ESEU-tip BT Din 19.10.2020

Constantin Munteanu, un eseu monografic___________________
Constantin TOMȘA
___________________________________________________
CONSTANTIN MUNTEANU,
UN OBSERVATOR FIN, UN ANALIST PROFUND
Un eseu monografic
1
Constantin Tomșa____________________________________
Constantin Tomșa (n. 3 noiembrie 1939, satul Ghelăești, com. Bălănești –

azi, Bârgăoani, jud. Neamț) este fiul Elvirei (n. Ciurdea) și al lui Constantin
Tomșa. A urmat cursurile Școlii Medii Nr. 1 din Piatra-Neamț (în prezent
Colegiul Național Petru Rareș) (1953-1956). A absolvit, în 1960, cursurile
Institutul Pedagogic de Învățători din Iași și Bârlad, iar în anul 1970, cursurile
(fără frecvență) ale Facultății de Limba și Literatura Română a Universității
Alexandru I. Cuza din Iași. Carieră didactică de învățător, institutor și profesor
gradul I.
În perioada 15 septembrie 1969 – 1 iulie 1970, a fost director al Casei de
Cultură a Sindicatelor din Piatra-Neamț, iar de la 1 septembrie 1970 până la 15
noiembrie 1983, inspector la Comitetul de Cultură și Artă al Județului Neamț
(Comitetul de Cultură și Educație Socialistă), funcție în care a contribuit la
inițierea și organizarea primelor ediții ale unor manifestări care s-au perpetuat
până astăzi în județul Neamț: Festivalul Spectacolelor de Teatru pentru Copii și
Tineret de la Piatra-Neamț, Vacanțe Muzicale la Piatra-Neamț, Bienala de Artă
Plastică Lascăr Vorel, Șezătoare la Humulești, Sărbătoarea Muntelui Ceahlău,
Sadoveniana, Salonul de carte «Libris» ș. a., precum și la editarea revistei
Petrodava culturală, serie nouă, număr unic, martie. A debutat publicistic
(1970) în ziarul local Ceahlăul din Piatra-Neamț și a colaborat la publicațiile:
Albina, Contemporanul, Îndrumătorul cultural. Debut editorial (1980):
monografiei Pedrodava 2000. Tradiție și continuitate (în colaborare cu
Gheorghe Bunghez și Marcel Drăgotescu).
După 1989, a colaborat la ziarele și revistele locale precum și la alte reviste
literare din alte localități.
Cărți publicate: 1. – Petrodava 2000. Tradiție și continuitate (în
colab.), Piatra-Neamț, 1980; 2. – Împătimit de lectură. Cărți și autori I-IV,
2002-2008; 3. – Lucian Strochi sau Ieșirea din cuvânt, eseu monografic, 2003;
4. – Cristian Livescu sau Viața interioară secretă a imaginii, eseu
monografic, 2005;
5. – Revista Apostolul. Bibliografie, ed. I, 2008; DVD, 2009; ed. a II-
a, 2014;
6. – Costache Andone în competiție cu viața, eseu monografic (în
colab.), 2009;
7. – Contemporan cu ei. Fișe de dicționar, scriitori, 2009;
8. – Revista Asachi. Bibliografie, 2011;
9. – Un secol de existență, coord., 2012;
10. – Un dicționar al literaturii din județul Neamț, – de la copiști la
suprarealiști – (secolul al XV-lea-2012), Editura Crigarux & Cetatea Doamnei,
2014;
11. – Personalități ale culturii din județul Neamț, Editura Crigarux &
Cetatea Doamnei, 2014.
2
Constantin TOMȘA
UN OBSERVATOR FIN, UN ANALIST PROFUND
Un eseu monografic
Postfață
Mircea Zaharia
Editura ________
Piatra-Neamț 2020
3
Culegere text și tehnoredactare: Viorica Scurtu

Consilier editorial și postfață : Mircea Zaharia
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale

TOMȘA CONSTANTIN
UN OBSERVATOR FIN, UN ANALIST PROFUND,
Un eseu monografic
Postfață: Mircea Zaharia
© 2020. Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin autorului
4
MOTIVAȚIE
Pentru potențialul cititor al acestei cărți care își va pune

întrebarea „de ce autorul acesteia și-a propus un eseu
monografic despre Constantin Munteanu?”, în câteva fraze vom
oferi precizări lămuritoare.
În activitatea pe care am desfășurat-o mai bine de trei
decenii la catedră (institutor și profesor de limba și literatura
română), precum și în aproape 15 ani de activitate ca
organizator și îndrumător de manifestări culturale ce au avut în
centrul lor cartea, lectura a fost o permanență iar în timp a
devenit o patimă în sensul cel mai bun al cuvântului.
Astfel, în mai mult de șapte decenii ale existenței mele,
dacă avem în vedere că întâlnirea cu cartea a avut loc înainte
de a învăța să citesc prin lecturile din basme pe care le ascultam
în serile lungi de iarnă citite de mama mea, în timp s-a adunat o
zestre însemnată, lectura a început să devină o îndeletnicire
realizată sistematic, în acest proces un rol deosebit avându-l
profesorii din gimnaziu și din școala medie (liceu).
Treptat, am descoperit printre cărți și unele ce purtau
semnătura unor autori născuți sau stabiliți pe meleagurile din
județul Neamț și la un moment dat am alcătuit o listă a acestora.
Mai târziu, când am început studiul sistematic al literaturii
române și universale, am realizat fișe de lectură, gândind că va
veni o vreme să le transform într-o carte în care să prezint
dezvoltarea acestui fenomen de-a lungul anilor în această parte
de țară.
Așa s-a născut lucrarea pe care am publicat-o în anul
5
2014 „Un dicționar al literaturii din județul Neamț. De la

copiști la suprarealiști” în care am prezentat operele
scriitorilor născuți în județul Neamț, ale celor care au trăit
vremelnic pe aceste locuri și ale celor care s-au stabilit pentru
totdeauna aici.
Pentru includerea unora în această lucrare, m-am
documentat cu tot ceea ce mi-a pus la dispoziție istoria și critica
literară, pe alții i-am cunoscut personal fiind contemporani, dar
pentru fiecare în parte cel mai important lucru a fost lectura
operei, confirmându-mi justețea afirmației făcute de marele
cronicar Miron Costin: „Nu este alta mai frumoasă și mai de
folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților.”
Întâlnirea cu scriitorul Constantin Munteanu a avut loc
cu aproape jumătate de secol în urmă, devenind o relație
statornică, încât acum, după ce i-am citit toate cărțile publicate
dar și felul în care de-a lungul anilor i-a fost receptată opera
literară în presa cotidiană și de specialitate, iar în două lucrări
am încercat o sinteză parțială asupra activității acestuia,
propunem cititorilor un eseu mai cuprinzător, cu prilejul
împlinirii a trei sferturi de veac de la nașterea sa.
Autorul
Ianuarie 2020
6
UN FIN OBSERVATOR, UN ANALIST PROFUND
Așa ar putea fi caracterizat scriitorul Constantin

Munteanu, având în vedere literatura pe care a scris-o și a
publicat-o, cu condiția ca lectura cărților sale să fie realizată cu
atenție, cu răbdare și să se aibă în vedere permanent epoca în
care a trăit, a muncit și a scris autorul. Nici cititorul nu trebuie
să fie străin de perioadele și bulversările sociale și politice prin
care a trecut România în cele trei sferturi de veac care se vor
împlini în acest an, 2020, de la încetarea celui de Al Doilea
Război Mondial, deși la această dată încă mai sunt țări
beligerante care nu au semnat tratatul de pace.
Doar cei care s-au născut în preajma începerii Războiului
Mondial, în timpul sau la sfârșitul acestuia și care au trăit și mai
trăiesc încă, pot sesiza relația dintre diferitele aspecte sociale,
politice, culturale ș.a. și conținutul operei de ficțiune a
scriitorului nostru.
Avem în vedere cel puțin trei momente distincte prin
puterea convulsiilor care s-au manifestat în România ultimelor
trei sferturi de veac și care și-au lăsat amprenta asupra
caracterului tuturor, dar mai ales asupra condeielor ce-au scris în
limba română:
Imediat după luarea puterii politice de către comuniști în
7
1946, printr-o mare fraudă electorală sub îndrumarea și cu

ajutorul KGB-ului, și în prezența trupelor sovietice care aveau să
staționeze pe teritoriul românesc aproximativ două decenii (până
în august 1958), în câțiva ani s-au produs o serie de măsuri așa-
zise democratice (naționalizarea principalelor mijloace de
producție, reforma învățământului după model sovietic, reforma
monetară, transformarea socialistă a agriculturii, înființarea de
gospodării agricole colective (G.A.C., viitoarele C.A.P.-uri,
cooperative agricole de producție) și gospodării agricole de stat
(G.A.S., după modelul colhozurilor și sovhozurilor sovietice),
înființarea așa-ziselor societăți mixte SOVROM, instrument prin
care bogățiile solului și subsolului românesc plecau spre Est,
motivându-se că România trebuie să plătească daune de război,
deși prin toate mijloacele de propagandă se afișa „o mare
prietenie” între cele două țări, uitându-se cu desăvârșire că nici
până la acea dată, deși trecuse aproape un sfert de secol, tezaurul
românesc nu se întorsese din băncile de la Moscova.
Pe acest fundal de refacere a țării și de întărire a
pretinsului regim de democrație populară, s-a desfășurat prin
intermediul celui mai odios instrument de opresiune –
Securitatea – acțiunea de lichidare a tuturor „dușmanilor
poporului”. În realitate, a fost arestată floarea intelectualității
românești și condamnată la ani grei de temniță, de la țăranii cu
gospodării bine întemeiate până la fruntașii politici, cadre
universitare și academicieni, cărora li s-au confiscat și bunurile
materiale. Mulți dintre aceștia nu s-au mai întors la casele lor și
au umplut până la refuz gropile comune. Nu întâmplător, peste
ani, perioada a fost numită „odiosul deceniu”.
La sate – mediu în care s-a născut și a crescut Constantin
Munteanu, despre a cărui operă discutăm – teroarea a cunoscut
forme și accente ce au lăsat urme adânci în conștiința viitorilor
scriitori, mai ales a celor „neînregimentați” în vreo structură de
partid, ori socială care să-i fi mancurtizat 1. Născut în 1945 într-o
1
Mancurtizare - uitare provocată intenționat;
8 supunere orbească,
familie de țărani mijlocași, după legile vremii, deținători a cca. 8

ha de pământ arabil (abia de la 10 ha în sus erai nominalizat ca
chiabur și pus la dări duble – ah!, funciirea lui Moromete a
terorizat satul românesc, mai ales pe cel moldovenesc, și după
război) – autorul a deschis ochii în atmosfera muncii de robi ai
pământului a părinților săi, ba chiar și a surorilor mai mari
(Elena-Duduța, cu 7; Maria-Miluța, cu 5 ani), pe când el abia
ridicat în picioare, rămânea acasă cât îi ziua de vară de lungă să
dea de mâncare porcilor, să toace frunze puilor de rață, să
păzească puii de curcă să nu ajungă în urzicile de lângă gard, să
se joace pe lângă poartă cu copii de vârsta lui, speriați de fiecare
dată, ascunzându-se care cum putea, să nu ne ia și să ne ducă,
atunci când auzeau vreo mașină (celebrele odioase GAZ-uri, cu
care se făceau arestările), iar mai târziu, pe la 5-6 ani, să scoată la
păscut, pe pârâu ori pe deal, cele două scroafe cu câte 14-16
purcei fiecare, împreună cu Gică și Costică și turmele lor,
prietenii copilăriei sale, cu care am păscut porcii, ne spune
autorul cu drag, dar un drag născut din amintirea acelor vremi,
printre rândurile unui roman (Gică Vasiliu, ajuns specialist în
prelucrări mecanice prin așchiere la Iași; Constantin Prigoreanu,
ajuns, imediat după Revoluție, ministru adjunct în Ministerul de
Finanțe). Periodic, părinții lui C. M. erau trecuți de către cei de
la comună (sediul, ca și acum, la Strunga) în rândul chiaburilor;
o dată, pe motiv că tatăl, Neculai Munteanu, lucra și pământul
soacrei, Ruxandra Munceleanu, ba, robi ai pământului cum
erau, mai luau și de la alții pământ „în parte”, cărora le dădeau
jumătate din recoltă, și treceau, astfel, de 10 ha. Târziu, autorul
va înțelege că și satul său trăia și dezvolta mizeria unor caractere
malefice proliferate odată cu venirea „democrației”: foști șefi
de cuib de legionari ori/și puturoșii satului, care stăteau cât îi
ziua de lungă pe marginea șanțului și jucau „babaroase”,
ajunseseră să facă legea în comună. Și mai era și ura viscerală,
depersonalizare, îndobitocire.
9
provenită din gelozie, a unora pentru că mama sa, analfabetă,

femeie frumoasă și vrednică, și-a ridicat o casă ce mai dăinuie și
astăzi doar cu munca brațelor sale și ale mamei sale, văduvă, și,
talentată la croitorie, fără să fi luat măcar o oră la vreun meseriaș,
cu osteneala nopților lungi la o mașină de cusut Singer, „adusă
de un evreu din Târgu Frumos contra câtorva saci cu grâu,
înainte de război”, mama mai și cosea femeilor din sat, și cosea
foarte bine. Dar odată venită Puterea de sorginte sovietică, a
cusut doar pentru familie, altfel ar fi fost trecută la mici
meseriași, cu un impozit imposibil de realizat într-o comunitate
ca aceea a Fedeleșenilor. În ciuda flăcăilor din sat, atunci,
înainte de război, această tânără își va fi ales de soț un flăcău
mândru și chipeș, venit din mahalaua românească a Târgului
Frumos, coborâtor din plăieșii zonei Târgului Neamț. Au urmat
cotele mari (uneori imense) fixate de autorități; nu degeaba
autorul pune în gura personajelor sale versurile acelor vremi:
Arde-l pe țăran cu cota,/ Dă-i pământ și iei recolta, versuri
pentru care unii săteni au ieșit din sediul miliției comunale cu
spatele învinețit de bastoanele primite. Iar părinții lui, ca și alți
săteni, se întorceau de la arie, după ce-și treieraseră grâul, cu
furcile pe umăr și doar vreo babă mai avea curajul să dosească în
buzunare vreun pumn de grâu pentru o colivă, pe care adesea i-l
scutura cel venit de la centru iar milițianul îi făcea acte de
trimitere în judecată pentru furt din avutul obștesc.
Și pentru că „funciirea” nu putea fi achitată, nu de puține
ori perceptorii, mai ales unul Cristina, cu 6 degete la o mână,
intrau în casă și luau tot ce puteau – odată, au tras chiar și
lăicerul pe care stătea culcat C. M., cu piciorul în ghips din cauza
unei coxalgii, ceea ce l-a făcut pe tatăl copilului, venit în fugă de
la câmp, să dea năvală în casă și să-l scoată pe perceptor pe sus,
ținut doar de piept, rupând poarta de la intrarea în curte când l-a
aruncat în drum. Până la copil! – l-a auzit pe tatăl lui strigând. Zi
bogdaproste că n-am avut securea la îndemână...
Scoaterea de la chiaburi a familiei sale s-a petrecut, așa
cum stă scris în câteva pagini de10roman, ba repetată adesea, într-
un Ajun de Crăciun, când mama lui, plecată de acasă pe furiș, să

n-o afle cei de la comună, după câteva nopți dormite prin Gara
de Nord, și la intervenția unui portar de la sediul Ministerului
Agriculturii (omenit cu o sticluță de rachiu bun, dintre cele pe
care țăranca le luase în traistă să aibă cu ce aprinde vreo cârpă
când s-ar fi întâlnit cu vreun lup ieșit în calea ei prin nămeții
până la brâu), a fost primită de unul gras și chelbos, ca cei de la
începutul cărților de școală ale surorilor tale, că-n anii 50,
cărțile de școală aveau la început pozele celor ce conduceau țara.
La intrarea în clasa întâi, două zile și-au șoptit pe ascuns
părinții lui dacă să dea ultimii bani din casă pe abecedar și pe
celelalte cărți ce mai erau de vânzare la școală, că dăduseră tot
ce aveau ori către stat, ori pentru surorile lui, „plecate mai
departe”, la școala din Târgu Frumos. Se pare că ultimul set de
cărți venit la școala din Brătulești pentru clasa întâi a fost
cumpărat de părinții lui; cel mai frumos cadou primit de mine
vreodată, va spune mai târziu scriitorul.
Alt moment de răscruce, la finalul clasei a IV-a: să-l dea
„mai departe”, la Târgu Frumos, ori la o profesională în Roman,
unde totul era gratuit – în sat nu mai rămâne!, a hotărât mama
lui. Preotul Mihai Constantin – același din opera lui, dar și
învățătorul Neculai Tarsichi au fost de partea mamei, înclinând
balanța spre Târgu Frumos; tata doar ofta, că știa ce eforturi îl
așteaptă – trei copii cărora să le plătească internatul și școala.
(Vezi la sfârșitul cărții un bilet dat de conducerea liceului, prin
care autorul, elev la liceu, era atenționat să aducă 400 de lei la
reîntoarcerea din vacanța de iarnă, într-o vreme în care un
salariu bun era de 7-800 de lei).
Tot din opera lui C. M. știm că, după terminarea clasei a
VII-a, la Târgu Frumos s-a înființat școala medie (liceul).
Intrarea, tot pe bază de examen de admitere. Într-o joi dimineață
s-au afișat rezultatele examenului. Părinții, plecați la târg cu
ceva de vânzare, au citit lista afișată: Munteanu Costache, Bariz
11
Carmen, Preotu Adrian, Băițan și ceilalți. Primii trei fuseseră

colegi de clasă. Băițan venea dintr-o comună care avea
gimnaziu. Neculai o fi băut vreo țuică, Maria vreo limonadă „de
la grec” și, amândoi alături în scaunul căruței cu doi cai, „pe
drumul târgului”, s-au întors la Fedeleșeni, aducând vestea cea
bună fiului. Doar că spre seară, în sat s-a auzit că băietul lui
Munteanu nu a reușit la liceu. Vineri în zori, părinții și copilul
citeau lista admișilor, care începea cu al cincilea, și acela coleg
cu Munteanu, elev bun și el, dar lista se încheia cu o fată ce luase
sub media de trecere, dar era fiica unui colectivist, dintr-un sat
colectivizat deja. În cancelarie, tăcere de mormânt; nimeni nu
spunea nimic. Doar profesorul Costin Merișca, în drum spre
poartă, le-a șoptit: Ordin de la raion; a venit un activist și a
obligat școala. Costică nu-i fiu de colectivist iar Carmen, Adrian
și Băițan sunt fii de preoți. Înainte de despărțire, profesorul a
mai adăugat: Dați la întovărășire măcar un ogor din cel mai rău
pământ iar Costică să învețe toată vara, că se mai ține o sesiune
la toamnă.
Cu aproape jumătate de hectar dat la „întovărășire”, acea
formă hilară premergătoare colectivizării, în care cei cu
pământul „întovărășit”, indiferent cum îl munceau, puneau
roadele la un loc și le împărțeau egal, și cu o adeverință smulsă
cu greu (se pare că udată cu ceva rachiu bun) secretarului de la
Sfatul Popular Strunga, în care, în final nu se mai specifica așa
cum cerea președintele Sfatului Popular Strunga, un anume
Toma, „numitul... este potrivnic agriculturii socialiste” – tot din
opera lui C. M. o știm –, „Costică” a fost tot primul și pe lista
din toamnă și a rămas să urmeze nou înființata școală medie din
Târgu Frumos. Nu și cei trei copii de preoți. Aceștia au intrat,
totuși, în anii următori, nu la liceu, ci la ceva ce suna a școală de
arte și meserii, până s-a mai domolit furia organului de „partid
iubit”. Autorul a pierdut urma lui Băițan, dar despre Adrian
Preotu știe că a ajuns un mare inginer electrotehnist, iar Carmen,
medic de elită, profesoară universitară, șefa Clinicii Maxilo-
12
Faciale din Iași.

De ce această incursiune în copilăria autorului în
chestiune? Polemizez cu nostalgicii?! – poate, dacă adaug că
valoarea prin muncă răzbește mai întotdeauna; ca fost profesor,
susțin cu drag o pledoarie pentru a învăța. Dar pentru că discut
opera unui scriitor, trebuie să observăm că la C.M. lecția școlii
se împletește foarte strâns cu lecția vieții. De la nedreptatea „de
partid” care i se face la admiterea la liceu, la viața într-un liceu
internat, nu chiar „cimitir al tinereții” ca-n Bacovia, dar totuși
liceu internat și de aici la o studenție furtunoasă – toate
rezonante în opera sa – scriitorul parcurge un supliciu al
validării caracterului. Există însă și bucurii intelectuale
autentice: tânărul se dedulcește la spectacolele de teatru ale
capitalei, frecventează cinemateca, devorează cărți de valoare și
își alimentează harul scrisului citind cu patimă dramaturgia
britanicilor John Osborne, Tom Stoppard sau Harold Pinter. Nu
puteam să navighez decât în siajul tinerilor furioși englezi, la
modă în acea vreme, își mărturisește el mai târziu crezul artistic.
„Așa s-a călit un caracter” aș spune, chiar cu riscul că am trimis
măcar cu gândul pe cititorul vârstnic la titlul unei cărți notorii în
epoca stalinistă 2.
La sfârșitul anilor șaizeci ai secolului trecut a început o
perioadă de relaxare, perioadă în care s-au realizat o serie de
obiective industriale și edilitar-gospodărești, unele existând și în
prezent, altele etichetate ca „mormane de fier vechi” (în anii
nouăzeci) au fost privatizate aproape pe nimic, societatea
românească devenind una mai mult de consum decât de producție.
Nu trebuie uitată nici perioada de tristă amintire dintre
1980-1989, când dintr-o ambiție de a plăti datoria externă a țării,
în special cu produse agricole, s-a produs cea mai mare criză de
resurse alimentare și de energie din țară. Cei care nu cunosc
2
Așa s-a călit oțelul de Nicolai Ostrovski
13
adevărata evoluție din timpul perioadei comuniste, se limitează la

a o eticheta, în întregime, ca pe o epocă în care populația
României a fost ținută în frig, înfometată și în întuneric. Mai mult
și mai periculos: cei nostalgici reduc totul la mulțumirea de a fi
avut un loc de muncă și, eventual, un acoperiș deasupra capului.
Și aici făcea dreptate tot partidul unic, luându-se în considerație
apartenența solicitantului de locuință la categoria „personal
muncitor”. Însuși C. M., care, ca fizician, făcea parte din
personalul tehnico-administrativ, chit că lucra cot la cot cu
muncitorii cu masca de gaze pe față la realizarea șarjelor de
polimeri, povestește că, în 1978, căsătorit și cu doi copii, a putut
primi apartament de la uzină doar pentru că a prezentat
secretarului de partid Proiectul de Statut al Uniunii Scriitorilor din
România (era membru plin din1976), în care se specifica:
scriitorii sunt asimilați personalului muncitor.
Pentru scurtă vreme, după decembrie 1989, speranțele
românilor se îndreptau, în sfârșit, spre a deveni beneficiari ai
unei vieți libere, în care fiecare cetățean să-și poată manifesta
personalitatea potrivit cu pregătirea profesională și intelectuală.
Iată că au trecut trei decenii și viața socială, economică, politică
și culturală nu dă semne că ar fi pe drumul cel bun și nu numai
că nu s-au înfăptuit progrese remarcabile, ci s-au deteriorat și
multe dintre cele moștenite de la generațiile anterioare. Cele mai
vizibile domenii în care competența și inteligența se pare că nu
se află pe drumul cel bun sunt politica, instrucția, educația și
cultura, statisticile internaționale aruncând România pe ultimele
locuri ale ierarhiei.
În cei 75 de ani care au trecut de la încetarea Războiului
Mondial, cultura românească, sub toate formele ei de
manifestare, la fel ca întreaga construcție a societății românești,
a cunoscut și cunoaște perioade mai lungi sau mai scurte de
regres sau de afirmare, de cele mai multe ori remarcându-se doar
prin numărul mic de intelectuali, de oameni de cultură care
alcătuiesc elitele acestui neam, adevăratul motor al progresului
14
unei țări. Așa ne explicăm cum în aproape jumătate de veac în

perioada comunistă (1945-1989), în cultura română s-au
remarcat scriitori de primă mână, mari interpreți ai muzicii
clasice cunoscuți pe toate meridianele lumii, oameni de știință
invitați la diferite manifestări internaționale – performanțe
dublate de un exod fără precedent al tinerilor absolvenți ai
universităților din România încadrați în mari universități și
institute de cercetări de cel mai înalt nivel al științei și tehnicii
contemporane.
Pare paradoxal, dar lucrurile așa s-au întâmplat. Deși
propaganda comunistă s-a manifestat permanent, urmărindu-se
să se împiedice orice abatere de la „linia partidului” atât prin
supravegherea în mod deosebit a intelectualilor de către activiști
culturali, cât și prin intermediul brutal al Securității, mai ales în
primii ani care au fost numiți „perioada proletcultistă”,
domeniile culturale-artistice și învățământul de toate gradele au
fost subvenționate cu fonduri substanțiale din partea statului. Pe
lângă unele concesii pe care le-au făcut unii creatori, s-au
realizat și valori culturale concretizate în literatura unor scriitori
ce vor rămâne definitiv în patrimoniul național, în spectacole de
teatru, operă și de divertisment apreciate inclusiv peste hotare, în
vestul Europei și nu numai, într-o producție cinematografică
concretizată într-o bogată arhivă națională din care nu puține
sunt filmele folosite și astăzi în programele televiziunilor, atât de
stat cât și comerciale. Această realitate se susține și astăzi prin
faptul că mereu se vorbește de o generație de aur alcătuită din
numeroși actori și regizori, pe care nu-i numim acum și aici,
pentru a nu nedreptăți pe unii neamintindu-i. Dar nu se poate
trece peste numele lui Liviu Ciulei și peste cel al lui Alexandru
Bocăneț, creatori de școală în teatru, film și televiziune. Poate nu
e lipsit de interes și faptul că în momentul 1989, rețeaua
instituțiilor de cultură (cluburi muncitorești, cămine culturale,
case de cultură, biblioteci, cinematografe în localități rurale,
15
orășenești) funcționa atât cu activități cultural-artistice de

amatori cât și cu găzduirea turneelor instituțiilor profesioniste.
Cum și de ce o bună parte din toate acestea au dispărut și ce s-a
pus în loc rămâne o întrebare deocamdată fără răspuns.
O vreme, după 1989, s-a tot vorbit și s-a așteptat editarea
„literaturii de sertar”, scrise și nepublicate în timpul regimului
comunist. Cu câteva excepții, așteptările au fost zadarnice. Au
apărut în schimb cărțile multora dintre cei care au supraviețuit
închisorilor comuniste și o parte din creațiile unor scriitori care
după Al Doilea Război au format intelectualitatea exilului
românesc.
Dar nu numai creația literar-artistică trebuie avută în
vedere când ne referim la perioada comunistă, ci și la difuzarea
acesteia pe întreg teritoriul românesc. Doar un exemplu: cel mai
mic tiraj pe care îl avea o carte de versuri, înainte de 1989, era
de 500 de exemplare, costurile fiind suportate de una dintre
editurile de stat iar autorul primea și drepturile cuvenite în
funcție de tiraj, sume deloc de neglijat, bani ce se recuperau din
vânzarea cărților, căci, per total, activitatea editorială era foarte
profitabilă, un singur roman bun, tipărit în „tiraj de masă”, 1-2
sute de mii de exemplare, putea aduce țării profit de milioane de
lei (asta nu însemna că și autorii primeau bani mulți; de obicei,
autorii, dacă nu erau și oameni politici ori șefi de reviste ori de
instituții culturale de interes politic etc, etc, primeau plata doar
pentru un tiraj, și acela plătit la minim – sub 2.000 de lei coala
editorială iar o coală editorială însemna 20 de pagini de roman).
Revenind la subiect, dorim ca acest text să se constituie
într-un argument al faptului că scriitorii, creatorii de bunuri
culturale, chiar dacă nu aveau posibilități multiple și cu greu își
puteau valorifica operele, acest lucru nu era imposibil. Așa se
explică și debutul literar al lui Constantin Munteanu cu romanul
Zaruri de cretă, publicat într-o mie de exemplare, după
participarea la concursul de debut organizat de către Editura
Junimea din Iași (1975).
16
Desigur, nici nu se poate compara numărul editurilor de

stat ce existau înainte de 1989 (24, conform „Pagini din istoria
cărții românești”, Editura Ion Creangă, 1981, pagina 131), cu
numărul editurilor existente astăzi (nu cred că cineva știe cu
exactitate acest număr). Iar în ceea ce privește difuzarea cărților
pe întreg teritoriul țării, numărul de exemplare al fiecărui tiraj și
drepturile de autor nici nu poate fi vorba astăzi, în aceste domenii,
instalându-se o ceață totală.
În ultimii ani, mai ales, numărul autorilor din generațiile
1990-2000, a crescut iar romanul este specia literară care vede
lumina tiparului tot mai frecvent – romanul fiind, după cum
afirmă criticul literar Cristian Livescu, axul central de rezistență
al unei literaturi. Nu credem că exagerăm afirmând că zilnic sunt
publicate zeci dacă nu sute de titluri, zilnic se fac lansări ale noilor
apariții editoriale, fie în cadrul unor biblioteci publice, fie în unele
librării (câte vor mai f i rămas), în cluburi și cafenele, în alte
locuri neconvenționale, fie și în așa-zise festivaluri și târguri
literare, de cele mai multe ori întreaga cheltuială, de la tipar la
ultimul pișcot de după lansare, fiind suportată de către autor. Din
puzderia de festivaluri literare și târguri de carte, câteva s-au
impus în plan național și exemplificăm cu Festivalul Internațional
de Literatură și Traducere Iași și târgurile Gaudeamus. Cât
privește tirajele și difuzarea ne limităm să afirmăm doar că sunt
confidențiale.
Aceasta ar fi imaginea, desigur incompletă, pe care o
considerăm mai apropiată de perioada celor trei sferturi de veac
de după Al Doilea Război Mondial, perioadă în care s-a născut,
a trăit și continuă să creeze scriitorul Constantin Munteanu,
căruia îi dedicăm prezentul eseu monografic, cu prilejul
împlinirii vârstei de 75 de ani.
17
COPILĂRIA. ANII DE ȘCOALĂ
Toți cei născuți în timpul sau după Al Doilea Război

Mondial au cunoscut în anii copilăriei o serie de privațiuni și au
asistat, mai ales după instaurarea primului guvern comunist de
după alegerile din 1946, când la conducere au fost instalați lideri
comuniști aduși de armata sovietică de la Moscova, la o perioadă
de prigoană împotriva oamenilor politici, ai celor care alcătuiau
elitele culturale, precum și diferite categorii sociale din mediile
urban și rural, toți fiind socotiți „dușmani ai poporului” și ai
regimului de așa zisă democrație populară. În mediul rural cel
mai mult au avut de suferit țăranii mai înstăriți cu mai mult
pământ și cu gospodării bine întemeiate, aceștia fiind etichetați
chiaburi.
Am făcut aceste precizări deoarece Constantin
Munteanu, fiind întrebat într-un interviu ce întâmplare neplăcută
din copilărie îl urmărește și în anii maturității, scriitorul a
răspuns sec: cea mai urâtă și obsedantă este amintirea cotelor.
În afară de vârstnicii care imediat după război erau de
vârstă școlară mică, cine își mai aduce aminte astăzi despre acea
perioadă când România, sub ocupația armatei sovietice, trebuia
să plătească Uniunii Sovietice daune de război, pe care le
preferau în produse?! (Nu degeaba un țăran din romanele lui C.
M. spunea despre trenul Iași-Pașcani că, atunci când venea în
viteză de la Pașcani la vale, zicea: cote- cote-cote-cote!, iar când
urca din greu dealul spre Pașcani, ca să treacă granița pe la Siret,
pufăia: URSS-URSS-URSS-URSS!, glume pentru care puteai să
sapi mult și bine la Canal.) Așa se explică și cum în anii
cincizeci ai secolului al XX-lea țăranii cu pământ au primit niște
carnețele în care erau însemnate cantitățile de cereale, de
produse animaliere ce trebuiau predate contra unor sume
modice, chiar dacă surplusurile ce le rămâneau erau foarte mici
18
ori deloc. Adeseori erau văzute prin gospodăriile oamenilor

anumite comisii care controlau să vadă dacă nu cumva au ascuns
produse ce le „datorau” statului. Mai ales pentru chiaburi
cantitățile de produse ce trebuiau predate obligatoriu erau așa de
mari încât nu puteau fi achitate „datoriile” în întregime. În
aceste situații, cei în cauză erau arestați, condamnați și trimiși să
lucreze gratuit pe șantierul canalului Dunăre – Marea Neagră,
unde și-au găsit sfârșitul mii de oameni. Aceste orori au fost
relatate mai târziu în operele unor scriitori din anii șaptezeci,
precum și în cărțile publicate după 1989 de către cei care au
supraviețuit acelei perioade de tristă amintire.
Constantin Munteanu s-a născut în ziua de 26 octombrie
1945, în satul Fedeleșeni, din comuna Strunga, județul Iași, în
familia de țărani gospodari a Mariei (n. Munceleanu-
Crâșmăriuc) și a lui Neculai Munteanu, fiind înscris în registrul
Stării Civile cu prenumele Costache, după numele bunicului
dinspre mamă.
Deoarece în satul natal nu exista nici școală primară,
acesta a fost nevoit, împreună cu alți copii din sat, să străbată
zilnic, dus-întors, peste 1 km, până la școala primară din satul
vecin Brătulești. Aici a avut ca învățător pe Nicolae Tarsichi
(fost deținut politic, recent eliberat din închisoare), un fel de
Domnu’ Trandafir al lui Mihail Sadoveanu.
Cursurile gimnaziale le-a frecventat ca elev intern în
orășelul Târgu Frumos, unde, printre alte cadre didactice de
valoare (în special fii și fiice de „foști” din Iași, care nu puteau fi
primiți la vreo catedră din Iași, obligați fiind să facă naveta
zilnică la Târgu Frumos ori la Pașcani), se remarcă profesor la
limba și literatura română Costin Merișca, și el fost deținut
politic, recent venit din închisoarea de la Pitești, cel care, după
1989, a publicat romanul Tărâmul Gheenei, despre experimentul
Pitești. Acesta i-a inspirat elevului său dragostea pentru lectura
de calitate. Tot la Târgu Frumos a urmat primii doi ani de școală
19
medie (liceu), apoi a continuat cu ultimii doi ani la Școala Medie

nr. 3 din Iași, redevenit apoi Liceul Internat, renumitul
„Costache Negruzzi” din Iași. Aici, scriitorul își amintește cu
drag de primăvara lui 1962 când, încă elev la Târgu Frumos,
mergând la Olimpiada de Matematică, faza regională, la Iași, s-a
dus întâi în audiență la directorul Liceului Internat, solicitând
aprobarea să se transfere la ei. „Nu primim de la Târgu Frumos –
i s-a răspuns pe un ton aspru. Noi tocmai am trimis acolo pe
unul dat afară de la noi.” Imediat ce s-a făcut festivitatea de
premiere iar C. M. luase Premiul I, un elev l-a așteptat la
ieșirea din sală: „Vă cheamă urgent tovarășul director.” „Luni te
prezinți la noi, la școală; vom cere noi actele de la Târgu
Frumos” – i-a hotărât directorul.
Între anii 1964-1969 a fost student al Facultății de Fizică
a Universității din București, după examenul de stat obținând
diploma de licență în Fizică.
Dar nu-i lipsit de importanță să amintim că-n vara lui
1963, după terminarea clasei a X-a, ca și în 1965, după primul an
de studenție, a plecat direct pe litoral și s-a angajat, în 1963, ca
muncitor de noapte la udat spațiile verzi în Constanța, apoi în
Eforie Sud, iar în 1965, ca ajutor de bucătar la Cantina nr. 3 din
Eforie Sud; să fac rost de bani, că părinții luau mai nimic de la
colectiv. Mulți țărani din satul meu plecaseră de la colectiv pe
litoral; unii stăteau fugiți pentru că nu voiseră să semneze
intrarea în colectiv, nici chiar după 1962, când fusese declarată
încheierea colectivizării, alții pentru că nu prea mai aveau ce
face în sat; caii fuseseră omorâți și fierți, să fie dați la puii din
crescătoriile nou înființate la CAP-uri, iar pământul era lucrat cu
tractoarele sosite de la Brașov. Toamna, pentru zilele-muncă
făcute la CAP, primeau ceva produse, cât s-o ducă până în
primăvară, sau până spre sfârșitul iernii, când trebuiau să se
împrumute de la CAP în contul unor viitoare zile-muncă la vară,
la fel cum, cu două-trei decenii înainte se împrumutau de la
boieri sau de la arendașii boierilor. Eu, ca tânăr, aveam nevoie
20
de bani de-o carte, de-un spectacol și, la facultate, să am o

rezervă, în caz că iau notă mică la vreun examen și rămân fără
bursă – lipsa banilor este tara cu care viitorul scriitor a ieșit din
facultate și care l-a urmărit o vreme. (De aici și privirea critică
față de inginerii cu facultate muncitorească, trimiși de uzină cu
salariu, unii dintre ei semianalfabeți fără liceu; are chiar o
amintire, într-o carte, când unul dintre șefii de la administrativ, la
angajare, l-a întrebat: Bine, bine, ai Facultatea de Fizică, dar
liceu ai?) După câte știu, ba am citit și printre rândurile operei
sale, acceptase repartiția la Săvinești având promisiunea
reprezentantului Ministerului Industriei Chimice că va primi
locuință în vreo garsonieră mobilată, modest, dar mobilată, ori o
cameră într-un apartament de serviciu. Dar, din 1969 și până în
1974, de fapt, a locuit într-o garsonieră de confort 5 (chiar exista
așa ceva!), în Cartierul Lenin, „elogiată” cu umor amar în
viitoarele scrieri. (Unii ar zice cu nostalgie, dar era ceea ce s-a
mai spus, nostalgia după vârsta de atunci, locuință atât de
prezentă în romanul Singurătatea dinspre ziuă sau Amintiri din
Cartierul Lenin.) „Un rol important în șederea mea în acea
cămăruță și amânarea sine die a repartizării unei locuințe mai
salubre l-a avut și debutul meu la TV cu Iubirea mea cu zurgălăi;
toți cei din conducerea uzinei, bucuroși că au în uzină un scriitor
premiat – luasem, în 1972, Premiul II la Concursul de teatru
organizat de Televiziune și se scrisese în ziarul local –, se
așteptau la ceva doar cu iubire, când, de fapt...”
Cutia Pandorei se deschisese: tânărul fizician de la
Săvinești, modest, respectuos etc, etc... se dovedise la masa de
scris un „furios”, tot mai răzvrătit de la o lucrare la alta. Nici
următoarele piese, jurizate tot de nume cu autoritate și premiate
cu I sau II, nu erau „pe line”, iar primele romane au ajuns în
librării mulțumită faptului că la Zaruri de cretă, romanul de
debut, fusese președinte al juriului o somitate, Constantin
Ciopraga, iar al doilea roman, Ziua magnoliilor viscolite, fusese
21
lecturat de însuși Cornel Popescu, respectatul (și temutul)

redactorul șef al Editurii Cartea Românească, al cărui director
era tot o somitate, Marin Preda. Moldovene, - își amintește cu
plăcere autorul cum a fost primit de Cornel Popescu în biroul
său de la editură, în toamna lui 1978, manuscrisul stând în
editură din primăvara lui 1977 – în sfârșit, ți-a fost citită cartea.
Am făcut-o eu, că mi-a zis doamna Lungeanu (secretara) că vii
mereu și întrebi. Îmi place! Au căzut doar vreo 30 de pagini, dar
las-o așa, că nu erau revelatoare. Aș fi scris ceva pe coperta a
IV-a, o aluzie la romanul din care te-ai inspirat 3 scriind o zi-
sinteză din viața unui tânăr într-un lagăr cu granițele mai vaste,
dar nu pot; olteanul (adică Marin Preda, n.n.) te-ar rade dacă
spun că ești prea bun, cum la fel nu-i publică nici pe cei slabi,
chiar de primește ceva ordine. Și vezi că nici poza pe coperta a
IV-a nu se mai poate, că doar unul – a arătat spre un tablou al
lui Ceaușescu – are dreptul la așa ceva.
Așa s-au născut primele două romane ale autorului,
trecând prin vămile unor lectori de înaltă profesionalitate...
ÎN CÂMPUL MUNCII, CA ANGAJAT AL STATULUI
Ca orice absolvent ce încheia un stagiu de studii care îi

confereau o anumită specializare profesională (fie cu studii
medii, fie cu studii postliceale sau universitare), în acei ani de
dinainte de decembrie 1989, și Constantin Munteanu a fost
repartizat „în producție” la Uzina de Fire Sintetice din Săvinești,
județul Neamț. Se pare că planurile sale erau altele. Venise doar
să încerce să obțină o negație, care i-ar fi permis să se întoarcă
3
Autorul recunoaște că citise O zi din viața lui Ivan Denisovici de Alexandr
Soljenițin în franceză, trimisă foștilor săi colegi de facultate ajunși fizicieni la
Măgurele de fizicianul Enescu Sorin, ”evadat” și ajuns în Elveția, la CERN.
22
în București, unde, după propria-i părere: Acolo-i bătaia

peștelui, Capitala a fost și este arena centrală. („Și n-am greși
deloc – va spune la senectute, citându-l copios pe Macedonski:
Orașul mic te pierde-ncet,/ Cu ale lui tăcute strade...”)
Cum Bucureștiul era oraș închis, avea să rămână mulți
ani pe Platforma Chimică Săvinești, să locuiască în Piatra
Neamț și să facă zilnic naveta cu autobuzul, așa cum procedau
cele câteva mii de angajați ai combinatului care, după câțiva ani,
va deveni Centrala de Fire și Fibre Sintetice Săvinești. (O navetă
făcută ca în poza ce va fi atașată la final, măcar un sfert de
drum, până ce colegii de muncă mai norocoși, din interiorul
cursei, deveneau sardele într-o cutie de tablă fără ulei iar
șoferul putea acționa închidere ușilor.)
Despre primii opt ani petrecuți pe Platforma Săvinești,
scriitorul de astăzi se destăinuia într-un articol intitulat „Creație
și realitate”, publicat în Revista România Literară (28 iulie
1977), text din care se poate constata cu ușurință că deja se
acomodase cu mediul din uzină, dar și cu atmosfera cultural -
artistică din orașul Piatra-Neamț, atmosferă datorată mai ales
Teatrului Tineretului din localitate, care îi stimula și
preocuparea pentru creația lui literară destinată scenei.
Ca fizician, a lucrat până în iulie 1989, îndeplinindu-și
sarcinile profesionale cu conștiinciozitate, devenind un
specialist cunoscut prin invențiile și inovațiile pe care le-a
realizat de-a lungul anilor.
Pentru scurtă vreme (din iulie 1989 – ianuarie 1990), a
îndeplinit funcția de director al Bibliotecii Județene Neamț.
Chiar din ziua de 22 decembrie 1989 este prezent printre
cei care participă la manifestațiile anticomuniste din Piatra
Neamț, manifestații ce se desfășurau în Comitetul Județean PCR
Neamț, sediul Puterii județene. Pe 25 decembrie dimineața este
ales prin votul secret al celor 31 de participanți, reprezentanți ai
celor mai de seamă întreprinderi și instituții din municipiu,
23
președinte al C.P.U.N. al Municipiului Piatra Neamț (25

decembrie 1989 – 1 iulie 1990). Încă din ianuarie 1990 este ales
consilier șef la Inspectoratului pentru Cultură al Județului
Neamț, funcție în care a rămas până în prima jumătate a anului
1993, când, refuzând adeziunea la partidul de la Putere (PDSR),
dar și cu scaunul vânat de alții, s-a întors în uzina devenită între
timp S. C. Fibrex S. A. – Săvinești, unde-și va încheia activitatea
profesională, pensionându-se în anul 1999.
ATMOSFERA SOCIAL-POLITICĂ DIN ROMÂNIA ÎN

PERIOADA DE ÎNCEPUT A CREAȚIEI LITEARE A
LUI CONSTANTIN MUNTEANU
Primele încercări cu conținut literar ale viitorului scriitor

au început încă din adolescență când, la liceul din Târgu
Frumos, a avut un bun profesor de limba și literatura română
care l-a încurajat și l-a îndrumat să citească literatură de calitate
și să participe la olimpiadele școlare pe care le și câștiga.
Înainte de a prezenta apropierea lui Constantin Munteanu
de literatură și tainele scriiturii, se impune să precizăm că
această perioadă de început a creației sale coincide cu o perioadă
de „dezgheț” în evoluția societății românești conduse de Partidul
Comunist după frauduloasele alegeri din 1946. La începuturile
studențești ale lui Constantin Munteanu (1964-1969), la
conducerea partidului comunist și a țării se instalase o nouă
garnitură politică comunistă, avându-l în frunte pe Nicolae
Ceaușescu care în scurtă vreme va deveni și primul președinte al
Republicii, a cărei denumire fi va schimbată din „populară” în
„socialistă”. Tot acum sunt eliberați deținuții politici
supraviețuitori ai închisorilor comuniste; în scurt timp, oficial, se
va desființa, legal, cenzura, dar nu și controlul exigent din partea
partidului comunist asupra vieții culturale și artistice în toate
24
formele de manifestare, iar în ale scrisului, rămâne în Casa

Scînteii o anume „direcție” – Direcția Presei – ce camufla
Cenzura, unde, din an în an tot mai pregnant, se lecturau cărțile
unor autori „cu probleme”, nu numai înainte de a primi BT-ul
editurii – bunul de tipar – ci și după tipărire când, nu de puține
ori au fost cărți, în special romane, retrase de pe piață, din
librării. Iar când vigilența cenzorilor – ale căror nume s-au mai
șoptit prin Presă după 1989 – fusese mai puțin crâncenă și
cărțile intraseră în biblioteci, directorii bibliotecilor județene
primeau o corespondență specială cu lista cărților ce trebuiau
dosite în fondul secret al bibliotecilor publice. Pentru buna
informare a cititorului acestei cărți, am solicitat autorului să-și
amintească ceea ce-mi povestise cândva, o poveste pe care o
știam mulți dintre cei ce lucram în instituțiile arondate Culturii
nemțene, dar este bine s-o relateze cineva care chiar a trăit-o în
toată complexitatea ei:
La finele anului 1988 [ne spune Constantin Munteanu]
aveam două romane ținute pe masa lui Mihai Dulea, cel ce
conducea, de fapt, Consiliul Culturii și Educației Socialiste (așa
se numea pe atunci Ministerul Culturii, în frunte fiind Suzana
Gâdea, președintă). Mult timp m-am întrebat cum de ajunseseră
romanele mele pe masa lui, dar, beneficiind de aerul meu de
moldovean molcom, bonom adesea, mereu cu cutia de
bomboane în servietă, vreo pungă de cafea smulsă cu greu din
rezerva proprie, sau cu sticle de Grasă de Cotnari cu tricolor,
pentru export, grație cumnatului meu Ionel Chedică, asistent
medical igienist al comunei Cotnari, un binevoitor mi-a deschis
ușa biroului vicepreședintelui când acesta era plecat în
străinătate și mi-a arătat masa lungă de la fereastră plină cu
dactilograme, două dintre ele, cu coperți confecționate de mine,
recunoscându-le a fi Teona, venită de la Editura Junimea din
Iași, director Andi Andrieș, iar cealaltă, Sfîrșitul înserării, de la
Editura Cartea Românească, director George Bălăiță. Din
25
ianuarie 1984 intrasem pe lista neagră, „grație” refuzului meu

categoric de a transforma în scenariul filmului Sezonul
pescărușilor, regizor Nicolae Oprițescu, subiectul: ”furtul
tezelor de doctorat în Chimie” în ”promovarea noului în uzina
noastră”. Abia după 1989 am aflat de la vechii redactori ai
editurilor că, imediat ce se auzea că vreun autor cu „probleme”
avea vreo carte în editură în curs de trimitere spre tipografie,
directorul editurii o și expedia Direcției Presei din Casa Scînteii
(unde funcționa Cenzura „desființată”, sub o denumire ciudată,
ceva de genul Serviciul Sinteză...) și solicita aprobarea dacă să
mai fie sau nu editată, de aceea am și menționat numele celor
doi directori „curajoși”.
În 1988, după ce, printr-un proces având-o ca avocată
pe marea specialistă în proprietate intelectuală Yolanda
Eminescu, nepoata de frate a lui Eminescu, regizorul filmului
obținuse hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 din București de a
se pune sub sechestru filmul, pelicula trebuind să stea închisă la
Buftea până la ridicarea sechestrului, Nicolae Oprițescu și-a
luat familia (doi copii minori, născuți în Franța pe când era
student la Sorbona și soția de origine franceză) și a plecat pe
nepusă masă în Franța, iar eu, rămas cu ochii în soare, sau ca
măgarul în ploaie, ca să fiu mai plastic, am început seria
audiențelor la Mihai Dulea, să-mi salvez romanele.
Dar, până la așa ceva, trebuie să specific îndârjirea
diriguitorilor, speriați că, totuși, Ceaușescu va afla de film și va
cere să-l vadă, părerea dictatorului fiind imprevizibilă; oricum,
bine nu le-ar fi fost celor din Casa Scînteii: fie dictatorul s-ar fi
supărat că a fost oprit un film despre o realitate neplăcută din
România, furtul intelectual, fie ar fi explodat că s-au dat 3,3
milioane de lei pentru un film ce înfiera furtul tezelor de
doctorat în Chimie. Așa se face că organul județean de partid
Neamț, în special secretarul cu Propaganda, tov. Amza
Săceanu, primea mereu ordin de la C.C.E.S. să facă totul spre a
mă convinge să semnez modificarea (dacă eu, scenaristul,
26
semnam modificarea solicitată, casa de film producătoare

dădea pelicula altui regizor s-o finiseze fără teama de a ajunge
î n justiție). La început, eram chemat în biroul său de la
Comitetul Județean PCR și „prelucrat” sonor și cu mânie
proletară de către tov. Amza Săceanu, același care, la plecare,
mă conducea până pe treptele de serviciu dinspre teatru, mă lua
de braț și-mi șoptea: «De ce sfântul nu asculți, să faci
modificarea?! Ești scriitor, vezi-ți de pagina scrisă, nu ține
trena regizorului, cu care semnezi mereu memorii?! Voi,
scriitorii nu mai sunteți pe vremea lui Stancu 4; ăla, ca să-și
apere vreun membru, avea curaj să se ducă la Dej... Îl vezi pe
ăsta de-acum mișcând vreun deget pentru alt scriitor?!» Între
timp, tov. Săceanu telefona mereu la Săvinești. Director general
era, din 1979, dr. ing. Gheorghe Țepeș-Greuruș, care, în 1983,
când începuseră să mi se ceară tot felul de referate de
„oponență” pentru a fi menținut scenariul în planul caselor de
filme, îmi făcuse un referat elogios, pe care l-a mai semnat și o
cercetătoare de la Centrul de Cercetări Săvinești, dr. ing.
Viorica Spătaru-Trofin. Și am aflat chiar de la tov. Amza
Săceanu, imediat după Revoluție că, la o interpelare a lui, pe
holurile Comitetului Județean PCR Neamț, domnul Țepeș, care
era foarte bine văzut ca specialist, inventator ce rezolvase o
sumedenie de probleme ale producției de fire și fibre sintetice,
ca director general al combinatului, dar și ca membru al C.C.-
ului. (Aflăm din cartea sa Cuponul de pensie, că la Congresul al
XII-lea fusese ales membru al C.C. al PCR iar la prima ședință
a C.C.-ului, întrând ultimul în sală, Ceaușescu îi făcuse semn să
ocupe singurul loc rămas liber în primul rând, între cei doi mari
corifei ai P.C.R.-ul, Mizil și Verdeț, ba a apărut și într-o poză
din Scânteia între cei doi, ceea ce, la județ, îi crease o aură de
om pentru care conducerea superioară de partid ar fi avut ceva
4
Zaharia Stancu, scriitor, (1902-1974), din 1947 președinte al Uniunii
Scriitorilor.
27
măreț în gând.)
Pentru o mai bună și corectă înțelegerii a atmosferei,
dau un citat din cartea de memorii a domnului dr. ing.
Gheorghe Țepeș-Greuruș, Cuponul de pensii, Editura Cetatea
Doamnei, 2017: «...pe lângă chemările care se lăsau mereu cu
amenințările voalate ale acelui Mihai Dulea (amenințări despre
care aflasem din unele discuții chiar cu Constantin Munteanu),
nu puține au fost zilele în care, fiind la vreo consfătuire la
Comitetul Județean de Partid Neamț, secretarul cu Propaganda,
Amza Săceanu îmi reproșa, mie, iar mai apoi chiar și secretarei
de partid, nou promovată Anicuța Lazăr, că nu „am rezolvat
problema cu tovarășul Munteanu”, adică ori să-l convingem să
fie de acord cu modificarea subiectului filmului din „furtul
tezelor de doctorat în Chimie” în „promovarea noului în uzina
noastră” sau... să-l dăm afară. Odată, exasperat, i-am și spus lui
Săceanu: „Și cât a costat filmul, tovarășe secretar? Știu de la
Munteanu că vreo trei virgulă trei milioane de lei. Îi dăm noi,
Săvinești-ul, filmul să fie cumpărat de noi, să poată Casa Scînteii
să-și declare planul îndeplinit, să-și ia toți directorii de acolo
primele de sfârșit de an, iar filmul să rămână închis la Buftea...”
„Asta l-a înfuriat la culme pe Dulea – mi-a șoptit odată
Constantin Munteanu. L-a înfuriat, dar l-a și făcut mai
circumspect; ideea că am în spate un combinat atât de mare l-a
speriat că aș putea ajunge un dizident; ori numai asta nu le
trebuie celor de sus: un dizident în provincie, și-ncă unul care a
muncit și muncește zi de zi într-o uzină, dizident care nu cere
nimic mai mult decât să iasă pe piață un film despre furtul tezelor
de doctorat în Chimie”.» [Cuponul de pensie, pag.222]
La una dintre audiențele mele solicitate în toamna lui
1988, [își continuă C.M. amintirile] Dulea, după ce m-a asigurat
că nu are nici o importanță că sunt în grațiile conducerii uzinei
unde lucrez, mi-a repetat iarăși, cu mai puțin aplomb, că
pierdusem cărarea în anii trecuți, când n-am vrut să deblochez
filmul, inclusiv banii mulți cheltuiți cu realizarea lui și degeaba
28
întreb care este soarta celor două romane ale mele. Secretara
îmi spusese că sunt primit pentru maxim 20 de minute, dar am
stat cu el la negocieri, nici măcar în biroul lui, ci vizavi, în cel
al vicepreședintei Tamara Dobrin (poate ca să nu-i văd masa
lungă de la fereastră plină cu dactilogramele cărților oprite),
aproape două ore, la finele cărora mi-a hotărât: «Iei dumneata
scenariul de la Casa de Filme 4 și faci schimbările impuse.» Am
luat scenariul de la Casa de Filme 4, m-am dus la hotel, seara
am discutat cu soția – cu cine altcineva puteam s-o fac?!
Regizorul plecase deja în Franța… «Banii pe scenariul
«Urgența» - scos atunci, în decembrie ’84, abuziv din planul pe
1985 - [Contractul semnat era de 65.000 de lei.], ți-i mai dă?»
«Nu.» «Atunci, dă-i naibii și vino acasă, că mai avem atâtea de
făcut, că vin și la noi sărbătorile.» Dar cum, pentru un scriitor
cu două romane scrise dar oprite înainte de publicare noaptea e
un sfetnic mai bun, înțelesesem ceea ce mulți îmi reproșaseră,
că, în esență, sunt romancier și nu avusese rost să mă zbat atât
pentru soarta unui film (ți-ai luat banii pe scenariu?, salut!, lasă-
i să-și spargă capul cei care au făcut filmul, că tu rămâi prin
romanele scrise), așa că m-am apucat spre ziuă de scenariu și
peste tot unde scria teză de doctorat, am tăiat cu roșu, să se
vadă că am făcut modificări, iar deasupra am scris lucrare
științifică. Am cerut iar audiență la Dulea, să-i arăt că am
lucrat pe scenariu. «Nu eu decid. Să vină casa de filme să-mi
confirme că ai făcut ce trebuia.» La Casa de Filme 4, directorul
s-a spălat pe mâini: «Arată-i lui Dan Vasiliu.» Acesta fusese
producătorul delegat al filmului, cel care trebuia să vadă
săptămânal pelicula filmată și să amendeze abaterile de la
scenariu. Era un tânăr inteligent și jovial, cu care eram în
relații amiabile, mai ales că tatăl său, Mihai Vasiliu, prin anii
’70-’72, când mergeam mereu la Direcția Teatrelor, mă aprecia
și îmi dăduse sfaturi bune. Am deschis textul și i-am arătat
câteva locuri unde tăiasem cu roșu. A zis un «foarte bine!», iar
29
eu l-am rugat să coboare la etajul doi, la biroul lui Dulea, să-i

confirme. A făcut-o. «Și acum, ce fac cu textul modificat?» – l-a
întrebat pe Dulea. „Îl pui la loc în seif” – a făcut acesta un gest
ferm, să părăsim biroul. «Și romanele mele?» – am întrebat eu
rămas în ușă, cu privirea spre masa plină cu manuscrise. «Eu
am zis să plecați!» – s-a supărat Dulea. Și am ieșit. Nu-mi părea
rău; noaptea mă sfătuise bine; știam că odată pus sechestru pe
film, nu se putea interveni asupra lui decât dacă cineva, strâns
cu ușa că vrea să-l vadă Ceaușescu, ar fi modificat de urgență
filmul; asta era și-n capul celor din Casa Scînteii, tăieturile
mele, deși nu alterau parabola filmului, toate acele planuri doi
etc, etc, n-ar mai fi bătut la ochi lui Ceaușescu așa tare ca o
teză de doctorat în Chimie, că l-ar fi dus gândul la soția sa.
Evident, acasă n-am mai spus ce-am făcut. M-am lăudat doar
că-n București, trecând pe la bunul meu prieten Iliuță, ajuns în
scrierile mele sub numele de Lie, trecut din muncitor la o
fabrică de încălțăminte administrator al unei cantine, reușise
să-mi cumpere vreo opt pachete de unt – «mai multe nu putuși,
mă șoldovene, fie-ar cățeaua ei dă viață!, că rele zile
ajunserăm, bă frățioare, fie-ar cățeaua ei dă viață!, ce-mi trebui
mie Bucureștiul, când la mine în Gorj, sub Pârcovaci, doi pași
de satul Măriei Lătărețu, e raiul pe pământ?!».
Peste câtva timp, Junimea m-a anunțat că „s-a dat
drumul Teonei, dar nu mai avem cotă de hârtie”. Știam că
fabricile de hârtie folosesc un polimer sub formă de bare,
tocmai una dintre invențiile mele, polimer de producția căruia
mă ocupam la Săvinești. Am întrebat tipografia din Bacău cât
le-ar trebui pentru un tiraj (20.000 de exemplare) din Teona.
Între timp, Cartea Românească mă anunțase că va trebui să dea
bunul de tipar și la Sfîrșitul înserării. De altfel, ceva se
întâmplase sus, că se deblocaseră cam toate cărțile. Am
telefonat directorului Fabricii de Hârtie din Bușteni, unde știam
că-i nevoie de polimer. «Trimit la Bacău un vagon de hârtie cu
specificația pentru Munteanu, e bine?» – m-a întrebat
30
directorul, bucuros că va primi polimerul promis.

Cu Teona n-am mai avut probleme; textul fusese pus la
punct, prin ’84-’85, cu doamna Elena Chiriac, excelent redactor
de carte cu care mai colaborasem și la Zaruri de cretă și la
Cursa rapidă. Ba, m-am mai „uitat” peste text „îmbunătățindu-
l” și înainte de a-l duce personal la Tipografia din Bacău, unde
mă împrietenisem cu toți cei care contribuiau la ieșirea cărții
spre public.
La Cartea Românească însă, Cornel Popescu fusese
transferat la Direcția Centrelor de Librării – ceva nu plăcuse
superiorilor în cărțile publicate de el; atârna greu și faptul că
fusese redactor al romanului Cel mai iubit dintre pământeni al
lui Marin Preda (am simțit-o din vorbele lui când mi-a dat
bunul de tipar la Vremea brîndușelor). (Preda, între timp,
decedase.) Redactor de carte, la Sfârșitul înserării era doamna
Maria Graciov, «buuună, din școala lui Cornel Popescu, dar
foarte severă», mi se șoptise. Înainte de a trimite cartea la
tipografie, doamna Graciov m-a chemat și mi-a arătat un bilețel
primit de la Cenzură, un scris mărunt, caligrafic, ordonat, de
fostă elevă tocilară. Erau notate câteva pagini. Pe text, la
paginile notate pe bilețel, pe margine, erau liniuțe făcute discret
cu creionul. Am luat dactilograma la hotel. Aveam exemplarul
doi în bagaj. La paginile notate, nu erau cuvinte sau expresii la
care aș fi ținut morțiș. Doar într-un loc, un catren adresat de cal
stăpânului său proaspăt colectivizat: «Stăpâne, stăpâne,/ Ia
hamul de pe mine/ Și pune-l pe tine,/ Pune biciu-n cui/ Că eu mă
duc la pui.» Nici n-am mai stat pe gânduri; am tăiat cu pixul
versurile și le-am scris întocmai deasupra, între rânduri.
Doamna Graciov și-a dat seama: «Dacă se află, că cei de sus
citesc și cărțile apărute când se dă Bunul de difuzare, cartea se
va retrage și se va da la topit dacă nu s-a vândut, iar eu voi
plăti toate costurile, plus că voi fi sancționată, dar asta nu-i cel
mai rău, că m-a rugat Cornel Popescu să mă transfer la el, la
31
librării.» «Și cât ar fi costurile?» – am întrebat. «Cam vreo 30-

35.000 de lei.» «Cam pe atât mi-a făcut editura contract» – am
asigurat-o. A avut încredere în mine și a dat drumul cărții,
semnând Bunul de tipar. Tipografia din Bacău, bucuroasă că
primise o gură mare de oxigen prin vagonul de hârtie venit de la
Bușteni, mi-a tipărit cartea în timp record, eu i-am dus câteva
exemplare lui Cornel Popescu la București, el a dat imediat
Bunul de difuzare, cu care am fugit la Bacău, să poată
tipografia să trimită urgent coletele cu cărți centrelor de librării
din țară. Zilnic dădeam telefoane, până am aflat că se
epuizaseră din librării (în 1989, romanele se vindeau ca pâinea
caldă). I-am telefonat doamnei Graciov, care a răsuflat ușurată.
«Oricum, sunt obosită și aș vrea să lucrez din nou cu Cornel.»
Dar nu s-a mai întâmplat nimic până spre sfârșitul lui
noiembrie, când, în biroul meu de director al Bibliotecii
județene G. T. Kirileanu din Piatra Neamț unde fusesem convins
să mă transfer de către tov. Amza Săceanu – «să te avem sub
ochi, că prea erai departe la Săvinești», mi-a spus după 1990, la
o cafea, când i-am făcut o vizită în biroul de director al
Operetei din București – a intrat un soldat cu mapa de
corespondență specială; am semnat și am primit plicul de la
Direcția Presei; în interior, lista cu cărțile ce trebuiau scoase
din circuit și puse sub lacăt, alături de altele, la subsolul
clădirii. Printre ele, și Sfîrșitul înserării de Constantin
Munteanu. Am înghețat; «babele de la Cenzură și-au dat
seama» am oftat. Apoi, revenindu-mi, am rupt mărunt plicul și
lista, așteptând încuiat în toaletă până am văzut și ultimul colț
de hârtie plecând pe canal. Mă consolasem cu gândul că, la un
control, voi susține că am pierdut plicul sau că l-am dat la ars
împreună cu alte hârtii.
Tot gândindu-mă la rolul hazardului în viața unui scriitor, mi-
am dat seama că aveam încă vie în minte amintirea spectacolului
cu piesa de teatru Șerifii (publicată în Teatrul nr 1/1968 sub titlul
„Nimic despre sânziene”), spectacol repetat la Teatrul
32
Tineretului (cu Maia Morgenstern și Claudiu Istodor), dar mort

înainte de repetiția generală în primăvara lui 1987.
(REMEMBER: – «Niki – așa era apelat de cunoscuți regizorul –,
nu admit să vii tu aici să te defulezi pe scenă» – «Cornele, orice
act de creație este o exteriorizare, o răbufnire în ultimă
instanță…Vino la vizionarea oficială și spune-ți părerea.
Coboară de pe scenă, că ești în spectacolul meu» – «Ba tu ești în
teatrul meu și te dau afară când vreau!» – «Da?!» – «Da!» –
«Uite că plec eu, de bună voie.») Și regizorul Nicolae Oprițescu
și-a luat caietul de regie, a trecut pe la hotel să-și ia bagajul și
bun plecat a fost; nici măcar la telefon nu mi-a mai răspuns iar
secretarul literar al teatrului, bunul meu prieten Mircea Zaharia
a mers la București, la Institutul de Artă Teatrală și
Cinematografică, unde regizorul era cadru didactic, să-l caute și
să-l convingă să vină, măcar să aibă loc vizionarea – degeaba,
nu a reușit.
Începuse decembrie 1989, se simțea o tensiune în aer, ca
înaintea unei furtuni, dar se aniversau și 100 de ani de la
trecerea în neființă a lui Ion Creangă iar eu, neastâmpărat,
înfuriat de toate câte mi se întâmplaseră, ca proaspăt director al
Bibliotecii Județene G. T. Kirileanu, mă gândeam cum am putea
puncta mai bine acest centenar. Așa că m-am gândit să mergem
la Academia di Roma, să expunem și câteva din cărțile rare din
ediția princeps a operei lui Creangă, pe care le avea Fondul
Kirileanu al bibliotecii. La Uniunea Scriitorilor, președintele de
atunci mi-a spus că recomandarea ca să pot pleca (să mi se poată
elibera pașaportul), pentru că nu pretindeam nici un leu pentru
deplasare, mi-o dă numai dacă am acceptul lui Dulea. La
C.C.E.S., Dulea m-a primit cu deferență (chiar m-am mirat ce
politicos poate fi), m-a ascultat, a zis că-i bine ce am gândit, mai
ales că propusesem să mergem trei, custodele Fondului
Kirileanu, eu și criticul de artă Valentin Ciucă, cel cu care, în
1986, făcusem o excursie în China cu transsiberianul. Așa că
33
speranța pentru a merge la Roma era o recomandare de la D. R.

Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor. Când am mers din nou
la el pentru această aprobare, D.R.P. s-a uitat la mine ca prin
sticlă. S-a scuzat că nu mai este timp etc, etc – îi știam această
poziție de pe când m-am dus să mă plâng că-mi stau oprite două
romane din cauza filmului și tot așa mă ascultase, până am obosit
și am plecat. Cred că am mai stat câteva zile prin București, pe la
Iliuță, până mi-am încărcat geanta cu unt, ulei, câteva batoane de
salam și alte bunătăți, chiar și pâine, că și aceea se dădea pe
cartelă, să pot ajunge acasă ca un Moș Crăciun.
Despachetam cu bucurie, ca o mare victorie, tot ceea ce
adusesem când au sunat de la Bacău inginerii Nicu și Puica
Păun, cumnații mei: «Ați auzit ce-i la Timișoara?» – «Eu abia
am venit de la gară. Surioara ta împarte bunătățile aduse de
mine acasă» – i-am spus cumnatei, vrând să-mi chem soția la
telefon. «Deschide urgent radioul pe Europa liberă!» – am auzit
strigătul ca un ordin al cumnatei mele, grăbită să asculte
radioul dat mai tare de soțul ei. La Timișoara începuse
Revoluția...”
Acum, după acest excurs al lui Constantin Munteanu,
prin care am aflat de la o sursă sigură cum trecea un scriitor
printre furcile caudine ale vremii, să ne întoarcem unde
rămăseserăm, la anii ’65, când încep să fie reabilitați și să li se
publice operele scriitorilor interbelici, selecția făcându-se cu
mare exigență, eliminându-se anumite pasaje care contraveneau
politicii partidului comunist. Se publică literatură din Vestul
Europei, mai ales din operele scriitorilor de orientare politică
spre stânga. La acestea se adaugă și presă politică și literară de
aceeași orientare. Tot acum, sunt promovați tinerii creatori din
toate domeniile artei, cu precădere cei care lucrau pe marile
șantiere sau pe platformele industriale ce se ridicau în diferite
regiuni ale țării. Pentru promovarea acestora se organizau
regional și la nivel național de către instituțiile de cultură
(edituri, televiziune și radio, cinematografie ș. c.) concursuri de
34
creație literară.
Aceasta este atmosfera culturală în perioada când Constantin
Munteanu era student la Facultatea de Fizică a Universității
București (1964-1969) și bătea la porțile consacrării, mereu
prezent, pe un scaun de pe ultimul rând al sălii în care se ținea
săptămânal Cenaclul Nicolae Labiș, condus de Eugen Barbu,
trimițând încercările sale literare la diferite publicații, unele
răspunzându-i la poșta redacției. În privința implicării sale în viața
culturală a metropolei, de reținut este și informația pe care mi-a
comunicat-o cândva, ba a și atribuit-o unui personaj, că, la plecare
din București, văzuse absolut toate piesele de teatru jucate în cei 5
ani, mai puțin una, la Teatrul Țăndărică.
Odată cu repartizarea sa în producție pe Platforma Chimică
Săvinești (1969), desigur va avea un motiv în plus, pe lângă
talent, de a fi luat în seamă la diferite concursuri literare,
subiectele sale venind adesea din universul uzinei, dar „în
cunoștință de cauză”, cum aveau să constate criticii literari ai
pieselor de teatru TV, ori ai romanelor.
DRAMATURGUL
Încă din primii ani de studenție, bate la porțile revistelor

literare, dacă dăm crezare unei note din revista Luceafărul
(47/1966) în care, la Poșta redacției, i se răspundea unui
Constantin Munteanu: «Epistola către prietenul Sorin», cu unele
momente evocatoare din anii de școală, vădește un povestitor cu
duh. (G.[ica] Iuteș).
Despre începuturile ca autor dramatic, aflăm de la
Constantin Munteanu că, amăgit de iluzia dată de Ceaușescu de-
a fi slăbit teroarea Securității preluată de la Dej (în fapt, o
răfuială cu Drăghici, fostul șef al Securității), pe lângă piesa
35
într-un act, A fluierat în timpul Evangheliei, apreciată de toți

care o citiseră, dar nepromovată pe vreo scenă de careva, ajunsă
finalmente în volumul de teatru, scrisese, în paralel cu
elaborarea tezei de licență (1968-1969), și o piesă de teatru în
trei acte, Dezgustul merelor putrede, o intrigă în siajul pieselor
de teatru străine ce se jucau pe scenele bucureștene, respectând
regula celor trei unități – de timp: noaptea de revelion; de loc:
casa părintească de la țară și de acțiune: înfruntarea celor doi
frați cu destine diferite. Un conflict între fratele mai mare, fugit
de acasă pe vremea colectivizării, când și-a renegat familia
„ostilă colectivizării agriculturii” și reîntors acum ca fiu
rătăcitor, dar cu stele de ofițer de Securitate pe umăr, și fratele
mai mic, student rebel, supărat că părinții tăiaseră mielul cel
gras pentru primirea celui mai mare, venit și cu soția, după nurii
căreia fug privirile studentului „dedulcit la deliciile
Bucureștiului”. Nichita Rappaport (traducător al teatrului englez
cu pseudonimul Radu Nichita), secretar literar al Teatrului Mic,
care-i apreciase piesa într-un act și o recomandase criticului
Valeria Ducea de la revista Teatrul, dar redactorul-șef al
revistei, Radu Popescu, refuzase s-o publice, apreciază
Dezgustul merelor putrede și recomandă autorului s-o dea spre
lectură secretarului literar al Teatrului Nottara, scriitorul
Alexandru Paleologu, care, la rândul său, îi recomandă autorului
s-o trimită în provincie, lui Teohar Mihadaș, secretar literar al
Teatrului Național din Cluj. Autorul nu știa nimic despre
trecutul acestor doi oameni de cultură (abia întorși din lagărele
comuniste), care, până la un punct, l-au apreciat și încurajat, fără
să fi avut puterea (sau ocazia) de a-i fi spus pe șleau: Tinere,
critica făcută de Ceaușescu Securității este de formă;
Securitatea și-a reînnoit doar armele și și-a sporit puterea. Așa
că mai mulți ani la rând, autorul întreține o corespondență cu
familia Popeniciu, de la secretariatul literar al Teatrului de Nord
din Satu Mare, până ce renunță chiar și el la piesa Dezgustul
merelor putrede, text rătăcit pe undeva. Imediat ajuns la
36
Săvinești, scrie piesa de teatru în trei acte Șerifii (1971), care a

fost discutată la diferite niveluri (Direcția Teatrelor și la mai
multe teatre), a fost inclusă în planul de repertoriu al teatrelor
din Iași, Arad și Teatrul Mic; la Arad se face în primăvara lui
1971 și distribuția, ba chiar și prima lectură în prezența
autorului, în regia lui Dan Alecsandrescu, cel ce promisese
premiera absolută la deschiderea stagiunii, în toamna lui 1971,
dar după Tezele din iulie, 1971, piesa a fost scoasă din repertoriu
și dată ca exemplu negativ în revista Teatrul nr. 8, în vara
aceluiași an, ca, apoi, la propunerea dramaturgului Theodor
Mănescu, să fie publicată, în forma integrală, în aceeași revistă
(1/1978), schimbându-i-se doar titlul, Nimic despre sânziene,
apoi, jucată, în octombrie 1978 la Teatrul Popular Matei Millo
din Suceava în regia lui Eugen Traian Bordușanu, și, în timp,
susținut cu entuziasm și dăruire de Dimitrie Roman, ”singurul
secretar literar cinstit și curajos cu textele propuse de mine”, la
Teatrul Dramatic din Brașov, în 1982.
SCENARII: TV, RADIO ȘI FILM
A debutat publicistic, în 1969, cu parodii, în Revista

studențească Amfiteatru, București (1966-1989). A continuat să
publice versuri și proză, fragmente de roman sau de scenariu, în
Ziarul Ceahlăul din Piatra Neamț și în revistele de cultură. Bate
pe la ușile editurilor cu un volum de teatru, dar fără succes. Și,
deocamdată, nici nu insistă, convins că doar relația autor-
scândura scenei creează un dramaturg de valoare; relație de care
n-am avut parte – va ofta mai târziu.
Tezele din iulie, 1971 îl eliminaseră măcar de pe trei scene
profesioniste de mare valoare, după cum am mai spus, dar nu l-
au făcut să renunțe – dimpotrivă.
37
Oamenii cu care continuă să-și discute scrierile

dramaturgice au rămas, în principal, aceiași de la venirea sa în
Piatra Neamț, 1 septembrie 1969: Eduard Covali, directorul
Teatrului Tineretului; Paul Findrihan, secretarul literar și Mircea
Zaharia, referent literar pe atunci, de care îl va lega o prietenie
nedezmințită vreodată, plus secretarii literari ai marilor teatre din
țară, cu care întreține o corespondență asiduă dar gratuită, în
esență. În vara lui 1972, când citește anunțul în presă că
Televiziunea organizează un concurs de scenarii pentru teatrul
TV, Constantin Munteanu scrie (dintr-o suflare, zice el) Iubirea
mea cu zurgălăi. Primul cititor, înainte de a fi pus textul la poștă,
este Mircea Zaharia, care, adesea critic la textele lui, îl felicită cu
obiecții minime. Poate nu este lipsit de interes să facem
precizarea pe care nu de puține ori Constantin Munteanu a
prezentat-o și o prezintă ori de câte ori se referă la creația sa
artistică, indiferent de domeniu.
El precizează că de fiecare dată, în orice domeniu, el
nevenind de la Litere, unde să fi fost propulsat de vreun profesor
al său, a intrat prin concurs: în teatru, juriul, care i-a aprobat
piesa Iubirea mea cu zurgălăi, a fost prezidat de Aurel Baranga.
Astfel, va obține cu scenariul Iubirea mea cu zurgălăi
premiul al II-lea la Concursul de scenarii pentru teatrul TV
(1972), scenariu ce va fi pus în scenă de marea regizoare Letiția
Popa și transmis pe post în data de 6 martie 1973.
La numai câteva zile după, în România literară din
15.03.1973, Ioana Mălin (pseudonim pentru Antoaneta
Tănăsescu, prof. univ. la Facultatea de Litere București) scrie
articolul: Un debut – eveniment, din care spicuim: Constantin
Munteanu își face o spectaculoasă intrare în literatura noastră
dramatică actuală. Frazele convenționale de încurajare și
elogiu ”la început de drum” nu își au aici locul. Iar articolul se
încheie cu o frază pe care o considerăm a fi fost însușită de către
C. M. ca principiu călăuzitor: Și dacă aceste rînduri nu ar fi atît
de publice, sau poate tocmai de aceea, i-am dori tînărului autor
38
să aibă forța și înțelepciunea de a rezista tentațiilor succesului,

rămînînd semeț și neclintit el însuși.
Imediat după transmiterea scenariului la Televiziune,
Aurel Bădescu spune în Contemporanul din 9 martie 1973:
„Iubirea mea cu zurgălăi” ascunde sub acest titlul nefericit o
excelentă piesă superioară evident [celei premiate] cu Premiul I.
[Autorul] scrie teatru cu siguranța și cu abilitatea unui autor cu
vechi state de servici [...] are un firesc al replicilor, al situațiilor
și al reacțiilor psihologice pentru care l-ar invidia mulți
dramaturgi «de meserie».
„Indiscutabil, spune despre aceeași piesă Al. I. Friduș în
Cronica din 16 martie 1973, o victorie în bătălia pentru
actualitate și autenticitate în dramaturgie. Și dacă actualitate
avem (pînă și o piesă istorică devine actuală dacă etc, etc, etc
[aluzie la piesele/filmele care puneau în gura personajelor citate
din cuvântările lui Nicolae Ceaușescu], autenticitate – mai
puțin. […] Îl putem felicita pe Constantin Munteanu, dorindu-i,
în același timp, să-și păstreze intact apetitul pentru literatură,
dar și pentru autenticitatea vieții zugrăvite în paginile sale. [...]
...doza de aer ozonat introdusă de această piesă în atmosfera
unei dramaturgii nu lipsită, uneori, de fel de fel de poluări
livrești sau existențiale.
Acest debut al lui C. Munteanu în teatrul TV este
calificat de către Victor Durnea drept unul spectaculos […] prin
firescul, cadența alertă și, uneori, causticitatea replicilor, prin
tensiunea situațiilor, prin candoarea adolescentină degajată,
dar și printr-o viziune critică, nonconformistă (un soi de
«fluierat în biserică»), amintind multora de creațiile «tinerilor
furioși».
Alte piese de teatru ajunse pe micul ecran al Televiziunii
române sunt: Scrisori apocrife, 1975; Dincolo de munte, 1976,
(Premiul II la Concursul de scenarii pentru teatru TV în 1975,
regia Letiția Popa); Vocație, 1977, (Premiul II la Concursul de
39
scenarii pentru teatru TV în 1976); Cu zâmbetul pe buze,

(Premiul I în 1977, piesă cenzurată); Vremea sânzienelor, 1978
și Florile amintirilor noastre, 1983.
Scenariul Dincolo de munte, pe lângă faptul că s-a bucurat
de o distribuție cu actori de excepție (Emanoil Petruț, Lucia
Mureșan, Traian Stănescu, Anca Neculce-Maximilian și Petrică
Vasilescu), a constituit, așa cum se obișnuia în acea perioadă
(era în 1976) o bază de teatru-dezbatere, la care participau prin
scrisori și telespectatorii. Discutând acest spectacol în România
Literară din 16 septembrie 1976, Ioana Mălin spune despre
autor că… a pătruns intempestiv în viața literară și dacă ar fi să
numim date definitorii ale talentului său ele ar fi: sinceritatea
patetică, febrilitatea, curajul de a spune direct adevăruri ale
generației sale.
În schimb, scenariul Cu zâmbetul pe buze, premiat cu
premiul I în 1978, nu va primi în final girul cenzurii. Acțiunea
scenariului se petrece în vila unui demnitar (de altfel, titlul inițial
era Scara interioară) iar în vremea aceea, la Piatra Neamț un
prim secretar județean nou instalat, vrând să se afirme, își găsise
să-i ancheteze pe toți cei ce-și construiseră vile și le-a confiscat
pe acelea care aveau chiar și nereguli minore, cum ar fi fost o
abatere de câțiva centimetri de la planul de amplasament
proiectat/aprobat și să instaleze în ele „doar reprezentanți ai
clasei muncitoare” – destine zbuciumate, multe distruse, chit că
după 1989 toți și-au primit înapoi vilele iar locatarilor li s-au
repartizat apartamente.
În aceeași perioadă, și posturile de radio Iași și București
îi pun în undă o suită de piese: Trenul din zori (1974), Cursa de
Brașov (1974), Magnolii pentru un măgar (1975), Dosarul cu
sânziene (1975), Oameni la cumpănă de ani (1977), Urgența
(1981), Vântul de februarie (1981), Vina florilor (1983),
Vorbește-mi de tata (1984), Prima ninsoare (1985), Poeme
pentru schimbul trei (1987), Prietenie trădată (1994).
În 1974, la propunerea insistentă a noului secretar literar
40
venit din postul de director al Teatrului de Stat Turda, scriitorul

Viorel Știrbu, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț îi pune în
scenă piesa în trei acte Valea râsului, regizată de Nicolae
Scarlat (Niki). Cele trei personaje, trei tineri geofizicieni, ce
efectuează prospecțiuni în Munții Carpați, au fost interpretate de
tinerii actori, pe atunci, Traian Pârlog, Paul Chiribuță și Boris
Petroff. Scenografia și costumele pentru acest spectacol au fost
realizate de cunoscutul artist plastic Mihai Mădescu, cel care a
fost pictorul scenograf al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț
mai mulți ani, până la plecarea sa, prin concurs, la București.
Inițial, subiectul piesei fusese generos: geofizicienii
descoperiseră comori de minereuri în subsolul văii și, dacă se
punea problema conservării lor, hotărâseră să încerce
fructificarea văii cu cascadele ei furioase ca loc de agrement
pentru iubitorii de coborâri cu caiacul, dar în final, de sus, se
hotărăște închiderea văii cu un baraj – barajul, atât de prezent în
destinul tinerilor din anii aceia.
O apreciere demnă de menționat despre spectacolul cu
piesa Valea râsului, reprezentată pe scena Teatrul Tineretului
din Piatra Neamț (1974), și despre autorul Constantin Munteanu,
se află în cronica semnată de Paul Tutungiu (pe atunci domiciliat
în Piatra Neamț) în Revista Teatrul din iunie 1974: Dar, ceea ce
este interesant la Constantin Munteanu este tocmai reevaluarea
unor adesea repetate situații umane, redescoperirea lor în
fenomenele sociale contemporane, sugestia necontenitei lupte
dintre contrarii în intimitatea psihică a individului.
Revenind la piesa cu titlul Nimic despre sânziene, piesă în
două personaje (Virginia și Costin, în interpretarea actorilor Nina
Zăinescu și Radu Negoescu), în regia tânărului, pe atunci, Florin
Fătulescu, scenografia fiind semnată de Doina Antemir, acest
spectacol a constituit prima întâlnire a autorului dramatic
Constantin Munteanu cu spectatorii din Brașov, într-o sală nouă
a unui teatru profesionist. Era vorba, în fond, despre o întâlnire
41
fericită a unor artiști valoroși în curs de afirmare, un eveniment

„orchestrat” de Dimitrie Roman, secretarul literar de excepție și,
totodată, un „certificat de garanție” destinat atât autorului cât și
realizatorilor brașoveni, certificat atribuit de către cunoscutul
critic dramatic Natalia Stancu, publicat în Ziarul Scânteia din 6
aprilie1982: Primul pas a fost făcut cu bine. Compozit ca
structură și stil. Inegal ca valoare, „Nimic despre sînziene”,
montat în Studio, cucerește, ca și alte lucrări ale lui Constantin
Munteanu, prin autenticitate: o autenticitate a mărturisirii, dar
mai ales a implicării în frământările actualității, așa cum se
propun ele observației directe și experienței personale;
experiență cu atât mai interesantă cu cât autorul este un inginer
(de la Săvinești) printre dramaturgi, un fizician, care, în afara
muncii sale și a invenției tehnice, simte nevoia de a crea, de a lua
atitudine prin scris. Nimic despre sînziene – aparent o poveste
despre un bărbat neliniștit și o femeie echilibrată și realizată, dar
lipsită de iubire; o istorie ce grăbește și arde etapele realității
prin imaginar; o love story fără happy-end, înfiripată cu greu pe
vulcanul unor tensiuni în care intră și diferența de vârstă,
temperament, poziție socială, realizare, adevărate și false
nepotriviri, dar și deosebiri legate de ideal și de atitudinea față
de viață – este în ultimă instanță o piesă despre neliniștea,
valoarea și frumusețea creației, despre necesitatea unei arte
angajate responsabil și constructiv în miezul coliziunilor vieții.
...Dar momentul 1971, când piesa fusese programată să fie
ridicată pe trei scene mari ale țării și ar fi însemnat ceva pentru
autor, dar și pentru mișcarea teatrală, trecuse...
Un moment special în activitatea de creație din domeniul

scenariilor alcătuite de autorul nostru și propuse televiziunii
publice, radioului și caselor de film pentru realizare și difuzare
la public îl constituie întreaga „aventură” a scenariului de film
42
(aventură începută în 1981), Sezonul pescărușilor.

Acesta a fost selectat atât la concursul pentru filme TV (în
juriu: Tudor Vornicu, Dinu Săraru și reprezentanți ai revistei
Teatrul), cât și pentru cinematografie, selecția de scenarii fiind
făcută de marii critici cinematografici ai vremii, iar intrarea în
producție se datorează intervenției lui Ioan Traian Ștefănescu,
prim-vicepreședinte la Consiliul Culturii (ianuarie 1984).
Este știut faptul că, pentru ca o operă de artă, indiferent de
domeniu (literatură, teatru, film, ș. c. l.), realizatorii aveau
obligația să respecte anumite reguli impuse de cenzura ce se
exercita prin intermediul mai multor comisii care, în final,
aprobau sau nu, prezentarea la public.
Cât privește scenariul în discuție, acesta conținea un
subiect decupat din activitatea de pe o mare platformă chimică,
exact cum „prevedeau” indicațiile de partid. Ba mai mult, de-a
lungul celor câțiva ani, cât timp scenariul „Sezonul
pescărușilor”, fiind despre tezele de doctorat în Chimie, a stat în
sertarele Casei de Filme 4, a adunat toate referatele de oponență
cerute de casa de filme: recomandarea unui cadru de conducere
din Industria Chimică, referat excelent, semnat de dr. ing.
Gheorghe Țepeș-Greuruș, pe atunci director general al
Combinatului de Fire și Fibre Sintetice – Săvinești și membru al
CC al PCR (cosemnatară, dr. ing. Viorica Trofin-Spătaru, șefa
unui laborator de cercetare de la Săvinești).
Dar cei de la casele de filme (pentru că acest scenariu,
dar și altele semnate de debutanți, erau plimbate pe la mai toate
casele de filme pentru umplerea unor goluri inerente în planul de
scenarii – până aduceau scenariile lor abonații permanenți, de
obicei aceiași autori, pentru că un scenariu de film se plătea cât
o Dacie, ne spune autorul), inclusiv cei de la Casa de Filme 4,
simțind că e vorba de un subiect fierbinte – fugeau de aceste
lucruri ca dracul de tămâie. Politrucii (care, în paranoia lor,
43
gândeau că poate fi o aluzie la cel mai „titrat doctor în Chimie,

Elena Ceaușescu”) voiau tot mai multe „acoperiri”. Deci s–au
mai prezentat referate favorabile de la dr. ing. Georgeta Popescu,
șefa secției de Chimie Fizică la ICECHIM; ing. Andrei
Măgureanu, adjunct al lui Ioan Ursu la Consiliul Național al
Științei și Tehnologiei (condus de Elena Ceaușescu), Andrei
Măgureanu și el fost inginer la Săvinești având o anume
slăbiciune pentru cei proveniți din uzina primei lui iubiri; și un
referat elogios al profesoarei de Fizică Luca Cristina, pe atunci
director general în Ministerul Învățământului și fosta adjunctă la
CC al UTC a lui Ion Traian Ștefănescu, cel care conducea
atunci, ianuarie 1984, destinele Cinematografiei în Consiliul
Culturii, ca prim-adjunct al Suzanei Gâdea; ba, citind scenariul,
pentru că făceau parte din comisia de lectură, și-au mai dat girul
și scriitorii Petre Sălcudeanu și Titus Popovici. S-au ferit să-și
spună părerea Elisabeta Bostan („sunt prea ocupată cu plecarea
la Festivalul filmelor pentru copii”); Ecaterina Oproiu („m-am
chinuit toată săptămâna cu apa care a inundat pivnița unei
mătuși”) iar Sergiu Nicolaescu, atins în amorul propriu de un
articol din Revista Secolul XX al regizorului Nicolae Oprițescu,
recent întors cu doctoratul în Filosofie luat la Sorbona, a
recunoscut că nu a avut timp să citească scenariul, „dar abia
aștept să ne dovedească regizorul, atât de caustic în teorie, că
poate face un film de valoare” – iată doar o parte din cele
petrecute la Consiliul Cinematografiei din ianuarie 1984, când
prim-vicepreședintele CCES-ului, Ion Traian Ștefănescu, supărat
că producția de 25 de filme pe anul 1984 nu era acoperită nici pe
jumătate cu scenarii, a hotărât intrarea în producție a rezervelor,
iar una din rezervele ținute sine die era „Sezonul pescărușilor”,
blindat cu referatele pomenite mai sus. La aprobarea scenariului,
I. T. Ștefănescu a spus: „În sfârșit, avem șansa să facem un film
despre furtul intelectual” – evident, inteligent cum era, s-o fi
gândit la termenul francez blanchir (a înălbi), că, dacă se
vorbește și-n film despre furtul tezelor de doctorat în Chimie,
44
bârfa despre „tovarășa” nu poate fi adevărată. (Dar ghinionul

filmului face ca I.T.Ș. să fi fost numit imediat prim-secretar la
Zalău, unde a făcut, în toamnă, gafa de-a declara 100% prezența
la votul pentru Marea Adunare Națională.) Echipa de realizatori
cu care regizorul a purces la realizarea filmului era una de
excepție, alcătuită din actorii: Dan Condurache, Carmen Galin,
George Constantin, Marcel Iureș, Valentin Uritescu, Dorel
Vișan, Gina Patrichi, Ana Ciontea, Constantin Codrescu, Vasile
Moraru – și alți actori importanți. Regizorul mai realizase filmul
„Vis de ianuarie”, cu o seamă de actori de excepție – film ce mai
rezistă și astăzi, dovadă audiența lui.
Când filmul Sezonul pescărușilor a fost gata, la
vizionarea finală, „la 4 benzi”, din data de 22 decembrie 1984,
comisia de vizionare din Direcția Cinematografiei din cadrul
Consiliului Culturii și Educației Socialiste (mai pe scurt, CCES),
care trebuia să aprobe sau nu difuzarea filmului în rețeaua
cinematografică a ieșit din sala de vizionare ca de la priveghi.
„Doar doi Mitici și-au șoptit: Ăsta-i film de Cannes, dacă
nu și de Oscar, a spus entuziasmat primul. Cu condiția să iasă
din sala aceasta, a ripostat celălalt Mitică, mi s-a confesat
autorul, prezent la acea vizionare.
Imediat, a doua zi, fiind în București, Constantin
Munteanu a mers la Fondul Literar al Cinematografiei să-și
încaseze banii pentru scenariul următor, Urgența, definitivat și
contractat de Casa de Filme 3, dar numele lui nu mai era pe
actele de plată; ieri, dacă nu mă duceam la vizionare și veneam
să-mi iau banii, buni luați erau, că doar scenariul fusese predat
în forma finală – și-a spus. Apoi a primit o adresă oficială de la
Casa de Filme 3, semnată de directorul Dumitru Matală, prin
care era anunțat că scenariul Urgența, care trebuia să intre în
producție în ianuarie, poate rămâne cu condiția de a vă găsi noi
un alt regizor care să facă filmul. [...] Motivele acestei hotărîri
nu țin de calitatea scenariului Urgența, ci de modul cum a
45
realizat celălalt scenariu al dumneavoastră regizorul Nicolae

Oprițescu. Om de caracter, tovarăș de arme am zice noi,
Constantin Munteanu, în ciuda tuturor necazurilor ce au urmat,
dar și a sfaturilor colegilor scriitori de-a nu-și lega soarta de un
film care nici măcar nu era al lui decât ca subiect, a rămas
alături de regizor, în frontul pentru salvgardare filmului, cum îi
zice el.
Dar despre ce este vorba în filmul Sezonul pescărușilor?
În mare, ca fir narativ, despre un director al unui important
combinat chimic ce-și dă doctoratul în Chimie însușindu-
și/furând rezultatele muncii de cercetare ale unui tânăr
cercetător, pe care vrea să-l „cumpere” cu repartizarea unei
locuințe mai bune și cu o bursă de studii la Oxford.
După „priveghiul” din 22 decembrie 1984, la care
participaseră directorii caselor de filme, redactori de specialitate,
unii cu articole de mare audiență despre filmele străine intrate la
noi pe ecrane, dar toți „abonați” la privilegiile oferite de postul
cald ce-l ocupau, începe sarabanda. Pe 24 ianuarie 1985, C. M.
și regizorul merg în audiență la Suzana Gâdea, care,
binevoitoare, că nu degeaba unii, care apelau la ea pentru
locuință, ori alt os de ros oferit de Putere, îi ziceau Mama Leone,
susține că nu există nici un film oprit. Este chemat Petru Anghel,
directorul Direcției Cinematografiei, care îi confirmă că... și se
încurcă în vorbe. „Lăsați, tovarăși, că rezolv eu!” – a hotărât
președinta CCES-ului.
Dar n-a rezolvat nimic – subalternii au știut cum să-i
deschidă ochii, să-i inoculeze ideea unui pericol.
Având încă dreptul de a lucra la film, regizorul a început
să ducă oameni de cultură la Buftea, să-i vadă opera și să-și
spună părerea. Printre ei, a fost și Alexandru Paleologu, care, la
o întrunire scriitoricească și-a invitat colegii să vadă un film, cu
care, sper, va începe modernizarea cinematografiei noastre. Așa
se face că pe 3 mai 1985, de la Parcul Grădina Icoanei, din
centrul Bucureștiului, a plecat spre Centrul de Producție
46
Cinematografică (studiourile) Buftea, unde se afla pelicula, un

convoi de mașini, cu personalități culturale de prim rang:
Octavian Paler, Ovid Crohmălniceanu, Alexandru Paleologu,
Ion Horea, Romulus Vulpescu, Ileana Vulpescu, Gabriel
Liiceanu, Georgeta Naidin-Dimisianu, Alex Ștefănescu, Andrei
Pleșu, Mircea Dinescu ș. a.
La Buftea, surpriză: Constantin Pivniceru, directorul
studiourilor, primise ordin de la Petru Anghel, directorul
Direcției Cinematografiei din CCES (Suzana Gâdea era plecată
într-o delegație externă), să nu lase în sala de proiecție decât pe
autorii filmului, scenaristul și regizorul, care aveau voie, în
speranța că vor face modificările cerute, adică să dispară din
subiect furtul tezelor de doctorat în Chimie și să apară
promovarea noului în uzina noastră.
Cu toate insistențele comisiei de a modifica filmul, nici
autorul scenariului și nici regizorul nu au fost de acord. Rămân de
pomină discuțiile la care secretara nou-numitului vicepreședinte al
CCES în mai 1985, Mihai Dulea, venit de la CC al PCR și care,
după cum spun unii, se lăuda că eu nu dau seamă decât în fața
tovarășei Elena Ceaușescu, îl cheamă după-amiaza pe regizor la o
discuție de a doua zi. Dar cu trenul de noapte pleacă spre
București și scenaristul, așa că Mihai Dulea, care spera să-l
convingă pe regizor să opereze asupra conținutului filmului, se
pomenește cu amândoi…
Iată ce spune despre film unul dintre cei mai mari critici
cinematografici ai noștri, Magda Mihăilescu, în 2 octombrie
1990, imediat după premiera filmului din 24 septembrie la
Cinematograful Scala din București (și cităm afirmațiile domniei
sale pentru că tot ceea ce spune are la bază scenariul, scriitura lui
Constantin Munteanu, pe care s-a construit imaginea):
Arhitectura dar și mișcarea interioară a filmului nu îngăduiau
remanierile. [Dovadă că scenaristul, fiind scriitor, crease o
”arhitectură” a story-ului, ce nu putea fi ”remediată”, să rezulte un
47
film ”cuminte”, pe placul Puterii n. a.] Cred că Sezonul

pescărușilor a scandalizat atât prin ceea ce se pricepea de la
„prima lectură”: furtul de inteligență în lumea nici mai mult, nici
mai puțin decât a chimiei, cât și prin ceea ce, probabil, nu se
înțelegea dar răspândea neliniște. În fond, este un film despre
vinovăția complicității, fie ea și neconștientizată, într-o societate
devorată de cangrena duplicității. Un cercetător stimat acceptă
să „colaboreze” la o lucrare științifică semnată de un altul, un
individ deținător de putere. Dar el trăiește într-o lume în care
aproape fiecare a ajuns să fie și un altul, printr-un lung proces de
instituire a unor false identități sau de erodare a celei adevărate.
Abundența măștilor de protecție, de carnaval, până și copiii
poartă, trist exercițiu premonitoriu ce se deslușește ca un joc al
semnelor, oscilând între dramatic și derizoriu. Nicolae Oprițescu,
cunoscător al cinematografului francez al anilor '70 - '80 și al
noilor săi reprezentanți, nu este străin de limbajul elipselor
agresive practicate de aceștia. [...] ...o obsesie ordonatoare:
omniprezența atentatului la identitatea umană. În forme violente
sau benigne dar care, împreună, dau naștere unei lumi fără
reazem și criterii, o lume de coșmar. Protagonistul se
înstrăinează de el însuși, se izolează într-un acvarium fragil,
femeia iubită, cea care a avut îndrăzneala să spună adevărul este
condamnata de boală, și încă ce boală: își pierde glasul, deci
putința comunicării (Carmen Galin nu are nevoie de vorbe pentru
a transmite vibrația unui mare rol). O nevăzută, tragica mască
pândește. Unii, inocenți fiind, o poartă fără să știe și, într-o astfel
de dezordine, cuvintele se lipesc haotic de cine nu trebuie. [...]
...beneficiarul tezei cu pricina, se scutură cu o voluptate cinică de
masca relativei cumsecădenii, în momentul în care este
amenințat. Asediat de minciună, umilință și de o omenească
nevroză (coarda ce convine stilului de joc convulsionat al lui Dan
Condurache) eroului nu-i rămâne decât să se dea cu capul de
pereți — ceea ce și face — înainte de a se pierde într-un peisaj
48
industrial pustiu, rece și amenințător. [Articol din 02.10.1990, preluat

de aarc.ro – All about Romanian Cinema]
La o re-lansare a filmului, în 20 mai 2015 sub egida
Uniunii Cineaștilor, girată strălucit de regizorul Laurențiu
Damian, în sala Cinematografului Studio din București, regizorul
Nicolae Oprițescu povestește cum în septembrie 1985, la o
discuție condusă de Mihai Dulea, au adus din secretariat o hârtie
[pregătită deja] prin care se spunea că recunosc că am făcut toate
aceste greșeli ideologice și mi-a băgat-o sub nas, ca s-o semnez;
noi discutam deja de vreo 4 ceasuri. Eu cam începusem să
obosesc. Munteanu era în fața mea. Eu, numai eu trebuia s-o
semnez, dar i-am împins hârtia ca s-o vadă și-atunci domnul
Munteanu a avut o replică ce m-a salvat; nu pot s-o uit; sunt 30
de ani! «Uite ce e: nu sunt de acord cu această hârtie! – deși nu-l
privea. Uite ce facem, reluăm discuția de la început, aduceți o
stenografă, se stenografieze fiecare cuvânt, nu numai aceste zece
rânduri și după aceea mai discutăm; semnăm, vedem ce facem.»
Ei, la chestia asta lui Dulea i-au cedat nervii și ne-a dat afară:
«Ieșiți afară, hai, ieșiți afară!» [...] Am în minte o imagine
simbolică: Între statuia lui Lenin și Casa Scînteii sunt vreo
patru sute de metri și mergeam unul lângă altul, mergeam către
judecată, către judecare, către... cine știe ce se putea întâmpla
în fiecare zi, la cea mai mică greșeală se putea întâmpla...
Mergeam încet, că domnul Munteanu mergea mai încet, și-n
jurul nostru erau vreo 20 de câini, care ne lătrau și care voiau
să ne atace. Asta era imaginea noastră simbolică mergând către
Casa Scînteii [...] mergeam unul lângă altul și ne gândeam care
oare o să ne muște acum. [...] Sigur că marii noștri actori au
înțeles totul; nici n-a trebuit să le dau explicații; eu cred că
acest film a corespuns subconștientului colectiv al românilor din
clipa aceea: adică faptul că toți trebuiau să umble mascați, să
spună minciuni și să se prefacă a spune că totul e bine, să se
pună la dispoziția potentaților regimului și să lucreze pentru
49
potentații regimului, ca să supraviețuiască. [....] ...toți ne

vindeam, de-aceea am și interpretat eu rolul vânzătorului de
pește stricat; așa consideram eu că noi, regizorii, vindeam pește
stricat; vindeam o marfă stricată. (din postarea pe Youtube a
discursului regizorului, 20 mai 2015)
Revenind la anii 1985-87, singurul lucru notabil obținut
de regizorul Nicolae Oprițescu și de scenarist, în ciuda unui
maldăr de memorii adresate, evident, fără nici o speranță șefului
statului, a fost când, speriat de intervenția unei cozi de topor, un
regizor ce se apucase să modifice filmul, Nicolae Oprițescu s-a
adresat judecătoriei. A obținut punerea sub sechestru a peliculei
printr-o hotărâre a Judecătoriei sectorului 1, într-un proces
având-o ca avocată pe marea noastră specialistă în proprietate
intelectuală, Yolanda Eminescu, nepoata de frate a marelui poet.
Conform sentinței, pelicula a fost pusă sub sechestru și încuiată
într-un seif la Buftea.
Toate aceste avataruri aveau să fie cunoscute de presă
abia după momentul 1989, când și regizorul întors din exilul
ales, din Franța, și autorul scenariului au prezentat presei faptele.
În septembrie 1990, după un proces de ridicarea sechestrului
deschis de regizor, filmul a avut premiera la Cinema Scala, apoi
a fost premiat cu Marele Premiu al Cinematografie Române
pentru anul 1990; „pentru tot ce a fost, dar și pentru tot ce n-a
fost să fie vreodată...” – spune Eugenia Vodă în cronica semnată
în România literară din 11.10.1990.
Pentru frumusețea relatării dar și pentru a argumenta

afirmația că unele „nesupuneri” ale scriitorului din ultimii ani ai
regimului comunist au avut repercusiuni asupra sa mulți ani,
chiar și după 1989, reproducem un fragment dintr-un interviu al
lui Constantin Munteanu, acordat de scriitor în august 2012, un
fragment de istorie: …cinci ani (1985-1989) am fost interzis din
cauză că eram scenaristul filmului «Sezonul pescărușilor», cu
subiect despre furtul tezelor de doctorat în Chimie, iar eu am
refuzat [ca scenarist] schimbarea
50 furtului tezelor de doctorat cu
promovarea noului în uzină, cum îmi cerea Consiliul Culturii și

Educației Socialiste imediat după vizionarea filmului. Ca
represalii, fusesem scos din producție cu un nou scenariu,
«Urgența», la Casa de Filme 3, condusă de un romancier,
Dumitru Matală. Devenisem oaia neagră a Casei Scânteii. Până
și-n 1993, când am fost eliberat din funcția de șef al Culturii
nemțene, o fostă activistă de Cadre din minister, rămasă
directoare la Resurse Umane, exasperată de prezența mea, țipa
pe holuri: «De zece ani Munteanu ne mănâncă ficații». [De
precizat că oprirea filmului însemna, în contabilitatea CCES-ului
o nerealizare a planului pe 1984, ceea ce, câțiva ani la rând, unii
șefi din CCES nu au mai primit primele anuale.] Atunci, în ’93,
ultima discuție am avut-o cu ministrul Culturii, romancierul
Petre Sălcudeanu, care mă știa că făcusem zile fripte lui Dulea,
șeful de facto al fostului CCES (că ministra Gâdea era de
formă), cel care îmi cerea să fiu de acord cu ciopârțirea
filmului. Ca să rămân șef la Cultură în Neamț, în iunie ’93, în
ciuda altor presiuni, plus ale unui trepăduș-șef de pe la
Consiliul Județean Neamț (priponit în scaunul de șef de noul
partid comunistoid), Sălcudeanu mi-a spus: «Semnez numirea ta
din nou, dar îmi trebuie susținerea PDSR-ului local». Am
răspuns: «Decât să mă susțină ăia, mai bine mă întorc în
uzină»; ministrul a râs, «Te invidiez că te întorci la masa de
scris» și s-a terminat prezența mea în instituții – Revoluția
fusese deja confiscată.
A doua zi după data expirării numirii sale la conducerea
Inspectoratului pentru Cultură a Județului Neamț, C. M. s-a
urcat de dimineață în unul dintre autobuzele încă ticsite și s-a
reîntors la Săvinești. Odată, la o cafea, mi-a mărturisit că,
reintrând în Săvinești, ar fi murmurat versurile lui Vlahuță: M-
am regăsit. Ce dor mi-era de mine...– avea, totuși, în spate 20 de
ani neîntrerupți de uzină...
51
CARTEA DE TEATRU
În anul 2003, Constantin Munteanu dă publicității un

volum de teatru intitulat A fluierat în timpul Evangheliei [eu l-aș
fi intitulat Au fluierat..., pentru că în toate piesele personajele
centrale „fluieră în biserică”], alcătuit din cinci piese inedite, una
fiind publicată în nr. 1 al revistei Teatrul din 1978, cea jucată la
Teatrul Dramatic din Brașov în anul 1982 și despre care am
amintit deja mai sus. Dar mai aflăm că la începutul lui 1977,
dornici să testeze nervii autorităților, Constantin Munteanu (cu
două romane oprite de cenzură și fără drept de a publica măcar
un rând în vreun ziar local, nicidecum vreo carte și chemat
periodic la secretara de partid a combinatului de la Săvinești, să i
se spună că „din nou, tovarășul Săceanu mi-a telefonat să...”) și
Nicolae Oprițescu (regizor care la Institutul de Artă Teatrală și
Cinematografică, era bătut în cuie pe postul de asistent și nu mai
primea nici o comandă de film, nici măcar de protecția muncii,
dar mai câștiga un ban filmând nunți) au propus Teatrului
Tineretului piesa de teatru Șerifii. Caracter integru, Mircea
Zaharia, secretar literar al teatrului, cunoscând toată povestea
autorului, prieten bun cu el de atâția ani, având un accept verbal
al președintelui Comitetului Județean de Cultură, merge la Amza
Săceanu cu Revista Teatrul în care era publicată piesa Șerifii
sau Nimic despre sânziene. „Regizorul Oprițescu vrea să pună
în scenă, la noi, piesa lui Munteanu cu actorii Maia Morgenstern
și Claudiu Istodor.” Peste o vreme, Săceanu își dă acordul
verbal. Nici nu cred că o fi citit-o – spune autorul –, dar jocul
continua. Noi (regizorul și autorul) ne săturaserăm de făcut
memorii la C.C., reclamând că suntem ținuți pe tușă, fără să
primim vreun răspuns și-am zis să încercăm la teatru; i-am dat
câteva piese de teatru lui Oprițescu să le citească; a ales întâi
Șerifii, promițând că se va ocupa și de Spații verzi, care îi
plăcuse la fel de mult. Atacam 52 Puterea cu armele noastre –
creația, pe care o doream ajunsă la public, ceea ce, într-adevăr

contează. Poziția lui Săceanu o fi fost tactica inteligentă de-a nu
avea dizidenți în județ, că, s-o fi gândit, regizorul, cu rudele
soției în Franța, putea trimite ceva la Europa liberă, iar eu, aici,
nepedepsit de conducerea de la Săvinești, cum se solicita mereu,
puteam deveni un pol de mare neliniște în uzină, unde eram iubit
de salariați. Cel mai bine era să ne închidă gura cu un os,
punerea în scenă a unei piese, mai ales că textul fusese jucat în
1982 și la Brașov iar Natalia Stancu scrisese elogios în Scînteia.
Cum a căzut spectacolul de la Teatrul Tineretului din
Piatra-Neamț a spus-o autorul mai sus (nu și mobilurile acelor
gesturi).
Revenind la volumul de teatru, după cum aflăm din
cuvântul înainte, autorul consideră că își îndeplinește …un vis
mai vechi: dau drumul spre cititor pieselor mele de teatru: bune,
rele, sunt ale mele; trebuie să mă îngrijesc de ele, așa cum o
mamă se îngrijește de fiecare copil al său. Fără aceste piese de
teatru, parcă e mai sărac universul personajelor lui Constantin
Munteanu.
Cele cinci piese ale lui Constantin Munteanu nu sunt o
excepție în ceea ce privește strecurarea unor aluzii (șopârle) la
stările de lucruri cu care autorul nu era de acord (ex. Origine
nesănătoasă – părinții mei erau foarte bogați, în special mama:
avea sufletul cel mai bogat din lume, stăpânea o imensă putere
de muncă!..., sau – Tovarășa: La ora asta, minerii noștri… –
Tablagiul: …din Maramureș… [aluzia este la poemul omonim al
lui Dan Deșliu, n. n.], sau – Dan: alții, mai mari ca mine, au
vândut flori…[aluzie la Tudor Arghezi, n. n.], sau Stăpâne,
stăpâne, va necheza calul – ia hamul de pe mine și pune-l pe
tine; pune biciu-n cui, că eu mă duc la pui [aluzie la hotărârea
comuniștilor de a omorî caii, fierbându-le carnea, să fie dată
crescătoriilor de pui și de a-i înlocui cu tractoare n. n.] ș. a., dar
preocuparea esențială a autorului a fost (și a reușit) să prezinte
53
condiția intelectualului în timpul dictaturii: inginerul Costin va

fi tăiat de pe lista de urgențe pentru locuințe, de conducerea
uzinei când se va afla că piesa premiată și prezentată la TV nu
are ca subiect o poveste de dragoste, ci viața de uzină văzută de
la locul de muncă, nu din biroul serviciului protocol sau din
cabinetul directorului, unde ziariștii vin și beau o cafea, apoi își
notează cifrele…; intrat în dizgrația șefilor, va fi părăsit de
iubită, iar teatrul din localitate îi va amâna premiera cu piesa
aflată în repetiții; Iulia (din A fluierat în timpul Evangheliei) este
marcată de faptul că soțul ei a fugit în America și, din această
cauză, îi este frică să ia atitudine împotriva inerției și
mediocrității ce se manifestă în colectivul didactic al școlii pe
care o conduce; Dan (din Spații verzi), profesor de matematică și
poet, după ani de pușcărie, lucrează la spații verzi, la munca de
jos, ca și Ina, fosta lui elevă, studentă la Istorie în anul III, care
este ospătăriță; Dan (din Casa soarelui-răsare), inventator al
unei importante instalații, ca urmare a invidiei celor din
conducere, este înlocuit cu cei mai proști din uzină, în final, ca
urmare a unor tertipuri, ajunge inginer tehnolog la secția
Reziduuri, unde are ca sarcină de serviciu …să supraveghez cum
ard deșeurile nefolosite, apoi, săptămânal, să adun cenușa și s-o
transport în câmp; Nela, din aceeași piesă, artist plastic, este
obligată tematic să picteze omul cu cască de protecție… sigur!
trebuie să apară o scenă de șantier, în expoziția pe care a
deschis-o. Dacă toate aceste personaje ar fi fost create de
Constantin Munteanu după 1980 (anul publicării romanului Cel
mai iubit dintre pământeni), am fi tentați să le punem sub
semnul eroului lui Marin Preda, dar lucrurile nu stau deloc așa,
ele fiind scrise între anii 1969 și 1975.
Dar dramaturgului Constantin Munteanu i se pot reproșa
și unele neîmpliniri sau inabilități: replici expozitive sau replici
„literaturizante” – care afectau intensitatea tensiunii create și
ritmului alert al acțiunii – uneori cu un conținut tezist,
moralizator; alteori cu trimiteri la replici celebre rostite de alte
54
personaje ale unor dramaturgi de referință. În aceste piese scrise

în prima perioadă a creației dar rămase în sertarul autorului, cu
excepția celei intitulate Șerifii sau Nimic despre sânziene,
Constantin Munteanu se dovedește un bun cunoscător și mânuitor
al tehnicii teatrale, al instrumentelor unui dramaturg care știe să
construiască o piesă, după toate regulile genului: tensionează
acțiunea în ritm crescendo spre punctul culminant, amână
deznodământul spre un final imprevizibil cititorului /
spectatorului; alege cu grijă numele personajelor (Costin / Miron
Costin; Dan / Daniel din groapa cu lei; Dana / Diana; Cezar,
Pocăitul, Visătorul ș. a.) și, nu în ultimul rând, știe să strecoare
întrebări existențiale și esențiale, să-și exprime crezul său artistic
despre care am amintit deja.
Dar teatrul din cele cinci piese incluse în această carte
permite cititorului, mai ales cititorului avizat, cunoscător și al
romanelor sale, să constate că dramaturgul este dublat de un
prozator iscusit, talentat, fapt dovedit de replicile mai ample ale
unor personaje în care întâlnim descrierea, narațiunea și
portretul, modalități folosite preponderent în scrierile
aparținătoare genului epic. În plus, descoperă calități poetice, fie
în versuri incluse sau în adevărate poeme în proză, calități cu
atât mai surprinzătoare cu cât, după știința noastră, autorul chiar
dacă a mai publicat pe ici pe colo câte un poem, nu are cărți de
poezie. Această constatare, că autorul folosește modalități de
exprimare proprii prozei în piesele ce țin de genul dramatic, este
aproape o autentificare a celei făcute de Dumitru Ignea la
apariția romanului Zaruri de cretă (1976): Sub aspectul
organizării epice, romanului îi este proprie o construcție
apropiată de scenariul cinematografic. Este adevărat:
Constantin Munteanu este un polimorf.
O concluzie se impune: volumul A fluierat în timpul
Evangheliei este o dezbatere, în patru dintre piesele volumului,
în câte două personaje, asupra condiției intelectualului fie el
55
scriitor, medic, profesor, inginer, judecător, artist plastic, și nu

numai, din acei ani de tristă amintire ai dictaturii comuniste
când, totuși, oamenii munceau, se iubeau și visau la o vreme
când se vor limpezi apele, sau, și mai optimiști, credeau într-un
viitor când se vor revărsa apele din nou! Cea de a cincea piesă
de teatru, apreciată mult de Nichita Rappaport, secretarul literar
al Teatrului Mic, dovadă că a inclus-o (fără succes) în planul de
repertoriu pentru 1974-1975, Spații verzi, aduce în scenă o lume
a dezmoșteniților anilor 1960-1962 – țărani fugiți de
colectivizare, intelectuali ieșiți din închisoare, ucigași, fanatici
religioși care ajung să vândă străinilor și crucile din cimitir și
nelipsita activistă de partid – Tovarășa –, venită să-l readucă pe
poet în rândul redactorilor „cuminți”. Cumva autobiografică,
piesa îl descrie pe adolescentul absolvent de liceu, venit pe litoral
în baraca celor de la „Spații verzi”, în căutarea tatălui său care ar
trebui să semneze cererea de intrare în colectiv – indispensabilă
pentru pașaportul său pentru un viitor fizician.
Desigur, piesele scrise de prin anii ’70, «date în lume» la 20 –
30 de ani de la scriere, – este de părere Roxana Racaru – aduc
ceva din atmosfera epocii cu tineri «furioși» ratându-și
posibilitățile de dezvoltare profesională în terne camere de bloc
[…], apoi adaugă: Piesele pornesc din teatrul «tinerilor furioși»
englezi și sunt marcate, chiar și parțial, de gustul anilor ’60 – ’70
de la noi pentru dramele provocate în conștiință de sistemul
comunist […] «furia» personajelor devine un fenomen
anticomunist și piesele sunt, esențializat, politic.
ROMANCIERUL
Dacă apreciem, fie și din punct de vedere numeric,

bibliografia de autor a lui Constantin Munteanu, luând în
56
considerație intervalul 1969 (debutul în revista Amfiteatru) –

2020, putem afirma, fără a greși deloc, că ne aflăm în fața unui
scriitor deosebit de prolific. Pe lângă opera enumerată mai sus,
în peste cinci decenii, a scris și a publicat 19 romane.
Debutul editorial: Zaruri de cretă
În urma câștigării unui concurs organizat de Editura

Junimea din Iași în 1975, cu un juriu condus de prof. univ.
Constantin Ciopraga, a debutat editorial cu romanul Zaruri de
cretă (1976, 1.000 de exemplare) și, tot în același an, a devenit
membru al Uniunii Scriitorilor din România, fiind și autorul
piesei de teatru Valea râsului jucată în 1974 la Teatrul
Tineretului din Piatra-Neamț (condiția de intrare în Uniune era
să ai minim două opere literare, cărți sau/și piese de teatru jucate
pe o scenă profesionistă).
În Luceafărul din 3 iulie 1976, criticul literar Nicolae
Ciobanu, cam prea timpuriu plecat dintre noi, afirmă: Trebuie să
spunem că autori mult mai pretențioși, cu romanele lor despre
uzină sau despre șantier, nu pot concura nici pe departe cu
acest tânăr prozator, sincer și candid până la uitarea de sine
atunci când relatează anumite procese și fenomene chimice,
când redă un dialog dintre un director de întreprindere
industrială și subalternii săi, când descrie un agregat, când ne
prezintă o muncitoare la locul ei de muncă.
Victor Durnea consideră că, în acest roman de debut,
autorul s-a folosit de experiența acumulată în scrierea pieselor de
teatru, a scenariilor pentru radio și televiziune elaborate până la
data concursului organizat de editura ieșeană. Și tot el afirmă: În
esență, «Zaruri de cretă» este «filmul» unui eveniment din viața
«Combinatului din Valea Brândușelor» […], ce se dovedește a fi
un moment al adevărului, care dezvăluie firea profundă a
57
personajelor. […] Prin ele, beneficiindu-se de breșa făcută de

romancierii anilor șaptezeci (Al. Ivasiuc, Augustin Buzura,
Romulus Guga ș. a.).
Zaruri de cretă este un roman de început; spun de
început, pentru că spre sfârșitul acestui eseu vom vorbi de un
roman anterior acestuia, primul roman „finisat rotund” al
autorului, scris între 1970-1973, respins de o editură, uitat într-
un sertar de către autor (cred că era prea autobiografic și... ne-a
spus cu oarece reținere autorul) și publicat fără vreo schimbare
abia în 2017. Scris imediat după perioada de teatru a autorului,
Zaruri de cretă mai păstrează încă atmosfera tensionată a scenei.
Personajele centrale sunt cei doi cercetători: inginerul Virgil
Muraru, prins pe finalul luptei sale cu șefii dedulciți la a fi
trecuți măcar pe locul doi, dacă nu pe primul, uneori singurii!, ca
autori ai invențiilor realizate de subalterni și Vlad, un tânăr
motociclist frumos, energic și bine pregătit, abia venit din
facultatea de Chimie, pe care a făcut-o, să scape de circul în care
era angajat de mic copil ca motociclist la Zidul morții – dar
nimerește, vom vedea, într-un alt zid al morții, munca într-un
combinat chimic în regimul comunist.
Dincolo de reprizele de ceartă cu șefii ahtiați după
notorietate nemeritată, „baricadați” ca într-un fort al unui război,
cei doi cercetători au și momentele lor de respiro, fie când Muraru
își amintește de căsnicia lui ratată, fie șarjele de cuceritor ale
tânărului Vlad, după care întorc privirile doamnele orașului mic,
de provincie, tânăr deja intrat în febra iubirii cu Brândușa Roman,
șefă de sector, viitoare mare ingineră șefă. Cei doi, Muraru și Vlad
trăiesc momentul decisiv al hotărârii lor de a reuși când profită de
pauza de definitivare a sintezei în reactorul inventat de Muraru și,
ca să scape de tensiunea așteptării, joacă barbut cu două zaruri
confecționate din cretă – jocul simbol al destinului lor. Iar atunci
când zarurile cad prost, unul dintre ei le ia și le sfărâmă între
degete – imagine care definește hotărârea lor de a reuși, ceea ce se
și întâmplă. Nu degeaba, în concursul organizat de Junimea,
58
manuscrisul romanului a figurat sub titlul inițial Barbut cu zaruri

de cretă.
Ziua magnoliilor viscolite
Continuându-și analiza asupra ciclului de romane pus în

discuție, criticul ieșean Victor Durnea, autorul studiului critic
despre opera lui Constantin Munteanu din Dicționarul General al
Literaturii Române, vol. 4, este de părere că Sinceritatea, spiritul
critic, dar mai ales vertiginoasa succedare a scenelor și
tensiunea sporită pe nesimțite până la punctul maxim fac ca
«Ziua magnoliilor viscolite» să rămână totuși o construcție
romanescă notabilă.
Ziua magnoliilor viscolite (Cartea Românească, 1979),
al doilea roman al ciclului, l-a determinat pe A. I. Brumaru să
afirme despre autor că se dovedește solid, construcția epică e
riguroasă, tema aleasă indicând ea singură un autor fără
temeri, cu viziunea limpede și cu percepția realității în punctele
esențiale pentru ca în continuare să-l alăture pe autor de
romancierii Nicolae Breban și Augustin Buzura: Ignorând cu
bună știință problematica «obsedantului deceniu», scriitorul s-
a oprit, iată, precum Nicolae Breban (cu «Bunavestire»),
Augustin Buzura (cu «Vocile nopții»), la o perioadă
nesancționată, ca să spun așa, dinafară, administrativ, epuizată
în mare parte. […] Precizia observației, implicațiile coerent
determinate, destulă abilitate tipologică fac din romanul lui
Constantin Munteanu un roman vrednic de considerația
cititorilor și a criticii. [Cuvântul nou, 31.01.1981]
Scris la persoana I-a, romanul urmărește o zi-sinteză din

viața tânărului inginer Mihai Vlădeanu, dar și scriitor afirmat
59
deja ca dramaturg, de la deșteptarea în patul prietenei cu care

speră să se căsătorească, doctorița Livia, plecarea lui la muncă
(în condițiile precare ale unor autobuze supraaglomerate – una
dintre amintirile cele mai urâte ale celor care au făcut naveta
spre vreo uzină înainte de 1989), munca de zi cu zi, aproape de
rutină. Urmează o fugă a lui Mihai la Consiliul Popular
Municipal unde credea că i s-a aprobat repartiția locuinței
sperate, dar descoperă că este pe lista neagră (poate și din cauza
pieselor de teatru ce dezgoliseră fața nevăzută a uzinelor în care
reporterii veneau, beau o cafea la serviciul Protocol și-și notau
cifrele realizate), o întâlnire cu o ingineră venită în delegație,
care îl turnase de pomană inginerei șefe Brîndușa Roman, un
intermezzo cu ea la o cafea și izbucnirea lui din camera de hotel
când ajunge în pragul violului, sub privirea disprețuitoare la
început, apoi plină de înțelegere a celei care se dovedește a fi, în
particular, o mare poetă, ba chiar continuarea jocului devenit
tandru dintre ei. Intervine însă, în mod fatal, accidentul din uzină
iar Mihai Vlădeanu este căutat și chemat la o ședință ad-hoc,
prin care se hotărăște pornirea unei instalații proiectate de el
pentru a înlocui pe aceea care a explodat (din cauza unei greșeli
a Brîndușei Roman). Frumos și cu condei de dramaturg este
zugrăvită ședința condusă de însuși prim-secretarul Comitetului
Județean PCR, personaj cu gura plină de lozinci, care nu rezolvă
nimic, iar la încheierea ședinței, sarcinile pentru rezolvarea
problemei cad tot în spatele lui Mihai și a celor câțiva prieteni ai
săi, toată mascarada fiind o mostră de inutilitate a implicării
organului de partid în probleme tehnologice. Pornirea instalației
cu mult înainte de termen are ceva din lansarea unui satelit, cu
comenzi scurte și precise, cu umorul negru al celor doi la
tabloul de comandă (greșesc până și cei cu zborurile cosmice
sau ce bine că nu s-au pus grinzile acoperișului, dacă
explodează, vom vedea și noi lumea de sus), cu încercarea de
stăpânire a nervilor și așa încordați la maxim de-a lungul acestei
zile nesfârșite.
60
Remarcăm de dimineață, în timpul încercării de a rezolva

acordul global al muncitorilor din secția sa, întâlnirea lui Mihai
cu aceea care va fi marea lui iubire, Teona, de curând numită
șefa serviciului Plan-Producție, tocmai acolo unde el mersese să
rezolve problema. Discuția celor doi, glisată ușor în flirt, anunță
o lungă poveste de dragoste (ce va urma traversând toate
romanele ulterioare). Iar în finalul romanului, după ce instalația a
intrat în parametri, Mihai, ajunge în oraș, dar respins categoric
de tânăra doctoriță Livia, descoperită peste zi infidelă, merge în
garsoniera lui de confort 5 unde, istovit dar și răcit, cade pe
patul din fier ca o covată, pus la dispoziție de administrația
uzinei când a venit prin repartiție guvernamentală din facultate.
Plecase spre oraș nu înainte de a fi trecut pe la sera uzinei, ca să-i
ia Liviei o ramură din magnolia văzută înflorită superb
dimineață, o ramură în cutie de celofan, cum erau pregătite cele
pentru conducerea uzinei, care dorea să le ofere notabilităților
din oraș, cu prilejul mărțișorului. Între timp, cât Mihai rezolvase
urgența uzinei, grădinarul uitase ferestrele serei deschise, iar
rafala de viscol de la lăsarea serii ofilise toate florile. Ceea ce, în
alt plan, se întâmplase cu multe dintre sufletele personajelor
prinse în iureșul acestei zile. Singura rază de lumină din final,
când Mihai adoarme scuturat de friguri, este prezența unei
doamne așezate pe marginea patului din fier, îngrijorată de
soarta celui de care, peste zi, se îndrăgostise – o figură
memorabilă, ivită prima oară în Ziua magnoliilor viscolite,
enigmatica Teona. [Victor Durnea, D. G. L. R. ed. II]. În acest
story expus succint, apar, în plus, bine articulate în acțiune, o
galerie de alte personaje ale epocii „de aur”, puternic conturate
de autor, după cum remarcă Sorin Pîrvu: Un inginer șef violează
o muncitoare, e mutat disciplinar la altă uzină și, în
compensație, e avansat. Un protejat, paznic la început, indolent
și alcoolic, ajunge să manevreze repartiția locuințelor. Un
potentat plătește un camion de deșeuri pentru foc și scoate din
61
fabrică mobilă pentru o vilă recent rechiziționată. Secretarul cu

propaganda la județ intervine inoportun într-o adunare și îl
admonestează pe directorul teatrului că a permis punerea în
scenă a unei piese cu prea mulți eroi negativi. Victima ad-hoc
va suferi un infarct. Inginerul Ștefănescu încearcă să fie
principial, este șantajat și, terorizat, se sinucide. [...] Oamenii
din uzină se împart în două categorii distincte: șefi și subalterni.
Cei dintîi se recunosc prin lipsa de scrupule. «La salariul meu,
spune unul din ei, nu-mi permit să am conștiință; eu doar
primesc dispoziții și le execut.» [...] Cred că aceasta e formula
ideală pentru Constantin Munteanu, al cărui scris are vervă
caustică și capacitatea de a construi, din cîteva tușe, conflicte și
caractere puternice. Experiența lui de dramaturg se resimte aici
și, mai ales, în dialogul tensionat, în replicile acide, suculent
satirice. [Convorbiri literare, februarie 1980]
La reeditarea romanului în 2008, la Editura Junimea, în

prefața romanului, Valentin Ciucă spune, printre altele: Mihai
Vlădeanu, personajul central al romanului, cu o sinceră
conștiință a muncii sale oneste, sfârșindu-și ziua cu o molcomă
bucurie obosită a lucrului bine făcut, nu-și numără zilele cât
mai are de stat în lagărul «multilateral dezvoltat», asemenea
celebrului Ivan Denisovici, (căci el [Vlădeanu], și scriitor fiind,
are evadarea prin scris), ci visează la viitoarele iubiri
tumultuoase, cum stă bine sângelui nostru latin. Parafrazând
un roman în vogă cândva, aș îndrăzni să afirm că, în urmă cu
vreo trei decenii, prin romanul Ziua magnoliilor viscolite,
Constantin Munteanu ne-a spus că «așa s-a înnobilat oțelul
fostei industrii grele românești» și, din dragoste și ură,
solidaritate și indiferență deopotrivă, s-a decantat aurul
sufletelor noastre zbuciumate, ale celor care am populat
Gulagul României anilor ’70-’80. Acum, el ne-o repetă,
republicându-l.
62
Cursa rapidă
Cel de-al treilea roman al său – Cursa rapidă (Editura

Junimea, 1982) a fost întâmpinat favorabil de critica literară. A
reținut atenția Tatianei Mihuț care, în pagina Autori și cărți din
Revista Ateneu, consemna: Toate secvențele de viață derulate
duc, în final, la concluzia că «viața nu-i o cursă rapidă, în care
[…] să te urci și să stai comod până la stația terminus». Iată ce
scria și Cristian Livescu, la scurt timp după apariția cărții în
librării: Când vrea să fie mai acid decât trebuie, autorului îi ies
tocmai siluetele schematice de care are oroare, cum e cazul lui
Toader Săteanu, căruia îi e aplicat un trecut tenebros devenit de
uzanță în romanele «obsedantului deceniu».
În revista Cronica din 9 aprilie 1982, sub titlul Uzina și
viscolul, Sorin Pîrvu analizează cu ochi de clinician Cursa
rapidă, afirmând că: Un romancier care are ceva de spus este
Constantin Munteanu [...] al cărui scris are capacitatea de a
construi, din cîteva hașuri, conflicte și caractere puternice, își
află aici mediul prielnic. Pe autor nu-l interesează, însă, aici,
traiectoriile individuale, ci punctul de intersecție, momentul
adevărului. Clipa aceasta privilegiată, în care nu ai șansa să
pretinzi că ești altcineva decît ești o declanșează situația-limită.
[...] De unde scriitura încrîncenată și febrilă, aptă să comunice
dintr-o suflare. [...] Față de Zaruri de cretă și Ziua magnoliilor
viscolite, ce păreau a-l cantona pe autor în perimetrul
combinatului Valea Brândușelor, Cursa rapidă schimbă
«macazul», ceea ce ne întărește încă o dată convingerea că
avem în față un romancier in the making. [...] Atmosfera trimite
la «tinerii furioși»: același șoc la contactul cu realitatea, același
refuz de a lua parte la conspirația tăcerii. [...] Mihai Vlădeanu,
rămîne axul în jurul căruia gravitează într-un fel sau altul toate
destinele.
63
Cursa rapidă, galerie vastă, spunem noi, a personajelor

aduse într-o situație limită, nevoite să se suporte în sala unui
motel învăluit de viscolul pornit prea devreme: un cetățean
suspect, ieșit din pușcărie, care se sacrifică, să aducă hrană
copiilor; un actor cu aparență de playboy ce refuză avansurile
doamnei din high life-ul comunist ocrotită camaraderește de el,
dar care e în stare, când ajunge la destinație, să-l dea pe mâna
milițianului [tocmai pentru că tânărul nu a dat curs avansurilor ei
erotice]; tânăra cu înfățișare de carmelită, ce-și vinde
farmecele, pentru ca în final să-i șantajeze pe cumpărători;
doamna adusă la cursă de șofer în livrea ține să se amestece cu
vulgul, dar în final își trădează sufletul de mahala ajunsă. [Sorin
Pîrvu, Cronica, 09.04.1982] Mai adăugăm noi: Profesorul
universitar, fost turnător al fostului său student Lazăr și același
Lazăr, ajuns acum secretar literar la teatrul din orașul de
destinație, pornit la drum pentru a aduce afișele spectacolului cu
piesa de teatru Ora solstițiului a prietenului său Mihai Vlădeanu,
se confruntă din nou, ca pe vremuri, într-un joc de pocher, în
timpul căruia sunt dezgolite adevărurile murdare și ascunse bine
ale bătrânului profesor homosexual.
Theodor Săteanu, acum mare demnitar comunist în orașul
de destinație al cursei, este cel plecat din Sânzieni după ce-și
bate tatăl că nu vrea să se treacă la colectiv, să poată el rămâne
muncitor în uzina mecanică din Iași. Soția lui, doctorița
ginecolog Maria Săteanu, fiica unui mare intelectual interbelic,
trăiește bucuria că-și va serba majoratul fiicei, despre care spune
că este rodul violului profesorului rămas întroienit la motel iar
Mihai Vlădeanu, cel care așteaptă afișele spectacolului cu piesa
sa, premieră ce nu va mai avea loc, este curtat de consăteanul său
Theodor Săteanu (conțăranul tău, îl înfruntă la un moment dat
Maria) pentru a-i deveni ginere, dar Mihai nu are ochi și
sentimente decât pentru Maria, matură și coaptă bine, cum îi
place să-și caracterizeze iubirile de conjunctură uneori.
Și, dincolo de destinele celor porniți la drum, romanul ne
64
face părtași agitației și destinelor zbuciumate, adesea tragice ale

celor din oraș, cum am amintit mai sus, dar unii dintre ei, cei cu
suflet mare au pornit deja să salveze la timp viața pasagerilor
acestei curse rapide adăpostiți într-un motel ce se va prăbuși.
Cursa rapidă, roman ce-și propune să închipuie o
imagine in nuce a vieții. [Sorin Pîrvu, Cronica, 09.04.1982]
Vremea brîndușelor
Romanul apare la Editura Cartea Românească, București,

1984, sub redacția aceluiași redactor șef Cornel Popescu, de data
aceasta mai „atent” la „linia directoare” stabilită de Tezele din
iulie 1971 și presat de „lipsa hârtiei și a spațiului tipografic”
propovăduite tot mai asiduu de conducători. Dovadă că (după
cum ne-a povestit autorul) din cele peste 700 de pagini ale
dactilogramei inițiale a romanului prezentat editurii, după
intervenția creionului redactorului-șef, autorului, retras în casa
părintească goală din Fedeleșeni, îi trebuie câteva săptămâni de
muncă asiduă ca să racordeze și să șlefuiască ceea ce mai
rămăsese netăiat, cartea reducându-se sub jumătate, devenind pe
alocuri „roman cinematografic”.
Și de data aceasta, după simbolul magnoliilor viscolite
într-o zi-sinteză a existenței personajului central din romanul Ziua
magnoliilor viscolite, ori a „cursei rapide” ca vehicul al atingerii
unui țel visat, actualul titlu își are simbolistica adecvată,
brândușele: gingășie, otravă, remediu 5. Chiar dacă Sorin Pîrvu
5
Brândușa de toamnă, una din cele mai toxice plante de la noi; semințele ei se
folosesc în industria chimico-farmaceutică pentru extragerea alcaloizilor activi
sub raport terapeutic. (Wikipedia)
65
spune în critica făcută romanului anterior, Cursa rapidă, că

autorul se desprinde de romanele Zaruri de cretă și Ziua
magnoliilor viscolite, [...] ce păreau a-l cantona pe autor în
perimetrul combinatului Valea Brândușelor, de data aceasta,
Constantin Munteanu simte nevoia explorării mai în adâncime a
universului său de muncă, uzina, despre care, după 1989, în
Comedia contemporană va spune că dramele, precum și iubirile
dintr-un laborator ori dintr-o instalație industrială nu sunt cu nimic
mai prejos decât cele dintr-un salon al high life-ului iar atmosfera
de pe platoul din fața unui mare combinat industrial la orele
schimbului de ture nu diferă de cea de pe pontonul de îmbarcare
pe feribotul din Manhattan spre Staten Island, puterea unei cărți
fiind izvorâtă din talentul autorului și creditul acordat de creator
unor versuri celebre: Indignarea face versul [Juvenal] și Iubirea
care mișcă sori și stele [Dante].
Personajele centrale, de data aceasta, sunt trei tineri,

prezenți și în romanele anterioare: Dinu Zaharia, Vlad și Mihai
Vlădeanu, prinși în zbuciumul vieții de uzină și a traiului diurn
în România anilor ’80, începutul marii crize comuniste, când
munca lor de ingineri plini de dăruire era analizată prin prisma
eticii și echității socialiste, slogan cu care le era închisă gura
când îndrăzneau să ia atitudine împotriva vreunei nedreptăți.
Chiar din primele pagini, asistăm la o ședință de partid a
membrilor din schimbul de dimineață, ședință condusă de
profesoara Claudia Butnaru venită din partea Comitetului
Municipal PCR să vorbească despre subiectul atât de arzător al
eticii și echității socialiste unor muncitori stresați că nu vor mai
prinde autobuzele care să-i ducă acasă și-i strigă: Scurt! Scurt!
iar alții, ascunși în spatele celor din fața lor, dorm de-a binelea
[pag. 18], mărturie a modului în care erau tratate ședințele de
66
partid de către clasa muncitoare din uzină. Este perioada în care

conducerea superioară de partid bate monedă pe respectarea și
grija pentru etica și echitatea socialistă, tocmai ceea ce romanul
va aduce și va analiza în paginile sale, dovedind falsitatea
acesteia: de la îmbogățirea unora din vânzarea alimentelor
expirate ce figurau deja ca distruse, desfrâul notabilităților
municipiului cu tinere frumoase pontate în uzină fără ca acestea
să fi făcut act de prezență la locul de muncă, răzbunarea celor
potenți pe cei ce le-au dejucat planurile, violența din familia
prim vicepreședintelui Sfatului Popular Municipal (la vremea
scrierii romanului, funcția aceasta era deținută de prim-
secretarul PCR municipal, dar orice organ de partid nu putea
apărea într-un roman decât ca personaj pozitiv), acel Iftimie
Trifon, ce și-a ridicat vila cu muncitori pontați în uzină, fapte cu
care unul dintre șefii secției în care figurau angajate fetele vrea
să-l șantajeze pe directorul general: Dumneavoastră mi-ați dat
dispoziție, chiar în perioada în care îmi crăpa măseaua, să-i
trimit muncitori. – Muncitori pentru vilă, da! [va riposta
Haralamb]. Căci, la urma urmei, vila e un bun al întregului
oraș. Stăpîn e azi Trifon, mîine poate fi altul. Dar de aici și
pînă la a ajunge proxenet-șef al lui Trifon e cale lungă,
tovarășe! E atentat la morala unei colectivități! iar altor șefi de
secție le strigă: Lasă că de mîine încep eu să vă întreb și ce
meserie aveți, nu numai ce scaun țineți sub fund! [Pag. 224].
Toți, sau aproape toți cei cu funcții de conducere rostesc
ritos cuvinte ale propagandei de partid și fac mereu trimitere la
etica și echitatea socialistă, ei fiind primii care îi calcă în
picioare principiile. Trifon e nelipsit de la petrecerile cu fete
duse la o cabană; Haralamb, bun prieten sau doar interesat să fie
prieten cu Trifon, abuzează de soția lui, frumoasa Teona, pe care
o lasă gravidă; profesoara Claudia Butnaru duce în spate povara
soțului mort la volan lângă o blondă și nu-și poate ajuta actualul
iubit de teamă că i s-ar putea striga tocmai dumneata vorbești?!
67
Uiți că soțul...
În confruntarea cu unul dintre cei trei tineri, când află că
acesta a refuzat să mai facă și alte probe industriale după rețeta
dată de Mihăilă, șeful serviciului Cercetări, pe motiv că nu i s-a
prezentat nici un studiu al toxicității gazelor rezultate, ba mai
mult, tânărul vrea să plece profesor în satul natal, directorul
general Haralamb are o izbucnire cu puternice accente staliniste:
Află, tovarășe Zaharia, că eu te-aș trimite direct la munca
cîmpului, în Balta Brăilei, spre exemplu. Și să nu mai
îndrăznești să mă înfrunți, c-o fac! Acolo e locul tău, la
târnăcop! Și la lopată! – Atunci, zîmbește Dinu, o să mă fac
gropar... [Pag. 193]
Tot mai stresat de insistențele lui Mihăilă de-a se aplica
rețeta sa, în pragul unei depresii severe, obsedat de gândul că ar
putea urca la etajul 12 să se arunce în gol, Haralamb cere
șoferului să-l ducă de urgență la A., în clinica de neurochirurgie,
la fostul său coleg, profesorul Vasilescu, să-i ceară un sfat. Din
vorbă în vorbă, ajung cu discuția și la Mihăilă, despre care abia
acum Haralamb recunoaște adevărul: Este omul numărul unu,
dacă asta îți spune ceva. Decorat, premiat, ales și propus în tot
felul de comitete și comiții. Co-autor a sute de articole. Vrem un
nume? Paul Mircea Mihăilă! Un exemplu? Paul Mircea
Mihăilă! E atât de bun, de binevăzut, cu un dosar în care toate
filele sunt drepte, nici una îndoită, că mulți se întreabă de ce nu-
mi ia locul. [Pag. 209] Într-un cuvânt, autorul dă o mostră a
„omului nou” promovat cu precădere în acele vremuri.
Cei trei tineri, prinși în lupta contracronometru a
rezolvării unei probleme tehnice până la sosirea delegației
externe să cumpere o anume instalație industrială, aceeași pusă
la punct de Vlad și șeful său Muraru în Zaruri de cretă, fac o
echipă sudată, în ciuda deselor conflicte dintre ei.
Se face apel la instanțe științifice superioare, prilej cu
care Mihai Vlădeanu, ajuns la institutul de cercetări chimice din
București o reîntâlnește pe marea lui iubire de-o seară de la
68
Sinaia, inginera Simona, ajunsă la sanatoriul de boli nervoase

din Sinaia după ce o părăsise cel cu care visase să se
căsătorească, reîntâlnită apoi vara următoare de către Mihai pe
litoral, unde trăiesc povestea lor de amor, fără ca apoi femeia să-i
mai fi dat vreun semn, cum îi promisese la despărțire. Acum,
deși Simona, ajunsă doctor docent, șefă de sector de cercetare și
cu o fetiță de pe urma nopții petrecute cu Mihai pe malul mării,
ceea ce a scos-o definitiv din depresie, ar vrea să-i spună toate
acestea tânărului, dar nu poate trece peste îndoctrinarea ei. Și
aflând că cel pe care l-ar fi vrut tatăl și de drept al fetiței sale, nu
numai de fapt, se preocupă mai mult de scris, îi strigă – în ton cu
comandamentele vremii – că societatea noastră, acum, are
nevoie de furnicuțe, nu de greierași. [Pag. 203] Duelul verbal
dintre ei continuă, Simona acuzându-l că nu pune pe primul plan
Fizica, argumentându-i că Fizica e, cum să-ți spun... – În nici un
caz, buricul Pământului! [ ripostează Mihai.] Dacă ceva poate
fi considerat un astfel de punct, acela e Dragostea. Existăm prin
Dragoste și stăpînim Chimia, nicidecum invers. [Pag. 205]
Dialogul dintre ei continuă la fel de înflăcărat, nu chiar cu flăcări
de un kilometru în buna tradiție a tinerilor furioși în siajul cărora
s-a dezvoltat ca scriitor Constantin Munteanu, totuși pe un ton
cu alternanțe, după cum Simona mai speră să-l recucerească pe
Mihai. Are chiar un lung monolog despre bucuria și frumusețea
de a fi mama unei fetițe pline de gingășie, pentru bunăstarea
căreia trebuie să suporte vreun mediocru care te poate săpa de n-
ai să te mai recunoști cît cazi..., la care Mihai, neintuind despre
ce este vorba, îi replică trist: Se pare că tu n-ai auzit de
demnitate și iarăși tensiunea dintre ei crește, obligându-l pe
Mihai să răspundă la întrebarea de ce scrie: Din același motiv,
conștient, din care tu faci descoperiri științifice. Tu încerci să
relevi tainele materiei. Eu – pe cele ale omului. Munca ta se
adună, prin legea acumulărilor, la profitul întregii lumi. A mea
se adaugă, eventual, la zestrea morală a neamului,
69
consolidîndu-l. De-aceea cotropitorii, când vor să desființeze un

neam, îi distrug cultura. Știința și tehnica, dacă nu le au, și le
însușesc. […] Nu cumva tu, dintr-o defectuoasă orientare la
pornirea în viață, ai devenit doar un mercenar al științei?! [...]
Omul cult vede întotdeauna în semeni celălalt capăt al punții de
comunicare. [Pag. 206]
Problema tehnică apărută în Combinatul Chimic „Valea
Brîndușelor” este rezolvată cu succes cu ajutorul cercetătorilor
trimiși de Simona, dar la plecarea din combinat a delegației
străine mulțumită de ceea ce va cumpăra, ministrul adjunct, care
îi însoțește, află că, de fapt, reușita se datorează, totuși, lui Paul
Mircea Mihăilă.
Un alt personaj întâlnit în acest roman este Virgil
Muraru, inventatorul, personajul central din Zaruri de cretă.
Acesta revine la Vlad cu rugămintea să-l ajute să se angajeze din
nou în uzină, indiferent pe ce post, deși este doctor docent în
Chimie. Pensia de boală nu-i ajunge. Cel mare, la anul, intră la
școală. Soția [infirmieră, cunoscută pe când era operat] n-ar
vrea să lucrez, ține la mine, la sănătatea mea, îi place că stau cu
copiii, că mă ocup de ei, dar uite, vezi, fetița vine seara la mine
și, rușinată, se ridică pe vârfuri la urechea mea: «îmi iei păpușa
aceea?» Eu îi promit mereu că pe douăzeci, la pensie. «Of,
doamne, când e dozeci?» o aud pe fii-mea și-i atît de scumpă!
[Pag. 235]
În această atmosferă, dragostea, sub toate formele ei de
manifestare, de la zâmbetul fetei care scoate de sub tejghea
pâinea reținută anume pentru Dinu, plimbată apoi de acesta prin
poiana cu brândușe fără a îndrăzni s-o atingă, la Fulvia, fosta
prietenă a lui Dinu în facultate, părăsindu-l în ultimul an pentru
un profesor universitar pe motiv că m-am săturat să văd mereu
lângă mine un pardesiu ponosit!, dar care, rămasă văduvă,
visează mereu la Dinu, și-și pune amantul de conjunctură să-l
cheme pe acesta să dea examen pentru un post tocmai în secția
condusă de Simona, aceea care fusese părăsită de profesor
70
pentru Fulvia. Profitând de venirea lui Dinu în București, foștii

colegi de grupă se reîntâlnesc în salonul vilei Fulviei într-o
atmosferă regizată cu farmec de autor, în buna tradiție a acelor
vremuri a revederii foștilor colegi de grupă. Deși i se sugerează
de către Fulvia, Dinu nu rămâne la ea peste noapte. Este mereu,
de la începutul romanului, același tânăr interiorizat, dezinteresat
de orice prezență feminină. Un licăr de iubire pare să se fi aprins
în contact cu gingășia Doinei, dar nu dă semne de-a se putea
dezgheța decât când are o confruntare la el în birou cu aceea care
i-a pricinuit cele mai multe necazuri, una dintre fetele frumoase
de la petrecerile din cabana de la baraj, tânără angajată doar
formal în laboratorul instalației conduse de el. Scena este în stilul
lui Constantin Munteanu, dar (poate din cauza acelui creion al
redactorului de carte) înțelegem cu greu ce s-a mai întâmplat
după palma cu care Dinu a trimis-o la pământ pe tânăra
frumoasă, care depășise limita impertinenței. Aflăm doar, într-un
capitol viitor, că fata, fericită foarte, a revenit la el în birou să-și
recupereze plicul ascuns după oglindă. După „confruntarea” de
zilele trecute, când și-a dat seama că nu atât căzătura, cât partida
înfocată consumată cu Dinu, pe care l-a tras cu violență peste ea,
acolo jos, în birou, i-a dat semne că i se va rezolva natural
problema, a ascuns un plic după oglindă iar seara a mers
dezinvolt la maternitate și i s-a făcut întreruperea de sarcină
legal, deși, după uzanța vremii pline de turnători, „era așteptată”,
să fie prinsă cu plicul de bani pentru medic, dat de unul dintre
petrecăreți.
Vlad, atât de curtat de fete și neveste, este doar la

discreția Brândușei Roman iar Mihai, în ciuda celor câteva
întâlniri galante, se întoarce mereu la marea lui iubire, pagina
albă.
Când Teona, paralizată în timpul căderii pe scara
interioară a vilei după loviturile primite de la soț, pleacă spre
71
Cluj, la ai săi, întinsă pe scaunele rabatate ale unui Mercedes,

Mihai, după ce are o ultimă discuție cu ea, hotărăște să meargă la
tatăl său la spital și iese în șosea să facă autostopul spre A, oraș
în care noi ghicim Iașul. Doar că, în lipsa vreunei mașini pe
șoseaua pustie, este luat de salvarea de la dispensarul uzinei, care
îl duce tot spre Iași, la clinica profesorului Vasilescu, pe
Haralamb, găsit în biroul său de către Dinu și Vlad cu accident
vascular cerebral făcut în timp ce era certat de un superior al său
pentru că nu l-a ajutat îndeajuns pe Mihăilă să-și impună rețeta
tehnologică.
Un argument în plus în favoarea acestui roman este ceea

ce spunea despre autor, la debutul acestuia, cu aproape un
deceniu înainte, în Luceafărul din 3 iulie 1976, Nicolae
Ciobanu: autori mult mai pretențioși, cu romanele lor despre
uzină sau despre șantier, nu pot concura nici pe departe cu acest
tânăr prozator, sincer și candid până la uitarea de sine atunci
când relatează anumite procese și fenomene chimice, când redă
un dialog dintre un director de întreprindere industrială și
subalternii săi, când descrie un agregat, când ne prezintă o
muncitoare la locul ei de muncă.
Vremea brîndușelor, un roman ce adeverește spusele de
mai târziu ale lui Valentin Ciucă: peste ani, singura mărturie
reală despre Citadela chimiei românești va fi reconstituită doar
din paginile romanelor scriitorului nemțean.
O cronică literară a vieții de uzină, dar și a vieții din
România anilor ’80, afirmăm noi.
Teona
Acest roman este al cincilea publicat de Constantin

Munteanu în perioada dictaturii comuniste, mai precis chiar în
72
anul 1989, după ce, din cauza refuzului de a semna modificarea

scenariului filmului „Sezonul pescărușilor”, pentru ca alt regizor
numit de CCES să taie și să remonteze filmul, dând pe piață un
film despre „promovarea noului în uzina noastră”, în locul
subiectului „furtul tezelor de doctorat în Chimie”, acțiune ce s-ar
fi făcut ușor la masa de montaj, printr-un post-sincron, „că doar
numărul de silabe este același” susținea regizorul Sergiu
Nicolaescu, prezent la una dintre discuțiile „cu cântec” din
biroul acelui malefic Mihai Dulea. Personajele principale ale
romanului Teona sunt: inginerul și scriitorul Mihai Vlădeanu, un
alter ego al autorului, personaj prezent în toate romanele sale și
Teona, economistă pe aceeași platformă chimică de la Valea
Brândușelor, apărută prima oară în romanul Ziua magnoliilor
viscolite, în jurul căreia sunt brodate diverse evenimente erotice,
acestora adăugându-li-se pe parcursul întregii narațiuni încă un
grup de personaje feminine care roiesc în jurul protagonistului.
Pe lângă această parte care domină multe pagini ale
cărții, rețin atenția și alte aspecte precum cele ce se constituie în
pagini de „roman social”, de „roman personal” al eroului
precum și „jurnal de creație” al lui Mihai Vlădeanu. Romanul a
fost scris în anii 1982-1983, timp în care scenariul lui Constantin
Munteanu, Sezonul pescărușilor, mereu în planul producției
anului următor, dar trecut pe lista de rezerve la finele anului,
trebuia „îmbunătățit” sau blindat cu referate de oponență, iar
apoi, în 1984, romanul a fost finisat, în paralel cu realizarea de
către regizorul Nicolae Oprițescu a filmului Sezonul
pescărușilor, ba chiar a fost „îmbunătățit” cu „oarecare
crispare” (Al. Dobrescu) în 1989, când autorul a făcut ultima
lectură (și intervenție pe text) înainte de a primi Bunul de tipar
dat cu generozitate și cu simț de răspundere pentru viitorul cărții
de redactorul Elena Chiriac, ce poate sta cu fruntea sus că nu a
folosit creionul decât ca să amendeze stilul ori gramatica
textului, ne spune autorul despre fosta redactoră a Editurii
73
Junimea, nașa celor trei romane ale mele publicate de Junimea

până la Revoluție.
Cei care au trăit în acei ani știu că publicarea unei cărți
era condiționată de acceptarea de către autor a unor
compromisuri în ceea ce privește atenuarea aspectelor critice,
mai ales a celor care erau adresate reprezentanților organelor de
partid. Este știut faptul că scriitorul Constantin Munteanu s-a
confruntat cu acest amendament atât la punerea în scenă a
scenariilor pentru radio și TV, a difuzării filmului Sezonul
pescărușilor, cât și cu prilejul publicării celor șase romane până
la Revoluție. Din critica ce s-a publicat despre romanul Teona
decupăm un fragment dintr-un text semnat Al. Dobrescu în
Convorbiri literare, 8/1989, text din care se desprinde cu
claritate o analiză atentă a acestei cărți: În fine, a treia
experiență este a scriitorului Mihai Vlădeanu și ea se întemeiază
pe celelalte două, a inginerului și a bărbatului. Nu știm cum
scrie Vlădeanu. Știm doar că are mereu de furcă cu editorii și cu
regizorii care-i cer insistent să-și modifice textele spre a deveni
publicabile ori reprezentabile. El, unul, se arată mulțumit de
ceea ce-i iese de sub condei. E convins că are talent și nimic nu-
i clatină certitudinea. Și, atunci, de ce i se tot solicită
transformări, ajustări, completări? Păi, e destul de simplu:
Vlădeanu nu e un autor comod, el ridică probleme, le ia de
guler, le arată cu degetul, zgîndărește bubele și o asemenea
atitudine nu e niciodată pe placul spiritelor conformiste,
deprinse a întreține o atmosferă călduță și a-i împiedica pe alții
să facă valuri. Cu ele trebuie să se bată scriitorul nostru, să
discute zile, săptămîni și luni în contradictoriu, apărîndu-și
punctul de vedere. O apărare nu prea eficientă, de vreme ce
partea cealaltă are necontenit cîștig de cauză, lui nerămînîndu-
i altceva de făcut decît să se supună asprelor cereri. Ar fi
nedrept să-i imputăm că acceptă toate observațiile,
„îmbunătățindu-și” romanele, piesele, scenariile. Vlădeanu este
un autor al clipei, scrie pentru ai săi contemporani, nu pentru
74
incerta posteritate. E bucuros, de aceea, ca măcar o parte din

cîte are de spus să rămînă. Cîteodată îl apucă lehamitea și e
tentat să abandoneze istovitoarea luptă. Dar simte că e de
datoria lui s-o continue, căci semenii îi așteaptă cuvîntul. Într-
adevăr, pe unde călătorește, descoperă că e cunoscut și apreciat
în calitate de scriitor. Primește scrisori, telefoane de felicitare,
oamenii îi arată respect cînd află cine este, directorul
combinatului [altul decât Haralamb] îi apreciază just literatura,
ba îl și ajută într-o împrejurare, trimițînd unde trebuie un
referat favorabil, la policlinică doctorița îl ia peste rînd,
pricepînd că el are altceva mai bun de făcut decît să aștepte la
coadă, etc, date fiind circumstanțele, credința în valoarea
proprie se întărește continuu, ajutîndu-l să depășească
momentele dificile.
Romanul [TEONA] e plin de reflecțiile scriitorului
Vlădeanu asupra oamenilor și evenimentelor, ca și asupra
muncii literare. Primele au o tonalitate firească, sunt ale unui
om căruia nimic din ce se petrece împrejuru-i nu-i este
indiferent. Nici celelalte nu sunt lipsite de consistență, dar
suferă de oarecare crispare, de parcă personajul ar ține cu
orice preț să ne avertizeze asupra gravității și înălțimii
chestiunilor discutate. [Convorbiri literare, 8/1989]
Câteva citate din roman pot fi edificatoare (și credem că
autorul a avut în vedere munca la romanul precedent, Vremea
brîndușelor, când vorbește de creionul redactorului): A fost
aseptizat totul; i-a fost tăiată pînă și cearta între doi prieteni,
care devenea mobilul unui șir întreg de evenimente. Dacă rîndul
trecut se întîlnea la fiecare pas efortul redactorului de corectare
a stilului – acolade între tăieturi, propuneri de înlocuire a
vreunui cuvînt folosit incorect ori îndulcirea unor expresii
uzuale în viață, vădind un interes comparabil cu al autorului
însuși [referire la munca redactorului Elena Chiriac la romanul
Cursa rapidă] –, de data aceasta, creionul pornește din partea
75
de sus a paginii și-o taie vertical pînă jos. Mihai e hotărît să

renunțe. Coboară din hotel, merge la aprozarul apropiat și
cumpără trei kilograme de mere. La alimentară, găsește unt.
Mănîncă unt cu pîine și mere. O cafea i-ar prinde bine, dar n-
are fierbătorul la el. Se uită iar peste roman. Chiar așa scurtat,
rămîn lucruri bune, dragi lui, care îl reprezintă. Dar nu poate
admite toate tăieturile! Ce-i cu creionul, șterge. Sînt însă multe
notații cu pixul. I-ar trebui exemplarul doi al dactilogramei.
[Pag. 324, ed. I] […măcar o parte din cîte are de spus să
rămînă.] (Al. Dobrescu)
Vine și exemplarul doi și nu numai: A doua zi, cînd se
reîntoarce de la gară cu dactilograma de rezervă a romanului,
descoperă cu plăcere că Ana i-a pus și un pachet cu cîteva
chiftele din inimă de vită și ouă fierte [pag. 324, ed. I] – rupte,
evident, din rația copiilor; știe, bineînțeles, că o carte publicată
ori un scenariu intrat în producție înseamnă niște bani, și nu
puțini; iar aprovizionarea familiei autorul o face cum dă
Dumnezeu, câteodată din drumurile lui la Casa Scînteii: Se
întoarce la casa de filme. Să mai aștepte puțin pînă se termină o
ședință. Îl ia pe regizor și coboară la bufet. Găsește borcane cu
nes și cumpără două. Ia și ouă. Unt nu, că i-a cumpărat
regizorul. [Pag. 175, ed. I] Alteori, venit a nu știu câta oară la
discuții pentru „îmbunătățirea” scenariului, Mihai Vlădeanu stă
la o coadă de câteva ore în Piața Amzei și cumpără zece pachete
de unt, rugându-l pe regizor să i le păstreze la congelator.
Bineînțeles! aprobă regizorul. Ba mai mult: cînd nu găsiți, fac eu
rost. Vînzătoarea de la chioșcul de lapte mi-e cunoscută. A aflat
că-s regizor și-mi povestește mereu ce filme a văzut ea în America,
printre care și unul „cu mult război”, adică Apocalypse now de
Coppola. O invidiez! În schimb, mă amuză cînd își amintește,
cutremurîndu-se, cum, oprindu-se la niște rude în Frankfurt, s-a
dus la un film. Credea, după reclamele privite în treacăt, că-i de
dragoste și cînd colo a ieșit din sală vomitînd. Nimerise la un film
porno. [Pag. 128, ed. I]
76
Personaj absent de-a lungul întregului roman, Teona își

justifică din plin numele derivat din theophaneia 6, prezența ei
făcându-se simțită mereu unde se află Mihai, fie că este vorba de
familia unei colege de serviciu, Tamara, în curtea căreia merge
Mihai cu copiii și soția; în casa Lilianei, doamna din Cluj, căreia
Mihai îi face o vizită, la Doris, frumoasa lesbiană, prefigurând
personajele asemeni ei din romanele de după 1989 ale autorului,
până și reîntâlnirea cu Simona, savanta de la institutul de
cercetări chimice, cu fetița deja elevă este orchestrată de Teona.
Abia în final Mihai o va reîntâlni pe Teona la sanatoriul osteo-
articular din Agigea, unde aceasta și-a tratat fractura de la
căderea pe scara vilei. A ieșit să se plimbe pe malul pustiu al
mării iar el pleacă s-o reîntâlnească. Femeia căutată de el atâta
timp, stă chiar pe buza malului înalt, cu fața spre larg și cu
mâinile în buzunarele paltonului de blană. [...] Pare o cariatidă,
pe care se sprijină greutatea cerului. [...] Un singur gest și
valurile mari ar înghiți-o pentru totdeauna – [Mihai] s-ar simți
răzbunat știind-o dincolo, alături de Violeta și de Iftimie,
bărbatul pe care ele amândouă și l-au disputat. El, Mihai, n-a
fost decât intermediarul, cel care procură mici momente de
plăcere... [...] Teona și iar Teona!... Pînă și valurile cînd se
izbesc și mușcă din malul pe buza căruia stau ei amândoi, par
că-i repetă numele, ca o chemare în adâncuri. [Pag. 431, ed. I]
Și totuși, chiar dacă acasă îl va aștepta Ana, soția sa, în
care sunt deja prefigurate datele aceleia care, părăsindu-l după
Revoluție, va deveni Anna de Viena, când se va reîntoarce la
originile ei princiare, acea Ana în care autorul (o fi știind el
ceva!) pune comportamentul atâtor soții de condeieri, femei
pentru care, după ce „au trecut puntea de la Ofițerul Stării
Civile”, literatura soțului este ca perla pentru o maimuță, Ana
6
Sinonim cu epiphaneia, al cărui sens este „modul, semnele prin care
divinitatea își făcea simțită prezența într-un anumit loc”. (Mică enciclopedie
onomastică, Editura enciclopedică română, 1975)
77
despre care Teona îi spune acolo, pe malul mării, că în femeia

aceea, strivită de griji, terestră în idealuri, cicălitoare și plină
de răutate uneori, defulându-se de micimea vieții cotidiene, m-
am văzut pe mine dacă am fi rămas împreună [pag. 433, ed. I],
cei doi nu se pot reîntâlni cu adevărat, acolo, pe mal, Mihai n-a
putut s-o întoarcă [cu fața] spre el, s-o reîntîlnească: i-a fost
teamă. Știe că nu mai e în stare s-o ia de la capăt. Ca și ea, de
altfel. Dar voiau amîndoi să fie siguri. Și-au venit aici, unde
pare că începe sau se sfîrșește lumea. [Pag. 438, ed. I] Și nici
când Teona, reîntoarsă în sanatoriu își taie venele, salvată de
tânăra Doris, venită după Mihai speriată că acesta ar putea fi în
stare de vreun gest necugetat după cum i s-a părut în noaptea
precedentă, petrecută împreună, nici atunci Mihai nu poate mai
mult; doar se pleacă pînă atinge dosul mâinii întinse pe pat și,
părăsind sanatoriul, revine iar pe buza malului abrupt, unde,
obosit, îl apucă lehamitea și e tentat să abandoneze istovitoarea
luptă [Al. Dobrescu], dar găsește în buzunar cele câteva
mărunțișuri – gumele de mestecat cumpărate pentru copii și ațele
de brodat, pentru soție. Surîde. Primul surîs pe ziua de azi. Și
singurul sincer, adevărat, de mult timp încoace. [...] Întoarce
spatele malului abrupt, ca o prăpastie, pe buza căruia a stat și
pornește încet înapoi, spre cei dragi, cu adevărat dragi!...
...Pînă la regăsirea cărora mai are de traversat noaptea... [Pag.
440, ed. I]
Autorul simte – a amușinat (Simona Modreanu) – că
înserarea ajunsese la sfârșit și începuse noaptea comunistă a
anilor ’80 pe care o avea de traversat.
Sfârșitul înserării
Redactor de carte la cele patru reeditări de la Junimea din

2008, criticul ieșean Simona Modreanu spune despre «Sfârșitul
înserării» ediția a II-a, 2010, apărut prima oară la Cartea
78
Românească, 1989, sub redacția exigentei doamne Maria

Graciov: La vremea scrierii acestui roman (1985 – 1987 n. n.),
scriitorul nemțean amușina sfârșitul «înserării» comuniste, așa
cum numai un creator autentic poate simți o apropiată mutație
majoră; concluzionând: Căci poveștile curg în romanul (noi am
spune în romanele, n. n.) lui Constantin Munteanu și, fără să vrei,
aproape uimit de ce ți se întâmplă, te lași dus cu plăcere. Nici nu
mai contează unde. Oricum, undeva, întotdeauna, veghează o
femeie frumoasă… Poate, am adăuga noi, frumoasă ca aspect, că
multe dintre ele au un caracter urât, adesea criminal (inginera șefă
Brândușa Roman, doctorița ginecolog Maria Săteanu, inginera
Adriana Barbu etc.). Romanul, deși scris după Teona, în plină
interdicție a autorului de a fi publicat de vreo revistă/editură
(1985-1987), acțiunea lui este plasată anterior acțiunii din Teona,
tocmai – credem noi – pentru a completa evoluția destinelor
personajelor. De altfel, la finele cărții vom publica tabelul unui
cititor fidel al romanelor lui Constantin Munteanu, Florian Chiru,
care ordonează cărțile după timpul acțiunii și data apariției
editoriale – frumos gest de prețuire a lecturii!
Cât despre poveștile care curg în acest roman, ele au,
după părerea noastră, o coordonată majoră, pe care este
construită întreaga scriitură: dialogul între tată și fiu, nu neapărat
dialogul între generații, ci o predare de ștafetă. Găsim în opera
lui Constantin Munteanu mitul tatălui, tatăl ca un permanent
reper moral: Șerifii (tatăl lui Costin), Spații verzi (Bătrânul),
Cursa rapidă și Teona (bătrânii țărani Săteanu și Vlădeanu),
Vremea brîndușelor și Sfîrșitul înserării (Neculai Vlădeanu). Un
loc aparte îl ocupă și chestiunea evreiască dinainte de război. În
Sfîrșitul înserării, Neculai Vlădeanu, aflat la un pas de plecare,
duce în spate experiența de viață dinainte de război – o lume
răscolită –, pe care o povestește urmașului, în vreme ce tânărul
Mihai Vlădeanu abia intră în noaptea comunistă ce se anunța în
jurul anului ’80. Și pentru că, mai spre finalul acestui eseu, vom
79
vorbi de implicarea, printr-o tabletă de scriitor, în 2009, a

condeiului lui Constantin Munteanu în soarta memoriei
mareșalului Antonescu, trebuie să atragem atenția că între 1985
și 1987, când a scris romanul Sfîrșitul înserării, el pune, tot sine
ira et studio, problema conviețuirii evreilor cu românii, într-un
târgușor în care recunoaștem ușor Târgu Frumos, unde au trăit și
mai trăiesc în foarte bună înțelegere români, lipoveni, evrei și
țigani (la vremea acțiunii, în proporții egale). Ancâlî Lazăr, un
fel de prințesă a comunității evreiești, este salvată de violența
sumănarului (legionarului) venit de aiurea tocmai de țăranul
român sadea, Neculai Vlădeanu, cel care-și riscă viața pentru a
face acest gest. Ajunsă soția celui mai odios activist de partid,
Ciubotașu, Ancâlî îl protejează cât poate pe tânărul și atât de
invidiatul Neculai, mereu trecut pe lista chiaburilor, ca să dea
dări duble statului, să-i moară familia de foame. Patimile umane
sunt vii și în timpurile acelea: Ancâlî și Neculai, trăind o
zbuciumată poveste de iubire, au împreună o fată, pe Lily, care,
plecată cu mama sa în Israel, va muri într-un accident, deși
autorul ne lasă să înțelegem că se sinucide, când află că Mihai
Vlădeanu este fratele ei, că-și făcuse un sprijin din gândul că
exiști, ca un posibil și ultim refugiu [Pag. 260, ed. I] –
mărturisește bătrâna Ancâlî, ajunsă falită, revenită să viziteze
România anilor ’80, aducând flori de portocal la mormântul lui
Neculai Vlădeanu, cum i-a promis la plecare. Un memento ni se
pare confesiunea ei: Tu ai formulat ceea ce-mi stătea în gând și-n
suflet ca un ghimpe: nimeni n-a venit aici să dea, să-și lege
existența de-o ctitorie […] așa cum făceau pe vremuri boierii
voștri, acei ctitori de așezăminte – îi spune ea lui Mihai. Nu-i drept
și mi-e rușine că acolo, departe […] cât am fost în putere, în plină
glorie, c-am făcut afaceri în Franța și-n Canada […] mi-am
amintit doar de omul acela îmbrăcat în suman, care-și îndreptase
automatul spre mine, și de toți ceilalți, care ne-au scos, în perioada
prigoanei legionare, la muncă forțată, ne-au agățat în piept o stea
galbenă cu șase colțuri ca semn distinctiv, iar după cutremurul din
80
’40 ne-au obligat să curățăm molozul celor câteva case dărâmate.

De fapt, trebuia să-l port în suflet pe flăcăul care l-a înfruntat pe
omul cu suman și i-a îndoit automatul ca pe o vergea de fier, apoi
a ieșit în noapte, din casa noastră, cu fruntea sus, deși afară, pe
vreo stradă dosnică, îl așteptau criminalii. […] Dar acum, când te-
am revăzut, când știu ce-ai făcut și care ți-e caracterul, […] sunt
un pic mândră că, uneori, când îi era greu, i-am fost alături tatălui
tău […] sunt sigură că tată-tău a câștigat bătălia – prin tine, prin
copiii tăi, prin surorile tale și prin copiii lor... Ceilalți, cu care s-a
luptat, au rămas amintiri și nume odioase. [Pag. 261, ed. I]
Realitatea zilnică este privită de autor cu aceeași furie
mocnită, într-o vreme în care piețele (ca și magazinele) din
România anilor ’80 erau tot mai goale: umblând prin piață cu Ana
[soția] să găsească jumătate de kilogram de ardei [...] va începe să
râdă: «Mi-au telefonat de la Televiziune; mă întreabă dacă n-am
un text despre noua revoluție agrară» [pag. 269, ed. I]. (Puțini își
mai amintesc de încrâncenarea cu care dictatura comunistă din anii
’80 impunea românilor Noua Revoluție Agrară, tot mai insistent,
pe măsură ce alimentarele deveneau tot mai goale.) Furiei autorului
i se adaugă și ironia amară când, aflat cu soția sa, Ana, într-un
magazin alimentar gol, îi șoptește acesteia, poate ca o ironie la niște
pretenții mai vechi: Iar n-au unt proaspăt. Cere condica! [de
reclamații]. [Pag. 270, ed. I] Și asta în condițiile în care, în Teona,
ori de câte ori autorul venea de la vreo discuție cu regizorul, acesta
îi dădea câteva pachete de unt, sau le cumpăra el la cozi
interminabile.
Poveștile curg (Simona Modreanu), dar întregesc sau duc
mai departe povestea din celelalte romane. Ca și Neculai
Vlădeanu, și Haralamb se stinge încet și sigur/singur pe un pat de
azil, vizitat doar de soția lui, care, la întoarcerea în oraș pe o ploaie
torențială, este ocrotită de umbrelă și încălzită de sticla cu vodcă
oferite de Mihai, venit și el la tatăl său. Cu greu, găsesc o mașină să
facă autostopul spre oraș, dar nu se opresc aici – scenă frumos
81
realizată a unor suflete în derivă, reunite pentru o clipă, prilej cu

care soția lui Haralamb, după partida de amor cu mai tânărul Mihai,
încă sub puterea aburilor de vodcă, dezvăluie multe din trecutul
soțului.
La conducerea combinatului este deja instalat Mateianu,
prezent și în viitoarele romane; cultura acestuia și felul de a aborda
relațiile cu creatorii, statuând că societatea are nevoie și de
furnicuțe, ca și de greieri, dă altă dimensiune relațiilor interumane
dintr-o uzină. Mihai primește o garsonieră mai bună, una dintre
acelea în care se întâlneau potentații la un pocher, doar că fetele,
care erau jucate uneori, dar pe goliciunea cărora erau întotdeauna
așezate cărțile, nu fuseseră anunțate, așa că Mihai este vizitat în
prima zi de aceea care era potul acelei zile, una dintre cele mai
frumoase și, cum avea ceva vodcă bună în casă, dar și intuind
despre ce este vorba, intră în jocul ei, doar că la sfârșitul partidei
(nu de pocher), fata are o ieșire isterică: Azi e joi, de ce nu m-au
anunțat să nu mai vin?! [...] Dacă se află, o încurc rău de tot. Ție
ce-ți pasă, ești cineva, dar eu, eu ce fac?! Vin la tine să-mi dai
bani, să mă ții? Pierd casă, pierd serviciu, pierd tot! Îți dai seama
în ce situație m-ai pus? Nu m-ai văzut în viața ta, te rog, te
implor!! [Pag. 239, ed. I ]
Și poveștile curg, înserarea din acei ani a ajuns deja la
întunericul nopții comuniste, iar personajele înoată cu greu spre un
mal incert. Episoadele erotice nu par deloc „nesemnificative” după
părerea noastră; ele duc mai departe acțiunea sau, dând crezare
maximei pe care Mihai Vlădeanu o va afișa, dincolo de/sau în
paralel cu „copiii care ne fac să ne simțim eterni”, esența sexului
rezidă și în „plăcerea care alungă diavolii din parteneri și
descătușează energiile pozitive considerate de unii pierdute
definitiv”.
De fapt, credem că Sfîrșitul înserării (1989) pornise ca
volumul al II-lea al romanului Vremea brîndușelor (1984), doar că
autorul, apăsat tot mai mult de întunericul anilor ’80, găsise mai
sugestiv titlul actual, „acceptat cu plăcere, dar și cu strângere de
82
inimă de redactorul de carte, doamna Maria Graciov”, ne-a

mărturisit cândva Constantin Munteanu. Modalitatea de abordare a
scriiturii în Sfîrșitul înserării este cu totul alta, o scriere așezată, cu
suflu de cursă lungă, în stilul Constantin Munteanu, stil respectat
de redactorul de carte. În primul rând, portretul directorului
general Haralamb – [sfântul Haralamb] păzitorul ciumei! Cînd nu i
se serbează ziua și nu i se aduc osanale destule, dezlănțuie ciuma
(pag. 329, ed. I) este părerea lui Mihai Vlădeanu după ce află un
adevăr crud de la consăteana sa, Viorica Apostol, fosta Scufița
Verde a copilăriei sale, când petrec o după-amiază în cel mai luxos
hotel din Beijing; Mihai făcea o excursie „proletară” în China,
mergând 7 zile cu transsiberianul, iar Viorica, fugită de mult în
SUA, venise la un congres ca mare specialistă în inginerie genetică.
Eu cred că ciuma îi mai scapă din mînă sfîntului și cînd e prea beat
de atîta adulare, va ofta Viorica [o aluzie la Haralambii anilor
’80, când fusese scris romanul]. De la ea (pe care o vom reîntâlni
ca viitoarea savantă americană cu numele schimbat prin căsătoria
cu un gay în Vika Ferguson, în Comedia contemporană), Mihai
află adevărul despre tinerețea lui Haralamb, cel care a ucis, imediat
după război, pe ofițerul rus ce-i necinstise prietena, femeie de
serviciu la școala unde acesta, asemeni altor personaje ale lui
Constantin Munteanu, Haralamb era un elev meritoriu. (Nu pot
aduce în opera mea doar foști elevi proști ori mediocri și nici doar
femei urâte și rele, tot așa cum, în arena unui circ, dresorul nu va
aduce, spre delectarea publicului, mârțoage, ne-a mărturisit
autorul, adăugând maxima lui Dostoievski: Frumusețea va salva
omenirea.) Numai că, întâi speriat, apoi ahtiat de arivismul social-
politic, mult prea tânărul Haralamb o ocolește pe marea iubire a
adolescenței sale, după ce a lăsat-o cu burta la gură. Ba mai mult,
peste vreo trei decenii, Haralamb nici nu stă de vorbă cu femeia
venită din satul Sânzieni la el în biroul său de director general, să-i
spună că are o fiică absolventă eminentă a Facultății de Biologie,
fiică de care poate fi mândru, crescută de ea împreună cu un bărbat
83
cu suflet blajin din satul Sânzieni; atât, să-i spună. Și nici cu

bătrânul Neculai Vlădeanu, venit la el (palidă aluzie la bătrânul
Priam venit la Ahile) să-l întrebe de soarta lui Mihai, ce fusese dat
disponibil cu preaviz, Haralamb nu stă de vorbă, tratându-l cu aerul
său superior de director atotputernic. Doar că soarta face ca cei doi
(tatăl lui Mihai și Haralamb), în Sfîrșitul înserării, să ajungă
paralizați în același azil iar când bătrânul Neculai este luat de Mihai
să fie dus acasă în sat, tatăl său cere un răgaz și, abia mergând
sprijinit în cârjă, ajunge la patul lui Haralamb, care îl recunoaște cu
greu. Ai văzut? îl întreabă bătrînul [Vlădeanu]. Nici unul dintre
noi nu a moștenit Pămîntul. La întrebarea fiului de ce a făcut asta,
tatăl îi răspunde: Să nu treci nepăsător, Mihai, pe lîngă cei ce-au
dat prostește cu cizma în viața noastră! Să nu-i ierți! Că Dumnezeu
doarme și nu mai are cine-i pedepsi. Dar mai întîi, să n-ai tu ce
regreta...(pag. 346, ed. I) – iar Mihai Vlădeanu, prin ceea ce va
scrie, nu-i iartă, dovadă atâtea mușcături (șopârle, era termenul
vremii) în scrierile de dinainte de 1989 și fapte și caractere ale
personajelor sale dezgolite violent în scrierile de după 1989.
În Sfîrșitul înserării, nu numai că autorul amușina (Simona
Modreanu) sfârșitul înserării comuniste și instalarea nopții, dar și
privea în viitor cu stoicism – pe tânăra Doina, delicata brândușă din
romanul publicat în 1984, despre care aflăm că purta drama unui
viol la cabana unde o dusese verișoara sa, pentru ca mai apoi să
treacă prin trauma unui chiuretaj clandestin, o va vedea, în romanul
de față, ajunsă „toxică”, soția infidelă a unui demnitar comunist
local; Vlad este deja plecat înapoi la circ, la ceea ce făcuse în
copilărie, spectacole cu motocicleta la Zidul morții, unde Brândușa,
bătrână decrepită, fardată excesiv, este prezentă la fiecare spectacol
al său, îi aduce flori și-i reamintește câți ani și câte zile ar fi avut
fiul lor nenăscut. Al treilea fost tânăr pe vremea brândușelor, Dinu,
reîntors în sat, să fie profesor copiilor de țărani, are ficatul distrus
de vaporii toxici degajați de experiențele insuficient studiate în
laborator de Mihăilă, personaj mai toxic prin poziția și relațiile cu
colegii de uzină decât bulbul brândușelor ce umplu ținutul în care
84
s-a ridicat cândva combinatul chimic. Frumoasa lesbiană Doris,

fiica frumoasei doamne impozante Ella, curtată fără succes de
Mihai pe vremea studenției, prin relațiile ei cu diplomații străini
(ghicim că-i folosită de „servicii”), mărinimoasă și plină de
devoțiune în particular, reușește să facă rost din străinătate de
medicamentele salvatoare pentru Dinu. Iar în final, ca o geană de
orizont senin, Mihai, obosit de zborul peste atâtea flori ce-l inspiră
sau l-au inspirat deja, încărcându-l de polenul revărsat în paginile
scrise, într-o zi, se privește în oglinda unei vitrine cu o doamnă cu
totul aparte – parcă intuise că-i de origine princiară – ce-i fură
gândurile și inima și pe care o va cere de soție: Ana.
Luând în discuție creația romanescă a lui C. Munteanu
de la debutul din 1976 și până în prezent (2020), desigur oricine
va citi/studia/analiza opera acestui scriitor va constata că se află
în fața a două perioade de creație literară distincte, fiecăreia
aparținându-i câte un număr de romane, chiar dacă și în cele
publicate de după 1989 descoperim personaje din romanele
primei perioade, cea care se încheie la Revoluție.
Având în vedere această realitate, acum, când am
încheiat trecerea în revistă a celor șase romane scrise și
publicate înainte de 1989, considerăm necesară punerea la
dispoziția unui eventual cititor al eseului de față a câtorva păreri
critice exprimate la vremea publicării acestora.
În ceea ce privește «Cursa rapidă», Victor Durnea crede
că romanul are o arhitectură dramatică, prezentând o călătorie
cu autobuzul, un fel de «corabie a nebunilor», posibilă parabolă
a vieții. Același critic nu ocolește nici părțile mai puțin reușite
ale romanelor lui Constantin Munteanu. Referindu-se la
următoarele volume ale aceluiași ciclu, constată: În ciuda
variației, introduse printr-o continuă redistribuire a rolurilor
principale, romanele «Vremea brîndușelor», «Teona» și
«Sfîrșitul înserării» suferă din cauza unei anume stereotipii a
desfășurării luptei dintre «buni» și «răi», ca și din cauza
85
aglomerării episoadelor erotice nesemnificative. Acestea din

urmă reliefează totuși, prin contrast, unul dintre ele, având în
centru o creație memorabilă, ivită prima oară în «Ziua
magnoliilor viscolite», enigmatica Teona. [D.G.L.R., vol. 4]
Păreri critice au mai exprimat și alți exegeți ai literaturii
lui Constantin Munteanu. Unii îi reproșează prezența unor clișee
sau tensiunea artificială și lipsa de adâncime (Al. Dobrescu),
unii, lipsa verosimilității artistice (Laurențiu Ulici), alții constată
că posibilitățile […] în materie de analiză psihologică sunt
destul de reduse (Nicolae Ciobanu) sau că, în proză, suferă de o
relatare seacă, în stil de proces-verbal (Sorin Pârvu), toate
aceste aprecieri fiind făcute, mai ales, cu privire la primul
roman, Zaruri de cretă. Dar tot aceștia sunt și cei care, după al
doilea roman afirmă că este cu totul schimbat la față [...] un
autor care are ceva de spus [Sorin Pîrvu], iar alții au subliniat
calitățile sale de prozator și de dramaturg: crearea de personaje
memorabile; verva caustică și capacitatea de a construi, din
câteva tușe conflicte și caractere puternice, această ultimă
apreciere pozitivă fiind aproape nelipsită din articolele ce i-au
fost dedicate.
Dintre aceste șase romane la care ne-am referit până

acum, scriitorul Constantin Munteanu a reîncredințat tiparului,
în 2008, patru dintre ele (Ziua magnoliilor viscolite, Cursa
rapidă, Teona, Sfârșitul înserării; pentru Zaruri de cretă și
Vremea brîndușelor n-a mai avut resurse bănești, ne spune
acum). Pe cele 4 reeditate le-a lăsat în forma în care au apărut în
edițiile princeps; orice modificare a vreunei situații ori a vreunui
86
dialog mai aprins, cu tușă groasă, cum se obișnuiește acum, ar fi

însemnat un fel de vitejie de după război, consideră autorul. De
altfel, scriind în continuare, Constantin Munteanu a reușit să
racordeze romanele de dinainte de 1989 – fapte și personaje – cu
următoarele romane de după Revoluție.
Despre reeditarea de acum a romanelor din anii ’70-’80
ale autorului nostru, părerile criticului Valentin Ciucă, deși au un
ușor aer encomiastic, intuiesc just valoarea acestora și, în mod
deosebit, rezistența lor în timp: Recitite din perspectiva libertății
de acum – spune în 2010, în prefața ediției a II-a a romanului
Ziua magnoliilor viscolite –, romanele lui Constantin Munteanu
par niște veritabile documente ale unui timp când absurdul
înlocuia normalitatea. Este, de aceea, profitabil să le recitim, să
le reedităm ca pe niște mărturii prețioase ale unui trecut de
care, despărțindu-ne, să aflăm că nu toți dintre noi am tăcut din
frică sau din lașitate. Personajele lui sunt vii prin autenticitate
și marcate, unele dintre ele, de lehamite, dar și de speranță.
Gulagul românesc despre care ne vorbește prozatorul, ține de o
realitate istorică și rănile nu s-au vindecat încă. Am spus la
lansarea amintită (Ziua magnoliilor viscolite), (în vara lui 1979,
în sala de festivități a combinatului chimic de la Săvinești,
repetând peste 10 ani aceeași profeție, în același loc, la lansarea
romanului Teona n. n.), cu un aer oarecum profetic, că, peste
ani, singura mărturie reală despre Citadela chimiei românești
va fi reconstituită doar din paginile romanelor scriitorului
nemțean. Arta este la fel de puternică și de pilduitoare ca viața
însăși. Mihai Vlădeanu, personajul central al romanului, cu o
sinceră conștiință a muncii sale oneste, sfârșindu-și ziua cu o
molcomă bucurie obosită a lucrului bine făcut, nu-și numără
zilele cât mai are de stat în lagărul «multilateral dezvoltat»,
asemenea celebrului Ivan Denisovici, (căci el [Mihai
Vlădeanu], și scriitor fiind, are evadarea prin scris), ci visează
la viitoarele iubiri tumultuoase, cum stă bine sângelui nostru
87
latin. Parafrazând un roman în vogă cândva, aș îndrăzni să

afirm că, în urmă cu vreo trei decenii, prin romanul «Ziua
magnoliilor viscolite» [noi am adăuga și celelalte romane de
dinainte de 1989], Constantin Munteanu ne-a spus că «așa s-a
înnobilat oțelul fostei industrii grele românești» și, din dragoste
și ură, solidaritate și indiferență deopotrivă, s-a decantat aurul
sufletelor noastre zbuciumate, ale celor care am populat
Gulag-ul României anilor ’70 – ’80. Acum, el ne-o repetă,
republicându-l. Ce s-a ales din oțelul nobil, ajuns fier vechi, și
cât aur a mai rămas în sufletele celor care am supraviețuit,
autorul ne dă speranțe că vom afla și din viitorul său roman,
«Cristina sau morile de vânt ale vremurilor» – de fapt, scriere
concretizată în ciclul romanesc Comedia contemporană, format
din tetralogia Cristina (Pentru o salbă de mărgele, Doamna în
hermină albă, Groapa cu lei și Steaua polară) și trilogia Viața
la second hand (Femei cardinale, A trecut un scriitor... și
Bufonul sorții, Editura Junimea, 2012-2013) – o aducere la zi a
personajelor din „corabia nebunilor” a scrierilor sale anterioare.
Mulți dintre cei care au revăzut din nou în vitrinele
librăriilor cărțile publicate cu decenii în urmă s-au bucurat ca și
Dan-Radu Rușanu în prefața la romanul Cursa rapidă, ed. II:
«Cursa rapidă», plecată iarăși din rada marelui port Editura
Junimea, către noi, cititorii, îmi place s-o evoc pentru că mi-a
rămas în amintire ideea centrală – o dorință etern-umană (sau
vanitate?!), care ne umflă pânzele corăbiilor; visăm să urcăm într-
o cursă rapidă, care să ne ducă direct, confortabil și sigur la
destinație. Unii au noroc. Cei mai mulți însă avem de înfruntat
viscole și întroieniri; vânăm iluzii și prindem dezamăgiri.
Important este să le putem face față rămânând verticali; cursa
vieții, care trece uneori doar o singură dată prin stația în care
așteptăm, oprește, ne dă prilejul să urcăm și pornește mai departe
– depinde de noi dacă știm să alegem drumul către destinație.
O destinație căreia autorul i-a rămas credincios, indiferent
de furtunile ce-au lovit corabia nebunilor săi – spunem noi cu
88
plăcere, dovadă strădania alcătuirii acestui eseu, pentru opera celui

rămas semeț și neclintit el însuși [Ioana Malin].
Romane publicate după 1989
Maria, prințesă de Place Pigalle (Bacău, Editura Plumb,

1995).
Trecând peste anul Revoluției, un alt roman al lui

Constantin Munteanu, scris la începutul anilor ’90, când eram
umiliți pe la porțile ambasadelor dacă voiam să vedem și noi
Parisul (La Paris […] Nimic de zis […] Orice câine, cât de mic,
/ Poartă-n coadă un covrig – zicea Ana Blandiana înainte de
’89), Viena, Roma, ori alte mari orașe de vis pentru intelectualul
român constrâns să stea între granițele natale, roman observat de
criticul Victor Durnea (în același capitol al dicționarului) cu un
acut simț al lecturii de calitate făcută pe orizontală, adică rând
cu rând, dar și în profunzime, cum stă bine unui adevărat
profesionist ce dă pe piață instrumente corecte de lucru pentru
oricine vrea să cunoască literatura română, este Maria, prințesă
de Place Pigalle. Pornită ca o replică la invazia Sandrei Brown
în librăriile românești, cartea, dincolo de scăderile ei, (decorul
parizian […] parcă zugrăvit cu ghidul turistic în mână, Victor
Durnea) glisează imediat într-o parabolă demnă de luat în seamă:
România (Europa de Est, prin extensie), văzută ca o petite Marie
de Place Pigalle, pe care cei ce-o întâlnesc în Paris, unde Maria,
rămasă câteva zile în plus după un congres științific la care
participase, ar mai fi vrut să câștige un ban, încercând să se
angajeze la cei care erau tare generoși (în scrisorile de răspuns)
89
când savanta le trimitea lucrări științifice pro bono pentru

revistele lor, o tratează acum ca pe o femeiușcă frumoasă, bună
doar de băgat în pat – și aici intervine importanța romanului:
femeia aceasta inteligentă, instruită și frumoasă (ce femeie din
Est nu-i frumoasă?!), încarnând expresia Europei de Est,
dovedește tuturor că le este măcar egală, dacă nu superioară
adesea – un adevărat demers de promovare a României avant la
lettre, într-un timp în care acest demers chiar ar fi dat roade.
Tocmai de aceea și subscriu la nemulțumirea scenaristului
Constantin Munteanu că prin actuala lege a Cinematografiei,
scriitorul profesionist, cel care știe să spună o poveste cu «un
nivel doi» (ba chiar trei, în cazurile de excepție, atingând
geniul, al lecturii, «supratemă» adică «parabolă», (zic alții),
este eliminat din ecuația drumului către cea mai mobilă dintre
artele contemporane, filmul, cu care se poate pătrunde «la zi»
pe «piețele» lumii. Iar noi am adăuga că o Maria, prințesă de
Place Pigalle, cam neinspirat titlul, căci trimite imediat cartea,
înainte de-a fi citită, sub o anume ștachetă literară, spun deci, o
asemenea Marie…, ecranizată, ne-ar fi făcut, cu siguranță, mai
multă cinste în ochii străinătății, decât filmele cu boschetari, cu
poeți ai Gării de Nord, cu senatori corupți, cu îmbogățiți pe
spatele Revoluției, păziți de gorile și cu alte gunoaie ale
societății, cum numește această faună Constantin Munteanu –
gunoaie de care nu duc lipsă nici alte societăți, doar că la ei
apele s-au liniștit demult, iar peste ape a suflat duhul sfânt al
Legii, separând apele de uscat, își continuă părerea autorul în
discuție.
Mai reține atenția, în cartea amintită, figura savantului
atomist venit din Est, numit simbolic Jucătorul, spaima
cazinoului central din Monte Carlo, unde joacă, arareori, doar un
joc, atât cât să câștige pentru vodca pe următoarele zile, ce și-o
bea privind marea, cât e ziua de lungă, așezat pe o stâncă; un
bărbat cu o legătură la ochi, asemeni unui pirat, care duce în
spate tragedia familiei sale distruse în explozia unui reactor
90
atomic, explozie care lui i-a mutilat obrazul. Mai evocăm și

scena, atât de impresionist construită, de la spectacolul folcloric
din faimoasa stațiune marină Sable d’Olone, prezentat de un
ansamblu venit din Est (România, evident), ca țiganii cu cortul,
dar care fascinează audiența prin frumusețe și grandoare, pentru
ca, în final, conducătorul ansamblului artistic, aplaudat minute
în șir la scenă deschisă de publicul alcătuit din turiștii veniți din
toată lumea, să refuze cu mândrie generozitatea de după concert
a oficialităților locale, aceleași care, înainte, le pregătiseră loc de
campare undeva în afara orașului, deși contractul prevedea masa
și cazarea la hotelul central – remember! Vorba criticului literar
Simona Modreanu: la vremea scrierii acestui roman, autorul
nemțean amușina locul ce ne era pregătit în Europa sau pe care
urma să-l cucerim, am spune noi acum. O antiteză dureroasă a
Mariei, o icoană a ceea ce-ar putea ajunge și ea dacă se rupe de
țară, este bătrâna Matyușka, fugită din Est într-o noapte pe când
se apropiau hoardele roșii, fugită cu cât avea pe ea, trăind
singură, din mila unei franțuzoaice cu suflet mare, Yvonne,
oftând la un moment dat: păsările fără cuib n-au pui…
Restul personajelor sunt tipice locului și timpului acțiunii
(puțin mai acid fiind, aș folosi cuvântul șablon): Jean- Pierre –
pictor francez, cu un suflet pe măsură; Tom – omul de afaceri
american, plin de sine, un fel de Rambo la costum și cu papion,
care vrea să se dea și mare savant în domeniul său, dar se izbește
de Maria, un fel de Manole printre cei prezenți la reuniunea
științifică, adeverind parcă versurile cu Manole zece,/ Care-i și
întrece… Nu! Noi românii, la nivel de decizie în promovarea
valorilor autohtone, suntem modești – nu și când concurăm cu
vesticii la etalarea averilor, de-aceea și revin la Cuvântul înainte
făcut romanului Ziua magnoliilor viscolite de Valentin Ciucă, el
însuși fost angajat, în tinerețe, pentru scurt timp la marele
combinat chimic de la Săvinești: Ce s-a ales din oțelul nobil,
ajuns fier vechi, și cât aur a mai rămas în sufletele celor care
91
am supraviețuit, autorul ne dă speranțe că vom afla din viitorul

său roman. Să așteptăm deci «Cristina sau viața la second
hand», care nu va avea decât 3 volume – mi-a arătat autorul
ușor ironic piramida de coli scrise cu creionul…” – în final
ajungând 7 cărți, după cum am enumerat mai sus.
Zodia bâlciului, Editura Plumb, Bacău 1995
Un alt roman de după Revoluție, publicat odată cu

Maria…, despre care același Victor Durnea se exprimă blând
(«Zodia bâlciului», al cărui titlu caracterizează anii următori
Revoluției din decembrie 1989, dar de fapt centrul de greutate îl
constituie peripețiile erotico-politice, plasate la sfârșitul anilor
șaizeci), noi îl considerăm a fi un roman ratat. Ratat pentru că a
fost expediat, scris, adică, contracronometru – tonul întregii
narațiuni îl dau chiar primele patru rânduri; un stil nervos care,
adesea, alungă plăcerea lecturii așezate; este o carte scrisă
cinematografic, doar că acolo, pe ecran, în film, simplitatea
poveștii și economia dialogului sunt suplinite de arta creatorului
de decoruri, de fastuozitatea costumelor, de muzica integrată
acțiunii, îmbogățindu-ne subtil percepția sentimentelor
personajelor. (Ne-am întrebat vreodată cum ar trebui să arate o
carte care să descrie ceea ce-am văzut pe ecran, poate chiar și în
cel mai slab film?!) Dacă înainte de ’89, unii critici literari
opinau că materialul faptic din Cursa rapidă ar fi ajuns pentru
mai multe romane (Sorin Pârvu), iar, la Teona, Al. Dobrescu
acuza lungimea romanului, noi considerăm că cele propuse de
autor a fi zidite în Zodia bâlciului au fost îngrămădite procustian
în puțin peste 100 de pagini. Fiecare întâmplare în parte din acest
roman, de la revolta studenților bucureșteni din Ajunul
Crăciunului 1968, trecând prin iubirea aproape bolnăvicioasă
92
(care iubire nu este așa?!) pentru o femeie covârșită de o dramă

mult mai puternică, aceea de a nu putea avea urmași, până în
ziua Revoluției, eveniment descris succint, dar cu acuitatea celui
care l-a trăit (semnificativ momentul venirii pictorului local în
sediul județenei de partid cu tabloul omagial finisat, solicitând
plata promisă, dar cei ce voiau să ducă la București cadoul, de
ziua dictatorului, fuseseră deja alungați, iar revoluționarii pun
pictorul-mercenar pe fugă), până la finalul plin de peripeții cu o
tentă de senzațional, îngroșată puternic-caricatural în epilog
(Victor Durnea), toate acestea, zicem, dacă ar fi fost scrise
așezat, cum a dovedit-o Constantin Munteanu în cărțile
precedente și ulterioare, puteau conduce la o operă solidă, căreia
i-am fi acceptat viziunea ușor halucinantă (ori poate autorul,
dezvoltând-o, i-ar fi găsit o motivație de nivel doi de lectură) a
clonelor fostului student rebel împrăștiate de doctorița
ginecolog, amanta lui din studenție devenită, după fuga în
străinătate, mare savant, pe cele 3-4 continente, inclusiv în
familia securistului care l-a vânat toată viața pe eroul central
dintr-un motiv sentimental, mult mai puternic decât cel de poliție
politică, fapt ce denotă ferocitatea ofițerului, care ajunsese să nu
mai facă distincție între comandamentele statului comunist și
problemele personale – și din acest punct de vedere credem că
romanul, dezvoltat cu o trudă mai îndelungată, ar fi trecut ușor
ștacheta angajării social-politice, angajare salvată, pe ici-acolo,
fie de apariția fugară prin pagină a scriitorului Mihai Vlădeanu
(eroul central al celorlalte romane ale autorului), ajuns șef peste
municipiu, supărat pe personajul central, șef peste județ, pentru
că acesta este mult prea moale pentru funcția în care îl
propulsaseră revoluționarii locali (Ești printre ei la ședințele de
joi [celebrele ședințe CFSN televizate n. n.]. Nu-i lăsa numai pe
intelectualii grupați în fundul sălii să se zbată – vor obosi, ori li
se va face lehamite. […] Ceea ce s-a născut la Revoluție e ca un
copil, iar voi, cei ce vă adunați joia, nu vreți să-i tăiați buricul.
93
Se va sufoca alimentat de toxinele «mamei comuniste» – îi strigă

Mihai Vlădeanu; nota bene, în 1995!), fie de adevărate
rechizitorii făcute unor stări de fapt aflate încă in nuce la vremea
scrierii romanului (acapararea gospodăriei de partid, închiderea
fabricilor din cauza comercianților veroși, sponsori ai partidelor,
ce aduc mărfuri de dumping din exterior, cocoțarea în funcții a
unor foști politruci, ori rămânerea în jurul Puterii a colonelului
Arvinte, care face informări despre personajul central până în
ultima clipă etc.), pentru că scriitorul nemțean amușina (Simona
Modreanu) încă de la începutul anilor ’90 dezvoltarea unui
cancer, căruia, plictisit, ori obosit, eroul principal din Zodia
bâlciului, trecut din funcția de președinte de CPUN județean în
aceea de prefect de județ (tocmai pentru că putea fi manipulat), îi
întoarce, în final, spatele, plecând însoțit de tovarășa lui de viață
și de o sticlă cu tărie (…Că am fost slab, simplă marionetă – o
recunosc, de aceea și plec […]. În viitor, facă alții mai mult,
facă alții mai bine…). Poate că terminat aici, înainte de epilog,
microromanul în discuție ar fi fost mai bun, lăsându-l pe cititor
în acel punct, în care simte nevoia să scrie el restul, după sufletul
lui și după universul în care se mișcă. Și totuși! Dacă, sub
dictatură, romanele lui Constantin Munteanu lăsau măcar
speranța victoriei personajelor centrale, o victorie pe care
cititorul o descifra ca un afront adus regimului, în plină libertate
(pe care o clamau toți la începutul anilor ’90), iată că personajul
central al Zodiei bâlciului întoarce spatele luptei până în pânzele
albe, «facă alții mai mult, facă alții mai bine…» – o lehamite
exprimând acel trist uite pentru cine și pentru ce am luptat!
Cert! – sub dictaturi, personajele literare sunt puternice, greu de
înfrânt, pe măsura constrângerilor, cele două mari exemple fiind
America Latină și URSS-ul stalinist. Revenind, însă, la lungimea
cărții în discuție, cum un stejar nu poate crește pe doi-trei metri
pătrați, tot așa considerăm și noi că un roman nu poate fi
expediat în mai puțin de trei-patru sute de pagini. Și chiar dacă
suntem în epoca fast-food-ului, nu găsim rostul să facem un
94
bonsai dintr-un puiet de stejar… Opinăm, așadar, alături de

autorul în discuție, care ne-a mărturisit că scrie la ultima carte de
șase ani, (Zi de zi? – l-am întrebat. Și noaptea – a venit răspunsul
prompt) că un roman serios trebuie să fie asemenea unui festin la
un restaurant de lux, chit că cei de la masă, în final, se vor ucide
reciproc – da!, dar trebuie s-o facă la vedere, să-i credem, să le
reținem gesturile, să ne amintim ce replici acide și-au dat – iar
aici, în Zodia bâlciului, Constantin Munteanu, cu formația-i de
dramaturg furios (Victor Durnea), crescut la umbra piesei
Privește înapoi cu mânie, ar fi putut da măsura talentului său; să
ne bucurăm și noi, cititorii, de fiecare fel de mâncare a
restaurantului de lux, chit că mesenilor li se strecoară otravă
adesea; de eleganța personalului de deservire, mulți purtând,
poate, pumnale în mâneca hainei; să ascultăm orchestra celebră,
care, imediat după marșul nupțial, ar fi putut strecura acorduri
din acompaniamentul de înmormântare; să admirăm plini de
visare valsul de pe ringul de dans și, nelăsând cartea din mână,
să trăim patima arzândă din tangoul La Cumparsita, alături de
cei doi îndrăgostiți tineri și frumoși, ce evoluează ca și cum ar fi
singuri în Univers, al căror dans epuizează gama trăirilor umane,
de la gestul adolescentin al oferirii primei flori, la patima carnală
a întâlnirii apei cu focul.
Lacrimile tăcerii
Romanul la care vom face referiri în cele ce urmează –

Lacrimile tăcerii (2010) – continuă, în aceeași manieră, seria
începută înainte și continuată după 1989. Trimis la Editura
Cartea Românească în toamna lui 2009, autorul primește
imediat după Anul Nou un e-mail măgulitor: Stimate Domnule
Constantin Munteanu, am primit oferta Dumneavoastră și o voi
95
prezenta Consiliului Editorial din 15 ianuarie. Sper că veți avea

succes. Romanul are atributele unui bestseller. Cu stimă,
Mădălina Ghiu. Dar, în consiliu editorial, „n-a avut succes”;
„poate că eu, ca nume, autor al cărții, stând departe de orice
conclav al Uniunii, n-am avut succes” – și-a zis autorul și s-a
adresat Editurii Business-Adviser, care a dat pe piață câteva mii
de exemplare, tiraj imens pentru vremurile post-revoluționare
(singura dată, după 1989, când nu a trebuit să investesc vreun
leu în publicarea unei cărții – ne spune autorul).
Și de această dată este păstrat eroul principal, Mihai
Vlădeanu, fizicianul-scriitor/scriitorul-fizician, un alter ego al
autorului, iar, pe alocuri, cititorul fidel lui C. M. va descoperi
aluzii la unele personaje din cărțile precedente și chiar intersecții
cu universul acestora, înnodând firul narațiunii de acum cu
narațiunile precedente, ori intersectându-le, de fapt, o integrare a
scrierii în universul literar al lui C. M., o evoluție în timp și
spațiu, dar mai adesea caracterologică a personajelor, dând
credit spuselor unui mare scriitor francez că „cei mai prolifici
scriitori au scris o singură carte, cartea vieții lor” – eu aș corecta
citatul, spunând cartea universului lor social-politic, dar mai cu
seamă universul interior.
De data aceasta, în story-ul acestui roman, Mihai
Vlădeanu este trecut peste Atlantic, în S. U. A., unde face o
vizită, în perioada sărbătorilor de iarnă, fiicei sale Cristina, de
profesie procuror, trimisă la studii înalte, pentru a-și da
doctoratul în crimă organizată, sub directa îndrumare a
adjunctului procurorului Statului Texas, Margherita Donbario,
femeie din categoria celor cu fața de piatră, de care eroul nostru,
dibaci în a dezgheța suflete – sclipitor flirtul celor doi la prima
lor întâlnire, ca un duel al unor săbii de Toledo – se va
îndrăgosti, sentimentele dintre cei doi fiind reciproce.
Desigur, pentru cititorul avizat, subiectul acesta,
prezentat laconic de noi într-o singură frază, este doar un pretext
folosit de autor în scopul realizării unei radiografii amănunțite a
96
situației sociale, politice, economice și culturale a societății

românești din ultimii douăzeci de ani postdecembriști, nelăsând
nimic neamendat din binefacerile capitalismului de după 1989,
și de a le raporta la miracolul american, despre care romancierul
nu este încântat, dimpotrivă, nu are rețineri în a-i prezenta viciile
(Nici atrocitățile din fosta Iugoslavie nu le-ați crede dacă vi le-
ar povesti cineva; suferiți doar ceea ce pățesc soldații voștri –
spune el femeii procuror federal.). Chiar trecut peste Ocean,
eroul nu este lăsat de autor să se rupă de realitățile lăsate acasă:
Degeaba trecusem marea!– cerul angoaselor mele rămăsese
aceleași. Semnalam în mod deosebit, o problemă esențială,
actuală și gravă pusă în discuție de autor – Pax americana, și nu
în ultimul rând, Pacea Banului.
Sunt aspecte ale vieții politice locale, din municipiul
Valea Brândușelor, constatate de eroul principal, uneori în
treacăt, fără ostentație, alteori direct și sarcastic (v. preocuparea
unui primar mai mult pentru finanțarea celor două echipe de
fotbal – una în C și una care tot trăgea nădejde să intre în A, a
unui ansamblu folcloric pentru zile când veneau delegații
străine ce trebuiau distrate, o herghelie pentru întreceri pe
hipodrom și ore de echitație pentru țoapele orașului cu soți
milionari din defrișarea pădurilor ori exportul granitului din
muntele învecinat; un festival al berii în august și serbările
zăpezii în ianuarie, în detrimentul Teatrului de Stat, și care este
de părere că om «dășchide» teatrul mai încolo, poate-l unim cu
dansurile și facem un «varieteu», cum am văzut în străinătate –
femei frumoase, costume sumare, și muzică «d-antren»), care,
din păcate, nu sunt cazuri izolate, se găsesc peste tot în
România, iar problema unirii instituțiilor culturale dintr-o
localitate, anticipată de Constantin Munteanu, se realizează în
prezent. Deși ajuns aproape de senectute, la vremea vizitei în
Texas, Mihai Vlădeanu este același personaj plin de șarmul cu
care ne-a obișnuit Constantin Munteanu în cărțile precedente,
97
căruia nu-i rezistă femeile cu care se intersectează, sau măcar

nu-l reped, acordându-i răgazul necesar „cuceririi”, dar numai
atunci când el are cu cine „se duela”, situațiile din cartea de
acum contribuind la dezvoltarea portretului său, la completarea
sa, mai ales cu trăsături ale scriitorului angajat politic, căruia nu-
i este indiferentă starea în care se află țara sa.
Celelalte personaje călătoresc peste tot în Europa și peste
Ocean, fie cu afaceri, fie la studii sau în concedii, lăsând impresia
că sunt mereu agitate să evadeze din lagărul în care au trăit și din
care nu aveau voie să plece.
În cartea de acum, revin aproape obsesiv amintirile
eroului din anii copilăriei sale – despre colectivizarea din anii
’50 ai secolului al XX-lea, despre viața țăranului condamnat la
exploatare pentru eternitate, sub jugul atâtor ocârmuiri care
n-au văzut în țăranul român decât o vită de povară. Și de
această dată, Constantin Munteanu dovedește că știe să fie
același iscusit povestitor cu o poftă și cu o savoare deosebite,
lăsând impresia, poate și pentru că romanul nu este structurat pe
capitole, părți, secvențe, că cele două sute de pagini ale cărții au
fost scrise dintr-o răsuflare, așa cum se obișnuiește să se spună
că cea mai bună improvizație este cea îndelung elaborată; că este
un realizator de dialoguri autentice (specialitatea lui C.
Munteanu) și un creator de portrete alcătuite cu pricepere
scriitoricească, uneori cu o vădită voluptate, mai ales când e
vorba despre personaje feminine (v. chipul Margheritei
Donbario). Gingășia, duioșia și melancolia, mai ales când sunt
prezentate relațiile dintre tată și fiică, ori discuțiile cu un copil –
prezența lui fascinează pe cele două fetițe de 3 și 5 ani ale femeii
procuror – sunt convingătoare; nimic nu este fals, creează o stare
emoțională ce merge la sufletul cititorului, când acesta din urmă
vibrează pe aceeași dimensiune sensibilă. Aș reaminti aici și
farmecul paginilor în care apare copilul întroienit la motelul
Sălcii cu părinții săi și cu toți pasagerii din Cursa rapidă.
Realizate superb ni s-au părut a fi paginile ce conțin o
98
privire introspectivă pusă pe seama lui Mihai Vlădeanu. Nu sunt

de neglijat nici inserțiile unor pasaje, din zestrea livrescă a
autorului, rod al acumulării în timp a acesteia, sau din cea
dobândită prin călătoriile efectuate de scriitor de-a lungul anilor,
toate devenind arme de asalt asupra femeii cu ochi negri;
povestirea călătoriei cu transsiberianul, precum și tachinarea
perpetuă, de la prima întâlnire în sediul Procuraturii, până la
paharele cu vin de Cotnari servite în Ajun, în jurul pomului,
trecând prin momentele retragerii celor doi în biroul de lucru
acasă al femeii pe motiv că ar vrea să asculte pe calculator
cântecul Ochi negri, cu care Mihai a tachinat-o destul, duc la
dezghețul definitiv al sufletului Margheritei – am spune reduta
urmărită a fi cucerită de eroul nostru, hoț și el, la urma urmei, dar
un hoț de inimi. Savuroase sunt și pasajele în care Constantin
Munteanu prezintă obiceiurile românești prilejuite de sărbătorile
Crăciunului (un film despre datinile din Bucovina este prezentat,
prin intermediul internetului, într-o casă din America) și ale
Anului Nou, cu insistență pe cele culinare (plăcinta cu julfă –
pelincile Domnului, din Ajunul Crăciunului). Toate acestea din
dorința de a demonstra că noi românii nu suntem cu nimic mai
prejos decât americanii. De fapt, Constantin Munteanu și prin
această carte, ne întărește convingerea, pe care o vor constata cei
care au citit și celelalte romane ale sale, că, de la debutul său
editorial, scrie mereu și mereu la aceeași carte, o cronică a
societății românești. Greșim, oare, dacă ne gândim la Cronica de
familie a lui Petru Dumitriu, dar în altă perioadă istorică și
realizată cu alte mijloace; acum, în opera în chestiune,
mijloacele și stilul fiind proprii lui Constantin Munteanu? Deși
spre sfârșitul cărții, în vreo cinci-șase pagini, după visul
halucinant al celor doi călătorind împreună în cușeta de lux a
trenului transamerican, când, prin somn au trăit coșmarul unei
lumi distruse deja de extinderea dominației firmei InterMed
Company, pe care femeia procuror reușise s-o dea afară de pe
99
teritoriul american și recomandase și lui Mihai să-și convingă

prietenul ajuns parlamentar s-o facă (o apocalipsă la care abia
acum, în plină pandemie de Covid-19, când finisez aceste
rânduri, pot gândi limpede acel vis, dând credit de premoniție
autorului); după visul celor doi, zic, înainte de despărțire, apare
discuția despre lumea dominată de Pacea banului, dialog ce
tinde spre prolixitate, spre tezism ieftin, dar autorul reușește să
redreseze la timp acest balans, introducând în desfășurarea
romanului elementul surpriză din final, când Margherita
Donbario își povestește secretul trist, halucinant al vieții sale.
În forma dată în 2010, prin Editura Business Adviser,
Lacrimile tăcerii este rotund și merită vorbele frumoase adresate
prin e-mail de redactorul șef al Editurii Cartea Românească.
Finalul, când cei doi – Mihai Vlădeanu și Margherita Donbario –
își iau rămas bun, ea coborând din tren, el plecând mai departe,
spune totul: Crăciunul în Texas luase sfârșit. Fiecare se întorcea
în noroiul tranșeelor din frontul său...
Mai târziu, în 2013, sub titlul Darul de Crăciun, la
Editura eLiteratura, autorul va reuni textul integral al romanului
în discuție cu aparițiile ulterioare ale Margheritei Donbario în
rezolvarea unor probleme apărute în Comedia contemporană, cu
subtitlul: File de iubire, o implicare a femeii procuror din SUA
în rezolvarea unor probleme grave de urmărire penală cu care se
confruntă în România fosta ei „ucenică”, ajunsă adjuncta al
procurorului general.
Comedia contemporană
Se poate spune că romanul Lacrimile tăcerii este doar un

prolog al unui roman vast, mai ales, dacă avem în vedere
precizarea de pe coperta a IV-a, cartea fiind, în concepția
autorului, la ora publicării ei,100
doar «buzduganul» pe care îl
trimit înainte spre a anunța sosirea în librării a întregului ciclu,

ciclu care, în final, deși anunțat ca o trilogie, a ajuns Comedia
contemporană (9 cărți consistente, 5-700 pagini fiecare),
structurat pe două nivele: tetralogia Cristina, cu acțiunea
„văzută” din unghiul tinerei studente Cristina I. Vlădeanu și
trilogia Viața la second hand, roman scris la persoana întâia,
personajul narator fiind Mihai Vlădeanu. Timpul desfășurării
trilogiei este identic tetralogiei, doar acțiunile, în marea parte a
lor aceleași din tetralogie, sunt văzute „din spatele cortinei”, în
adevărata lumină a adevărului (dau un simplu exemplu: în
tetralogia Cristina, potentul om de afaceri Cătălin Andrei
Păduraru devine și autorul mult comentat și apreciat la justa
valoare literară al unui roman și al unei piese de teatru, ambele
semnate de el, ceea ce, în trilogie, când trecem dincolo de
cortină, aflăm că adevăratul autor este Mihai Vlădeanu, care, ca
„părinte” sărac în aceste vremuri, a fost de acord să-și dea spre
adopție copilul: Tu, gândește-te! – a întins [Cătălin Andrei
Păduraru] brațul poruncitor către mine. Eu, bani mai fac.
Adopție – ăsta-i termenul. Harvard sau Oxford – acolo îl dau
să-și facă viitorul dacă-l adopt... îi spune marele om de afaceri
[Femei cardinale, pag. 72], fost coleg și prieten cu el în
adolescență, hotărât să-i cumpere romanul, pentru ca mai apoi,
după succesul romanului, să-i cumpere și piesa de teatru
Aeroport spre niciunde (drama românilor dezrădăcinați), un alt
succes, de data aceasta pe una dintre cele mai mari scene ale
țării, cu spectacolul finanțat de același Cătălin Andrei Păduraru,
omul de afaceri care nici măcar nu și-a dorit aceste două opere
literare ca „floare la butonieră” – poate și din cauza aceasta,
gestul îl califică mai mult ca pe un mecena, mai ales când un
mare critic literar, boemul Matei Avram începe să arate spre
adevăratul autor al celor două opere literare.
Alcătuită din tetralogia Cristina (I. – Pentru o salbă de
mărgele; II. – Doamna în hermină albă; III. – Groapa cu lei;
101
IV. – Steaua polară) și trilogia Viața la second hand (I. – Femei

cardinale; II. – A trecut un scriitor…; III. – Bufonul sorții),
opera publicată la Editura „Junimea”, Iași, 2012-2013, prin cele
7 „cărți” ale sale, denumite generic de autor Comedia
contemporană, se constituie într-o frescă a perioadei de dinainte
și de după 1989, pe care societatea românească a traversat-o și
continuă acest proces al traversării, adevărată „comédie
contemporană”.
Locul central al acțiunii celor 7 „cărți”, cum le numește
autorul, îl ocupă realizarea tabloului unei vechi familii de țărani
moldoveni, ce simbolizează rezistența unui neam întreg aici, la
porțile de Est ale Europei – familia Vlădeanu, care vine din
îndepărtata noastră istorie cu oameni vrednici, nesupuși
vicisitudinilor, dar și dotați genetic cu o ascuțime a minții
demonstrată, în timp, de toți descendenții, de la cel mai vechi
înaintaș, Vlad-haiducul (coborâtor din Mușatini), la scriitorul
Mihai Vlădeanu, fiul lui Neculai, singurul bărbat coborâtor în
linie dreaptă din nobila spiță. Soarta face ca, în satul răzeșesc
Sânzieni, din cele trei familii Vlădeanu, Mihai să fie ultimul
bărbat, al șaptelea de la Vlad-haiducul încoace. Fiica sa, Cristina
M. Vlădeanu, descendenta celei mai aprige dintre cele cinci fiice
ale boierului grec trăitor pe meleaguri moldave de dinainte de
„descălecare”, să se „arunce” în partea strămoșului Vlad-
haiducul, alegând Dreptul; Cristina I. Vlădeanu, personajul
central al tetralogiei, este studentă la Chimie, fiica unui student
împușcat de grăniceri când voia să fugă în Occident trecând
Dunărea înot și a frumoasei Violetei Vlădeanu, fiica lui Ion
Vlădeanu. Violeta a fost aruncată sub roțile trenului când a
refuzat să mai fie vândută pe frontul din fosta Iugoslavia. Fiica
sa, Cristina I. Vlădeanu a fost crescută și educată de omul de
cultură Mihai Vlădeanu iar acum, la începutul tetralogiei,
visează să ajungă studentă la Genetică. A treia Cristină, Cristina
V. Vlădeanu, fata lui Vasile Vlădeanu, cel care a făcut ani grei
de pușcărie pentru că a băgat furca în unul dintre cei veniți cu
102
colectivizarea prin sat, conduce o rețea ce livrează fete la fel de

frumoase ca ea, din Europa de Est, studiourilor de filme porno
din California. Așadar, avem o paletă ce acoperă, sau jalonează,
mai bine spus, soarta atâtor femei din Est; parabola din Maria,
prințesă de Place Pigalle are de data aceasta altă anvergură. A
patra viță din cele cinci fete ale grecului, seduse de haiducul
Vlad, școlit în ale armelor și ale dreptății în Franța Revoluției,
este maica retrasă în mănăstire, crezându-se blestemată că nu a
prins rod. Ea este aceea care a scris Spovedania, o istorie a
familiei, iar a cincea fiică a grecului, „cea mai talentată la cântec
și desen”, și-a pierdut urma, ca să-i regăsim o descendentă în
persoana unei mari muziciene, Anastasia Petropulos Vlada, fosta
pianistă preferată de Curtea Regală, fugită din al doilea tren
regal cu care plecaseră o parte dintre curteni în ianuarie 1948,
coborâtă din mers, hotărâtă să rămână cu alesul inimii, un ofițer
din Garda Regală, pe care îl găsește împușcat iar ea ajunge
veterana Canalului, de unde, eliberată printre ultimii și angajată
măturătoare și plasatoare în pauze la Teatrul Național de aceea
căreia i-a dat lecții de dans și de bune maniere înainte de război,
are surpriza să întâlnească într-o seară un tânăr ce-i reține
atenția. Dialogul lor este relevant pentru cel care a pornit prin a
scrie teatru: „Vlădeanu?” „Da, doamnă.” „Din Sânzieni?”
„Da, doamnă.” „Puteam să jur” – mi s-a părut c-o mai aud. Și
asta a fost tot, că s-au stins luminile (povestește Mihai Vlădeanu
în Viața la second hand). Și tot din galeria personajelor feminine
ale acestui ciclu, dar care evoluează de-a lungul celor 20 de cărți
ale lui Constantin Munteanu, merită să amintim pe savanta
americană Vika Ferguson, potențial candidat la Premiul Nobel
pentru Medicină, organizatoarea Congresului Internațional de
Genetică de la Rio de Janeiro, unde „se duelează” cu o viitoare
speranță în ale științei, tânăra Cristina I. Vlădeanu ajunsă
studentă la Genetică, pe care o crede fiica lui Mihai. Magistral
este descrisă atmosfera de la lucrările congresului și iarăși
103
autorul știe să pună în pagină valorile românești într-o

confruntare internațională. Respectata dar și temuta președintă a
congresului se dovedește a fi tot din Sânzieni, Viorica Apostol,
acea Scufiță Verde a adolescenței lui Mihai, pregnant creionată
de autor în Sfîrșitul înserării, cu care Mihai trăiește un moment
dramatic de iubire când, făcând în 1986 o „excursie proletară” cu
transsiberianul în China și întâlnind-o întâmplător în imensa
Piață Tian’an Men, petrece cu ea în restaurantul apoi în camera
luxosului Hotel Sheraton, făcând-o pe doamna venită din SUA
să-i propună să-l scoată din infernul său de autor interzis despre
care Mihai îi vorbise: Dacă ești hotărît, mergem la granița cu
Hong Kong, ori la Macao și treci fără probleme; chinezii nu-i
legitimează pe albi, că toți îs veniți din Vest cu afaceri; în două
zile suntem la mine la fermă.
Este încercarea peste care scriitorul Mihai Vlădeanu (cu
dreptul la semnătură luat deja de „satrapul din Casa Scînteii”, cu
două romane oprite din cauză că nu a fost de acord cu
schimbarea subiectului filmului realizat după scenariul său, plus
mizeriile unui regim totalitar) trece cu oarecare detașare,
dragostea de ai săi, rămași în țară, nelăsându-i savantei vreo
clipă de dubiu – așa cum cineva, în cuprinsul ciclului romanesc
spune despre Vlădeni că pot greși, călcând pe delături, dar,
familiști de excepție, niciodată nu-și vor părăsi familiile. Vika
Ferguson, fosta Scufiță Verde a lui Mihai pe când erau amândoi
adolescenți în Sânzieni, fugită peste Ocean, jertfind totul pe
altarul științei, se trezește singură; singurătate în care, peste ani,
aflăm din Comedia contemporană, s-a simțit bine, dovadă că,
reîntoarsă de la Beijing, în aceeași zi în care a scăpat de sarcina
ce-o purta de la reîntâlnirea cu Mihai, s-a dus la munca din
laboratoarele ei, finanțate din umbră de InterMed Company,
firmă toxică, alungată de pe teritoriul SUA, dar cu ochii pe
Bărăganul românesc.
Neamul Vlădenilor este înzestrat cu cel mai frumos
sentiment uman – iubirea, prezent în numeroase pagini,
104
adevărate poeme în proză. Totodată este creată o imagine a

satului care, deși nu mai este patriarhal, și-a păstrat neschimbate
datinile și obiceiurile specifice tradiției românești, de la
practicile muncii agricole, la ritualurile de Crăciun (v. scena cu
Moș Crăciun și prepararea turtelor cu julfă) și Anul Nou, de la
cântecele și dansurile populare, la ceremoniile religioase de Paști
și prilejuite de alte sărbători de peste an, toate prezentate într-o
manieră firească ce trezește trăiri deosebite în mintea și în
sufletul cititorului, cunoscător sau nu al acestora, inclusiv arta
culinară tradițională din care nu lipsește „tochitură din carne de
porc și câțiva grauri rumeniți în ceaun, cu mămăliguță”.
Constantin Munteanu are o pricepere, o măiestrie chiar, în a
„sparge”, din când în când, fie monotonia narațiunii, fie
rigiditatea, prozaismul din dialoguri pe teme politice, sociale,
introducând câte o scenă erotică, ce nu seamănă decât rareori cu
precedent(a)ele, această modalitate de schimbare a „registrului”
părând a avea menirea să mențină treaz interesul cititorului
pentru lectura romanului, care, în general, este o construcție
clasică, pe alocuri, conținând elemente de roman polițist sau
secvențe idilice, parcă desprinse din proza începutului de secol
XX (v. scena plimbării prin Herăstrău a Cristinei cu Dorin), dar
întotdeauna, dincolo de momentul de iubire, se întâmplă ceva,
ceva ce duce romanul mai departe. Deși scenele erotice sunt
numeroase, autorul are o concepție proprie despre viața sexuală:
sexul este bucuria intimă a vieții, singura dătătoare de viață, și
este cu atât mai mare și mai nobilă cu cât este mai intimă,
trădată lumii doar prin fericirea din ochii celor doi, deși
favorita lui pare expresia: Esența sexului nu-i doar plăcerea,
atât de efemeră; sunt copiii, care fac să ne simțim eterni,
revenind apoi cu precizarea: poate fi și numai plăcerea, dacă
aceasta alungă diavolii din noi și ne descătușează energiile
pozitive, pe care le credeam pierdute definitiv...
Eroina principală a tetralogiei – Cristina I. Vlădeanu,
105
nepoata scriitorului Mihai Vlădeanu (tot mai mult un alter ego al

lui Constantin Munteanu), studentă la Facultatea de Chimie din
Iași, apoi la cea de Genetică, în București – devine, printr-o
întâmplare, un fel de consilier neautorizat și incognito, mai întâi
în probleme de comportament în lumea mondenă, apoi, în
probleme economice, salvându-l de la faliment, și politice, până
la ocuparea postului de vice prim-ministru și parlamentar, cu
aspirații la postul de la Cotroceni, al omului de afaceri Cătălin
Andrei Păduraru, pe tot acest traseu fiind parcurse, în timp,
spații de pe toate continentele și scanând medii diverse ale vieții
umane, cu digresiuni în care se revine la viața personajelor de
dinaintea evenimentelor din decembrie 1989.
Autorul are un har și o pricepere aparte de a crea
atmosfera potrivită, veridică, fie că este vorba de o slujbă într-o
biserică ortodoxă, o întâlnire mondenă, un congres științific (cel
de Genetică de la Copacabana) sau, pur și simplu, un dialog
între două personaje; în toate, făcându-l părtaș inclusiv pe cititor,
nu îi scapă niciun amănunt, dovedindu-se un fin observator cu
toate simțurile în priză, atent la ceea ce se întâmplă în jur,
precum și un cunoscător al sufletului uman, sub toate formele de
manifestare ale acestuia. Își „plimbă” personajele principale –
Cristina I. Vlădeanu, Cătălin Păduraru, Mihai Vlădeanu, Cristina
M. Vlădeanu, Ina Răzeșu-Zugravu ș.a. – prin spații și medii
diferite, punându-le în relație cu alte personaje și situații din
timpuri mai vechi (septuagenara Anastasia Petropolus-Vlada,
pianistă și compozitoare) sau mai noi (Parcă Balta Brăilei o ține
ăla… unul tot din Moldova, de prin județul…), trecându-le
printr-o gamă variată de stări, de la agonie la extaz și realizând,
pe alocuri, adevărate rechizitorii, precum cel făcut revoluției din
1989, când insistă asupra acțiunii foștilor comuniști din linia a
doua, care clamau lozinca fără violență și arătau într-o singură
direcție, în care s-ar fi aflat unicul vinovat, Nicolae Ceaușescu;
apoi, tot ei, devenind postdecembriștii care au secătuit țara. Nu
sunt uitate nici atrocitățile din 106 timpul dictaturii comuniste,
povestite de Ion Vlădeanu, bunicul Cristinei, la a cărui nuntă,

câțiva securiști în frunte cu nepotul marelui angrosist Otto
Lehremann, devenit Apostol, când mulți evrei și-au românizat
numele, i-au confiscat miresei salba de aur, iar el, „ultimul
răzvrătit” din sat, am stat ani în șir fugar, ca să nu semnez
cererea de intrare în colectiv, condamnând regimul comunist în
întreaga sa manifestare. România este percepută ca o țară din
Est, în care a fost ucis șeful ca să-i ia locul adjuncții, discipoli
bine instruiți ce ieșeau din anonimatul dictaturii și duc România
într-un «second hand» al Europei. Cătălin Andrei Păduraru,
vicepremier, constată că guvernanții, din rândul cărora nu se
exclude (Pe lângă că furăm pe rupte, încurajăm și nemunca de
dragul voturilor…), vor să privatizeze jumătate dintr-un munte,
unde să vină „miliardarii lumii”, acei „bătrâni libidinoși”, care,
întorși de la vânătoare, vor fi „serviți” cu cele mai frumoase
fecioare din satele românești, apoi conchide: Asta-i parabola:
România ca o curvă de mâna a doua… un bordel! Se referă și la
politica de cadre: la Cultură a ajuns unul care crede că are de
condus o gospodărie de partid. [.…] La învățământ, e un
profesor ratat… Nu sunt uitate nici inutilele cheltuieli pentru
campaniile electorale. Nimeni și nimic nu scapă. Justiția
(alcătuită din foști securiști ajunși avocați), care, în trecut, a dat
niște sentințe dictate de Securitate, este șfichiuită pentru cum
acționează în prezent: nu numai că nu i-a dovedit pe marii
corupți, dimpotrivă, le-a creat o aură de oameni hărțuiți de
pomană; cei de la Parchetul General (cu restanțe la Dreptate
din ultimii 60-70 de ani) sunt prea ocupați cu arbitrii care vând
meciurile și babele ce nu-și plătesc impozitele pentru singura
găină din curte, iar când Poliția bagă hoții pe o ușă, [...] legea
le deschide ieșirea din spate; c-așa-i acum trocul cu procurorii:
dai pe cât mai mulți în gât, iar ei mai închid ochii – sistem
american, ne-am dat dracului! Mass-media, în general, este o
lume a subproduselor: televiziunea este un instrument al celor
107
de la putere și doar un naiv și-ar fi închipuit că o televiziune

condusă de oameni numiți politic va lăsa frâu liber unui
scriitor; «prințesele fără tron», [sunt] invitate la tot felul de
emisiuni TV să-și dea cu presupusul, fără să fi realizat ceva
durabil în viață. Procesul de privatizare este surprins dureros:
Ce-i în subsolul țării ne-au luat, ce-i pe sol, așijderea; și ce-a
fost pe apă s-a dus, și ce-i în aer, iar din vânzarea mormanului
de fier vechi, care cândva a avut suflet – suflet din sufletul celor
ce l-au înălțat, s-au creat acum „imperii financiare”, la fel ca în
„povestea” de un realism frust a dragostei mari a lui Mihai
Vlădeanu (recte autorul) – Combinatului Chimic „Valea
Brândușelor”, după modelul marii platforme industriale
Săvinești – care, după privatizare, a devenit o adevărată „Vale
a plângerii în petrochimia românească”, dar pentru care se mai
zbate, din scaunul ei cu rotile, patroana nonagenară a unei bănci
americane, româncă și ea la origini, trimisă forțat, înainte de
1950, când s-a desființat Crucea de Piatră, ajutoare de
bucătăreasă pe șantierul Bumbești-Livezeni, unde a fost marea
iubire de tinerețe a tânărului pe atunci Ion Vlădeanu, ajuns
acolo, ca soldat, pe șantierul care-i înghițea pe toți tinerii
proveniți din familii înstărite. Chiar în ruină fiind, s-a aflat că
fostul Combinat Chimic „Valea Brândușelor” deține o valoare
imensă în mâlul din canalul colector, blocat prin deversarea
catalizatorului de platină în timpul unei explozii, iar acum,
bătrâna nonagenară ținea morțiș să cumpere ruina Petrochimiei,
să-și sporească averea. Nu sunt uitate nici „binefacerile”
investitorilor străini socotiți căpușe externe, implantate la noi,
care fie n-au bonitate, fie ne ascund interesele oculte ale țărilor
de origine și, mai toți, eludează taxele către bugetul nostru
pentru că-și au sediile în paradisuri fiscale. Politica
[economică] dictată mondial de niște tipi cică foarte deștepți și
instruiți nevoie mare, labagii notorii, care se întâlnesc pe
ascuns, ritualic, și-n loc de onanie în comun, hotărăsc cine să
moară și cine să trăiască… Situația economică este prezentată
108
tranșant: …un laminor de țevi gata să moară, asemenea altor

uzine metalurgice din România, «că asta-i politica, fetițo! […]
Noi nu trebuie să producem, doar să consumăm, eventual, să
lucrăm pentru ei. Ne-au colonizat deja.», iar România rămâne,
în continuare, Țara sfântului ciubuc, definiție desăvârșită dată de
Panait Istrati în Chira Chiralina. Compoziția compromițătoare a
Parlamentului este amendată drastic: Un mitocan în plus în
Senat ori în fruntea României nu mai contează; am avut și mai
avem destui!, mulți dintre ei cu diplome de studii superioare
cumpărate acum, după Revoluție, de la vreo cocioabă
universitară încropită prin vreun oraș de provincie; oamenii
ăștia sunt ca hidrele: tai un cap și apar alte zece în loc. Unele
categorii sociale sunt stigmatizate printr-o simplă sintagmă:
bancherii – marii conchistadori ai timpului nostru, iar unele
fapte sunt cutremurătoare: S-a sinucis săracul. A venit ieri banca
să le ia apartamentul, că n-au plătit câteva rate. Autorul oferă și
soluții, ca votarea unei legi care să aibă ca efect eliminarea din
economia românească a lipitorilor cu sediul în paradisuri
fiscale sau prin referiri sarcastice privind clasa politică [ce]
trebuie primenită, iar pentru aceasta, trebuie acționat ca la
casele de curve aflate în faliment pentru c-au schimbat doar
cearșafurile… Nu sunt neglijate nici alte aspecte ale lumii
contemporane: transsexualitatea, inseminarea, traficul de
material genetic, homosexualitatea dezbătute de autor în cazurile
concrete ale celor două cupluri: lesbienele Georgiana și Ina,
flautistă și creatoare de modă; cei doi gay, Aurel și Tiberiu,
specialiști de nivel mondial în cibernetică. Sunt discutate
probleme esențiale referitoare la cultură și este sugerată
realizarea unor proiecte culturale, prin prezența tinerilor români
la evenimente științifice internaționale (fizicianul Dorin
Păduraru cu alți colegi sunt „prinși în caruselul experimentului”
de la CERN, Elveția, iar Cristina I. Vlădeanu participă la un
congres de Genetică la Rio de Janeiro), dar, în final, autorul
109
prezintă o concluzie de loc optimistă: Singurii care nu se dezic

de principii sunt tot mai puțini, creatorii de frumos și filosofii –
ultimii nebuni sănătoși ai unui alt veac sifilitic, dominat de
golanii cu gulere albe și genți diplomat. Revelatoare este și
evoluția studentei orfane Viviana, prostituată de lux în studenție,
folosită în campania electorală, dar și pentru șantaj în afaceri. Cu
coastele rupte de Tolea Tolici de peste Prut, pentru că l-a filmat
la ordinul lui Baldachin, potentul om de afaceri din Iași, fost
prim-secretar, contracandidat al lui Mihai Vlădeanu, pe vremuri,
la grațiile frumoasei Violeta I. Vlădeanu (mama Cristinei I.
Vlădeanu), pe când Violeta era economistă la G.A.S.-ul din
Sânzieni, Viviana va alege calea realizării prin căsătoria cu fiul
cam vârstnic al acelei directoare nonagenare de bancă, venit în
România la brațul Teonei; da, Teona tinereții lui Mihai,
personajul romanelor de dinainte de 1989, pe care acesta,
luându-i urma printr-un hazard dumnezeiesc la New York, a
așteptat-o zadarnic la debarcaderul feribotului spre Staten Island,
când a făcut o escală pe coasta Atlanticului la întoarcerea din
Texas.
Consecvent arhitecturii universului operei sale,
Constantin Munteanu „rezolvă” și soarta personajului său drag
Teona: ajunsă, spre final, la spitalul de oncologie din București,
aceasta telefonează lui Mihai, rugându-l s-o viziteze. Aș fi vrut
să-ți dau o dischetă cu numele și conturile din băncile lumii,
conturi care trec toate prin Wall Street, unde am lucrat ca
economistă, conturi ale celor care au vândut avuția României –
arată ea spre o grămăjoară de cenușă încă fumegândă, apoi face
un gest și spre niște inși dubioși, așezați în apropiere. Peste un
timp, Mihai primește acasă un roman al său, uzat de cât a fost
răsfoit, în care apare pentru prima oară Teona. În cotorul cărții
lipit cu grijă descoperă un stick cu numele și conturile promise
de fosta lui mare iubire și cu recomandarea să-l predea numai
cuiva de încredere.
Întoarsă din Texas cu doctoratul luat, ajunsă consiliera
110
procurorului general, Cristina M. Vlădeanu, fiica lui Mihai,

aflată prin Ardeal cu probleme, este rugată la telefon de tatăl său
să treacă și pe acasă, la cireșe, chit că de fiecare dată când se
revăd, Mihai o tachinează, numind-o unul dintre „carabinierii lui
Offenbach 7”. Considerând-o totuși de încredere, Mihai îi predă
stick-ul, în timp ce fiica îi povestește cum a făcut parte din
grupul care a urmărit-o pe Teona, de la întoarcerea în țară până
la casa părintească a acesteia, în Ardeal, s-o determine să le dea
numele și conturile despre care avea informații că le scosese din
arhivele băncilor. Aceasta însă, lăsându-și musafirii veniți în
casa părintească a ei, să-și bea cafeaua cu care i-a servit, s-a dus
la toaleta din grădină, a scos o scândură cum a învățat-o bunicul
ei, a intrat pentru prima oară într-o galerie rămasă de pe timpul
romanilor și, așa cum și-a dorit, și-a găsit odihna de veci în
adâncul unui puț aurifer, din care înaintașii săi scoseseră pepite
aurifere, cu care au înălțat cea mai frumoasă biserică din Ardeal.
Un alt aspect al romanului ce merită comentat este
despărțirea lui Mihai de frumoasa lui soție, Ana, despre care
știau, înainte de 1989, chiar și „organele de Cadre” că-i de viță
nobilă, fostă prințesă de Viena, pripășită pe la noi, căsătorită cu
Mihai din dragoste – cum altfel pentru unul care a scris atâtea
pagini de iubire?! –, dar cu un copil din flori, Adrian, „făcut la o
petrecere pe malul Dunării, mai jos de Pesta” și pe care Mihai îl
ia din orfelinat, îl crește și se ocupă de viitorul lui până ce tânărul
ajunge chirurg estetician. În Teona, unde apare prima oară Ana,
rolul ei de soție istovită de lupta cu lipsurile alimentare ale anilor
’80 este conturat bine de autor, dând un portret credibil al soției
acelor vremi, pentru care e mai important litrul de ulei găsit de
cumpărat la o coadă de cinci ore la magazinul din vecinătate
decât capitolul neterminat al unui roman pe care Mihai trebuia
să-l fi predat editurii ce-l amenințase că-l mută în planul editorial
7
În operetele lui Offenbach, carabinieri (jandarmii) ajung întotdeauna ”la
spartul târgului”.
111
al altui an. Dar chiar așa strivită de grija zilei de mâine, cu un

băiat adolescent, Adrian, făcându-i cinste la școală, și cu o fetiță
la grădiniță, Cristina, năbădăioasă, tot timpul de gâtul tatălui,
căruia, ajuns în Ardeal cu probleme de producție ale instalației
pe care o conduce la Combinatul Chimic „Valea Brândușelor”,
dar și să dea de urma Teonei, fetița îi cere imperativ la telefon
„chitară cu băț” iar Mihai face tot posibilul să-i cumpere o
vioară pentru vârsta ei, Ana prevestește de pe atunci ruptura de
după 1989, prin comportamentul în gospodărie, punând preț doar
pe a fi în rând, dacă nu mai presus decât colegele sale de
serviciu. Și totuși, ori de câte ori soțul ei este chemat la Casa
Scînteii pentru problema filmului, îi este alături, sfătuindu-l să
nu cedeze deloc, dezgolind înălțimea ei princiară, disprețul
mocnit pentru Estul sub dictatură – portret credibil al soției în
vremuri dominate de cei trei „f”, foame, frică și frig, cum
caracterizează Simona Modreanu atmosfera în postfața
romanului Sfîrșitul înserării.
Când granițele s-au deschis, argumentând că soțul ei nu-i
în stare să facă afaceri, asemeni atâtor alți români care s-au
îmbogățit ducând la turci rulmenți, cașcaval afumat și multe
altele, pentru a aduce kilograme de aur ce dispăreau imediat de
pe rafturile consignațiilor, hotărăște să-l lase pe Mihai și se
întoarce la Viena. Adrian, cu Medicina terminată în specialitatea
Chirurgie Plastică (pentru care Mihai a scos și ultimii bani din
economiile sale, sperând că și fiul său va salva oameni, cum a
fost salvat și el când a ajuns la spital cu spatele ars în explozia
instalației la care lucra), pleacă și el, dar își schimbă numele,
revenind la cel cu care s-a născut, Ady Attila Esterhazy, ca să fie
mai atractiv pentru clientela sa, formată din tinere bogate,
îngrămădite la ușa cabinetului său să le sporească buzele și să le
mărească sânii. Viena îi oferă Anei doar numele princiar, Anna
de Viena, că situația materială femeia și-o asigură printr-un
proces de divorț de durată, având ca avocat unul dintre foștii
ofițeri de Securitate, cu care Mihai ajunsese în conflict cândva.
112
Așa se face că Mihai este obligat să renunțe chiar și la biroul la

care și-a scris opera și să se retragă în casa veche, țărănească,
din satul natal, doar cu biblioteca și o iconiță de Grigorescu,
moștenire de la un strămoș care o cumpărase din târg într-o joi
de la pictor, ca s-o lase acasă când el va fi plecat peste Dunăre,
la Plevna.
Dacă autorul ar fi scris un roman având ca subiect doar
acest conflict, neîndoios, am fi zis că avem un roman-parabolă;
mai adăugăm că, tot în Viena, înainte de 1989, savanta Simona
Poenaru, fostă una dintre iubirile lui Mihai (în Vremea
brîndușelor și în Teona), fugită în Vest de la ICECHIM, unde
era șefă de laborator, a fost accidentată mortal de un tânăr
motociclist, dispărut în trombă în curtea Consulatului României
la Viena. Redeschiderea dosarului de către Cristina M. Vlădeanu
descoperă criminalul în persoana unui tânăr senator, fiu de
general ce stă toată ziua într-o bisericuță din București și rostește
rugăciuni cu glas mai sonor ca al preotului, invocând sufletul
tatălui său, tot general revenit în România pe tancurile sovietice,
aruncat de pe blocul în care se instalaseră toți noii demnitari de
după 1946; fusese aruncat tocmai de tânăra muziciană Anastasia
Petropulos Vlada, abia reîntoarsă după o primă ședere la Canal,
pe când generalul, care o supraveghea, o chema periodic în
camera de anchetă (doar ca să abuzeze de ea), episod după care
muziciana, deși nedovedită vreodată ca ucigașă, a fost trimisă
din nou la Canal, până la eliberarea din 1965, când, împărțind
caiete program în foaierul Teatrului Național, întâlnește privirea
unui tânăr, pe care-l ghicește a fi din seminția Vlădeanu. În
cămăruța ei de mături de pe acoperișul blocului Yanis, bloc ce a
fost cândva al tatălui său, muziciana îl va „crește” un timp pe
studentul din anul întâi la Fizică, ajuns singur și debusolat într-
un București ostil, până va simți că se apropie de ea o a treia
condamnare pentru cântecul La Parcul cu Ciori, pe versurile
improvizate într-o seară de Mihai. Va fi fost turnată de unul
113
dintre ștabii Uniunii Compozitorilor, cum dezvăluie ea, după

Revoluție, când este omagiată la Ateneul Român, dezvăluire ce-l
împinge pe fostul ștab, acum pensionar cu ifose de dizident, la
sinucidere.
Personajele de prim plan sunt numeroase iar poveștile lor
de viață se intersectează și se întrepătrund, toate la un loc creând
universul Comediei contemporane. Aș opina că autorul, pornit în
literatură ca dramaturg, a rămas credincios sentinței din teatru:
„Pușca ce apare ca decor în actul întâi trebuie să tragă până la
finalul piesei”, așa se face că majoritatea personajelor sunt
„funcționale” în structura Comediei contemporane iar toate cele
mai importante se regăsesc, în final, reunite pe un mare aeroport,
așteptând îmbarcarea spre România, lovite de vestea că cel care
era vinovat de moartea Violetei Vlădeanu, mama Cristinei I.
Vlădeanu, aflând cine a fost femeia pe care o traficase cândva
soldaților americani în zonele de luptă din Iugoslavia, s-a
sinucis, tocmai când avea șansele cele mai mari la demnitatea
supremă în stat.
Vorbind despre ciclul Comedia contemporană, ne face
plăcere să cităm articolul critic publicat de poetul/omul de
cultură/sufletul atâtor întâlniri de o parte și de alta a Prutului cu
marii scriitori contemporani, Vasile Fluturel în volumul „Cu
slovele pe masă”:
Din nou în împărăția cărții. Revin la romanul lui
Constantin Munteanu, talentatul meu coleg de liceu din Iașul
anilor '60. E vorba despre cea de-a doua carte (romanul A
trecut un scriitor...) din trilogia Viața la second hand, după
cum se precizează pe pagina de gardă, cea pe care mi-a oferit
și autograful (Colegului de Liceu Internat, actualului poet de
mare sensibilitate... etc., etc...). […] Scriere cu un vădit filon
autobiografic, excelentă frescă a peisajului social-politic și
cultural al vieții românești contemporane, romanul asupra
căruia încercăm a ne opri în aceste câteva însemnări (A trecut
un scriitor...) oferă cititorului, dacă e înarmat cu răbdarea
114
necesară pentru parcurgerea celor aproape 600 de pagini, o

reală plăcere a lecturii.
Autoportretul pe care-l strecoară cu deosebită abilitate
la pagina 46, în alocuțiunea rostită de personajul-narator la
lansarea cărții fostului său coleg Cătălin Andrei Păduraru (dar
care îi aparține în totalitate) este un element semnificativ în
sprijinul primei sintagme a aliniatului precedent: «Cu vreo
patru decenii în urmă [...], la un mare liceu din Iași, doi
adolescenți erau nedespărțiți: unul rezolva tot timpul probleme,
câștiga olimpiadele de Fizică și de Matematică, visând să
ajungă savant, să aibă bani, să cutreiere lumea; celălalt citea
imens, câștiga olimpiadele de Română și nu se visa decât pe
rafturile bibliotecilor cu numele său pe cotoarele unor romane.»
Pentru cei care l-au cunoscut pe autor în acea etapă a
vieții (și eu, din fericire, mă aflu printre aceștia), e lesne de
apreciat autoprezentarea ca o imagine ce respectă întru totul
realitatea. Numai că cei doi adolescenți erau, de fapt, una și
aceeași persoană – romancierul de astăzi Constantin Munteanu,
cel care, ca elev, ne uimea pe toți cu excepționala lui capacitate
de a fi bun la toate obiectele de studiu (și la partea reală, dar și
la cea umanistică).
Introducerea în paralel a lui Cătălin (personajul central
al cărții, potentatul ajuns vicepremier, căruia îi scrie
personajul-narator un roman cu care să dovedească cercurilor
din high life-ul în care se învârte că e cineva și pe linie
culturală) nu e decât un artificiu scriitoricesc cerut de țesătura
romanului.
Cartea este o reușită frescă a contemporaneității
românești (o parabolă despre România contemporană, cum
spune Mihai, personajul-narator, într-o discuție cu Cătălin), în
care scara valorilor a fost răsturnată, unde banul a devenit nu
rege, cum se mai spune, ci împărat, și căruia i se supun toate
domeniile (nu numai cel financiar) și unde nurii feminini
115
puternic stimulați artificial ajung să surclaseze în mediatizare

savanții de renume («Un silicon bine plantat este mult mai
vizibil decât creierul unui laureat Nobel») [pag. 49].
Forța de cuprindere în raza creativă a romancierului a
diferitelor aspecte ale vieții este una de invidiat, autorul
purtând, pe meleaguri mioritice, dar și pe diverse meridiane ale
Globului, o extrem de bogată galerie de personaje din toate
mediile sociale, de la femei de serviciu la intelectuali rasați ori
personalități politice de cel mai înalt rang (cu mențiunea că
multe aparțin sexului frumos – o panoplie doldora de siluete
feminine ce au trecut prin viața personajului-narator). Însăși
existența acestuia din urmă e marcată de străbaterea piramidei
social-politice românești, de la bază (cu satul Sânzieni și nașul
Ion ca elemente de fundament, la care se fac mereu revenirile
pentru încărcarea bateriilor) până la vârf și retur.
Pe un ecran panoramic extrem de dinamic se derulează
scene ce țin atât de substanța romanescă implicită a cărții, cât și
de propria experiență de viață a autorului. Aș îndrăzni să spun
chiar că întregul fir epic nu e decât un motiv, un pretext pentru
o lungă confesiune menită a fixa în paginile unei cărți realități
peste care bătrânul Cronos va așterne, negreșit (așa e scris la el
în fișa postului), acel văl de uitare pe care l-a așezat
dintotdeauna peste vremile trecute. Prinse într-un text tipărit,
aceste momente (multe din ele încărcate de accente dramatice)
își sporesc șansele de supraviețuire, de păstrare și pentru alte
generații.
Sunt evidențiate fenomenele cele mai dramatice ale
anilor de după decembrie '89, dintre care ținem să amintim
câteva: distrugerea industriei autohtone printr-o privatizare
păguboasă (fenomen în urma căruia foste „cetăți industriale”
au devenit niște „castele bântuite”), diminuarea drastică a
numărului locurilor de muncă și exodul multor români dincolo
de hotarele țării, în încercarea de a supraviețui, campaniile
electorale costisitoare ce înghit fonduri uriașe risipite pe lucruri
116
de nimic, invadarea micilor ecrane de către indivizi dubioși

ajunși formatori de opinie și care, într-o lume normală, nu ar
avea ce căuta acolo, abundența emisiunilor menite a manipula
cu orice preț, prostituarea nu numai a vieții politice, dar și a
artelor (întreaga acțiune a romanului se învârte - un fel de a
spune – în jurul tupeului de anvergură al lui Cătălin Andrei
Păduraru de a apărea în lume cu un roman ce nu-i aparține și
pentru care a plătit sume fabuloase, acțiune ce constituie o
transpunere perfectă în fapt a preceptului machiavelic „Scopul
scuză mijloacele”).
Distingem cu ușurință în roman două planuri esențiale:
cel al creației (cu sacrificiile ce le presupune și în care este
ancorat puternic personajul-narator) și cel al vieții cotidiene, în
arena căreia mișună o mulțime de personaje pentru care
valorează doar latura materială a existenței.
Realizarea echilibrului necesar se face mereu prin
revenirea (amintită deja) la matcă, la satul natal și la plăcerile
ce vin din ancestrala legătură cu vatra părintească, cu pământul
care trebuie lucrat pentru a da roadele așteptate. În acest
context, nașul Ion [Ion Vlădeanu, bunicul Cristinei I. Vlădeanu,
ajunsă specialistă în Genetică], cel care știe să ia mereu
lucrurile așa cum sunt, să împărtășească din experiența sa de
viață, și câinele Chioru, paznicul credincios al domeniului de la
Sânzieni, devin adevărați stâlpi de rezistență într-o lume
bulversată și bulversantă.
Orice prozator de real talent, stăpân pe uneltele sale și
în primul rând pe arta narațiunii și a portretului, știe să
sporească farmecul textului și prin limbaj. În romanul lui
Constantin Munteanu, cititorul se întâlnește mereu cu formulări
de adevărată poezie în proză menite a oferi textului acea haină
absolut indispensabilă pentru o lecturare fluentă, plăcută,
atractivă. Iată câteva dintre acestea: «s-a făcut primăvară de
când ați venit dumneavoastră aici», «acum înflorea peronul
117
Gării de Nord în jurul nepoatei mele», «am auzit-o susurând ca

un izvor obosit», «o plasatoare... mult prea frumoasă... făcea
tăcere în jurul său», «un așa zâmbet plin de căldură adresat
aparatului de fotografiat l-am mai întâlnit doar la...», «viitoarea
carte va fi un altar spre neuitare închinat Doamnei...», «grădina
unui scriitor trebuie să fie pagina albă», «gustam din plin
exuberanța celor 19 ani ai mei», «eram la lansarea celei mai
trainice corăbii ale mele pe marea veșnic agitată a literaturii»,
«la ziuă, despărțirea... a avut simplitatea unei tragedii grecești»,
«doream să fug acasă la mine, la Sânzieni și să mă îngrop în
pagina albă», «fratele ei... continua să stea cuminte și demn, ca
un fiu de voievod, lângă mama sa», «un timp, ne-am băut
cafelele într-o liniște vinovată».
O lectură atentă a cărții permite cititorului să pătrundă
în atelierul prozatorului, constatând cu ușurință că acesta se
dovedește a fi un adevărat maestru al construcției scenelor
erotice și aceasta cu ajutorul unui limbaj de multe ori metaforic,
departe de a fi pornografic, așa cum se întâlnește, din păcate,
în prea multe scrieri așa-zis moderne ori (și mai ambițios)
postmoderne. Și acest lucru este, bineînțeles, de natură a spori
valoarea romanului.
Dacă e adevărat că «timpul unui creator curge pe cu
totul alte coordonate» și că «pe el Dumnezeu îl iartă aprioric»,
după cum glăsuiește textul de pe coperta a IV-a, extras din
paginile cărții, atunci, parafrazându-l, am putea spune că
timpul prolificului romancier Constantin Munteanu curge cu
folos pentru cititorii săi. ( Vasile Fluturel, „Cu slovele pe masă”,
Editura Princeps Multimedia, Iași, 2019, pag. 58)
Din punct de vedere stilistic, remarcăm eleganța
protocolară a replicilor personajelor aflate în dialog, precum și
concordanța limbii cu vârsta, profesia și proveniența socială a
acestora, autorul dovedindu-se un priceput și aproape perfect
mânuitor al limbii, în toate compartimentele acesteia. În cărțile
sale, Constantin Munteanu reușește a fi un maestru în descrierea
118
unor elemente, nesemnificative doar aparent, a unor stări

sufletești cu amănunte ce încarcă narațiunea până la refuz, până
la saturație, dar care au rolul lor în completarea
profilului/portretului fiecărui personaj din punct de vedere fizic,
adesea psihic, călăuzindu-se după un principiu: cărțile lor (ale
scriitorilor, n. n.) sunt întotdeauna dovada unui adevăr de
necontestat. Revine frecvent la episoade din existența unor
personaje, în special din viața lui Mihai Vlădeanu, fie pentru a
întregi portretul unora, fie pur și simplu pentru a reaminti
cititorului unele momente importante ale narațiunii. Referindu-
se la actul creației și, în mod deosebit, al celei literare, ia în
discuție condiția scriitorului adevărat, insistând asupra muncii
lui imense până la epuizare, întru desăvârșirea operei, dar nu
scapă din vedere nici critica, opinând: criticii literari, niște
diagnosticieni care nu au nimic de-a face cu actul creației (un
fel de doctorițe pediatre sterpe, unele și frigide sau fete mari),
abia așteaptă să-i prindă cu vreo inadvertență (pe scriitori, n.
n.). Și ca să confirmăm spusele lui, deși nu ne considerăm parte a
acestei categorii, ci doar cititor de literatură, iată și câteva
observații de ordin stilistic: autorul ar fi trebuit să insiste în
procesul de „șlefuire” a textului și atunci ar fi fost evitate unele
tautologii, unele automatisme puse în gura personajelor, unele
descrieri, reluate aidoma de mai multe ori, și chiar a frazelor
repetate în alcătuirea unor portrete fizice, mai ales când e vorba
de personaje feminine; textul ar fi fost mai concentrat, cartea
câștigând carate în plus din punct de vedere stilistic. Credem că
o parte dintre aceste „inadvertențe” ar fi fost evitate dacă
redactorul de carte ar fi fost mai insistent, în relația sa cu autorul,
în procesul de pregătire a textului pentru tipar. Dar redactorul de
carte nu este întotdeauna un înger bun.
Apreciem că cititorii ciclului Comedia contemporană,
chiar nedescifrând parabola României ca o fată frumoasă, ajunsă
119
vremelnic pe mâna bișnițarului mărunt ridicat la rang de om de

afaceri și de demnitar, se află în fața unei atotcuprinzătoare
fresce a ultimei sute de ani, o radiografie pe baza căreia autorul
pune un diagnostic precis al bolii de care suferă societatea din
România și din celelalte țări, foste socialiste, dar nu numai,
dovedindu-se, așa cum am mai subliniat și în cuprinsul acestui
eseu monografic, nu numai un fin observator ci și un analist
profund.
Stăpânul licuricilor
În 2015, Constantin Munteanu publică la Editura

Inspirescu, Satu-Mare, romanul Stăpânul licuricilor (I -
Dimineața unor doamne și II – După-amiaza unor domni),
lansat în emisiunea Ghici cine vine la cină? a TVR Iași/
23.04.2016, apoi la Târgul de Carte „Libris” de la Piatra-Neamț
(15-18 septembrie 2016), roman ce se constituie parte a aceleiași
ample comedii contemporane ce înfățișează societatea
românească din a doua jumătate a secolului al XX-lea și primii
douăzeci de ani ai noului secol.
Acest roman la care ne referim – Stăpânul licuricilor– are
acțiunea plasată în București și într-o zonă de munte dintre Neamț
și Suceava, dar personajele se mișcă dezinvolt între colinele
carpatine, pampasul sud-american, clinicile de chirurgie din
București, New York ori Paris și livezile din Ardennes, ba chiar
avem și subiectul unui roman în roman, inspirat de anul petrecut
de actuala mare creatoare de modă Dora da Silva pe când era doar
Minodora, o biată copilă angajată ca bibliotecară în satul natal al
personajului central, subiect plasat de soțul ei, scriitorul brazilian
120
Gabriel Luiz da Silva, în jungla amazoniană, roman intitulat Anul

bisect al leopardului.
Eroul principal al Stăpânului licuricilor, Daniel Ciobanu-
Adomniței, fiu de cioban, ajuns student în București, intră în
relație cu două doctorițe – Adriana Crăciun (Diana), medic
chirurg și Magdalena Pascaru (Magda), medic anestezist, ambele
profesioniste de excepție – mânat de dorința reîntâlnirii
doctoriței Diana care, cu ani în urmă, l-a îngrijit pe tatăl său, iar
pe de altă parte, pentru a putea găsi un „sprijin” în câștigarea
procesului pe care comunitatea oierilor din ținutul său natal, deși
deținea hrisoave de la marii voievozi ai neamului, îl purta cu cei
ce voiau să-și însușească munții, folosindu-se de acte false, fiind
conduși din umbră de un senator român, după meteahna timpului
prezent.
Nu greșim deloc dacă afirmăm că romanul acesta ar fi,
în principal, o poveste de dragoste, iar metafora din titlu se
referă la acel stăpân al licuricilor ce se aprind în ochi și încălzesc
sufletul oamenilor, adică sentimentul iubirii – un sentiment care,
alături de tandrețea jocului erotic, adesea juvenil, căci tânărul
pare a se maturiza greu iar doamna de 43 de ani pare să lunece
vertiginos în adolescență, domină cele două volume, la finele
cărora înțelegem că am fost în compania a două caractere
puternice, ahtiate după joc, dar nespus de orgolioase, fiecare în
felul său.
Reîntâlnind-o pe doctorița Diana Crăciun la distanță de
opt ani de la spitalizarea tatălui său, Daniel află că fosta „zână
blondă” ce i-a populat visele de adolescent este acum amanta
șefului clinicii, cu care are o fetiță de șase ani, diagnosticată cu
autism indus. Din primele clipe, Daniel se atașează de micuța
Irina și, cu experiența „creșterii” celor 17 nepoți de la cele cinci
surori ale sale, reușește să intre în universul micuței și să-i dea
„un orizont de așteptare”, scoțând-o astfel din „groapa de
potențial”, cum numește autorul autismul indus, ceea ce nu
121
reușiseră nici măcar medicii de specialitate. Acest fir narativ

folosit de autor face ca între cei doi – tânărul student de 22 de ani
și doctorița Diana Crăciun, „coaptă bine” – să se înfiripeze o
poveste de dragoste, fără final fericit, deși la un moment dat se
plănuise și căsătoria lor, dar… încurcate sunt căile romanului
„de dragoste”; oricum, pare evident și mult prea „feminin” ca
doctorița Diana să-l fi preferat pe profesorul academician șef de
clinică de chirurgie, care, cu ani în urmă, i-a pus tinerei Diana
bisturiul în mână și pe care o va lăsa după moartea sa managerul
unei mari clinici private de chirurgie. Totuși, în finalul
romanului, acolo unde, ca în orice operă ce se respectă, fie
teatru, roman sau film, se înnoadă toate firele, descoperim că
opțiunea femeii, ruperea ei abruptă de tânărul ce i-a salvat fetița,
tânăr de care era atât de îndrăgostită, a avut un mobil profund
uman și dureros, depășind iubirea, vecin cu tragedia, motiv
pentru care ea s-a sacrificat.
De altfel, subiectul romanului semnat de Constantin
Munteanu este mult mai amplu, alcătuit, dincolo de povestea de
iubire, dintr-o sumedenie de fapte și întâmplări în care, cu
priceperea bine cunoscută a autorului, sunt antrenate diverse
personaje din diferite categorii sociale, de la academicieni la
parlamentari, de la oieri la miniștri ai Mediului ori procurori ai
Parchetului General; de la medici de excepție din Franța până la
scriitori brazilieni „aflați în anticamera Premiului Nobel” și din
diferitele perioade mai mult sau mai puțin zbuciumate din ultima
jumătate de secol, urmărindu-se aducerea în prim-plan a celor
mai semnificative întâmplări (prima mineriadă), ce au marcat
epoca și în care își au originea unele drame, poate chiar tragedii
(lovirea până la inconștiență a academicianului, moartea tatălui
eroului central).
Constantin Munteanu se dovedește și de această dată un
profesionist în ceea ce privește folosirea amănuntelor care au
partea lor de contribuție în realizarea unor personaje realiste,
credibile, puternice, menite să rămână multă vreme în memoria
122
cititorului iar unele fragmente, în special confruntările, fie ele de

dragoste ori de principii, să creeze scene memorabile, ce vor fi
recitite cu plăcere – de fapt, un roman, dacă nu te „cheamă” să-l
recitești cu plăcere ori cu interes, nu „rămâne”.
Cei care i-au cunoscut întreaga operă a lui C. M. vor
constata și de această dată măiestria cu care romancierul își
alcătuiește dialogul, demonstrând că nu îi sunt străine nici
elementele specifice dramaturgului care s-a dovedit a fi în
piesele de teatru și în scenariile create anterior; replicile
personajelor, departe de orgoliile prozatorilor fără har, care mai
rup monotonia textului unor povestiri terne cu două-trei linii de
dialog, au aici întotdeauna tic-tac-ul dialogului punct -
contrapunct-punct. Fie că Daniel discută cu micuța Irina,
lunecată vertiginos într-un autism violent, cu mama ei venită la
el în camera studențească să-i cerșească ajutorul, cu președintele
Tribunalului Suprem, cu decanul facultății la care este student
sau cu academicianul ieșit și el pe aceeași terasă a restaurantului
unde are loc o nuntă, schimbul de replici este „de-acolo”, de
la jocul de vorbe care o încântă pe fetiță, scoțând-o treptat-
treptat din starea de autism, până la schimbul sobru și cumpătat
de argumente juridice cu președintele Tribunalului Suprem,
trecând prin ludicul conversațiilor nocturne la telefon cu
doctorița retrasă în cabinetul său la o cafea între două urgențe
aduse cu salvarea.
O trăsătură constantă în toate cărțile anterioare ale lui
Constantin Munteanu se regăsește și în romanul de față. Avem în
vedere trecerea dintr-un roman în altul, cu încărcătura de ani și
realizări sau eșecuri ale unor personaje, precum scriitorul Mihai
Vlădeanu, cu cărțile și personajele sale, într-un cuvânt, cu
universul propriu; marea muziciană Anastasia Petropulos Vlada,
implicată aici în drumul spre gloria muzicală a micuței Irina;
pictorița Ina Răzeșu-Zugravu, autoarea frescei Centrului Cultural
din Parcul cu Ciori, adevărată Cupolă Sixtină a sufletului
123
românesc și mare creatoare de modă, vedetă incontestabilă la

London Fashion Week în cele 7 cărți ale Comediei contemporane,
prezentă aici, în finalul romanului, pentru a crea decorul baletului
Stăpânul licuricilor scris de actuala Irina, studentă în ultimul an la
Universitatea Națională de Muzică din București; Cristina M.
Vlădeanu, fostă doctorandă la Procuratura Federală din Texas în
romanele precedente, ajunsă, iată, asistenta Procurorului General
al României; marele critic literar Matei Avram care, din fost
conferențiar de literatură comparată la prestigioase universități ale
lumii, acum, la pensie, când nu-și mai poate plăti împrumutul
bancar și i s-a luat apartamentul, ajunge predicator la o sectă
religioasă ce-i oferă găzduire, dar un predicator ce nu-și coboară
ștacheta, știind să umple sălile și curtea așezământului de cult
când vorbește enoriașilor de reflectarea miturilor biblice în cultura
universală. În plus, și în romanul de față, autorul nu trece
nepăsător peste zilele mari ale anului, prezentându-le încărcate de
datini și obiceiuri, mai ales pe cele din Moldova, dar nici nu-și
ascunde admirația pentru figurile marcante ale neamului, a căror
prezență este ancorată solid în structura romanului. Și, ca o
trăsătură distinctă, acțiunile nu sunt povestite; nu ni se povestește,
spre exemplu, că Daniel a scos-o pe micuța Irina din starea ei de
copil autist, ci chiar trăim odată cu personajele majoritatea
acțiunilor din structura romanului. La fel cum, dacă mi-e permis
să amintesc, nu ni s-a povestit în romanele anterioare că pictorița
Ina Răzeșu-Zugravu a creat fresca așezământului ctitorit de marea
muziciană Vlada imediat ce bătrâna și-a primit averea confiscată
de comuniști – dar autorul ne face martori ai zbaterii pictoriței în
momentele ei de inspirație și putem arunca o privire în laboratorul
ei intim de creație. La fel de bine cum, în primele pagini ale
După-amiezii unor domni trăim alături de marea femeie chirurg
minutele lungi din sala de operație, când pe masă se află fosta –
dar și, în taină, actuala – ei iubire.
Nu mică va fi surprinderea cititorului când va citi epilogul
cărții, consistent ca număr de pagini, în care acțiunea, un amplu
124
deznodământ al întregii narațiuni, prezintă evoluția personajelor

la o distanță de 17 ani de timpul întâmplărilor precedente,
adunând într-un nod final urzeala întregului roman. Dacă până
aici, până a fi părăsit de marea lui iubire, tânărul Daniel a fost
dimineața senină a unor doamne, în partea a doua a narațiunii,
Diana, ajunsă în pragul senectuții, așa încărcată de merite
profesionale, pe plan intim, este doar după-amiaza unor domni, la
dragostea cărora încă mai visează – lungi introspecții ale unei
femei ce s-a sacrificat, salvând mereu, fără ca ea să fi primit prea
mult în schimb.
Reține atenția în acest roman apariția celui care, de data
aceasta, leagă între ele destine, și nu atât el ca om, ci opera sa,
dovadă că habent sua fata libeli 8. Câteva personaje își definesc
mai bine drumul în viață, citind sau corespondând între ele
pentru a-și împrumuta romanul Întroienirea a lui Mihai
Vlădeanu, ceea ce-o și determină pe Dora da Silva, ajutată de
soțul ei, să traducă romanul în portugheză, iar pentru participarea
la lansarea din Brazilia, autorul refuză orice ajutor și-și va vinde
hectarul de grădină, care i-a făcut copilăria amară în serile în
care trebuia să ude straturile nesfârșite de legume cu care părinții
săi mai reușeau să acopere o parte din funciirea înrobitoare. La
rândul ei, doctorița Adriana Trifescu își amintește cum într-o
noapte dintr-o toamnă a anilor ’80, pe când se întorcea spre
București, tremurând de frig, a primit de la un scriitor o elegantă
șubă de șantier iar în Gara de Nord acesta i-a lăsat-o definitiv,
rugând-o ca, în cazul în care va ajunge doctoriță la dispensarul
închisorii în care îl vor trimite până la urmă satrapii din Casa
Scînteii, împricinata să-i dea aspirinele de care el va avea nevoie
ca să-și potolească durerile provocate de o artroză. Astfel, acum,
la senectute, Diana primește la clinică vizita unui bărbat, venit
să-i ceară șuba de șantier dăruită cândva și-l recunoaște cu greu
8
Cărțile își au destinul lor (lat.)
125
pe cel din tren. Este invitată la o re-lansare a filmului, prilejuită

de revenirea regizorului din Franța, cu ocazia ieșirii acestuia la
pensie de la o secție de film a Sorbonei. Evenimentul reunește
multe din personajele lui Constantin Munteanu: bătrâna
muziciană Anastasia Petropulos Vlada, secondată de un mare
cardiolog meloman, care a adus cu el și masca de oxigen pentru
cazul când bătrâna, ajunsă pacienta lui, va avea nevoie, pictorița
Ina Răzeșu-Zugravu, mereu alergând după un băiețel
neastâmpărat, despre care doctorița Diana află că-i fiul lui
Mihai, al optulea bărbat în linie dreaptă din Vlad-haiducul și,
evident, Mihai. La un drum al ei la un congres de chirurgie
plastică, la Iași, convinsă de discuția lungă la telefon –
specialitatea din tinerețe a lui Mihai când voia să cucerească
vreo doamnă –, Diana trece pe la Sânzieni. Și aici, ca și în cazul
Teonei din curtea spitalului de oncologie, autorul știe să-și
stăpânească personajul. Plină de energie, doctorița se bucură de
cireșul încărcat de rod, în care urcă, așteptând parcă să-l vadă și
pe Mihai urmând-o. Acesta însă preferă să tragă un pui de somn
pe brazda de lucernă recent cosită – „l-a ajuns” am spune noi,
gândind la viața lui tumultuoasă. Doar pictorița Ina Răzeșu-
Zugravu, slobodă la gură, se jură că nu mai calcă prin Sânzieni
neînsoțită, că oricât și-ar iubi recenta cucerire, vreo doamnă
lesbiană ca și ea, de preferință tot din lumea modei, o prinde
seara stând de vorbă cu Mihai și nu mai poate pleca la drum iar
dimineața, când se trezește, este tot în camera cea mai răcoroasă,
de deasupra beciului din piatră, cuibărită lângă cel care i-a
netezit cândva drumul spre afirmare și nu de puține ori a mai
rămas două-trei zile cu el, nu și acum, când știe că Mihai,
urmărind la televizor un interviu dat de regizor și constatând că
numele lui nici nu a fost pomenit, nicidecum amintită lupta lor
împreună pentru salvarea filmului, a trebuit să cheme salvarea,
ajungând pe mâna aceluiași cardiolog meloman.
La spitalul în care Diana, salvându-l pe Daniel adus cu
elicopterul propriu după ce fusese rupt de ursul pe care îl
126
crescuse un timp, vine și soția lui însoțită de copiii lor, unul mai
minunat în șăgălnicia lui decât altul, trezesc admirația tuturor,
doar cel mare, elev la liceu – cum altfel decât la Liceul Internat
„Costache Negruzzi” din Iași ?!, liceu etalon pentru autor –, o
sperie p e doctorița Diana când îl zărește, crezând că-i fiul ei,
căruia îi interzisese s-o viziteze la locul de muncă acum, dintr-un
motiv ce-l aflăm abia în final.
Despre finalul romanului, când Daniel, părăsind spitalul
în care se vindecase, este sfătuit de soția sa să se abată pe la vila
Dianei și să-i ducă un buchet cu flori, ne vorbește Gheorghe
Țepeș-Greuruș, fostul director general al combinatului de la
Săvinești în cartea sa Cuponul de pensie, adevărată monografie
a gloriei de odinioară a Săvinești-ului. El spune despre Stăpânul
licuricilor că i-ar acorda un mare premiu pentru descrierea
dragostei, acest sentiment de afecțiune dintre studentul Daniel și
doctorița Diana și fetița acesteia, Irina, în romanul Stăpânul
licuricilor.
Că am greșit sau nu în aprecierea mea, o vor putea
spune numai aceia care simt nevoia imperioasă să-și dăruiască
dragostea semenilor aflați în suferințe fizice sau/și sufletești.
Ajungând la ultima pagină a romanului sorbit pe
îndelete, acolo unde Irina, văzând cum se apropie un tânăr de
casa lor, își imploră mama: «spune-mi... Nu-i așa că este el?...
El este, mămico, văd c-ai surâs! Nu poate fi decât el; știam c-o
să vină!... Știam că odată și-odată va veni; așa mi-a promis, că
va veni... mi-a promis că va veni să mă ducă la altar, și eu am
știut că-și va ține promisiunea; întotdeauna și-a ținut-o. Tăticul
meu mi-a promis că va veni într-o zi cu soare și cu multe flori de
câmp...», am rămas într-o admirație profundă față de temeinicia
dragostei fetiței autiste, Irina, care a fost vindecată de dragostea
agape a unui străin pe care îl numea «tăticul meu».
Alergând pe scări în jos, ca să-l întâmpine pe «tăticul ei»,
a ieșit din casă și, în câteva clipe, a ajuns în brațele lui.
127
Fericita lor revedere m-a impresionat până la lacrimi,

moment în care l-am sunat pe scriitorul Constantin Munteanu,
care nu mi-a răspuns, dar va afla ceea ce am vrut să-i spun
atuncea, când va lectura acest înscris. [Pag. 227]
Și alți cititori „împătimiți” de lectura cărților semnate
Constantin Munteanu, îi vor fi scris autorului.
Dar mai bine să punem aici, în pagină, articolul scris în
2016 de autorul însuși, publicat în Revista Antiteze nr. 1-
2/2016 sub titlul: Stăpânul licuricilor, autorul în dialog cu
cititorii:
„Când am terminat de publicat cele șapte romane ale
ciclului Comedia contemporană, aveam deja cristalizat în cap un
nou roman, cu acțiunea dusă până la detaliu, adesea. Îmi doream
un roman de 3-400 de pagini, să-l poată citi măcar prietenii. Era
în urmă cu peste trei ani când m-am apucat, efectiv, de scris, iar
romanul, odată intrat din plin pe drumul lui spre final, s-a
dovedit asemeni unui război, pe care știi când îl începi; de la un
punct încolo, personajele s-au dezvoltat după o logică aparte,
proprie prozei de ficțiune; într-un cuvânt, romanul n-a vrut să se
oprească la 3-400 de pagini, nici măcar la 5-600. Și iar mi-am
amintit de pățania lui Șolohov: odată terminat Donul liniștit,
autorul este chemat la Stalin și apostrofat : «Bine, tovarășe
Șolohov, eu ți-am dat atâtea distincții, iar tu, în finalul
romanului, nu l-ai înscris pe Grigori Melehov în Partidul
Bolșevic…» La care, autorul, simțind deja aerul rece al Siberiei,
a mai găsit puterea să răspundă: «Vă rog să mă credeți,
generalisime, am tot vrut să-l înscriu pe Grigori în Partidul
Bolșevic, dar el nu a vrut.» Nu se știe ce-o fi înțeles Stalin, dar
răspunsul lui Șolohov, cică, se studiază la cursurile de literatură
ale marilor universități ale lumii. Și chiar de n-o fi adevărată
povestea cu Șolohov, eu pot depune mărturie că, de la un anume
punct încolo, personajele își croiesc o anume soartă, reclamând
„dreptul la viața proprie”; metaforic vorbind, se spune că „se
scriu singure”; alții spun „îl scriu ele pe autor”. Romanul
128
Stăpânul licuricilor (vol. 1: Dimineața unor doamne; vol. 2:

După-amiaza unor domni), căci despre el este vorba, mi-a
apărut spre finalul anului trecut iar eu, odată intrat în posesia
exemplarelor comandate la editură, am început să le ofer
prietenilor, revistelor etc. în absența îndeletnicirii editurii de a
distribui o parte din tiraj prin librării; de altfel, librăriile, dacă nu
vând și săpun, papetărie, rechizite și genți de voiaj, vor măcar
să-și facă planul cu cărți care au pe coperta a patra enumerate o
sumedenie de limbi în care au fost traduse, fără ca cineva să mai
și controleze adevărul celor scrise acolo; contribuie și ele cum
pot la pervertirea gustului.
Slabe speranțe ca vreun diagnostician să fi avut timp să
parcurgă cele 1.300 de pagini ale celor două volume ale mele;
prietenii de vârsta mea acuză diferite boli, cei mai tineri, cuprinși
în mediul preuniversitar, au de dat sumedenie de examene pentru
vreun post mai mare; cei din sistemul universitar sunt cu timpul
la limită, date fiind nevoile didactice, lucrările pentru o treaptă
mai înaltă, îndatoriri redacționale, cărți ale celor care sunt în
funcții ce le-ar putea facilita o bursă, un post de atașat cultural la
vreo ambasadă ori, măcar, o prezență la vreun congres; mai sunt
și lucrările periodice ale studenților, sau, pur și simplu,
meditațiile pentru aspiranții la un loc în facultate. Chiar și după
trei decenii, îmi este vie discuția cu un tânăr regizor, cunoscut pe
când voia să regizeze un scenariu scris după romanul meu Cursa
rapidă: se înscrisese și la Filologie și ar fi vrut ca una dintre
lucrările periodice cerute de titularul cursului de literatură
română contemporană să se intituleze: Așteptarea, frica, frigul și
foamea, ca personaje centrale în Cursa rapidă. Tinere, nu mă
pune să citesc și alte cărți decât cele din programa cursului
meu, i-a hotărât profesorul.
În absența părerilor imediate ale unor diagnosticieni, ca
să le zic așa, deși mulți critici tineri nu depășesc nivelul
comentariilor cu care au dat examen de intrare la Filologie, m-au
129
consolat adesea părerile unor cititori, ba chiar și corespondența

primită de la unii dintre ei. De curând, am primit un e-mail de la
o persoană (Mihaela P.) cu studii de filologie, care, din motive
financiare, lucrează într-o multinațională, dar încă mai citesc;
ba chiar, foarte mult. Voiam să vă spun că romanul Ziua
magnoliilor viscolite, descoperit în casa părinților mei din
județul Brăila, m-a influențat mult în adolescență. Până în clasa
a 8-a inclusiv, am făcut școala într-o comună, neavând prea
mult acces la cultură (nici profesori prea bine pregătiți nu
aveam, bibliotecile erau ținute cumva sub cheie, fondul de carte,
oricum, era insuficient, nu exista internet). Trimiterile pe care
personajele Dvs. le făceau la diverși scriitori au reprezentat
„piste” de lectură: așa am început să caut și să citesc Demonul
lui Lermontov, poeziile lui Omar Khayyam, teatrul lui Ibsen,
versurile lui Esenin. Vă mulțumesc pentru acest lucru! Am
căutat cărțile Dvs. pe internet pentru a le cumpăra (atât cele
care încă existau în librării, cât și pe cele care nu au fost încă
reeditate). Cu bucurie am descoperit site-ul (falimentat între
timp n.a.), de pe care am încercat să cumpăr cărțile online. Nu
am reușit însă; am încercat să iau legătura cu proprietarii site-
ului la numerele de telefon și prin adresele de e-mail furnizate,
dar nu mai sunt funcționale.
După Crăciun, excelentul profesor de matematică din
Piatra-Neamț, Nicolae (zis Geo) Ionescu mi-a vorbit îndelung de
bucuria cu care a „absentat” din bucătărie la preparatul unor
mâncăruri, pentru că nu a putut lăsa din mână Stăpânul
licuricilor; îl fascinase, în special, personajul fetiței din roman,
el fiind un bunic topit după nepoții săi. Acum mă îndeamnă să
scriu un scenariu după roman, dar eu știu că, atât timp cât
cinematografia este în mâna regizorilor ce-și scriu singuri
scenariile, ar fi o pierdere de vreme; se caută subiecte „tari”,
vezi ultimele producții românești de la Revoluție încoace,
indiferent că este vorba de marele ecran ori de filmul pentru tv –
eiusdem farinae.
130
De curând, am primit trei epistole de la un fost coleg de

uzină, căruia îmi face plăcere să-i trimit romanele mele, știindu-l
un cititor mult prea avizat, cu un verb ascuțit, dar nicidecum cu
pretenții de diagnostician literar, de aceea mă și încumet să-i
prezint mai jos cele trei epistole scrise pe măsură ce citea
Stăpânul licuricilor, epistole asupra cărora nu am intervenit
decât la aranjarea în pagină, că prea sunt scrise bine (și nu-i
decât inginer chimist!). Consider că, din cele trei epistole,
cititorul își va putea face o părere despre romanul publicat de
mine, grație unui proiect aprobat de Consiliul Județean Neamț și
a ajutorului financiar dat de cel ce a devenit deja Mecena culturii
nemțene, S.C. RIFIL S.A. Săvinești.
Epistola întâi către autor:
Bună dimineața! – îi spun unui fost coleg de uzină, care

a imaginat un univers fierbinte, ca o sferă de foc; fiecare subiect
e cald, cald, frige, frige... din care, iată, am reușit să mă
eliberez! Spun asta fiindcă, realmente, cartea te ține, dacă nu
captiv, măcar curios și nu-ți vine s-o lași din mână. E scrisă
alert, ca un șotron, cu permanente încrucișări de floretă, cu
dialog, mult dialog, când acid, când vesel, uneori chiar dureros,
dar preponderent tandru!
Povestea este foarte frumoasă, poate ușor neverosimilă
uneori, dar ce ne-am face dacă tot ce ne înconjoară ar fi mane,
tekel, fares?! E și foarte actuală, atinge direct sau prin
tangență, multe din nucile tari ale vremurilor pe care le trăim.
Însă, mai presus de orice, de autismul unei copile de 5-6 anișori,
de relații interumane, de fojgăiala subterană din cadrul
breslelor, de retrocedări și abuzuri, de politică murdară, de
poliția politică a fostei (dar nu defunctei) Securități, plutește, ca
131
un abur străveziu, dragostea! (O fi adevărat că flămândul face

mâncare gustoasă?? Dar ce prozator nu-i însetat și flămând?!)
În numele ei, personajul nostru devine un nimb, capătă însușiri
aproape supranaturale – era să zic paranormale – un fel de
Greuceanu modern! Și, îmi amintesc de vremea când autorul
mi-a spus odată că e mulțumit de cum îi reușește personajul, a
căpătat consistență, a pus carne pe el! Cam multă, aș zice,
ținând cont că e direct responsabil de toate bucuriile și mai ales
necazurile celor din jur; mi-e frică să nu devină... obez! Am
răbdare; mai văd în vol.2.
Mă așteptam să întâlnesc resuscitate personaje
plămădite în alte timpuri, de la d-na Vlada, la doctorița -
aisberg din Cursa rapidă (roman ce transpare aici sub numele
de Întroienirea) și, bineînțeles, omul cu șuba! Mulțumesc,
autorule!
Epistola a doua către autor:
Așadar, Daniel este dimineața unor doamne – Diana,

Magda, un pic și doctorița psiho Aurelia, foarte puțin și Odette,
ca să nu mai spun că pentru copile ca Mioara, Minodora,
balerina Izabela alintată Bella, „ca foile de plăcintă”, el
reprezintă adevărații zori ai zilei, aburul și roua dimineții.
Bravul băiat, atât de cast până la 24 de ani!, se descătușează, se
dezinhibă sau se... destroienește (că prea joacă un rol important
în acest roman cartea personajului scriitor numită Întroienirea)
și face ravagii în sufletele – și nu numai – unor doamne!
Experiența sentimentală și dorința de a o aduce pe un făgaș
normal pe micuța Irina lunecată spre autism indus trec pe
primul plan, fără să abandoneze total alte țeluri ale vieții lui
anterioare: zootehnia, lupta în instanță cu amatorii de ocazie ai
pădurilor seculare și ai bogățiilor munților strămoșești,
132
unitatea, armonia și prosperitatea familiei. Prima jumătate a

volumului doi o asemăn cu o baladă, cu un poem al satului
romanesc, așa cum ar trebui el să fie. Familia Ciobanu-
Adomniței, condusă cu mână autoritară de Mama Lina, este
numeroasă, unită, bogată, muncitoare, ține la glie și tradiții și îl
recunoaște de șef absolut pe cel mic, poreclit Micul Cezar, doar
de asta îl onorează în așa măsură la sosirea în sânul familiei
alături de o doamnă „pârguită bine”, însoțită de o fetiță, și nu
crâcnește nimeni la alegerea făcută de el!... E-așa un corn al
abundenței în familia asta, totul pare hiperbolizat, de la sutele
de oi, la munții învecinați, de la livezile nesfârșite, la poienile
pline cu margarete, sutele de borcane cu bunătăți (de-ar fi
numai scena cu petalele de trandafir pentru dulceață!...),
animale la frigare și carmangerie, atelierele de blănuri
contractate de cei din Milano și donațiile generoase făcute
bisericii! Hmm!! Poate fi și asta o explicație a afacerii prospere
de peste ani – Complexul Alpin Mama Lina –, dar nici aceea n-
ar fi atins asemenea cote fără un ajutor discret, dar substanțial,
din afară. Ăsta să fie mesajul?! Și ce pregătiri pentru
sărbătoarea de Sânziene, când se deschid cerurile și câte
speranțe legate de tradiția cu noaptea de Sânziene!... Și, dintr-o
dată... Micul Cezar n-a trecut Rubiconul! Și bine a făcut!
Epistola a treia către autor:
Epilog! Viața, cu ale ei! Acum, dincolo de poveste, care

este impresionantă cu adevărat (am mai văzut lupta cu ursul în
filmul Legendele toamnei, unde Brad Pitt a avut două înfruntări
cu namila), începe seria monologurilor, în special ale Dianei,
care devine centrul atenției naratorului. Personajele renunță la
jocul de floretă și fiecare cuvântă îndelung tot ce are de spus
133
despre sine, despre ceilalți, cu rememorări, cu aduceri în

prezent ale unor situații trăite, cu referiri la racilele societății,
cu frustrări și regrete. Acum ne trec prin fața ochilor cam toate
aspectele vieții pe care o trăim, abuzurile instituțiilor,
dezmembrarea combinatelor, ticăloșia și ignoranța
politicienilor... Chiar mă miram că nu am regăsit nimic despre
scriitorii din pușcării, când colo, iată că și acest subiect a fost
atins! Aici, mi-a fost mai greu, uneori pierdeam firul... Am avut
și momente de pauză impusă a lecturii, mă și gândeam dacă, la
vârsta mea, se mai... cade să citesc pagini pline, pline de
erotism! Nimic vulgar, nimic obscen, dar nici esențializat, ci
destul de... elaborat, încât îmi aduceam aminte, nu de vârstă, ci
de... «zăpezile de-odinioară»...
Încep să intre în pagină alte personaje. Omul cu șuba,
de data asta c-un buchet de flori și mistere, intră din nou,
discret, dar elegant și sigur în viața Dianei, ajunsă șefa celei
mai mari clinici private de chirurgie (cu patroni străini, evident;
petrodolarii să trăiască!), profesoară universitară, rector – ba
visa chiar și colanul de academician, pe care îl avusese
defunctul ei soț și mentor în ale chirurgiei. Ea începe să devină
după-amiaza lui Mihai, a lui Daniel, retroactiv și a lui Mituș al
ei și, puțin, a doctorului Pruteanu. Ambițioasă până la
paroxism, dornică mereu să-și depășească propria condiție –
vezi povestirea ei din copilărie: Noi, păduchioasele, își
îngenunchează viața pentru carieră, pentru funcție și pentru
puterea pe care i-o dă aceasta, se mândrește cu postura de
amantă – și de-ar fi singura! – dar, cu toată știința ei de carte
medicală, nu poate ajunge la inima propriei fetițe, ba chiar
bulversează și viața frumosului băiat și... va intra în înserare
(are deja 61 de ani în partea a doua a romanului!) alături de
Mihai Vlădeanu, scriitorul care i-a oferit o șubă călduroasă
într-o noapte friguroasă, într-un vagon de tren, când ea fugea
din Piatra-Neamț, umilită de familia «sus pusă» a logodnicului,
student și el la vremea aceea, care o adusese de la București cu
134
mașina – o Dacia 1300 nou-nouță – s-o prezinte familiei, iar ea,

când a fost întrebată de doamna, soția unui mare mahăr local,
cu ce avere vine, «că, o fi el tăticul șef de șantier, dar vila nu-i
gata, ba mai extindem și grădina până sub munte, c-ai auzit
doar promisiunea tovarășului prim secretar, că ne va aproba să
cumpărăm terenul până sub stâncă», a răspuns cu insolență:
«vin cu carnetul de note, un singur 9, la Anatomie!» Și,
ascultând sfaturile doctorului Răzeșu – personaj real – «fetițo,
aici poți avea de toate, dar oricât de bună vei ajunge, pentru cei
de la centru vei rămâne: A!, aia de la Piatra-Neamț», așa că
dusă a fost cu trenul de miezul nopții, rapidul Piatra-Neamț-
București Nord de pe vremuri, cu vagoane de-a-ntâia mult mai
confortabile, nu second hand-urile nemțești actuale. Iar acum,
în după-amiaza târzie, spre înserare, autorul ne dă de înțeles că
Diana va avea din nou parte de șuba călduroasă de demult – ah,
șubele noastre de șantier, Costică!... și hainele antiacid, din
lână pură, în care tremuram iarna și ne sufocam vara... Aici,
Costică, oricât de frumoasă ar mai fi încă Diana (că doar în
romane babele-s și frumoase), parcă nu-s de acord cu tine,
autorule! Ba chiar nu-s de acord deloc!...
Apar, la arlechin, multe personaje, cărora, dacă nu le
știi parcursul din lecturi anterioare, de același autor, e mai greu
să înțelegi. Vezi CAP-one , Ina, d-na Vlada, Viorica, consăteana
și iubirea din adolescență a personajului scriitor, fugită peste
ocean, ajunsă mare geneticiană «aflată în anticamera Premiului
Nobel», regăsită de scriitor, după ani, în China, dar dezamăgit
de ea la senectute, când află că-i manevrată de mamutul
farmaceutic InterMed Company (se putea să nu apară și
multinaționalele «care pârjolesc totul pe unde trec, asemeni
Ghionoaiei din celebrul nostru basm»?!), regizorul și istoria
filmului despre furtul tezelor de doctorat, Cristina, școlită în
Texas, acum vajnic procuror care tranșează problema celui mai
mare trofeu de urs carpatin «ucis doar cu un pumnal», spre
135
supărarea ministrului mediului, care aducea anual marii bogați

ai lumii să-l vâneze, dar Daniel hrănea bine ursul și-l trimitea la
hibernare înainte de a urca în foișoarele «durabil ridicate» cei
veniți cu arme cu lunetă ultimul tip... Mă mir că n-a apărut de
după un fald de perdea imaginară și Margherita Dombario,
intransigenta femeie procuror federal din Texas, de la care, în
romanele precedente, a învățat meserie Cristina, fiica
scriitorului...
Aparițiile astea sunt așa, ca niște fleșuri care străbat și
luminează tot ceea ce ține de prezența lui Mihai în romanul ăsta
și-l aureolează. Poate, în după-amiaza vieții lui, merita o
doamnă mai caldă decât Diana! Asta e o părere subiectivă. Că,
dacă tot mai are în casă șuba aceea de șantier...
Daniel, acest prinț al licuricilor, pe care îi îndrăgește
atât de mult, încât a făcut 5+1+2, dar are încă potențial, după
cât a fost de testat de doamnele doctorese, este și stăpânul
destinelor împletite cu Complexul Alpin Mama Lina și cu ceea
ce urmează să se întâmple pe marile plantații de cafea! Saltul
din Munții Tâlharilor, cum este botezat locul lui natal, spre
«ținutul leopardului» din Brazilia este destul de îndrăzneț;
sperăm că-i va reuși. Nu știu cum va regla statutul celor doi
prunci ai săi care sunt și frați, după tată, și veri, după mame;
doar că ele, doctoresele, deși au crescut împreună într-un
orfelinat, descoperim că nu-s cu adevărat surori... Încurcate
sunt căile...
Costică, presupun că ai avut un consultant serios în
domeniul medical, că ai intrat așa adânc în ogorul ăsta, al
Medicinei – să nu stârnești controverse! Oricum, fragmentul
dedicat operației este un frumos omagiu adus celor ce mânuiesc
bisturiul; l-aș compara cu pornirea instalației de separare din
Ziua magnoliilor viscolite, omagiu celor ce-am lucrat cândva, în
tinerețea noastră, în industria chimică. Dar, oare, am avut noi,
românii, industrie chimică?!... Mi-e așa dor de peronul plin cu
oameni, la schimbul de tură, din fața porții numărul 1, de la
136
Săvinești!... Ai văzut ce-au făcut vandalii postdecembriști din

industria noastră? Un război să fi trecut peste țară și tot ar mai
fi rămas ceva în picioare... Dacă te-am plictisit cu comentariile
mele, îmi cer scuze... Și să știi că eu am păstrat casca de
protecție. Dacă și tu, asemeni personajului tău, mai ai șuba de
șantier, hai să facem schimb; casca te-ar apăra mai bine dacă
se supără cineva din nou pe ceea ce scrii... cum supărați pe ceea
ce scriai cândva au fost politrucii vremii – o vreme, cică, apusă.
[Panfil T.] (Constantin Munteanu, Revista Antiteze nr. 1-2/2016)
Singurătatea dinspre ziuă sau Amintiri din

Cartierul Lenin
În 2017, Constantin Munteanu publică romanul cu titlul

de mai sus, la Piatra-Neamț, la Editura Crigarux a criticului
literar de certă valoare Cristian Livescu. Este o victorie amară și
o răzbunare tardivă a scriitorului care finalizase cartea încă din
1971, dar în perioada 1972-1973 când a dus la o editură din
București primul său roman i s-a răspuns răspicat, în stilul
vremii: „Deocamdată, nu!” Tezele din iulie împingeau Cultura
din România spre maoism, fără drept de apel.
Autorul și-a lăsat uitată dactilograma romanului într-un
sertar, dar în 2016, recitind-o, a apelat la doamna cu care
colaborează la trecerea manuscriselor sale în sistem digital (el a
rămas la scrisul cu creionul) și, spre a se convinge că nu s-a
înșelat asupra demersului său de a-l publica nemodificat, l-a dat
doamnei Raluca Naclad, critic literar, secretar literar al Teatrului
Tineretului, redactor-șef al Revistei Antiteze, prestigioasa
revistă literară girată de Cristian Livescu. Redăm cu plăcere mai
jos prefața romanului, intitulată Literatura ca soluție
existențială, bucuroși că în textul (și subtextul) semnat de
doamna Raluca Naclad se regăsesc multe confirmări ale celor
137
cele afirmate de noi mai sus, în prezentul eseu:

Scris între anii 1970-1973, refuzat de cenzură, romanul
Singurătatea dinspre ziuă sau Amintiri din Cartierul Lenin intră
în spațiul public literar abia acum, după patruzeci și patru de
ani de la scrierea lui. Văzând manuscrisul din acea vreme, am
putut constata că, în afara unor note de subsol vizând
explicarea unor evenimente politice din România acelor ani și
câteva schimbări de topică a frazei, autorul și-a asumat riscul
de a păstra integralitatea manuscrisului. Elementele de frescă
socială sunt tributare anilor în care e scris romanul, dar
reacțiile personajelor în fața provocărilor vieții sunt general
umane. Piatra-Neamț, orașul în care se petrece acțiunea, are
toposuri în roman perfect recognoscibile și azi. Deși inspirat de
miza socială în tentă revoltată a textelor grupării „Tinerii
furioși“ (The Angry Young Men – romancieri și dramaturgi
britanici lansați în anii 1950), cum ar fi piesa Privește înapoi cu
mânie a lui John Osborne, romanul lui Constantin Munteanu
pare astăzi cuminte cuiva care nu a cunoscut societatea
comunistă.
Totuși, miza romanului nu mi se pare a fi una socială,
nici măcar pentru timpul în care a fost scris, cu tot protestul
împotriva privilegiilor bazate pe „pile și relații“, care se face
simțit în numeroase pagini ale cărții. Tema sa de rezistență este
aceea a literaturii ca îndrăgostire, ca seducție a cititorului prin
limbajul său „plin de secrete, oferit deopotrivă ca vis și ca
amenințare“, așa cum o ipostaziază Roland Barthes în Plăcerea
Textului. Îndrăgostirea unei femei de un scriitor nonconformist
și, prin acesta, de literatură, reprezintă trezirea acestei femei
din moartea unei existențe plate, invadate de clișee. În jurnalul
său, Lev Tolstoi afirma: „Dacă întreaga viață complexă a
multor oameni se scurge inconștient, este ca și cum această
viață n-ar fi existat.“ Iar V. B. Șklovski definea arta tocmai ca
modalitatea prin care omul se poate lepăda de automatisme,
fiind capabil să recepteze realitatea în veridicitatea sa: „Tocmai
138
pentru a reinstaura senzația vieții, pentru a simți lucrurile există

ceea ce se numește artă“ (Despre teoria prozei). Sanda, o
voluptoasă femeie trecută de treizeci de ani, modestă
funcționară, e hotărâtă să profite de toate atuurile sale fizice
pentru a seduce un bărbat prin care să bifeze toate standardele
sociale la modă: să fie soția unui om cu funcție importantă,
impunător prin statura fizică, să aibă un apartament cu tot
confortul necesar și o mașină proprie – adică tot ceea ce ar fi
făcut-o să fie recunoscută printre „doamnele“ orașului
provincial. Sedusă inițial de virilitatea unui tânăr cu care îl
înșală fără să clipească pe logodnicul care îndeplinea toate
aspirațiile mai sus enunțate, femeia ajunge să fie virusată de
plăcerea de a citi și de a scrie literatură. Deși îl iubește
nebunește pe tânăr, femeia hotărăște că parvenitismul social
este mai important ca inima și se căsătorește cu celălalt bărbat.
Această crimă comisă împotriva ei înseși ajunge să o
pedepsească prin arsura dorului nevrotic, care nu mai poate fi
ținut în frâu decât prin chingile poveștilor, pe care femeia le
înșiră pe coli albe în singurătatea dinspre ziuă, într-o cameră
austeră precum cea în care s-a iubit cu tânărul scriitor [Mihai
Vlădeanu]. Aici nu mai este soția bărbatului searbăd prin
conformismul său, nu mai poartă povara statutului social, aici e
doar autoarea în căutarea textului său, singurul rol existențial
care o împlinește. În așteptarea fără speranță a iubitului său,
femeia devine o Penelopă ce urzește plasa textuală în care își
prinde propria ființă, aflată în cădere liberă.
Cu siguranță că în spatele metaforei femeii ce se
salvează prin scris și citit, se află însuși scriitorul Constantin
Munteanu și toți ceilalți care s-au simțit sufocați între zidurile
sistemului totalitar și care au văzut în artă acea fereastră spre
libertate.
În plus, față de cele scrise mai sus de doamna Raluca
Naclad, critic literar cu valoroase state în revistele literare, ne
139
permitem să opinăm că, asemeni piesei de teatru Șerifii, scoasă

din repertoriul câtorva teatre de renume (de teama atroce indusă
în rândurile culturnicilor din România, după ce Nicolae
Ceaușescu, îmbătat de grandoarea cultului personalității văzut în
China lui Mao Zedong și Coreea de Nord a lui Kim Ir-sen,
ordonase Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității
politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de
partid, a tuturor oamenilor muncii într-un discurs ținut pe 6 iulie
1971, imediat după reîntoarcerea în țară din vizita oficială făcută
în China, Coreea de Nord, Mongolia și Vietnam, în fața
Comitetului Executiv al PCR, discurs rămas sub numele de
Tezele din iulie), romanul de față, scris atât de evident în siajul
tinerilor furioși englezi, dar scris aici, în România anilor 1970 -
1972, ar fi putut „face pârtie” în literatura noastră. Acest „eșec”
a fost o altă piatră de încercare de care s-a lovit în drumul său
literar Constantin Munteanu, piatră de care mulți „schiori” și-au
frânt gâtul, nu și Constantin Munteanu, parcă adeverind, în cazul
său, că orice lovitură care nu te doboară definitiv te întărește,
rămânând semeț și neclintit el însuși [Ioana Mălin].
Și pentru că nu pot trece peste acest roman fără a-l fi
salutat cum se cuvine, dincolo de părerea mea de cititor avizat
că, împreună cu piesa de teatru Șerifii, care fusese propusă în
repertoriul câtorva teatre mari din țară în 1971, nu numai că l-ar
fi propulsat pe autor în linia întâi a atenției „diagnosticienilor
care contează”, cum numește el critica literară exprimată în
revistele literare de pe primul raft, dar am fi avut și noi, cititorii,
mai din timp, prezentarea in nuce a următoarelor subiecte
literare din opera sa viitoare: dincolo de povestea din roman,
descopeream ceea ce, de fapt, îl preocupa pe autor încă din acei
ani. Astfel, Sanda din romanul în discuție poartă în ea caratele
dar și tarele multora dintre eroinele feminine de mai târziu ale
autorului, al cărui personaj central masculin – alter-ego al
autorului, îmi place s-o repet – este prezent pentru prima oară
aici cu numele de Mihai Vlădeanu.
140
Încheiem cele câteva considerații asupra creației literare

a lui Constantin Munteanu cu o idee ce ar putea părea
neverosimilă: cunoscând întreaga operă de până acum a
scriitorului, talentul și măiestria acestuia, precum și cunoștințele
acumulate în timp referitoare la modul de construcție a unei
întreprinderi literare de amploare, nu este exclusă apariția în
viitor, mai devreme sau mai târziu, a unei noi părți, a unui nou
capitol care să adauge la tabloul realizat până în prezent noi tușe,
integrând comedia pe care o joacă societatea românească de
astăzi în contextul marelui spectacol al comediei/comédiei
contemporane în care este antrenată, dar mai ales angrenată
întreaga omenire.
Și pentru că am promis mai sus, iată și câteva dintre
rândurile unui cititor fidel, Florian Chiru, adresate autorului,
precum și tabelul atât de precis cu ordinea perioadelor în care se
petrece acțiunea romanelor lui Constantin Munteanu, cu anii în
care au fost scrise și cei în care au ajuns în librării.
Bună ziua! Mă numesc Florian Chiru și locuiesc în

București. Vă rog să mă ajutați, dacă se poate, să achiziționez
romanul Stăpânul licuricilor vol. 1 si 2. Am căutat și pe internet
dar fără succes. Exista în format electronic, în biblioteci
virtuale. Eu doresc volumele tipărite să le adaug celor 16 +
1(teatru) pe care le am deja. Vă mulțumesc! (9 martie 2019)
Mulțumesc pentru răspuns! Am luat legătura cu Editura
Inspirescu și au promis că mă ajută. [...] Îndrăznesc să vă
deranjez cu o altă rugăminte. Este vorba de Singurătatea
dinspre ziuă. Am citit-o deja online, în format electronic, dar o
doresc și în format tipărit. [...] Oricum vă sunt îndatorat pentru
ce am citit în operele dumneavoastră și pentru că am ocazia, vă
spun: „JOS PALARIA!” (26 martie 2019)
Bună ziua, domnule Munteanu! Îmi cer scuze că
răspund așa târziu! Am citit și recitit Stăpânul licuricilor în
141
format electronic (am promisiunea de la Editura Inspirescu că o

voi avea și în formatul tipărit pe hârtie). Dacă și la a doua
citire, lacrimile mi se înnodau în barbă, cred că nu ar mai fi
nimic de adăugat! (poate dialogul ridicat la nivel de artă, iar
laitmotivul „da, doamnă, nu, doamnă”, for-mi-da-bil!!)
P.S. Dacă a rămas valabilă promisiunea cu
Singurătatea dinspre ziuă, atunci poate stabilim cum
procedăm pentru a intra în posesia cărții. Nu este grabă
(oricum am citit-o și recitit-o în format electronic). (13 aprilie 2019)
Despre mine nu am a spune prea multe. Născut în 1956

în mahalaua Cociocului (zona sălii Polivalente de azi), în
capătul opus al străzii lui Tudor Arghezi, Mărțișor. [...] Am
început să muncesc la vârsta de 14 ani în domeniul confecțiilor
metalice, apoi am trecut la telecomunicații [...] am asigurat
întreținerea comunicațiilor în cadrul exploatării Metroului de la
înființare, 1978, până m-am pensionat în toamna anului 2015.
Sunt căsătorit, am un băiat și doi nepoți (fată și băiat). [...]
Despre scriitorul Constantin Munteanu pe care l-am descoperit
în anul 1982, citind „Cursa rapidă” (și acum mă întreb cum a
fost posibilă apariția volumului), m-am documentat de când a
apărut internetul. [...] Despre omul Constantin Munteanu am
început să aflu de când am descoperit emisiunile de pe YouTube
ale postului 1tv Piatra-Neamț. Și mi-a plăcut ce am auzit,
înțelegând ce greu v-a fost în funcțiile avute vremelnic după ’89,
trebuind să colaborați cu cei care au fost și mai sunt încă și cei
ce „au făcut atâtea pentru Țară”.)
P.S. Am adăugat și un fișier pe care sper să-l puteți

deschide. (14 aprilie 2019)
142
CONSTANTIN MUNTEANU
PERIOADA ANUL ORDINEA
ORDINEA CRONOLOGICA A ACTIUNII
SCRIERII APARITIEI APARITIEI
1 SINGURATATEA DINSPRE ZIUA 1970-1973 2017 20
2 CURSA RAPIDA 1979-1980 1982 3
3 ZARURI DE CRETA 1973-1975 1976 1
4 ZIUA MAGNOLIILOR VISCOLITE 1976-1977 1979 2
5 VREMEA BRANDUSELOR 1977-1983 1984 4
6 SFARSITUL INSERARII 1985-1987 1989 6
7 TEONA 1983-1984 1989 5
8 ZODIA BALCIULUI 1991-1995 1995 7
9 MARIA PRINTESA DIN PLACE PIGALLE 1995 1995 8
10 CRISTINA.PENTRU O SALBA DE MARGELE. 1 2004-2012 2012 9
11 CRISTINA.DOAMNA IN HERMINA ALBA. 2 2004-2012 2012 10
12 LACRIMILE TACERII 2010 2010 11
13 CRISTINA. GROAPA CU LEI.3 2004-2012 2012 12
14 CRISTINA.STEAUA POLARA.4 2004-2012 2012 13
15 VIATA LA SECOND HAND.FEMEI CARDINALE.1 2004-2012 2012 14
16 VIATA LA SECOND HAND.A TRECUT UN SCRIITOR.2 2004-2012 2013 15
17 VIATA LA SECOND HAND.BUFONUL SORTII.3 2004-2013 2013 16
18 DARUL DE CRACIUN 2013 2013 17
19 STAPANUL LICURICILOR.DIMINEANTA UNOR DOAMNE. 1 2013-2015 2015 18
20 STAPANUL LICURICILOR.DUPA-AMIAZA UNOR DOMNI. 2 2013-2015 2015 19
A FLUIERAT IN TIMPUL EVANGHELIEI - TEATRU 2003
PUBLICISTICA
Despre articole
Dacă afirmam mai sus că în cei cincizeci de ani de

creație literară scriitorul Constantin Munteanu s-a dovedit un
autor prolific, înregistrând un număr impresionant de scenarii,
piese de teatru, romane, nu același lucru se poate spune despre
143
prezența sa cu articole și interviuri în presa literară și cotidiană,

locală sau centrală, cu apariții sporadice și puține referințe la
creația sa literară.
Este cunoscut faptul că pe tot parcursul celor aproape
cinzeci de ani de comunism în România, întreaga presă scrisă,
audio și video era pusă în slujba regimului și fiecare instituție
din aceste domenii (publicații, TV, radio) avea câte un grup de
angajați care, de regulă, redactau textele pentru editorialele
zilnice sau periodice și se ocupau de racolarea altor condeieri
care la anumite zile festive (23 August, 1 Mai, 30 Decembrie,
sau zilele de naștere ale celor doi conducători de partid și de
stat) umpleau pagini întregi cu articole omagiale, cu poezii
dedicate partidului, republicii și conducătorilor. La aceste ocazii,
în marele întreprinderi industriale se editau și se tipăreau cu
mijloacele proprii (aparate de multiplicat) reviste ale cenaclelor
literare organizate și conduse de comitetele de partid în care
trimestrial sau lunar se publicau „creațiile” cenacliștilor
proveniți, mai ales, din rândul muncitorilor.
O astfel de revistă apărea periodic și pe Platforma
Chimică Săvinești. Aceasta avea ca titlul sintagma „Ev aprins”
și în paginile ei au publicat tinerii muncitori care erau de vârsta
generației ’80.
Asemenea creații omagiale se publicau la zilele festive și
în cotidianul „Ceahlăul”, organ de presă al Comitetului județean
al P. C. R. Neamț. Această publicație, în anii optzeci ai secolului
trecut, până în decembrie 1989 a apărut săptămânal.
Din multitudinea de reviste și cotidiene (centrale și
locale) consultate, nu am descoperit decât câteva colaborări ale
lui Constantin Munteanu, atât în presa literară cât și în cea social
– politică, în conținutul acestora negăsind texte omagiale scrise
cu „limbajul de lemn” de care aminteam mai sus.
Printre primele colaborări ale lui Constantin Munteanu
cu revistele literare sunt cele din perioada de început a activității
sale în acest domeniu, când i-au fost publicate fragmente din
144
anumite lucrări literare, ce urmau să fie trimise la diferite

concursuri, pentru a fi montate pe scenele unor teatre, așa cum
s-a întâmplat cu amintita piesă de teatru Șerifii, text refuzat
inițial, apoi așa cum am precizat mai sus, schimbându-i-se titlul
de către Theodor Mănescu a fost publicată în nr.1/1978 a
Revistei „Teatrul”.
Mai menționăm că fragmente din diferite romane ale
scriitorului nostru au fost publicate în diferite reviste, înainte ca
acele cărți să vadă lumina tiparului.
Astfel în 1980, când sub emblema Comitetului de
Cultură și Educație Socialistă al județului Neamț, la inițiativa
unui grup de angajați din instituțiile de cultură din orașul
reședință de județ, a fost editat un număr unic al revistei
Petrodava culturală (în caseta tehnică publicația poartă
eticheta „pliant”, deoarece nu se aproba publicarea de reviste, cu
toate că „pliantul nostru a fost o revistă cu adevărat), printre
autorii ce au fost solicitați să colaboreze cu creațiile lor literare
s-a numărat și C. Munteanu care a oferit spre publicare un
fragment din romanul Cursa rapidă ce a fost editat ulterior. Tot
cu fragmente din alte romane a mai colaborat scriitorul și la
revista literară Antiteze ce apare la Piatra-Neamț. Un text
semnat Constantin Munteanu care ne-a reținut atenția în mod
deosebit este cel intitulat Creație și realitate din România
Literară, 28.07.1977.
Înainte de a ne referi la conținutul propriu zis al acestui
articol se impune să precizăm că în conținutul lui nu este nimic
compromițător, tonul este firesc, al unui intelectual ce lucrează
într-o mare unitate industrială și are în subordine un mare
colectiv de salariați. Lipsesc cu desăvârșire laudele la adresa
regimului, referitoare la marele realizări ale oamenilor muncii,
chiar dacă, pe ici pe colo se mai pot observa, probabil unele
„îmbunătățiri” aduse textului de către redactorul responsabil din
partea revistei.
145
Se remarcă în acest articol încredințat revistei România

Literară, după opt ani de la venirea lui C. Munteanu ca fizician
la Uzina de Fire și Fibre Sintetice Săvinești, că în acest interval
scriitorul a fost preocupat să observe așa cum numai scriitorii o
fac, cum se transformă o uzină într-un mare combinat și devine
centrală industrială, iar țăranii veniți din satele din apropiere să
lucreze în industrie se transformă în muncitori, iar el, autor deja
al câtorva scenarii de teatru TV și radiofonic, descoperă o lume
cu multiplele ei probleme care ar putea fi și o substanțială sursă
de inspirație pentru creația sa literară.
Nu poate fi trecut cu vederea de cel care citește acest
articol că, din primele rânduri, la descinderea sa în orașul Piatra-
Neamț, a fost profund impresionat ([…] frumos, curat,
înconjurat de munți din toate părțile…[…] Un oraș frumos, cu
teatru în centru, în plin centru!), aceste impresii urmărindu-l
mulți ani.
1. Articole
Creație și realitate (România Literară, 28.07.1977);
Băieții deștepți (și săraci) ai cărților (Realitatea, 08
august 2007);
Din culisele cinematografiei (Adevărul, 11-13 mai
2018). În cadrul grupajului de opinii referitoare la „aventura” cu
filmul Sezonul pescărușilor, până la interzicerea difuzării acestei
pelicule, pe lângă semnatarii Adrian Epure, Ion Traian
Ștefănescu, Nicolae Oprițescu, se află, cum e și firesc și opinia
scenaristului (Constantin Munteanu, n.n.)
2. interviuri
Merită menționate în acest capitol și câteva interviuri în
care ziaristul solicită scriitorului să prezinte diverse aspecte din
interiorul „laboratorului” de creației literară a acestuia. Amintim
doar câteva dintre aceste solicitări: Viorel Tudose Trei întrebări
pentru…fizicianul Constantin Munteanu (Ceahlăul, 03.02,1973).
146
Cu prilejul prezentării la teatrul TV a piesei „Iubirea

mea cu zurgălăi”, scriitorul C. Munteanu este solicitat de către
Nae Cosmescu să răspundă la câteva întrebări, curiozitățile
reporterului fiind cele referitoare la faptul că un fizician scrie
piese de teatru și nu în ultimul rând voia să afle dacă și cum
autorul scenariului a participat la munca de elaborare a
înregistrărilor. (Scînteia Tineretului, 06.03.1973)
Trei întrebări pentru …fizicianul Constantin Munteanu
(Ceahlăul, 03.02.1973);
Debutul unui dramaturg fizician (Scînteia Tineretului,
06.03.1973);
Încarcerarea pescărușilor (Evenimentul de Iași,
08.04.1994);
Literatură și politică (Ceahlăul, 08.10.2008);
Durerile țării mele sunt și ale mele (Monitorul de
Neamț, 03.05.2013.
IMPLICAREA ÎN VIAȚA SOCIETĂȚII
În ceea ce privește implicarea în viața cetății, Constantin

Munteanu este tranșant. Iată ce declara într-un interviu, când i s-
a atras atenția că este cam dur folosind sintagma analfabeți
ajunși la putere: Priviți-i la tv. sau stați de vorbă cu ei. Cât
despre fluierat, un scriitor care nu «fluieră în timpul
Evangheliei» e un scriitor mort sau, în cel mai bun caz, un
scriitor «de curte». Poate merge liniștit în Parlament să dea o
mână de ajutor celor care vor să reintroducă cenzura. Cât
despre fluierat, dacă s-ar ține Evanghelii adevărate, da. Din
păcate, acum fluieri în pustiu. Intervențiile scriitorului în presa
locală sunt adevărate repere documentare despre anumite
personalități din viața culturală a județului, la un moment dat.
147
Nu este lipsită de interes (de stres, pentru diriguitorii vremelnici)

acuitatea problemelor puse în discuție, cu atitudine de scriitor-
implicat (v. tableta de scriitor din octombrie 1985, «De
toamnă», în care amintește pe «cei trei mușchetari» ai poeziei
tinere de la Târgu-Neamț – Daniel Corbu, Adrian Alui
Gheorghe și Nicolae Sava […], pe d’Artagnan-ul de la Borca
Aurel Dumitrașcu […], pe Emil Nicolae care, discret ca orice
poet moldav, poate fi întâlnit mai adesea în paginile revistelor
decât în oraș, pe Dumitru Buznea ce dovedește prin scrisul său
cât de bine cunoaște satul contemporan, iar despre pe Ion
Cârnu, ironic, zice că e undeva prin țară, că a mai primit un
premiu pentru poezie), despre starea de fapt a națiunii noastre
într-o țară cu tot mai mulți analfabeți și cu și mai mulți indivizi
care-și vând votul… (v. tableta de scriitor, în ziarul Ceahlăul
din 10. 12. 2004, Ca să ne privim în ochi cu demnitate…), dar
și unele rechizitorii asupra unor evenimente istorice cruciale,
precum revoluția din decembrie 1989 (v. Te uită cum plânge
decembrie…, în Ceahlăul din 22. 12. 2004) sau adevăratele
pamflete în stil arghezian, precum un fragment din prima parte a
unui omagiu adus inginerului Nicolae Săndescu, mare specialist
de pe platforma chimică de la Săvinești, fragment pe care ni se
pare potrivit să-l reproducem aici, în susținerea demonstrației
noastre despre forța verbului la Constantin Munteanu:
Suntem deja la jumătatea celui de-al doilea deceniu de când
pagina întâi a multor ziare și mare parte din emisiunile tv sunt
ocupate abuziv de isprăvile tuturor gunoaielor societății
românești, scoase la suprafață de vârtejul unei democrații
bolnave. Oameni pe care ieri, știindu-i incapabili de ceva bun,
ca să nu ne mai încurce la locul de muncă, îi trimiteam «să
aducă o găleată de curent electric», îi vedem azi cum se cocoață
(sic!) undeva în frunte, că ți-e și rușine să spui, de cele mai
multe ori, că ești cetățean al unei localități în care cel ce ar
trebui să fie un «spiritus rector» e analfabet și leagă cu greu
două vorbe, dar nu uită să se afișeze cu brățări groase de aur
148
fin la mâinile lui prea lungi pentru un om liber, mâini care n-au
ținut vreodată vreo carte ori un condei. (Ceahlăul, 14. 07.
2004). Iată, și un fragment din tableta În numele tatălui
(Monitorul de Neamț, 1. 07. 2009; Apostolul, 115/2009) în care
este prezentă atitudinea scriitorului implicat, discutând sine ira
et studio despre Mareșalul Antonescu, propus a fi scos din lista
cetățenilor de onoare ai urbei noastre, când scriitorul conchide
cu tristețe euro sceptică: Aștept ziua când va fi scos din
calendare și Ștefan Cel Mare și Sfânt, pentru că i-a bătut
zdravăn pe turci... […] De cărțile de istorie – ce să mai
vorbim!... Noi îi avem pe Garcea și «Trăsniți în NATO» –
modele pentru tânăra generație, viitorul tării... Am putea
adăuga la această indignare a scriitorului, indignarea noastră față
de hotărârea edililor noștri din Piatra-Neamț, din vara anului
2009, de a dărâma sau a muta la „cimitir” o mare parte din
operele realizate cu ani în urmă de participanții la o tabără de
sculptură, găzduită de municipiul de la poalele Cozlei. Poate,
cred ei, astfel, vor intra în istoria artei plastice, măcar pe plan
local! Și cum autorul acestei cărți dorește să încheie rotund
textul despre autorul în discuție, credem că cel mai bine este să
reproducem vorbele Ioanei Mălin din România literară (15. 03.
1973), din finalul articolului «Un debut – eveniment»: Și dacă
aceste rânduri nu ar fi atât de publice, sau poate tocmai de
aceea, i-am dori tânărului autor (acum, tânăr, desigur, doar la
suflet n. n.) să aibă forța și înțelepciunea de a rezista tentației
succesului, rămânând semeț și neclintit el însuși. Ceea ce
credem că am demonstrat prin cele de mai sus…
149
UN INTERVIU INEDIT
În activitatea noastră de documentare în vederea scrierii

unui eseu monografic în care să prezentăm cititorilor
dumneavoastră și implicit ai noștri, o imagine cât mai completă
a inginerului-fizician, a scriitorului și nu în ultimului rând a
omului Constantin Munteanu, de-a lungul întregii sale existențe,
de la naștere și până în acest an, 2020, când împliniți frumoasa
vârstă de 75 de ani, am descoperit că debutul literar al viitorului
scriitor s-a produs în 1969, pe când erați student în ultimul an al
Facultății de Fizică din București, debut în revista studențească
Amfiteatru cu câteva parodii. Se pare că ați menționat într-un
interviu că ați mai publicat ocazional poezii și în cotidianul
Ceahlăul din Piatra Neamț. Considerăm că cei care vă cunosc
opera literară, mai ales proza ar fi curioși să afle ce s-a întâmplat
că scriitorul Constantin Munteanu nu a mai publicat nici măcar
ocazional poezie.
1. Aveți cumva în manuscris asemenea creații?

C.M. Încercări. Câteva poezii, dintre cele mai bune, le-
am inserat în romane.
2. Vă propun să mai rămânem în teritoriul poeziei:
copilăria până la prima tinerețe, după care rămânem singuri și la
vâsle, și la cârmă. Mai sus, v-am reamintit ce-ați spus cândva
despre copilărie: cea mai urâtă și obsedantă este amintirea
cotelor. Dar cea mai frumoasă?
C.M. Copilăria toată aș spune, cu multele pe care le-am
inserat în romane, dar cea mai emoționantă, ca bucurie, dacă
vreți, este aceea despre care tocmai vorbesc în romanul pe care
îl scriu, un fragment despre Ajunul Crăciunului în care nu am
mâncat turte cu julfă, i-aș spune dacă aș scrie o povestire și
150
nicidecum o amintire într-un roman. De fapt, sunt două zile de

Ajun în viața mea în care nu am gustat acest produs tradițional
cu gust de copilărie, turtele cu julfă; al doilea fiind în 1989,
când, ocupat cu Revoluția încă din 22 decembrie, am simțit pe
viu ce înseamnă să nu te temi de ochiul negru al postului de
mitralieră instalat pe clădirea din față iar tu, alături de alții ca
tine – i-aș aminti pe preotul Constantin Țuțuianu, Valentin
Ciucă, Sergiu Găbureac, Constantin Tomșa (că și Dvs. ați fost
printre noi), Lucian Strochi, cei alături de care nu-mi era teamă
să ies să vorbesc mulțimii, că asta a fost deviza primelor nopți,
să ținem lumea adunată în fața sediului Puterii, să nu
îndrăznească a ne elimina, altfel, căzând un județ, puteau cădea
toate, pe principiul dominoului. Dar primul Ajun fără gustul
inconfundabil al plăcerii copilăriei și bucuria că la ziuă voi găsi
ceva sub pernă pus de Moș Crăciun a fost în 1952, când mama
plecase pe furiș de acasă la București (știuse doar tata și, se
pare, preotul satului); plecase la Ministerul Agriculturii să
reclame că iar ne trecuseră abuziv la chiaburi, dările către stat
se dublaseră iar noi nu mai aveam nici ce mânca. Surorile erau
deja date la gimnaziul din Târgu Frumos și stăteau în gazdă la
o babă care băga în nopțile geroase și capra în camera lor iar
eu încă nu intrasem la școală, că pierdusem startul din cauza
unui picior în ghips. Tata stătea mai mult pe afară și privea la
cer cum ningea mereu. Preotul a trecut cu Ajunul și, la ieșirea
din camera de curat, l-am auzit cum se întoarce spre icoane: Și
ne mai rugăm, Doamne, pentru cei plecați la drum lung!...
Parcă tata a rămas mai îmbărbătat iar eu am adormit profund,
întrebându-mă unde o fi mama, că dinspre pădurile din jurul
satului mereu se auzeau urlete de lupi flămânzi. La ziuă, focul
ardea cu trosnete în sobă, pe masă, peste felia de mămăligă
rece trona slănina friptă pe cărbuni, cum știam că făcea și
Dănilă Prepeleac la Moara Dracilor, iar sub pernă, Moș
Crăciun îmi pusese un pachet de biscuiți și câteva bomboane. În
151
grădină, mama și tata terminaseră de pregătit porcul adus de la

o cumătră ce-l ținuse ascuns printre ai ei. Mai spre seară, mama
a povestit cum dormise două nopți în Gara de Nord, apoi,
omenindu-l pe portarul de la minister cu una dintre carafele de
țuică tare, luate în traistă învelite în cârpe, să le dea foc de-ar fi
atacat-o vreun lup, ajunsese în audiență la „un chelbos, ca cei
de la începutul cărților surorilor tale”, care nu mai termina de
stat de vorbă cu una tânără și foarte frumoasă vorbind ușor
stâlcit românește și care, supărată de prezența țărăncii, a luat-o
la rost pe mama că de ce nu vrea să achite datoria către poporul
sovietic eliberator, „peste care s-a dus și soțul dumitale până la
Cotu Don”, „dar când a aflat că-s din raionul Târgu Frumos,
m-a întrebat de familia Hecht Haim. Cum să nu-i știu?! El,
doamna Iva și fetița lor Rașelica au fugit de-au stat la noi în
perioada prigoanei legionare iar soțul meu s-a dus noaptea cu
câinele legat de căruță, le-a păzit casa și la ziuă a încărcat tot
ce era mai de valoare și a adus la noi, că bărbatul meu e din
Târgu Frumos, are doi metri și nimeni nu-i prea suflă în
borș...”
Seara târziu, înainte de a ajunge mama acasă, cineva de
la comună a venit să-i șoptească tatei că s-a primit ordin de la
raion să fim scoși de la chiaburi iar înainte de-a se lumina de
ziuă, tata și mama au adus porcul de la cumătra lor și l-au tăiat.
Aș spune: cea mai frumoasă amintire a copilăriei, dacă
ea n-ar îngloba atâta durere.
3. Ce spuneți mai sus am citit măcar printre rândurile
romanelor publicate înainte de 1989, perioadă de referință
pentru curajul – deși i-aș spune verticalitatea – unui scriitor
român. Altceva ce v-a marcat ?
C.M. Ceva ce nu pot uita, dar nici nu pot face literatură
din așa ceva: mama era pe moarte, la câteva zile după operația
de cancer la ficat. Ne fusese dată acasă. Era în 1973, la două
luni după debutul meu la TV. Cu așa ceva, se moare în chinuri.
Într-un moment de acalmie, grație unei morfine, am auzit-o
152
„iertându-se” cu tata, cum se zice: „Nicule, mulțumesc pentru

viața avută împreună, c-am dus amândoi și greul și ușorul, am
crescut copiii, i-am dat la școală mai departe, m-ai lăsat să-mi
iau haine bune, am ținut frumos rânduielile și-am stat cu cinste
în biserică, dar și în scaunul căruței cu doi cai când am mers la
rude ori la târg...”
4 Așa cum reiese și din paginile acestui eseu monografic,
în anii ʹ70 ați scris mai multe piese de teatru atât pentru scenă
cât și pentru teatru tv, teatru radiofonic și scenarii
cinematografice, majoritatea apărute la public înainte 1989. La
acestea se adaugă și cartea de teatru ce conține cinci piese, A
fluierat în timpul evangheliei, publicată după 1989. Aceeași
curiozitate ca cea pentru poezie. Mai scrieți teatru? Aveți texte
în manuscris sau simple proiecte?
C.M. Nu, din păcate. Două proiecte le-am expus în
extenso în Comedia contemporană. Unul este piesa de teatru
cumpărată de la Mihai Vlădeanu de către fostul său coleg
Cătălin Andrei Păduraru, Aeroport spre niciunde, drama celor
dezrădăcinați, jucată pe scena Naționalului (în roman), iar
altul, având în centru Revoluția, piesă jucată (în roman) sub
semnătura lui Mihai Vlădeanu, Cofetăria Teona – locul
reuniunii colegilor la finele liceului, în actul I; actul II, tragedia
din zilele Revoluției, când mulți dintre foștii colegi participă la
Revoluție și-și aduc în cofetărie pe cei împușcați în picior sau în
umăr și-i găsesc apoi împușcați în cap; actul III, la
comemorarea a două decenii de la Revoluție, celor rămași vii și
prezenți la comemorare patronul Cofetăriei Teona, fiind Ajunul
Crăciunului, le servește prăjitura tradițională, turte cu julfă,
doar că julfa este făcută din „cânepă nebună” și-i adoarme
definitiv pe cei ce mai păstrau spiritul Revoluției.
5. De ce nu le-ați scris?
C.M. Credeți că le-ar fi inclus vreun teatru în
153
repertoriu?! Un roman, de bine, de rău, îl public și... ajunge la

cititori. Cititorul – cheiul final al oricărui ”catarg” trimis de
scriitor în larg.
6. Mai sus, ați amintit ceva de piesa de teatru Șerifii sau

Nimic despre sânziene, care se monta la Teatrul Tineretului în
primăvara lui 1987, ceea ce țin minte și eu, că eram curioși cu
toții să venim la premieră, sau, dacă ne-o cereau șefii, la
vizionarea de dinaintea premierei. Vreți să detaliați?
C.M. Odată vestea dată de secretarul literar Mircea
Zaharia că Amza Săceanu a fost de acord să se monteze pe
scena Teatrului Tineretului piesa mea, regizorul s-a apucat de
lucru, fiind foarte respectat de actori; țin minte seriozitatea cu
care soții (pe atunci) Maia Morgenstern și Claudiu Istodor au
intrat sub bagheta regizorului Nicolae Oprițescu. Pentru
decoruri am mers acasă la arhitectul Laurențiu Dumitrașc (unul
dintre cei mai tari scenografi ai momentului), care a înțeles de
minune intențiile regizorului. Pentru actul II, când Virginia își
prezintă tânărului scriitor, luat cu mașina sa de la marginea
drumului, ferma de stat ce o conduce, arhitectul și regizorul
conveniseră să umple scena cu machete ale construcțiilor
mărețe ale vremii: Aeroportul Otopeni, Casa Poporului, Teatrul
Național etc. iar pentru actul III, când tânărul scriitor pleacă
din nou în lumea largă, regizorul gândise plecarea lui ca o
desprindere de pământul instabil (inginerul Dobrin, directorul
Întreprinderii de Transporturi, ne dăduse o prelată imensă,
care, întinsă pe scenă, prefigura o mlaștină, iar eu, la Săvinești,
cu acordul aceluiași prieten al artelor, directorul general dr.
ing. Gheorghe Țepeș-Greuruș, confecționasem deja cadrul
metalic al parașutei pentru decolare. Textul declamat de actori
pe scenă era ad litteram cel publicat în Teatrul nr 1/1978 –
culmea, număr omagial al revistei, cu poza dictatorului cât
coperta I.
154
7. Și totuși, când se profila un spectacol-eveniment

pentru teatru, dar și pentru autor și regizor, nu pot să înțeleg
plecarea intempestivă a regizorului din timpul repetițiilor aflate
într-un stadiu destul de avansat. Chiar credeți că șicanele
director - regizor (și retur!) plecau de la o luptă de orgolii sau
era altceva mult mai personal?
C.M. Poate da, poate nu. Oricum, cred că directorul era
speriat de ceea ce vedea pe scenă – asta-i mai sigur. În plus, țin
minte că era în vremea iarmarocului din Piatra-Neamț,
Duminica Mare, 1987. Plimbându-mă cu regizorul prin
mulțime, s-a entuziasmat la ideea că ar putea face un film într-o
scenă de iarmaroc, „ceva mai mult decât Nunta lui Vajda”.
Întorși de la iarmaroc, soția ne-a invitat la o masă
copioasă, în ciuda penuriei alimentare – tocmai primisem vizita
unui prieten dinspre Cotnari, președinte de CAP, care voia
intervenția mea la Combinatul de Azotoase – Roznov, să
primească 2-3 vagoane de îngrășăminte. După masa de zile
mari cum numai soția mea știe să facă atunci când are din ce,
udată din plin cu Grasă de Cotnari cu tricolor de la sora mea
Duduța, asistentă medicală a comunei Cotnari și de la soțul ei,
Ionel, asistent igienist al aceleiași comune, l-am condus pe
regizor până la Hotelul Ceahlăul, unde era cazat. ”Știți, domn
Munteanu, că am așa, un sentiment... – a izbucnit el la un
moment dat (poate impulsionat de acel in vino veritas). E drept
că filmul stă încuiat la Buftea, iar interesul meu major a fost să-
mi salvez filmul, dar să mai vin acum și cu o piesă care atacă
direct regimul...”
A fost ultima mea discuție cu regizorul până în
septembrie 1990, când secretara de la Uniunea Cineaștilor m-a
anunțat să vin la Cinematograful Scala în data de 24.09.1990,
că are loc premiera filmului Sezonul pescărușilor.
8. Ați mai discutat cu regizorul?

155
C.M. Da, mai mult acum, de când s-a pensionat și a

venit în România în timpul anului universitar să țină cursuri
post-universitare absolvenților Academiei de Film. A făcut o re-
lansare a filmului la sala Uniunii Cineaștilor, pe 20 mai 2015.
Chiar am băut și o cafea împreună. El îmi apreciază dulceața de
cireșe amare pe care i-o ofer, eu îi reamintesc ce cafea bună
beam la masa de scris din ceea ce primea și el de la socrii săi
din Franța și-mi oferea câte un pachet, plus untul cumpărat de
la chioșcul din colț. Dar niciodată n-am putut să-l întreb de ce
m-a lăsat atunci – parcă am mai spus-o – ca măgarul în ploaie.
C’est la vie! Toujours parșiv, mais c’est la vie – replică de-a
mea dintr-un roman, parcă.
9. I-aș zice acestei revederi surpriză, dar una

previzibilă. Și totuși, Revoluția v-a adus vreo surpriză de
proporții?
C. M. Aș zice că ne-a adus tuturor surpriza deziluziei,
trecerea prea rapidă la rapacitatea dezlănțuită, s-ar crede că
”cine poate, oase roade”, dar mai potrivită ar fi vorba ”cine
pune mâna pe pâine și cuțit, lasă firmituri celor ce-au muncit
pâinea”, fără excepție! – să ne uităm în jurul nostru... Totuși,
Revoluția, mie, mi-a adus o surpriză, de proporții, aș zice. Știam
că bunicul matern al soției mele, plecat înaintea Primului
Război, pe când era adolescent, cu oile în transhumanță, a fost
prins de Revoluția din Octombrie în Crimeea. Devenise deja
specialist în creșterea și, mai ales, în fructificarea produselor:
laptele de oaie, lâna, carnea, dovadă că, învățând limba rusă
bine, a ajuns specialistul unor nou înființate sovhozuri, trimis de
autorități până în îndepărtata Rusie asiatică, să-i deprindă pe
crescătorii de oi de acolo cu prelucrarea produselor. Bătrânul
ne povestea ceva celor apropiați despre vecinătatea unor
conace ale nobililor din Crimeea și mai știam că se căsătorise
cu ”o fată de pe acolo”, Agafia, cu care a avut 5 fiice iar în
1936, când Stalin a deschis granița pentru o parte dintre cei
156
prinși de revoluție pe teritoriul rusesc, i s-a permis, român fiind,

să-și ia soția și cele 5 fiice și, cu trenul, să revină în România,
dar numai după ce va fi trecut pe la Mausoleul lui Lenin din
Moscova, să-și ia rămas bun. Întors la Poiana Sărată, găsește
casa părintească fără tatăl său, dar cu 5 frați vitregi, de la o
mamă vitregă. Luându-și soarta în propriile mâini, fiind citit și
umblat, mai ales în Răsărit, ajunge administratorul conacului
de la Măscani al unui demnitar, Vidrașcu, al României
interbelice. Abia după Revoluția din decembrie 1989, s-a aflat
adevărul: apropiindu-se ”roșii” de Crimeea, familia nobiliară
pe lângă domeniul căruia munceau tânărul Ion Smădu și
tovarășii săi de transhumanță, a hotărât s-o căsătorească pe
fiica mai mare a lor Agafia cu românul Ion Smădu, căruia i-a
spus s-o scoată peste graniță imediat ce se va putea. Când
„roșii” au ajuns în Crimeea, nobilii care nu reușiseră să fugă în
Turcia sau în Europa, au fost duși în Siberia. Ion Smădu, român
de origine, cu soția și cu cele 5 fiice a rămas să lucreze la un
sovhoz. După 1936, ajuns în România, a făcut acte noi de
naștere celor 5 fiice. Întâmplarea face ca atunci când s-a spart
frontul în august `44, Agafia să recunoască printre nemții ce se
retrăgeau spre Vest, pe un ofițer Orlov, fugit de la domeniile din
Crimeea în Germania imediat ce se declanșase Revoluția din
Octombrie pe când ea era o copilă. Acum, ofițerul Orlov se
înrolase în armata germană, sperând să recapete domeniile
pierdute în Crimeea. Recunoscut de Agafia, a fost găzduit iar
apoi condus la gara din Adjud și urcat într-un tren spre Vest.
Din acestea toate, Ion și Agafia Smădu au mai
povestit și înainte de 1989, sub acoperirea spuselor că au stat
pe domeniile unor nobili din familia Orlov, dar despre
adevărata origine a Agafiei s-a vorbit abia după căderea
comunismului în România, dar și atunci cu jumătate de gură.
Asta-i tot ce știu – surpriza de după 1989. Ba ar mai trebui să
adaug că un ochi priceput și-ar fi dat seama că cele 5 fete ( a
157
doua, Valerica, fiind mama soției mele), devenite soții de

români, cu copii, au ceva în ”genă”, că sângele ”albastru” se
poate recunoaște în multe din acțiunile celui ce-l moștenește.
Din păcate, am fost singurul (poate și curiozitatea mea de
romancier) care aș fi vrut să mă duc la Sascut și să stau de
vorbă cu bătrânul Ion Smădu, că a mai trăit puțin și după
Revoluție, dar... Oare să fi fost dominația PDSR-ului și teama
continuă de ”organe” așa de mare, că n-am avut succes să mai
găsesc aliați în demersul meu?! Oricum, am reținut fermitatea
bătrânului (confruntat în tinerețe cu hoardele roșii) când a fost
vorba ca fiicele lui să se mărite; rămăsese de pomină hotărârea
lui: ”Nu accept să văd ciubotă în familia mea!”
10. Are vreo legătură adevărul acesta cu originea princiară

a soției lui Mihai Vlădeanu, acea doamnă ce-și recapătă titlul de
Anna de Viena în Comedia contemporană?
C. M. Poate că mi-a dat o idee. Dar, oricum, situația de
după 1989 mi-ar fi impus să creez o Anna de Viena, cu un fiu din
flori făcut la o petrecere ”mai jos de Pesta”, care, după ce se
bucură de ospitalitatea lui Mihai, fiu de răzeș, coborâtor din
Mușatini, se întoarce la ai săi, dar nu cu mâna goală, că Ana,
ajutată de foștii securiști vopsiți în juriști-avocați, îi ia totul,
obligându-l să se întoarcă în casa bătrânească din Sânzieni, în
paragină, și să-și vândă unui om de afaceri o parte din opera sa,
ca să supraviețuiască. Cred că am spus îndeajuns despre ”biet
român săracul” și despre cei cu care el este/a fost ospitalier.
Poate prea ospitalier!, că „facerea de bine...”
11. Așa cum se întâmplă de regulă când este intervievat

un scriitor adresăm și noi aceeași întrebare banală: La ce lucrați
în prezent și când veți încredința tiparului și implicit cititorului
următoarea dvs. o nouă carte?
C.M. Poate odată cu acest ESEU, poate mai târziu cu
câteva luni.
158
12. Ne puteți spune titlul? Sau, cum se întâmplă adesea,

scriitorii numesc opera abia când e finisată?
C.M. Romanul se va numi Tamara și demonii, vol. I –
Demonul iubirii; vol. II – Demonul Puterii.
13. Ceva despre roman?

C.M. Același personaj central, Mihai Vlădeanu. De data
aceasta, „în confruntare” cu un alt fel de personaj feminin, care,
ajungând în cămăruța lui de confort cinci din Cartierul Lenin,
își declină numele privind cotorul poemului lui Lermontov, ea
călătorind incognito, fiind din nomenclatura comunistă.
Acțiunea începe în 1969, pe fosta plajă Agigea, când toți sunt cu
creierul încins de soarele torid, și continuă până în zilele
noastre, intersectând destine ale multor personaje ale mele,
văzute altfel decât în romanele discutate mai sus, dar și
personaje reale, cu numele lor real, cu care eu m-am intersectat
de-a lungul anilor în drumurile mele literare, cu scene pe care
ar fi bine să le cunoască cititorii.
14. Plătiți cumva polițe?

C.M. Doar spun adevăruri ce pot fi probate.
15. De ce?
C.M. Memento!
16. Să înțeleg că veți respecta cele două coordonate
necesare unui roman, după părerea Dvs. ?
C.M. Juvenal (Indignarea face versul) și Dante
(Iubirea care mișcă sori și stele), plus ceva percepte biblice, din
care nu exclud „ajungă zilei răutatea ei”, dar numai după ce
159
acela care a semănat vânt a cules ceva furtună.
17. Memento?!
C.M. Orice scriere serioasă trebuie să fie și un
memento. Iar mie îmi place să cred că până și lucrurile
neserioase, la masa de scris, le tratez cu seriozitate.
18. Așadar, memento!, sau cum urase Ioana Mălin, la

debut, scriitorului Constantin Munteanu: ”să aibă forța și
înțelepciunea de a rezista tentației succesului, rămânând semeț
și neclintit el însuși.”
Și totuși... Acum, când cartea este pregătită de tipar,
pornind de la diagnosticul atât de precis din Postfață gazetarului
Mircea Zaharia, că opera dv., în integralitatea ei, poate fi o falsă
”cronică de familie”, la care eu rectific, amintind spusele lui
Andre Gide, că cei mai prolifici scriitori au scris o singură
operă, opera vieții lor (aș susține, repetând: opera universului lor
sufletesc), îl întreb pe scriitorul Constantin Munteanu, cu care
am vorbit deja despre cum i-au fost retezate penele aripilor de
către Tezele din iulie, 1971: ați avut vreun moment de mare
tristețe (legat de patima pentru scris, evident, nu de publicare),
urmat de bucuria rezolvării?
C. M. Da! Și nu știu dacă l-am ”exploatat” cum trebuie
în paginile scrise. Era după vreo 2 ani de la venirea mea la CFS
Săvinești, scriam parcă să nu-l dezmint pe Pliniu cel Bătrân 9 și,
cum transpare în cărțile mele, locuiam în garsoniera de confort
5 din Cartierul Lenin, căruia îi umplusem un perete cu cărți de
literatură, că mașinile care mă aduceau de la Săvinești, când nu
făceam ture prelungite pentru terminarea vreunei experimentări
ori vreunei puneri în funcțiune a unei noi instalații, cam cum se
întâmplă în ”Ziua magnoliilor viscolite” – ce vremuri, ce
vremuri!... –, autobuzele mă ”descărcau” în apropierea
9
Nulla dies sine linea – Nici o zi fără 160
o linie (lat.)
librăriei centrale, unde doamnele Zamfiroiu, Ștefan, Matei,

prietene ale cititorilor avizați, îmi rețineau întotdeauna noile
apariții editoriale – ce vremuri!, cine te-ar crede azi că ți se
oferea uneori câte o carte bună ținută anume pentru tine sub
tejghea?!... Singurul element bun din confortul oferit de
cămăruța mea de confort 5 era parchetul – un parchet frumos,
pus perfect, pe care eu îl spălam periodic cu petrosin, îl dădeam
cu ceară de parchet și-l lustruiam cu un rest de flanelă din lână,
cum văzusem la familia prietenului meu Ilie din București. Într-
o zi, am primit somație de la Administrația uzinei să restituim
”cazarmamentul” și eram anunțați (cei ce primiserăm așa ceva)
că ni se va reține din salariu chiria acestuia, în cazul meu, cam
două treimi din salariu. Cică se făcea un inventar. Cu ceva
stimulent/șpagă, cel de la Administrație avea să găsească
undeva un pat de fier, așa că mi l-a lăsat pe al meu, căruia îi
aplicasem deja o vopsea de calitate și-i îmbunătățisem arcurile
cu benzi de cauciuc. Salteaua reumplută cu lână adusă de acasă
și cârpe dărăcite excelent cu un an în urmă la un atelier de prin
Mărăței mi-am oprit-o, dând la schimb una găsită aruncată
printr-o grădină părăsită. Lenjerie aveam de acasă, de la
mama. Doar masa cu cele două scaune au lăsat locul gol. Ori,
pe un scaun, la masa de scris, era locul meu favorit, până la ore
târzii din noapte, iar sâmbăta, până în zori – ”A scrie este o
detenție” spune un scriitor francez. (Pe masă țineam la
îndemână pick-up-ul cuplat la radioul Neptun, plăcile de vinil,
dicționarele de maxime, și, evident, manuscrisele; uneori, vreo
vodcă rusească pentru musafiri/e stilați/te.) Tocmai se
dărâmase podul de lemn de peste Cuejdiu spre Roman și se
înălța unul din beton, actualul. Cu o sticlă de un litru de vodcă
românească de 26 de grade și care costase vreo 30 de lei, într-o
după-amiază mi-a fost adusă acasă o masă de scris excelentă,
făcută de dulgheri, să fim înțeleși; negeluită, adică, dar foarte
comodă. Între timp, după proiectul meu, făcusem, ajutat de
161
sudorul secției unde lucram, un fotoliu – poate cel mai

confortabil pe care am stat vreodată la masa de scris. Și uite
așa, am parcurs cele două mari momente din sufletul meu de
tânăr scriitor: deznădejdea și bucuria.
La masa aceea mi-am scris toate piesele de teatru
reunite în volumul ”A fluierat în timpul Evangheliei”, ”Valea
Râsului”, jucată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, piesa
pentru Televiziune ”Iubirea mea cu zurgălăi”, cu care am luat
primul Premiu la Televiziune, romanul ”Singurătatea dinspre
ziuă”, patru scenarii pentru Teatrul radiofonic și vreo trei
sferturi din ”Ziua magnoliilor viscolite”...
19. Apoi te-ai căsătorit, ca să zic așa. Îmi dai voie să-ți mai
pun o întrebare? Tot ai vorbit de originea soției tale. Ce s-ar fi
întâmplat dacă venea nu numai cu ceva ”sânge albastru”,
descoperit abia după 1989, cum zici, ci și cu niscaiva avere din
ce-or fi avut străbunicii din Crimeea?
C. M. Poate că mi-ar fi plăcut să am soarta lui Alan
Squier 10, soția să mă țină un an-doi pe Coasta de Azur. Dar
oricum, purtând în mine ”indignarea face versul” și ”iubirea
care mișcă sori și stele”, sigur m-aș fi întors, mai încărcat cu
ceva experiență (și indignare, evident), la masa de scris. Sunt
armele cu care m-am născut.
10
Aluzie la piesa de teatru Pădurea împietrită
162 de Robert E. Sherwood.
FRAGMENTE CRITICE
■ […] Iubirea mea cu zurgălăi înseamnă un debut -

eveniment. Constantin Munteanu își face o spectaculoasă
intrare în literatura noastră dramatică actuală. Frazele
convenționale de încurajare și elogiu «la început de drum» nu
își au aici locul. În ce măsură piesa este autobiografică, credem
că este ultima întrebare pe care trebuie să ne-o punem, deși,
suntem convinși, ea a preocupat mulți spectatori. În fața unui
anume limbaj artificial al pieselor contemporane, s-a identificat
nu o dată autenticul artistic cu cel biografic, negându-se (sau
punându-se la îndoială) implicit dreptul ficțiunii de a avea
sublimul firesc al «lumii» de sine stătătoare. Piesa lui
Constantin Munteanu are destul de rara capacitate de a fi
convingătoare și ca univers psihologic și ca dialog. […] are
ceva din grația dură și neliniștită a pieselor tinerilor autori care
au marcat dinamica teatrului modern. (Ioana Mălin, pseudonim
pentru Prof. univ. Antoaneta Tănăsescu, Facultatea de Litere București,
România Literară, 15.03.1973)
■ Iubirea mea cu zurgălăi de Constantin Munteanu a

transmis o candoare pasională, adolescentină, de simpatic
narcisism. Autorul se proiecta, parcă, în protagonist
(remarcabil, cu totul remarcabil actorul Vistrian Roman).
Nimeni sau aproape nimeni nu-l merita pe el, eroul, nici chiar
iubita care-l aștepta la cină cu lumânări aprinse; nimeni sau
aproape nimeni nu-l înțelegea , nici chiar șefa specialistă, dar
specialistă, vai, în torturi de ciocolată! Nu-i nimic. El e tânăr și
o să-și găsească o altă iubire care să-l înțeleagă, care să nu-și
bată joc că deși e inginer scrie piese de teatru; că scrie piese de
teatru și nimeni nu i le joacă. Peste unele stângăcii acționa
163
eficace farmecul unui donchișotism invers. Hidalgo-ul doarme

noaptea în uzină, din dragoste pentru realizabil, nu pentru
năluci. (Ecaterina Oproiu, Contemporanul, 23.03.1973)
*
■ […]TV a prezentat marți seara, în premieră, piesa

distinsă cu premiul al II-lea la concursul de scenarii din 1972:
Iubirea mea cu zurgălăi de Constantin Munteanu. Iată deci, că
așa cum am prevăzut, rezultatele concursului de scenarii
organizat de televiziune rezervă în continuare surprize plăcute,
chiar foarte plăcute, pentru că Iubirea mea cu zurgălăi ascunde
sub acest titlu nefericit o excelentă piesă, superioară evident
Accidentului( Cristian Munteanu n.n.), distinsă cum se știe, cu
premiul I (nu fac aici proces de intenții juriului, ci exprim o
opinie personală). Constantin Munteanu (inginer fizician), scrie
teatru cu siguranța și cu abilitatea unui autor cu vechi state de
serviciu. Piesa sa (cu care debutează acum public), are un firesc
al replicii, al situațiilor și al reacțiilor psihologice pentru care l-
ar putea invidia mulți dramaturgi „de meserie”. (Aurel Bădescu,
Contemporanul, 9.03.1973)
*
■ Piesa (Iubirea mea cu zurgălăi, n. n.) reprezintă

debutul în dramaturgie al unui tânăr fizician de la Săvinești:
Constantin Munteanu […]. Acest debut dramaturgic a avut
marea șansă să se întâlnească cu o excepțională echipă de
realizatori […]. Rar personaj care să fi fost înzestrat cu atâta
firesc, inteligență și farmec. Înzestrat de autor, dar mai cu
seamă de interpret. (Vistrian Roman, n. n.) (A[l.] M[irodan])Rev.„
Cinema”, nr.4, 1973)
*
■ Dovedind o forță de penetrație specială în universul
cu posibilități al actorului, Nicolae Scarlat a știut să valorifice
actorii și personajele și să-i dăruiască
164 lui Constantin Munteanu,
implicit și publicului, o Vale a rîsului reală, vie, un spectacol în

care regăsești lumea adevărată cu oameni adevărați.
Ingenioasă, în clasicitatea ei, ni s-a părut scenografia
semnată de Mihai Mădescu. În tonuri picturale, Mihai Mădescu
a refuzat de asemenea tentațiile decorului sugerat. Credincios
colaborator al teatrului din Piatra-Neamț, el știe că soluțiile
spațiului tridimensional nu s-au epuizat, că verticala scenei nu
este încă suficient explorată. Iar în spectacolul Valea Rîsului
Mihai Mădescu a impus personalitatea „colțului de lume”. (Paul
Tutungiu, Rev. Teatrul, iunie 1974)
■ […] a fost unul spectaculos (debutul în teatrul TV, n.

.n), Iubirea mea cu zurgălăi impresionând prin firescul,
cadența alertă și, uneori, causticitatea replicilor, prin tensiunea
situațiilor, prin candoarea adolescentină degajată, dar și
printr-o viziune critică, nonconformistă (un soi de
«fluierat în biserică), amintind multora de creațiile «tinerilor
furioși». (Victor Durnea)
■ O nouă piesă «Dosarul cu sânziene» […] confirmă

un destin literar dintre cele mai interesante […].
În «Dosarul cu sânziene», Constantin Munteanu este, ca
și în «Iubirea mea cu zurgălăi», partizanul adevărului, aspirând
continuu spre armonie și echilibru. (Ioana Mălin, România Literară,
1975 )
*
■ Iată-l, după doi ani, pe acum mai bătrânul cu doi ani
Constantin Munteanu, revenind la televiziune cu o nouă lucrare.
165
Scrisori apocrife, în căutarea consacrării… Comparând numai

titlurile (cu Iubirea mea cu zurgălăi, n.n.) și ne dăm seama că o
evoluție s-a produs: primul era un titlu pășunist-șăgalnic, al
doilea este un titlu prețios intelectual. Titlul denunță însă și un
alt mod de a scrie. Constantin Munteanu a început să
„construiască” să facă arhitectură dramatică, nu mai
povestește întâmplări de-a valma, așa cum i le-a oferit
experiența, ci le organizează, le conduce spre ceea ce dorește să
demonstreze, să comunice, le conduce, pot spune cu dexteritate,
cu tehnică. Scrisori apocrife nu mai seamănă cu hâtrii și
campeștrii zurgălăi, de acum doi ani; e o lucrare cu ambiții,
concepută cu o poveste dacă nu complexă, în orice caz
complicată, cu o grijă aparte pentru nuanțe, pentru portretizare,
pentru marcarea dialecticii sentimentelor. A dispărut
prospețimea frustă a povestirii de debut și a apărut ceea ce s-ar
putea numi conștiința profesională, etapa la care autorul nu mai
istorisește ci compune. E un câștig? E o pierdere? Și una și alta,
s-a câștigat meșteșug dramatic și acuratețe literară, s-a pierdut
senzația de autenticitate, de fapt trăit. Scrisori apocrife are o
schemă, un subiect, lucru aproape ca în melodramă, o
compoziție legată, chiar prea legată ca să nu se vadă legătura
(cusătura). (Dumitru Solomon, Rev. Teatrul, nr.3,1975
■ Roman inspirat din actualitatea imediată (Zaruri de

cretă, n. n.), scris cu vioiciune de reporter și într-o tehnică
amestecată, ce uzează, pe rând sau concomitent, de procedeele
povestirii simple, de monologul interior, de retroproiecții, de
dialogul fragmentar, de polifonie, toată această construcție
ridicându-se, săvârșindu-se, într-un ritm strivitor, ca de imagine
cinematografică. (Laurențiu Ulici, România Literară, 22.04.1976)
*
166
■ […] autorul insistă asupra corupției ca factor

dizolvant al interesului profesional și, deopotrivă, ca sursă de
nivelare sau chiar de răsturnare a valorilor, fără să încerce o
despărțire maniheistă a apelor de uscat, dar și fără să caute mai
în adâncimea lucrurilor, Constantin Munteanu luminează totuși
cu exactitate specificul contemporan al muncii industriale,
evocând cu simplitate efortul spre eficiența reală a unor
personaje și incompetența sau manevrele de culise ale altora.
(Laurențiu Ulici)
*
■ […] romanul (Ziua magnoliilor viscolite, n. n.) […]
se dovedește solid, construcția epică e riguroasă, tema aleasă
indicând ea singură un autor fără temeri, cu viziunea limpede și
cu percepția realității în punctele esențiale.
Principala calitate, dacă nu consemnăm acum
remarcabila calificație a observației, ochiul dedat investigației
critice, interpretând totul după caz, satiric ori ironic, principala
calitate a romanului, zic, constă în alegerea temei. (A. I.
Brumaru)
*
■ Cu totul „schimbat la față” e Constantin Munteanu,
la a doua apariție editorială, cu Ziua magnoliilor viscolite
(Cartea Românească, 1979). Romanul de debut, Zaruri de cretă
(Junimea, 1976) era o relatare seacă, în stil de proces - verbal,
a câtorva întâmplări din viața unei mari uzine […]. Viața din
combinat, dezgolită de lozinci și idealizări, constituie o „materie
primă” prielnică unei cărți-document. Cred că aceasta e
formula ideală pentru Constantin Munteanu, al cărui scris are
vervă caustică și capacitatea de a construi, din câteva tușe,
conflicte și caractere puternice. Experiența lui de dramaturg se
resimte aici și, mai ales, în dialogul tensionat, în replicile acide,
167
suculent satirice. Mai puțin reușite sunt scenele lirice. (Sorin

Pârvu, Convorbiri literare, nr.2, 1980)
*
■ Ceea ce reține de îndată atenția parcurgând paginile
acestei scrieri (Zaruri de cretă) este naturalețea
reportericească a faptelor ei și a oamenilor. Fără a-și pune cu
toată gravitatea problema unei proze scrise cu responsabilitate
profesională, Constantin Munteanu nu dorește altceva decât să
dea la iveală un roman «ca în viață». (Nicolae Ciobanu, Luceafărul,
03.07.1976)
*
■ Teatrul „de actualitate” se bucură de succes pe micul
ecran. Să ne amintim de acel teatru-dezbatere, în care
numeroasele scrisori ale telespectatorilor propun soluții pentru
viitorul destin al eroilor, sau ciclul „Oameni ai zilelor noastre”
ale cărui scenarii se bucură de un mare interes. Exemplu:
scenariul TV Dincolo de munte de Constantin Munteanu, o
secțiune în viața unei uzine, o interesantă dezbatere despre
muncă, prietenie, creație și răspundere. În plus, un remarcabil
rol pentru Emanoil Petruț (directorul) și o bună echipă de
actori, dintre care numim pe Lucia Mureșan, Traian Stănescu,
Anca Neculce-Maximilian și Petrică Vasilescu. (Mircea Florin
Șandru, Luceafărul, 11.09.1976)
■ Comparativ cu Zaruri de cretă (1977), nu mai găsim

aici (Ziua magnoliilor viscolite) amănunte tehnologice
obositoare, ci observația alunecă vizibil asupra unui foarte
mare număr de personaje, unele atinse numai în treacăt, altele
studiate cu atenție în imprevizibila lor mișcare, ceea ce conferă
cărții culoare și dinamism. Prin franchețea incursiunii în
cotidian, l-am alătura pe Constantin Munteanu unei mai noi
pleiade de prozatori – Mircea-Valer Stanciu, Gabriela
168
Adameșteanu, Mircea Nedelciu – „realiști” ai detaliului dur din

mediile economice, aplecați spre nuditatea secvenței grotești de
viață, din care eliberează semnificații neașteptate. Ei relatează
cu o lapidaritate aproape reportericească, trec cu iuțenie de la
o circumstanță la alta, apelând la tonul narativ lipsit de
complexe. În această istorisire frustă, lui Constantin Munteanu
îi izbutesc câteva chipuri malefice feminine, acționând cu grație
și superioritate felină ori tentaculară în labirintul
cvasimatriarhal al combinatului. Impresia de necontrafăcut
conferă cărții de față – în pofida unor pasaje de subită infatuare
a eroului, devenit spaimă a orașului prin ecoul pieselor ale
radiodifuzate! – o notă de autentic, în stare să o încadreze în
literatura unei generații preocupate de menirea actuală a
epicului. (Cristian Livescu, Ateneu, iunie 1980)
*
■ Autorul își propune o incursiune psihologică pe

traseul multiplu semnificat al vieții, răscolind caractere abjecte
de carieriști […]. Pentru unii, «cursa rapidă» are semnificația
unei șanse oferite de viață. […]. Toate secvențele de viață
derulate duc, în final, la concluzia că «viața nu-i o cursă rapidă,
în care […] să te urci și să stai comod până la stația terminus».
(Tatiana Mihuț)
*
■ Un romancier care are ceva de spus este Constantin
Munteanu. Diluând puțin tușele, un autor mai parcimonios ar fi
alcătuit din „materia primă” a ultimului său volum, Cursa
rapidă (Junimea, 1982), câteva cărți de loc „subțirele”. Se
consumă tragedii, se încrucișează destine – fiecare ar putea
constitui focare separate. Pe Constantin Munteanu nu-l
interesează însă, aici, traiectoriile individuale, ci punctul de
169
intersecție, momentul adevărului. Clipa aceasta privilegiată, în

care nu ai șansa să pretinzi că ești altceva decât ești, o
declanșează situația-limită. Ceea ce se întâmplă înainte este
doar o acumulare de energii în vederea combustiei finale. De
unde scriitura încrîncenată și febrilă, aptă să comunice dintr-o
suflare. (Sorin Pârvu, Cronica, 09.04.1982)
■ Fructificând cadrul scenografic de un fantezism

inspirat al tinerei scenografe Doina Antemir, regizorul Florin
Fătulescu transformă Studioul într-o cutie de rezonanță,
urmărind particulare revelații ideatice și amplificări sensibile,
poetice în același timp. Se alternează subtil planul realist cu cel
imaginar. Interpreții Nina Zăinesccu și Radu Negoescu
realizează nenumărate momente tulburătoare. Turul de forță al
tinerilor realizatori se numește: talent, dăruire, susținere
interioară și are un efect electrizant asupra sălii. Așadar, un
promițător început de drum, o exemplară valorificare a piesei
românești, originale. (Natalia Stancu, Scînteia, 06.04.1982)
■ Scriind reportericește, cum spuneam și altădată, autorului

nostru nu-i place (și nici nu-i reușește) să fie liric sau patetic. El
mizează mai degrabă pe pulsațiile veridicității, pe observația gestuală
sau de atitudine, transcriind direct, fără explicitări împovărătoare.
(Cristian Livescu)
■ …filmul [Sezonul pescărușilor, n. n. ] închide în el o

periculoasă parabolă: destinul unei generații de intelectuali,
170
abandonul în brațele puterii, trădarea de sine, anularea

personalității într-un context dictatorial […] răsturnarea
valorilor, doctoratul ca o mare potemkiniadă. (Eugenia Vodă)
■ Pe scriitor îl cheamă Constantin Munteanu, iar cartea

care-mi stăruia în minte, poate și pentru că, la Piatra-Neamț, în
zilele acelea, era ger și viscolea mult, se numește Cursa rapidă,
adevărată «corabie a nebunilor» ducând la bordul ei personaje
din toate straturile societății, parabolă a vieții însăși, navigând
prin furtuna nimicitoare și întroienirea atotstăpânitoare ce
subjugaseră România acelor ani. Am descoperit cu bucurie că
autorul era în sală, alături de alți intelectuali ai orașului,
încrezători în schimbarea țării. (Dan-Radu Rușanu)
■ Salut, așadar, reeditarea la Iași a romanului de

succes Ziua magnoliilor viscolite cu sentimentul unui veritabil
remember ce ne pune în gardă față de orice exces care ne-ar
putea trimite înapoi în teritoriile umilinței, într-un alt timp și
într-o altă Siberie – România anilor ’80, un infern în continuă
perfecționare, cu orizont halucinant, din care evadam numai
prin artă și izbucneam spre înalturi doar prin iubire, ceea ce
încearcă și personajul central al acestui roman, incurabil
vânător de fluturi – un vânător prea mic pentru niște fluturi
care, mai întotdeauna, învârt «morile de vânt ale vremurilor…»
(Valentin Ciucă)
171
Momentele cheie în desfășurarea narațiunii (în

■
romanul Ziua magnoliilor viscolite, n. n.), cum ar fi avaria și
punerea în funcțiune a separatorului, sunt remarcabile ca
rezolvare epică prin tensiunea și concentrarea timpului în fraze
scurte, ritmice de o dinamică evidentă. (Valentin C. Sava, Cronica
literară)
■ Constantin Munteanu a vrut să facă și roman social,

și roman personal, și jurnal de creație. Urmărirea unei singure
traiectorii ar fi fost, probabil, mai profitabilă, fie și pentru că ar
fi lăsat deoparte numeroase episoade ce încarcă fără folos
arhitectura. Redus la două sute de pagini, Teona ar fi avut o
mai mare densitate. (Al. Dobrescu)
■ Piesele (din vol. A fluierat în timpul Evangheliei,

n. n.) ne apar ca un stop-cadru din filmul vieții publice a
României anilor ’70 – ’80, când în dialogurile dintre personaje
trebuia strecurată câte o «șopârliță» mult prea mascată pentru
a nu fi deconspirată de cenzura atentă. […] piesele sale au
aspectul unor exerciții de stil, iar dramele prin care trec acestea
nu reies decât din discursul dramatic. (Nicolae Sava)
*
■ Personajele lui Constantin Munteanu (din vol. A
fluierat în timpul Evangheliei, n. n.) au trecut printr-o
experiență tragică provocată de sistemul comunist (fie că e
vorba de nerecunoașterea meritelor profesionale și apoi
marginalizarea unor oameni, evident, de valoare; furtul
intelectual, defavorizarea fățișă a rudelor celor emigrați ilegal;
corupția sistemului judiciar sau colectivizarea, Canalul,
172
pușcăria). Astfel «furia» personajelor devine un fenomen

anticomunist și piesele sunt, esențializat, politice. (Roxana
Răcaru)
*
■ Romanul [TEONA] e plin de reflecțiile scriitorului
Vlădeanu asupra oamenilor și evenimentelor, ca și asupra
muncii literare. Primele au o tonalitate firească, sunt ale unui
om căruia nimic din ce se petrece împrejuru-i nu-i este
indiferent. Nici celelalte nu sunt lipsite de consistență, dar
suferă de oarecare crispare, de parcă personajul ar ține cu
orice preț să ne avertizeze asupra gravității și înălțimii
chestiunilor discutate. (Al. Dobrescu, Convorbiri literare, august 1989)
*
■ Lacrimile tăcerii, probabil cel mai bun roman al
scriitorului – drept care ar fi meritat și un titlu mai fericit –
duce, epic, mai departe „povestea” și poveștile fizicianului
Mihai Vlădeanu din Valea Brîndușelor, scriitor de succes acum,
în periplul din Sânzienii Moldovei în Dallas-ul Texasului de
peste gârlă. Substanța narativă a romanului e bogată, iar desele
referiri la întâmplări consemnate în alte romane, sau
aparținând unor biografii (reale sau imaginare) ale autorului
devenit personaj principal, nu dăunează interesului nostru
pentru acțiunea cotidiană a romanului. Rămân prezente
obsesiile scriitorului, eternele lui angoase – în primul rând
relația tandră cu propriul scris – obsesia dreptății, libertății, a
răstălmăcirii istoriei și a sistemului axiologic care asigură
perenitatea. Cum ziceam mai la deal, parantezele și referirile la
alte romane nu dăunează lecturii – ele doar condimentează,
clarifică și dau parfum unei situații – fiind, în mod programat,
cheia în care trebuie citit acest roman: „Mă frământă ideea că
retrăiesc drama personajelor mele scrise cândva; acum mă
173
scriu ele pe mine, aceeași melodie, dar în altă gamă...” Citiți

cartea plecând de la această frază și veți avea în față o foarte
frumoasă (și imposibilă) poveste de dragoste, un prilej de a vă
testa propria sensibilitate și de a vă confrunta cu una dintre cele
mai personale imagini a lumii de peste Ocean.[…] autorul
acestui text are reale virtuți de scenarist și dramaturg. Așa că
nu m-aș mira dacă „Lacrimile tăcerii” ar deveni scenariul unui
film de succes. (Mircea Zaharia, Ceahlăul, 30.08.2010)
*
■ Constantin Munteanu, căruia i se pot reproșa și unele
neîmpliniri (unele replici prea lungi, contrar tensiunii create și
a ritmului alert al acțiunii, uneori cu un conținut tezist,
moralizator; altele au mai fost rostite și de alte personaje ale
altor dramaturgi), în aceste piese scrise în prima perioadă a
creației sale și care, cu excepția celei intitulate «Șerifii» sau
«Nimic despre sânziene», au rămas în sertarul autorului până
acum, Constantin Munteanu, deci, se dovedește un cunoscător
și bun mânuitor al instrumentelor unui dramaturg care știe să
tensioneze acțiunea în ritm crescendo spre punctul culminant
amânând deznodământul care cititorului / spectatorului îi este
imprevizibil; alege cu grijă numele personajelor (Costin / Miron
Costin; Dan / Daniel din «Groapa cu lei»; Dana / Diana;
Cezar, Pocăitul, Visătorul ș. a.) și, nu în ultimul rând, știe să
strecoare întrebări existențiale și esențiale, să-și exprime crezul
său artistic. (Constantin Tomșa)
174
BIBLIOGRAFII
A.- Bibliografie de autor
I.- din periodice

1. – articole:
 Creație și realitate, Constantin Munteanu, România
Literară, 28.07.1977, p.16;
 Nimic despre Sînziene, Teatrul, 1/1978;
 Filme interzise: Sezonul pescărușilor în „epoca de aur”,
Revista „Cronica”, nr.7,8/1990;
 Musca și laptele, Realitatea, 15.08.2006;
 Băieții deștepți (și săraci) ai cărților, Realitatea de Neamț,
08.08.2007;
 Prezențe nemțene – Nasc și la Moldova oameni, Ceahlăul,
26.11.2008;
 În numele tatălui, (Monitorul de Neamț, 1. 07. 2009; Apostolul,
115/2009)
 Săndescu… (Tabletă de scriitor), 14. 07. 2004, Ceahlăul;
 Bătrânii (Tabletă de scriitor), 23. 01. 1991;
 Ca să ne privim în ochi cu demnitate (Tabletă de
scriitor), 11. 12. 2004;
 De toamnă (Tabletă de scriitor), Ateneu, 10/1985;
 Te uită cum plânge Decembrie…, Ceahlăul, 22. 12. 2004;
 Sturdza, Ceahlăul, 22. 02. 2006;
 Baghiu sau elogiul cărților, Ceahlăul, oct 2018, Dor de Neamț,
30.10.2018;
O zi însorită (frag. din romanul Teona, în curs de apariție la
175
[Ed.] Junimea), XXII, 7/1985; Ateneu;

Tânărul scriitor se implică și în contemporaneitate
(dezbatere organizată de Ateneu în jud. Neamț), [participă]: Cristian
Livescu, Adrian Alui Gheorghe, Daniel Corbu, Aurel Dumitrașcu,
Nicolae Sava, Constantin Munteanu, Lucian Strochi, 2/1987;
Tudor Alexander, «Fugarii», B., Ed. «Casa Școalelor»,
1994, XXXII, 6/1995;
«Sezonul pescărușilor», cenzurat, Ceahlăul, 29. 12. 1989.
2. – Interviuri:
• Amironoaie Ioan: Apele s-au învolburat și mai mult,
Monitorul de Neamț, 29.08.2009, p.12;
• Amironoaie Ioan: „Durerile țării mele sunt și ale
mele”, Monitorul de Neamț, 03.05.2013, p.4-5;
• Bitel Edgard: ”Scriitorul față în față cu alegătorii”,
Acțiunea, 16.05.1990;
• Cosmescu Nae: La televiziune: „Debutul unui
dramaturg fizician: Constantin Munteanu”, Scînteia Tineretului,
06.03.1973;
• Coroiu Constantin: „Încarcerarea pescărușilor”,
Evenimentul de Iași, 08.04.1994, p.9;
• Livescu Cristian: „M-au interesat oamenii dintr-un
oraș, dintr-un combinat chimic”, Ceahlăul, 09. 09. 1989;
• Sava Nicolae: «Toate listele sunt dominate de
oameni de afaceri. România însăși pare un imens talcioc»,
Ceahlăul, 25. 11. 2004;
• Tudose Viorel: „Visez o piesă semnificativă despre
viața uzinei…” – „Trei întrebări pentru… fizicianul Constantin
Munteanu”, Ceahlăul, 03.02.1973;
• Eugen Tureschi:Cât adevăr, atâta valoare...,
Ceahlăul, 28. 09. 1985;
• Zaharia Mircea: Literatură și politică - de vorbă cu
176
scriitorul Constantin Munteanu, Ceahlăul, 08.10.2008;

• Ghici cine vine la cină? la TVR Iași, 23.04.2016.
II.- în volum:
1. Teatru:
A fluierat în timpul evangheliei, (Editura Universal Dalsi, anul 2003).
2. Romane:
 1. Zaruri de cretă, (Editura Junimea din Iași, 1976);
 2. Ziua magnoliilor viscolite, (București, Editura Cartea românească,
1979);
 3. Cursa rapidă, (Editura Junimea, Iași 1982);
 4. Vremea brândușelor, (Editura Cartea românească, București 1984);
 5. Teona,( Editura Junimea, Iași, 1989);
 6. Sfârșitul înserării, (Editura Cartea românească București 1989);
 Patru dintre acestea(cele de la 3 la 6) sunt republicate la Editura
Junimea, într-o nouă ediție, în 2008;
 7. Zodia bâlciului, (Editura Plumb, Bacău 1995);
 8. Maria, prințesă de Place Pigalle, (Bacău, Editura Plumb 1995);
 9. Lacrimile tăcerii, (Editura Business Adviser, București, 2010);
 10. Cristina (I. – Pentru o salbă de mărgele; II. – Doamna în
hermină albă; III. – Groapa cu lei;
IV. – Steaua polară), (Editura „Junimea”, Iași, 2012- 2013);
 11. Viața la second hand(I. – „Femei cardinale”, II. –
„A trecut un scriitor…, III. –
„Bufonul sorții”), (Editura „Junimea”, Iași, 2012- 2013);
 12. Stăpânul licuricilor, (vol. I – Dimineața unor doamne; vol.
II – După-amiaza unor domni (Editura Inspirescu, Satu-Mare, 2015);
 13. Singurătatea dinspre ziuă sau Amintiri din Cartierul
Lenin, (Editura Crigarux, 2017).
177
I. Scenarii
Teatru TV
 Iubirea mea cu zurgălăi (premiul al II-lea la
Concursul de scenarii pentru teatrul TV, 1972) ce va fi pus în
scenă și transmis pe post în martie 1973, regia Letiția Popa;
■ Scrisori apocrife, 1975;
■ Dincolo de munte, 1976; Premiul II la Concursul de
scenarii pentru teatru TV în 1975, regia Letiția Popa;
■ Vocație, 1977; Premiul II la Concursul de scenarii
pentru teatru TV în 1976;
■ Cu zâmbetul pe buze, 1977 (premiată în 1978, dar nu
va primi girul cenzurii);
■ Vremea sânzienelor, 1978;
■ Florile amintirilor noastre, 1983.
Teatru radiofonic:
■ Trenul din zori, 1974;
■ Cursa de Brașov, 1974;
■ Magnolii pentru un măgar, 1975;
■ Dosarul cu sânziene, 1975;
■ Oameni la cumpănă de ani, 1977;
■ Urgența, 1981;
■ Vântul de februarie; 1981;
■ Vina florilor, 1983;
■ Vorbește-mi de tata, 1984;
■ Prima ninsoare, 1985;
■ Poeme pentru schimbul trei, 1987;
■ Prietenie trădată, 1994.
Teatru:
■ Valea râsului, Teatrul Tineretului, Piatra-Neamț, 1974;
■ Nimic despre sânziene, Teatrul Popular ”Matei Millo”
Suceava, 1978;
178
■ Nimic despre sânziene, Teatrul Dramatic Brașov, 1982.
Film
■ Sezonul pescărușilor (regia Nicolae Oprițescu),
interzis în 1984, premiat în 1990.
B.- Bibliografie critică și istorie literară
I. – în periodice:
 Amironoaie Ioan: Comedia contemporană sau fețele

realității, Monitorul de Neamț, 03.05.2013, p.4-5;
 Bădescu Aurel: La televiziune: „Iubirea mea cu
zurgălăi”, Contemporanul, 09.03.1973;
 A.M. Un concurs bine lansat și televiziunea s-a
îmbogățit cu un repertoriu de piese originale, Revista Cinema,
nr.4/1973, p.48;
 Brumaru Alexandru I.: CARTEA: Ziua magnoliilor
viscolite, Cuvântul nou, 31.01.1981;
 Ciobanu Nicolae: Cartea de debut, Concursul
editurii Junimea (II), Luceafărul, nr.27, 03.07.1976, p.2;
 Coroiu Constantin: Încarcerarea pescărușilor,
Evenimentul de Iași, 08.04.1994, p.9;
 Durnea Victor: Un tânăr „furios” în frîul cenzurii,
Constantin Munteanu, Revista Română, decembrie 2005, p.6;
 Epure Adrian: Cum a fost ostracizat „Sezonul
pescărușilor” din cauza „polimerilor” tovarășei, Adevărul, 11-13
mai 2018;
 Friduș Alexandru I.: tv., Revista „Cronica”, 16.03.1973;
179
 Gheorghiu Lidia: Nimic despre sînziene de

Constantin Munteanu, Drum Nou, 04.04.1982, Brașov;
 Ioan Aurel: Nimic despre sînziene de Constantin
Munteanu, Revista „Astra”, nr.4, 1982;
 Lamatic Corneliu: Valea Rîsului, de Constantin
Munteanu, Ceahlăul, 25.05.1974, p.6;
 Livescu Cristian: Ziua magnoliilor viscolite, Revista
„Ateneu”, nr.142, iunie 1980, p.15;
 Livescu Cristian: Constantin Munteanu
„Cursa rapidă”, Ceahlăul, 17.04.1982, p.4;
 Mălin Ioana: Un debut – eveniment, România Literară,,
15.03.1973, p.23;
 Mălin Ioana: Dosarul cu sînziene, România Literară,
1975, p.17;
 Mălin Ioana: Radio-Televiziune; Început de stagiune,
România Literară, 16.09.1976;
 Modorcea Grid: Sezonul rataților, Baricada, nr.38,
02.10.1990, p.9;
 Oproiu Ecaterina: Televiziune: Concursul, Revista
„Contemporanul”, 23.03.1973;
 Pîrvu Sorin: Uzina și viscolul, Revista Cronica”,
09.04.1982, p.4;
 Pîrvu Sorin: Constantin Munteanu „Ziua
magnoliilor viscolite”, Convorbiri literare, nr.2, 1980;
 Sava Valentin: Romanul unei vîrste, Revista „Petrodava
culturală”, 1980, p.9;
 Solomon Dumitru: Evoluție, Revista „Teatrul”, nr.3,
1975;
 Stancu Natalia: Repertoriul, ținuta spectacolelor –
expresii ale răspunderii față de public, Scînteia, 06.04.1982, p.4;
 Stancu Natalia: Filmul unei amare victorii – Sezonul
180
pescărușilor, Adevărul, nr.234, 29.09.1990;

 Șandru Mircea Florin: Muncă și pîine, Luceafărul,
nr.37/11.09.1976, p.4;
 Tomșa Constantin: Note de lector; Constantin
Munteanu – A fluierat în timpul Evangheliei. Teatru, Revista
„Asachi”, nr.180, februarie 2004, p.10;
 Tomșa Constantin: Prologul unei trilogii (Lacrimile
tăcerii, de Constantin Munteanu), Revista Conta, nr.4/2010, pp.196-
199;
 Tomșa Constantin: O frescă a societății românești
(Cristina, de Constantin Munteanu), Revista Conta nr.12/2012;
 Tomșa Constantin: Jurnal de lectură – Comedia
contemporană, de Constantin Munteanu (un document despre
starea prezentă a României), Revista Antiteze, nr.34(2)/2013;
 Tomșa Constantin: Note de lector, Constantin
Munteanu, Stăpânul licuricilor, I-II, Editura Inspirescu, 2015; Revista
Antiteze, nr.4, 2016;
 Ulici Laurențiu: Prima verba, Junimiștii(IV), România
literară, 22.04.1976, pag.11;
 Zaharia Mircea: Constantin Munteanu: Lacrimile
tăcerii, Ceahlăul, 30.08.2010.
II. – în volum:
 Durnea Victor, Constantin Munteanu, fișă în Dicționarul

enciclopedic al literaturii române, ediția a II-a, Editura
Univers Enciclopedic, București 2020, vol. 4;
 Fluturel Vasile, A trecut un scriitor, în vol. Cu slovele pe
masă, Editura Princeps Multimedia, Iași, 2019, pag.58;
 Pîrvu Sorin, Chipul din apă. Între conceptual și senzorial
181
(Iași: Junimea, 1998);

 Prangati Constantin, Dicționarul oamenilor de seamă din
județul Neamț, Editura Crigarux, 1999, Piatra-Neamț, pp.169-170;
 Tomșa Constantin, Contemporani cu ei, Editura Timpul,
Iași, 2009;
 Tomșa Constantin, Un dicționar al literaturii din județul
Neamț, – de la copiști la suprarealiști – (secolul al XV-
lea – 2012), Editura Crigarux și Editura Cetatea Doamnei, Piatra-
Neamț, 2014;
 Tomșa Constantin, Personalități ale culturii din județul
Neamț, Calendar, Editura Crigarux și Editura Cetatea Doamnei,
Piatra-Neamț, 2014;
 Ulici Laurențiu: Literatura română contemporană I.
Promoția ’70 (1995).
182

POSTFAȚĂ
Să auzi muzica manuscrisului…
Există o maximă care spune că un gentleman adevărat nu discută
niciodată despre fostele iubite sau despre prietenii cu care s-a îmbătat în
tinerețe – ceea ce este o minciună gogonată, scornită de mine chiar
adineauri. Îmi cer scuze. Și totuși, dacă ar exista o asemenea maximă,
cred că ar mai adăuga o condiție: să nu vorbești/scrii despre lucruri –
adevărate sau false – care ar eroda imaginea unei persoane publice. N-ai
cum să fii mai eficient decât timpul. Așa cred eu. Dar după cum știe mai
multă lume, eu nu sunt un gentleman adevărat, deci nu am motive să mă
cramponez de asemenea fleacuri. Și totuși m-am simțit stânjenit când
am acceptat rugămintea prietenului meu Constantin Tomșa de a fi
redactor de carte volumului pe care tocmai l-ați răsfoit/citit – fiecare
după chef și apetență. Iar dl. Constantin Tomșa nici nu știe în ce s-a
băgat…
Un eseu monografic este un lucru gingaș; și pentru cine îl scrie și
pentru cel care își pune la bătaie viața și opera. Pe de o parte, actul critic
se exersează asupra unui autor care poate strâmba oricând din nas fiind
extrem de viu și de sensibil. Pe de altă parte, autorul însuși, deși flatat,
poate avea un sentiment ciudat: un „Oscar” pentru întreaga activitate,
un premiu „Opera omnia”, o monografie, chiar dacă sunt glorioase,
amintesc parcă de o piesă a lui Samuel Beckett, „Sfârșit de partidă”.
Din fericire, Constantin Munteanu e un tip tonic și optimist. Tot din
fericire, actul critic semnat de „cititorul avizat” care se consideră
Constantin Tomșa este nepărtinitor și neiertător: și când îi place și când
nu-i place ceva, o spune în gura mare, cu toată inima.
În ceea ce mă privește, mă știu cu dramaturgul Constantin
Munteanu de vreo juma' de secol, înainte de a se dovedi un romancier
de cursă lungă, de pe vremea când amândoi eram îndrăgostiți de Teatrul
Tineretului. I-am citit primul roman scris cu creionul pe un caiet
studențesc și l-am „sictirit Dumnezeiește” (vorba lui Marin Sorescu), de
credeam că nu mai pune mâna pe pix toată viața lui. Eu așa aș fi făcut.
Nu m-a ascultat decât parțial și a perseverat: a dovedit că are talent și
crede în el, e tenace, rezistent și a reușit să-și păstreze furia și candoarea
(o fi bine, n-o fi bine?). Citind pe îndelete eseul dlui. Tomșa, mi-am
retrăit aproape toată tinerețea și am lăcrimat sau înjurat, după caz,
pentru că am cunoscut mai toate personajele evocate. Oricum, a fost o
lectură bună.
183
Sarcina redactorului de carte n-a fost una prea dificilă, pentru că a

avut pe masă un text supervizat de doi profesioniști ai scrisului, un
critic și un scriitor cu vechi state de plată și cu o operă care nu mai are
nevoie de nici o certificare. Intervențiile în text au fost minime, privind
în special consecvența tehnoredactării, câteva schimbări de topică a
frazei și dregerea unor inerente scăpări de literă. Acolo unde însă
muzica manuscrisului nu s-a suprapus peste urechea mea muzicală, am
lăsat-o baltă: toți prietenii știu că aud prost cu o ureche, iar cu cealaltă
nu aud deloc. Am renunțat așadar la diapazon și la ureche și am lăsat
doar mâna să-și facă treaba, chit că participiile și gerunziile textului
câștigau uneori în lupta cu predicatele.
Un merit incontestabil al criticului Constantin Tomșa este acela de a
surprinde, pe baza experiențelor scriitorului Constantin Munteanu, pe
lângă alte foste crude realități, și avatarurile literaturii/culturii din
Romania ultimei jumătăți de veac. Această carte, mai mult decât un
portret spiritual al autorului, este și radiografia unei epoci de tristă
amintire, vorbind despre obturarea libertății artistului și a libertății în
general, despre fragilitatea condiției umane sub totalitarism, despre
imperativul de a nu ne pierde iubirea și speranța, chiar atunci când nu
mai ținem în mână decât o magnolie viscolită…
Opera lui Constantin Munteanu, o falsă „cronică de familie”, nu
face altceva decât să apere cu demnitate, cu patimă și furie, adevărul și
frumosul sufletelor noastre, tot mai amenințate de viscolul vremurilor.
Mircea ZAHARIA
P.S. Ar trebui să recunosc că demarajul acestui text a fost pastișat
(absolut neîntâmplător!) după începutul unei cărți citite recent. Dar am
făcut și lucruri mai rele în viața mea. Unul dintre ele este că, fără să cer
acceptul autorului, am introdus în text câte un „tov.” în fața numelui lui
Amza Săceanu, activist cu mari succese în demolarea teatrului și
proslăvirea „Cântării României”. O răzbunare tardivă și lașă.
Celor avizați le reamintesc faptul că tov. președinte al CCES
București și, mai târziu, secretar cu propaganda în Neamț, a avut un rol
important în interzicerea spectacolului „Revizorul” montat de Lucian
Pintilie la Teatrul Bulandra, iar la Teatrul Tineretului, spectacolul
„Conu Leonida față cu reacțiunea”, montat de regizorul Alexandru
Dabija, n-a primit undă verde decât după 10-15 vizionări. Singurul
argument al amânărilor: nu-i momentul!
N-o să uit niciodată zâmbetul lui subțire, cam din aceeași perioadă,
când reproșa Teatrului Tineretului faptul că a luat mai puține premii în
„Cântarea României” decât ansamblul „Floricică de la munte”. Glume
de vechil de partid.
184
ILUSTRAȚII
Origini... 1941, mama și tatăl scriitorului, cu cele două surori,

Elena-Duduța și Maria-Miluța, de 3 și 1 an, în satul vecin,
Hândrești, la rude.
Tatăl, ”tânăr de oraș”, în Târgu Frumos, înainte de

căsătorie.
185
Mama... (Ce mamă nu merită versul lui Coșbuc?!

”Icoană-ntr-un altar s-o pui...”)
186
1963, șapca, emblema/mândria elevului ”internatist” de la

Liceul ”Negruzzi”- Iași
187
Disciplina Liceului ”Costache Negruzzi” - Iași
188
1965, excursie studențească la munte.

C. M., prietenul său Iliuță (Liuță), personajul-prieten al
autorului în romane, și 4 colege.
Mai 1966, cu grupa din anul III al Facultății de Fizică,

într-o pauză.
189
Revelionul 1968, cu colegi de facultate.
După vreo jumătate de secol, aceiași de mai sus și mulți alții,

aproape toată promoția 1969, ajunși mari cercetători în Fizică,
profesori, profesori universitari formatori de viitori fizicieni cu
renume în țară sau în institutele mari ale lumii, care au lăsat ceva
durabil în urma lor.
190
Bagajul cu care C. M. a intrat pe poarta CFS Săvinești.
191
Mama și tatăl autorului, 1969
”Casă, dulce casă”, 1969.
192
Umbra unei amintiri din paradisul pierdut: familia scriitorului în

zi de vară, 1972; nepoții (de la surori): Anca, Mihaela, Radu,
Costel și micuțul Dănuț în brațele tatălui, Mihai Roman; mama și
tatăl scriitorului; surorile Duduța-Elena și Miluța-Maria.
193
1971, la masa din scândură de brad negeluită.
194
Vizita viitoarei doamne Munteanu.
195
De la bătaia cu bulgări de zăpada...
196
...la ”de bunăvoie și nesilit de nimeni” spunând DA, de față cu

martori: fetița și soția pictorului (viitor senator) Radu Ceontea, o
vecină, nașii de cununie: ing. Augusta și dr. ing. Valeriu
Jumanca, mare inventator, prof. univ. după 1990; Elena Chelaru
(sora tatălui scriitorului); Gelu Chelaru, Elena-Duduța Chedică
(sora scriitorului), Carmen Smădu, două doamne, Mircea
Zaharia. Rândul I: Valerica Lovin (mama soției), scriitorul
Constantin Munteanu, Lucica, soția scriitorului, Neculai, tatăl
scriitorului. (Fotograf: pictorul Radu Ceontea)
197
Familia, decembrie 1978: Octavian-Constantin, Lucica, Iulia,

scriitorul Constantin Munteanu
198
1976, după lansarea la Librăria Eminescu din București a

câtorva cărți publicate de Ed. Junimea, printre care și ”Zaruri de
cretă”. În prim plan, d-na Elena Chiriac, redactora de carte la
cele 3 romane publicate de C. M. la Ed. Junimea înainte de 1989.
Mai sunt prezenți: Dl Ilie Baran, dir. Tipografiei Bacău, unde
tipărea Junimea majoritatea cărților și scriitorii Constantin
Ștefuriuc, Ion Țăranu și Liviu Rusu.
199
1980-toamna, 1981-vara, scriitorul s-a retras la Fedeleșeni, să

termine de scris ”Cursa rapidă”.
200
În anii` 80, bătrânul Ion Smădu, la Tușnad.
201
Fotografie luată de pe Internet. De erai prins că faci astfel de

poze, nu mai prindeai Revoluția. (De altfel, până în 1989,
simbolul Fotografiatul interzis era cam peste tot. În uzine și în
unități industriale sau în instituții, nici nu aveai voie să intri cu
aparate de fotografiat.)
202
1986, scriitorul C. M. și criticul de artă Valentin Ciucă, într-o

”excursie proletară”, cu transsiberianul, în China; ”jumătate din
farmecul excursiei a fost drumul cu trenul, 7 zile și nopți
continuu, Moscova-Beijing și tot 7, retur”.
203
2011, scriitorul și scenaristul Mihai Opriș în vizită la Constantin

Munteanu.
204
2012. Cristian Livescu, Constantin Munteanu și Constantin

Tomșa la lansarea ”Comediei Contemporane”.
205
2012 - Lansare de cărți la Biblioteca județeană. Cristina Livescu,

Mihai Hanganu, Constantin Munteanu, Petru Frăsilă.
Prezintă criticul literar Constantin Tomșa
206
2012 - Lansare de cărți la Biblioteca județeană.

Prezintă criticul literar Cristina Livescu.
207
Târgul de Carte LIBRIS, septembrie, 2017. Scriitorii Lucian Strochi,

Cristian Livescu, Constantin Tomșa, Viorel Nicolau,
prezentând romanele autorilor:
Constantin Munteanu (Singurătatea dinspre ziuă) și
Gheorghe Țepeș-Greuruș ( Cuponul de pensie).
208
2018 - Deși se știu de-o viață, când se reîntâlnesc, Mircea

Zaharia și Constantin Munteanu tot mai au ceva special de
comentat.
209
Scriitorul Constantin Munteanu, acceptând ab initio în opera

sa că Iubirea ”mișcă sori și stele”, a spus ceva și despre
esența iubirii, din care spicuim că ”nu-i doar plăcerea, atât
de efemeră; sunt copiii, care fac să ne simțim eterni”: Laura-
Maria (nepoată), Luminița (noră), Iulia (fiică), Marc-
Constantin (nepot), Cosmin (ginere), Octavian-Constantin
(fiu), Mihnea-Constantin (nepot).
(30 martie 2019, București, la creștinarea lui Marc-Constantin)
210
„Valea râsului” pe scena Teatrului Tineretului. Premiera: 17

mai,1974. Regia: Nicolae Scarlat. În foto: Paul Chiribuță, Boris
Petroff, Traian Pârlog.
211
„Valea râsului” pe scena Teatrului Tineretului. Premiera: 17

mai,1974. Regia – Nicolae Scarlat. În foto: Boris Petroff, Paul
Chiribuță, Traian Pârlog, Nina Zăinescu, Eugenia Balaure.
212
213
214
215
216
CUPRINS
- CONSTANTIN TOMȘA – MOTIVAȚIE … p. 5

- UN FIN OBSERVATOR, UN ANALIST
PROFUND…p.7
- COPILĂRIA. ANII DE ȘCOALĂ … p.18
- ÎN CÂMPUL MUNCII, CA ANGAJAT AL
STATULUI... p.22
- ATMOSFERA SOCIAL-POLITICĂ DIN ROMÂNIA ÎN
PERIOADA DE ÎNCEPUT A CREAȚIEI LITERARE A
LUI CONSTANTIN MUNTEANU … p.24
- DRAMATURGUL … p.35
- SCENARII: TV, RADIO ȘI FILM … p.37
- CARTEA DE TEATRU … p.52
- ROMANCIERUL … p.56
• Debutul editorial – Zaruri de cretă … p.57
• Ziua magnoliilor viscolite … p.59
• Cursa rapidă … p.63
• Vremea brîndușelor … p.65
• Teona … p.72
• Sfîrșitul înserării … p. 78
217
Romane publicate după 1989: ... p. 89

• Maria, prințesă de Place Pigalle … p. 89
• Zodia bâlciului … p. 92
• Lacrimile tăcerii … p. 95
• Comedia contemporană … p. 100
• Stăpânul licuricilor … p. 120
- Epistola I către autor ... p. 131
- Epistola II către autor ... p. 132
- Epistola III către autor ... p. 133
• Singurătatea dinspre ziuă sau Amintiri din
Cartierul Lenin … p. 137
- TABEL CU ORDINEA CRONOLOGICĂ, DE
ACȚIUNE, SCRIERE ȘI PUBLICARE A ROMANELOR LUI
CONSTANTIN MUNTEANU … p. 143
- PUBLICISTICĂ … p. 143
• Despre articole … p. 143
1. Articole ... p. 146
- 2. Interviuri … p. 146
- IMPLICARE ÎN VIAȚA SOCIETĂȚII … p. 147
- UN INTERVIU INEDIT … p. 150
- FRAGMENTE CRITICE … p. 163
- BIBLIOGRAFII…p. 175
218
A. Bibliografie de autor… p. 175
I – din periodice ... p. 175

• Articole … p. 175
• Interviuri … p. 179
II – în volum ... p. 177
• 1. Teatru … p. 177
• 2. Romane … p. 177
• 3. Scenarii … p. 178
- Teatru TV … p. 178
- Teatru radiofonic … p. 178
- Teatru … p. 178
- Film … p. 179
B. Bibliografie critică și istorie literară ...p. 179
• I – în periodice … p. 179
• II – în volum … p. 181
- MIRCEA ZAHARIA – POSTFAȚĂ … p. 183
- ILUSTRAȚII … p. 185
- CUPRINS … p. 217
219

ESEU-tip BT Din 19.10.2020

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ESEU-tip BT Din 19.10.2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constantin Munteanu, un eseu monografic___________________

Constantin Tomșa (n. 3 noiembrie 1939, satul Ghelăești, com. Bălănești –

UN OBSERVATOR FIN, UN ANALIST PROFUND

Culegere text și tehnoredactare: Viorica Scurtu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale

Postfață: Mircea Zaharia

© 2020. Toate drepturile asupra acestei ediții aparțin autorului

Pentru potențialul cititor al acestei cărți care își va pune

2014 „Un dicționar al literaturii din județul Neamț. De la

UN FIN OBSERVATOR, UN ANALIST PROFUND

Așa ar putea fi caracterizat scriitorul Constantin

1946, printr-o mare fraudă electorală sub îndrumarea și cu

familie de țărani mijlocași, după legile vremii, deținători a cca. 8

provenită din gelozie, a unora pentru că mama sa, analfabetă,

un Ajun de Crăciun, când mama lui, plecată de acasă pe furiș, să

Carmen, Preotu Adrian, Băițan și ceilalți. Primii trei fuseseră

Faciale din Iași.

adevărata evoluție din timpul perioadei comuniste, se limitează la

unei țări. Așa ne explicăm cum în aproape jumătate de veac în

orășenești) funcționa atât cu activități cultural-artistice de

Desigur, nici nu se poate compara numărul editurilor de

COPILĂRIA. ANII DE ȘCOALĂ

Toți cei născuți în timpul sau după Al Doilea Război

ori deloc. Adeseori erau văzute prin gospodăriile oamenilor

medie (liceu), apoi a continuat cu ultimii doi ani la Școala Medie

de bani de-o carte, de-un spectacol și, la facultate, să am o

lecturat de însuși Cornel Popescu, respectatul (și temutul)

ÎN CÂMPUL MUNCII, CA ANGAJAT AL STATULUI

Ca orice absolvent ce încheia un stagiu de studii care îi

în București, unde, după propria-i părere: Acolo-i bătaia

președinte al C.P.U.N. al Municipiului Piatra Neamț (25

ATMOSFERA SOCIAL-POLITICĂ DIN ROMÂNIA ÎN

Primele încercări cu conținut literar ale viitorului scriitor

formele de manifestare, iar în ale scrisului, rămâne în Casa

ianuarie 1984 intrasem pe lista neagră, „grație” refuzului meu

semnam modificarea solicitată, casa de film producătoare

eu l-am rugat să coboare la etajul doi, la biroul lui Dulea, să-i

directorul, bucuros că va primi polimerul promis.

librării.» «Și cât ar fi costurile?» – am întrebat. «Cam vreo 30-

Tineretului (cu Maia Morgenstern și Claudiu Istodor), dar mort

speranța pentru a merge la Roma era o recomandare de la D. R.

Încă din primii ani de studenție, bate la porțile revistelor

într-un act, A fluierat în timpul Evangheliei, apreciată de toți

Săvinești, scrie piesa de teatru în trei acte Șerifii (1971), care a

SCENARII: TV, RADIO ȘI FILM

A debutat publicistic, în 1969, cu parodii, în Revista

Oamenii cu care continuă să-și discute scrierile

să aibă forța și înțelepciunea de a rezista tentațiilor succesului,

scenarii pentru teatru TV în 1976); Cu zâmbetul pe buze,

venit din postul de director al Teatrului de Stat Turda, scriitorul

fericită a unor artiști valoroși în curs de afirmare, un eveniment

Un moment special în activitatea de creație din domeniul

(aventură începută în 1981), Sezonul pescărușilor.

gândeau că poate fi o aluzie la cel mai „titrat doctor în Chimie,

bârfa despre „tovarășa” nu poate fi adevărată. (Dar ghinionul

realizat celălalt scenariu al dumneavoastră regizorul Nicolae

Cinematografică (studiourile) Buftea, unde se afla pelicula, un

film ”cuminte”, pe placul Puterii n. a.] Cred că Sezonul

industrial pustiu, rece și amenințător. [Articol din 02.10.1990, preluat

potentații regimului, ca să supraviețuiască. [....] ...toți ne

Pentru frumusețea relatării dar și pentru a argumenta

promovarea noului în uzină, cum îmi cerea Consiliul Culturii și

În anul 2003, Constantin Munteanu dă publicității un

creația, pe care o doream ajunsă la public, ceea ce, într-adevăr