
— Te pomenești că știi și care este numele de familie al lui
Ionel.
— Da, Pedes…, iar acum am înțeles și taina longevității lui
Ionel. În fotografia mea, din ‘62, în mașină stăteau Dima și Ceapă
Ion, iar în fotografia din parc, cel cu cârja înseamnă că e fiul
acestuia, Ionel, ce și-a schimbat numele de familie, la căsătorie,
după cel al nevestei. Ion și Ionel, tatăl și fiul seamănă leit. Mi-am
adus aminte de cele spuse în vis, de procuroarea Viky, ce i-a
fotografiat pe toți patru, când Ceapă Ion a ieșit la pensie.
— Mă zăpăcești cu visele tale. Dar, oricum, ai dreptate, așa îl
cheamă. El m-a făcut să-mi fie rușine de mine și de uniforma mea,
în iunie 1990, pe când eram elev la Băneasa. Ceva instinctiv mă
făcea să-mi fie teamă de cârja lui. Habar nu aveam, în zăpăceala
acelor zile, că era arma lui secretă purtată în văzul tuturor. Cu ea
m-a îmboldit atunci în fața garajelor școlii de ofițeri, vârându-mi-o
sub coaste de m-a cuprins frica și am râs tâmp, invitat să privesc la
anchetații arestați în Piața Universității. Cu ea ne-a „invitat‖ să
conducem, eu și alți colegi de-a mei, mașinile scoase din garajele
ce musteau deja cu „golani‖, cum le zicea el întruna. Ordinul era
tâmp, criminal. Ne-a spus să parcăm mașinile cu spatele în ușile
garajelor pline cu cei reținuți și să dăm drumul la motoare. Am
scos cheia din contact de la mașina mea și m-am repezit la el
spunându-i: „Asta-i prea de tot, e Auschwitz de-a binelea. Nu pot
executa un astfel de ordin. Uitați cheia.‖ Exemplul meu l-au urmat
și alți câțiva. Nu după mult timp, intimidarea prin gazare, începută
la ordinul lui Ionel, a fost oprită. M-a bătut cu cârja pe umăr
zicându-mi: „Creezi probleme elev. Am sa te țin minte... Notează-l
Pavele! îi zise poruncitor Ionel adjunctului Școlii de Poliție.‖

686
 METASTAZA

Dar asta e altă poveste. E povestea mea cea urâtă pe care am să

fiu nevoit să o suport toată viața… Să-ți mai spun una despre
Ionel. Am dovada că el a fost și în parcul Carol și la Jenică
măturătorul. Am un prieten la laboratorul de analize criminalistice.
A comparat saliva din chiștoacele luate de noi, de la adăpostul
unde a dormit la Arenele Romane, cu cel cules de mine după ce el
l-a aruncat azi dimineață în fața porții, înainte de a se urca în
mașină pentru a fi dus la spital. Dar, hai să mergem! Pe drum o
să-ți spun mai multe, iar tu ai să mă lămurești ce-i cu visele tale
ciudate.

L-am urmat pe George și după ce am intrat în mașină acesta

scoase din torpedo un revolver Beretta Nano210 și două
încărcătoare pline. Mă învăță cum să-i ridic piedica și alte câteva
manevre belicoase. Peste jumătate de ceas eram la marginea
Bucureștiului, undeva spre gara de mărfuri 16 Februarie. Până
acolo i-am povestit pe scurt răutățile făptuite de cei patru, aflate de
mine în cele trei vise. Doar despre legământul lui Dima cu cel rău
nu cutezai să-i spun. Nu doream să mă ia drept mistic, cu capul în
nori.
George parcă mașina în capătul unei străduțe cu case fără etaj
și terenuri cu garduri părăginite. Mă conduse spre o curte mare
unde George începu să se chiorască printre plăcile înalte ale
gardului de beton. M-am uitat și eu. Am recunoscut casa din vise
și teiul bătrân ce acum părea mort, fără frunze, în frigul nopții de
afară. Mai departe în spate, se vedea cenușiul de tablă zincată al
halei de la făbricuța lui Ionel. I-am șoptit lui George:
— Ai grijă să nu intri cumva. Profesioniștii de care îmi
spuneai sunt paznicii lui Ionel. Sunt în stare de orice, chiar să te
împuște, știu din ultimul…
— Lasă visul! Despre ziua de azi visul tău a dat chix, sau a
hotărât să nu-ți mai arate nimic. Pe Ionel l-au dus de urgență la
spital. L-au luat pe sus de la petrecerea cu muncitoarele și
bodyguarzii lui credincioși.
210
Beretta Nano - Revolver defensiv foarte mic produs în SUA.
687
 MIRCEA BULATOV

— De unde știi? Ce vezi prin pereții de tablă ai halei?

— Încă de dimineață îi pândeam în mașină, acolo la colț.
Arătau chercheliți bine, când au ieșit din curte. Pe Ionel îl
purtau pe brațe către mașină. Mai trăgea din țigară ca să-și calmeze
durerile, apoi a aruncat-o pe jos, în timp ce le zicea cu voce tare:
„Băieți, să mă duceți la Fundeni, iar mașina s-o conducă cine-a
fost de pază în tura de-acu‘… Vreau să ajung întreg la spital.
Pa, fetelor! După operația de prostată nu o să vă mai scormonesc
decât cu privirea…‖
— Bine George, am înțeles, dar crezi că nu au și pază
electronică?
— Ba da, dar cofretul este chiar în spatele porții. Întrerup
curentul în casă, iar acolo găsesc serverul pentru camerele de
supraveghere și-l decuplez de la bateria de avarie. Apoi, vedem ce
învârte Ionel în hală, iar la urmă poate dăm și de viespea cea
bătrână. Numai din câte știu despre Dima, merită să-i fac felul. Iar
dacă sunt adevărate și cele din visele tale pe care, fie vorba între
noi, am început să le cred, chiar merită un…
— Dacă dau de el nici eu nu știu dacă mă pot stăpâni să nu
apăs pe tră…

Nu dură mai mult de câteva minute până ce George escaladă

gardul înalt de beton, făptuind toate cele spuse. Se întoarse apoi
pentru a-mi deschide poarta din fier forjat. Dădurăm o raită în jurul
casei pentru a ne asigura că nu e nimeni și ne-am îndreptat spre
hala din fundul curții. Aici, George ocoli clădirea pentru a se
asigura că nu-i nimeni, dar și pentru a găsi o intrare. Toate ușile
aveau încuietori electronice. Fără curent, chiar dacă știai codul, tot
nu puteai intra. Am început să cred că nu aveam nicio șansă când
George mă fluieră încet și scurt. Îmi arătă un oberliht pentru
aerisire lăsat întredeschis. Parcă La Fontaine spunea: Norocul orb
ajută îndrăzneala oarbă. Deși, la anii mei, nu mai făcusem de mult
gimnastică, tensiunea momentului și puterea lui George mă
cățărară pe umerii lui de atlet.

688
 METASTAZA

Ajuns sus am băgat mâna prin gemulețul întredeschis și am

reușit să desfac încuietoarea ferestrei de termopan, de sub el. Pe
aici am intrat în spațiosul birou al lui Ionel. Plăpândele lumini, de
la lanternele telefoanelor noastre mobile, străpungeau cu greu
întunericul. Pe masa lungă de protocol zăceau de-a valma cartoane
cu pișcoturi și prăjituri, alături de pahare și sticle de șampanie. Pe
primitoarele fotolii din piele, lâncezeau pachete de țigări, ciorapi și
lenjerie intimă de damă. Toate, în neorânduială, trădau graba cu
care a fost părăsită încăperea. George cotrobăi peste tot și
debusolat îmi zise:
— Aici a fost bairam mare, poate chiar orgie… Păcat! Din
acest birou nu putem ieși normal, pe ușă, ca să ajungem în celelalte
încăperi ale fabricii. Fără curent și parolă nu putem activa și
deschide încuietorile. Aș vrea să îmi arunc puțin ochii alături, dar
geamul ăsta uriaș nu lasă lumina lanternei să răzbată prin el.
Lucește rău. După forma ramei cred că este și glisant, dar fără
curent nu putem face nimic. Hai, să plecăm! N-avem nicio șansă.
Doar cu forța… dacă spargem geamul, dar ne trădăm și tot ce se
petrece aici o să se mute în altă parte… Să fim la un pas de
dezlegarea enigmei și să ne oprească un geam? Păcat!
M-am apropiat cu teamă de marginea ramei din stânga
geamului uriaș. Nu îmi era teamă de ce puteam vedea dincolo, ci
de posibilitatea ca visul să se adeverească. Am căutat pe dibuite,
de jos în sus, până găsii proeminența arătată de Ionel lui Răzvan,
în ultimul vis. Am apăsat pe ea și un clic mă anunță că
încuietoarea se deblocase. Mă cuprinseră frisoanele caracteristice
descoperitorilor de comori aflați la un pas de sipetele cu tezaurul
mult căutat.
George mă readuse la normal apucându-mă de umăr așa de
strâns încât icnii de durere.
— Ce ai cu mine? întrebai, căutând să mă eliberez din
menghina mâinii lui de atlet.
— Tu să-mi spui ce faci cu mine? De unde le știi pe toate?
Ești cu ei? Vrei prin mine să-i prăduiești? Nu ține…

689
 MIRCEA BULATOV

— Ca să vezi că nu-i adevărat ce crezi, vino cu mine la seif…

Dacă Ionel nu a schimbat cifrul văzut de mine în vis, îl deschid,
dar nu luăm nimic de acolo. Îmi promiți?
— Da, zise George, buimăcit de cele ce i se întâmplau.
M-am întors și m-am dus în spatele biroului unde știam, din
vis, că se află seiful. Am scos din buzunar o batistă de hârtie și am
apăsat prin ea pe cele cinci cifre, memorate din același vis. Iar un
clic, iar o deschidere. Am apropiat lanterna și George, venit în
spatele meu, rămase uimit de teancurile de bancnote. Doar lei și
dolari, nu puțini. În partea de jos se vedea o cameră video SONY.
Visul se adeverea încă o dată. Era camera pentru filmat a lui
Răzvan. George întinse mâna peste umerii mei.
— Am fost sincer cu tine și-ai văzut că nu mă interesează
banii… De ce te cobori la niște hârtii murdare? mă stropșii enervat
la George.
— Nici eu nu-i vreau…
— Da, la ce-ntinzi mâna?
— Am nevoie de camera de filmat. Trebuie să filmăm ce este
dincolo de peretele de sticlă. Apoi îți promit că o punem la loc.
Luăm doar caseta, dacă este vreuna în ea.
— Măi George, nu mai ești în toate mințile? Cum filmezi pe
întuneric? Lanternele noastre de la telefoane nu fac nici cât un
opaiț. Stai liniștit, ai uitat că am săpuniera Olympus cu mine. O să
facem doar fotografii, că are blitz încorporat. Ești mulțumit?
— Îhî, de-acum te las să-mi fii ghid… Te pomenești că visele
tale ți-au arătat și ce este dincolo de…
— Sigur, George! În prima încăpere o să dăm de un atelier de
lenjerie intimă pentru femei, ce nu produce nimic. Dincolo de
geam doar se cos etichete românești pe marfă importată no name și
este masca la ce se fabrică mai încolo, în ultima încăpere. Acolo
poate o să dezlegăm misterul acestei făbricuțe. Știu doar că în
spate se fabrică țigări. Cât poate câștiga Ionel din niște țigări
produse la negru? Cum îl știu din vise, cât este de nerăbdător și
lacom, nu-l văd să se înhame la atâta muncă pentru așa de puțin.
690
 METASTAZA

Am închis seiful și am pășit amândoi în atelier prin golul din

perete lăsat de marele geam culisat într-o parte. George studie
câteva modele de sutiene fără etichetă. După ce le-am fotografiat
împreună cu suratele lor identice, ce aveau eticheta cusută, mă
îndreptai spre peretele din spatele încăperii. Pe undeva trebuia să
fie o intrare secretă în făbricuța de țigări. Dar pe unde? Ultimul vis
nu-mi arătase pe unde au venit profesoarele lui Răzvan pentru a-i
da, la îndemnul unchiului, plăcutele meditații de inițiere în ale...
Am ciocănit toți pereții, degeaba. Într-un colț se afla grupul
sanitar pentru muncitoare. Am ciocănit pereții, și aici, cu același
rezultat. Când să ies m-am sprijinit de ușa uneia dintre cele două
cabine de duș ce s-a deschis ușor. Mi-am zis să ciocănesc, și aici,
peretele din spate. După zgomot, nimic. Lumina de la lanternă îmi
arătă ceva ciudat. La prima cabină era montat un suport pentru
săpun, iar la cealaltă două. Unul sub duș, iar celălalt pe peretele pe
care l-am ciocănit. Am zgâlțâit suportul și când era aproape să mă
las păgubaș, l-am răsucit. Iar un clic. L-am chemat și pe George.
Am împins cu ușurință peretele ce devenise ușă de acces în
făbricuța de țigarete văzută în vis. Fotografiam rând pe rând toate
micile utilaje destinate fabricării țigaretelor aromate. Îmi dădeam
seama de calitatea țigaretelor după mirosul tutunului ce răzbătea
din lădițele așezate lângă peretele din fundul încăperii. Am căutat,
amândoi, peste tot. George căută și în cele patru dulapuri fixate pe
perete. Găsi în ele doar costumele de baie viu colorate, uniforma
angajatelor lui Ionel.. Le ridică le studie și începu să râdă,
imaginându-și cum ar fi arătat muncitoarele în ele. Nu știa că
aceasta era singura uniformă acceptată de Ionel. În inspecția sa, tot
vânturând sus-jos picantele costume de baie, un miros ciudat îl
făcu mai atent. Mă chemă lângă el, spunându-mi emoționat:
— Cred că am descoperit misterul… A ce miroase? mă întrebă
George, băgându-mi sub nas o pereche de bikini cu un imprimeu
înflorat.
— Lasă-mă-n pace, George! Te-a țâcnit tensiunea căutărilor?
Miros a parfum de damă…

691
 MIRCEA BULATOV

— Fă abstracție de parfumul de cocotă… Nu mă-nșeală

mirosul. Chiar nu simți? E pe-aici, sigur e pe-aici…
— Ce să fie? Ce cauți? întrebai curios de-a binelea.
— Iarba.
— Ce? Cauți iarbă? Acum iarna? Poate fân, că iarbă nu găsești
acum decât în India sau mai la Sud.
— Ai nimerit-o, fără să vrei. Iarba pe care o caut e marijuana,
Cannabis sativa indica. Simți cum miroase?
— Nici nu știu cum trebuie să miroasă…
— A ceva ce aduce a busuioc, continuă George să-mi explice
câte ceva despre iarba aducătoare de euforie și liniște contrafăcută,
în tip ce ciocănea fundurile vestiarelor.
Dădu la o parte costumele de baie din primul dulap, mi le puse
în brațe și mă rugă să îi țin lanterna mobilului mai aproape. Reuși
cu unghia să agațe marginea fundului din lemn de tei. Ridică
fundul-capac și din compartimentul de dedesubt ne izbi nările un
miros sălciu de busuioc. Am pus telefonul pe care îl foloseam ca
lanternă în buzunar și am scos săpuniera cu care am făcut câteva
fotografii. George a pus capacul la loc, iar eu am făcut la fel cu
costumele de baie, viu colorate, ca să nu se observe cotrobăiala
noastră. La fel se întâmplară lucrurile și în celelalte trei dulapuri,
ce țineau loc de vestiar.
Aflasem acum secretul făbricuței de lenjerie de damă. Sub
paravanul ei se produceau țigări aromate cu multă iarbă
generatoare de iluzorii senzații de fericire. Iar cum cererea de
fericire în România este în continuă creștere, afacerea avea șanse
de un viitor lung și prosper. Din vis, eu știam ceva în plus. Cel ce
urma să continue afacerea lui Ionel era Răzvan, nepotul lui.
Acestuia, fostul ofițer de Securitate, se hotărâse să-i transmită nu
numai conducerea afacerilor necinstite, chiar rușinoase, ci și
veninul tumoral primit de la Dima prin tatăl său Ceapă Ion junior.

Eu și George ne-am retras, ieșind pe unde am intrat. Eram

bucuroși. Oare de ce? Pentru că aflasem realitatea ascunsă
aducătoare de atâtea nenorociri?

692
 METASTAZA

Ce puteam face cu acest adevăr? Cui din sistem îi păsa de el?

Cui îl puteam spune ca să nu mai producă victime? Știam amândoi
că ne aflam într-o fundătură…
Mai înverșunați decât la venire, ne-am îndreptat spre casa din
fața teiului cel vârstnic, cu speranța să dăm de Dima, de viespea
cea bătrână, cum îl botezase George. Am pătruns înăuntru. Trebuia
să ne mișcăm repede. Sigur Dima avea mobil, iar dacă își sunase
câinii lui de pază cu două picioare, aceștia puteau sosi din clipă în
clipă. Bâjbâirăm aproape prin toată casa. Mi-am adus aminte de
odaia unde, în vis, se petrecuse scena cu Dima și procuroarea
Viky, în înspăimântătoarea seară a lui patru martie ‘77. Mă
îndreptai spre ușa ce avea încă aceleași mânere vechi de alamă. Cu
revolverul ațintit înainte pășii brusc în cameră. Nu mai semăna
deloc cu cea din vis. Aducea mai mult a rezervă de spital. George,
ce mă urmă de aproape, dădea roată, cu lumina lanternei, prin toate
cotloanele. Într-un colț, pe un modern pat medical cu multe manete
și butoane, stătea în capul oaselor, o stafie de om. De sub nas îi
atârna un furtun ce ajungea la regulatorul din capătul unui tub de
oxigen. Pe jos, lângă pat, licărea lumina unui telefon mobil. Era
clar că încercase să sune, dar îi scăpase telefonul pe care nu avea
cine să i-l ridice. Pentru orice efort, oricât de mic, își țuguia buzele
schimonosindu-se la față. De cele mai multe ori nu reușea șă-și
ducă mișcarea până la capăt. Acum, mâna stângă se îndrepta
tremurând spre sertarul noptierei de lângă pat. Încercă, fără vlagă,
să tragă de mânerul sertarului, dar renunță strâmbându-se de
durere și se stropși cu o voce gâjâită către noi.
— Altădată vă ciuruiam pe amândoi… Ați venit să mă furați?
Văd că și în România au început tâlharii să umble cu pistoale.
Aveți noroc că nu sunt paznicii mei pe aici. Nu cruță pe nimeni. În
Lacul Morii ați fi sfârșit. Vreți bani? N-am… Ha! Ha! Habar nu
aveți câți mi-au trecut prin mână…
— Tocmai, fiindcă știu câte rele ai făcut, cu ei sau fără ei, am
venit să te întreb doar de ce?

693
 MIRCEA BULATOV

Am tras un scaun lângă pat și m-am așezat de-a-ndoaselea, cu

fața spre spătarul pe care îmi spijineam mâinile ce îndreptau către
Dima, lumina lanternei de la mobil, și revolverul Bereta. Cel din
fața mea nu mai semăna nici pe departe cu Dima din fotografiile și
visele mele. Stafidit și plin de riduri părea o ființă teleportată direct
din lagărele naziste. Doar ochii, doar ochii mai aruncau aceleași
scânteieri reci și disprețuitoare. Mă întrebam: „Cum de mai
trăiește?‖ Vocea-i gâjâită întrerupse gândurile mele.
— Nu mă mai chiorî cu lanterna! Pe noptieră e o veioză cu
acumulatori. Aprinde-o, să ne vedem amândoi, că nu suntem la
anchetă…
I-am ascultat invitația și lumina albicioasă a ledurilor împrăștie
întunericul, apoi repetai întrebarea:
— De ce? Sau mai bine zis, cine te-a îndemnat să faci toate
relele? Pe cele care le știu și pe cele pe care poate încă nu le
cunosc.
— Nu am de ce să mă mai feresc. Sunt destule, dar cine te-a
trimis să mă iei la socoteală?
— Eu, visele mele, sau poate Cel care mi le-a dat… Nu știu
bine nici eu.
— Începi să vorbești în dodii ca să nu-mi spui cine te-a împins
să vii în vizuina unde-mi aștept moartea ce nu vrea să vină, mă
apostrofă Dima.
— Nici pomeneală. N-am venit să te întreb de faptele tale
odioase, ci de cine ți-a dat îndemnul săvârșirii lor. Răspunde-mi,
cine te-a îmboldit să-l corupi pe Ceapă Ion, apoi pe Ionel, pe Mihai
și acum pe fiul lui, Răzvan, și pe mulți alții. Ai încercat să o spurci
și pe Maria, dar nu ai reușit decât să o ai, o noapte, zăpăcită de
prafurile tale șmechere…
— Taci! De Maria să nu pomenești. Doar eu știu cât am
iubit-o. Iar pe nepotă-miu, Răzvan, l-am ferit și de mine și de
taică-su. Bine că acum nu ascultă decât de mă-sa care nu-i ca noi.
— Minți, viespe bătrână! Pe Maria ai poftit-o, nu ai iubit-o.
Dacă aveai un dram de iubire, nu-i furai și copiii. S-ar zvârcoli în
mormântul din marginea râpei, acolo sus la Bicaz, numai dacă ți-ar

694
 METASTAZA

auzi minciuna. Și mai lasă-mă-n pace cu iubirea ta! Tu nu știi să

iubești decât propria-ți persoană. Iar dacă vrei să știi, de Răzvan se
ocupă de ceva vreme Ionel. A început deja să-i injecteze, câte
puțin, din veninul primit de la tine.
— De unde știi toate astea, despre toți ai mei? întrebă Dima,
mirat din cale-afară.
— Ți-am zis, din visele mele, pe care El a hotărât să mi le
trimită. Cu ce scop încă nu știu. Doar El să-ți mai întindă o mână,
căci iubește toți păcătoșii și pe cei ce recunosc și pe cei ce nu… Să
fiu sincer și eu ți-aș întinde una, dar pe asta în care țin revolverul.
Nu știu ce mă oprește să nu apăs pe trăgaci. Mai ales acum când...
Nu știu de ce n-o fac și nu e mila de vină…
— Vorbești ca preotul Va…
— Ca preotul Vasili ce și-a dat viața, acolo în Siberia, ca tu să
alegi calea Lui, nu calea celui căruia te-ai rugat la Balcic în vara
lui ‘37, continuai repede. Ți s-a oferit colacul salvator, de ce nu
l-ai apucat? Ți-ai fi salvat sufletul, poate și al altora…

Atât George, ce stătea în cadrul ușii, gata să intervină dacă

apărea vreunul din haidamacii de pază, cât și Dima, rămaseră cu
gurile căscate auzindu-mi ultimele cuvinte.
Nu le venea să creadă că niște vise îmi descoperiseră atâtea…
Acolo, chiar în fața făptuitorului, nici eu nu știam cum să le
botez. Fapte urâte ce se doreau a rămâne în veci mistere de
nedezlegat? Sau mârșăvii pe care autorii, neputând să le șteargă
din realitatea trăită de victime, ar fi acceptat, chiar bucuroși, să
dăinuiască ca taine spuse în șoaptă, să nu sperie copiii?
Trecură clipe lungi de tăcere. Niciunul dintre noi nu mai știa ce
să spună. Mâna cu revolverul întins spre mumia cu furtun de
oxigen la nas se pleoștise. Nu mai avea hotărârea de dinainte.
Dima curmă tăcerea:
— Mai bine nu ziceam nimic și te lăsam să-ți descarci plumbii
răzbunării visurilor tale… Moartea m-a uitat. Mă chinui de ani de
zile și nu reușesc să mor. Dumnezeu mă torturează și aici când stau
întins în pat. Mi-a lăsat mintea întreagă, poate prea limpede…

695
 MIRCEA BULATOV

Toate cele pe care le-am făcut, transformate în gânduri, îmi produc

doar caznă aici în căpățână…
— Dacă te împușcam, mă răcoream puțin și tu scăpai de
caznele amintirilor. Dar eu? Din mesager al justiției și îndurării
Domnului deveneam un ucigaș, o slugă a lui Azazel, ca și tine. Era
de ajuns o clipă de neatenție și deveneam tovarăși în câinie. Ai fi
vrut sau, mai bine zis, ar fi vrut stăpânul tău să fac asta.
— Ascultă-mă! Acum trebuie să pleci. Din clipă în clipă pot
apărea paznicii lui Ionel și nu vreau să te termine… Dacă te-a
trimis El ca acuzator poate te-a trimis și ca salvator… Nu al meu,
că n-am nicio șansă, ci al lui Răzvan. Să-mi promiți că nu-l lași pe
nepotă-miu să rămână sub influența lui unchi-su‘… Cât sunt de
bătrân, pot să comand încă multe, aici în viesparul creat de mine,
dar afară nu am pe nimeni să m-ajute să-mi salvez nepotul. Am
ajuns să-ți cer ajutorul tocmai ție ce adineauri erai hotărât să mă
omori. Ce bine-ar fi fost… Ia telefonul meu de jos și memorează
numărul. Să mă suni mâine la prânz, neapărat… Avem multe de
discutat. Cele spuse din visele tale m-au convins că ești un
mesager al Celui care poate mă lasă să mor, că de iertat nu cred…
Atunci, El n-ar fi drept, cum se spune că este. Hai, plecați!

***

Era deja luni. Trecuseră două zile de când nu ieșisem din casă.
Duminică am dormit perpelit, mai tot timpul, fără să am curajul
să-i dau telefon bătrânului Dima. Viespea, cum îl afurisea George,
sau vipera, cum îl botezasem eu, din vise, parcă ne paralizase pe
amândoi. Aflasem atâtea din incursiunea noastră în fabrica lui
Ionel. Aveam dovezi, dar nu ne venea nicicum să întreprindem
ceva. Nici nu aveam cum. Întreg sistemul ce ar fi trebuit să împartă
și să apere dreptatea era metastazat. Cancerul se împrăștiase deja
mult în jos până la omul simplu care-și zicea în sinea lui: „Dacă
cei de sus calcă strâmb, eu de ce nu?‖ Și eu începusem să gândesc
gri, greșit ca mulți… Mă autosugestionam: „Poate la următoarele
alegeri o să se producă o cât de mică schimbare‖.

696
 METASTAZA

De ce mă mințeam? Când atâția se vând pe o bere și doi mititei

justificându-și cugetul cu: „Tot nu putem schimba nimica… În țara
asta mai rămâne să se fure lumânările din biserică și basta‖.

La prânz, îmi făcui curaj și îl sunai pe Dima. Nu știam dacă-mi

va răspunde. Convenția convorbirii noastre telefonice a fost pentru
ieri. Dacă el nu putea și răspundea unul dintre paznici? Oricum,
aveam activată opțiunea de apelare cu număr ascuns. Sunetul de
apel se repetă de mai multe ori. Într-un târziu se auzi vocea gâjâită
a lui Dima:
— Cine e la telefon?
— Eu. Trebuia să sun ieri, cum mi-ai spus, dar…
— Bine că nu ai sunat. Am uitat că în fiecare duminică și joia
vine unul din paznicii mei cu o asistentă care îmi pune perfuzii
și-mi schimbă tubul de oxigen. Acum putem vorbi în liniște.
Credeam că nu mă mai suni… Am multe să-ți spun și să te rog…
— Ionel nu a venit încă de la spital? l-am întrerupt eu.
— Stai liniștit, nu ne aude nimeni. Sâmbătă aveai chef să-mi
faci felul, iar acum… Ți-e frică? De cine? Ionel mai stă internat
câteva zile. N-au venit nici apetisantele lui muncitoare la lucru. De
obicei masa mi-o aducea una din ele. Azi mi-a adus-o chiar
paznicul. A vorbit cu mine mai multe, că se plictisea stând singur
cuc la el în gheretă. Să trecem la ale noastre. Cele spuse de tine nu
m-au lăsat să dorm, deși mi-am luat hapurile. Când ai pomenit de
Maria m-a sfredelit un cui în inimă și de atunci nu mă lasă.
— Credeai că o să mori ușor? Poate mai ai și tu un dram de
conștiință care te mustră, intervenii fără să vreau, pe negândite.
— De moarte nu mi-e frică, la mulți am adus-o chiar eu. În
capul meu se bat de mult timp două voințe străine mie. Una vrea
să-mi spună că există ceva după moarte și că o să mă chinui o
veșnicie dacă nu mă mărturisesc și mă căiesc, iar cealaltă, că totul
e doar o minciună, o închipuire a minții mele… Mă auzi? De ce
taci?

697
 MIRCEA BULATOV

— În timp ce vorbeai mă întrebam, oare câți oameni ai ucis?

Ți-i pomenesc pe cei aflați din visele mele: agentul sovietic GPU
Boyko și colaboratorul lui, lacomul pescar lipovean, în 1932,
maiorul de la batalionul din Galați, amantul Zizicăi, în 1937,
Funcționarul-Superior de la SSI, în 1944, doamna Alecu, în 1946,
bătrânul notar din Piatra și morarul de la Bicaz, în 1947, ofițerul
Petriciu în 1950, tovarășa procuror Victoria, în 1978… Și pe câți
alții nu i-ai trecut colțul, folosindu-te de stilou sau de colaboratori.
— Doar ăștia sunt! Visele nu te-au mințit. Ce, nu-s destui? A
mai fost un mecanic de aviație… N-am vrut să-l termin, doream de
la el doar o semnătură… M-a ajutat o anchetatoare sovietică, dar
s-a ținut bățos. I-am uitat și numele…
— Druc, așa îl chema. A fost vecin cu tata și unul din vise
mi-a arătat cum prietena ta l-a trimis în mormânt, via spital.
— Nu mi-a fost prietenă, doar a trebuit să trec prin patul ei,
alfel nu mă ajuta… A mai fost unul, capacul lui Alex, moștenit de
la Teohari. Ne urmărise, pe mine și pe Ion, când îl pândeam pe
Pantiușa în noaptea lichidării lui Foriș.
— Te-am auzit, chiar eu, în august 1962 când l-ai pus pe Ion
să termine cu acest capac.
— Ne-ai auzit? Cum? Nu era nimeni în jurul nostru. Încă mai
țin minte acea noapte de repetiție pentru parada de la 23 August.
Eram într-un GAZ decapotabil, undeva pe la Dealul Spirii…
— Întocmai, așa a fost Dima. În jur nu vedeai pe nimeni, dar
eu, puști pe atunci, stăteam chiar deasupra voastră cocoțat pe
cornișa lată a zidului lângă care ai tras mașina militară.
— Acum înțeleg de ce Cel de Sus, dacă există… Sigur că
există… ți-a descoperit atâtea, prin vise. De-aia El ți-a intersectat
viața cu a mea, cu a alor mei. De ce? Ca să mă spovedesc ție, un
străin până alaltăieri. M-am dat, toată viața, drept mare ateu și am
reușit, cu purtarea mea de fațadă, să-i conving pe mulți să se
lepede de credința în Dumnezeu. Acum cred sincer că există… Am
știut asta mereu, dar ceva în mine mă amăgea că totul e o
minciună, o scorneală inoculată în mințile oamenilor ca să fie
docili și să se lase conduși ușor…

698
 METASTAZA

— Dimo, degeaba crezi că este un Dumnezeu… Și dracii cred,

dar… Știai bine că mint, de ce i-ai ascultat? De ce te-ai rugat
șefului lor să ți-o dea în brațe pe Maria… Știai că e perfid, că se
neagă și pe el pentru a-ți înlesni lepădarea de Cel de Sus.
— La început, sincer, m-am îndoit de existența lui Dumnezeu.
Fără părinți, copil de trupă lăsat la cheremul tuturor tablagiilor din
garnizoana Iașiului, m-am înrăit. Apoi am văzut că puterea dă
satisfacții. Am vrut-o! Și, cât mai multă.
— Și Lucifer a vrut-o pe toată și a stricat armonia universului.
El ți-a băgat în suflet această dorință nelegiuită, de a vrea ce nu-i al
tău. Cu ajutorul lui ai reușit să-ți bați joc de…
— De Maria nu am vrut să-mi bat joc. Mă jur, am vrut doar să
fie a mea, toată, chiar dacă era soția prietenului meu.
— De Ceapă Ion și de familia lui am vrut să-ți spun… Ți-ai
bătut joc de toți cei dragi Mariei, dar de ea n-ai reușit. I-ai avut
doar trupul, cu sufletul i-a rămas credincioasă lui Ion și lui
Dumnezeu. Cu tot răul ce i l-ai făcut a fost în stare să te ierte.
— M-a blestemat, nu m-a iertat…
— Știu mai bine decât tine, Dimo. Visele nu m-au mințit
niciodată. Adevărat, te-a blestemat, să n-ai parte de dragoste, când
i-ai destrămat familia, de-a rămas singură ca o vădană. Visul mi-a
arătat cum, la ultima ei spovedanie, te-a iertat. Lângă căpătâiul
preotului de la Telec ea a descoperit o altă dragoste, cea a lui
Dumnezeu care iartă multe. Dar cândva, la Judecata de Apoi, ai să
dai socoteală. În balanța divină batjocorirea dragostei o să atârne
mai greu decât crimele pe care le-ai făptuit.
— Atunci, dacă nu mai am nicio scăpare, de ce mă chinuie?
De ce trebuie să mai trăiesc? Am trecut de mult finișul vieții și
moartea încă nu vine… De ce?
— Știu eu care e voia Lui? Poate îți mai acordă vreo șansă de
mântuire, de curmare a răului făcut. Sau poate vrea să salveze prin
tine pe cineva drag… Deși, fii sincer, tu nu ai iubit pe nimeni, nici
măcar pe fiul tău făcut cu Maria. În jurul tău ai adus doar secetă și
ai împrăștiat numai rău.

699
 MIRCEA BULATOV

— Adevărat. Eu am deschis porțile răului în România, când

am venit după război cu sovieticii. Nu Vișinski cu ai lui sunt
principalii vinovați… Eu, ca cei din NKVD ce mă instruiseră, am
inoculat frica și ura printre mulți români. Mă simțeam bine când îi
făceam pe alții să sufere. De ce am făcut atâta rău? De ce am
inoculat atâta frică și ură? Imboldul parcă venea direct din iad și
avea putere asupra mea. Am reușit să conving mii de români să-și
lepede țara, vânzându-și rudele și prietenii cei mai apropiați.
— Țara!? Nu-nțeleg…
— Ce nu-nțelegi, că te-am mirosit om inteligent și cu scaun la
cap… Țara, țara noastră sunt oamenii nu pământurile, iar eu cu
ucenicii mei i-am învățat pe mulți cum s-o vândă. Acum urmașii
lor sunt mai diabolici decât am fost eu cât am slujit în Securitate.
Eu măcar știam că fac rău, complăcându-mă în faptele mele, pe
când ei sunt convinși că fac bine. Sunt niște proști manipulați care
lasă țara pe mâna altor proști mai lesne de manipulat… Eu i-am
vrut pe Ion, Ionel și Mihai lângă mine în Securitate. Eu i-am
învățat toate murdăriile, dar am ajuns să-mi fie scârbă de mine. De
asta încerc, cât pot, să-l țin pe nepotă-miu departe de influența lui
Mihai și a lui Ionel… Dacă reușești să-l convingi să nu le asculte
ademenelile, smulgi tumoarea făcută de mine, ca măcar să nu se
mai întindă peste urmașii mei. Mă ajuți? Îmi promiți acum?
— Să te ajut? Pe tine care ai venit cu trădătorii pe tancurile cu
steaua roșie și ați infectat țara. Ei cu comunism, tu cu frică și
vânzare de frate.
— Sunt totuna, dar mă judeci greșit, eu doar am profitat de
sovietici. Recunosc, toată viața am știut doar să fur. Să fur ce e mai
scump de la prieteni sau din țară. Ceilalți, veniți cu mine, fie ei, fie
copiii sau nepoții lor, au furat țara cu totul. Și fiindcă nu puteau să
o facă singuri, că erau puțini, s-au folosit de paradoxul lui Hitler.
— Abia mai respiri și mă duci la istorie? Ce-ți veni?
— Ascultă de-un bătrân! Nu știu dacă mai apucăm să
vorbim… În timpul lui Hitler, industriașii, oamenii de știință și
inventatorii, elita Germaniei, și-au dat mâna aducându-și toată
contribuția la dezvoltarea mașinăriei de război naziste. Cu toții

700
 METASTAZA

credeau că o fac pentru țară, dar s-au trezit înlănțuiți într-un dans
nebun, nu alături de dictator, ci chiar de mână cu dracul, sau Satan,
așa cum îi zici tu.
— Știu unde bați, dând vina pe orgoliul multor români. Dacă
era așa cum spui tu, odată cu Ceaușescu trebuiau să piară toți
membrii de partid…
— Ce, lacomii industriași germani au pierit odată cu Hitler?
Nu! Nici securiștii lui Ceaușescu n-au pierit. Sunt peste tot. Acum
nu mai este infecție, este metastază. Părinții lor au furat România
ajutați de mine și Ion, fie-i țărâna ușoară, iar acum nepoții lor din
servicii se fură și se lichidează între ei. Doar pentru bani… Îi știu
bine, și acum au forță. Cozile de topor de odinioară au devenit
topoare…
— Da, toți fură și ucid. Până și eu, care nu am omorât o muscă
în viața mea, când am dat de tine mi s-a urcat sângele la cap. Știind
de crimele și spurcăciunile tale ajunsesem să te urăsc așa de tare
încât eram în stare să te împușc. Ți-am mai zis asta, când am dat
de tine, alatăieri…
— Pentru așa ceva poți să-mi faci o vizită când vrei…
Revolverul meu zace și acum în sertarul de lângă pat. Fă-o! De
douăzeci de ani mă chinui să mor și nu pot. La început am vrut să
mă sinucid. Un timp m-a oprit gândul că-i fac rău lui Mihai. Apoi
mi-am zis să deconectez aparatul cu oxigen ce mă ajută să respir.
Ar fi părut un accident. Mereu când întindeam mâna, spre robinet,
în fața ochilor îmi apărea Maria. Parcă regreta că m-a blestemat să
nu am parte de dragoste, parcă dorea să-mi spună că există una mai
altfel dată de El, nu de cel căruia m-am rugat în Capela Stela
Maris, în ‘37. Că, deși am făcut atâta rău, mai este…
— Nu te supraestima în cele rele. Ai fost doar un simplu
șobolan ce-ai adus cu tine infecția ciumei roșii. N-ai fost singurul
deschizător de porți pentru nenorocirile aduse de purtătorii stelei
roșii în cinci colțuri. Câți ca tine…
— Asta nu mă scuză cu nimic. Știu că nu mai am vreo șansă.
Aud mereu noaptea chicotitul macabru al celui rău. E un moșneag
urât ce vine prin întuneric lângă pat. Se hlizește la mine, apoi îmi

701
 MIRCEA BULATOV

dă verdictul: „Pentru câtă suferință ai produs ai să mergi cu mine

pentru totdeauna… Știi tu unde… Ești al meu pe vecie. Ai fost un
prost când m-ai crezut că El ți-a închis porțile iertării, atunci în ‘75
la Balcic. El nu le-nchide niciodată‖. Apoi pleacă, lăsându-mi în
urechi și-n minte chicotul lui sinistru: „Hi! Hi! Hi!‖ Poate nu o să
mai am ocazia să vorbesc cu tine. Dacă Cel de Sus ți-a descoperit
atâtea despre mine poate te ascultă. Roagă-te în locul meu. Poate
se îndură și-mi trimite binecuvântarea morții mult așteptate… Mă
mai auzi? De ce taci iarăși?
— Te aud. Sunt chiar foarte atent. Înseamnă că mai ai scăpare
dacă chiar cel rău ți-a zis de porțile iertării Domnului. El,
mincinosul, Îl cunoaște mai bine decât noi. Știe că Domnul, nu
le-nchide niciodată. Înseamnă că mai poți intra pe ele. Vrei?
— Aș îndrăzni dar… El știe că toate urâciunile le-am făcut cu
plăcere, deși acum mi-e scârbă de... Nu, nici nu îndrăznesc să-I cer
așa ceva. Dumnezeu nu mă mai poate ierta. De ce am făcut atâta
rău? Acum, la sfârșit, nici eu nu știu… Să vină moartea cu
întunericul ei liniștitor. O aștept ca pe o baie în Marea Neagră
într-o noapte fără lună. Când eram tânăr și marea era liniștită, în
astfel de nopți, înotam spre larg. În față era un întuneric de smoală,
de-asupra cerul negru fără stele, sub mine apa care mă răcorea
învăluindu-mă cu întunericul venit din adâncuri. Când începeam să
obosesc făceam cale-ntoarsă până auzeam clipocitul valurilor ce se
rostogoleau molatec pe plajă și nisipul începea să mă zgârie
trezindu-mă parcă la viață. Acum nu m-aș mai întoarce, aș rămâne
în întunericul liniștitor și veșnic.
— Să crezi tu că te culci, adormi, mori și cu asta basta.
Întunericul dorit de tine nu este veșnic. După clipa de beznă, ce-i
sperie pe mulți, urmează lumina. Lumina asta o să separe veșnic
răul de bine, iar răul nu sunt faptele mârșave, ci refuzul pocăinței,
al sincerei păreri de rău înaintea Lui, acum cât mai ești în viață.
— M-am spovedit și acum mă căiesc sincer în fața ta… Ție,
căci sunt sigur că El a hotărât să-mi cunoști toate faptele urâte și
te-a trimis să-mi testeze bățoșenia drăcească. Nu o mai am și…

702
 METASTAZA

Câtva timp nu-l mai auzii. Doar un scâncet neputincios,

copilăros se auzea din când în când la telefon. Tânguirea parcă i se
transformase în cea al micuțului Dima, din primul meu vis, când
Ceapă Ion senior l-a găsit în 1916 plângând lângă taică-su mort în
tragicul accident feroviar din gara de la Ciurea. L-am lăsat să
plângă. Să fi fost aceste două plânsuri singurele manifestări sincere
din lunga viață a lui Dima? Am vrut să închid telefonul, dar
simțeam că dincolo, în sufletul viespii bătrâne se petreceau
schimbări ce anulau puterea veninului de altădată. Într-un târziu, se
opri din plâns și-mi puse pentru a treia oară aceeași întrebare:
— De ce taci?
— Nu! Doar îți respectam tânguirea fără cuvinte.
— Mai rabdă-mă puțin… Poate este ultima dată când mai
vorbesc cu cineva… Simt moartea, o simt, e pe-aici prin preajmă.
Prin fereastră lumina pătrunde cenușiu, iar mâncarea azi nu a avut
niciun gust, niciun miros. Știu ce urmează, să nu mai simt în vârful
degetelor telefonul, iar la sfârșit să nu mai aud nimic. Atunci o să
se apropie, din ungherul unde s-a cuibărit, și o să mă ia. Dar parcă
nu mai este hâdă ca în Urali, în minele de fier, unde voiam în
timpul războiului să-mi pun capăt zilelor. Chiar nu este urâtă
deloc. Aduce mai mult a înger… Ce față frumoasă are… Ca de
fecioară… Plec! Mă ia de mână… Nu mă uita cu Răzvan…
Scapă-l de metastază… Măcar pe el… Te implor…
Trosc! Se auzi în telefon cum, la celălalt capăt, mobilul lui
Dima se izbi de podea. Apoi liniște, deși convorbirea încă nu era
închisă.
Am oprit telefonul. Mă simțeam vlăguit și nu aveam chef de
nimic. M-am vârât în pat și am închis ochii, deși afară încă nu se
înserase. Mintea mi-era vraiște. Simțeam nevoia să adorm. De ce?
Ca în ceață, ochii mi se deschideau încet sub ploapele devenite
de plumb și vedeau cele trei cruci de pe dealul Golgotei. În mijloc
era El ce zâmbea deși sângele îi curgea șiroaie de sub coroana de
spini. În părți, răstigniți și ei, tâlharii. Mântuitorul se uita țintă
către cel din dreapta. M-am căznit să văd mai bine cele petrecute
în spatele ochilor.

703
 MIRCEA BULATOV

Tâlharul din dreapta parcă semăna cu Dima. Ba nu, era chiar el.
Începeam să adorm repetându-mi, de câteva ori, promisiunea
făcută tâlharului de Isus: „Adevărat îți spun că astăzi vei fi cu
Mine în rai.‖ Somnul mă cuprindea, tot mai mult, în timp ce
cutezam să mă cert cu El, zicându-I: „Nu este drept. Cum de-l mai
poți ierta? Doar știi cât rău a făcut.‖ Adormii de-a binelea după ce
El hotărî a-mi răspunde: „Metastaza nu a pornit din el. Ea zace în
mulți, în foarte mulți din neamul acesta. De la Burebista până
astăzi, până mâine… Câți n-au suferit și câți nu vor mai îndura
destul din partea lor? A acelora care nici măcar în clipa morții nu
se căiesc că au îmbrățișat-o și au făcut ca teslimul blestemat, al
metastazei, să dăinuiască peste aceste plaiuri.‖

***

Veni și anul 2005, iar eu habar nu aveam ce să fac pentru a

respecta doleanța fierbinte a lui Dima în ultimele lui clipe de
viață. Ca un disperat se agățase de mine să-i salvez nepotul de
metastaza provocată chiar de el. Atunci, când a avut loc
înmormântarea lui Dima, lui George i-a venit ideea să mergem și
noi pentru a-i filma cu camera ascunsă pe cei ce-l însoțeau pe
ultimul drum. Figurile lor puteau deveni cheie în dezlegarea
multor enigme pe viitor. De la vizita făcută împreună la micuța
fabrică de lenjerie de damă, George se încăpățâna să strângă, pe
cont propriu, cât mai multe dovezi privind păienjenișul afacerilor
necurate ale lui Mihai, Ionel și ale proaspătului dealer Răzvan.
Pentru ce făcea aceasta, nici George nu știa prea bine, spera
copilărește că într-o zi justiția se va lega la ochi și va lăsa balanța
că cântărească fără părtinire probele strânse de el. Și eu speram
ceva, că o să dau de afacerile necurate prin care Ionel îl captase pe
Răzvan. Nu știam din ce capăt al firului Ariadnei să încep
înțelegerea celor aflate pentru a-l convinge sau măcar speria pe
Răzvan că a apucat pe drumuri rele și că dacă rămâne pe ele
tumoarea bunicului îl va afecta pentru totdeauna.

704
 METASTAZA

Ce bine ar fi fost să mai am un vis ajutător, cum au fost cele

trei ce mi-au arătat totul despre Dima și ai lui. Din când în când,
îmi ziceam: „Doamne mai îmi dai unul? Poate reușesc să-l smulg
pe Răzvan din…‖

Primăvara lui 2005 era deja pe sfârșite și nu am reușit încă

nimic în direcția celor pomenite mai sus pentru a îndeplini ultima
rugăminte a lui Dima, când, întâmplător, m-am întâlnit în oraș, cu
Ricu. Vorba cumnatei mele: „Coincidențe nu există. Totul este
hărăzit. Nimic nu este întâmplător pe lumea asta…‖, așa a fost și
întâlnirea mea cu Ricu, fostul pretendent, pe vremea studenției, la
mâna fiicei mele. De atunci au trecut peste două decenii, dar am
rămas amici și primeam de la el urări de bine pe net, de Paști și de
Crăciun. Am dat nas în nas cu el la gura de metrou, la intrarea de
lângă Parcul Izvor. Ne-am retras la umbra unor copaci și, sprijiniți
de gardul din fier forjat am început să vorbim politețuri.
— Tot cu matematica Ricule?
— Păi cum altfel… Mi-am dat și doctoratul, iar acum predau
la două licee. Post plin la cel de informatică și jumătate de normă
la Jean Monnet. Ultimul e liceu de fițe, dar dă bine la CV-ul
meu…
— Ai un elev, Răzvan? Cred că e în ultimul an, iar pe taică-su
îl chiamă Mihai, nu mă stăpânii să nu-l întreb pe lăudărosul meu
amic.
— Ce, îl cunoști? Îmi răspunse Ricu, mirat, cu o întrebare.
— Nu pe el… Pe taică-su Mihai, dar indirect… din vise,
continuai eu în gând.
— Oho! Te ai bine cu ștabii zilelor noastre… Nu știu
ce-nvârte acest Mihai, dar directorul face sluj în fața tatălui lui
Răzvan. Vine rar pe la liceu. Maică-sa îl ține din scurt, dar l-a cam
scăpat din frâu… Ce-i al lui, este deștept, manierat și are note
bune, pe merit, nu ca mulți alții. Dar… Dar de ce mă întrebi despre
el?

705
 MIRCEA BULATOV

— Așa într-o doară… Cred că a început să fie rău influențat.

M-a rugat anul trecut bunică-su să mă interesez de el să am…,
îndrugai și eu ceva ca să nu-i trezesc suspiciunea lui Ricu.
— Da și eu cred că a intrat în niște cercuri cam dubioase, dar
acolo la liceu niciun profesor nu se interesează de viața particulară
a elevilor. A devenit o lege nescrisă, un tabu al locului… Să vezi
ce mi-a făcut Răzvan, ăsta al tău, astă-iarnă. Veneam în grabă de la
celălalt liceu și mă trecea un… Așa, cu pardesiul pe mine, m-am
dus la budă. Deși nu era pauză, în spatele ușii am auzit voci. Intru.
Sprijiniți de lavoare Răzvan și doi băieți, cu țigările abia aprinse,
fumau. Nimic ieșit din comun în afara faptului că nu erau la ore.
Trec spre pisoare să mă ușurez. În spatele meu, băieții stânjeniți de
prezența mea, de ce? nu știu, au stins țigările și au ieșit. Când m-
am întors la lavoare să mă spăl pe mâini doar un fum înecăcios și
urme de țigări stinse, dar ce rămăsese din ele nicăieri. Mă ștergeam
pe mâini și mă pregăteam să ies când Răzvan, singur, intră înapoi
la toaletă și după ce își puse degetul la gură îmi rosti câteva
cuvinte, în șoaptă, fără prea multă noimă: „N-ați văzut nimic!…
Fumați? Chiar dacă nu fumați permiteți să vă ofer o brichetă…‖
Și-mi vârî una în buzunar, după care a ieșit glonț pe culoar.
— Mare scofală! Băiatul gentil ți-a făcut o mică atenție…
— Nu mică, ci mare… era o brichetă Cartier, de aur masiv.
Și-s destui ca el pe-acolo, iar colegele numai cu aur la mâini, și la
gât așișderea. Să-i vezi la vară după bacalaureat… Cu banii pe care
îi cheltuie o absolventă de la acest liceu pentru un look cât mai
și…, la banchetul de sfârșit de liceu, poți cumpăra soției tale o
garderobă. Majoritatea fetelor vin cu genți Gucci sau Louis
Vuitton, de la șase sute de euro în sus.
— Mă poți introduce și pe mine la banchetul de anul acesta,
așa doar ca spectator… Să văd și eu noua generație ce peste ani ne
va conduce țara.
— Dacă mai ești membru AAF, te invit ca fotoreporter. E
OK?
— Te-ai adaptat mediului… Mă iei cu „OK‖, românescul „e
bine‖, a devenit perimat?

706
 METASTAZA

— Hai, nu te supăra și tu… Lumea evoluează… Când o să se

anunțe banchetul am să aranjez să primești o invitație. Pa, am
plecat că am stat destul la palavre.

Veni și vara, iar odată cu ea sfârșitul de an școlar 2005. Ricu se

ținu de cuvânt și mă trezii cu o invitație la banchetul de absolvire.
Înarmat cu un Cannon profesional am ajuns devreme, când încă nu
veniseră decât profesorii. În acea zi dascălii și-au parcat mașinile
pe străduțele învecinate. Parcarea trebuia lăsată liberă pentru
mașinile elevilor, mai bine zis pentru cele ale părinților. Doar
câțiva dintre ei împliniseră optsprezece ani ca să poată veni
conducând personal. Mi-am atârnat ecusonul la gât și am început
să fotografiez. După ce un bodyguard m-a legitimat am fost lăsat
să fotografiez în voie. Ricu le spusese că o să fac un album pentru
liceu. Vrăjeli. Parcă mă aflam la decernarea premiilor Oscar, doar
covorul roșu lipsea. Veneau una după alta numai automobile de
lux. Se deschideau portierele și coborau foștii elevi îmbrăcați ca la
parada modei. Fetele își etalau formele în rochii ce nu le acopereau
nici pe jumătate. La câteva am obsevat un gest ciudat. Cum
coborau din mașină așteptau să fie întâmpinate galant de vreun fost
coleg sau prieten invitat special. Apoi, sprijinindu-se cu o mână de
cavalerul galanton, își ridicau pe rând picioarele îndoindu-le
sportiv de la genunchi spre spate. Mâna rămasă liberă o băgau
rapid pe sub rochie scoțându-și dintr-o singură mișcare, atent
studiată, triunghiurile dantelate ce nu mai trebuiau să acopere, ci să
incite. Fluturându-le ca pe un premiu, le ofereau cadou cavalerilor
ieșiți în cale. Ca bătrân demodat, la început am fost șocat și nu
mi-am dat seama de semnificația gestului. Am înțeles mai încolo
ce însemna: că nu vor să mai fie tratate ca fete, ci doar ca femei.
Veniseră aproape toți absolvenții, dar Răzvan încă nu.
Într-un târziu apăru și el, conducând un nou nouț Maserati,
GranCabrio. Mașina dacapotabilă rula încet, studiat, lăsând de la
depărtare să se vadă cine o conduce.

707
 MIRCEA BULATOV

Costumul alb de mătase contrasta plăcut cu albastrul sidefiu al

cabrioletei, iar ochelarii de soare Ray-Ban tip Aviator îi dădeau lui
Răzvan un aspect între agentul 007 și aviatorul din Top Gun
interpretat de Tom Cruise. Văzându-l fetele începură să țipe
isteric, în culmea fericirii. Parcă mașina chiar lângă picioarele lor
și fără a deschide portiera sări peste ea. Două dintre admiratoare, o
blondă și o brunetă, dând din coate, ieșiră în față și i se agățară de
gât. Îi vârau cu de-a sila în buzunar hipsterii împodobiți cu dantelă
stretch, ce le acoperiseră până adineauri ce aveau mai intim.
Rochiile, decoltate adânc la spate și crăpate lung într-o parte, se
mulau acum, nestânjenite de vreo opreliște, pe toate cutele și
rotunjimile lor de sânziene. Sigur înțelese, cele două aveau aceeași
croială a rochiilor, doar culoarea și materialul erau diferite. Una
avea veșmântul din mătase albă și grea, iar cealaltă, mai
îndrăzneață, din dantelă neagră nedublată, ce lăsa să se vadă destul
de clar că nu mai avea nimic pe dedesubt. Lungile decolteuri, ce se
opreau la două degete deasupra îmbinării mușchilor fesieri, frumos
reliefați, încadrau tatuaje temporare admirate cu invidie de fetele
din jur. Cea blondă, îmbrăcată cu rochie albă, arăta admiratorilor o
ramură de cireș cu flori ireale, sidefii, ce începea de pe omoplatul
stâng și se termina tocmai jos la mijloc. Cealaltă, bruneta, avea un
tatuaj filigranat, asemănător cu modelul dantelei de la rochie și
pornea de la bumbul șezutului, desfăcându-se ca două aripi spre
omoplați. Le-am tot fotografiat din toate unghiurile, încă de când
s-au aruncat de gâtul lui Răzvan. Ciudat, figurile celor două fete
mi se păreau cunoscute. Într-un târziu mi-am adus aminte. Erau
cele văzute în ultimul meu vis, care cu un an în urmă râdeau de
Răzvan, zicând că e un pămpălău în ale vieții. Acum se etalau mai
mult decât prietene cu acesta.
Mă așteptam ca banchetul să dureze mult, dar după un ceas și
ceva, timp în care s-a dansat și s-a consumat multă șampanie,
perechile se retraseră spre colțuri. Începuseră un alt fel de dans, cel
al mâinilor nerăbdătoare să ajungă în locuri interzise. Răzvan
binevoitor le împărțea din belșug foștilor lui colegi, acum clienți,
câte o țigară aromată cu iarbă ațâțătoare de dorinți fierbinți.

708
 METASTAZA

Pentru a nu avea probleme cu Ministerul Învățământului sau

poate chiar cu poliția Ricu, trimis de director, se apropie de
Răzvan zicându-i:
— Pe tine te ascultă toți. Poate e mai bine să le spui să se
retragă fiecare unde vrea, numai aici la liceu te rugăm să nu…
— OK! S-a făcut! Știi că te simpatizez, de atunci când n-ai
pomenit nimic despre ce fumam cu băieții la budă… O să mut
petrecerea în altă parte, dar ia spune-mi de ce l-ai adus pe moșul
ăsta să ne fotografieze?
— De unde ai aflat că l-am adus eu? Doar directorul știa, că
mi-a semnat invitația…
— Mi-a spus-o chiar el… Trebuia să-mi dea raportul. Mie îmi
place să cunosc toate amănuntele unde urmează să mă aflu. Tot ce
mișcă în jurul meu e supervizat de…
— Am înțeles… de tine.
— De mine și de-ai mei… dar nu mi-ai răspuns la întrebare.
Ce-i cu pozarul ăsta bătrân?
— Vreau să fac un album cu petrecerea voastră, mâine-
poimâine voi o să conduceți România și e bine să aveți amintiri
frumoase, iar el este un profesionist în…
— Bine, bine, să-l trimiți mâine dimineață la discoteca… Să
vină cu ceva din ce-a fotografiat azi, să văd dacă e cum ai zis…

Peste un ceas, cei invitați de Răzvan se aflau deja la discoteca

pomenită la urechile lui Ricu. Erau aproape jumătate din cei
prezenți la banchet, doar jumătatea celor cu bani foarte mulți.
Ceilalți nu aveau ce căuta. Nu se găseau în sfera de interes a
tânărului amfitrion care deja intrase în rolul creat de proteguitorul
lui unchi, Ionel. Eu de la liceu m-am dus în grabă acasă să fac
câteva poze care să-l impresioneze. Adresa discotecii mi-o dăduse
Ricu ce-mi comunică și cele solicitate de Răzvan.
Cu noaptea-n cap m-am prezentat la localul unde se ținea
bairamul. Speram să nu se fi terminat. Soarele dimineții lucea în
geamurile negre ce nu lăsau să se vadă nimic în interior.

709
 MIRCEA BULATOV

Ușa de la intrare închisă, iar pe mijloc trona un anunț privind

orarul: 20:00-24:00. M-am foit de câteva ori prin fața intrării unde
tronau câteva camere de luat vederi. Tocmai mă pregăteam să plec,
crezând în respectarea programului afișat, când ușa s-a deschis și
un bodyguard într-un tricou negru cu mâneci scurte, ce dădea să
crape peste pectoralii și bicepșii à la Arnold Schwarzenegger, mă
pofti înăuntru spunându-mi: „Vă așteaptă șefu!‖. Ceva în sinea
mea începu să zâmbească. Ultimul vis mă ghidase bine. Însemna
că unchiul Ionel începuse deja transferul de putere privind zonele
de influență unde trebuia să-și manifeste talentul managerial
singurul lui nepot și totodată unic moștenitor. De ce avea să
moștenească Răzvan depindea și intensitatea luptei pe care trebuia
să o duc pentru a-l convinge să se depărteze de ea. Să-l conving că
această moștenire îi va arde, dacă nu tinerețea, sufletul, pentru
veșnicie. Cu aceste gânduri încă vălătucite l-am urmat pe
musculosul meu ghid. A luat-o de-a dreptul prin mijlocul sălii,
peste ringul de dans circular, unde ninsese cu confetii aurii, și pe
care două perechi încă se legănau molcom, dezlânat, în ritmul
muzicii micii orchestre aproape adormite. Celelalte perechi, retrase
în separeurile semideschise de pe margine, se odihneau trăgându-și
sufletul. Petrecuseră o noapte de nebunii cărora nu le-ar fi făcut
față fără băutura și iarba servită din belșug din partea casei. Casei,
mai precis lui Ionel, toți petrecăreții, doritori de altele
asemănătoare, îi rămâneau datori. Ionel încă nu opera datoria în
vreun cont. Aceasta era sortită a fi contabilizată mult mai târziu,
când puterea și banii urmau să ajungă din mâinile părinților în ale
lor. Atunci linia roșie a socotelilor urma să fie trasă de nepot, de
Răzvan. Am urcat la etaj, iar în fața unei uși capitonate, ghidul
mișcă din mânerul clanței de câteva ori până auzi: „Intră!‖.
Protocolar, musculosul îmi deschise ușa și rămânând pe hol mă
invită înăuntru. Intrasem într-un apartament open space unde mă
aștepta tolănit într-un divan Răzvan. Îmi făcu semn să mă așez
lângă el pentru a-i prezenta fotografiile. În timp ce desfăceam
mapa cu fotografiile făcute în liceu m-am uitat la ochii lui ce
așteptau curioși să vadă pozele.

710
 METASTAZA

Erau ușor încercănați față de ieri, dar nu erau roșii. Petrecuse,

dar nu consumase din ce le dăduse cu larghețe celorlalți. Cercetă
cu atenție una câte una fotografiile aduse. Când ajunse la cea cu el
sărind din cabrioleta albastră, o dădu de-o parte. La fel făcu și cu
cea în care cele două prietene săreau de gâtul lui. În prim-plan cea
brunetă, cu zâmbetul până la urechi, îi vâra în buzunarul de la
piept, al costumului alb de mătase, hipsterii negri pavoazați cu
dantelă străvezie. Râse plăcut impresionat și-mi șopti:
— Știi să surprinzi esențialul, și-l faci cu talent. Ai aparatul cu
tine, mă refer dacă-l ai jos în mașină?
— De ce?
— Prietenele mele dorm nude, împreună, în camera alăturată.
Aș fi dorit o fotografie uriașă cu ele în această poziție fermecătoare
doar pentru mine. La fel să faci și cu fotografiile astea două pe
care le-am ales…
— Cele două fotografii am să ți le măresc cât pot, dar chiar
dacă aș fi avut aparatul foto la mine nu aș fi putut să-ți îndeplinesc
prima dorință.
— Ce, nu ai lumină suficientă? Lasă, ți le aduc cândva la
studioul tău să le pozezi acolo, deși nu o să arate așa frumoase și
de natural ca acum… Vrei să le vezi?
— Mulțumesc, nu este nevoie și nu am studio foto, iar privitor
la frumusețea feminină am alte principii.
— Sunt curios ce gândește despre asta un artist trecut prin
viață…
— Dacă se întâmplă să văd o femeie frumoasă, la plajă sau
undeva aiurea, o binecuvântez în mintea mea și înalț o rugăciune…
— Ca să nu năvălești asupra ei… începu să mă ia în zeflemea
Răzvan.
— Rugăciunea nu-i pentru mine, ci pentru ea… ca să nu-și
vândă frumusețea ce i-a dăruit-o Cel de Sus pentru cu totul altceva.
— Văd că ai principii retrograde, chiar mistice … Și eu care
aveam de gând să te fac mare… să devii artistul meu fotograf. Îți
făceam cel mai mare și mai modern studio foto din București.

711
 MIRCEA BULATOV

Noile mele afaceri au nevoie de publicitate și… te umpleam de

bani.
— Nu mă interesează banii! Sunt aici pentru că bunicul tău,
Dima, m-a rugat ceva pe patul de moarte. Am venit ieri la liceu
pentru a încerca să te salvez…
— Tu, pe mine? De la ce? Deci am dreptate când te-am citit că
ești mistic. Te pomenești că doreai să nu-mi pierd sufletul între
picioarele celor două din camera de alături…
— Nu ele sunt pericolul cel mai mare, deși acum un an ele nu
dădeau doi bani pe tine, socotindu-te un pămpălău. Atunci îți
admirau doar fundul și-au ajuns ca acum... Pericolul vine din altă
parte…
— Stai! Stai că devii de-a dreptul interesant. De unde știi
atâtea amănunte despre mine? De la bunicu‘? Ai avut legături cu
el? Și tu ai fost la secu…
— Nicidecum, le-am visat. Toate mi le-a arătat cineva cu care
doresc să-ți fac cunoștință. El este singurul ce te poate scăpa din
capcana ce ți-a fost întinsă prin cei dragi.
— Te-a tocmit careva să bagi zâzanie între mine și ai mei?
— Nu, vreau doar să te păzesc de Ionel, unchi-tu‘, ce-ți face
rău crezând că-ți face bine, de taică-tu‘ care în loc să-l oprească îl
încurajează. Amândoi doresc să te facă părtaș la acțiunile lor
nebune. Azi te uiți cum se fac țigaretele aromate, mâine o să le
produci chiar tu, cu muncitoarele care o să fie ale tale. Dar vezi că
o să vină un pericol și mai mare decât cel în care ai acceptat să
intri. Mai ai încă șanse de scăpare, încă nu ți s-a-mpietrit sufletul.
Când în piept nu o să mai ai decât stâncă, sfârșitul veșnic o să-ți fie
pecetluit. Dacă nu asculți de Dumnezeu ce te poate pedepsi,
ascultă măcar de maică-ta Ileana. Din spirit matern e singura care
îți vrea…
— Gataaa! Pleacă! Nu mai suport, a început să mă doară
capul, dar nu scapi de mine, știi cam multe… Te găsesc oriunde…
— Nu-i nevoie, memorează doar numărul meu de mobil…
Uite, îți las și cartea mea de vizită. O să discutăm altădată mai pe

712
 METASTAZA

larg. Când mă vei chema, am să-ți aduc și cele două fotografii pe

care mi-ai zis să le măresc.

***

2007 Chiar de la 1 ianuarie România a intrat în Uniunea

Europeană. Totul părea o victorie. În parte așa și era. De la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România a stat după o
cortină impusă de alții. Venise vremea liberei circulații, de oameni
și de valori. Venise vremea mult așteptatei schimbări, însă puterea
din țară era în continuare în mâinile urmașilor celor de dinainte de
‘89, iar Europa, grăbită să integreze Estul, aplica principiul: „Chiar
dacă nu-s ca noi, mai bine să fie în gașca noastră decât în cea
dușmană‖. Schimbarea o așteptau aproape toți, dar…
Acest, dar…, echivoc și bine manipulat de cei ce nu doreau să
scape puterea din mână făcea ca cei mulți să aștepte schimbarea în
gară, când ea hotărâse să vină cu avionul. Unii s-au deșteptat și au
plecat să o găsească înainte de îmbarcare, la ea acasă. Au
îmbrățișat-o acolo în Germania, Franța sau pe unde a ajuns fiecare
mai ușor. Și-au dat seama destul de repede că au îmbrățișat un
miraj, dar oricum era mult mai bine să trăiască printre străini, cu
patria în suflet, decât acasă unde războiul cu „morile de vânt‖
continua.
În țară, mult zgomot destinat mulțimii și liniște plină de
complicitate între cei puțini ce se sfătuiau ce să mai vândă din…
Între aceștia se auzea doar ticăitul silențios al mecanismului
financiar, bine uns, ce înstrăina chiar și bucuria. Treptat, treptat,
totul căpăta o valoare monetară ce transforma și cele mai nobile
sentimente în cărți de credit. Mă uitam în jur și vedeam tot mai
puțini ce refuzau această transformare. Retras în mine însumi îmi
mestecam încet bucuria interioară ce venea din altă parte, din
sferele unde în curând urma să plec, ca fiecare. Bătrân la minte și
la trup consumam încet din ea, singura care mă proteja de
nemulțumirea, de stresul ce-i cuprinsese pe mulți.

713
 MIRCEA BULATOV

Îmi ziceam: „Eu mă apropii de finiș, dar ei, cei mult mai tineri
decât mine, cât o să mai reziste?‖ Unul dintre ei era George. De
câțiva ani buni nu reușea să treacă mai sus de gradul de maior.
Această stagnare se datora refuzului de a face compromisurile
cerute de șefii lui cei mari, dar asta e o altă poveste… Valoarea,
priceperea, iscusința sau talentul nu mai erau de mult criterii de
promovare în instituțiile statului. Nu conta cât ești de prost sau de
nepriceput, doar nivelul de slugărnicie te putea promova.

Într-una din aceste zile, în care angoasa celor mulți îmi topea
liniștea și fericirea, ce mi-o autoimpuneam, mă sună chiar George,
seara târziu.
— Ce faci bătrâne?
— Bine, dar tu?
— Sunt bucuros…
— Ce, în sfârșit, te-au avansat?
— Nici pomeneală de asta… Am reușit ce m-ai rugat privitor
la Răzvan, se auzi în difuzor vocea puțin emoționată a lui George.
— Ai toate adresele?
— Nu știu dacă sunt toate, dar sunt destule… Cele mai multe
sunt din București și din Constanța, au legătură cu cele văzute de
noi, dar…
— Cum ai făcut rost de ele?
— O să-ți spun altădată. Să te uiți pe mail… Brrr! Așa încheie
George scurta noastră convorbire.

Ce netot am putut fi să-l întreb la telefon cum a făcut rost de

adresele locurilor de desfășurare a afacerilor patronate pe ascuns
de Răzvan, Ionel și Mihai. M-am repezit la calculator. Am
dezarhivat fișierul trimis de George și l-am decriptat. Tot de la
Guță, amicul meu softist de care v-am pomenit la început, aveam
și acest program bunicel pentru criptare-decriptare. După ceva
butoneală, pe ecran apăruseră un șir de nume și adrese de firme
catalogate pe domenii de activitate și amplasare.

714
 METASTAZA

Pe ici, pe colo, lângă adrese, fotografii mai clare sau mai puțin,
cu: restaurante, baruri, discoteci, agenții de schimb valutar, agenții
de turism, saloane de înfrumusețare, case de modă, case de pariuri,
de jocuri de noroc și destule portrete. Nu erau foarte multe, două
trei din fiecare categorie. Am salvat pe un stick datele și am șters
fișierul decriptat împreună cu mesajul de la George. Ceva mă făcea
să am unele temeri. Începea să semene cu starea pe care mi-o
inspiraseră în copilărie Dima și Ceapă Ion, îmbrăcați în uniforme
de ofițeri de Securitate. Mi-am luat hapurile pentru inimă și m-am
dus la culcare.

Într-un târziu, un vis mă adormi. Nu vi s-a întâmplat niciodată

să începeți a visa când somul încă nu v-a cuprins pe de-a-ntregul?
Treceau, prin spatele pleoapelor adormite, imagini cu femei ușoare
ce-și dădeau peste cap părul, în timp ce consumau băuturi tari în
baruri disco. Se suprapuneau cu imagini ce-mi arătau bărbați
îmbrăcați elegant, la costum, și pariind sume mari la blackjack sau
ruletă. După ce se termină această cavalcadă de secvențe de viață
ușoară, al cărei rost nu-l înțelegeam, se făcu o liniște neagră. În
somn credeam că visul zăpăcit s-a terminat. Toate acestea erau
doar un preambul. Visul abia începea. Oare era suplimentul
lămuritor cerut de mine, privitor la urmașii lui Dima? Îmi
transmitea adevărul, ca celelalte trei, sau era doar o scorneală a
minții mele bătrâne, obosite de aflarea atâtor realități murdare. Și,
în plus, încă nu știam de ce eu eram alesul cunoașterii lor.

În vis îmi apărură figuri cunoscute și locuri așijderea. Era o

seară de vară a lui 2005, la marginea Giuleștiului, în casa unde
l-am întâlnit pe bătrânul Dima înainte de a se stinge. Trecuseră
câteva zile după ce Răzvan a luat cu brio examenul de bacalaureat.
În sufrageria-salon, luminile erau aprinse, iar la ferestre storurile se
odihneau, trase în jos, la refuz. În capul mesei masive de
douăsprezece persoane ședea unchiul Ionel cu cearcăne și pungi
mari sub ochi. Nu prea îi mergea bine cu sănătatea după operația
de prostată.

715
 MIRCEA BULATOV

De-o parte și de alta, câte trei bărbați între două vârste. Mâncau
uscături și beau apă minerală aruncându-și vorbe, unii altora, să
mai treacă timpul, tot uitându-se către ușă și către singurul scaun
rămas liber, din celălalt capăt al mesei. Așteptau pe cineva. Când
ușa se deschise, în prag apăru Răzvan, la costum ca toți cei
prezenți. La un semn al unchiului, ocupă locul liber. În tăcerea ce
se lăsă în încăpere Ionel începu:
— Domnilor v-am întrunit pentru două lucruri. De azi înainte
afacerile le va conduce nepotul meu pe care îl veți felicita la
sfârșitul întâlnirii. Acum ne va prezenta planul lui de măsuri pentru
următorul an.
— Am studiat cu atenție contabilitatea afacerilor domniilor
voastre și… se poate mai mult. Continuă Răzvan, după o pauză
voită, în timp ce privi, pe rând, fiecare dintre cei șase ocupanți ai
scaunelor de pe ambele părți ale mesei.
— Chiar te pricepi la contabilitatea noastră? Abia ai terminat
liceul… zise cu ceva țâfnă și destulă aroganță un bărbat uscățiv, de
vreo cincizeci de ani, ce se simțea lezat în orgoliul lui de expert,
prin afirmația făcută de tânărul Răzvan.
În jurul mesei se făcu liniște. De ani buni nimeni nu îndrăznise
să-i aducă vreun afront lui Ionel. Abia se schimbase șefia și
începeau contrele? Nu era semn bun. Bătrânul Ionel fierbea, dar
tăcea. Nu putea călca legea nescrisă a cartelului. Noul șef trebuia
să acționeze și să hotărască de unul singur ce era de făcut și de
răspuns.
Răzvan, liniștit, cu o mână sprijinindu-și bărbia se uită
pătrunzător în ochii țâfnosului apoi începu:
— Era previzibil să apară nemulțumiri în rândul
dumneavoastră atunci când cineva mai tânăr preia aici conducerea.
Pentru început o întrebare retorică: Cu cât ați participat, fiecare, la
începutul afacerilor cu ani în urmă? Cu zero barat, scuze, cu girul
gâtului dumneavoastră. În fiecare an cât vă rămânea în buzunar?
Cincizeci la sută din profit, cu obligația ca din ce vă rămânea să
investiți în anul următor jumătate.

716
 METASTAZA

În plus, în caz de probleme financiare cartelul vă injecta un

ajutor. Dumneata, care mă iei la per tu, află că mă pricep la
socoteli. Ce ai făcut acum, când a izbucnit criza, când lichiditățile
au început să fie blocate în marile bănci ale lumii? Ce ai făcut cu
blocurile tale neterminate? Ai întins mâna și ai cerșit bani de la
noi. De ce nu ți-ai schimbat o parte din activități? Tocmai acum,
cine investește în plină criză câștigă mai mult la final. Citește
puțină istorie! Când a început Malaxa să-și construiască fabricile?
Când era criza în toi. Dar să revenim la oile noastre. Anul acesta o
să primiți jumătate din cât ați primit la începutul afacerilor. Veți
folosi acești bani doar pentru dezvoltare, dar de acum înainte o să
cotizați cu trei sferturi din profit. Nu vă uitați așa strâmb la mine.
Contablii vor declara profit zero la stat și vouă o să vă rămână tot
atâția bani ca până acum. Vă mai spun ceva, dacă la anul nu vor fi,
aici în jurul mesei, încă, cel puțin, patru afaceriști mai buni decât
unii dintre voi, să nu mă mai vreți de șef. Doar dacă rămânem uniți
și loiali, capitalul o să crească, iar de capital și de protecția
capetelor voastre răspunde cine stă în capul mesei. Acum eu…
Răzvan făcu o pauză și mai dori să le dea câteva sfaturi, dar
mica audiență se ridică în picioare și începu să-l aclame, zicând
într-un glas: „Să ne trăiești șefule!‖ Urmară strângeri de mână și
pupături. Chiar și țâfnosului îi trecuse supărarea orgolioasă și îi
scutura mâna lui Răzvan cu o afecțiune îmbibată de slugărnicie.
Simțea și el că tânărul îi devenise șef. Nici nu avea de ales.
Membrii clanului, ai cartelului cum îi alinta Răzvan, se
retraseră plecând cu taxiuri, conduse de șoferi loiali, pentru a nu
trezi curioșii de pe stradă cu sedanurile lor. Pe unii i-am
recunoscut, arătau ca aceia din imaginile decriptate din materialul
trimis de George.
În sufragerie rămaseră doar Ionel și Răzvan. Unchiul își strânse
nepotul în brațe și bătându-l pe spate zise admirativ: „Eu am fost
cu acțiunea, taică-tu Mihai era cu creierul. Le avea cu logica, o
îmvățase de la Dima. Tu ne-ntreci pe toți. Bravo! E vremea să-ți
predea și el ștafeta. Dar acum se cuvine un bairam… Ia dă-mi
telefonul de pe masă…‖

717
 MIRCEA BULATOV

La nici cinci minute de la tastarea numărului în sufragerie

intrară musculoșii lui bodyguarzi, patru la număr, toți până în
patruzeci de ani. Urmară tot atâtea muncitoare, ce nu trecuseră de
treizeci. Pășeau legănat, etalându-și formele sub niște halate scurte
și subțiri din stambă, ce mai-mai dădeau să crape pe rotunjimile
apetisante. Unchiul, după ce făcu un semn devotaților lui dulăi cu
două picioare să pună masa mai la perete, îl invită pe Răzvan să ia
loc pe scaunul de pe care tocmai se ridicase, șoptindu-i la ureche:
„Urmează ceremonia recunoașterii… Să nu te miști de-acolo până
nu…‖
Urmă un ritual necunoscut lui Răzvan. Bodyguarzii veneau pe
rând, puneau un genunchi la pământ, apoi scoteau o batistă albă
din buzunar cu care îi ștergeau vârful pantofului. Continuau cu o
sărutare pe bombeul proaspăt lustruit și pe inelarul de la mâna
dreaptă. Era semn că tânărul șef le putea cere orice și că îi
rămâneau credincioși până la moarte. După paznici veni rândul
muncitoarelor care, ajungând în fața noului șef, se prăbușeau în
genunchi, îi sărutau amândouă mâinile pe care le trăgeau cu forța,
peste piepturile lăsate libere sub decolteurile bogate. Aceasta avea
o altă tâlcuire. Nu le devenise doar șef, putea să le ceară orice,
chiar și…
În sufrageria devenită salon, la un alt semn de-al lui Ionel, intră
un taraf de lăutari cântând a petrecere țigănească. Ca la comandă
cele patru muncitoare își lepădară halatele și începură un dans din
buric, pe ritmuri orientale, în jurul scaunului lui Răzvan. Tânărul,
deși se obișnuise, în vizitele la fabrica unchiului, cu formele lor
îmbietoare acoperite cu o zgârcenie controlată de costumele de
baie viu colorate, nu știa ce să mai creadă. Se trezi tras la mijloc, în
timp ce roata celor patru începea să se strângă unduitor spre el. La
alt semn al lui Ionel, bodyguarzii începură să bată ritmat din palme
strângând cercul dansatoarelor către centru, unde stătea puternic
impresionat tânărul și noul lor conducător. Ceremonia luă sfârșit
când muncitoarele, acum dansatoare, se lipiseră toate de Răzvan.
Atunci, de pe margine se auziră pocnete și începu să curgă
șampania.

718
 METASTAZA

Unchiul Ionel pocni din degete și ceru să se facă liniște. Ridică

paharul și toastă: „Băieții mei... fetele mele... Am trăit și ziua când
am predat ștafeta... Acum pot să mor liniștit... Răzvan e șefu‘… Să
trăiești și la mai mare!... Țigane, zii una mai săltăreață, că
adormim peste fetele astea...‖
Apoi continuă șoptit la urechea lu Răzvan: „Poate tu, că eu,
nici să adorm peste ele, nu mai sunt în stare... Mă supără inima
trebuie să iau ceva...‖

Peste câteva zile Ionel muri. Răzvan, luat prin surprindere, se

ocupă personal de înmormântarea unchiului. Refuză până și
ajutorul sau sfaturile părinților. Angajă una din cele mai scumpe
firme de servicii funerare din București. Înmormântarea la
Cimitirul Belu a fost una cu mare pompă, mai ceva decât cea a
bunicului Dima. Mentorul lui Răzvan, șeful cartelului ce abia îi
predase ștafeta, se stinsese, când mulți din zona gri încă mai aveau
nevoie de el. Cei șase, ce cu nicio săptămână înainte îl aclamaseră
pe Răzvan, în prezența celui pe care acum îl conduceau pe ultimul
drum, erau prezenți cu mic cu mare, cu toate familiile lor. Când cei
trei preoți și-au terminat slujba și lespedea a fost trasă deasupra
mormântului veni și rândul coroanelor de flori. Numai trandafiri
roșu bordo. Singura ce făcea discordanță era cea din cale albe,
adusă de Răzvan. Din acel moment se răspândi zvonul că oricine
dorea o afacere trebuia să se adreseze puștiului. Așa îi ziceau la
început doar cei șase afaceriști, apoi toți membrii cartelului, dar pe
la spate, ca să nu-l supere cumva pe Don‘ Răzvan, așa cum îl
alintau lingușitor în discuțiile cu el. Treptat, datorită abilității în
afaceri a tânărului lor șef, ce făcea să le dea banii pe dinafara
buzunarelor, Puștiul deveni renumele lui Răzvan.

Visul-supliment începu să se deruleze aiurea. Amesteca locuri

și figuri diferite cu una și aceeași, a Puștiului, adică a lui Răzvan,
ce apărea mereu în prim-plan, mai ceva decât a lui Dima din visele
pe care le-am povestit. De ce?

719
 MIRCEA BULATOV

În seara premergătoare Crăciunului din 2006, Puștiul își invită

afaceriștii la casa din Giulești. După stingerea bunicului Dima și a
unchiului Ionel, Răzvan se mutase în casa acestora. O făcuse din
trei motive. Să nu-l mai cicălească maică-sa Ileana, ce nu înțelegea
metamorfozarea bruscă a fiului. Pentru a fi mai aproape de
afacerea cu țigări aromate și, nu în ultimul rând, pentru a se simți
păzit de minigarda lui pretoriană de musculoși. Conform
jurământului, făcut cu un an în urmă, aceștia asigurau liniștea lui
Răzvan și a atrăgătoarelor lui muncitoare ce își continuau și munca
de profesoare în cele plăcute pentru tânărul și atrăgătorul lor șef,
patron și...
Casa se schimbase radical, însă, doar la interior. Pe dinafară
totul rămăsese neschimbat, chiar și măsuța de lângă cireșul bătrân
din spatele casei. Pe dinăuntru revoluție totală. Apăruseră trei băi
cu jacuzzi ce dădeau în niște dormitoare ciudate, fără uși, cu paturi
uriașe, deasupra cărora pe tavan tronau oglinzi de aceleași
dimensiuni. Semănau ca formă și dotare, doar culorile erau
diferite. În primul domina roșul, în al doilea, galbenul pai, iar în al
treilea, azuriul. Și sufrageria se modernizase. Dispăruseră
candelabrele clasice și marele covor persan. Lumina aproape că nu
știai de unde vine, iar pe jos, pantofii ți se afundau într-o mochetă
moale de un roșu închis. Doar masa robustă, din lemn natur, pentru
douăsprezece persoane și scaunele de pe vremea lui Ionel erau la
locul lor, în mijlocul încăperii.
Spre seară, la ora fixată, sosiră taxiurile cu cei șase afaceriști ai
cartelului. Erau aceeiași ca și la ceremonia transferului de putere
din mâna lui Ionel în cea a lui Răzvan. Toți radiau și erau bucuroși
cu Puștiul aflat la conducere. Banii curgeau și doar asta conta în
mintea lor. Se așezară cu toții la masă și, după câteva schimburi de
vorbe protocolare, Răzvan începu prezentarea bilanțului, căci asta
și era acea întâlnire ce aducea mai mult a ședință de lucru.
— Domnilor, sunteți mulțumiți de propășirea afacerilor în
anul care a trecut?
— Cum să nu șefule, răspunseră toți aproape într-un glas.

720
 METASTAZA

— Dacă da, de ce nu ați folosit banii primiți doar pentru

dezvoltare? Nu așa ne-a fost vorba?
— Dar am cotizat cât ne-ai cerut anul trecut… Noi ne-am
respectat obligația, tu însă nu prea… Ziceai anul trecut de noii
afaceriști ce vor sta aici alături de noi, cot la cot la profit, dar și la
pierderi. Unde sunt? Mai spuneai și că pleci din capul mesei dacă
într-un an nu aduci cel puțin patru… N-am uitat, zise țâfnosul de
anul trecut, ce se dădea mare expert în construcții la cei cincizeci și
de ani ai lui.
— Hai, potolește-te! Mereu ești nemulțumit… Și acum când ai
buzunarele doldora, interveniră ceilalți împăciuitor.
— Puțină liniște, domnii mei! Expertul nostru în construcții
parțial are dreptate. Așa v-am promis anul trecut, dar despre asta
puțin mai târziu. Acum vreau să ne spui de ce nu ai terminat măcar
cele două cvartale începute de doi ani. Nu mai zic de celelalte ce
au rămas în stadiul de proiect.
— Mă ataci direct tinere. Ce știi tu despre PUD211-uri cât de
greu se obțin avizele și cât durează ele. Unde trăiești? Nu ai habar
de birocrația din România…
— Ba tocmai că știu, de aceea te acuz în fața tuturor de
blocarea multor milioane, vorbesc de valută, care trebuiau să
circule, să producă pui. Te-ai lăcomit și nu ai uns comisia de la
primărie cu cât ți-au cerut. Ai rămas cu arvuna mitei plătite drept
pomană de noi, toți ceilalți care nu vrem pierderi, și acum stai pe
loc așteptând avizele. Avizele le-au obținut noii mei experți în
domeniu. Crezi că sunt Ionel pe care să-l vrăjești cu povești
meșteșugite. De azi scaunul tău e liber…
— Să văd pe cine o să aduci puștiule, se enervă de-a binelea
uscățivul expert în construcții.
Ceilalți afaceriși se uitară unii la alții, începând să-i dea
dreptate uscățivului.
211
PUD – Plan Urbanistic de Detaliu este acela care stabileşte normele de
construcție la nivelul unui subteritoriu. Conform legii, PUD-ul este aprobat de
Consiliul Local al oraşelor, comunelor, sectoarelor.

721
 MIRCEA BULATOV

După ce îi cântări pe fiecare cu privirea, Răzvan pocni din

degete și pe ușă intrară patru bărbați, trecuți de vârsta a doua și
îmbrăcați la fel cu cei de la masă, cu smoking și papion. Din capul
mesei le făcu semn să ocupe locurile libere, apoi zise cu o voce
voit baritonală:
— Domnii mei faceți cunoștință cu noii noștri colegi în
afaceri. Iar de prezența, printre noi, a vechiului expert în
construcții nu mai avem nevoie. Ești invitat să părăsești încăperea,
imediat, și ești degrevat din acest moment de orice răspundere. Să
nu uiți! Doar tăcerea te mai ține în viață.
După ieșirea uscățivului condus de doi bodyguarzi, privirea lui
Răzvan dădu iar roată peste chipurile celor de la masă. Nimeni nu
mai cuteza să-i înfrunte căutătura. Simțeau că Puștiul le era cu
adevărat șef și că le aflase toate dedesubturile, că erau la cheremul
lui. După câteva clipe de tăcere, Răzvan conchise:
— Domnii mei m-am ocupat personal să avem de acum
înainte unbun expert în acest domeniu. Este un arhitect ce a făcut
și facultatea de construcții. Vă asigur că este unul dintre cei mai
buni și știe unde trebuie trase sforile. Ceilalți trei se vor ocupa de
câteva domenii noi, încă neatacate de cartelul nostru. Acum
suntem unsprezece. Făcând abstracție de mine mai trebuie încă un
specialist și o să arătăm ca în tabloul lui Leonardo da Vinci, cel cu
cina. Eu și voi doisprezece… Privitor la bilanț, aflați că profitul
nostru s-a triplat. Știați doar de dublarea celui din afacerile pe care
le conduceți. În ultimul an am reușit de unul singur să deschid,
cum vă spuneam, noi afaceri, pe care nu o să vi le spun niciodată.
Sunt prea secrete pentru urechile voastre. O să le cunoască doar cel
ce îmi va lua locul... Dacă va putea, termină Răzvan doar pentru el,
ridicându-se de la masă și făcând semn să vină șampania.
Se înveseliră cu toții, pornind la discuții fără cap și coadă.
După aproape jumătate de ceas, Răzvan lăsă să se înțeleagă că sunt
liberi și că până la sărbătoarea de Sfântul Ioan au vacanță. Puștiul
îi conduse până la ușă, dând mâna protocolar cu fiecare.

722
 METASTAZA

Când veni rândul celor trei afaceriști specialiști în noi domenii

pentru cartel, Răzvan le șopti să rămână în holul de la intrare, până
plecau ceilalți, apoi să revină în salon cum conveniseră zilele
trecute.
Ca de obicei, participanții la bilanț plecară fiecare cu șoferul lui
de încredere ce acum conduceau taxiuri și nu mașinile de lux
pentru a nu trezi supiciunea vecinilor. Această plecare dură mai
bine de un sfert de ceas. Răzvan, care ținea la spectacol și dorea să
facă impresie, aranjase din timp cu oamenii lui schimbarea scenei.
Mai explicit, ridică rulourile de la ferestrele largi ce dădeau spre
curte și le deschise. Bodyguarzii, ce așteptau afară, săriră în salon
și scoaseră pe fereastră vechea masă de lemn natur și scaunele stil
de modă veche. La fel de repede au introdus tot peste fereastră o
canapea modernă de patru locuri și un fotoliu așijderea. Toate
tapițate în imitație de piele deschisă la culoare. Canapeaua au
așezat-o aproape de ferestre. Fotoliul l-au pus în stânga, rotit spre
mijlocul salonului. Astfel aranjat, părea fotoliul unui moderator tv.
Cel ce se așeza pe el putea vedea dintr-o privire atât pe cei ce se
așezau pe canapea, cât și pe oricine se mișca prin marea sufragerie
transformată în salon. Celor patru musculoși operațiunea li s-a
părut o joacă, chiar s-au amuzat când au sărit din nou peste
glafurile ferestrelor, ieșind afară din casă pe unde au intrat. Lui
Răzvan nu-i rămăsese decât să tragă la loc rulourile și draperiile de
la ferestre. Parcă trăsese cortina pe scena unui teatru unde se
schimbase decorul și urma să se joace un alt tablou al aceleiași
piese. Calm, se îndreptă spre ușa ce dădea spre holul larg unde îl
așteptau cei trei noi afaceriști. Îi pofti din nou în salon și le făcu
semn să ia loc pe canapea, în timp ce el își luă locul în fotoliul de
moderator. Cei trei se uitau când în stânga, când în dreapta. Nu le
venea să creadă că au intrat în aceeași încăpere unde participaseră
la ciudatul bilanț al cartelului.
— Domnii mei, cele vechi au dispărut. A venit timpul pentru
lucruri mai moderne, asortate vremurilor noastre. Aveți ceva
împotrivă?

723
 MIRCEA BULATOV

— Cum să avem… Scuze, cum să am o părere, pro sau contra,

când abia am intrat în afacere. Cel puțin eu sunt obișnuit doar să
execut ce mi se cere, zise cel mai tânăr dintre cei trei și care se
așezase la mijloc.
— Întru-n fel îmi place răspunsul. Agreez când sunt ascultat și
aprobat, dar șă știți că la fel de tare îmi displace să nu fiu contrazis,
bineînțeles, doar între patru ochi și dacă greșesc. Când v-am ales,
v-am spus că veți fi afaceriștii mei, nu locotenenții mei. Dar să
trecem la treabă. În acest cartel nici-un afacerist nu știe ce face un
altul, decât dacă vreau eu. Voi trei, însă, faceți excepție. Asta se
datorează domeniilor în care sunteți specialiști și care se
întrepătrund. Unul se ocupă de modă și saloanele de înfrumusețare,
altul de baruri și discoteci, iar cel mai tânăr dintre voi de comerțul
cu… fericiri de tot felul. De la toți trei vreau un lucru care lipsește
pe la noi… ca-li-ta-te. Sunt destule persoane cu bani mulți ce vor
distracție rafinată și de calitate. De ce să-i lăsăm să cheltuiască
banii la Paris, Roma sau Veneția, când putem să-i convingem să-i
risipească aici.
— Privitor la viziunea mea despre cum se poate câștiga pe
seama dorinței femeilor și a multor bărbați de a fi mai cool, mai
beauty sau mai fresh, v-am dat câteva cataloage de modă și dosarul
cu ideile mele privind rețeaua de saloane pentru înfrumusețare…
interveni cel din stânga tânărului care vorbise primul.
— Și eu v-am arătat cum am modernizat ultimul bar. Când
v-am invitat să-l vizitați, ați văzut cum la un pahar și la o muzică
bună se pot vinde plăceri, iarbă și chiar prafuri prin colaboratori
experimentați, care îi atrag pe doritori afară pentru a nu periclita
bunul renume al localului în caz de…, interveni și ultimul ce avea
o față care nu spunea nimic.
— Ca să vedeți că v-am citit și ascultat sfaturile, vă invit să
asistați la o paradă a frumuseții organizată de mine conform
îndrumărilor voastre…
Aici, Răzvan lăsă fraza neterminată și pocni din degete. Din
colțurile salonului începură să curgă acordurile relaxante ale
muzicii lui Giovanni Marradi și Richard Clayderman.

724
 METASTAZA

La fel de calm și molcom din direcția celor trei dormitoare

pășiră pe mocheta roșie și moale muncitoarele lui Răzvan. Fără
grabă își unduiau cu talent șoldurile, făcând să se miște faldurile
rochiilor luxoase și decoltate, parcă mângâiate de scurte adieri ale
unui vânt imaginar. Noii experți ai cartelului văzuseră destule
femei cu vino-ncoa‘ la viața lor, doar cu asta se ocupau. Dar
asortarea perfectă între rochiile provocatoare, coafura ce flanca
machiajul ușor frivol și mișcările studiate, puțin misterioase și
fermecătoare, cu iz de belly dance, îi făcu pe toți trei să aplaude și
să strige urale de apreciere. Tânărul, afaceristul din mijloc, se
pomeni gândind cu voce tare:
— Ce vă mai trebuie experți pentru înfrumusețare… Știți să
selectați femei, haine, genți, pantofi… totul. Cred că aveți și
profesor de coregrafie… așa ceva nu se învață într-o zi, două…
Dacă știu să danseze la fel de languros și să șoptească așijderea,
pot deveni dame de companie pentru cei cu bani foarte mulți…
Mulțumit de impresia făcută asupra experților, Răzvan făcu pe
modestul explicându-le:
— Eu am fost doar colaboratorul lor. Ele sunt de fapt
profesoarele mele. O să vi le împrumut, când hotărăsc eu, pentru a
vă învăța fetele cum se câștigă banul plăcerilor. Ca să vedeți ce
cunosc profesoarele mele o să urmeze, acum, un număr ceva
mai…
Cele două tinere, fostele lui colege de liceu și amantele lui
preferate, vopsite, una blond și alta brunet, studente acum la
UNATC212, se produceau într-un număr de striptease interpretat în
duo. Se ajutau una pe alta, într-un dans domol, să-și lepede pe rând
mătăsurile și dantelele ce le acopereau cu zgârcenie doar unele
părți ale trupurilor încă foarte tinere. Le împărțeau apoi, generos,
celor trei experți ai frumosului, până ce, rămase nude, părăsiră
încăperea, îndreptându-se spre dormitoare.
212
UNATC - Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion
Luca Caragiale‖.

725
 MIRCEA BULATOV

Cei trei izbucniră din nou în aplauze, dar gâtlejurile nu mai

eliberau urale admirative ci înghițeau în sec privind țintă spre
arcada de unde sperau să reapară tinerele, măcar pentru un bis.
Răzvan se ridică și conducându-și experții către ieșire îi
atenționă:
— La vară să am o duzină de astfel de fete! Profesioniste în
arta amorulu plătit, cunoscătoare de limbi străine, dar cu fermoar
la gură. Aceasta este perioada voastră de probă când se va decide
dacă rămâneți sau nu în cartel. La revedere și Sărbători Fercite!

Bucuros de rezultatul întâlnirii de afaceri din acea seară,

Răzvan, rămas singur, se duse glonț spre dormitoarele spațioase. În
fiecare se refugiaseră câte două, după simpatii, fetele și
muncitoarele, acum pe post de profesoare în… Dădu o raită pe la
fiecare dormitor, mulțumind tuturor pentru prestația excelentă.
Ajunse și la cel azuriu, unde se relaxau, pe patul uriaș, cele două
muncitoare ce-l învățaseră în urmă cu trei ani, din porunca
răposatului Ionel, cum să se comporte ca un modern Don Juan.
Una îi făcu semn să se așeze pe pat, lângă ele. Răzvan se
conformă, crezând că aveau să urmeze ceva dezmierdări mămoase.
La urechi începură să-i ajungă, din ambele părți, doar șoapte
proteguitoare:
— Vezi, că o s-o-ncurci cu mezinele…
— Dragele mele, ați devenit geloase? De ce vă bârfiți între
voi? Vă știam altfel…
— Răzvane, învață să privești mai atent. Noi peste doi, trei
ani, știm că o să ne dai papucii. Este normal, vom împlini treizeci
și cinci de ani. La vârsta asta se intră pe linia moartă în meseria
noastră. O ducem prea bine cu tine, mult mai bine decât cu Ionel și
de aceea suntem datoare să te avertizăm…
— Da‘ spuneți-mi odată… Nu mă mai perpeliți…
— Fostele tale colege au trecut de la iarbă la prafuri. Bruneta a
prizat pe nas, chiar acum câteva minute. De nu ne crezi caută în
baia lor, la coșul de gunoi…

726
 METASTAZA

— Pentru aceasta meritați… multe. Când vă lasă nurii, pe voi

două am să vă fac patroane de… Știți să apărați echipa. Luați-le și
pe cele două muncitoare din dormitorul galben și lăsați-mă singur
cu mezinele din cel roșu. La plecare să spuneți bodyguarzilor că
sunt liberi. Să rămână la gheretă doar grasu‘. Este tura lui.
— Nu mai mergem cu toții la schi, la Predeal, anul ăsta?
întrebă una dintre cele două muncitoare-profesoare, în timp ce-și
prindea portjartierul.
— Cred că da… zise Răzvan gânditor, așteptând cu nerăbdare
să plece muncitoarele-profesoare pentru a rămâne doar cu fostele
lui colege.

Intră în dormitorul roșu zâmbind. Bruneta făcuse duș și cu

stropii încă neșterși se întinsese pe cearceaful rozaliu de mătase
plimbându-și în aer, pe rând, picioarele zvelte. Se opri din
gimnastica jucăușă și din contemplarea a ce vedea în oglinda ovală
de pe tavan făcându-i semn cu piciorul să vină lângă ea.
— Unde-i blondina? Întrebă poruncitor Răzvan.
— E-n baie… Azi o vrei pe ea prima, nesuferitule! Când eram
la liceu începeai cu mine, zise bruneta făcând pe bosumflata.
Din baie apăru blonda cu un prosop uriaș legat la șolduri.
Văzându-l pe Răzvan, așezat pe marginea patului lângă bruneta
întoarsă cu fundu-n sus și cu capul sub pernă, înțelese greșit
ipostaza. Își lepădă prosopul și te tolăni lângă brunetă. Răzvan se
sculă de pe pat și intră în baie. Cele două îl așteptau să iasă nud, ca
în alte dăți, pentru a poposi în brațele lor. Când apăru era tot
îmbrăcat, dar cu mânecile de la cămașa albă suflecate și în mâna
stângă cu un ghemotoc de hârtie. Gulerul descheiat larg contrasta
cu obrajii deveniți de-un roșu purpuriu. Blonda nu-l văzuse
niciodată așa și, puțin speriată, o bătu pe spate pe brunetă care se
întoarse. Ochii ei înroșiți și ușor încercănați se proptiră speriați în
privirea furioasă a lui Răzvan. Ca turbat, acesta o trase în picioare
și îi dădu capul pe spate privindu-i atent buzele și nasul. Văzând
că trandafiriul de altădată al nărilor brunetei arătau acum de parcă
o podidise brusc un guturai sever, Răzvan îi porunci să deschidă
gura.
727
 MIRCEA BULATOV

Bruneta înțelese ordinul greșit și dădu să se aplece în genunchi

pentru a-i desface centura. Părul de la ceafă al tinerei fu aproape
smuls. Bruneta ascultă de durere, ridicându-se din nou în picioare.
Atunci îl auzi pe Răzvan: „De când prizezi? Eu, voi… doar dăm.
Mai vrei prafuri? Na! Mănâncă-le proasto!‖ Atunci ghemotocul de
hârtie, ce fusese cu un sfet de ceas în urmă un pliculeț cu heroină,
îi înfundă cerul gurii, făcând-o să se înece. Blonda interveni
agățându-se de mâinile lui Răzvan. Gestul prietenei o salvă pe
brunetă ce începu să scuipe bucățile de hârtie tușind din răsputeri.
— V-am dat de toate, v-am lăsat să fumați și iarbă… Ție nu
ți-a ajuns, ai vrut și prafuri… Na prafuri, toanto! Piei din fața
mea… Valea!
Ultimele cuvinte răcnite de Răzvan fură acompaniate de două
dosuri de palmă trosnite peste obrajii brunetei. Plângând, fata se
duse la dressing își luă de-a valma câteva haine și ca năucă plecă
în salon ca să-și acopere trupul gol. Afară era frig și știa că nu-i de
glumit cu Răzvan. Nu repeta niciodată o poruncă. Ieșită afară,
bruneta se îndreptă spre ghereta paznicului vrând să comande un
taxi. Grasul îi ieși în întâmpinare, aranjându-și centura cu
revolverul ce-i atârna dezlânat în tocul negru de piele.
— Sărut-mâna domniță! Așa repede s-a terminat petrecerea?
De ce sunteți singură? Mereu plecați cu blonda, scuze cu
doamna…
— Acum plec de una singură. Hai în cabină să-mi comanzi un
taxi.
— Vi-l comand și de aici de pe mobil… Vai! Ați plecat fără
poșetă… Nu-i nimic vă duce pe datorie… Îi spun eu.
— Hai înăuntru, că mi-e frig, zise bruneta îndreptându-se spre
ghereta paznicului.
Grasul se scuză că intră primul, altfel în spațiul îngust ar fi fost
jenant să se aplece peste tânără pentru a ajunge la telefon. Se așeză
pe scaun și ridică receptorul pentru a face comanda. O mână
catifelată puse telefonul la loc în furcă și apoi începu să-l mângâie.
Grasul începu să transpire când cealaltă îi umblă mai jos de
centură.

728
 METASTAZA

Înfierbântat nici nu simți când revolverul îi dispăru din tocul de

piele. Transpirat tot, grasul reuși în cele din urmă să formeze
numărul pentru a comanda taxiul. Vocea unei operatoare se auzi în
cască… Atunci împușcătura îi asurzi urechea, iar bruneta îi căzu
în brațe cu pieptul gâlgâind de sânge.
— Alo! Alo! Ce se petrece acolo? Vă țineți de șotii? Mai
trageți și cu petarde? La voi a venit deja Revelionul? Golanilor! se
auzi vocea iritată a operatoarei.
Bruneta plecase pe vecie din preajma grasului bodyguard, a lui
Răzvan și a blondei, singura ei prietenă. A luat cu ea taina iubirii
pentru cel ce o bătuse. Nu a durut-o palmele primite, ci doar acel
cuvânt de alungare definitivă de lângă el. Nimeni nu știa că în
mintea ei de copilă luase prafurile tot pentru el, pentru a fi mai
rezistentă la partidele de… A fost doar o proastă care l-a iubit și
l-a dorit mult prea mult.

***

Era seara de Crăciun a lui 2006. Soția terminase încă de

dimineață cozonacii cu nucă și friptura la tavă. Eu pregăteam
tacâmurile pentru a aranja masa. Fata cea mare ne anunțase că
împreună cu soțul și nepoții mei dragi va trece pe la noi într-o
scurtă vizită protocolară. Știam că trec să ne aducă micile cadouri
de sărbători. Sună telefonul. Credeam că sunt ei. M-am înșelat.
După primele cuvinte mi-am dat seama cu cine vorbeam. Era
Răzvan, dar vocea parcă i se schimbase de la întâlnirea din 2005,
părea speriată și puțin răgușită.
— Alo! Artistule! Știi cu cine vorbești?
— Mda… Aaa, ba da, sigur. V-am recunoscut domnule…
— E bine dacă-mi mai ții minte vocea după doi ani, ai
memorie bună. Dar fotografiile alea două, pe care le-am ales
atunci la discotecă, le mai ai?
— Sigur, doar m-ați rugat să le măresc cât pot de mult.
— Cât timp îți ia să le faci?
— Le-am făcut de atunci, dar mi-ați zis că mă sunați și…

729
 MIRCEA BULATOV

— Bravo! Bravo! Lasă uituceala mea de-o parte și vino cu ele

acum.
— Păi e seara de Crăciun și…
— Lasă asta… Mă recompensez pentru deranj. Ia un taxi și
vino în Giulești, strada…
— Dacă acum sunteți acolo știu și strada și numărul. E vechea
adresă a bunicului și unchiului tău, îl luai la pertu.
— De unde le știi? Nu ți le-am spus niciodată, îngăimă mirat
Răzvan.
— Din visele mele și direct din…
— Ești fenomenal, artistule! Cu atât mai mult, trebuie să vii
imediat. Și nu uita să nu vii cu mașina ta, ci cu taxiul. Te aștept…

Cu fotografiile uriașe comandate de Răzvan aproape cu doi ani

în urmă, dar pe care acesta nu le mai ceruse și pe care le-am lăsat
să zacă făcute sul pe dulap, am luat un taxi și peste jumătate de
ceas eram în fața casei străjuite de bătrânul cireș. Nu înțelegeam de
ce Răzvan mă chema așa de urgent și atât de insistent. Oricum,
eram hotărât să profit de această chemare intempestivă, să mă agăț
de orice, doar-doar o să reușesc să-i îndeplinesc rugămintea lui
Dima, ce mi-o lăsase agățată de suflet, înainte de a muri. Aveam ca
ajutor destule informații dezvăluite indiscret de visul-supliment.
Credeam în cele arătate de el la fel cum am crezut și în cele trei
vise pe care vi le-am povestit. Pentru a înțelege mai bine ce
intenționam să fac, mă simt dator, vouă care ați citit până aici, să
vă relatez mai întâi sfârșitul visului-supliment. Acesta trase cortina
pentru mine, ca să-mi arate ultima întâlnire a lui Mihai cu
șarmantul moșitor de spioni de la Viena. Curios era că Răzvan a
trebuit să fie și el prezent la această întâlnire, ce se petrecu cu
câteva zile înaintea ciudatului bilanț al cartelului condus de tânărul
lui șef.

***

730
 METASTAZA

Sfârșitul acestui vis-supliment mă purtă din nou la Viena, din

nou într-o seară și din nou la aeroportul internațional Schwechat.
Mai precis, în parcare, unde un sedan alb, Audi, clipea din
semnalizatoare deși stătea locului. Cu o seară înainte, Mihai
primise invitația telefonică ciudată, dar de nerefuzat: să vină la
Viena musai însoțit de fiul său. La volanul limuzinei ce îi aștepta
nu se afla nici șarmantul, nici șoferul acestuia, ca altădată, ci
Marguerita. Cubaneza îl invită pe Mihai să ia loc pe bancheta din
spate, iar pe Răzvan lângă ea în față. După prezentările de rigoare
făcute de Mihai, cubaneza își trecu mâinile prin păr, cică
aranjându-l, și după câteva ocheade ce îl măsurară pe Răzvan din
cap până-n picioare, demară în trombă uimindu-i pe cei doi bărbați
cu aptitudinile ei de șoferiță. După mai multe slalomuri, făcute cu
o viteză ce-o depășea cu mult pe cea legală, ajunseră în Cartierul
de Aur al Vienei, mai precis la Hotel Park Hyatt Vienna. Cubaneza
coborî prima și făcu doar un semn. Recepționerul însoțit de un
bagajist se repeziră la ușile limuzinei și după ce le deschiseră îi
întrebară pe cei doi bărbați, mirați de atenția care li se acordă, dacă
au bagaje. Asigurându-se că nu are nimic de cărat bagajistul se
retrase politicos, lăsându-și șeful de la recepție să se ocupe de
musafirii așteptați. Le înmână, acolo în stradă, două chei
electronice și le comunicară că sunt așteptați după colț la Café Am
Hof. Marguerita, puțin obraznică, îl luă de braț pe Răzvan și
întorcându-și capul către Mihai îi făcu cu ochiul, lăsându-l să
înțeleagă că nu are altă soluție decât să-i urmeze. Până la Café Am
Hof nu trebuiră să facă mai mult de treizeci de pași. Pe o sofa
lungă argintie, având în spate un frumos aranjament decorat prin
metaloplastie, stătea șarmantul cu plete albe à la Hvorostovsky.
Trecuseră peste doi ani de când acesta îl numise pe Mihai șeful
rezidenței estice din România. Dacă atunci abia puteai observa un
început de cearcăne sub ochii albaștri, acum acestea deveniră
vineții și căpătaseră relief. Mihail, șarmantul cu păr alb, moșitorul
de spioni al FSB-ului pentru Estul Europei, îi invită să se așeze.

731
 MIRCEA BULATOV

Pe Mihai lângă el, iar pe cubaneză și pe Răzvan ceva mai

încolo la masa alăturată pe două scaune comode cu picioare aurii
tapisate așijderea. Doar spătarele ovale, de culoarea cerului în
nopțile de iarnă, făceau un contrast atractiv cu marginile de stofă
galben auriu. Abia se așezară că șarmantul vădit grăbit începu:
— Vă rog să mă scuzați că nu v-am cazat la Hotel Imperial.
Aici, după colț, la Hotel Park Hyatt aveți același confort, și în
plus, mai puțină iscodeală din partea concurenților noștri. Cred că
te-a pus la curent taică-tu cine sunt ăștia. Serviciile engleze și
americane, îi șopti șarmantul lui Răzvan, aplecându-se spre acesta
peste masa de sticlă.
— De ce m-ai pus să-l aduc și pe fi-miu? intră direct în subiect
Mihai întrebându-și superiorul ce-l numise șeful rezidenței FSB-
ului în România, în urmă cu doi ani.
— Toate se schimbă rapid în jurul nostru sau, altfel spus,
florile se ofilesc repede, dacă nu le schimbi apa din glastră. Fiți
atenți cu toții. Dacă Dima a fost rezidentul nostru atâția ani, tu
Mihai ai fost doar doi. Eu te-aș mai fi recomandat măcar până în
2008, când președintele nostru face rocada ca prim-ministru până
în 2012, dar FSB-ul nu mai acceptă bătrâni în funcțiile cheie…
Întorcându-se puțin nepoliticos cu spatele către Răzvan și
Marguerita, începu o discuție șușotită cu Mihai:
— Și pe mine mă vor schimba. De un an îl filăm pe fiul tău.
Se potrivește mănușă cu ce se dorește acum la noi. Tinerețe,
putere, istețime și multă discreție. Chiar dacă nu l-ai fi învățat și
limba rusă, pe lângă engleză, tot l-aș fi propus să fie residentul
nostru în România.
— Păi, atunci, de ce m-ați mai chemat și pe mine? L-aș fi
instruit și îl trimiteam doar pe el să discute cu tine… continuă
Mihai, puțin posomorât.
— Ce te-ai pleoștit? Ești invidios pe propriul tău fiu? Trebuie
să înțelegi că vremea noastră a trecut. Acum a venit timpul celor
tineri ca Răzvan și Marguerita. Am învățat-o de toate. Mira-m-aș
dacă șefii mei nu ar alege-o chiar pe ea în locul meu. În noaptea
asta ea v-a decide dacă fii-tu o să-ți urmeze în sistem sau o să

732
 METASTAZA

trebuiască să-mi iau la revedere de la voi. De alegerea ei o să

depindă dacă o să rămâi consilierul nostru și implicit al fiului
tău…
Apoi, întorcându-se cu fața către cei doi tineri, zise cu voce
tare:
— Vă invit la un Doblo Espresso că avem mult de lucru în
această noapte. În rest, comandați ce doriți, doar sunteți invitații
mei. Eu prefer doar un ecler cu mascarpone și cu multă frișcă și
zmeură.

După ce băură cafelele, Marguerita își luă rolul în serios și îl

trase de mână pe Răzvan către ieșire. Din mers, pe un ton cam
tăios, îi spuse lui Mihai și șarmantului ei șef că se vor revedea
mâine dimineață tot aici pentru micul dejun. Cei doi tineri ieșiră la
braț pe ușa de sticlă. Mihai îi conduse puțin cu o privire nostalgică,
înainte de a începe discuțiile organizatorice cu Mihail care peste
puțină vreme, urma să nu-i mai fie șef. Ce ciudate i se păreau
toate. În curând urma să asculte de ordinele primite de la fiul său?
Oare de ce viitorul său trebuia să depindă de hotărârea tinerei
cubaneze? Răspunsul era simplu, dar nu-l știau nici Mihai și nici
Mihail, șarmantul moșitor de spioni al FSB-ului. Stătea dosit în
dosarele secrete ale noilor și tinerilor șefi ai temutei agenții.
Aceștia ascultau de „sfaturile‖ computerului psihanalist și mizau
pe devotamentul total al tinerei cubaneze. Așa ceva găseau din ce
în ce mai greu, acolo între ei, unde totul devenise controlabil prin
frică, șantaj și, nu în ultimul rând, prin mulți bani. Memoria
fenomenală, sângele rece și puterea de a tăinui ce era secret o
propulsaseră rapid pe Marguerita în ierarhia agenției. Îi știa deja pe
toți residenții din fostele țări comuniste din estul Europei. Le
cunoștea toate slăbiciunile și toate dotările, până la cele mai
intime. Aici, un rol important avusese chiar Mihail, ce o împinsese
în brațele fiecăruia. Reușise nu numai să le câștige încrederea, ci și
afecțiunea prin care afla multe. Răzvan habar nu avea că îi venise
și lui rândul.

733
 MIRCEA BULATOV

Mai era jumătate de ceas până la zece seara când Kranner Shop
aflat peste drum de cafeneaua din care ieșiseră cei doi tineri își
închidea ușile. Răzvan se miră când cubaneza îl tot trăgea de
mână, copilărește, până la magazinul PIP Studio, mai precis la
standul colecției PIP Beachwear. La înălțimea ochilor potențialilor
cumpărători stăteau expuse șoldurile manechinelor de culoarea
unei epiderme feminine bronzate uniform. Trupurile de plastic
etalau o varietate largă de costume de baie. Răzvan se gândea:
„Cine cumpără acum în ajun de Crăciun costume de baie?‖ Uitase
că se afla la Viena unde viața de noapte o concura cu brio pe cea a
Parisului sau Veneției. Era o posibilă afacere ce trebuia să o
dezvolte și la București. Diversitatea costumelor nu consta atât de
mult în formă, toate un triunghi mai mare jos și două mici sus, ci
în materialele din care erau confecționate. Dacă țesătura era și ea
cam aceeași, un amestec de bumbac fin sau poliester cu nelipsitul
elastan ce mula puternic materialul subțire pe orice denivelare,
culorile și modelul imprimeurilor erau cele care produceau tot
șarmul. Acestea din urmă reușeau să împletească plăcut cromatica
romantică a sfârșitului de secol al XIX-lea cu ațâțătoarele croieli
„economice‖ ale începutului de secol al XXI-lea. La fel stăteau
lucrurile și cu desenele imprimeurilor. Câteva clipe, Răzvan le
compară cu cele purtate de muncitoarele lui de la făbricuța de
țigarete aromate din Giulești. Deși croiala era cam aceeași, pe cele
de acasă le categorisi brusc stridente și sărăcăcioase, iar pe cele din
fața sa, delicate și pline de eleganță. Din gândurile lui, Răzvan fu
adus la realitate de întrebarea incitantă a Margueritei:
— Cu care din ele ți-ar plăcea să mă vezi îmbrăcată?
Răzvan nu se pierdu cu firea, o privi câteva clipe în ochi, apoi
îi arătă cubanezei un costum Bikini Lotte, cu o croială drawstring
de culoare roz, împodobit cu modele de micuți trandafiri, corali,
scoici și peștișori.
— Chiar îmi place! Cumpără-mi acum unul! Vreau să mă
privești doar tu în seara asta! Vezi ce fin e materialul? Se
entuziasmă copilărește Marguerita, ghidând degetele mâinii lui

734
 METASTAZA

Răzvan să atingă ușor, împreună cu ale ei, materialul slipului de pe

manechinul bronzat, fără cap și picioare, din fața lor.
Cu Marguerita agățată de braț, Răzvan comandă vânzătoarei
modelul dorit. Aceasta, cu zâmbetul pe buze, întrebă dacă măsurile
sunt pentru doamna ce-l însoțește. Răzvan nu răspunse cu „da‖, ci
dictând câteva mărimi pentru bust, cupă și slip. Mirată,
vânzătoarea o mai măsură o dată pe Marguerita, din ochi, și
încuviințând cele dictate se pregătea să aducă cele cerute, Răzvan
o opri puțin, apoi comandă și un neglije scurt, vaporos, cu aceleași
imprimeuri. În timp ce vânzătoarea împacheta cele cerute Răzvan
scrise pe o hârtie numele a șase modele de costume de baie,
trecând și măsurile în dreptul fiecăruia. Încheie cu o adresă din
București, unde să fie expediate. Curioasă, Marguerita privea
mirată la cele scrise de Răzvan. Realiză că acolo, la București,
Răzvan avea ceva admiratoare ce trebuiau împodobite intim de
Crăciun. Trebuia să-și dea mai multă osteneală dacă dorea să-l facă
pe Răzvan să devină dependent de ea. Când vânzătoarea le înmână
pachetul rămase la rândul ei mirată de comanda scrisă pe hârtia din
fața ei. Erau ultimele modele de costume de baie și făceau parte
din colecția expusă special, acum, în ajun de Crăciun. Făcu repede
socoteala și acceptă comanda.

Răzvan și Marguerita părăsiră Kranner Shop după ora

închiderii. Cubaneza, începu iar să-l tragă de mână înapoi, pe
același drum. „Iar vrea la cafenea, la ora asta?‖, se întreba Răzvan.
Marguerita însă nici nu se uită prin uriașele geamuri când trecură
pe lângă Café Am Hof. Nu o interesa că Mihai și Mihail încă mai
erau acolo la „taclale‖ organizatorice. Trecu mai departe spre
Hotel Park Hyatt, remorcându-l în continuare, strâns de mână, pe
Răzvan. Ajunși în marele hol al hotelului, Marguerita băgă mâna
în buzunarul sacoului lui Răzvan, unde văzuse că acesta a pus
cheia electronică dată de recepționerul-șef. „E dusă rău, cubaneza
asta frumoasă! N-o vrea să mergem direct, sus în cameră?‖, își zise
Răzvan. Marguerita nu îl conduse spre lift, ci îl trase după ea spre
Spaul Arany una din atracțiile principale ale hotelului.

735
 MIRCEA BULATOV

Ca la ea acasă se legitimă cu cartela cheii electronice și, ca o

bună cunoscătoare a locului, merse direct spre una din sălile de
tratament și masaj. Cum intrară pe somptuoasele uși cu ornamente
de alamă aurită, două maseuze le ieșiră în întâmpinare pentru a-i
face comozi și începură cu întrebări de rutină pentru a ști ce
proceduri doreau tinerii clienți. Atunci Marguerita îl întrebă pe
Răzvan în șoaptă:
— Ai cash la tine?
— Dolari sau lire? întrebă Răzvan, intrând în jocul cubanezei.
— Orice. Dă-mi două de-o sută.
Cele două hârtii verzi intrară în buzunarele maseuzelor care
ieșiră afară însoțite de indicația Margueritei: „Să nu ne deranjeze
nimeni un ceas!‖. Apoi, întorcându-se spre Răzvan, îi porunci:
— Dă-mi costumul de baie și dezbracă-te…
— De ce? întrebă prostește Răzvan.
— Astă-seară eu sunt maseuza ta…
Peste trupul arămiu, bronzat pe plajele franceze sau spaniole,
cubaneza își puse doar bikinii rozalii, cu delicate imprimeuri
englezești à la PIP Collection. În acest incitant contrast, cubaneza
se apropie de Răzvan, care, gol pușcă, se întinse pe spate pe unul
din cele două paturi de masaj învelite cu cearceafuri moi, plușate,
de un închis gri feros. Marguerita, plăcut impresionată de ce-i fu
dat să vadă, luă două sticle din vitrina alăturată și picurând
alternativ din ele începu să-i maseze trupul pentru relaxare. În
timpul procedurii îi lăudă trupul nici atletic, nici efeminat și
încheie pe un ton ce nu mai era deloc poruncitor:
— După masaj preferi o baie cu mine în cada asta Jacuzzi sau
una la piscină?
— Prefer piscina, dar n-am slip. Doar nu-mi pun boxerii să
râdă lumea de mine…
— Ți-am pomenit de ei? Aici lipsa lor nu contează, iar pentru
tine din contra… e un avantaj.
— Ai început să vorbești aiurea, Margueritaaa…

736
 METASTAZA

— Îmi place cum îmi pronunți numele… Și ai să vezi că nu

greșesc când o să înoți cu mine în costumul lui Adam. O să aibă
babetele după ce saliva…
— Scuze! Marguerita, nu pot să merg așa. Mai ales dacă sunt
și femei bătrâne, cum spui tu.
— Aici ești socotită deja babă la treizeci și… de ani. Babele
astea o să te soarbă din priviri. Pentru ce crezi că vin aici? Și ca
să-ți dau un pic de curaj, vin cu tine îmbrăcată la fel, ca Eva.
Abia își termină Marguerita explicația că își lepăda bikinii roz,
cu imprimeuri fine, și-l trase pe Răzvan după ea pe culoarul ce
ducea la piscină. La acea oră în apă nu mai era nimeni, iar pe
canapelele de pe marginea bazinului ședeau, la taifas, un bărbat și
două femei, din categoria celor descrise de Marguerita. Discutau
sau mai bine zis flirtau plictisite. Răzvan, ca să nu scadă în ochii
cubanezei, își făcu curaj și se ascunse, aruncându-se în apa
cristalină. Începu să înoate în lungul bazinului. Abia atunci
observă cât de puternice erau luminile subacvatice ce făceau
concurență cu cele de pe margine și-i expuneau goliciunea ca
într-un studio foto, amfibiu. Calmă, Marguerita plonjă și ea în apă
înotând alături și invitându-l la o întrecerea de bras. Cei doi se
prinseră în joc pentru patru lungimi de bazin. La final, când
ajunseră lângă balustrada de inox, ce dădea în capătul bazinului
spre basorelieful de marmură cu cei doi tribuni tolăniți într-o baie
romană, Răzvan gâfâia, iar cubaneza zâmbea, invitându-l la o nouă
cursă. Gentil, Răzvan îi întinse mâna spre a o scoate din apă,
pentru a pleca odată din baia de apă și lumină. Deodată, de pe
ambele părți ale bazinului, din zona canapelelor plușate, îi
întâmpină un ropot de aplauze.
Cele două femei, ce stăteau la taclale când Răzvan și
Marguerita plonjară în apă, și-au chemat prietenii, din sălile de
tratament, să vadă splendoarea nudă a celor două trupuri tinere
care înotau voinicește. După ieșirea din apă, cu broboanele încă
lipite pe trupul mlădios, Marguerita nu se ferea de zecile de priviri
senzuale ce-i scanau frumusețea nudă și răspundea aplauzelor
admirative cu dezinvolte fluturări din mână.

737
 MIRCEA BULATOV

Răzvan pășea alături beat de rușine. Acum, el o ținea strâns de

mână având nevoie de călăuză. Își ascundea privirile în luciul
dalelor de marmură din fața pașilor săi, dar se ambiționa să pară la
fel de tare ca și cubaneza. Când mai aveau puțin până scăpau din
baia de lumină și urmau să intre pe culoarul ce-i ducea la sala de
masaj, Răzvan cuteză chiar să o imite, salutând spectatorii ad-hoc.
Gestul îi fu fatal. Ridicând mâna și fluturând-o puternic stânga-
dreapta, cum făcea Marguerita, uită că și bărbăția lui făcea la fel,
acolo mai jos, unde erau pironite privirile tuturor, dar mai ales ale
femeilor. Din partea acestora, ce admirau mai mult legănatul de
jos, decât cel de sus al mâinii înălțate de Răzvan, izbucniră urale și
strigăte de bis în germană și în engleză. Admiratorii celor două
trupuri perfecte credeau că au avut parte, din partea administrației,
de un spectacol incitant și atrăgător, la fel ca numele Spaului
Arany213.
De îndată ce ajunseră în spatele ușilor cu decorațiuni aurite ale
sălii de masaj, Răzvan se repezi la boxerii și hainele salvatoare. Le
îmbrăcă simțindu-se protejat precum melcul de cochilia sa. Nu mai
avea chef nici să-i admire trupul Margueritei ce-și punea hainele
cu încetinitorul în fața sa. Când termină îmbrăcatul, cubaneza
scoase scurtul veșmânt străveziu, din pachetul cu sigla colecției
PIP Beachwear, și se îndreptă spre Răzvan zicând:
— Bravo! Ai fost tare, mi-ai plăcut și mie… nu numai
babetelor venite la pescuit…
— Să fiu drept sunt cam supărat pe tine, dar m-ai vrăjit cu
bucuria ta de viață nebună, fără tipare, cu strânsul tău de mână
copilăresc, cu…
— Am să fiu și eu sinceră cu tine. Chiar și după ce ți-am văzut
dotarea, dacă ai fi ales o baie în doi, aici, ți-aș fi dat papucii. Un
bărbat adevărat ascultă de-o femeie în flăcări. Acum meriți să mă
admiri domol, doar cu ăsta pe mine. Te-am citit, ai curaj, dar ești o
fire romantică. De-aia mi l-ai cumpărat, conchise Marguerita,
213
Spa Arany – Situat într-un fost uriaș seif bancar din Viena. Arany este
derivat dintr-un cuvânt maghiar pentru aur.

738
 METASTAZA

făcând mototol neglijeul și vârându-l în buzunarul din interiorul

hainei lui Răzvan.
Acesta începu să zâmbească gândindu-se: „Oare peste tot în
lume, când te apreciază o femeie îți vâră cele mai intime haine prin
buzunare?‖

Ajunși în apartamentul de la etajul unu, rezervat de obicei

pentru diplomați, cu vedere spre piața cu târgul Weihnachts
Markt214 și spre vechiul sediu central al pompierilor municipalității
vieneze, cei doi tineri gustară aperitivele comandate de
Marguerita. Terminară cu fructe și un scump vin roșu, Chateau
Petrus, comandat de Răzvan ce dorea să o epateze pe cubaneză.
Nu știa că un mult mai ieftin pahar cu Mojito ar fi impresionat-o
mai mult.
După ce savură ultimele boabe mari de struguri aurii,
Marguerita se dezbrăcă prima, aruncându-și peste umeri străvezia
acoperitoare, de la PIP Beachwear Collection, scoasă molatec din
buzunarul lui Răzvan. Acesta nu se lăsă nici el mai prejos, apoi
tolăniți pe patul cu așternut moale, sidefiu, se admirară îndelung
unul pe celălalt. Săturându-se de atâta privit, Marguerita își lepădă
vaporosul neglijeu și-l azvârli, în joacă, peste bărbăția lui Răzvan.
Nu peste mult timp se aruncă și ea în aceeași direcție provocându-l
la… Temperamentul exuberant al cubanezei era cu greu ținut în
frâu de logicele cugetări ale unei viitoare șefe de rezidenți estici, ai
puternicei agenții.
Mai erau câteva ore până dimineața, când gândurile
Margueritei se limpeziră. Se desprinse cu greu din ultima
contopire cu Răzvan, iar mintea ei hotărî definitiv să-și asume
riscul de a-l susține în numirea de șef al rezidenței agenției în
România. Acesta nu știa că decizia Margueritei fusese hotărâtă și
de plăcutele simțiri producătoare de endorfine, trăite de ea, de mai
multe ori, în acea noapte. Nici cubaneza, la rândul ei, ce urma să-i
fie șefă și singura legătură cu agenția, habar nu avea că meritele
214
Piața de Crăciun – ( în germană Weihnachts Markt).

739
 MIRCEA BULATOV

făuritoare de plăceri ale lui Răzvan nu se datorau exclusiv

bărbăției și înfățișării sale.
Cele mai multe erau urmarea meditațiilor în arta iubirii, făcute
de frumoasele muncitoare ale răposatului său unchi, Ionel.
Trecându-și degetele, fătute furcă, prin părul ciufulit, Marguerita
se sculă și fără a-și pune ceva pe ea, se îndreptă spre fereastra ce
dădea spre piață. Începu să râdă privind la mașinile de stins
incendii parcate în fața sediului pompierilor municipali. Încă ardea
toată după noaptea de amor intens petrecută cu Răzvan. Chibzuia
asupra celor trăite și se întreba: „De unde atâta experiență și vlagă
la tânărul ăsta? Și nu a luat nicio pastilă… Mihail sau Mihai chiar
dacă ar fi fost mai tineri și ar fi luat un pumn de pilule albastre nu
l-ar fi egalat.‖
Răzvan, rămas tolănit în pat, o urmărea cu privirea. Îi admira
spatele perfect de înotătoare, dar mai ales micul spațiu liber sub
formă de inimă, format între flexorii coapselor și dealurile fesiere
avântate spre spate, ca pupa unui galion levantin. Fascinația
produsă pupilelor din ochii lui Răzvan era sporită și de
coincidența alinierii lor cu frumoasa cavitate, cu contur de inimă,
pe unde pătrundeau câteva raze din lumina reflectoarelor cu iod
din fața sediului pompierilor Vienei. Puternicele lor raze portocalii
aruncau luciri de aur peste cei câțiva cârlionți negri ce se
întrezăreau în partea superioară a golului.
Marguerita, simțind că este admirată, se întoarse cu fața spre el
zicând cu voce tare:
— Am hotărât, ești al meu…
— Pentru câte zile? întrebă Răzvan, zâmbind ademenitor și
lăsând dezgoliți, câteva clipe, dinții din față, de un alb perlat.
— Până la moarte, șopti Marguerita, ce ajunse la marginea
patului, lăsându-l pe Răzvan să o admire de jos în sus și de atât de
aproape.
— Doar nu vrei să ne căsătorim?
— O căsătorie poate fi desfăcută pe când ce-am hotărât eu, nu.
— Începi să mă sperii Marguerita, despre ce e vorba?
— Am decis să devii capul spionilor noștri în România.

740
 METASTAZA

— Ceee? îngăimă mirat Răzvan, ridicându-se în genunchi și

lăsând să-i alunece, de pe umeri, cearceaful.
În fața priveliștii incitante, cu Răzvan rămas nemișcat și puțin
speriat în mijlocul patului, bun de model pentru un Michelangelo
ce-ar fi creat un nou David, dar într-o altă poziție, cubaneza
înfierbântată nu mai rezistă, aruncându-se în brațele lui. În timp
ce-i frământa trupul îi șoptea la ureche:
— Răzvane, trebuie să-mi stingi focul…
— Încerc, dar tu mai mult te-aprinzi… Vrei să mă termini?
— Taci! Lucrează mai… și ascultă!
— Ce?
— De azi o să asculți doar de mine, mai precis de ordinele pe
care o să ți le transmit eu. Taică-tu o să-ți fie consilier. Acum ai
intrat în hora noastră. Te avertizez, cum a fost atenționat cândva și
taică-tu, că din ea nu mai poți ieși decât cu picioarele înainte. Iar
dacă torni pentru mai mulți bani, din altă parte, ești găsit și-n gaură
de șarpe… Mai repede, mai repede…
— Eu nu, dar dacă alții cu care voi lucra o să facă asta?
întrebă Răzvan, întețindu-și mișcările, fără a uita de sfatul
meditatoarelor lui în meșteșugul amorului privitor la controlul
respirației.
— Nu o să facă așa ceva dacă-i faci să creadă doar în bani și-i
servești periodic cu multă, multă frică… Hai! Mai repede, și mai
repede… Ești minunat… Cred că o să explodăm deodată…

În timp ce la Hotel Park Hyatt, în apartamentul pentru

diplomați, patul uriaș tremurase toată noaptea, la Café Am Hof
Mihail îi dădea lui Mihai o sumedenie de instrucțiuni. Acesta
împreună cu fiul său, ce urma să-l înlocuiască în șefia rezidenței
agenției din România, trebuiau să se implice mai mult în politică și
în afaceri. Pentru politică trebuiau să introducă noua metodă de
lucru, împroșcarea cu rahat. Cât mai mult rahat, peste toți, ca omul
simplu să nu mai distingă ce e alb și ce e negru. Iar mizeria
împroșcată trebuia aflată de cât mai mulți. Cum, unde și cu cine?
Cum? Prin minciuni bine plătite, împletite cu un dram de adevăr
pentru a fi credibile. Unde? În studiourile de televiziune și pe net.
741
 MIRCEA BULATOV

Cu cine? Dacă se putea chiar cu cei mai buni ziariști, ce pentru

arginți, nu conta suma, își vindeau alături de abilitatea jurnalistică
și coloana vertebrală.
Marionetele urmau să manipuleze alte marionete și, în ultimul
rând, prostimea. România trebuia să rămână cât mai goală de
oameni valoroși, iar Uniunea Europeană să apară ca o sperietoare
pentru cei ce-și bagă mâna în banul public. Mihai primi indicații
noi și pentru politicieni. Devenea necesar, chiar obligatoriu,
încurajarea hoției mai ales din banii proveniți din UE. Cei ce nu
știau cum, trebuiau învățați. De ce? Contabilizând secretele acestor
hoții și strângând dovezi, agenția îi avea la mână pe făptuitori, prin
Mihai și Răzvan. Iar dacă Strasbourgul se supără, e și mai bine.
România o să fie mustrată de marile puteri ale Europei care nu o să
accepte subtilizarea banului public, iar singurul drum liber o să fie
spre Moscova. Mihai înțelese că nu mai avea nici o scăpare.
Gândurile lui trebuiau să vorbească rusește, dar nu în felul de
exprimare al lui Dostoievski sau Tolstoi, ci în cel sovietic al lui
Dejerzinski. Cu ani în urmă ar fi putut să renunțe la puterea oferită
de agenție prin Mihail. Acum, acest lucru nu mai era posibil. Chiar
și un refuz politicos s-ar fi transformat în sinucidere curată.
Această putere urma poate să-l strivească, iar singurului său fiu
să-i fure mințile și să-l azvârle în aceeași prăpastie sufletească în
care el căzuse de mult.
Și pentru afaceri începea o nouă eră. Cea a banilor cash și a
spălării celor murdari. Mihai rămase surprins când cele spuse de
Mihail ajunseră la acest aspect. Mirarea nu se datora metodelor
indicate, ci faptului că, de timpuriu, băiatul lui fusese monitorizat
de agenție și fusese găsit apt pentru toate cele pomenite de
moșitorul de spioni ce în curând ieșea la pensie. Așa se întâmplase
și cu el, dar târziu, când deja activase ani mulți în Securitate.
Acum totul se petrecea rapid, timpuriu și la scară mare. Oare
Răzvan putea să facă față la toate astea? Cu agenția nu te puteai
juca. Greșelile nu erau iertate și se plăteau cu singura monedă
acceptată de capii ei: cu viața.

742
 METASTAZA

***

Mă reîntorc la seara de Crăciun a lui 2006, mai precis în fața

casei lui Răzvan, ce fusese înainte a unchiului Ionel moștenită de
la Dima. Taxiul mă lăsă în fața acelorași porți din fier forjat unde
l-am așteptat să mi le deschidă, pe George, în noaptea de pomină
din decembrie 2004. Așteptam ca și atunci deschiderea lor. Doar
că în acea noapte friguroasă, George, caristmaticul polițist mi-a
deschis-o pentru a face împreună percheziția neautorizată ce ne-a
dezvăluit secretul atelierului din fundul curții, unde se fabricau
țigaretele cu arome producătoare de efemere bucurii. Acum sunam
la interfon și nu apărea nimeni. Mă pregăteam să scot telefonul
mobil din buzunar și să-l sun pe Răzvan. Nu apucai, poarta se
deschise și chiar el mă înșfăcă de mânecă trăgându-mă înăuntru.
Îmi șopti cu aceeași voce speriată cu care mă invitase la telefon să
vin urgent:
— Cu ce ai venit artistule?
— Cu taxiul. Nu mi-ai zis așa? îl luai la pertu, deși știam ce
hram poartă acum.
— Bine, bine! Chiar foarte bine… Când ai dat colțul venind
din Calea Giulești ai văzut vreo mașină parcată cu cineva în ea ?
— Da, chiar m-am mirat… Doi bărbați stăteau într-o mașină
cu luminile stinse. Fumau nervoși, le-am văzut jarul roșiatic al
țigărilor…
— Hai înăuntru! E groasă rău… Cine mă filează? când toți
sunt de-ai mei… continuă Răzvan, bolborosind ultimele cuvinte
doar pentru el.
Ajunși în sufrageria salon, Răzvan mă pofti pe canapea și-mi
făcu semn să desfac, jos pe mocheta roșie, sulul cu uriașele
fotografii. M-am chinuit să le desfac, stătuseră atâta vreme ruluite.
Cu greu am întins-o pe prima punând pe fiecare colț al fotografiei,
de doi pe doi metri, câte o vază. Cât era de tracasat, Răzvan începu
să zâmbească când văzu fotografia de la banchetul de sfârșit de
liceu, mare cât o reclamă de pe-un panou publicitar stradal. Era
743
 MIRCEA BULATOV

cea în care bruneta, în prim-plan stătea agățată de gâtul lui în timp

ce-i vâra în elegantul sacou alb, pe post de batistă de buzunar,
bikinii de elastan negru cu margini din dantelă de aceeași culoare.
În plan secund, puțin în blur, blonda flutura un triunghi
asemănător încercând să ajungă la buzunarul lui Răzvan. Zâmbetul
nu dură mult și se transformă în grimasă, parcă l-ar fi durut ceva,
apoi îmi zise grăbit:
— Hai și ajută-mă să o lipesc pe perete în dormitor…
— De ce?
— Nu pune întrebări! Posterul uriaș îl iau eu, tu ia adezivul
pregătit de mine de pe pervaz și urmează-mă.
Când am intrat în ciudatul dormitor, fără ușă la intrare, am
rămas surprins. Pe mijlocul patului, doar cu niște chiloți roșii, de
croială braziliană, stătea chircită blonda. Am recunoscut-o imediat.
Era prietena brunetei din fotografia pe care Răzvan ținea morțiș să
o lipim acum, în toiul nopții, pe peretele din fața patului uriaș.
Scâncea întruna ca un pisoi ce și-a pierdut mama. Când ne-a văzut
nici nu s-a sinchisit să-și tragă pledul peste ea. Oricum în dormitor
era cald. Cum stătea întinsă pe burtă, se uita la noi absentă, cu
niște ochi roșii de plâns, dar și de altceva. M-am aplecat să o
privesc mai bine, apoi i-am atras atenția lui Răzvan:
— Fata asta poate să moară. Hai, s-o ducem la spital. Cred că
a consumat multă…
— Te pricepi la simptomele consumului de droguri. Da, a luat
heroină, dar nu multă. Eu i-am dat, atât cât trebuia. Doar așa s-a
liniștit după ce a aflat că bruneta s-a sinucis. Hai, ajută-mă să
lipesc ăsta odată… Dă-mi lipiciul, zise Răzvan în timp ce se urca
pe un scaun cu uriașa fotografie în mână.
— Unde este trupul brunetei? L-ai lăsat în ghereta portarului?
Bagă-l în casă, aprinde o lumânare și… cheamă salvarea, poliția.
Ție îți arde de postere acuma? Ce om ești? Înseamnă că nici visul
ăsta nu m-a mințit…
— Măi artistule, tu ori ești nebun ori naiba știe cine te
informează în timp real, de știi totul despre mine. Și curios e că
n-ai spus încă la nimeni nimic. Mă refer la întâlnirea noastră de la

744
 METASTAZA

discotecă, când ți-am comandat pozele astea, așa de mari, făcute la

banchetul de la liceu… Uite, gata, am terminat. Pot să vină să
încerce să mă salte. Vorbesc de pândarii pe care i-ai văzut la colțul
străzii. Tu mi-ai adus alibiul ăsta frumos ce stă acum pe perete.
Prima impresie contează întotdeauna… Las să se înțeleagă că
proasta s-a sinucis din gelozie că țin mai mult la blondă decât la
ea. Le arăt trupul, legiștii își fac treaba și… valea! Cu bodyguardul
ca martor, restul discuției o să fie la sediul poliției. Asta mă
interesează cel mai mult. Să nu cotrobăie ăștia prin fundul curții, la
atelierul de țigarete aromate de care habar n-am de unde știai că se
fabrică aici, încă de acum doi ani… Acum putem sta de vorbă
liniștiți. Ia loc pe pat că vin și eu după ce arunc lipiciul. Nu vreau
ca cei care o să cerceteze cazul să creadă că l-am lipit de curând…
Mă mir că de atâta vreme știi destule lucruri negre despre mine și
nu-mi ceri nimic pentru tăcere, continuă Răzvan, întorcându-se în
dormitor și tolănindu-se pe pat, lângă blonda ce zăcea beton.
— Ți-am zis de atunci, dar se vede că nu mă crezi nici acum.
Profit că ești puțin speriat și am să-ți cer totuși ceva…
— În sfârșit, vii de acasă. Până acum de ce ți-a fost frică să-mi
spui ce vrei? Credeai că am să pun să ți se facă felu‘? Nu ți-ai dat
seama că-mi ești simpatic, așa bătrân și puțin dus. Cere-mi ce vrei!
— Înainte de toate, pune pledul peste coapsele blondei. Nu
este frumos să-ți vorbesc despre ce vreau de la tine cu formele
astea așa de dezgolite …
— Fie, na c-am acoperit-o… făcu pe ascultătorul Răzvan, apoi
continuă sobru: „Ce-mi ceri?‖
— S-o rupi cu cubaneza! E spre binele tău…
Urmă un moment de tăcere totală. Uimit de ce i-am cerut,
Răzvan se ridică din tolăneala lui, de lângă blonda ce se întoarse în
somn cu spatele la noi, se așeză lângă mine, mă privi în ochi și-mi
spuse:
— Măi omule, acum îmi dau seama de ce nu mi-ai cerut ceva
până acum. Ești ori de-al americanilor ori de la MI 6. Nu aveți cum
să-mi încurcați planurile și atunci mă luați la sentiment. Ce vreți de
fapt, în numele lui Dumnezeu?

745
 MIRCEA BULATOV

— Nu-l amesteca pe Cel de Sus, cu cei pomeniți de tine…

— Iar mă iei cu bazaconii de-astea, cin‘ te crede? Ce știi
despre mine și cubaneză? Hai, să te-aud!
— Te-a vrăjit cu șarmul și naturalețea ei încât ai făcut tot ce-a
vrut, tot ce ți-a poruncit, acolo la Viena și aici, de când i-ai luat
locul lui taică-tu. Vrei să-ți dau detalii din cele întâmplate la
piscina de la Spaul Arany? Cum mărșăluiai cu ea de mână salutând
mulțimea ce vă admira goliciunea…
— Mda… Ați avut microfoane și camere de luat vederi cu
care m-ați urmărit. Ei și!? Doar din cauza asta să o trădez pe
Margue… Fugi de-aici! Na, că ți-am zis și cum o cheamă… Nu
știu ce faci, dar parcă ai putere de hipnoză, bătrâne.
— Nu-i vorba de niciun microfon sau altceva asemănător,
activat pe urmele tale. Doar visul, doar visul de la El și rugămintea
bunicului tău Dima: „Împiedică-l pe Răzvan să facă relele pe care
le-am făcut eu.‖
— Și ce rele fac eu? Că mă culc, scuze, că mă culcam de-
odată cu blonda și cu bruneta, fie-i țărâna ușoară… Că ascult de
ordinele unei cubaneze frumoase, cu care mai fac și amor… Astea-
s picanterii, nu rele. Toți le fac și se mai duc și la biserică. Măcar
eu nu mă duc. Nu sunt fariseu, cum ziceți voi bisericoșii.
— Ba da, ești… și fariseu și iudă.
— Haida de! Ești nostim! Ai dovezi?
— Am, deși, chiar dacă ți le spun, se pare că tot piatră vrei să
rămâi, Răzvane.
— Aștept, zi-le odată!
Sperând că-l conving să se oprească din rele am scos mobilul și
am început să-i citec din fișierul decriptat, primit de la George.
— La Constanța ai două firme ce maschează traficul cu
mărfurile nevămuite…
— N-am două ci trei, mă corectă sarcastic Răzvan.
— Conduci din umbră numeroase discoteci și baruri la
București, Brașov, iar acum încerci și la Timișoara unde ai
probleme cu frații Cris…

746
 METASTAZA

— Greșit, i-am liniștit. Nu se mai dau mari, acum sunt ai mei.

Hai, ce mai știi?
— Case de schimb valutar și de amanet. Controlezi câteva
zeci în diferite orașe…
— Mai ai ceva bătrâne?
— Bordeluri ce funcționează ca săli de fitness sau saloane
pentru masaj. Sunt pline de femei ușoare ce lucrează pentru tine în
hotelurile de lux, din țară și din străinătate. Pe multe le-ai adus de
peste Prut, facilitându-le obținerea cetățeniei. Asta nu din spirit
caritabil, ci ca după ce le-ai școlit, cu profesoarele tale, să circule
liber în toată Europa. Pe cele deștepte le plasezi la cine te
interesează pentru a obține informații, iar celelalte pentru bani și…
— Bine, bine! Să zicem că sunt în spatele tuturor acestor…
aranjamente. Sunt doar niște banale afaceri pe care mi le citești,
așa, nonșalant. Înseamnă că ți-ai făcut undeva o poliță de
asigurare. Dacă fac ca tu să dispari fizic, ele vor apărea undeva
public cu ceva dovezi, poze și alte de-astea. Ce vrei de la mine?
Bani, știu că nu vrei, i-ai refuzat și acum doi ani când am vrut să-ți
fac cel mai modern studio-foto… Mă vezi disperat cu bruneta
moartă în cabina portarului și cu pândarii în mașina de la colț de
stradă. Din cauza lor nu pot să-mi chem oamenii mei să-i facă
dispărut trupul. Dacă sunt prinși iese dandana mare ce se lasă sigur
cu percheziție. Mai e și blonda asta isterică căreia a trebuit să-i dau
două palme ca să ia hapurile liniștitoare. Mă tot întreba unde îi e
surata. Parc-ar fi fost siameze, nu le-am văzut niciodată singure,
nici la mine-n pat, nici aiurea… Na, c-am ajuns să mă văicăresc
ție… Mai spuneai ceva ce m-a zgâriat la ureche, că sunt și iudă. Pe
cine-am vândut?
— Pe mulți, pe foarte mulți, pe care nici nu-i cunoști. Pe cei ce
pleacă scârbiți din țara asta devenită de nerecunoscut. De-aia ești
iudă, că vinzi totul din moșia natală la ordinele cubanezei, ce ți le
plasează între două partide de amor ieftin pe paturi scumpe din
hoteluri de cinci stele, prin Europa…

747
 MIRCEA BULATOV

— Hoo! Oprește-te! Nu vezi că raționezi greșit? Nu eu îi oblig

să plece din țară. Ei sunt lași, să rămână aici și să se lupte cu mine,
cu ai mei dacă vor să nu se desprindă România de Europa.
— Aici ai parțial dreptate. Vă folosiți de încrengătura de
derbedei cu papion ce se trag, ca și tine, din vechile iude instalate
de oamenii lui Stalin. Ați fost puțini atunci, dar v-ați înmulțit ca
năpârcile. Iar cei mulți, ce nu au venin în cerul gurii ca și voi, își
iau lumea-n cap și pleacă. Am înțeles jocul vostru, nu veți scoate
România din Uniunea Europeană, ci o să scoateți Europa din
România. Și pe ce drum o să apuce atunci țara asta? Pe drumul
dictat de cubaneză… Chiar nu te deranjează că o să se ajungă ca
inculții să facă sluj în fața voastră, iar voi în fața celor ce le stă în
gât că încă mai suntem o țară?
— Te-ai aprins bătrâne, văd că nu ți-e frică…
— Am încercat doar să te fac să-ți fie scârbă de ce faci, dar nu
cred că voi reuși să-i îndeplinesc rugămintea lui Dima. Lui măcar i
s-a luminat cugetul în ultima clipă și a văzut că a fost mereu de
partea răului. Tu stai comod, pitit ca și prietenii tăi, în zona dintre
alb și negru. Acolo nu vă deranjează nici lumina, nici întunericul.
Vă simțiți bine în cenușiul unde nu răzbate nicio mustrare de
conștiință, pentru tot răul făcut. Dar să știi că după… nu este decât
lumină. Acolo vă veți primi judecata, apoi pedeapsa…
— Iar vrei să mă sperii cu cele de după?
— Nicidecum! Chiar te asigur că n-ai să pățești nimic cu fata
cea moartă… Te iubește prea mult.
— Cine?
— Satana. El te va scăpa.
— Cum?
— Nu știu! Poate prin îngerii lui. Una știu, ține la tine prea
mult. Așa o să-ți fie recunoscător pentru răul pe care îl faci și pe
care îl vei mai face în țara asta.
— Deci Dumnezeu nu mă va mai pedepsi, cum mi-ai profețit
acum doi ani? Nu te mai înțeleg bătrâne! Una ziceai atunci, alta
acu…

748
 METASTAZA

— Ai înțeles greșit. Mai rău, Dumnezeu ți-a întors spatele și te

lasă în voia minții tale… Știe că nu vrei să te căiești și mai știe că
ești prea laș ca să te pui de-a curmezișul răului dospit de taică-tu și
pe care acum îl coci tu și-l mai și vinzi drept pâine aburindă… Pe
mulți o să-i ademenești să mănânce din ea, iar vanitatea din tine o
să se umfle atât de mult încât o să ajungi în scurt timp să-ți urle
sufletul. Atunci o să fie însă prea târziu, nici tu nu o să te mai ierți.
— Nu te cred, deși ar trebui... Văd că ești un prezicător, un
proroc, cum ziceți voi, că doar mi-ai spus atâtea pe care doar eu le
știu…
— Nu mă crezi acum, dar ai să-ți aduci aminte de vorbele
mele când cel rău, ce te scarpină acum sub bărbie, o să râdă de tine
Răzvane.
— Adineauri ziceai că el mă va scăpa și acum zici că…
— Mă repet, ca să ții minte, o să râdă de tine știind că nu mai
ai cale de-ntors și o să-l urmezi până la capăt, până în iadul de care
râzi azi, sortit inițial doar lui și îngerilor săi.
— Vrei să bagi frica de iad în mine? Ești nebun de-a binelea
artistule! Nu ține la mine…
— Nu m-ai înțeles. Niciodată frica nu te face mai bun, mai
creștin, mai cu teamă de Dumnezeu. Te poate face doar să respecți
anumite legi și ritualuri. Doar dragostea schimbă sufletul omului.
Chiar ești atât de împietrit, încât nici măcar o lumânare nu vrei să
pui la capul proastei ce te-a iubit. Hai, să o aducem totuși în casă și
când vor veni anchetatorii să vadă un pic de compasiune din partea
ta…
— Bine! Hai, afară! O să vorbesc cu grasu‘ să o aducă el. Nu
vreau să pun mâna pe ea. Acu‘ câteva ore voia să facă dragoste cu
mine, iar acum cred că-i sloi, zise Răzvan, ridicându-se în picioare.
Nu observă că în spatele lui, blonda zgribulită a frig tremura
cu pledul cazut din nou, de pe trupul aproape gol. Mi-am dat
seama că tremurul era cauzat de drogurile luate, căci în dormitor
era căldură suficientă. Am ridicat pledul și am învelit-o, punându-i
la spate toate pernele găsite, pentru a-i ține de cald.

749
 MIRCEA BULATOV

L-am ajuns din urmă pe Răzvan care cu pași repezi aproape

ajunsese lângă ghereta grasului unde se împușcase bruneta.
— Grasule! Ia trupul brunetei și adu-l în casă. Trebuie să-i
aprindem și niște lumânari. O să-i punem și ceva flori.
Deocamdată le pui pe cele din hol. Când se face dimineață
comandăm sicriul și coroanele. Trebuie să-i facem o înmormântare
frumoasă. După autopsie… sigur că anchetatorii ce pândesc acum
la colț o să ducă moarta la IML… am să pun să fie aranjată ca să
arate, mai frumoasă decât a fost vie… să vadă lumea că…
Răzvan vorbea mai mult de unul singur, dezlânat, și începu să
tremure de frig. Ieșise în gerul de afară direct din dormitorul
călduros, doar cu cămașa de mătase pe jumătate scoasă din
pantaloni. Văzând că grasul, îmbrăcat cu geaca îmblănită pentru
pază, tăcea tâmp și nu-i răspundea, răsuci mânerul și deschise ușa
gheretei. Rămase împietrit câtva timp, apoi se-ntoarse spre gras și
se stropși la el cu o voce bleagă:
— Unde-ai pus-o? Ți-am zis să nu te atingi de ea până vin
anchetatorii!
— Pe cine să pun șefule?
— Cum pe cine? Pe brunetă, pe moartă, pe împușcată… Ce
te-ai tâmpit? Nu mai înțelegi românește? Bătrâne, vino să-l întrebi
tu că ăsta ori e în stare de șoc, ori nu mai aude bine.
— Întrebați de brunetă șefule? De prietena blondei…
— Păi de cine altcineva, se rățoi Răzvan la bodyguardul cel
gras.
— Domnișoara a plecat… Eu i-am deschis poarta. O aștepta o
mașină cu doi domni. Au invitat-o în mașină și valea. Cu dânșii a
plecat șefule.
— Măi grasule, ai înnebunit? Cum să plece moarta? Nu ai
venit la mine și mi-ai spus că s-a împușcat căzând la tine-n brațe.
— N-am zis așa ceva șefule. Poate ați visat. Sunteți obosit
duceți-vă să vă culcați. Aici totul este în ordine. A fost o noapte
liniștită. Acuși vine dimineața… Mergeți în casă șefule! Să nu
răciți!
Răzvan se apropie de mine și îmi șopti la ureche:

750
 METASTAZA

— Ai avut dreptate! A venit necuratul, ba nu, îngerii lui.

Acum mi-e frică, nu o să-l pot refuza nicicând. Pleacă de lângă
mine și să nu mă mai cauți! Nu te mai pot nici asculta… Se
împlinesc toate cele spuse de tine… Pleacă!

Am ieșit pe poarta din fier forjat cu o senzație de rece ud pe

spate. Și nu eram transpirat. Era clar că trecusem printre piesele
negre ale unei table de șah, invizibilă pentru cei mai mulți.
Am ajuns pe Calea Giulești când se iveau zorile. Lângă
cimitir, autobuzul se pregătea să plece în prima sa cursă. Câțiva
cheflii, ce petrecuseră cu multă băutură noaptea Nașterii
Domnului, se urcară împleticindu-se mai, mai să cadă. Așteptam
să ajung cât mai repede acasă. Odată ajuns, am intrat ușor, să nu-
mi trezesc soția, și m-am culcat pe divanul din sufragerie. Voiam
să fug, să mă ascund în spatele pleoapelor de cine-mi producea
senzația de rece ud. Chiar m-am rugat, rostind scurta rugăciune a
Apostolului Petru când se afunda în talazurile mării înfuriate:
„Doamne, scapă-mă!‖
Într-un târziu adormii. Visam o mare tablă de șah plină cu
piese negre. Pe sfera din capul nebunului se oglindea chipul lui
Răzvan ce se uita lung la una din turele de aceeași culoare. De
acolo îi zâmbea cubaneza Marguerita, stând pe crenelurile
turnulu,i îmbrăcată doar cu costumul de baie Bikini Lotte de
culoare roz, împodobit cu modele de micuți trandafiri, corali,
scoici și peștișori. Mai străduiam, în vis, să văd ceva ce se zărea ca
prin ceață departe de tot. Era regina neagră ce purta pe piept un
medalion ce aducea cu cel al insignei colonelului NKVD-ist ce îl
făcuse pe Dima să devină colaborator. În sfârșit, adormii, dar
apucai să văd conturul tablei de șah. Nu era pătrățos, ci semăna cu
conturul țării noastre pe care o puzderie de piese albe se căzneau
să rămână în picioare. Nebunul striga către tură, iar aceasta către
regină:„Ce facem cu aceștia? Ei nu pot fi cumpărați…‖

751
MIRCEA BULATOV

752
 METASTAZA

Acesta e sfârșitul ?

„…Străjerule, mai este mult din noapte?”

Străjerul rãspunde: „Vine dimineața, și este tot noapte”.
(Isaia 21:11,12)

Închei, adăugând câteva nuanțe la ce vă spuneam la începutul

cărții, când pomeneam despre democrația lui Dumnezeu și despre
dragostea sa. Amândouă aceste cuvinte minunate încep în limba
română cu aceeași literă cu care începe și numele Creatorului.
Dacă în democrația Lui, Dumnezeu ne lasă să gândim liber, chiar
cu riscul de a-L critica sau nega, prin dragoste, atunci când este
înțeleasă că vine doar de la El, se poate armoniza totul. Nu la fel se
întâmplă într-o democrație instituită numai pe o gândire
pragmatică, total omenească. Atunci, omul lipsit de dragoste își
pune eul în față și i se închină, neștiind că în spatele acestui eu se
află stăpânul absolut al răului. Și atunci această democrație, din
care este exclus Dumnezeu, capătă alt nume, altă înfățișare,
dictatura.

Î n seara zilei de Crăciun a anului 2017, mă întorceam

împreună cu soția, de la slujba unei biserici noi, plină de
tineret. Pastorul și el tânăr fusese exclus nu de mult din
cult și din biserică. Devenise incomod pentru slujbașii lui
Dumnezeu ce continuau vechea tradiție de slugă la ochii și
urechile puterii, iar oficial se spunea că devenise prea charismatic.

753
 MIRCEA BULATOV

În plus, bătrâna Europă, din care iar făceam parte de ceva ani
cu acte în regulă, dădea semne de oboseală morală, adică devenise
aproape atee. Tinerii creștini de pe la noi, sătui de fariseismul
proțăpit la amvoane, căutau ceva mai apropiat de albul inocent al
Miresei lui Hristos215. Serviciul religios a fost plin de o bucurie
tristă. Să vă explic. În țară, copiii copiilor alde Dima sau Ceapă Ion
junior, ce puseseră umărul la instaurarea ciumei roșii în România
încă din 1944, conduceau acum totul: Parlamentul, Guvernul,
majoritatea Primăriilor, jaful din economie și… Tot ei, doreau prin
legi democratice făcute în grabă, pe genunchi, și votate așijderea,
pe repede înainte, îngenuncherea justiției ce se chinuia să rămână o
ultimă redută ce le mai stătea în cale. România nu mai avea vlagă,
se pregătea să moară. Tinerii plecau din țară cu miile. În acea seară
și în noua biserică începuse să se strecoare pe nevăzute tristețea
griului de afară. Un tânăr, ce pleca pentru muncă în Belgia, ținuse
morțiș să facă botezul aici, unde Îl cunoscuse pe Dumnezeu. Mulți
enoriași bucuroși de sărbătorirea Nașterii Mântuitorului aveau
lacrimi în ochi. Lacrimile lor parcă voiau să fie una cu cele ale
tânărului pe care îl podidise plânsul despărțirii de cei dragi. Cu
toții aveau același simțământ: ne mai părăsește o picătură de vlagă.
Cum vă spuneam, am luat autobuzul până la capăt, în centru, la
Galeriile de Artă Orizont. Mi-am luat soția de braț și, ca atunci
când eram tineri, am invitat-o la o plimbare nocturnă prin centrul
Bucureștiului. Ceva ca un magnet mă ducea fără să vreau spre
Palatul Regal. M-am trezit din vrajă când m-am aflat în fața
balconului de la fostul Palat al CC-ului. Atunci am realizat că
mersesem pe strada Demetru Ion Dobrescu, fosta Onești, pe care
era să fiu împușcat la Revoluție în ‘89. Griul de atunci parcă
dăinuia și acum peste Piața Revoluției. Am traversat spre Palatul
Regal. Frumosul gard din fier forjat era plin cu flori albe, până
departe spre Hotel Athènee Palace. M-am apropiat și am început să
fac fotografii. Nu aveam aparatul foto la mine, dar cu telefonul
mobil am reușit să iau destule cadre bune.
215
Mireasa lui Hristos – Unul din numele atribuite Bisericii în Biblie.

754
 METASTAZA

Peste coroanele, jerbele și buchetele de flori albe stăteau

agățate scrisori și bilete de rămas bun. Țara era în doliu. Pe 5
decembrie îi murise ultimul Rege, Mihai I, alungat de comuniști în
1947 și reîntors în România abia în 1997. Încercase de câteva ori
să revină, dar popularitatea suveranului îi speria pe urmașii celor
ce l-au alungat din țară. Acolo, pe gardul Palatului, nu vedeam
florile albe, ci un salut de „Rămas bun Românie!‖, spus în tăcere
de mioriticul rege Lear, de Iovul bibliei noastre românești. Plecase
definitiv, pe 16 decembrie, de la Palat, din Sala Tronului fără tron.
Odraslelor celor care l-au gonit cu ani în urmă, de pe tronul lui
Carol I, le-a fost frică să readucă la funeralii acest simbol al
regalității. Tronul gol parcă ar fi invitat un urmaș să-l ocupe.
Fricoșii l-au ținut, în continuare, pitulat bine la Muzeul
Pomiculturii și Viticulturii din Golești. Am plecat trist spre casă.
Lăsam doar culoarea aceea inocentă să străjuiască gardul Palatului.
În jur totul era de un gri jegos, iar eu și jumătatea mea trebuia să
trecem prin el. Nu am îndrăznit să dau glas gândurilor mele. Era
mai bine ca nici soția, ce pășea la braț cu mine, să nu știe. În plus,
ca orice creștin, cred că odată cuvântul rostit este aflat întâi de
Satana. Nu voiam să-i fac pe plac și să afle îndoiala ce mă măcina.
Atunci, durerea din sufletul meu începu să țipe: „Doamne!
Metastaza asta mai are leac?‖ În gând, Dumnezeu Bunuțu‘ binevoi
să-mi răspundă: „Fii pe pace! Sfârșitul nu-i aici…‖ Tot în minte
începură să se facă auzite versurile lui Bob Dylan, traduse și
cântate cu viața sa de Florian Pittiș:

Când nu mai ai nici vise

Și nu știi cum să te ridici,
Ține minte, sfârșitul nu-i aici!

755
 MIRCEA BULATOV

***

În ziua de 9 iunie 2018, Bucureștiul a avut o zi foarte agitată.

Și asta nu se datora bucureșteanului de rând, ci celor care diriguiau
capitala și țara. Pentru acea zi, o vorbă veche s-ar fi potrivit
mănușă: „Când proștii conduc satul, deștepții fug din el‖. Era
sâmbătă și bucureștenii cu dare de mână și cu scaun la cap,
plecaseră deja spre mare sau spre munte. De ce? În acea zi, în Piața
Victoriei, în fața Guvernului a avut loc mult trâmbițatul miting al
PSD216. Pentru ce s-a organizat acel miting? Prea bine, nici
participanții, nici organizatorii nu știau. Ultima variantă anunțată
public era: „Miting de susținere a Guvernului‖. Liderii partidului
care formaseră guvernul au chemat susținătorii din țară la un
miting de sprijinire și protejare a prim-ministrului ce guverna și
care participa el însuși la manifestație. Totul era un non-sens. La
început, mobilizarea a fost pentru susținerea familiei tradiționale,
ca în final totul să se schimbe la o sută optzeci de grade prin
acceptarea participării comune împreună cu susținătorii mișcării
LGBT217. Aceștia își terminau Marșul Bucharest Pride, tot în Piața
Victoriei, cu puțin înainte de a-și începe cuvântările prim-ministrul
și alți lideri ai partidului de guvernământ.
Majoritatea participanților la miting mâncau semințe și scuipau
cojile pe jos, alături de ambalajele alimentelor consumate mai
înainte. Le păstraseră pentru final, ca desert. După plecarea din
piață, asfaltul arăta groaznic sub covorul de gunoaie multicolore.
Era aidoma cu cel moral ce se așternuse peste societate.

216
PSD - Partidul Social-Democrat (PSD) ia naștere din unirea celor două
partide Partidul Social Democrat Român (PSDR) și Partidul Democrației
Sociale din România (PDSR) provenite din Frontul Democrat al Salvării
Naționale (FDSN) și, nu în ultimul rând, din Frontul Salvării Naționale (FSN)
condus de Ion Iliescu în perioada de tranziție de la comunism la democrație.
217
LGBT – acronimul colectivității lesbiană, gay, bisexuală, transsexuală și
intersexuală.

756
 METASTAZA

Cu câteva săptămâni mai înainte, municipalitatea organizase o

paradă a tramvaielor ce circulaseră de-a lungul vremurilor prin
capitală. Doritorii de amintiri, trebuiau doar să se urce în unul din
tramvaiele de epocă ce așteptau cuminți în stația din fața bisericii
Sfântul Gheorghe Nou, ctitorie a voievodului Constantin
Brâncoveanu. Printre nostalgicii admiratori, mă aflam și eu,
postându-mă în fața preferatului meu, tramvaiul cu cozoroc de
tablă și suflet de oțel din copilăria și adolescența mea,
inconfundabilul Thompson-Houston, revopsit în culorile lui
inițiale. Turul pornea de la kilometrul zero al Bucureștiului și
continua până la Obor, unde făcea calea întoarsă. Eu îmi ocupasem
locul preferat din copilărie, în picioare lângă vatman, în dreptul
controlerului cu capac din alamă turnată și manetă cu terminație
sferică din lemn de stejar lăcuit. În spatele vatmanului se aflau
ușile culisante ce dădeau în compartimentul de călători, iar în
dreapta, ușa pliantă pentru coborâre. La stația Armenească, o
doamnă în vârstă, cu sacoșă și baston, rugă să fie lăsată a urca prin
față. Am ajutat-o, am tras de mânerele de alamă pentru a deschide
ușile culisante și am invitat-o să ia loc pe unul din cele două
scaune libere, din față, rezervate bătrânilor și persoanelor invalide.
Când au văzut-o pe bătrână pășind în compartiment, câțiva băieți,
nici copii, nici flăcăi, s-au repezit să ocupe cele două locuri. Le-am
atras atenția că e o doamnă în vârstă căreia i se cuvine întâietate.
Mi-au răspuns șmecherește, cum le era și ținuta: „Nu-ți fă griji,
babacule! O caută moartea pe-acasă și ea se plimbă cu tramvaiu‘ ‖.
Îmbufnat, dar păstrându-mi calmul, i-am apostrofat: „Tinerilor, nu
se cade o asemenea atitudine față de cineva mult mai în vârstă…‖
Nu terminai cuvintele moralizatoare, că tramvaiul opri la stația
Mihai Eminescu. Ușile se deschiseră, iar băieții se ridicară brusc în
picioare și, după ce traseră câte o flegmă bine țintită pe mijlocul
scaunelor de pe care se ridicaseră, săriră din tramvai, nu înainte de
a mai arunca câteva vorbe „elevate‖: „Băbuțo, ți-am rezervat
locurile! Poți să stai pe amândouă… Ha! Ha! Ha!‖ Atât eu cât și
bătrâna am rămas înmărmuriți.

757
 MIRCEA BULATOV

Ni se părea ceva ireal, dar alți călători ce se urcaseră în vechiul

tramvai, dornici de amintiri, conchiseră: „Câți ca ei… Se vede că
nu prea circulați cu mijloacele de transport în comun. Ce să le
faci? Sunt și mici, și mulți…‖
Brusc, mi-am adus aminte de ziua de 1 Mai 1956 când, deși
eram copil, m-au indignat vorbele instructoarei de pionieri: „Faceți
loc micilor pionieri! Ei sunt viitorimea țării! Urcați mai repede și
ocupați-vă locurile pe scaune! Oamenii muncii merge ordonat,
încolonat, pe jos, la manifistație… Burjuii să stea în picioare! Ei
nu serbează Ziua Muncii! Se duce la plimbare…‖
Mi-am reluat locul lângă vatman, uitându-mă la capacul de
alamă al controlerului cu manetă din același material lucitor.
Lângă inscripția în relief C.ie F.se THOMSON-HOUSTON, Paris,
mai precis deasupra, lângă cele trei litere STB, stătea ștanțat
numărul de producție al tramvaiului. Se termina cu două cifre
…55. Mi-am adus aminte de primul vis, când, în 1937, o
domnișoară în uniformă de cercetaș îl refuzase pe Ceapă Ion, pe
atunci bărbat în toată firea, când acesta îi oferise locul, motivând:
„Este rușine pentru o fată cercetaș să stea jos în mijloacele de
transport…‖
Tramvaiul de atunci, din 1937, cel de la serbarea de 1 Mai
1956 și cel în care mă aflam acum în 2018, era unul și același.
Coincidențe? Oare câte văzuse? Cum de le mai suporta suflețelul
lui de tablă? Am coborât la prima stație, la Obor. Nu mai aveam
chef de plimbare cu tramvaiul de epocă. Oțelul din sufletul lui
suporta mai bine decât mine griul în care s-au coborât cei mai
mulți dintre noi.
Am coborât la metrou. Pe pereții stației proaspăt zugrăvite, tot
felul de mâzgălituri, mult cunoscutele graffiti, fără sens și
frumusețe. M-am urcat în primul metrou. Vagoanele trenului,
cândva roșii, erau acum pictate mai urât decât pereții pe lângă care
trecusem, trădând același stil artistic. Nu se înțelegea nimic, doar
semne hieroglifice peste care trona un singur cuvânt scris cu
majusule, în culori stridente ca și înțelesul lui în mintea celor ce
l-au pictat: „SEX‖.

758
 METASTAZA

Când trenul plecă, pe peron, am zărit un om din serviciul de

pază ce dormita pe ultima banchetă a stației.
„Oare câți bodyguarzi sunt necesari pentru a părea civilizați?
Oare de ce, cândva se putea fără pază, iar acum nu?‖ Nu găseam
răspunsuri logice. Regimurile politice… Oamenii… Credința…
Nu găseam un adevăr care să mă satisfacă.
Poate nu sunt încă nici acum pregătit a-mi asuma riscul de a-l
găsi. Oricum, el mă așteaptă, numai minciuna-i grăbită. Oare
metastaza asta care a cuprins țara mea să nu mai aibă leac? Oare
acesta e sfârșitul? Am ieșit din metrou și pășeam beat, amețit de
tristețe, de întrebările-mi neroade. Doream să ajung cât mai repede
acasă, să dorm, să tot dorm. Într-un târziu, reușii. Nu mai visam
nimic. Totul era negru, liniștitor de negru, iar în urechi îmi răsuna
din nou, ca în seara de Crăciun a lui 2017, vocea lui Florian Pittiș.
Cânta însă altceva:

Fiindcă banul și prostia sunt pericole morale,

Circul vieții ne-a impus salturi mortale,
De-asupra florilor noastre, ciuperca cheamă a pustiu,
Din cer cad păsări albastre și totuși nu-i prea târziu.

Ploaia care va veni le va potopi pe toate.

Să-ncercăm să facem noi, un oraș fără păcate.

***

Vertiginos minciunile celor care stăpâneau țara în loc să o

conducă s-au multiplicat. Promiteau multe, oferind puțin. Proștii
cei mai răi au fost înscăunați în posturile cheie ale țării și credeau
că noi, cei mulți, suntem mai proști, că nu degeaba ne botezau pe
la toate banchetele lor, prostimea mută. Milioanele de români
plecați din țară pentru un pic de mai bine pe care aici nu aveau
șansa să-l găsească, agasate de nemulțumirile celor lăsați acasă, ce
o duceau tot mai rău, și-au ieșit din pepeni.

759
 MIRCEA BULATOV

Ca într-un glas și-au zis: „Până când? Mergem la ei să le cerem

socoteală, acolo în fața guvernului.‖ Au venit din Italia, Germania,
Marea Britanie, din toate țările unde și-au aflat un loc de muncă,
pe care aici nu-l mai puteau avea. S-au întâlnit cu cei de acasă, cu
prostimea ignorată de guvernanți și au ieșit împreună pe 10 august
2018218 să-și strige păsurile în Piața Victoriei. Deși mai aveam
puțin și împlineam șaptezeci de ani, m-am dus și eu. Manifestanții
nemulțumiți strigau: „Jos guvernul!‖. Credeau că se află în Europa,
într-o țară democrată, cum și era România de jure, dar de facto...
Ca să aud mai bine, m-am postat lângă tribuna improvizată la
câțiva metri de cordonul de jandarmi. Lângă mine, un alt bătrân
striga de mama focului ridicându-și mâinile și suduind oltenește.
Ciudat, față de alte manifestații, față de alte mitinguri, jandarmii
erau îmbrăcați ca pentru război. Știau ceva? Când strigătele cu
„Jos guvernul!‖ au devenit mai dese și mai puternice, de la doi pași
de mine, din partea jandarmilor, au țâșnit jeturi de gaze
lacrimogene. Așa îi întâmpinau românii pe români. „De ce și de
unde Doamne atâta dușmănie între frați?‖. Cu această întrebare m-
am hotărât cu greu să părăsesc mulțimea ce devenea tot mai iritată
de îmbrâncelile și „șnapsurile‖ cu gaze, primite cadou din partea
fraților lor, deveniți slugă la cei ce stăpâneau vremelnic țara.
Tușeam cu toții. Bătrânul de lângă mine, aproape sufocat, fu dus
pe brațe către o mașină pentru prim-ajutor. Usturimea din nas și
ochi îmi amintea de exercițiile cu gaze de luptă din armată. Pe
atunci eram tânăr și cu masca pe figură, acum un biet bătrân ce se
apăra doar cu mâna la nas. Nu am mai rezistat, dar înainte de a
pleca, l-am întrebat pe tânărul jandarm din fața mea: „De ce? De
ce faci asta?‖ Tusea începuse să mă sufoce și pe mine. M-am
hotărât să mă retrag, gândindu-mă: „Tânărul jandarm, cu butelia de
gaze la subsuoară, nu-mi putea înțelege întrebarea.
218
Mitingul de la 10 august 2018 – „Mitingul diasporei‖ așa a fost denumit de
alianța de la guvernare PSD-ALDE (formată din cei incriminați în punctul 8 de
la Timișoara sau de urmașii lor) ce a avut ca slogan de frunte „România,
trezește-te!‖ La acel miting jandarmii s-au comportat ca forțe de represiune
agresând manifestanții, reporterii, și chiar pe corespondenții de presă străini.

760
 METASTAZA

Era o simplă slugă, ce nu știa să asculte decât de stăpân.

Fusese educat și instruit nu să apere cetățenii, ci să facă întocmai
ce-i ordonau plătitorii de arginți. Conștiința nu-l mai deranja, chiar
dacă încerca să-l dojenească. O accepta așa semiadormită, sau
moartă de-a binelea, cum făceau și colegii de alături. Un alt
jandarm, chiar mi-a răspuns printr-o întrebare: „Ce cauți pe aici
moșule?‖ I-aș fi răspuns... Avea rost? Sigur, n-ar fi înțeles.
Noțiuni precum: patrie, cetățean... îi treceau prin stomac, nu prin
minte și inimă.
Nu putea înțelege că trebuia să fiu acolo în numele părinților
mei ce au fugit de „ciuma roșie", în anii ‘40, când sovieticii și-au
dat mâna cu soldații lui Hitler pentru a ne sfârteca țara. Refugiați la
Caracal, așa cum v-am povestit mai înainte, n-au scăpat de cozile
de topor neaoșe, dar venite cu mintea vopsită-n roșu pe tancurile
purtătoare de putere și de stele în cinci colțuri de aceeași culoare.
Trebuia să fiu acolo în memoria nașilor, prietenilor și
cunoștințelor familiei mele, ce au fost arestați în anii ‘50, pentru că
ascultaseră Europa Liberă sau pentru că au spus o vorbă de duh ce
supăra puterea roșie la un pahar cu bere.
Trebuia să fiu acolo și în memoria poetului Ioan Alexandru,
alături de care am fost în 21 și 22 decembrie ‘89 la Revoluție.
Trebuia să fiu acolo pentru a-mi striga păsul alături de cei ce
doresc în continuare aplicarea punctului 8 de la Timișoara219, ce
deranjează și acum, pentru care soția și fata mea erau să ajungă în
garajul de la Băneasa, în timpul mineriadei din iunie ‘90.
Trebuia să fiu acolo pentru că sunt român, pentru că doresc ca
„ciuma roșie‖ să nu se transforme în metastază, deși...

219
Punctul 8 de la Timișoara este cea mai cunoscută cerere a Proclamației de la
Timișoara (document programator, adoptat la Timișoara în data de 12 martie
1990). În punctul 8 al proclamației se cerea ca nici un fost membru al
nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securității să nu aibă dreptul
de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi
consecutive, punând accent, mai ales, pe funcția de președinte. Această
interdicție se numește lustrație.
761
 MIRCEA BULATOV

M-am urcat în tramvai să plec spre casă. Acesta se puse încet

în mișcare. Prin ușa încă deschisă, am apucat să filmez cu telefonul
mobil, mulțimea ce alerga speriată în toate părțile, aproape
călcându-se în picioare. Mi-am adus aminte de Rusaliile din 1985
când tot din tramvai fotografiam scene asemănătoare. Doar
amploarea evenimentelor și uniformele erau altele. Ca și securiștii
de atunci, jandarmii de acum își făceau datoria de slugă. Gazele nu
au fost suficiente. Aruncau deja cu grenade lacrimogene și băteau
pe cine nimereau. Din spate, apăruse și un camion blindat ce
scuipa din țeava tunului de apă, jeturi nemiloase, de zeci de metri,
în toate părțile peste femei, bătrâni și persoane handicapate în
scaune cu rotile. Se primise ordin: „Să fie curat!‖. Un bărbat trecut
de vârsta a doua, îmbrăcat în alb, diriguia la fața locului manevrele
jandarmilor-slugă. Trăsăturile feței lui mă făceau să-mi aduc
aminte de un tânăr, ce pe vremea dărâmării bisericilor, era unul din
haidamacii lui Ionel. Poate mă înșelam, dar oricum toate se
petreceau conform indicațiilor primite de Mihai și Răzvan la
Viena.
Plângeam în mine, șoptind către cer: „Doamne ai milă de
români!‖ Credeam că nu o să primesc niciun răspuns, dar acesta
veni: „Nici dacă mă pun între ei, nu le potolesc ura. M-aș lăsa
răstignit încă o dată, dar degeaba, metastaza a cuprins sufletul
multora. La doi din trei, ca-n frumoasa voastră...‖
Am coborât din tramvai plângând și cu niscai versuri din
balada Miorița, zvâcnindu-mi în minte:

....
Iar dacă-i zări,
Dacă-i întâlni
Măicuţă bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmpi alergând,

762
 METASTAZA

....
Tu, mioara mea,
Să te-nduri de ea
Şi-i spune curat
Că m-am însurat
Cu-o fată de crai,
Pe-o gură de rai.
Iar la cea măicuţă
Să nu spui, drăguţă,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
....

Nu mai știam nici eu de ce plâng. Din cauza baciului ce-și

aștepta moartea din partea fârtaților, din cauza veștii triste venite
de sus, privind boala acestui neam, din cauza amintirilor triste pe
care vi le-am destăinuit și vouă în aceste rânduri de viață sau din
cauza șnapsurilor cu gaze lacrimogene pe care le-am primit din
partea tinerilor jandarmi ce-mi puteau fi nepoți.

Dacă plângeți, după cele citite, mai este o speranță pentru

aceste plaiuri. Metastaza mai poate fi... Faceți o pauză, respirați
adânc, și spuneți cu toată puterea: „oprită‖.

Am uitat să vă spun ceva. Ajuns acasă, am butonat

telecomanda televizorului, uitându-mă pe toate canalele de știri din
România. Din mulțimea de posturi tv, inclusiv cel național, doar
două arătau brutalitatea înspăimântătoare a jandarmilor. Restul,
slugi ca jandarmii din piață, prezentau doar motivații și scuze.
Iar am început să plâng și, cu un nod în gât, am stins
televizorul. M-am culcat, căutându-mi refugiul în somnul ce nu
venea.

763
 MIRCEA BULATOV

Nu mai doream niciun vis, când Moțu220, ce se stinsese de

mult, îmi cânta în minte pe versurile profetice ale lui Chubby
Zaharia221:

Lume, lume, soro lume

De ce ești prea rea de gură?
De ce ne privești cu ură?
Vinovații fără vină
Cer să se facă lumină.

Peste aproape o săptămână, am revăzut la știrile de la televizor,

imagini în prim-plan cu bătrânul ce fusese lângă mine la miting.
Murise. Șnapsul de gaze îi afectase căile respiratorii. Nu-l plângea
nimeni. Țara mergea mai departe pe drumul gri, impus de cei ce o
stăpâneau. Dictatura făcuse primii pași, învăța să meargă. Avea și
un chip nou. Nu semăna cu cele prin care trecuseră părinții sau
trăisem eu, avea un zâmbet de copil tâmp ce invita pe cei din jur să
se joace nevinovat cu el.
La un alt post național de televiziune, un ofițer de jandarmi
dădea de zor explicații tehnice în fața unor tineri reporteri. Că
folosiseră niște gaze inofensive. Că ei își făcuseră doar datoria față
de… Că nimeni nu e vinovat și că a fost doar o simplă coincidență
de…
Imaginile cu bătăile și gazările demonstranților, făcute de
jandarmi, erau cu miile. Circulau pe net, pe la toate televiziunile și
cancelariile străine. Degeaba. Nesimțirea, răutatea și comoditatea
reușiseră ca în anul Centenarului Marii Uniri să rupă România în
două, una populată cu români vii și alta cu cei morți.
220
Moțu - Numele de alint al lui Florian Pittiș
221
Dorin Liviu Zaharia (n. 25 septembrie 1944 - d. 3 decembrie 1987) a fost un
cântăreț, compozitor și textier român. Zaharia era poreclit de către colegi și
cunoscuți Chubby Zaharia, pornind de la numele de scenă al cântărețului
american de rock and roll Chubby Checker.

764
 METASTAZA

Morți ca români, aceștia duc mai departe metastaza roșie peste

România.
Metastază, să nu te bucuri prea mult!
Dacă va rămâne măcar un singur român adevărat, una cu trupul
țării, vei da mereu de El. Să nu încerci să te lupți cu El. Atunci vei
pulverizată, iar cu tine vor dispărea și cei ce te poartă și te ocrotesc
în sufletul lor.

765
MIRCEA BULATOV

766
 METASTAZA

Cuprins

Înainte de început ........................................................................ 9

Început ...................................................................................... 25
Darul vederii peste timp ............................................................ 49
IN SITU ........................................................................................ 93
Primul vis: Contaminarea ......................................................... 95
INVAZIA .................................................................................... 373
Al doilea vis: Invazia .............................................................. 375
METASTAZA ............................................................................ 613
Al treilea vis: Metastaza ......................................................... 615
MOARTEA SAU… .................................................................... 681
Înainte de sfârșit ...................................................................... 683
Acesta e sfârșitul ? .................................................................. 753

767
MIRCEA BULATOV

768