Constantin Munteanu

CONSTANTIN MUNTEANU
TAMARA ȘI DEMONII
— roman în două volume —
Demonul Puterii (II)

Proiect editorial al FUNDAȚIEI AUTONOM – Piatra Neamț
Culegere computerizată: Elena Uzier

Tehnoredactare: Elena Uzier
Coperta: Florentina Vrăbiuță
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MUNTEANU, CONSTANTIN
Tamara şi demonii / Constantin Munteanu. - Piatra-Neamţ : Cetatea
Doamnei, 2021
2 vol.
ISBN 978-606-643-594-9
Vol. 2. : Demonul Puterii. - 2021. - ISBN 978-606-643-579-6
821.135.1
© Constantin Munteanu
CONSTANTIN MUNTEANU
TAMARA ȘI DEMONII
— roman în două volume —
Editura
CETATEA DOAMNEI
Piatra Neamț
Motto:
Partidul / Securitatea e-n toate,
E-n cele ce sunt
Și-n cele ce mâine vor râde la soare.
(după) George Lesnea

Partea a IV-a
Cartierul Primăverii
(înainte de Ileana)
Constantin Munteanu – TAMARA ȘI DEMONII
Capitolul 29
Până acasă, Tamara face mai mult de două ore. Pe jos. Privirea
înainte, slobodă, cu ochii limpezi, fără urmă de lacrimi. Nici nu știe de
ce ar plânge. „N-am de ce. Eu trăiesc. Sunt vie. Vreau să trăiesc!” Simte
că a făcut punte și peste abisul rămas în urmă. „Cândva, am fugit la
Gara de Nord să merg pe lângă calea ferată până unde prind trenurile
viteză. Ce prostie!...”
Lasă în curtea vilei unul din consemnele stabilite cu Armoniu
pentru când va veni acasă.
Colonelul o găsește în adăpost dormind dusă, cu sticla de rom
cubanez aproape goală pe noptiera din dreapta patului. Nici măcar nu-i
dă timp să se trezească de-a binelea – o simte că-i place să fie luată așa
brutal, frizând violul și se consumă amândoi în tăcere, cu gesturi pline
de ură, încărcate de violență – parcă s-ar sfâșia. Ba chiar se sfâșie, până
cad lați amândoi.
- Ce-i cu tine?! – rupe colonelul tăcerea după ce s-au îmbrăcat
amândoi, să plece fiecare la casa lui; „ce-o fi și cu el, că nu l-am mai
văzut așa abătut, plin de dorința de a-și dovedi sieși că-i viu, mai ceva ca
mine, care mi-am lăsat prietena în spital”, se sperie Tamara.
- Am vrut să mă conving că sunt încă vie – îi răspunde plină de
sine Tamara, aruncându-i o privire de sus, ca un meseriaș la finele unei
munci de rutină; „trebuie!, altfel mă cufund în durerea altora”, își zice.
- Ascultă! – o prinde Armoniu de braț, smuncind-o, s-o întoarcă
spre el. Sper că nu te bate gândul să-mi faci vreo bucurie – îi privește cu
subînțeles pântecele; i-l privește îndelung, pentru ca, într-un târziu, cu
oarece durere în glasul obosit de efort și de alcool, să-i reproșeze: Că pe
toate care ați plivit florile ori buruienile de pe ogorul vostru arat adânc,
la vârsta asta de bilanț, vă apucă groaza deșertului din jur...
Tamara îl măsoară îndelung cu privirea. I-a înțeles aluzia, mai
ales că nu i-a mai cerut să se protejeze. „Oricât de încet am fi vorbit eu
și Maria, ceva-ceva s-o fi auzit prin microfoane” – își zice ea și-l mai
9
măsoară un timp cu privirea, pentru ca în final să-i surâdă ironic:

- Dacă ai fi mai tânăr, ai fi savant și-ai avea ochii albaștri, poate.
Armoniu îi eliberează prompt brațul, repezind-o:
- Nu înțeleg la ce faci aluzie.
- Nici eu n-am înțeles ce-ai vrut să-mi spui... – trage Tamara de
timp, speriată că or fi fost microfoane și în salonul Mariei, „altfel, nu
înțeleg de ce și el, tocmai astăzi... mai rău ca mine...” Hai! – îi arată ca
un ordin ieșirea descuiată deja – fugi acasă la nevastă și copii. Dormi
liniștit; eu nu fac bucurii bărbaților însurați și cu copii.
- Pa, frumoaso! – schițează Armoniu un gest de rămas bun.
- Hm! Pa... – murmură Tamara, încuind cu atenție calea spre
locuința vecinului, iar când urcă treptele către interiorul locuinței sale,
adaugă în gând: „strachina mea cu fasole... fără ulei de măsline, dar cu
ceapă stricată...”, întrebându-se, nu fără o grimasă de scârbă, „la ce bun
pierderea asta de timp la subsol?!”, simțind că nu a potolit deloc setea cu
care a lăsat consemnul în curtea vilei, „dimpotrivă, mai trebuie să pierd
vremea și-n baie, să-mi împut dormitorul cu mirosul înțepător de oțet...”
Cât stă în cadă, visează la un duș stricat, într-o cabină strâmtă, cu
un halat alb, de laborator, atârnat într-un cui bătut în ușă și cu papuci de
plajă în picioare, înecați în pânza groasă de apă cu spumă de săpun
scursă cu greu prin sifonul defect, dar cu sufletul preaplin de bucurie, că
mereu fredona melodia populară auzită noaptea trecută dintr-o cameră
vecină și abia aștepta să se întoarcă, să se răzbune pe cel care îi
inflamase buzele de atâta sărut. „Unde, când am trăit eu toate acestea?!”
– se întreabă euforizată de cafeaua băută în timp ce stă cufundată în
cada plină cu apă caldă acoperită de spuma șamponului cumpărat de la
magazinul cu circuit închis din Cartierul Primăverii.
Înviorată de baia lungă – „parcă am trimis pe canalizare orice
urmă de... iar de-o fi rămas ceva, a ucis oțetul”, își zice ca o consolare –,
iese pe holul din spate și se așează pe treapta de jos a scării abrupte ce
duce la mansardă. I-ar plăcea să urce și s-o roage pe bonă să o lase pe ea
alături de Tin-Tin – „aș reînvia în mine sentimente vechi, pierdute” –,
dar înțelege că-i prea târziu și renunță; „renunț și la plăcerea asta!”
„Deși... – o frământă vorbele, oarecum de duh ale lui Armoniu –
ia uite, copoii ăștia au și ei sclipiri, uneori; aș zice chiar suflet, dar nu
cred, prea i-au îndobitocit vremurile, câini Doberman, dresați să sfâșie
pe cel arătat de stăpân. Ce-o fi vrut să-mi spună?! Ajungă-i cele două
fetițe ca doi fluturași, că prea se îngrijește de ele nevastă-sa; asta da,
10
mamă! Doar nu-i nebun Armoniu să-i trăsnească ideea unui copil cu
mine – m-aș sinucide!” – oftează Tamara și se cuibărește mai bine sub
pilota de puf.
Adoarme ușor, fără nici un gând, ca în tinerețe, cu sentimentul că
a mai bifat un punct din agenda vieții sale; „am mai sărit peste un abis”
– i se pare a doua zi dimineață că și-ar fi repetat obsesiv prin somn, toată
noaptea – „sper să n-o iau razna!” –, dar imediat ce șoferul mașinii
negre – o Volga cu număr mic de București, pe care o salută toți
milițienii de la Circulație și-i fac imediat loc să treacă – îi deschide
portiera din spate iar ea își reia locul pe bancheta moale, are certitudinea
că s-a regăsit – „sunt aceeași femeie puternică dintotdeauna; nici un pas
înapoi, nici măcar o privire în lateral! Știu că sunt foarte bună în munca
mea, mă fac mereu utilă cauzei iar norocul mi l-a scos pe Armoniu în
cale, să nu mă dau în petec – îndestularea femeii flămânde din mine,
medicament amar dar eficace, uneori chiar plăcut; cum era
formularea?!, care alungă demonii din noi, mda, mi-i alungă, ba mi-i
adoarme, dar ce-mi trebuie mai mult?! De altfel, totul ține de o anume
înțelegere a igienei intime”.
Zile în șir – ca un ceasornic.
Jocul de la subsol, din adăpostul antiatomic, îl conduce ea –
„numai când simt că explodez”, i-a răspuns colonelului când a fost
certată că nu dă curs, niciodată, insistențelor lui; alteori „nici măcar nu
mă lași să răsuflu, c-oi fi și eu epuizat de... Ce, eu nu am familie,
nesătulo ce ești!”
- Dar tot te pun eu cu botul pe labe! Deja bănui cine-i tata lui Tin-
Tin. Ai să-mi ciugulești din palmă, nici n-o să termin chemarea, și-ai să
fii aici, să mă aștepți, ori o să mă lași în pace, să fiu bun și pentru...
Altfel...!... – o amenință Armoniu într-o zi, după o beție lungă – „că
zarzavagioaica mea s-a dus cu fetele la ea, la Glina, să pună murături
pentru iarnă – pasiune ei”.
- O-la-la! – îi râde Tamara în nas, stropindu-l cu restul de vodcă
din pahar. Bănuiești pe dracu’! Ai vrea tu să mă ai la mână, biet colonel
ce ești, dar până și marii conducători au mai lăsat de la ei pentru... –
arată ea patul din care s-a ridicat.
- Uite că ai noștri nu au cedat plăcerilor.
- Hai, măi Armoniu! Dar nici n-au fost geniali... – râde mai tare
Tamara. Eu mă gândeam la oameni cu adevărat mari: Iulius Cezar,
Napoleon, nu...
11
- Păcat că nu te-am înregistrat!

- Sictir! Sictir, golane, treci și muncește/ de te-nțolește – începe
ea să cânte în timp ce așterne patul.
- Ai văzut că efortul nostru a dat roade? – schimbă Armoniu
tonul.
- Ce efort? – întreabă Tamara.
- Mai puțină băutură, filmele străine, prin sită; barurile pentru
studenți se închid deja... Se va institui munca patriotică obligatorie...
Oricât de măreț ar fi conducătorul, niște sugestii venite de la oameni ca
noi doi...
- Vai de țara ajunsă la mâna copoilor și a curvelor! – bombăne
Tamara, preocupată să aștearnă cearșaful pe pat.
- În sfârșit, recunoști ceea ce ești! – îi spune colonelul râzând.
- Recunosc ce-am ajuns, în intimitate, cu tine.
- Dar ai ajuns!
- Doar când cobor...
- Nu înțeleg.
- Te chem aici să te folosesc, nu să-ți explic, boule. Nu te chem la
păscut aici.
Armoniu o înjură – înjură grosolan, cum făcea cu băieții din
cartier în copilărie.
Tamara îi ține piept – a descoperit că-i face bine defularea;
revarsă din ea cuvinte nerostite vreodată. „Lada mea de gunoi e aici.
Armoniu – gunoierul meu personal. Eu îi suport violența, dorința de
dominare brutală a femeii înainte de-a o poseda – ceea ce-mi place la
nebunie, ducându-mă la un extaz vecin cu uitarea de sine, iar la final
simt cum s-a anulat în mine orice urmă de foame sexuală. La schimb, eu
îi vorbesc urât și murdar, golindu-mă de reziduurile diurne.”
Odată ieșită din adăpostul antiatomic, Tamara înțelege că-i
aceeași dintotdeauna. Puțin îi pasă că are fața de piatră – frumoasă și
rece. Se simte tot mai bine când înțelege că-i ține la distanță pe bărbați –
„acum, mai mult ca oricând!” A alungat din memoria sa orice amintire
care ar putea s-o tragă în jos, către vreun sentiment anume. „Doar
atitudinea față de copil trebuie să mi-o schimb, să nu pierd avantajele, să
nu mă poată avea cu nimic la mână Armoniu – cel mai mare dușman al
meu. Dacă aș putea, l-aș ucide; l-aș ucide cu sânge rece, cu o nepăsare
mai mare decât în Rezistență. Atunci era legea războiului, luptam pentru
o cauză. Acum, Armoniu este dușmanul meu personal, nu-mi suportă
12
inteligența, priceperea în arta ce trebuie să sevească doar cauzei, ideile

tot mai insistente și încă nerespinse definitiv de modernizare a capitalei
pe care ar fi vrut să le dau lor să dau lui să se împăuneze, educația mea
manifestată în societate, ținuta și frumusețea demne de-un Paris, Londra
ori New York, cultura cu care fac față oricui; vrea puterea totală asupra
mea – e însăși esența Securității, dominarea prin distrugere totală. Simt
că i-ar plăcea să-l afle pe tatăl adevărat al lui Tin-Tin, să-și bată joc de
el, măcar atât, dacă eu m-aș face preș la picioarele lui. Acum îl domin, îl
țin mereu în șah cu conturile din Elveția, dar el pricepe cât sunt de
vulnerabilă dacă s-ar dovedi că nepotul meu nu-i fiul acelui om politic
atât de bine văzut de conducerea superioară de partid, citat adesea chiar
și acum, după moarte – aș pierde totul, inclusiv accesul la conturi, că
Tin-Tin nu ar mai fi fiul ginerelui meu, ci al unui... oarecare. Ăștia
lovesc fără milă, mi-am dat seama. Și mă bucur c-am scăpat și de Maria,
iubirea mea din miez de vară. Prea o luasem razna, ca bărbații ajunși la
andropauză – să mai încerce și ei ceva, înainte de apus. Am încercat și
eu... iar acum mi-e greață.; fineței și deliciului prezenței Mariei, prefer
strachina cu fasole fără gust – dar atât de hrănitoare!”
Își impune în fiecare zi să ajungă acasă mai devreme, să se joace
cu Tin-Tin, spre mirarea bonei.
- Tovarășa... ce-ar fi să facem o plimbare cu Tin-Tin până în
parc?
- Da, Elisaveto, chiar mă gândeam...
Un grup de tineri, venind pe jos dinspre centru, grăbiți să
traverseze strada împreună și, salutând pe cele două doamne, se
preocupă de copil. O tânără despre care Tamara știe că-i fiica unui șef
mare din conducerea statului, l-a luat pe Tin-Tin în brațe și-l prezintă
tinerilor care o însoțesc; le spune ceva iar câțiva încep să râdă, dându-și
coate.
- Pentru așa minune mică invocarea berzei nu-i de ajuns – spune
un tânăr zvelt, cu o privire vie, de un albastru spălăcit. Frumosule, – îl
alintă pe Tin-Tin – muzician să te faci, ca mămica ta... Doamnă, – se
înclină în fața Tamarei – cu întârziere, condoleanțe! Am savurat
concertele la care fiica dumneavoastră avea lungi partituri la nai. De
câteva ori, i-am dus și flori. Ba nu, prietena mea i-a dus; eu doar am
însoțit-o. Odată ne-a promis că va veni la noi să joace volei. Păcat!
Accident stupid...
Până în parcul de joacă pentru copiii cartierului, parc păzit în
permanență de către un milițian, Tamara merge doar cu privirea pierdută
13
în gol; un gând bizar i-a încolțit și nu-i dă pace; „trebuie să i-o iau
înaintea lui Armoniu, să-i spun că...” – și începe să râdă din senin.
Lângă ea, bona pare că ar vrea să spună ceva, dar Tin-Tin se alintă
mereu; ba vrea în brațe, ba plânge să meargă pe jos – și numai cu bona,
parcă bunica lui nici nu i-ar însoți.
Scăpat la groapa cu nisip, copilul e în culmea fericirii; se alătură
celor doi băieței, care se bucură în felul lor de reîntâlnire.
- Să facem câțiva pași – aude Tamara invitația bonei. Aici pot
vorbi... Să știți că indiferent ce veți hotărî cu Tin-Tin, eu nu mă despart
de el. Dacă-l veți da la casa de copii, mă angajez acolo femeie de
serviciu sau fac muncă voluntară dacă nu au posturi.
- Elisaveto, ce vrei să spui?! – se sperie Tamara.
- Copilul îmi amintește de nepotul meu, mort cu fiica surorii mele
în accidentul acela de avion de-acum un an și ceva... Și să știți că, lunar,
nu țin nici o lecție politică; nici nu particip la vreo ședință. Mă duc la
birouri să dau informarea. Și menajera trebuie să dea informare; i-o
scriu eu. Așa suntem obli... Așa se cere. M-ar bate Dumnezeu să scriu
ceva de rău. Și nu v-aș fi spus vreodată, dar de când cu vizitele acelei
doamne frumoase...
- Ce doamnă?! – tresare Tamara, încremenind locului.
- Să facem pași... Așa, să nu bată la ochi... Doamna care a adus
cadouri lui Tinuș al meu... Eu am văzut-o mai de multe ori în birourile
unor șefi pe Calea Rahovei... Și nu părea să fi fost chemată...
- Soțul ei mi-a fost subaltern.
- Despre ea mi-ați spus că-i un fel de șefă la o fabrică de
încălțăminte; eu o văd mereu cu generalul Apostol, Veniamin Apostol,
fiul generalului Inochente Apostol, fost Lehrermann, cel căzut de pe
blocul Yanis. Dumneavoastră nu știți, că sunteți mai tânără ca mine, dar
eu eram în plină activitate când s-a auzit că s-a aruncat de pe bloc, cu
pantalonii căzuți și cu – vă rog să mă scuzați!, n-aș îndrăzni, dar e bine
să știți adevărul –, cu ruj de buze pe... înțelegeți dumneavoastră. Ce
scârboșenie! Am vrut doar să știți... Ajunge că-l avem pe colonel în
coasta noastră, cu fetițele lui gălăgioase, care scapă mereu mingea de
volei în straturile noastre de flori și cu soția lui care abuzează de mașina
soțului, că-i este lene să care singură sau cu taxiul cumpărăturile făcute
la piață; ce știu unele să abuzeze de bunurile Statului!... Ieri a adus de la
țară o sumedenie de borcane cu murături; a stat mașina vreo două ore la
poartă, cred că ea și șoferul… apoi s-a dus și și-a adus și fetele. V-am
14
spus... Toți pe la care am mai stat se fereau ca de tămâie de... de ăștia.

Am vrut să știți că tovarășa aceea atât de... de zglobie...
- Soțul ei, care a ieșit deja la pensie, a fost ofițer – încearcă
Tamara o scuză, prefăcându-se interesată să-l caute cu privirea pe
Tin-Tin.
- E-acolo – arată brațul bonei. Fiți fără grijă; nu-l scap o clipă din
ochi. Eu... am vrut doar să vă informez...
Tamara se stăpânește cu greu. Ca să nu-și trădeze în vreun fel
neliniștea, fumează câteva țigări la rând.
Noaptea, în pat, își dă seama că nu poate adormi. O obsedează
vizitele Mariei – „Beny al ei nu avea nevoie de nici o pilă; era tipul
subalternului perfect, militar instruit în URSS și trimis cu Divizia Tudor
Vladimirescu, rămas în București să organizeze unele obiective. Să fi
fost Beny doar un motiv?! Ce-a urmărit Maria?!”
Simte că nu-și mai află locul în pat. Fumează din nou. Apelează și
la romul cubanez, atât cât mai este în sticlă.
După un timp, înfierbântată de rom, Tamara se vânzolește sub
plapuma pufoasă, cumpărată de curând. „Cu ea aici, alături de mine sub
plapumă...” Râde. Râde înfundat, ca un alint. „În fond, n-o cred în stare
să fi vrut să mă tragă de limbă, deși... O-la-la!... Cum de nu mi-am dat
seama?! A adus de prea multe ori vorba de Pușa. Să fi avut, totuși, o
pasiune pentru fiica mea?! Oribil! Ce-s eu?! De fapt, ce-am fost,
înlocuitoarea fiicei mele?! Și Maria, și Mihai... Pe el îl înțeleg – lup
tânăr... Dar ea?! Să fi pus ochii pe mine mai de demult?! Posibil! După
cum a participat, nu putea să mimeze!” Se ridică iar din pat, își toarnă
un pahar de vodcă poloneză și-și aprinde o altă țigară; „arhitectura mă
deconectează mereu”. Stă și schițează pe câteva coli de hârtie o altă
aranjare a spațiilor de la parter, cu extindere în spate, unde este o terasă
nefolosită; „îi vreau pe Tin-Tin și pe bonă lângă mine...” – are de-un
timp o obsesie: parcă-l și vede pe Tin-Tin căzând în cap, de-a
rostogolul, pe scările abrupte, „să rămână cocoșat pe viață. Ar fi ca o
pedeapsă de la Dumnezeu: tatăl, șchiop de-un picior, client al
sanatoriului TBC Osteoarticular Agigea; fiul, conceput la Agigea,
ghebos – boala Morb Pott, parcă așa se cheamă –, copilărind pe paturile
aceluiași sanatoriu... Oare ar ajunge să se recunoască?!... Așa subiect de
roman!...”
Nu poate adormi și mai bea două pahare de vodcă – „roman... să
scriu un roman!... la ce bun?! Am uitat până și versurile despre zeul
15
Horus; cui să le recit?! Unui hipopotam care zdrobește în mine orice

simțire?!... – ceaunul meu plin cu boabe de fasole fără gust...”
Întinde mâna după sticlă și bea – i-a fost lene să toarne în pahar.
„Oare de ce nu i-am confirmat Mariei că nu-s lesbiană și că am avut și
eu un Mișca al meu?! – un vis frumos din preajma Sânzienelor, care...
Ce era cu paginile acelea scrise cu creionul?!” – face Tamara ochii mari
în întunericul din dormitor.
- Nu pot să cred! – țipă, ridicându-se prompt în capul oaselor.
Sare apoi din pat și pleacă spre baie în grabă, clătinându-se.
Umărul ei stâng se înfige violent în colțul tocului ușii. Nu ia în seamă
durerea; s-a repezit asupra chiuvetei, și-a sprijinit palmele pe marginea
porțelanului rece și închide ochii, să nu vadă cum aruncă din ea tot ceea
ce a băut de curând.
Clătinându-se, ajunge înapoi în pat. „Mihai scria teatru... – își zice
cu amărăciune. Nici n-am vrut să-l iau în seamă, oricâte apropouri ar fi
făcut. Îl voiam tată permanent pentru copil și bărbat pentru mine – am
refuzat să văd altceva în el!... Masculul de care aveam nevoie!... Ce urât
am ajuns să gândesc! Armoniu, da! – mascul... La Mihai era virilitatea –
vir, virus, bărbat, ah, ce bună eram la Latină! Masculinul în stare
evoluată; o privire, o glumă, un alint al lui... – mai mult decât o seară cu
hipopotamul-cât-o-strachină-de-fasole... Ha-ha-ha... Deschisese în fața
mea abisul iubirii; în fața unei foste... Poate și actuale... Maria avea
dreptate: curve... Dar... Cum naiba de-am sărit și peste acel abis?!... În
subconștientul meu, ideea că scrie mă deranja. Mai ales că ura regimul
iar familia lui m-a speriat de-a binelea; primul contact direct cu ura în
stare pură... Nu credeam că țăranii urăsc așa tare socialismul. Eu
însămi... Da, da! Ajunsesem să cred că... Ce bine c-am rupt-o definitiv!
Ce greu ar fi atârnat – ghiulea de plumb la gleznele mele! – să fi ajuns
soția unui scriitor Ghiță-Contra, că asta se profila Mihai – l-am simțit și
m-am debarasat de el. N-am pierdut niciodată dorința de-a atârna pe
pereți – acum, mai mult ca oricând. Ce bine m-am simțit dominându-i
pe cei din Casa Scînteii!... Teatrologi, intelectuali! – ei, și?! Ei nu
trebuie să respecte linia călăuzitoare?!... Armoniu să trăiască! Fără să
vrea, mi-a făcut un mare bine...”
După un moment lung de gândire, Tamara își dă seama că și-a
încrețit colțul gurii într-un surâs superior, cu care și-a menținut mereu
distanțarea față de cei din jur. „Cum altfel aș fi putut să mă rup total de
el, în care ghicisem ura față de cauza căreia m-am dedicat?! Bine că nu
16
l-am ucis ca pe Karl... Mihai să stea și să-și facă treaba acolo, în uzină,
că de-aceea Statul i-a creat condiții să învețe...” – și abia odată rostit
sieși acest gând, Tamara simte cum pornește mai departe, lunecând într-
un somn odihnitor, care o eliberează de orice frământare; întotdeauna,
somnul i-a restabilit echilibrul de care a avut nevoie ca să meargă
înainte.
Zilele următoare, obsedată continuu de spinarea micuțului Tin-
Tin ruptă la căderea de-a rostogolul pe scările ce duc la mansardă, face
un proiect de modificare a parterului și obține imediat aprobările
necesare.
Când locuința sa devine șantier, își face timp de Maria – „vreau s-
o privesc în ochi, să-i dau de înțeles că știu de drumurile ei la sediul
Securității de pe Calea Rahovei”.
La telefon i se spune că-i tot în spital.
- Ne pare rău! – o întâmpină șeful de secție de la Maternitatea
Polizu – tovarășa Maria Cetățeanu a fost transferată săptămâna trecută la
Spitalul 9, Pavilionul 4; a făcut o depresie severă. Vorbea într-una de
copilul ei... N-are rost s-o căutați; doarme tot timpul. Sunt alții care se
interesează de soarta ei.
Tamara simte o ușurare – „nu mai trebuie s-o caut...”
Până ajunge la serviciu, uită de Maria, „am altele pe cap...” –
scuza ei majoră.
Seara, s-a hotărât: „pe micuțul Tin-Tin îl voi ține mereu lângă
mine; cândva am avut și eu un vis sublim, ca Maria; nu vreau să
înnebunesc și eu; nici o diferență între mine și Maria... Ba da! Ea crede
în Dumnezeu; eu, nu. Și ea a plătit „cu maimuță” succesele ei. Față de
mine, ea a făcut un pas în plus – a purtat două-trei luni rodul iubirii;
căci a avut, într-adevăr, o iubire, o iubire de care nu se mai satură să
vorbească; asta da iubire! Pe ea a înfrânt-o destinul și s-a accidentat; pe
mine – dușmanul meu, Armoniu... Dar... oare... colonelul m-a învins, ori
m-a repus pe linie?!” – se întreabă cu durere Tamara și se prăbușește
într-un fotoliu, bând vodca direct din sticlă. Suge îndelung gâtul sticlei,
visând la sărutul Mariei. Apoi începe să râdă. Râde sonor. Știe că bona
doarme profund – a muncit toată ziua cot la cot cu femeile trimise de
Gospodăria de Partid. Și-apoi, la mansardă nu se aud zgomotele de la
parter.
”Maria avea dreptate. Lipsea, totuși, ceva...” – se trezește Tamara
spunându-și râzând.
17
Stă prăbușită în fotoliu și-și aruncă dintr-o mână în cealaltă sticla

goală de vodcă. „Fiica mea fusese invitată să joace volei... Nu mi-a
spus! I-o fi spus soțului?! Imposibil! Știa că el nu-i suportă pe prințișori;
începuse să-i numească beizadele, termen preluat de la mine, care mă
plânsesem odată că unul dintre băieții din Primăverii mă acostase în
parcul Herăstrău cu propuneri bănești, crezând că-s vreo una de la
barurile din Dorobanți, ieșită la agățat în cartierul lui.” Era la început –
abia primiseră repartiția la vilă. Nu l-a mai văzut, că puștiul plecase în
America de Sud, la părinți; taică-su, ambasador; mamă-sa, atașat
cultural. El – student la universitatea din Lima. Și l-a amintit pentru că,
într-un fel, semăna cu Mihai: „frumușel, dar impertinent. Mihai n-a fost
niciodată impertinent. Chiar și în apă, prima oară, a avut o anume
virilitate în gesturi... Nu, nu virilitate. Era altceva... Ne-a provocat. Și pe
mine și pe... Nu pot spune fiica mea. L-am observat cum s-a îngălbenit
când a aflat că Pușa e fiica mea – o clipă, m-am speriat că va face o
criză; un altul, mai bigot – nu!, el era credincios, nu bigot –, un altul,
bigot, s-ar fi lepădat de noi și s-ar fi dedat unor penitențe. Nu-l cred
afemeiat – venea mereu singur la plajă, și erau atâtea bolnave frumoase
în sanatoriu, iar acolo se stă cu lunile... Ba erau și din personal frumuseți
feminine, că-mi amintesc bruneta aceea care s-a oprit să-i spună ceva
turcoaicei cu ochi de smarald... Nu, Mihai nu era... Îl ghiciserăm bine:
stofă de savant cufundat în formulele lui... Dar și când a ieșit din
formule!...” – își surâde Tamara un timp, apoi, tresărind, stă cu privirea
în gol – stă minute în șir. Oftează: „Eu am fost ispita. Bine că nu-s
credincioasă. Și bine că am reușit să-l alung din viața mea! Corect spus,
bine că eu am avut puterea să ies din viața lui!... El, ca orice lup tânăr,
m-ar fi sfâșiat ani în șir – ce nebunie pe mine!... Să mă ofer pradă
sentimentelor... Ba nu! – simțurilor. Acum îl am pe... Și ce dacă nu-i
decât strachina cu boabe de fasole fierte?!.. Eu am țeluri mai înalte decât
un ceas de iubire: ministră, apoi în primul cerc de Putere, chiar în
preajma... De ce nu în locul...?!... Ce-aș face eu din țara asta!...”
De sete, bea din nou vodcă. Și, tot mai amețită, privește
dezorientată în jur – nu înțelege de ce s-a întors cu gândul la tânărul din
Cartierul Lenin; „ce oroare! Măcar cedările mele din Paris, apoi din
Bucureștiul anilor ’50, un București atât de promițător, aveau o
justificare, era un tribut – plăteam cu maimuță...” Începe să râdă. „Cum
altfel plătesc femeile frumoase?! Chiar și cele inteligente... Mai ales cele
inteligente, când au un țel.” Și-o amintește iar pe Maria – Maria de
18
dinainte de-a înnebuni; vorbele ei i-au pus pe suflet o pecete; „o pecete

pe care o simțeam deja și de care mi-am închipuit că scap căsătorindu-
mă cu un puști. Ar trebui să-i fac o vizită Mariei la Pavilionul 4, să văd
ce mă așteaptă, că simt cum o iau razna...” Înțelege că deja a luat foc – o
obsedează amintirea cireșului în care a stat agățată doar de sărutul
tânărului și se ruga la Dumnezeu să cadă, să-și sfârșească viața apoteotic
– așa visa atunci, să moară în brațele tânărului care-i înrădăcinase ideea
că lumea adevărată începe cu el „și vreau s-o sfârșesc cu el!” – își
hotărâse.
Acum are impresia că turbează. De aproape o oră, măsoară
dormitorul cu pași apăsați într-o parte și-n alta. A uitat de Paris, de
reîntoarcerea ei în țară, de viitorul visat, cu portretul ei pe pereții școlilor
– „cea mai frumoasă dintre tovarășe, să mă invidieze puștoaicele și să se
gândească la mine puștanii când se masturbează” –, a uitat de
aghiotantul tânăr și frumos, pe care l-a reținut peste program; „dacă află
cineva, nu numai că te întorci la mahala, dar o să-ți blestemi zilele!”
Peste amintirea tânărului din garsoniera 93, sare; „nici nu merită, a fost
o eroare; cum am putut să-mi închipui...?!...”
Bea iar din sticlă; bea direct, bărbătește. „Să-mi închipui – ce?”,
se trezește că se întreabă. Și, speriată de gândul că deja a luat-o razna, se
repede la telefon; „fie ce-o fi!, altfel, îmi ies din minți...”
- Sunt șefa de cabinet a tovarășului general Andrei. Am un mesaj
urgent pentru tovarășul colonel Armoniu Cireșciuc.
Buimacă de somn, femeia de la celălalt capăt al firului bombăne:
- La ora asta... și pe ploaia de afară... – apoi, dezmeticindu-se,
spune cu glas sonor: Imediat... Imediat, tovarășa, imediat! Am înțeles. Îl
trezesc imediat pe soțul meu.
Peste un sfert de oră, Armoniu intră tiptil, să nu deranjeze liniștea
în care doarme cufundată vila, mai ales că și ploaia de toamnă a încetat;
intră în adăpost pe ușa de zid găsită crăpată puțin. Are grijă s-o închidă
perfect, ascultă să-i audă zăvoarele pocnind surd, abia apoi se repede
spre Tamara:
- Ce-i? Ce te-a apucat?! – și continuă cu câteva vorbe de ocară,
însoțite de înjurături.
- Boule! – ripostează scurt femeia care stă dreaptă și impunătoare
în fața lui. Bou ai fost, bou ai rămas! – îi strigă ea, știind că insultele îl
incită la culme.
- Te calc în picioare! – face colonelul un pas către ea, continuând
19
șirul amenințărilor, multe dintre ele cu vorbe triviale sau de-a dreptul
obscene, pe care Tamara le savurează, de aceea îl și înfruntă, „ca
toreadorul taurul”, dovadă că, fără să-și fi schimbat poziția de drepți, cu
privirea fixă asupra bărbatului dezlănțuit din fața sa, rostește apăsat, ca o
concluzie fermă:
- Ascultă, boule: nu te-am chemat aici la păscut, ci la... – și-i
spune cu toată gura, cu cuvinte exacte, dar de nerostit, la ce l-a chemat,
apoi, tăcând un moment, continuă să-l fixeze cu privirea și-i ordonă:
Dezbrăcarea!
După încă două-trei clipe, de-a lungul cărora savurează agitația
bărbatului, îi surâde:
- Eu, nu. Ai s-o faci tu... că-mi place, dar să nu-mi rupi prea tare
hainele. Hai, revino-ți; nu mai sta așa, bou plouat, c-a stat ploaia... Am,
totuși, ceva urgent să-ți spun, dar nu pot... Mai spre ziuă... – îi șoptește,
încercând un gest de alint, care îl aprinde mereu pe colonel, mai ales că-
i susură în ureche elogii aduse bărbăției lui cu chemări de sirenă în extaz
– ca de obicei, când îl simte fără chef.
Abia spre ziuă, după ce efectul băuturii s-a pierdut în lupta corp la
corp a revărsărilor de violență ale colonelului, domolite treptat-treptat de
vocea blândă a femeii însoțind gesturile ei tot mai tandre, până la
liniștea de final, vocea Tamarei, ușor tremurată, mimând emoția, rupe
tăcerea în care bărbatul a și început să închidă ochii, gata să adoarmă:
- Uite, dragule, de ce te-am deranjat așa târziu... Crede-mă! Sunt
răvășită. Ai dreptate: s-ar putea ca Tin-Tin al meu să fie rodul... Mi-e și
groază să-ți spun. Știu că tu ai indicii serioase. Eu am bănuieli... Acum
doi ani, pe vremea Congresului al X-lea, am fost cu Pușa la mare... Dar
să încep cu întâmplările din ultima vreme. De câteva ori, când am ieșit
cu nepotul la plimbare, un grup de tineri, toți absolvenți de facultăți de
știință serioase, ajunși deja cercetători în institute celebre, nu zurbagii de
prin baruri, mi-au aținut calea și s-au jucat cu Tin-Tin, aruncându-și unii
altora vorbe în doi peri – tineri frumoși, zvelți, câțiva cu ochi albaștri...
Acum doi ani, cât ginerele meu a stat la congres, fiica mea, care era cu
mine la mare, certată ca de obicei cu soțul, care o înșela mereu cu
virginele lui, a fost invitată să joace volei la vilele din Eforie Nord, știi,
vilele acelea ale C.C.-ului... Seara aceasta, gândindu-mă insistent,
amintindu-mi totul până la detaliu, m-am speriat; începând de-atunci,
fiica mea și-a schimbat comportarea... N-am cu cine mă consulta... Te
rog să mă înțelegi!... Sunt speriată rău; dacă vreunul dintre tovarăși află
20
că Tin-Tin ar putea fi nepotul său?!

Trezit brusc din somnolența ce-l cuprinsese, Armoniu a rămas
nemișcat, privind fix în sus, către albul tavanului.
- Mmmm-da!... – se aude oftatul său într-un târziu. E bine să
rămână aici tot ceea ce-ai spus. Nimănui, nimic! Și ține-o așa, ferm, că
ai fost căsătorită în Franța, la preotul catolic, cu aviatorul tău Armand –
vezi să nu-i uiți numele! –, tânăr, blond și cu ochii albaștri. Ai dreptate,
și eu am citit că băieții pot avea caracteristicile – nu știu dacă nu doar
caracterul – bunicului matern. Pe care dintre tinerii aceia îl bănuiești?
- Armoniu! – face Tamara pe speriata. Cum crezi că aș bănui pe
careva?! Nici în gând! Am început să-i ocolesc. Vrei să sfârșesc sub
niște roți?! Oricum, mulțumesc pentru sfat! Chestia cu soțul meu am s-o
cultiv: aviator blond, ochi albaștri... De fapt, chiar așa îl chema,
Armand... și-am fost cununați de preotul unei biserici catolice, aș putea
oricând s-o găsesc în Paris...
Când ajunge acasă la ea, în dormitor, Tamara se așează pe
scaunul din fața oglinzii și se privește îndelung, savurându-și zâmbetul
de victorie – nu mai are de ce să se teamă: colonelul nu va mai îndrăzni
să conteste că nepotul ei nu-i copilul acelui politician mort – „sau ucis”
– în accidentul de mașină în drum spre recepția dată de o ambasadă
străină, la care fusese invitat, pentru că urma să fie numit ambasador
tocmai în țara aceea. Chiar și gândul că accidentul a fost o înscenare o
doare din ce în ce mai puțin. „Mă felicit că am reușit să rămân în toate
mințile!... I-o datorez lui Tin-Tin, lumina mea din întunericul acelor
zile... apoi, visului de iubire din preajma Sânzienilor – căderea mea în
abisul unei adolescențe întârziate – și... aici e aici!... începutul unui
război surd cu Armoniu, strachina mea cu fasole din Vinerea Mare...
Important e să nu mă abat din drum, să-mi păstrez statu quo-ul la care
am ajuns. Să urc mereu!...”
21
Capitolul 30
Încă de a doua zi, Tamara se simte mai bine decât în anii trecuți:
fără nici o grijă, fără vreo teamă. Atunci, înainte de accident – „sau de
crimă!” –, avea permanent o frică și trăia cu grija să nu lase vreo urmă –
o obseda ideea că Pușa le-ar fi putut descoperi secretul; și cine?!, fiica
ei, castitatea întruchipată... până la întâlnirea cu ispita din apă – „doar
am văzut cum nu se mai dădeau duși unul din brațele celuilalt, ca două
ființe amfibii. Ieșirea Pușei din apă a avut ceva din măreția zeităților
grecești; o clipă, am simțit cum mă taie în două invidia – i-l lăsasem pe
bărbatul acela care mă impresionase cu gesturile simple și scuza de bun
simț când rămăsese gol în fața mea; nici un bărbat gol nu mă făcuse atât
de stăpână pe mine, ca imediat să mă simt ca un vulcan în erupție în
interior – poate și de aceea am venit în întâmpinarea gesturilor sale când
m-a tras din vârtej. Nici o clipă n-am regretat și, până la prăbușirea mea
pe salteaua de lângă calorifer, când am avut argumentul uciderii fiicei
mele împreună cu soțul ei, nu am crezut că nebunia din preajma
vârtejului se va repeta – nu am crezut deși, uneori, visam... mi-l doream!
Fusese un crâmpei de vis din care mă trezise blestematul acela de val...
Altfel, nu cred c-aș fi pornit singură la drum... aș mai fi așteptat ca
ginerele să însoțească delegația din China și aș fi lăsat-o pe Pușa să-l
caute, sau aș fi mers cu ea, măcar până la ușa lui... A doua oară – da!
Mersesem la el cu gând serios: nu știam cum, dar voiam să-l fac tatăl de
drept al copilului – să și-l crească! Spre deosebire de fiica mea, eu
veneam din altă lume, eram mândră de sacrificiul meu din vremea
războiului, fusesem utilă! Pentru mine, rușinea și păcatul erau doar în
ochii gospodinelor rămase acasă, în vreme ce soții lor plăteau cu viața.
De când aflasem expresia lui Mateiu Caragiale, mi-a plăcut s-o
parafrazez: Eu am plătit cu maimuță. Știu că alții nu mi-ar înțelege
expresia, dar îmi place să mi-o repet. Restul e-o problemă de igienă
intimă – cu asta nici măcar nu mă consolez; o consider deviza vieții
mele amoroase actuale – îmi potolesc foamea; iar foamea, vorba lui
Creangă, dă de-a dreptul...”
22
Capitolul 31
...Și zilele trec!... – nici măcar egale unele cu altele; anii, la fel!
Mereu sarcini noi, mai grele, mai solicitante, care o duc pe Tamara tot
mai sus și tot mai în față. Investește doar în cauză și în propria-i
persoană. A uitat de mult să facă vreun bine cuiva din jur, „dar oare oi fi
știut vreodată?! De la tata am reținut că facerea de bine se lasă cu
înjurături de mamă. Iar rău... O-hooo!... Dacă ar fi după cei pe care i-am
sancționat sau le-am tăiat aripile nocive cauzei, cum a fost la Direcția
Teatrelor, când am început salubrizarea atmosferei ideatice din teatrele
românești și aducerea lor în slujba exclusivă a cauzei, conform liniei
directoare a partidului, s-ar zice că am făcut destul, dar așa-i când lupți
pentru cauză iar alții cârcotesc sau îți stau împotrivă, ca acel Emil, care,
cu manierele lui elegante, de mare intelectual, mi-a dat cu tifla iar acum
i-am creat condiții să mediteze...”
Se simte cu sufletul împăcat. Mai ales de când l-a pus pe Armoniu
pe gânduri – „Tin-Tin ar putea fi nepotul familiei...” – nici sieși nu poate
rosti numele. Și ca să se mintă și ea, s-a trezit iubindu-și nepotul mai
avan ca la început. Acasă, când are timp liber – și-și face mereu, ca să
aibă –, stă doar cu nepotul său, pe care nu-l mai cheamă Tin-Tin, ci pur
și simplu Constantin, „ca-n acte!”, a hotărât ea într-o zi. Îi vorbește mai
mult în limbile străine, pe care le stăpânește foarte bine: germana,
franceza, engleza, mai rar spaniola – „e bine să aibă noțiuni” –, și „de
ochii lumii”, rusa. Copilul se amuză copios; a moștenit urechea
muzicală a mamei și pronunță corect orice cuvânt. Pe fetițele vecinului,
ori de câte ori le prinde în curte după mingea de volei, le ceartă doar în
germană; o face cu un aer sever, zâmbind satisfăcut bonei când este
atenționat că fiicele colonelului știu doar puțină engleză.
La grădiniță a fost dus întotdeauna de mama Veta, pe care el o
strigă cu un savuros Maaa Veta. Deși are 5 ani, încă mai doarme alături
de bătrână, așteptând cu nerăbdare s-o vadă venind lângă el cu cartea de
povești în mână. Savurează tot ce i se citește și stă treaz, cu ochii lui
23
mari și albaștri larg deschiși până ce bătrâna rostește formula de

încheiere a poveștii. Cele citite de bunica sa Tamara în vreo limbă
străină îl adorm imediat. Totuși, când este întrebat, știe să repete câte
ceva din cele auzite de la Buni Em – prescurtare a prenumelui Aimée,
cu care Tamara s-a obișnuit foarte greu, dar cum a fost dintre primele
cuvinte ale copilului, a acceptat să fie strigată Buni Em; uneori, Mami
Em.
În rest – nimic. Nimic deosebit; nimic ce-ar putea interesa
povestea noastră – doar viața diurnă de demnitar din Cartierul
Primăverii. Nici relația ei cu colonelul Cireșciuc nu ne interesează, atât
timp cât se desfășoară lent, ca o curgere de râu cu apă stătută, pe un
câmp vast, fără meandre, fără cascade și fără afluenți ce-ar limpezi ori ar
tulbura curgerea. Doar noroiul diurn al vieții din România anilor ’75-
’76, resimțit prea puțin din goana mașinii negre, cu număr mic de
București și din vila cochetă, frumos extinsă și zugrăvită în totalitate cu
o aceeași culoare albă, vilă împodobită de o grădină cu flori, jumătate
îngrijită de soția lui Armoniu și, la concurență, cealaltă, de Maaa Veta,
ajutată cu sârg de un băiețel șaten, cu ochi mari și albaștri, pe care îi
admiră în tăcere, de după perdelele de la fereastră, puștoaicele
colonelului.
- Constantin, refuzi și astăzi să mergi cu noi în parc să jucăm
volei sau baschet? A fost instalat un coș nou; te lăsăm să arunci numai
tu la coș.
- Nu! Mulțumesc pentru invitație! – răspunde politicos băiatul.
- Nu poate, că i-a lăsat tovarășa o poezie lungă s-o învețe pe de
rost – intervine Maaa Veta, preocupată să pună în brațul băiatului alte
flori pentru buchetele ce vor împodobi camerele locuinței.
Bunăstarea se resimte și sub poalele fustelor Tamarei, unde nu
mai există nici un pliu căruia să-i poată da drumul croitoreasa.
- Rea de cioc,/ Rotunjoară la mijloc,/ Cu cur mare și cu coc – îi
spune Armoniu într-o zi când se reîntâlnesc sub pământ, în adăpostul
antiatomic. Hai, nu te supăra! – îi ia el mâna să i-o sărute, devenit mai
curtenitor, „pe măsură ce virilitatea îi cam joacă feste”, și-a zis odată
Tamara. Pentru versurile astea, un student a fost exmatriculat și,
probabil, va face doi-trei ani de șantier. Le rostise la adresa uneia dintre
tovarășele ministre recent promovate...
- Bine măcar că nu-mi place să-mi port părul în coc – se
mândrește Tamara, oftând ca o eliberare când reușește să-și scoată fusta.
24
- Va trebui să-ți placă! – o amenință Armoniu. Mai ales că de-

acum, cu planurile mărețe de modernizare a capitalei, despre care se tot
șoptește pe sus, te vei afla mereu în preajma tovarășilor...
Tamara ar riposta cu vreo vorbă urâtă, dar a trecut prea mult timp
de când nu-și mai adresează vorbe grele – „am reușit să anulez în
Armoniu tot ceea ce începuse să mă irite; vârsta își spune cuvântul; la
urma urmei, și soții aflați într-un război permanent în tinerețe, ajung la
un echilibru...”
- Zilele trecute, când am fost la tine prin birou, mi-ai refuzat
invitația. Și doar știi că stau singur de câteva săptămâni... – îi reproșează
Armoniu.
- Parcă... – încearcă Tamara să-i reamintească înțelegerea de
demult.
- Nici un parcă! – se înfurie Armoniu. Îți spusesem doar că am
ceva interesant.
- Și de ce nu mi-ai spus?
- În birou?!... – râde amuzat colonelul. Ascultă... rezistento... – o
privește el de sus. Ai auzit de Sânzieni? Un sat de pe-acolo, din
Moldova copilăriei tale...
Tamara a încremenit cu fusta în mână. A pierdut de mult
abilitatea de a-și masca emoțiile – pentru că n-a mai avut; viața ei, cum
am mai spus, curge lent, fără vârtejuri; nici măcar meandre. Reușește cu
greu să ridice privirea spre bărbatul care continuă să se dezbrace – a
pierdut și pofta de-a fi dezbrăcată și ea de mâinile vânjoase ale
colonelului. Cu câțiva ani în urmă, din violența jocului lor erotic se
alesese cu un cucui în frunte, că a trebuit să poarte câteva zile un
plasture, „mai urât ca cel de demult, de la poarta cimitirului din Sinaia”
– și-a zis când s-a privit în oglindă, a doua zi, la plecarea spre serviciu.
- Dar numele Vlădeanu îți spune ceva? – continuă colonelul pe
tonul lui cinic. Sigur că-ți spune – uite cum îți tremură mâinile.
Reveniseși pe cai mari în țară. Ai condus tu discuția cum ai vrut, ba i-ai
trasat sarcină lu’... ăla... știi tu... buhaiul ăla... s-o rezolve pe țărancă; l-ai
pus să dea telefon la raion, la Târgu Frumos, și a ordonat ca ăia să sune
la Sânzieni: „să ne tihnească cina, că așa stă bine unor tovarăși
comuniști adevărați, să rezolve întâi problemele poporului” – te credeai
în Franța lui De Gaulle, te și vedeai mare, când, de fapt, buhaiul...
- Ia stai! – sare în picioare Tamara. Despre ce vorbești?!
- Anul ’52, Ajunul Crăciunului, când ai revenit în țară. Cu asta
25
începe dosarul Rezistenta. Inițial, se chema Rezistența, dar cineva, vreun

hâtru, a șters sedila de la ț. Acum, după moartea colonelului Gavril, am
preluat eu și Arhiva. Nu știam de ce Gavril te-a numit de câteva ori
Rezistenta. Stai jos... Gata! Ești pe mâini bune... – o alintă îndelung
colonelul. Și ca să fii convinsă de dragostea ce ți-o port, uite primele foi
din dosar; citește-le, apoi le ardem... Toți ăștia cu care... cu care ai fost
drăguță sunt morți sau sunt pe tușă; oricum, ești în grația actualei
conduceri. Hai, le citești?
Tamara aruncă privirea pe fiecare pagină.
- Crezi că nu mai am ținere de minte? – îi înapoiază colonelului
hârtiile îngălbenite de vreme, cu urme evidente de rugină de la șina
dosarului. Dă-le foc în chiuvetă!
- Evident. La asta m-am gândit și eu; dacă pici, ai putea să mă
tragi și pe mine... – spune în timp ce privește foile arzând. Eu nu-s
colonelul Cetățeanu, cu trecutul lui glorios alături de bolșevicii din
Răsărit în timpul războiului, să fiu acoperit imediat.
- Cum adică? – întreabă Tamara pe un ton neutru.
- Boșorogul naibii! Trebuia să meargă la închisoare, nu la
pensie... iar acum, retras la țară, vrea apă în curte și, din pensia lui grasă,
a plătit o echipă să-i sape mormântul. Pardon! O fântână. Hm! – surâde
scurt Armoniu. Un animal! – se înfurie colonelul din nou, sugând cu
sete din sticla cu vodcă. S-o bată cu picioarele!... Pe cine?! Pe frumoasa
doamnă Mia... A trăit fericit și nepăsător cât frumoasa și inteligenta
doamnă Mia a știut să rezolve toate sarcinile primite – mă rog!, sau
aproape toate – și numai ea știe cum i-a suportat pe unii sau lua pastile
cu pumnul, să nu cedeze altora – ce vrei?, și-n vreme de pace se cer
sacrificii... Dar când s-a dat și ea unui tânăr de-al nostru – așa spunea ea
când vorbea în dodii, că acum zice că nu-și mai amintește – și credea că-
și încoronează viața cu un copil, că gemenele ei sunt crescute de alții
prin Ardeal, animalul Benjamin a bătut-o cu picioarele în burtă. Norocul
ei că ai noștri au auzit ceva... Am găsit-o a doua zi spre seară...
Lasă-mă... – se scutură Armoniu ca de friguri când este luat de braț, apoi
se grăbește să mai soarbă din sticla cu vodcă. Îmi face rău să-mi
amintesc... Scuză-mă! Ne-om vedea altădată, că azi nu-s bun de nimic...
– zice, lăsând să-i cadă sticla goală din mână în vreme ce se îmbracă în
grabă și pornește clătinându-se către ieșirea pe care, grijulie, Tamara, i-a
și deschis-o.
- Dragule, promit să nu mă mai supăr dacă mă chemi aici când ai
26
chef... – îi spune femeia, plimbându-și palma pe spatele lui într-un gest

de tandrețe.
Colonelul se întoarce cu greu, sprijinindu-se cu umărul de ușa
deschisă; o măsoară cu privirea din cap spre picioare, oprindu-și-o pe
dantela de la poala furoului negru.
- Cu cur mare, fără coc! – dă el din cap admirativ. De mâine, – o
amenință – să te văd cu coc! Tovarășei, ți-am mai spus, nu-i plac
femeile care nu-s ca ea. Mai ales că din dormitorul tău n-am putut să-i
dau să asculte nimic picant. O fi și ăsta motivul pentru care m-a trecut la
Arhivă?!...
Capitolul 32
- Uiți că ești pe linie moartă?! – strigă la el Tamara în toiul unor

dispute imediat ce se închid în adăpostul de la subsolul vilei. Nu-mi tot
da de înțeles că sunt obligată să.... Vin de... De plăcere, nu... că nu-s
puștoaică înamorată... – lasă ea tonul mai jos. Să ne păstrăm decența, că
abia am reușit să instalăm între noi...
- Tu n-ai instalat nimic! Doar încuietorile acestui alcov – îi strigă
Armoniu –, să te poți dezlănțui în voie, din ce în ce mai puțin, pe măsură
ce îmbătrânești; ce crezi, că nu-mi dau seama?! Până și poza din revista
Cinema nu-ți mai trezește vreun impuls. Fost-ai, lele, cât ai fost... – vine
Armoniu în fața ei și-i ridică bărbia cu vârful indexului drept. Arhiva
crezi că-i linie moartă?!... E informație! Și cine are informația,
manevrează Puterea!... Ce-ai zice, Rezistento, să se afle că ai avut și tu o
misiune, să presari ceva ghirlande pe drumul spre Occident al
tovarășului... După ce-ai cheltuit mii de franci în Paris, ai declarat că
poetul rebel a refuzat cu obstinație să te întâlnească. Află deja că o
editură mare din București l-a publicat. Evident, directorul se
împăunează că recuperează valorile românești din diaspora. Cu voie și
recomandare de la noi! – se bate colonelul cu pumnul în piept. „Sărut pe
coapsa ta din aur de o mie de carate/ Semnul-blazon lăsat de șarpele cu
dinți de-oțel”... Îl vede doar cine te dezbracă – e locul unde te-au atins
gloanțele când ai fugit din Franța în Spania, „tu, porumbița-voiajor în
misiune” iar mai departe: „va sângera cu amintire de minune/ Momentul
27
când ai refuzat să mă vânezi”... Ei, ce zici de asta? După vreo două luni
de la noaptea din Hotel Royal, ai apelat la secretarul de partid al
maternității... Vezi, porumbițo, ce înseamnă să lucrezi la Arhivă? Să faci
bine și să nu mai faci mofturi când te chem, că, vorba românului, vine
vremea când poate moșul, nu când vrea baba – ca să fim chit, clar?!
Crezi că mi-a picat bine în toți acești ani când simțeam că doar mă
foloseai?! Te-aș fi călcat în picioare, de-aceea și eram atât de violent,
până am înțeles că tocmai asta era pe placul tău și-am lăsat-o mai moale,
că te-aș călca și azi în picioare, dar cine-mi garantează că peste ani, când
voi trece în rezervă, nu va veni cineva la mine să mă arunce cu capul în
jos în fântâna din curte; vreun iubit secret de-al tău, ce, nu mi-am dat
seama că-n clipele tale de dăruire la maxim vedeai în mine un altul –
dovadă poza de revistă, spre care priveai adesea; ce umilință mai mare
pentru un bărbat?!
- Ajunge! – sare Tamara în picioare, știind că-l poate domina
când vrea cu adevărat. Ai devenit paranoic. O fi reînviat în tine teama de
plutonul de execuție?! Mai ales că tovarășul secretar general are tot mai
puțină încredere în voi, cei pe care i-a preluat de la Dej și Drăghici – cu
grijă, Armoniu! Acum, după cutremurul din martie, tovarășul Nicolae
Ceaușescu are mai multă nevoie ca oricând de specialiști ca mine.
Pentru noaptea din Paris pot, cel mult, să risc o sancțiune... Hai! – îi
arată ieșirea – du-te acasă. Mâine, la prima oră, se reiau discuțiile despre
modernizarea centrului. Trebuie să mă odihnesc.
Ajunsă în patul său, Tamara bagă mâna în noptieră și scoate una
dintre sticlele cu rom cubanez ascunse acolo – altfel, n-ar mai putea
adormi.
Ziua e altfel – se lasă dusă de valul tot mai mare al sarcinilor care
i se dau. Și-i face plăcere! Dar uneori, noaptea, după primul somn
profund, simte că încep s-o chinuiască flăcări disparate, ce se adună pe
nesimțite în incandescența vulcanului de odinioară.
Fără efort, recucerește bunăvoința lui Armoniu, care și-a impus să
ocolească abil orice început nou de discuție iar ea se lasă în voia ceștilor
mari de cafea și a țigărilor fumate în tăcerea punctată de zgomotul
sacadat al ventilatoarelor care asigură aerisirea adăpostului. Abia
așteaptă să se termine întâlnirea – „așa-i și-n bordelurile din
Amsterdam, doar că acolo plătești” – și să urce în dormitorul său – de
multe ori îl lasă pe Armoniu să doarmă aici; „ai mei știu că-s într-o
misiune nocturnă, că-mi vine și mie rândul; două nopți, pe-o ploaie
28
mocănească, am patrulat în zona Dristor, poate-l prindem pe ăla de-a

aruncat manifeste”.
Acum îl lasă din nou; anul trecut, imediat după cutremurul din 4
martie, speriată de discuția avută, dar și de iminența unui cutremur mai
mare, care i-ar putea surprinde și bloca în adăpostul antiatomic, l-a
instruit cum funcționează încuietorile, ba i-a destăinuit și secretul unui
tunel de fugă, legat de ieșirea secretă a conducerii statului spre unul
dintre debarcaderele lacului din apropiere; „ginerele meu a insistat să
avem așa ceva; cu o singură intrare-ieșire avea crize de claustrofobie”,
i-a mărturisit într-o noapte, recunoscând – mai mult în glumă, e drept –
că a fost amanta ginerelui, „de dinainte de a-mi fi ginere”.
De când Armoniu i-a reamintit de Ajunul Crăciunului din 1952, a
refuzat să mai bea vreun pahar la subsol, în compania colonelului – se
teme să nu mai facă vreo gafă și mai mare, să se descopere cine e tatăl
nepotului. Mereu, în orele ei de singurătate, gândul îi fuge la țăranca
aceea mândră, intrând în birou condusă de portarul ministerului, un
țăran ardelean mucalit, care se lipise de sufletul tuturor miniștrilor; știa
să le descrețească fruntea în fiecare dimineață cu câte o vorbă de duh.
Femeia aceea, cu traista ei vărgată purtată de nodul făcut baierelor cu
mai multă demnitate decât servietele din piele cei din cabinetele mari
prin care trecuse de la război încoace, o fascinase, dar și intrigase în
aceeași măsură. Auzul numelui de Sânzieni trezise în ea sentimente care
o răscoliseră; plonjase în copilăria ei alături de Rașela, în casa bătrânilor
evrei Iva și Haim din Târgu Frumos; „cred că prezența acelei țărănci și
rostirea numelui Sânzieni a înclinat definitiv balanța în favoarea
întoarcerii mele în țară – treziseră în mine amintirea paradisului
copilăriei; restul a fost plata – cu maimuță, evident! – a biletului pentru
primele rânduri ale tribunei oficiale... Da!... Mama lui Mihai mi-a
hotărât destinul – și nu-mi pare rău! Acum, nu-mi pare rău. Așa cred...
că nu am suficiente motive să regret că nu am plecat peste ocean – aici
am fost cu adevărat utilă”.
Se simte nedreaptă că nu și-a mai amintit întâmplarea – crucială,
de altfel – din biroul acelui ministru. Poate, dacă ar fi ajuns la o oră de
bilanț, Tamara și-ar fi amintit de ziua aceea și de cele care au urmat – îi
este încă rușine că Armoniu a citit primele pagini ale dosarului său, o
informare detaliată și precisă, de securist școlit în Est, a ceea ce făcuse
în cele câteva zile cât a stat în București, „dar fără paginile aduse de
Armoniu, poate că nu m-aș mai fi întors cu gândul la Mihai. Hm!...
29
Mihai Vlădeanu... Mereu îi uitam numele. Ce curios! Mi-l reaminteam

adesea, dar fără să-i știu numele; de zece ani închid ochii și-l revăd pe
el; gesturile lui Armoniu, chiar așa brutale, însoțite, tot mai rar în ultima
vreme, de vorbe vulgare, le-am acceptat și au continuat să mă incite
până la orgasm mințindu-mă singură că-s ale tânărului din garsoniera
93, ajuns între timp soțul meu – un soț frustrat că l-am scos din mediul
lui și nu i-am oferit Franța sau New York-ul, cum îi promisesem; un
furios căruia îi tăiasem aripile, hrănindu-l bine, astâmpărându-i foamea
sexuală, dar ținându-l închis la subsol, cum ținea bunica în țarcul de la
conac armăsarul de prăsilă. Îl redusesem doar la falusul erect, cu care s-
a prezentat în fața mea atunci, pe plajă. Restul s-a estompat cu timpul. Îi
uitasem chiar și numele; pentru mine, Armoniu devenise tânărul de
atunci îmbătrânit alături de mine...”
Se simte cuprinsă de un tremur ciudat. Sare din pat și caută
îndelung printre cărțile rămase de la Pușa până găsește revista Cinema
cu pagina despre filmul Rocco și frații săi. Adoarme cu revista deschisă
pe jumătatea goală a patului. Când se trezește, în semiîntunericul din
dormitor – că și-a montat obloane la ferestre –, are un moment de
fericire vecină cu extazul: a fulgerat-o de alături, de pe perna mare, o
privire plină de candoare și, murmurând o chemare, se lasă pe spate,
așteptând. Ba chiar a avut impresia că simte răsuflarea proaspătă de
dinaintea sărutului, că Mihai se furișa mereu spre ziuă la chiuvetă să-și
spele dinții, apoi să bea un pahar mare dintr-o sticlă cu ceai din muguri
de brad și coada șoricelului, „comportament de tânăr ieșit din brațele
vreunei doamne care a știut ce să-i impună, ca să placă femeilor; în
esență, era un mare fustangiu, trebuia să-mi fi dat seama din noaptea
când s-a dat de gol, sărutându-mi degetele. Oare ce viață aș fi dus alături
de unul ca el?!... – animal de pradă; felină care stă la pândă și te înșfacă,
devorându-te, când ești mai fără de apărare: prima oară, la Agigea,
amețită de singurătate și de abstinență, bătută în cap de soarele verii; a
doua, în garsoniera 93, răpusă de certitudinea că fiica mea fusese ucisă...
– și nimic nu te vindecă mai bine de lacrimile deznădejdii decât
îmbrățișarea tandră, topită într-un amor dezlănțuit al unui tânăr pe care
l-ai dorit în taină...”
Șade în zadar cu ceafa îngropată în moliciunea pernei din puf de
gâscă și ține ochii închiși, dar buzele întredeschise – nimeni nu le
atinge... Iar trupul ei pare să fi luat foc – ultima oară s-a mai întâmplat
așa în compania Mariei. „Acum e altceva, mai profund și mult mai
30
dureros... oare când voi scăpa de infernul dorinței de-a iubi, de-a mă
oferi din iubire, de-a ne săruta până la pierderea de sine și la senzația că
zbori, eliberat de orice angoasă și epuizarea finală prin ceea ce a lăsat
Natura să se întâmple – masculinul și femininul contopiți în actul
suprem al iubirii?!... Încă vreo câțiva ani și voi fi bătrână...”
A doua zi, la serviciu, se abține cu greu să fie atentă la cei din jur,
să nu se dea de gol că plutește undeva, într-un abis prin care a mai fost.
N-o mai supără nici o privire – odată arhitectul Pârjoleanu arestat, nu se
mai teme că cineva, ieșit pe balcon la o țigară, și-ar da cu părerea că
arată ca plouată, după ce a ieșit dintr-o hazna; „cum, de altfel, mă simt
adesea… Mai puțin astăzi, când nu mi-l pot scoate din minte pe tânărul
acela…”
Înainte de plecarea acasă, amintindu-și că a avizat favorabil toate
referatele respinse zilele trecute, a cerut înapoi secretarei mapa și a
rămas până seara, să fie convinsă că nu a făcut vreo gafă. „Ce ușor e să
fii rea, pozând în intransigentă!” – își spune când închide mapa cu
sentimentul că a făcut un lucru bun, convingându-se că n-a greșit
avizând favorabil. „Ce multe alte lucruri mărețe aș fi putut face dacă aș
fi fost mereu îndrăgostită ca acum!” – își zice în timp ce iese pe stradă,
renunțând la mașina care o aștepta cuminte în dreapta clădirii.
- Vreau să mă plimb puțin – spune șoferului pe un ton ferm, să
audă și milițianul de la intrare, să noteze în registru.
„Femeie la peste 50 de ani!...” – o ceartă un gând rău, pe care îl
alungă cu amintirea tânărului din cireș, care nici măcar să moară nu a
lăsat-o, „că fiecare atingere a lui mă umplea de viață”.
În Magazinul Muzica își rotește îndelung privirea, până zărește
placa de muzică populară cumpărată cândva. O cumpără din nou și cere
să o probeze, ascultând de câteva ori în căștile stereo melodia care se
auzea din garsoniera 96 sau 97, nu mai ține minte, dar își amintește cum
i se șoptea ceva la ureche iar ea râdea și răspundea cu un șir lung de
șoapte, „până ne pierdeam amândoi într-o încleștare pe viață și pe
moarte, din care ieșeam amândoi vlăguiți – dar atât de vii!”
Tot drumul până acasă rememorează în amănunt vizita la
Sânzieni și i se pare că a întinerit cu 20 de ani. „Trebuie să-i spun lui
Mihai că mama lui a avut dreptate: ne-am mai întâlnit. Apoi, din vorbă
în vorbă... că lui Mihai îi place să stea de vorbă cu o doamnă...”
A doua zi, șade ca pe ghimpi la serviciu: spune secretarei că a
primit un proiect pe care trebuie să-l analizeze în liniște și cere să nu fie
31
deranjată. A uitat și de modernizarea Bucureștiului, de proiectele

grandioase, de responsabilitățile imense, care o copleșiseră până mai
ieri. „Nu-mi mai pasă!” – e tot ce-și poate spune; știe că trăiește ceea ce
i s-a refuzat în adolescență. „Ba nu mi s-a refuzat, că am trăit un
crâmpei cu aviatorul meu drag. Orbită de ideile comuniștilor francezi,
supărată pe fuga mea din Berlinul nazificat, îmi refuzasem cu obstinație
să-mi trăiesc tinerețea – mă fascinase ideea să mă ofer pentru cauză, iar
atunci cauza era înfrângerea nazismului. Abia după Crăciunul din 1952
cauza mea s-a statuat pentru totdeauna și i-am sacrificat… Dar astăzi
vreau să-mi iau revanșa! Ori azi, ori niciodată!...”
Imediat după prânz nu mai poate răbda – șase ore, bând cafea
după cafea, cu același dosar deschis la întâmplare în fața sa, privind în
gol și rememorând, apoi compunând...
„Vreau să-i spun eu mamei tale, să-i spun că a avut dreptate:
ne-am mai cunoscut și în alte condiții, nu numai când am mers la
Sânzieni cu Rașela.”
„Vreau să i-o spun eu, Mihai; să-mi cer și iertare că am ridicat
tonul la ea; n-a fost vina tatălui tău că s-a dus ca soldat peste poporul
sovietic.”
„Vreau să știe că eu l-am pus pe ministru să dea telefon la raion,
să ordone scoaterea de urgență a părinților tăi de la chiaburi.”
„Vreau... vreau să știu ce mai face tatăl tău...”
„Vreau să te întreb... dacă locuiești tot acolo...”
Cu capul lăsat pe spate, privind prin tavan spre înălțimi bănuite
doar de ea, simte cum buzele i s-au deformat într-un surâs:
„Nu, nu-i voi spune mai mult. Aș pleca mâine spre el și, ca din
întâmplare, i-aș bate la ușă... Nu mă mai tem de nimeni și de nimic –
doar de timp, că trece.”
Își prepară încă un nes cu apă rece și-l bea pe nerăsuflate.
„Un afemeiat ca el nu mă va ține la ușă...”
„Apoi... bărbat tânăr cum e, la vreo 35 de ani...”
Simte că nu mai are astâmpăr și pleacă în grabă.
La Palatul Telefoanelor cumpără de 100 de lei fise.
- Doi-cinci-șase, vă rog!
- Post desființat. Cu cine anume doriți? – întreabă centralista
uzinei.
- Cu domnul inginer Mihai Vlădeanu.
- Aaa... da. Petruța dragă, ce mai știi de Mihăiță; a mai fost
32
reprimit în uzină? – o aude pe centralistă întrebând; o aude „vătuit”,

cum se spune în lumea cinematografiei, semn că centralista a pus palma
pe receptor.
- A, da, desigur, de-atunci. Bătea prea tare la ochi să fi fost
singurul dat disponibil din uzină; dat pentru... Cine-l caută, tot
Televiziunea?
- O voce foarte blondă – deslușește cu greu Tamara vorbele
centralistei.
- La Sinteza domnului Muraru; acolo-s dați toți cei răi de gură... –
se aude râsul acelei centraliste numite Petruța. Imediat, domnișoară,
imediat! – răsună clar în receptor vocea Petruței, semn că a preluat
comanda. Alo, Sinteza, aveți un telefon interurban pentru domnul
Vlădeanu.
- Da, îl chem – se aude vocea unui bărbat, apoi aceeași voce
răsună în niște difuzoare: Domnul fizician Vlădeanu este chemat
interurban în tabloul de comandă.
- E jos, la reactorul de Acid Cianhidric și nu aude, că are masca
de gaze. Mă duc eu să-l anunț – deslușește Tamara o voce în difuzoare.
A pierdut orice elan. Dacă schimbul de replici al celor două
centraliste o înfuriaseră, născând în ea un sentiment uitat de mult,
gelozia, mai ales că Petruța avusese cea mai plăcută voce auzită de ea în
vreun telefon, vestea că Mihai stă cu masca de gaze pe față într-o
instalație numită Acid Cianhidric o amețește; se teme să nu-i cadă toate
fisele din pumn, așa că se grăbește să le bage în telefon.
- Da, vă rog! Vlădeanu la telefon.
Simte că nu mai poate răsufla – o gheară nevăzută i s-a înfipt în
beregată, așa cum a fost antrenată cândva să încerce să scape dacă ar fi
fost agresată de vreun soldat neamț.
- Alo, mai sunteți pe fir? Vlădeanu la telefon... Alo, alo... de ce nu
vorbiți? Vă rog!... Nea Pantelică, cine era la telefon?
- Nu știu. Petruța a zis că sunteți căutat interurban.
- Petruța... – i se pare Tamarei că observă cum izbucnește
zâmbetul în ochii lui Mihai. Să vezi ce-i fac!... – și Tamara știe că acum
i-a explodat zâmbetul pe întregul obraz, luminându-i-l.
Nu se mai poate stăpâni și se agață cu indexul mâinii stângi de
furca telefonului interurban. Aude șirul lung de fise căzând în cuva de
returnare și are impresia că-i din nou în sala de jocuri mecanice de la
parterul Cazinoului din Monte Carlo, când pierdea banii altora – „ai
33
celor pe care îi plăteam cu maimuță”.

„Acum, am câștigat totuși ceva! – își zice când ajunge în fața
avizierului Teatrului Mic. I-am auzit vocea!... Ce sentiment ciudat! Încă
puțin, și ajungeam la orgasm. Trebuia să fi vorbit cu el.” Vede câțiva
oameni la coada formată în fața casei de bilete și se așează și ea în rând
cu ei, hotărâtă să cumpere bilete pentru următoarele zile ale săptămânii,
„că n-am mai fost într-o sală de teatru de peste zece ani și nu mai am de
făcut ceva seara, altfel înnebunesc, gândindu-mă doar la Mihai... Mâine,
îmi fac curaj și-l sun din nou!”
Cumpără cele mai scumpe bilete și pleacă spre ieșire.
- Ne-am ars! – aude șoapta unuia dintre cei trei actori care stau pe
hol de vorbă. Să-l anunțăm pe director că va veni și asta!...
Până în centru, Tamara merge ca la defilare, pe vremuri, cu pas
egal și privirea țintă înainte. Cu prima ocazie, face semn unui taxi.
Acasă, aruncă biletele în veceu și trage apa de două ori – „asta!...
Parcă eram ciumată...” Înțelege că nu mai are ce căuta la vreun
spectacol de teatru – „și aș fi vrut atât de mult să evadez din cenușiul
contemporan!...” Simte cum o cuprinde disperarea, parcă ar fi căzut într-
o fântână secată și fără fund. Abia astăzi, la distanță de zece ani de
ordinea făcută de ea în Direcția Teatrelor, se simte ținta disprețului celor
pe care nu i-a lăsat să clevetească în voie; abia astăzi, după ani de trudă
la conducerea unor echipe care au înlăturat urmele dezastrului lăsat de
cutremur și a nopților albe cât a analizat propunerile arhitecților de
modernizare a capitalei, mai indiferentă la dramele celor aruncați în fața
buldozerelor ce le dărâmau casele decât, pe vremuri, la aflarea veștii că
nu scăpase nimeni din imobilul parizian pe care îl părăsise înainte de a
exploda pachetul plasat de ea în vreun ungher, abia astăzi, purtând în
auz acel asta!... plin de dispreț al actorului din holul teatrului, are
revelația că trăiește într-un deșert; împarte un acoperiș somptuos cu un
puști frumos și inteligent, retras în camerele lui de la mansardă, pe care
îl vede doar în serile târzii, când se întoarce de la vreun film, vreun
spectacol de teatru, mai ales de balet, ori de la vreun concert la brațul
bătrânei Elisaveta, pe care o strigă cu același glas de copil alintat Maaa
Veta și pe care o duce tot mai des la cabinetul de fizioterapie, să-și
îngrijească bătrâna genunchii bolnavi. Un copil de care nici măcar nu a
avut timp să fie mândră – doar l-a îmbrățișat de fiecare dată când i-a fost
prezentat carnetul de note să-i fie semnat sau s-a întors de la serbarea de
sfârșit de an cu coronița din flori purtată pe vârful capului și cu cărțile
34
primite ca premiu sub braț, cum îi cerea Elisaveta, „să știe toți vecinii ce
băiat bun am știut să cresc”.
Revelația de astăzi a exasperat-o, i-a dat măsura celulei Katanga
în care a tras-o cu forța vecinul ei, pe care, uneori, chiar i se pare că-l
îndrăgește, „că, atunci când ai lucruri atât de importante de rezolvat,
foamea trece în plan secund; important este s-o potolești – chiar și cu
fasole!” – și-a zis mereu.
Nu și astăzi, când disperarea ei a dat brusc în clocot:
- Să te ia dracul! Dracul!! Dracul!!! – îi strigă lui Armoniu
imediat ce aude zăvoarele blocându-i în interiorul adăpostului
antiatomic. Din cauza ta, boule, din cauza ta nu mai pot scoate capul în
lumea bună, din cauza ta! M-ai asmuțit împotriva oamenilor de cultură.
Am fost o idioată, asta am fost! Ți-am dat, ca proasta, codurile de intrare
și de ieșire din adăpost. Acum m-aș fi sinucis de-adevăratelea – că de
sinucis m-am sinucis de mult –, m-aș fi sinucis și te-aș fi lăsat să mori
aici, privindu-mă cum putrezesc – boule! Asta meritai! Scăpam țara de
pacostea care ești!
Armoniu încearcă s-o tempereze, dar palmele femeii se abat
vijelios asupra obrazului său, căutând să-i atingă ochii.
- Ai înnebunit?! – se apără colonelul cu brațele vânturate ca în
fața unor păsări de pradă.
- Îți scot ochii!
- A încercat și fiică-ta iar acum e un pumn de cenușă într-un
borcan, pe care îl ții de amintire, alături de-al soțului ei, ce blasfemie!
Tamara încremenește la jumătatea unui gest.
Armoniu pufnește batjocoritor:
- Și curva de fiică-ta sărea la ochii soțului.
- Să nu te legi de fiica mea, nespălatule, că nu sunteți nici la
degetul ei mic. Ați omorât-o, criminalilor! Tu, cu microfoanele tale!... –
se aruncă Tamara din nou spre gâtul colonelului, dar, ca de demult, este
aruncată pe pat, cu brațele răsucite la spate.
Palmele colonelului îi lovesc fără milă obrajii.
Ochii Tamarei se umplu de lacrimile născute din usturimea
loviturilor. Femeia ar vrea să se rostogolească, să-și elibereze brațele,
dar este deja la bunul plac al colonelului, care, printr-un gest scurt, i-a
ridicat fusta până peste cap, imobilizând-o ca într-o cămașă de forță.
Tamara are impresia că se sufocă. Nu mai opune rezistență, așteptând
să-l simtă pe colonel așezat peste ea, să-i poată șopti că nu poate respira.
35
Dar așteaptă zadarnic. Greu, și numai după un efort care o face să-și
simtă tâmplele gata să-i pocnească, reușește să-și despice fusta de-a
lungul unei cusături și se eliberează.
- Boule! – țipă, sărind în picioare, dar încăperea este goală. Ai
fost în stare să mă lași așa?! Criminalule! Crezi că nu te-am bănuit că tu
l-ai ucis pe bătrânul Beny?! Ce accident?! A fost mâna ta, criminalule!
Iar tu, de mâna mea ai să mori! – amenință ca scoasă din minți, lovind
cu pumnii în ușa blocată deja.
Schimbă codul de ieșire din adăpost, lăsându-l neatins pe cel de
intrare; „să mori dracului dacă mai vii să te odihnești aici, să scapi de
cicăleala zarzavagioaicei tale bolnăvicioase și de isteriile puștoaicelor în
călduri, pe care nevastă-ta nu le mai poate struni”.
Îmbrăcă fusta așa despicată și urcă în locuință.
- Buni, bunicuța mea Em, – îi sare în întâmpinare Constantin pe
holul de intrare – azi am luat trei de zece la școală; am fost cel mai bun.
- Au avut inspecție – o lămurește bona, apărută și ea cu prosopul
de bucătărie pe brațe. V-am pregătit clătite cu... – vrea să se laude, însă
vederea fustei despicate pe coapsă, că se vede poala furoului, o face să-
și muște buzele.
- Nu-i nimic, Elisaveto; m-am agățat când am închis portița.
Oricum, voi arunca-o, că-i veche. Și nu mă mai ispiti cu dulciuri, că uite
ce șolduri am făcut...
- Și nu vă mai chinuiți părul în coc, tovarășa, că arătați ca... – îi
șoptește bona.
Tamara îi mulțumește cu un zâmbet complice. Se schimbă în
grabă și stă toată seara cu Constantin, ascultându-i, ca niciodată, toate
câte le are de povestit despre ultimele zile la școală. Noaptea îl ține pe
copil în pat, lângă ea. Abia spre ziuă, prin somn, își amintește șoapta
actorului din holul teatrului și simte cum crește iarăși în sufletul său
furia; „trebuie să-l reîntâlnesc pe Mihai! Nu-mi pasă ce va fi după!”
Prezența copilului în pat lângă ea o inflamează de-a binelea – se
hotărăște brusc: „noaptea viitoare voi fi în brațele lui Mihai!, acum, cât
nu am început să mă smochinesc”. Fuge în bucătărie și-și face o cafea
mare.
- L-am trimis pe Constantin în patul lui, să doarmă până târziu – îi
șoptește bona din ușă.
- Bine, Elisaveto, foarte bine! Și ai grijă: plec în deplasare; trebuie
să văd un peisaj; căutăm amplasare pentru a doua centrală atomică,
36
undeva, la munte. Lipsesc o zi... două... poate mai multe.

Fuge apoi în baie să-și pună părul pe bigudiuri. „Ba nu! – renunță
ea și-și reface cocul. Nu trebuie să dau de bănuit. Pot renunța la coc în
tren.”
Înainte de ora 8 ajunge la Telefoane; „trebuie să aflu dacă
locuiește tot acolo, apoi trec pe la serviciu și-mi ștampilez un ordin de
deplasare”.
Aerul dimineții de mai o face să plutească; „va fi vai de el! Voi
avea pregătită poza lui Constantin, să i-o arăt: Îl vezi? Uită-te și tu în
oglindă. Nu-i voi spune mai mult, că n-am să pot... Ne vom săruta până
la sufocare. Știi? Fiica mea – fie-i țărâna ușoară! – avea dreptate: se
întâmplă ceva cu sărutul, e din alt univers, superior orgasmului. Nu, nu
voi folosi cuvântul orgasm, sună bizar, te duce cu gândul în zone mult
prea intime; unii le zic vulgare. Voi spune apogeul plăcerii iubirii. Și-i
voi povesti, dintr-un început, totul, fără ocolișuri, despre copil și despre
moartea Pușei. Apoi: acum, da, o cafea și un pahar de... de ceea ce ai.
Ba nu, voi cumpăra eu din gară o sticlă de vodcă rusească. Ba două!
Dacă, pe drum, mă părăsește curajul?!”
- De-o sută de lei fise. Ba nu, de două.
Știe că ziua telefoanele interurbane sunt scumpe; cu o sută de lei
abia poți vorbi interurban câteva minute.
- Domnul inginer Vlădeanu lipsește – îi răspunde cineva din
tabloul de comandă al Sintezei. Se mută.
- Se mută?! Unde?! – se sperie Tamara.
- Domnișoară... nu știu prea multe. În altă locuință, așa zicea ieri:
„am scăpat de confort cinci; mă mut la trei”. Cred că-i unul din blocurile
de lângă Oborul Vechi, alea-s de confort trei.
Tamara aruncă restul de fise în poșetă. „De casă nouă... un buchet
mare de flori și...” Nu știe ce ar mai putea să-i cumpere. „Îi voi mobila
camera – la asta mă pricep. Poate mai bine ca la...” – și începe să râdă.
Merge în sus, pe strada Constantin Mille, și râde. Apoi, doar zâmbește;
„și ce dacă mă vede cineva?!” Intră în Librăria Eminescu să cumpere
ceva, „să nu mă întorc cu mâna goală la serviciu”. Vede pe un raft
mașinile de scris Consul – de 1600, 2300 și 3200 de lei.
- Au diacritice? – o întreabă pe vânzătoare.
- Poftiți o pagină dactilografiată.
Îi place; litere frumoase, ușor de citit.
- Ce acte îmi trebuie să cumpăr una?
37
- Doar buletinul de identitate, să vă notăm în registru.

Cumpănește îndelung, neslăbind din privire cele trei mașini
așezate în ordine; „1600 – prea mică, meschină chiar; s-o iau pe cea
mare, i-ar ocupa masa de scris...”
- Aceea din mijloc – face semn vânzătoarei.
Prezintă actul de identitate și, cât i se notează numele și adresa în
registrul special – „că așa cere legea, să fie luate în evidență toate
mașinile de scris deținute de cetățeni”, îi spune vânzătoarea –, ea face o
probă, dactilografiind ceva la întâmplare, bucuroasă că nu a uitat
deprinderea din copilărie, de la gimnaziul din Berlin; „cred c-am să-i bat
la mașină tot ce scrie el de mână”. Strecoară o bancnotă vânzătoarei și-i
arată bonul primit:
- Voi trimite șoferul s-o ia.
Dar când șoferul îi telefonează de la intrare s-o întrebe ce face cu
mașina de scris, Tamara se dezmeticește – „cum să plec la drum cu cutia
aceea așa de grea?!”
- Du-mi-o acasă! – și cere din nou secretarei să nu fie deranjată
decât dacă este ceva urgent, „de sus”.
Stă iarăși singură în cabinet, rotind la nesfârșit radiera între
degete. Simte cum elanul de dimineață a părăsit-o. „Oare Mihai mai
scrie literatură? Dar, oare, atunci chiar scria sau, cabotin ca mulți tineri
încă nerealizați, poza? După atâția ani, abia confort trei... Noi
promovăm chiar și pe cei mai slabi ziariști...”
Simte că nu mai poate sta pe scaun. „Îl voi trage de limbă pe cel
din tabloul de comandă. Ba nu; mai bine o întreb pe Petruța; mă prezint
ca o fostă colegă de facultate” – și pleacă în grabă.
- Doamna Petruța a fost de noapte – i se răspunde la telefon.
„Sigur! Îl ajută pe Mihai să se mute...”
Se plimbă agitată printre cabinele telefonice din coasta Palatului
Telefoanelor. „Mi s-a spus doamna Petruța; înseamnă că-i căsătorită...
Chiar c-am luat-o razna!” Telefonează acasă. Îi răspunde nepotul.
Dialogul cu Constantin o înseninează; își zice că Mihai va fi mândru cu
un așa copil – „e meritul Elisavetei, adevărata lui mamă. Sunt sigură că
Mihai o va îndrăgi pe biata bătrână. Și ea pe el – desigur! La cei 35 de
ani ai săi, Mihai trebuie să fie un bărbat cu care...” – și rămâne privind
în gol. „Indiferent!... Chiar și căsătorit, cu 7-8 copii – cam atâția putea
să facă în zece ani –, trebuie să-l văd! Ori rămân cu el, ori mă vindec de
el!... Sau... Da, viața este minunată! Spre deosebire de logica clasică,
38
viața are și o a treia soluție: amant! Ar fi extraordinar să-l atrag într-o

viață dublă – când și când, la umbra vreunei delegații, să-l am aici, în
București; o noapte, două, trei să fie doar al meu, la o cafea bună și un
pahar cu băutură fină. La plecare, pentru familia lui, căci, deși nu vreau
să văd, știu că nu se găsesc în comerț, alimente pentru ai lui: cafea, unt,
produse din carne, brânzeturi, dulciuri, băuturi fine pentru vreun doctor
și alte bunătăți pentru copii...”
Stă locului clipe în șir, privind în gol.
”Și nu-mi va fi rușine că eu pot să am și el, nu?!”
Niciodată, până acum, nu a luat aminte la lipsurile tot mai multe
și mai mari în care se scufundă țara, la cozile imense și la rafturile goale
din toate magazinele, „mai puțin ale noastre, cele cu circuit închis...”
„Voi fi pasărea solitară care aduce în cioc un strop de apă vie
voinicului ostenit de lupta cu vremurile...” – își zice și, într-o clipită, se
visează amanta unui bărbat tânăr, frumos, manierat, cu vorba blândă
trădându-i timiditatea, „căruia n-am să-i refuz nimic, nici chiar bătaia,
pentru că l-am părăsit atunci. Apoi – mă va înțelege. Apoi...” – și începe
să râdă; se și închipuie cu Mihai chemat la hotelurile de la munte ori de
la mare, unde ea va organiza întrunirile periodice cu toți cei implicați în
modernizarea capitalei. „Noaptea mă voi furișa în camera lui. Poate că
nici nu-mi va păsa dacă m-ar vedea cineva pe hol, în halat și papuci –
păcat că n-o să am papuci de plajă, mari și plini de apa cu spune de la
baie, cum am ieșit atunci de sub dușul de la etajul 4 al blocului D1;
puțin mi-a păsat de cel care s-a oprit să mă privească; debordam
fericirea victoriei...”
Inspirând profund, cu obrazul încărcat de zâmbetul bucuriei că va
retrăi clipele de pe holul etajului 4, intră din nou în cabina telefonică și
încarcă aparatul cu fise. „Măcar să-l trag de limbă pe cel din tabloul de
comandă. A trecut ora 12; la instalațiile toxice se fac ture de 6 ore; sigur
e alt operator chimist în tabloul de comandă; poate-mi spune în ce bloc
s-a mutat. Peste vreo trei ore, am trenul de după-amiază; voi ajunge
înainte de miezul nopții. Cred că Mihai își mai aranjează lucrurile în
noua locuință... Și-o fi luat și patul din fier? Dar salteaua de jos, de
lângă calorifer, aceea care luneca pe parchetul lustruit? Oricum, zicea că
până la 35-40 de ani nu se căsătorește...”
- Da, vă rog. Spuneți...
O voce clară, sonoră; „așa și trebuie în tablourile de comandă”.
- Alo, cota zero! – aude aceeași voce în telefon, dar și în
39
difuzoarele din jur. Vezi că scade presiunea la apa de răcire. De ce nu

ești atentă la manometru?! – și imediat, ca o șoaptă adresată cuiva din
apropiere: Alta cu sentință „la locul de muncă”, paștele mamei lor de
curve!, poate ne aruncă în aer.
- Sst! – percepe Tamara dojana cuiva din apropierea telefonului.
Vezi că...
- A, da! – aude în telefon. Vă rog, vă ascult.
- Știți, sunt o fostă colegă a tovarășului fizician Vlădeanu...
- Da, domnișoară, imediat!, vă fac legătura la el în laborator.
În telefon se aud câteva sunete de apel.
- Da, vă rog!
„Vocea lui Mihai!” – tresare Tamara.
- Vă rog, v-ascult. Vlădeanu la telefon.
- Bună ziua, Mihai... – rostește Tamara aproape înecându-se.
- Sărut mâinile! V-ascult...
- Sunt... Sunt Tamara.
- Tamara?!
- Da, Tamara.
- Care Tamara?!
- Tamara... mama Pușei...
- Care Pușă? – vocea din telefon i se pare Tamarei că s-a pierdut
de tot; „oare e același Vlădeanu pe care îl caut?!”
- Vara lui 1969, plaja Agigea...
- O, Doamne-Dumnezeule!... Doamna Tamara! – se aude în
telefon bucuria celui cu care vorbește. Sărut mâinile, doamnă!
Tamarei i s-au înmuiat deja genunchii – se reazemă din nou cu
umărul de colțul cabinei telefonice. Sărut mâinile, doamnă! a avut ceva
din eleganța rece și distantă de la vreo întâlnire între diplomați; „unde-i
Mihai-exuberantul, care ar fi fost în stare să vină pe firul telefonului să
mă ia în brațe?!”
- Chiar că-i o surpriză. Cu ce ocazie?
„Adevărul! Ce altceva decât adevărul pot să-i spun?!”
- Știi... Mi-am amintit... Am vrut să-ți spun că mama ta a avut
dreptate...
- Da, mamele au întotdeauna dreptate...
- E vorba de Ajunul Crăciunului, 1952... Ministerul Agriculturii...
Într-adevăr, ne-am mai întâlnit acolo... eu, tânără, venită din Franța,
trimisă de Partidul Comunist Francez, eram la o discuție cu... Aș vrea
40
să-i spui mamei că a avut dreptate, ne-am mai întâlnit... Poate că n-am
fost prea... Aș vrea să-i spui mamei...
- Nu pot – vine răspunsul sec al celui de la capătul firului.
- Nu poți?! – se miră involuntar Tamara.
- Mama a murit.
- O, Doamne! Când?
- Când tot personalul Spitalului Sfântul Spiridon din Iași fusese
obligat să iasă în Piața Unirii, să vă aplaude pe voi, însoțitorii lui.
Singurele din personalul spitalului rămase în toată secția Chirurgie erau
femeile de serviciu.
- Dar eu... – încearcă Tamara să mintă că nu a făcut parte din
delegație, „să mai pot continua discuția...”
- Erați și dumneavoastră, lângă ministrele Industriei Ușoare și
Învățământului; ca și ele, purtați părul în coc. Mi-a spus fostul meu
vecin de garsonieră, că se nimerise prin Iași, își adusese soția din
Germania Federală să vadă Bojdeuca lui Creangă. Îmi făcuse rost de-un
medicament din Germania... pentru mama...
- Îmi pare rău, Mihai; sincer îmi pare rău!
- Da, doamnă; din păcate, părerea de rău este tot ceea ce rămâne
adesea din timpul trecut.
Rezemată cu fruntea de apăratul telefonic, Tamara a încremenit,
indiferentă la receptorul care-i cade din mână și pendulează agale mai
jos de mijlocul ei, atingându-i de câteva ori genunchiul drept, „acolo
unde m-am lovit de elemenții caloriferului când m-am prăbușit pe
salteaua așternută jos...”
- Asta a fost tot – se aude spunându-și într-un târziu, când se
hotărăște să iasă din cabina telefonică.
„Trebuie să ajung mai repede acasă; nu pot să-i fac asta lui
Armoniu! Oricum, dacă a intrat și nu poate ieși, va descoperi tunelul de
fugă... Nu-l pot pierde și pe el!”
41
Capitolul 33
Nervoasă că ploaia de primăvară i-a murdărit pantofii la

coborârea din mașină, Tamara aruncă în lateral umbrela, să i-o
recupereze șoferul venit în fugă din urmă, în timp ce ea urcă sprintenă,
ca o atletă, treptele din marmură până la mezaninul Casei Scînteii, fără
să ia în seamă gestul portarului grăbit să-i deschidă ușa liftului pentru
demnitari. Bate o singură dată în ușa masivă din lemn și intră.
- Tovarășa... – se pierde cu firea secretara, sărind de pe scaunul
său, s-o întâmpine. Tocmai voiam...
- Toți vreți, știu! – îi taie vorba Tamara, așteptând să i se deschidă
ușile duble spre cabinetul Suzanei Gâdea, președinta Consiliului Culturii
și Educației Socialiste.
- Vă rog, vă rog! – îi barează calea secretara mult prea ageră, în
ciuda corpolenței. Tovarășa este într-o discuție lungă, de două ore...
- Două ore?!
- Poate mai mult de două – dă afirmativ din cap secretara,
privindu-și ceasul fixat strâns de cureaua din piele albă pe încheietura
grăsuță a mâinii stângi. Doi tovarăși regizori mari, Nicolaescu și Mihu,
tovarășul Blaier n-a putut veni, c-a fost mobilizat și dumnealui;
tovarășul Anghel, directorul Direcției Cinematografiei; tovarășul Marin,
secretarul organizației de bază a Direcției; directorul Casei de Filme 4,
tovarășul Radu Stegăroiu și, evident, tovarășul vicepreședinte Dulea,
recent numit în locul...
- Știu! – vrea Tamara să pună punct agitației secretarei, mai ales
că numele vicepreședintelui înscăunat de curând a indispus-o; „mă
așteptam să fiu numită eu, dar m-au lăsat la demolări...” Și, mă rog, ce-i
discuția aceasta așa lungă?! Doar anunțasem că vin.
- Ceva complicat, tovarășa, ceva complicat... Un film...
- Dar tovarășii Nicolaescu și Mihu nu... nu cred să se abată de la...
linia… – ridică Tamara sprânceana stângă.
- Aaa, nu dumnealor! – se bucură secretara. Dumnealor au fost
42
chemați să-și spună părerea. Un regizor tânăr a făcut un film... Trebuie

convins să schimbe ceva... minor, tovarășa, minor... I-am auzit
discutând înainte de-a intra la tovarășa președintă. Un nimic, două-trei
vorbe... o invenție... ceva... în loc de teza de doctorat în Chimie... Eu am
primit sarcină ieri, la ultima oră, să-l chem doar pe regizor, care-i
bucureștean, dar a venit și scenaristul tocmai de la... de la el, din nord...
E-a doua oară când e chemat doar regizorul, dar mă trezesc cu ei
amândoi. Tovarășa președintă mi-a și spus ieri: „pe scriitor nu-l anunța;
cu el vreau să discut separat”. Știți, tovarășa, legea spune că scenariul,
odată aprobat de Consiliul Cinematografiei...
- Știu! Replicile dintr-un film nu se pot schimba fără acordul
scenaristului. Ce film?, că nu s-a raportat nici o restanță. Planul pe 1984
este realizat, știam – precizează Tamara.
- Ba nu, aici e-aici; filmul a fost oprit la ultima vizionare, cea la
patru benzi, pe 22 decembrie `84. Toți fierb: o zi măcar de-ar fi ieșit pe
ecrane și-ar fi avut un singur spectator cu bilet cumpărat, s-ar fi
înregistrat în contabilitate ca dat în exploatare; așa, figurează ca
nerealizare de plan; trei virgulă trei milioane...
- Cineva trebuie să plătească! – încearcă Tamara să-i taie vorba,
enervată deja; „gaița asta vorbește continuu”.
- Până una alta, cu nerealizarea de plan, sunt în joc primele
tovarășilor directori pe anul trecut.
- Hm!... – pufnește Tamara ironică, îndreptându-se mândră spre
fereastră. Dacă aș fi fost numită eu…!... – șoptește ca o amenințare și
rămâne cu privirea ațintită pe statuia lui Lenin, care străjuiește intrarea
spre Casa Scînteii.
În secretariat, la spatele ei, se aud ușile duble deschise, apoi
închise cu oarece zgomot, trădând nervozitatea celui care a ieșit ultimul.
- Asta-i, n-a uitat ce-am scris în Secolul XX, când am revenit de la
Sorbona – se aude o voce clară, perceptibilă în ciuda rostirii în șoaptă.
- Dacă Nicolaescu vrea să te reguleze pentru ce-ai scris atunci, în
Secolul XX, nu pe lenjeria scenariului meu! – vine replica sonoră, plină
de obidă a celui de-al doilea bărbat, care tocmai trage cu zgomot, după
el, ușa masivă de la intrarea în secretariat.
Lângă fereastră, Tamara a tresărit scurt, ca scuturată de friguri.
S-a rotit brusc pe călcâie, gata să fugă după cei doi.
- Ne iertați, tovarășa! – se precipită secretara, gata s-o rețină.
Scriitorii sunt imprevizibili. Să vedeți ce nevastă rea de gură are... M-a
43
pus odată tovarășa președintă să-l chem la o discuție și a răspuns ea la

telefon, că el tocmai văruia sufrageria, era sus pe o masă; ea a țipat la
mine că o să-și lase soțul să vină la București numai după ce tovarășul
Matală o să-i deblocheze plata scenariului care trebuia să intre în
producție anul acesta la Casa 3. Aici e munca grea, tovarășa... Bine că
n-ați acceptat să fiți dumneavoastră vice...
„Aici se știe că n-am acceptat...” – strânge Tamara din măsele cu
ciudă și începe să se plimbe. Tocmai când face cale întoarsă către
fereastră, ușile duble dinspre cabinetul președintei se deschid și iese
regizorul Sergiu Nicolaescu, urmat de Iulian Mihu, care încetinește
pasul, așteptând să i se alăture un al treilea bărbat, impozant, păstrând
un aer degajat – „îl știu; Radu Stegăroiu; acum paisprezece ani lucra în
Direcția Teatrelor; zâmbea ușor ironic la toată lecția de estetica dramei
ținută de acel Emil și nu mai știu cum...”
– Buna ziua, tovarășa! – o salută regizorul Iulian Mihu iar Tamara
îi răspunde printr-o înclinare ceremonioasă a privirii, grăbindu-se să-și
reia locul la fereastră, privind cu scârbă droaia de câini vagabonzi,
oploșiți prin tufele din fața Casei Scînteii, adunați în șir indian după o
cățea costelivă, nehotărâtă încă pe care dintre următori să-l accepte
primul; „și asta în spatele statuii lui Lenin” – pufnește femeia care stă
mândră, indiferentă la prezența în aceeași încăpere a celor doi regizori și
a directorului uneia dintre cele 5 case de filme; de-a lungul ultimilor ani,
după aprecierea conducerii superioare de partid a muncii sale la Direcția
Teatrelor, a avut cu fiecare câte un conflict, în special ideologic – „v-ați
c-am luat-o în cap; puneți în filmele voastre pastișe după ideile
tovarășului, ca să-i amorțiți vigilența, să nu vă observe glumițele de doi
bani în caz că ar viziona vreo peliculă de-a voastră” – își amintește cum
i-a pus la punct într-o ședință de lucru; acum strânge din măsele cu
ciudă: „Păcat că nu m-au numit pe mine vice, c-ați fi văzut voi
disciplină!... Dar n-am murit încă! Suzana ar fi mai potrivită la
Învățământ...”
- Asta nu-i în ordine! – aude vocea inconfundabilă a lui
Nicolaescu. Tovarășul Matală a greșit: ce facem, anticipăm?
- Dar conul Mitică Matală nici nu putea să-i plătească șaptezeci
de mii pe scenariu, cât scrisese în contract, iar scenaristul să nu renunțe
la regizor; ne-am fi trezit cu un alt scandal anul viitor. Sărut mâinile,
doamnă! – îi face Radu Stegăroiu o reverență discretă, accentuând, cu
oarece nuanță ironică, pe intonația sa de ardelean venit la București,
44
cuvântul doamnă. Păcat de scenarist... – continuă el dialogul cu

regizorul.
- Bună ziua, tovarășe! – vine replica scurtă și sonoră a Tamarei.
- ...putea ajunge un dramaturg de certă valoare – își termină
Stegăroiu vorba. Are replică; piesele lui de la TV au fost primite
călduros de critica literară; Ioana Mălin, pe care o știm cât e de ațoasă,
Antoaneta Tănăsescu, pe numele ei de universitară la Litere, l-a elogiat
în România literară; nici un spectacol TV nu a avut o presă așa bună.
Eu îl știu de la primele lui piese de teatru... Cu romane publicate la
Cartea Românească și la Junimea, nu înțeleg de ce scenaristul ține trena
regizorului, că ăsta, cu nevastă și copii francezi, el însuși cu cetățenie
franceză, își pune palma-n fund într-o seară iar dimineața urcă în
avionul de Paris. Chiar i-am propus scenaristului să ne dea un scenariu
după ultimul roman, care-i plin de replici bune.
- Și eu am observat în film replici de calitate; sunt de-acolo, din
uzină – pare să se înflăcăreze Iulian Mihu.
- Pe un subiect fals! – intervine Sergiu Nicolaescu, accentuând
tonul său marțial, ca al personajelor interpretate de el în filme, ceea ce o
face pe Tamara să-și întoarcă privirea prompt către cei grămădiți lângă
cuierul-pom din colțul de după ușa de ieșire, porniți pe-o șuetă în timp
ce-și ține unul altuia pardesiul. Nu-i așa, tovarășa arhitectă? – i se
adresează en passant, ușor ironic regizorul Nicolaescu. Noi nu cheltuim
milioanele țării să inventăm conflicte false – revine la colegi,
plimbându-și dictatorial indexul mâinii drepte prin fața lor. Filmul, după
cum am spus și la discuții, are o singură rezolvare: modificarea, la post-
sincron, a expresiei „furtul tezelor de doctorat în Chimie” în
„promovarea ideilor noi în uzină” – același număr de silabe; două-trei
ore de post-sincron și montajul aferent. Îl dăm pe ecrane o zi-două, într-
un cinematograf de cartier, să aibă măcar trei spectatori și deblocăm în
contabilitate cele trei virgulă trei milioane; tovarășii directori din
Consiliu să-și primească primele pe anul trecut.
- Și cu planurile doi-trei din film ce facem?! – se miră Stegăroiu.
- Mai lăsați-mă cu obsesiile voastre! – se înfurie Nicolaescu. Și
mie, la un film mai vechi, mi s-a reproșat mulțimea de cruci.
- Mulțimea de cruci e una, dar să prezinți societatea ca pe un vast
sanatoriu, în care toți trag cu urechea… – ia avânt Stegăroiu,
menținându-și tonul de ceartă. Și-apoi, mulțimea de aluzii, de
manechine din planul doi… Păi dacă regizorul vrea să fie Fellini al
45
României, să se ducă înapoi, la nevastă-sa, în Franța, să fie acolo!

Petrecerea de la mare cu măști… pescărușul acela mort… Ce trimitere
la Cehov, ce iubiri pierdute?! Vacs! Da-da! Ce, ne ia el ochii că-i
toamnă și nu-s decât pescăruși pe plajă?! De fapt, scenaristul, că și el e
parșiv cât încape, putea să-și intituleze filmul „Sezonul pescărușilor
împușcați în aripă”!... Peste tot, în film, se vinde doar pește congelat…
Iar cuiul cel mare, băgat tot de scenarist, uite că acum îmi dau seama!,
este întrebarea adresată fostei prietene, întrebare remarcată și de
tovarășul Dulea, „ce-ai făcut în acești 20 de ani?, te-ai vândut!...” Ia
socotiți, câți ani sunt de când este la cârma statului…
- Radule! – îi dă un ghiont regizorul Iulian Mihu.
- Hai ș-om mere… – oftează Stegăroiu, dând-o pe ardelenește.
- Probleme, tovarășa arhitectă, probleme! – oftează Nicolaescu,
aruncându-i o privire piezișă. Nu-i așa, tovarășa arhitectă? – repetă el,
pe un ton mai insinuant, întrebarea de mai înainte. Cum merge
șantierul? Sper că nu-mi luați iar cameramanul de la filmări ca să-l țineți
două-trei zile pentru două prim-planuri trase în norul de praf de la
clopotnița dărâmată.
Ca și la recepția din anii trecuți de la Ambasada Franței, când
Nicolaescu ar fi vrut să-i facă vreo propunere indecentă, învăluită în
vorbe de curtoazie, Tamara îi simte și acum privea trecând ca un
aruncător de flăcări peste coapsele ei.
- Noi nu ne permitem duble, tovarășe regizor! – i-o retează și-i
întoarce spatele.
În tăcerea stânjenitoare așternută în secretariat, vocea regizorului
Iulian Mihu se aude ca o nedumerire, adresată lui Stegăroiu:
- Și totuși, Radule, de unde a apărut scenaristul acesta?
- E descoperirea redactorului Mihai Opriș; citise acum zece ani
primul lui scenariu de film, Uzina, și ni l-a propus tuturor, mai avan
decât pe ale sale, dar regizorii noștri… – afară de voi doi, care erați deja
prinși, spune ironic – n-a vrut niciunul… Păcat! Acela da, scenariu! Era
un poem despre munca de noapte într-o uzină, ceva ce nu s-a făcut.
- Și cum de v-ați pricopsit tocmai cu scenariul acesta, despre
tezele de doctorat?
46
- Tovarășul sută la sută1... Anul trecut, în ianuarie, când nici

jumătate din planul de 25 de filme nu era acoperit cu scenarii, a ordonat:
„Să intre rezervele!” Pescărușii ăștia stăteau de trei ani pe locul unu la
rezerve. Și ar mai fi stat... că... deși fusese selectat la un concurs de
scenarii… Știți cum e la noi… Regizorii…
- Fără aluzii, Radule! – se răstește către el Nicolaescu. Noi ne
scriem singuri scenariile, tocmai ca să evităm situații ca acestea – arată
nervos spre ușa președintei.
- Eu credeam c-o faceți pentru… – observă Tamara cum
Stegăroiu își freacă ușor ironic primele trei degete ale mâinii stângi.
- Eu intru, că deja am întârziat foarte mult – hotărăște Tamara
secretarei, parcă anume să dea de înțeles celor de lângă cuierul-pom că
ea are o poziție mai aparte, superioară lor, în fața conducerii de partid.
Pune mâna pe clanță și deschide cu fermitate ușile duble.
- Tovarășa arhitectă!... – face spre ea un gest de întâmpinare
Suzana Gâdea, care stătea cu spatele rezemat de marginea biroului său.
În fața președintei, în semicerc, vicepreședintele Mihai Dulea;
Marin – „și nu mai știu cum îl cheamă, parcă Vladimir” –, secretarul de
partid al Direcției Cinematografiei din C.C.E.S.; Petre Anghel, director
al Direcției și un tinerel mic de statură, aflat în poziția de drepți, ca un
pionier scos în careu, să citească paginile pe care le ține ferm cu ambele
mâini.
- O clipă, tovarășa arhitectă! – îi face un semn autoritar Mihai
Dulea, aruncându-i o privire scurtă prin ochelarii mult prea transparenți,
care par să-i albească tenul creol, „țigan, desigur, ca și ginerele meu și la
fel de inteligent...” – își zice cu ciudă Tamara. Reia, tovarășe Vasiliu –
face Dulea un semn spre tânăr. E bine să audă și tovarășa cu ce
probleme ne confruntăm aici.
- Nu mai mari ca ale noastre, că mâine așteptăm vizita tovarășului
secretar general la Văcărești – îi replică ferm Tamara. Biserica e încă în
picioare.
- Aștept telefonul celor de la Monumente – intervine președinta.
Hai, Vasiliule, repede, s-auzim toată povestea – îl îndeamnă pe tânăr.
Foile din mâna tânărului tremură. Glasul lui, la fel:
1
Aluzie la fostul prim-vicepreședinte al C.C.E.S.-ului, Ion Traian Ștefănescu,
mutat în 1984 prim-secretar la Zalău, care a raportat prezența de 100% la un
scrutin pentru Marea Adunare Națională.
47
- Anul trecut, în ianuarie, când tovarășul Ștefănescu a ordonat să

intre în producție rezervele, erau pregătite două scenarii: Nefamiliștii,
transformat de regizorul Dan Pița în Pas în doi, ieșit deja cu succes pe
ecrane...
- Hm! Ce mai succes!... – îl observă Tamara pe Dulea pufnind
nemulțumit.
- ...și scenariul care face obiectul discuției noastre, singurul care
avea un dosar întreg de referate favorabile: fiind despre tezele de
doctorat în Chimie, avea referate favorabile de la ICECHIM, de la șefa
laboratorului de Chimie-Fizică, doctor-docent Constanța Popescu și de
la șefa laboratoarelor de raze X și de spectrometrie, doctor-inginer
Simona Poenaru.
- Soția tenorului? – întreabă președinta.
- Da, soția marelui tenor Tiberiu Poenaru – confirmă tânărul.
- Ce voce superbă!... – exclamă ca pentru sine președinta. Mai
departe și mai repede.
- Pentru că era despre cercetarea științifică, avea și referat
favorabil de la tovarășul Andrei Măgureanu, unul dintre adjuncții
tovarășei la ce-ne-se-te1. Dar referatul de bază, care a propulsat
scenariul în planurile anuale ale casei de filme...
- ...până în decembrie, când era coborât la rezerve – intervine
Mihai Dulea.
- ...a fost referatul lui Gheorghe Țepeș, membru al Comitetului
Central, director general al combinatului unde lucrează scenaristul.
- Ce uzină nu-i mândră când poate scoate în frunte un fotbalist
ori, și mai și!, un scriitor! – intervine cu glas de om supărat cel despre
care Tamara știe că a fost numit director al Direcției Cinematografiei,
„parcă îl cheamă Anghel, da, Petre Anghel; i se spune bătrânul, că mai
este un Petre sau Petru Anghel tânăr” – îl privește lung Tamara. Am eu,
tovarășă președintă, să vă spun mai multe...
- Tovarășe Anghel, – îl temperează președinta – să termine
tovarășul Vasiliu. Cine a mai girat scenariul?
- Tovarășul Titus – pufnește înciudat Anghel.
- Da, – confirmă tânărul – tovarășul Titus Popovici și tovarășul
Petre Sălcudeanu, iar la Consiliul Cinematografiei, când a fost aprobat
1
CNST = Comitetul Național pentru Ştiință şi Tehnologie, condus de Elena
Ceauşescu.
48
să intre în producție, tovarășul Ștefănescu a intrat în sală însoțit de

tovarășa Cristina Luca, director general în Ministerul Învățământului;
făcuse și dumneaei referat favorabil... Am aici stenograma Consiliului.
Toți marii regizori, membri de drept ai Consiliului, n-au scos o vorbă,
zicând că n-au avut timp să citească. Tovarășa Elisabeta Bostan a zis că
pregătește plecarea la un festival, tovarășa Ecaterina Oproiu s-a scuzat
că s-a luptat cu apa care inundase pivnița unei mătuși, tovarășul
Nicolaescu... l-ați auzit doar...
- Și-atunci?! – pare contrariată președinta.
- Să vă spun ce-i cu referatele acelea... – insistă directorul Anghel.
- Tovarășe director, am văzut doar cum v-ați contrat cu regizorul,
așa că... – îi face președinta un semn să se abțină. Ce-a zis tovarășul
Ștefănescu la consiliu? – îl atenționează pe Vasiliu.
- Citez: „Avem, în sfârșit, șansa să facem un film despre furtul
intelectual. Tovarășe regizor, îți cer un lucru: uzinele în care vei filma să
arate așa cum este petrochimia noastră. Să nu cauți locurile cele mai
mizere.”
- Mda... Nu pot spune că arată altfel decât este industria noastră –
confirmă președinta. Mai ai ceva de adăugat? Bine – aprobă imediat ce
tânărul saltă din umeri în semn că nu. Zi-i, tovarășe Anghel; văd că stai
ca pe spini. Ce-i cu tovarășul Popovici?
- Este directorul revistei Vânătorul și pescarul...
- Exact; tovarășul Ceaușescu o primește cu regularitate și o citește
cu plăcere.
- Eram la redactorul șef al revistei, tovarășul Grigorescu, îl
așteptam pe tovarășul Titus Popovici să-mi semneze un decont. A sunat
scenaristul, care, acolo, în uzină, este și tehnologul instalației de fir de
pescuit, material deficitar, de altfel. L-a rugat pe tovarășul Grigorescu să
intervină pe lângă tovarășul Titus, să-i citească scenariul. A promis
magazinelor revistei, că asociațiile de vânători și pescari au și magazine
de desfacere în toată țara, toate fiind în subordinea revistei; a promis că
le onorează orice comandă de fir de pescuit...
Președinta izbucnește în râs – un râs domol, de femeie în vârstă,
fostă profesoară universitară de renume:
- Ei, asta-i bună!.... I-a cerut să citească... Și?!
- Păi.... – pare să se codească directorul Anghel, pentru ca imediat
să atace plin de sine: M-am interesat. Și celelalte referate care au stat la
baza hotărârii tovarășului Ștefănescu sunt cam tot așa: evident că
49
directorul general al combinatului, doctor inginer Țepeș, ține la

subalternii săi, dar tovarășul Andrei Măgureanu?!... – privește el cu
vădită insolență pe cei din jur, pentru ca imediat să accentueze: Așa că
m-am interesat. Tovarășul Măgureanu și-a început activitatea ca inginer
stagiar tot în acel combinat. Cristina Luca, fosta adjunctă a tovarășului
Ștefănescu la UTC, pe linie de pioneri, că la tineret era tovarășul Nicu
Ceaușescu, a fost colegă de facultate cu scenaristul iar adjunctul
tovarășei Constanța Popescu de la Institutul de Chimie-Fizică din
ICECHIM, Goșa Vasile, a fost coleg de grupă cu scenaristul.
- Mafia inginerească – se trezește vorbind secretarul de partid al
Direcției.
- Ce-i, tovarășe Marin?! – îi aruncă o privire severă președinta. Ai
descoperit vreun neadevăr în referatele acelea? Nu! Așa mi s-a spus de
către tovarășul Stegăroiu, că, la intrarea în producție, scenariul a avut
cele mai bune referate: minuțioase, la obiect și favorabile. Cât despre
mafia inginerească, eu aș numi-o comunitate de breaslă. Pe toți inginerii
mecanici care mi-au fost studenți la Metalurgie i-am sfătuit să fie uniți.
De-aceea avem o metalurgie așa de bună. Fiecare pas în sus al unui
coleg este o mână de ajutor în viitor pentru ceilalți. Ingineria, în uzină,
se face numai în echipă, nu-i ca aici, printre creatori, unde fiecare se
crede mai genial decât colegul său – în ansamblul mare al Culturii,
fiecare se vrea primadonă.
După câteva secunde, cu aerul că s-a recules între timp,
președinta șoptește:
- Vă rog să mă scuzați! Trebuie să-i mai apere cineva și pe
ingineri. Deci! – ridică ea tonul, impunându-se din nou ca șefă: Spuneai
zilele trecute, tovarășe Dulea... – face un semn de atenționare
adjunctului, care stă neclintit, ca o statuie.
- Da, tovarășă președintă! – răspunde acesta prompt, ca un militar.
L-am sunat în mai multe rânduri pe tovarășul Amza, secretarul cu
Propaganda de la județ. La început, era foarte încrezător că va rezolva;
„îl conving eu pe scenarist, un tip bonom și rezonabil, de altfel, să se
delimiteze de regizor; e romancier, înainte de toate, iar eu nu cunosc
romancier care să fi ieșit mulțumit din colaborarea cu vreun regizor;
prin excelență, regizorii sunt infatuați și se cred alfa și omega” – sunt
vorbele tovarășului Amza, care m-a asigurat: „După ce aranjez totul
aici, fie îl conving, fie apelez la fermitatea conducerii de partid a uzinei,
ori a... înțelegeți dumneavoastră, sunt sigur că scenaristul va veni singur
50
să ceară să modifice scenariul”. Mi-a promis, dar la ultima discuție,

tovarășul Amza părea sceptic: „directorul general al combinatului, când
l-am atenționat că nu se implică deloc în rezolvarea problemei noastre,
mai în glumă, mai în serios, mi-a spus că ar da ei, combinatul chimic,
trei virgulă trei milioane, să cumpere filmul și să-l lase încuiat la
Buftea...”
- Cum să nu apere filmul, dacă el și o tovarășă doctor inginer,
Viorica Trofin, tot de acolo din uzină, din sectorul de cercetare, sunt
autorii celui mai elaborat și mai elogios referat de susținere și
promovare a scenariului? – se miră directorul Anghel, stând mereu
pregătit să intervină, ca un câine aflat în poziția de luptă.
- Și-acel director – cum ai zis că-l cheamă?... – se uită președinta
spre vice.
- Gheorghe Țepeș, doctor inginer, autor al multor invenții, că m-
am interesat și eu... – îl vede Tamara pe același director Anghel
intervenind prompt, plin de importanță, total diferit de funcționarul
insipid pe care îl știa de la instruirile anterioare, mai ales de la
prelucrările de după Tezele din iulie și după Plenara din noiembrie ’71,
avute cu cadrele de conducere din Cultură, când, personal, – „dar și cu
argumente furnizate de sprijinul meu de nădejde, colonelul Cireșciuc” –
i-a promovat pe mulți ori i-a trimis pe posturi inferioare, de execuție, ba
chiar și administratori de cămine culturale sătești ori cinematografe de
cartier pe alții – „de obicei, pe cei care au avut ceva de comentat sau, ca
în cazul celor doi directori de editură, pentru că n-au fost vigilenți și a
trebuit să retragem din librării mii de exemplare din două cărți tipărite și
să-i trasez sarcină directorului Direcției Presei să trimită urgent
bibliotecilor publice circulara cu numele celor două romane subversive
ce trebuiau trecute la fondul secret. Atunci, am fost pusă în situația
jenantă când, în pauza unui spectacol omagial, marele compozitor
Cezarion, omul nostru de bază pentru muzica spectacolelor omagiale,
mi-a reproșat că prietenei sale, redactora de carte a unuia dintre
romanele retrase din librării, i se imputase valoarea întregului tiraj abia
trimis centrelor de librării, tiraj din care nu se vânduseră decât câteva
exemplare, că tovarășa Docsuleanu, din Direcția Presei, semnalase la
timp impertinența autorului: toate cuvintele sau expresiile subliniate de
ea pe dactilograma cărții venite de la editură și dată spre refacere, prin
redactora de carte, autorului, fuseseră tăiate cu pixul de către autor, dar
scrise de acesta întocmai deasupra, între rânduri, astfel că în cartea
51
venită din tipografie la Bunul de difuzare, la aceeași babă din Direcția

Presei, atrăsese atenția catrenul: Stăpâne, stăpâne,/ Ia hamul de pe mine/
Și pune-l pe tine;/ Pune biciu-n cui,/ Că eu nu mă duc la pui, – pe care
ea îl eliminase, plus paginile cu farsa făcută activiștilor comitetului
regional de partid, veniți în control la CAP, cărora li s-a oferit ca masă
de prânz un grătar consistent, făcut pe jarul încins de sub cazanul de
țuică, doar că, spre hazul țăranilor, carnea era pulpa unui cal dintre cei
uciși cu parul de nebunul satului, ca să fie fierți și dați puilor din ferma
avicolă recent înființată”, – amintire care o intrigă și acum pe Tamara;
abia a putut scăpa atunci de gura lui Cezarion.
Sentimentul dezastrului pe care îl observă în Cultură – „un
director de uzină își bagă nasul în problemele ideologice ale
Cinematografiei” –, dublat de furia neputinței – „să fi fost eu numită
mai demult la Cultură!...” –, naște grimasa ce-i accentuează Tamarei
ținuta dragă ei, femeia-comisar; „mare dezordine aici, la C.C.E.S.!” Dă
capul mai pe spate, atentă la reacția Suzanei Gâdea:
- Și ce, nu-i putem sugera tovarășei academician să-l treacă iar în
producție pe acest Țepeș, să se ocupe de invenții, că directori se pot
găsi?! – pare să pună piciorul în prag președinta C.C.E.S.-ului, iar
Tamara simte cum se luminează, descoperind femeia fermă pe care o
știa din alte întâlniri; „să-i fi fost eu adjunctă…!...”
- Tocmai! – răspunde ferm și militărește Mihai Dulea. Aș fi
făcut-o deja, că tovarășa academician mi-a stabilit că voi da seama de
munca mea aici doar în fața dânsei, dar tovarășul Amza m-a temperat;
mi-a dat de înțeles că-i ceva aparte cu acest tovarăș Țepeș; mare
inventator dar și un foarte competent director al combinatului; se pare că
tovarășul secretar general are gânduri mari pentru el. La Congres,
personal, i-a oferit un loc în rândul întâi, între tovarășii Verdeț și Mizil;
poza lui a apărut și-n ziare, în primul rând, între cei doi1.
În cabinetul președintei Consiliului Culturii și Educației Socialiste
1
În cartea sa de amintiri, Cuponul de pensie, Gheorghe Țepeş-Greuruş, pe
atunci director general al Combinatului de Fire şi Fibre Sintetice – Săvineşti,
povesteşte că, fiind proaspăt numit ca membru al C.C. al P.C.R., la începerea
lucrărilor, a intrat ultimul în sala Congresului, în care numărul scaunelor era
egal cu al membrilor şi cum singurul loc liber rămăsese între Ilie Verdeț şi Paul
Niculescu-Mizil, Nicolae Ceauşescu, urcat deja la tribuna Congresului, i-a făcut
un semn ferm să ocupe imediat locul liber.
52
s-a instalat o tăcere stânjenitoare – singura care începe să dea semne de

nervozitate din cauza așteptării pare Tamara, spre care fug, cu oarecare
teamă, ochii obosiți ai președintei.
- Vă rog să mă scuzați! – se aude vocea secretarei din cadrul ușii
deschise cu mare atenție. S-a luat iar lumina și nu merge soneria.
Monumentele pe linia unu.
Ca trezită din somn, președinta se grăbește să treacă la birou, dar
nu se așează pe scaunul tapițat superb pe spătar cu un model rotund, ca
un soare stilizat. Rămâne în picioare și ascultă ce i se spune în receptor,
aprobând când și când cu câte un da, așa... da!
- Bine că s-a rezolvat! – oftează când lasă receptorul în furcă.
Deja echipa de specialiști a intrat în biserică și încearcă să salveze
frescele reclamate de tovarășii de la Monumente.
- Tovarășii de la Monumente!... – pufnește Tamara pe un ton
superior, vădit supărată – stau de câteva zile și ne încurcă. Noi, oricum,
mâine dimineață facem o spărtură în zid, să fie convins tovarășul
secretar general că va dispărea Biserica Văcărești și vom curăța urgent
terenul. Oricum, vă mulțumesc, tovarășă președintă. Vă rog să-mi
scuzați deranjul...
- Oricum, ne-am fi bucurat să ne fiți de ajutor – se simte o ușoară
ironie în tonul vicepreședintelui, care nici măcar n-a clipit vreodată,
menținându-și aerul rece, de robot umanoid.
- Să vă ajut?! – își aruncă Tamara privirea roată, parcă să-i
domine pe cei prezenți. Cu plăcere! – încearcă ea un surâs; „stați, că vă
dau eu o lecție de fermitate!” În secretariat, am auzit că scenaristul a
avut piese de teatru la TV și romane apărute la edituri serioase, dar
acum se pare că a pierdut cărarea... Hm!... – surâde ea scurt, ca o dojană.
Știm că TV-ul și editurile sunt tot ale Statului. Ale Statului nostru!... Iar
editurile sunt în subordinea dumitale – îl arată cu degetul pe Mihai
Dulea. Ia întrebați la Direcția Presei și la Centrala Editorială – se
adresează tuturor. Un scriitor are întotdeauna un manuscris în vreo
editură sau, măcar, o ofertă de plan făcută... N-o puteți lua ca un îndemn
la șantaj – nici vorbă! Este îndemnul care trebuie făcut permanent
creatorilor de Cultură, de-a nu se abate de la linia directoare a partidului;
îndeosebi, a ideilor tovarășului secretar general, tovarășul Nicolae
Ceaușescu. Asta-i bună! Refuzul unui singur om – un scenarist
debutant!, face ea un gest de respingere – ține blocată o investiție de trei
virgulă trei milioane de lei, plus că mulți dintre dumneavoastră nu-și vor
53
primi primele pe anul trecut, din cauza nerealizării planului; și foarte

bine că nu-și vor primi; așa ne trebuie, contabili serioși, care să respecte
cu strictețe legile privind banul public!... Și, mă rog!, cu cât i-a fost
plătit scenariul? – se uită Tamara fix către tânărul cu hârtiile încă
tremurânde în mână, despre care a înțeles că a fost producătorul delegat
al filmului.
- A fost plătit la minim, așa țin minte – răspunde Dan Vasiliu.
Cincizeci de mii, parcă... Ba nu. Minimul este patruzeci de...
- Noi i-am propus suplimentarea cu douăzeci – intervine prompt
directorul Anghel. Avem de unde...
- Pentru că aveți de unde risipi banii poporului, tovarășe Anghel!
– îl ceartă degetul arătător al Tamarei fluturat prin aer. De fapt... – vrea
femeia-comisar, care pare să-i țină la respect pe cei prezenți, să mai
spună ceva, dar în amintirea ei răsună ca un ecou vorbele urâte ale
tânărului scenarist supărat pe regizorul Nicolaescu; „și de ce prima
reacție a mea a fost să alerg după el, să-l ajung pe holul vast al
mezaninului Casei Scînteii?! Oare l-aș fi luat la palme?!... Ce altceva ar
fi meritat un grobian ca el?!...” De fapt, – își reia Tamara vorba,
menținându-și autoritatea – eu sunt prinsă în alte probleme, mult mai
stringente...
După o clipă de tăcere, în care aruncă o privire către președintă –
„să vezi și dumneata, Suzana, că puteai să ai o adjunctă mai bună decât
robotul ăsta umanoid, fiu de fost legionar, că Armoniu a dat toate
informațiile către Comitetul Central, dar... naiba să mai înțeleagă ce-i în
țara asta, că mereu au fost recuperați și promovați foștii legionari...” – se
înclină și rostește cu glas domol, cum face când vrea să iasă cu fruntea
sus:
- Trebuie neapărat să plec. La revedere!
Nici nu o ia în seamă pe secretara grăbită să-i deschidă ușa spre
ieșire. Abia pe trepte încetinește pasul, să-și poată ridica mâneca
pardesiului, să vadă cât este ora. N-ar vrea să întârzie la aeroport –
avionul de la Paris vine întotdeauna la timp. Una dintre însoțitoarele de
bord îi va aduce o pungă cu medicamentele solicitate telefonic unei
prietene de pe vremea Rezistenței – Armoniu a venit la ea cu lacrimi în
ochi și cu rețeta în mână; soția lui tocmai fusese diagnosticată cu cancer
la colon:
- Ajută-mă! În numele a tot ce a fost între noi doi, te implor,
ajută-mă! Știu c-o poți face; mi-a spus-o Ghiocel, tânărul economist de
54
la Banca de Comerț Exterior, că-i de-al nostru, dar el n-are drum la Paris
acum, că-i pe relația cu țările arabe. Mi-a șoptit că și pe doamna
Smaranda, mama lui, tot tu o ajuți cu medicamente franțuzești. Zice că
deja nodulii de la pieptul doamnei Smaranda au început să dea înapoi...
Afară, ploaia de primăvară s-a oprit de mult, dar șoferul încă mai
stă în fața intrării cu umbrela desfăcută, pregătit să i-o țină.
În mașină, lăfăindu-se pe toată bancheta din spate, Tamara se
mișcă spre dreapta, își aruncă piciorul drept peste stângul și-și aprinde o
țigară, tresărind când șoferul frânează brusc:
- Ah, câinii ăștia!... – arată el șirul indian format în urma cățelei
costelive, oprite la soclul lui Lenin să urineze câinele din spatele ei. Ha-
ha! – râde șoferul. Pe vremuri, aici era statuia lui Stalin...
Tamara se preface că nu-l aude; ochii ei mătură cu privirea
marginea șoselei spre Podul Băneasa. În stația de autobuz i se pare că
recunoaște în cei doi tineri zgribuliți, stând de vorbă, pe aceiași doi
trecuți pe la spatele său în secretariat – unul, într-o jachetă gri-petrol,
elegantă, cum i-a cumpărat și ea nepotului din Paris, iar celălalt, cu
căciulă brumărie pe cap – „asortată cu ochii lui albaștri!”, oftează scurt
Tamara –, îmbrăcat într-o șubă de șantier îmblănită, cum a văzut la
inginerii veniți la demolările din București – „cei de la Cisnădie fac așa
ceva pentru export”, i s-a spus când s-a interesat, să-i cumpere nepotului
pentru iarna viitoare.
- Oprește! – strigă isteric șoferului.
- Nu pot aici, în intersecție – aude vocea plictisită a bătrânului de
la volan. Poftiți, vă rog, tovarășa; am oprit – este atenționată peste două
minute, când mașina stă deja la rigola trotuarului de lângă Parcul
Herăstrău.
Tamara, precipitată încă să-și așeze eșarfa la gât, sub gulerul
pardesiului, deschide portiera din dreapta și coboară. Ochii ei caută
peste șosea, către stația de autobuz rămasă goală. Întoarce capul spre
oraș – nici un autobuz. Doar departe, pe strada către Gara de Nord, i se
pare că a zărit, peste un garaj lung, trecând cele două butelii mari cu gaz
lichefiat de pe acoperișul unui autobuz cu burduf. Pe șoseaua către
Cartierul Dămăroaia, înaintea unui convoi de camioane de mare tonaj
pline cu moloz, alt autobuz cu burduf. Și tot cu butelii de gaz deasupra.
„În fond, ce i-aș fi putut spune?!” – se miră, urcând la loc, pe
bancheta din spate și închide ochii, să ațipească puțin, cum face când
drumul e mai lung.
55
„De fapt, nici nu cred că a fost el; Mihai nu poate fi grobian” –

oftează mulțumită când mașina intră în dreapta, spre aeroport.
Sala de așteptare a aeroportului îi dă un sentiment aparte –
bucuria izvorâtă din mândria că-i una dintre persoanele de vază ale
României, pentru care trecerea prin culoarele interzise ale Aeroportului
Otopeni a rămas unul din favorurile poziției sale în sferele înalte ale
Puterii.
Ca niciodată, la întoarcerea acasă, în vila din cartierul Primăverii,
un loc atât de drag sufletului său, despre care este sigură că a înnobilat-o
doar prin simpla mențiune ca adresă stabilă în actele de identitate – „la
mine e invers decât în maxima latină1” – are surpriza că Armoniu o
așteaptă în fața portiței cu un buchet de flori protejat sub umbrelă de cei
câțiva stropi de ploaie.
- Soția mea... a aflat că am apelat la tine. Zice că ar fi cazul să
accepți invitația ei într-o după-amiază la un ceai... o cafea... ceva, ca
între vecini.
În casă – liniște deplină; știe că nepotul stă doar la mansardă,
unde își are dormitorul, camera de studiu și un colț cu sac de box,
haltere, gantere, corzi elastice și măsuță cu mașina de scris Consul, la
care exersează dactilografierea cu ochii închiși, cum a citit într-un curs
de specialitate că au făcut în tinerețe marii scriitori americani, mai ales
Zane Grey, ale cărui multe dintre romanele despre Vestul Sălbatic le-a
citit în original, spre disperarea Irinei și Natașei, fiicele vecinului, de
care nu se prindea engleza decât greu de tot; „încercați chineza – le
tachina Constantin când stăteau de vorbă la gărduțul despărțitor din
grădina mare cu flori –, că viitorul e-al Chinei, țară prietenă, căreia, dacă
ne mai supără rușii, îi declarăm război”.
Fiicele colonelului au încremenit; nu-l mai auziseră vorbind așa.
- Ha-ha! Nu v-ați prins – le-a râs în nas Constantin. Ca să vină la
războiul declarat de noi, armata chineză trebuie să-și treacă milioanele
de soldați peste poporul frate sovietic...
Fetele s-au prefăcut că nu înțeleg gluma și au schimbat vorba, dar
peste un timp Tamara a fost mustrată de Armoniu că nepotul ei spune
glume, „pentru care un alt tânăr ar avea de suferit, nu și Tin-Tin, pe care
fetele mele și-l dispută; ce vrei?!, vârsta... Vezi cum îl temperezi, că noi,
1
Aluzie la maxima: Homo ornat locum, non locus hominem = omul
împodobește locul, nu locul pe om (lat.)
56
cei bătrâni... Vin ofițerii tineri, dornici de stele mari și multe, devotați
trup și suflet, mai ales cei care chiar n-au nici mamă, nici tată, că provin
din casele de copii – soldați perfecți! –, știe tovarășul de cine să se
înconjoare...”
Acum, Tamara nu vrea decât să se culce; discuțiile din Casa
Scînteii au întărâtat-o; „are dreptate Suzana: creatorii și-au luat-o în cap;
se cred primadone. S-o facă pe banii lor! Auzi! Cincizeci de mii pentru
un scenariu în care se vorbește despre furtul tezelor de doctor în
Chimie!... Atac direct la tovarășa...”
După ce bea o înghițitură zdravănă din sticla de vodcă rusească,
dosită bine, să nu i-o găsească Maaa Veta ori menajera, să se afle că ea
este prima care a încălcat regula casei: fără alcool!, pare că începe a uita
de Casa Scînteii și de supărarea ei că nu a ajuns adjuncta Suzanei
Gâdea; „de pe poziția mea de acum am văzut că toți m-au privit, dacă nu
cu respect, măcar cu teamă – oderint dum metuant!1, câtă dulceață are
expresia aceasta!...”
Își aprinde o țigară și se așează în fotoliul de lângă fereastră, să
poată răsfoi presa de astăzi.
- Sărut mâinile, bunico!
Vocea nepotului o face să tresară. Ziarul gros și greu îi scapă din
mână; „Doamne!... aceeași voce cu a scenaristului din secretariat... Lui
Tin-Tin al meu a început să i se îngroașe vocea; seamănă tot mai mult
cu a lui taică-său...” – pare că îi taie mijlocul un fior plăcut, la amintirea
lui Mihai, ca un început de dorință, dar imediat vorbele vulgare ale
scenaristului, – „oare chiar a fost el?!” – spuse regizorului în prezența ei
și a secretarei fac să i se încordeze mușchii spatelui: „un grobian, totuși!
Nu pot accepta că dragul meu drag de atunci, din garsoniera 93, a
ajuns...”
- Hm!... – pufnește înciudată, pradă încă fiorului care îi încinge
tot mai tare mijlocul; „parcă am întinerit... Trebuie să-l mai solicit când
și când pe Armoniu...” – și, cu privirea pironită pe tânărul din fața sa, își
amintește că directorul altei case de filme – „Matală, parcă; îl știu: un tip
corect, insipid de altfel, care nu se abate de la linia...” – i-a suflat
scenaristului 70.000, „cu cât i se semnase contractul, pentru noul
scenariu; ăsta da, șantaj!... Cum să nu înjure?! Mihai avea de pe atunci
porniri violente; nu degeaba se revendica din tinerii furioși... Ce-o fi fost
1
Să mă urască, dar să se teamă de mine! (lat.)
57
în cabinetul Suzanei la discuția aceea atât de lungă?!... Regizorul părea

extenuat, dar scenaristul... Și ce-o fi vrut să spună Sergiu Nicolaescu
exclamând acel anticipăm?!... Oare... de fapt... scenaristul n-ar fi ajuns
tot acolo, pe tușă, dar abia după ce ar fi fost de acord cu schimbările
propuse?!... Mihai, Mihai...” – se simte brusc pradă unui sentiment de
compătimire Tamara, pentru ca imediat ce oftează, ca o încercare de a
scăpa de greutatea ce și-o simte pe suflet, să murmure:
- ...dragul meu drag...
Derutat de șoapta bunicii, nepotul saltă umerii cu timiditate –
„același gest ca al lui Mihai; Doamne, de ce nu l-oi fi adus pe Mihai
aici?! De cine mă mai tem acum?!... Ce regal ar fi fost astăzi, aici, în
casa mea!... Cei doi Vlădeanu – față în față!... Surpriza ce le-aș fi făcut-
o, cu tot cu reacția lor aflând adevărul, mi-ar fi răsplătit momentele
dificile ale vieții mele de bunică. Nu știu cum ar mai fi reacționat astăzi
Mihai, mai ales că lupta cu alde Anghel, Stegăroiu, Dulea și alții, dar și
pierderea celor 70.000 de lei, l-au înăsprit până la a fi grobian; pentru
Tin-Tin al meu, însă, puber veșnic răzvrătit, ar fi însemnat un moment
de iluminare: fiul unui scriitor rebel!... Mihai ar fi găsit resurse, ar fi
completat strădania Elisavetei de a-l crește frumos. De cum aș fi intrat
în casă cu Mihai, i-aș fi dus pe amândoi în fața oglinzii, să le urmăresc
reacția, apoi, invitându-i să ia loc... Oare eu aș fi avut puterea să joc
totul?!, că un moment ca acesta, unic în viață, se cere jucat... – ar fi fost
cheia de boltă a existenței mele!...”
- Bunico, s-a întâmplat ceva?! – pare speriat tânărul.
- Poftim?! – tresare Tamara.
- Te văd foarte abătută... Îmi pare rău! Scuză-mă, te rog! Am uitat
să bat la ușă... – se aude vocea nepotului abia șoptită de emoție.
Imediat, să mai împrăștie aerul de derută din încăpere, Tamara îl
vede pe tânărul din fața sa cum se apleacă, punând cu eleganță un
genunchi pe covor, ca un prinț în fața stăpânei, culege ziarul de pe jos, îl
împăturește și îl așează cu grijă pe măsuța rotundă:
- Am venit să-ți spun că ți-am luat patru sute de lei din sertar.
- Dar era... încuiat... – își tărăgănează Tamara vorbele începute ca
o mirare; „doar ai cui să semeni...” – conchide, zâmbindu-i, încă pradă
fiorului cald din mijlocul ei și cu gândurile departe, la un alt tânăr
îngenunchiat în fața sa, „într-o cameră infinit mai frumoasă ca salonul
acesta sterp, în care, de mult, de-o infinitate de ani, nu mai am parte de
nici o bucurie... – mai puțin clipele cu superba doamnă Maria, pe
58
nedrept trimisă de mine în uitare, și pentru ce?!, pentru că, în felul ei, și-
a slujit patria adoptivă”.
Stă cu privirea ridicată, măsurându-l pe tânărul din fața sa; „câtă
frumusețe!... și ce privire senină!... Mihai ar fi fost mândru cu un așa fiu.
Și cum să nu și-l dispute fiicele lui Armoniu?!, chiar dacă sunt mai mari
ca el... Poate tocmai de aceea! – scapără ea un surâs în colțul stâng al
gurii. Și Mihai era iubit de femei mai mari ca el. Tinerii ca el plac la
nebunie femeilor dezamăgite în iubire”.
- Te rog să nu te superi! Mi-au trebuit la Shop – o informează
nepotul cu calm, preocupat să înlăture zbuciumul bunicii.
- Da, și ce-ai cumpărat așa bun de la Shop? – se bucură Tamara,
dând curaj nepotului să se destăinuie; „poate-mi mărturisește că a luat
ceva scump pentru fetele lui Armoniu; m-aș bucura să-i placă Irina; și ce
dacă-i cu patru ani mai mare?! – e-n spiritul Vlădenilor: bunica lui,
țăranca aceea frumoasă și impunătoare, mai mare ca soțul ei – o mai fi
trăind bătrânul Vlădeanu?!, că vocea lui Constantin al meu, clară și
baritonală, seamănă tot mai mult cu a bunicului – Doamne, ce s-ar
bucura bătrânul să afle că are un așa nepot! –, decât cu vocea tatălui;
chiar și Mihai era mai mic cu 4-5 ani ca Pușa mea... Și-apoi, ce m-ar
deranja că o tânără așa frumoasă ca Irina s-ar iubi cu Constantin?! Peste
un an-doi, poate se vor și... culca... Acum, nu! Constantin e încă minor,
acuși face abia 15... Eu am greșit că am luat-o prea repede –
vremurile!... Trebuie să-mi fac timp, să... Ba nu! Îl caut pe Mihai și-i
hotărăsc: Indiferent că ești ori nu căsătorit, că ai ori ba copii, ajută-ți fiul
să treacă frumos prin pubertate; tu, ca bărbat, știi ce capcane îl pândesc.
La dracu’ filme, cărți – orice! Copilul, înainte de toate! Cine altcineva
decât tatăl adevărat, de sânge, poate să-i înțeleagă și să-i ghideze
pașii?!”
- Așa am să-i spun! – conchide cu glas sonor Tamara.
- Ce, cui?! – face Constantin ochii mari.
- Mă gândeam... – se pierde cu firea Tamara, dar imediat devine
stăpână pe sine: E bine c-ai început să faci cumpărături. Mă bucur că te
descurci.
- Bunico, ce mare ispravă?! Aveam legitimația ta, am intrat, am
cumpărat...
- Nu mi-ai spus ce – insistă Tamara.
- Cafea, câteva pungi; ciocolate pentru asistente... țigări și
arahide... chiar și câteva pachete de unt...
59
- Stai, că nu înțeleg! – devine Tamara atentă. Toate acestea le

avem; cămara noastră este ticsită.
- Am fost la spital, la Maaa Veta.
- Și cum?! Ai dus...?!
- Bunico, – devine tânărul ferm, îndreptându-și spatele, că pare
mult mai înalt – eu vreau să fie îngrijită bine.
- Dar... se știe că... – revine Tamara la tonul ei superior, ceea ce-l
face pe nepot să riposteze:
- La spital, eu nu vreau să fiu nici nepotul tău și nici copilul
tatălui meu, clar?! Acolo, Maaa Veta e mama și tatăl meu. Când îi vei
face o vizită la salon mamei Veta, dacă-i vei face, vei vedea diferența de
comportament a personalului medical, că nu toți fac pe ei de frică dacă
le spui că ești din Cartierul Primăverii, iar o cafea sau o ciocolată face
mult mai mult decât o carte de vizită – sunt sigur!, că eu mai ies și pe
stradă.
- Nu înțeleg ce vrei... – se ridică Tamara din fotoliu, aruncând
nervoasă țigara în scrumieră. Ce-mi reproșezi?
- Vreau să nu mai ții banii încuiați. Măcar o parte din pensia mea
alimentară, din ceea ce mi se cuvine de la părinții mei.
- Te-am refuzat eu vreodată?
- Dar nu ți-a convenit când ți-am spus că am cumpărat zahăr și
făină albă de la Shop.
- Doar m-am mirat. Apropo: ce-ai făcut cu ele? Tot la spital? Așa
rău am ajuns?!
- Mai! – șoptește tânărul, arătând cu degetul în aer. Tu mi-ai
strunit vocea toată copilăria... Nici untul, astăzi, nu l-am dus la spital –
spune încet, cu vădit cinism la adresa ideii că au microfoane în cameră.
- Dar cui?!
- Mama lui Anton face niște gogoși mari și gustoase, umplute cu
marmeladă!... Mai voiam să-i cumpăr și niște stafide, pentru Paște, dar
se terminaseră. Altfel, în loc să vină la antrenament, Anton pierde
vremea prin oraș, pe la cozi. E partenerul meu când urc în ring. Alții mă
lovesc fără milă. Îmi place să mă antrenez cu el, că nu vrea să-mi lase
semne; ține mult la mine, mi-a și mărturisit-o. Știi c-am stat și eu la niște
cozi? De obicei, se termină înainte de a ajunge noi la tejghea, că ne
așezăm când coada e lungă, și fugim la alt magazin – ne antrenăm;
Anton fuge mai bine ca mine. Într-un loc, am prins și eu două sute de
60
nechezol1; i le-am dat lui. Mâine m-a invitat să merg cu el la Obor; ne-a
șoptit șeful de magazin, un tip tare mișto, că vor aduce, de la Crevedia,
rachete, găini bătrâne și slabe, care nu mai fac ouă; le aduc spre seară,
ca până dimineață, să le vândă pe sub mână, mi-a spus Anton: așa se
întâmplă cu multe produse, că toate-s puține. Dacă iau mai multe găini,
și sigur iau, că vânzătorul mă place și mi-a promis că-mi face rost și de-
un curcan pentru Paște, aduc și acasă una, poate facem o supă; îi duc și
mamei Veta la spital. Anton are o vorbă: găina bătrână face supa bună.
De ce surâzi? Bunico... – se îngrijorează tânărul de atitudinea Tamarei,
un zâmbet pe care nu i l-a mai văzut.
- Cum, dragul meu, atât știi despre expresia asta?!
- Ce expresie?!
- S-o lăsăm baltă. Sertarul rămâne descuiat de-acum. Doar să mă
anunți când iei vreun ban, să n-o acuz degeaba pe menajeră, că știi că-i
place să ciupească. Poți să te retragi – îi face Tamara un semn discret
spre ușă, răsfoind imediat ziarul luat de pe măsuță. Ce-i, ce mai vrei?! –
se miră când îl vede rămas locului.
- Ce-a vrut Rex?
- Cine-i Rex?
- Câinele din serial – încearcă tânărul un surâs, arătând cu capul
spre locuința colonelului. M-am trezit cu el la ușă, sunând insistent.
Menajera tocmai plecase, eu încercam să dorm puțin, să pot lucra niște
probleme la noapte, pentru Olimpiadă. Întreba dacă ai venit de la
aeroport.
- Trebuia să-i aduc un medicament.
- Da, dar a ținut să-mi spună că-i supărat: „Irina a făcut cu greu
rost de bilete la Cenaclul Flacăra de sâmbăta trecută...” „Nu-mi place” –
i-am răspuns scurt, că mi-era somn. „Nici mie nu-mi place Păunescu,
dar...” – a încercat el s-o lungească. „Mie, Păunescu îmi place, face
parte din spiritul vremii. Nu mi-ar fi plăcut compania.” Mi-a întors
spatele, insultându-mi mama.
- Cum?! – devine Tamara atentă.
- E-a doua oară când o insultă pe mama, făcându-mă bastard.
Când vă întâlniți, dacă vă mai întâlniți, să-i spui că, deși în felul meu,
sunt credincios, ca unul care nu se vrea fără un Dumnezeu, că, de la
Dostoievski știm că cei fără Dumnezeu au impresia că le este permis
1
Nume dat în batjocură orzului prăjit, vândut ca înlocuitor al cafelei.
61
orice; să-i spui lui Rex că am puține lucruri sfinte, mama și tata, în
primul rând!, și sper să nu aflu vreodată, cu dovezi clare, că-i
amestecată Securitatea în moartea lor!... – șoptește tânărul cu ură printre
dinții încleștați, roșu tot de furie – că țin minte foarte bine cum, în
copilărie, o dată, îl blestemai pe Rex...
- Ssst, puiul meu drag, mai încet!
- Să ne-audă. Toți! Ce, n-am voie să-mi plâng părinții?! Și te rog,
bunico! Mi-ai tot promis că-i duci să se odihnească – arată tânărul spre
corpul de mobilă ca o piesă de șah înaltă – un turn stilizat –, pe care stă
în permanență vaza de cristal de Bohemia cu flori albe proaspete iar în
interiorul turnului, cu acces printr-o ușiță secretă, cele două urne cu
cenușă. Cândva, cred că erai în brațele lui Bachus, mi-ai mărturisit că
mămica mea a fost cea mai fericită și că atunci a rămas grea cu mine
undeva, pe țărmul Mării Negre și acolo i-ar plăcea să se odihnească.
I-ajunge cât a stat în Primăverii! – face tânărul un gest categoric.
- Sigur vrei să-i duc de acasă?
Tânărul rămâne gânditor clipe în șir, privind corpul de mobilă,
devenit pentru el altar, în ciuda protestelor tot mai slabe și mai rare ale
bunicii:
- Lasă-mi părinții să mă mai vegheze până ajung la majorat. Te
superi? Apoi, îi vei duce tu în locul acela secret, pe care eu doar mi-l voi
compune în gând... De-acord, bunicuțo?
- Dragul meu drag! – se repede Tamara și-l îmbrățișează cu
disperare; „ce dramă aveam să declanșez aducându-l pe Mihai acasă!...”
- Bunico!... – o ține tânărul de umeri, s-o poată privi în ochi.
Niciodată nu m-ai îmbrățișat așa... Și ce frumos ai rostit dragul meu
drag!... Ce-i cu tine, ce-ai pățit azi?
- Nu fi supărat, te rog!... Și nu-l lua în seamă pe colonel; ca orice
tată, s-ar fi bucurat să știe că vreuna dintre fiicele lui... Ce-i așa rău că
Irina te-a invitat? Ce, îți place mai mult Natașa? E problema ta...
- Bunico! – își îndreaptă tânărul spatele din nou, părând c-o
privește pe Tamara măcar de la egal la egal, dacă nu de sus. Problema e-
a lui Rex. Oare, copoi bătrân cum e, n-a aflat nimic?
- Ce?! – devine interesată Tamara.
- Că petrecerile la care merge frecvent Irina, mai nou și Natașa, că
două zile la rând după fiecare petrecere doamna Cireșciuc țipă și
blestemă dimineața prin casă, uneori sparge câte ceva, dar în absența
soțului, că mai demult Rex o și bătea, că auzeam cu urechea lipită de
62
ligheanul din metal pus cu gura pe peretele dormitorului tău – se aude

perfect. Ziceam că petrecerile la care merg Irina și, mai nou, Natașa,
deși-i minoră, dar să nu sufli o vorbă, că moare doamna Cireșciuc, și-i
păcat, că-mi aducea mereu pepeni galbeni de la Glina, se cheamă,
conform revistelor care circulă în școală pe sub mână, party, un termen
american destul de vag pentru ceea ce românii definesc poștă. Așa se
șoptește printre colegii mai mari – pune punct tânărul, semn că vrea să
se retragă. Asta, ca să știi de ce am refuzat.
- Tin-Tin, ce-mi aud urechile?!
- Te-am rugat de-atâtea ori să nu-mi mai zici Tin-Tin, că râd
colegii de mine. Pot să mă retrag?
Încă oripilată de cele auzite din gura nepotului său – „când oare a
crescut, că parcă mai ieri fugea prin casă cu olița de noapte goală pusă
pe cap?!” –, Tamara încuviințează printr-un gest scurt al privirii,
bucuroasă că poate rămâne singură. Lasă ziarele împrăștiate pe măsuța
rotundă, acoperind imaginea încă puternic reliefată a „tinereții
revoluționare”, care îi mai amintește uneori de pachetele cu cadouri
„pentru acel mic și minunat Tin-Tin”, aduse de o frumoasă doamnă,
„singura care săruta ca Mihai și despre care nu mai știu nimic și nici
măcar n-am avut tăria să-l întreb pe Armoniu...”
După ce ascunde sticla de vodcă golită simțitor și se pregătește de
culcare, rămâne o clipă gânditoare – „următoarea întrebare ar fi fost
aceea dacă el are vreun amestec în căderea bătrânului Beny, fostul soț al
doamnei Mia, în fântâna din curte cu capul în jos, dar mi-a fost teamă s-
o pun”.
Adoarme imediat, răpusă de băutură și se trezește după miezul
nopții, preocupată să-și stingă acreala din stomac bând jumătate din
sticla cu lapte din frigider. Fuge imediat în pat, încă mahmură, doar că
se chinuiește să facă plapuma sul, s-o poată strânge cu disperare între
coapsele dezgolite de poala cămășii de noapte ridicată spre brâu – „chiar
că trebuie să-l mai solicit pe Armoniu, fie și pentru a-l ruga să
folosească proteza cumpărată mai demult din Hamburg, altfel o iau
razna, ca-n tinerețe – și nici măcar pastile nu mi-am mai adus din
străinătate; credeam c-am scăpat de blestemul diavolilor ce se cer
exorcizați din când în când... Unde și când am auzit despre diavolii din
noi?!”
Simte că pică în gol, trasă în adâncuri de vârtejul unei ape tulburi.
Se roagă în gând s-o salveze din nou brațul unui bărbat tânăr, pe care
63
vrea să-l cheme cu disperare, dar se teme să-i rostească numele, să nu-l
audă Constantin și să întrebe cine-i și ce amestec are în viața lor.
Într-un târziu, trecând în somnul ei profund, Tamara se visează
fugind după un autobuz cu burduf, care-i de fapt un tren lung de marfă,
cu vagoanele acoperite cu butelii mari, pline cu gaz metan și cu câte doi
tineri, aceiași, stând de vorbă, alături, zgribuliți de frigul ploii mărunte
de primăvară, așezați pe scara fiecărui vagon – unul, cel cu vocea clară,
îndelung cultivată, ușor graseiată, îmbrăcat într-o jachetă scumpă de
tercot, cumpărată din Galeriile Lafayette din Paris, iar celălalt, gol
pușcă, doar cu slipul coborât pe genunchiul stâng, deloc stânjenit de
sexul erect cât cele mai mari și mai scumpe proteze din galantarele
sexshop-urilor din Hamburg, ars de soare ca un sclav din carierele de
piatră, stând pregătit s-o lovească în frunte cu călcâiul piciorului drept
dacă ea ar fi reușit să se agațe de scara vreunui vagon.
Când trece prin fața ei și ultimul vagon, fără să fi reușit să se
agațe de trenul ce se pierde în depărtare spre gara de munte, zidită din
piatră cioplită cu măiestrie, cu peronul luminat de o doamnă blondă, cu
dantura din aur sclipind sub privirea unui tânăr elegant, care stă cu
spatele către ea, sare din pat speriată, strigând din răsputeri: Mihai!...,
apoi se retrage spre pat, de teamă să nu se prăbușească pe covorul din
mijlocul dormitorului.
Abia târziu, când începe s-o doară fundul de stat câș, pe marginea
patului, cu palmele împreunate în poala cămășii largi de noapte, privind
în gol, își dă seama că plânge.
Și nu înțelege de ce.
Capitolul 34
Toată noaptea a bătut vântul dinspre larg, zgâlțâind ferestrele

mari ale camerei de hotel cu vederea către mare. Aseară, imediat după
ce s-a cazat, solicitând, ca de fiecare dată când vine pe litoral, o cameră
la ultimul etaj, Tamara a stat numai la fereastră, așteptând răsăritul lunii,
dar n-a avut noroc – se înnourase și a plouat până spre ziuă. Nici nu mai
știe de ce i-ar fi plăcut să vadă luna plină urcând pe cer; „doar nu eram
nebună să ies noaptea din hotel și să merg pe faleză, spre sanatoriu. Voi
64
face-o ziua, să împrăștii cenușa Pușei acolo unde am stat jos, de vorbă,
când am înțeles că ieșise din depresie. Iar pe a lui... cred că tot acolo – la
urma urmei, stau împreună de atâta timp; în acte, au fost soț și soție,
deși... în momentele lui de euforie, el insista să aducem pe furiș un
preot, să-i cunune, dar Pușa se înfuria mereu: <<Ori în biserică, ori
deloc, păgânilor! >> De bine, de rău, au fost soț și soție, chiar necununați
de preot; eu nici n-am vrut – asta mi-ar mai fi trebuit: să se afle că fiica
mea... în casa mea... Ar fi atârnat mai greu ca infidelitatea ei –
nedovedită; și cine ar mai fi îndrăznit, când am văzut reacția lui
Armoniu că Tin-Tin ar putea fi fiul unui...?!... Sau poate voi coborî pe
nisip, să le vărs cenușa la un loc, să fie a mării... Ba nu!, că-n mare, Pușa
mea și Mihai... Gata, nu mai are ce căuta Mihai în amintirile mele; în
definitiv, a fost... Ce-a fost mai mult ca o beție care mi-a scos-o pe Pușa
din depresie?!...”
Ieri, când a aflat că trebuie să facă parte din delegația care va
însoți conducerea superioară de partid în Portul Agigea și pe Canal,
Tamara s-a hotărât să deschidă ușița secretă a corpului de mobilă și să
strecoare în geantă cele două urne – în luna mai, Constantin și-a serbat
majoratul și a rugat-o într-o seară să-l lase singur în salon, să se roage în
liniște, „cum m-a învățat Maaa Veta”.
- De-acum, poți să le duci. Nu-mi spune când și nici unde anume.
Locul lor de veci este deja în sufletul meu.
Tânărul devenise scump la vorbă, uneori chiar o ocolea, mai ales
din ziua când ea îi hotărâse:
- Te-așteaptă un examen greu de admitere în facultate. Rărește
întâlnirile cu Anton, că el intră oricum la I.E.F.S.1, că are atâtea medalii,
dar tu? Anul ăsta n-ai mai vrut să participi la Olimpiada de Fizică; ai fi
scăpat de examenul de admitere.
- Te rog! – s-a întors tânărul furios către ea. Trebuia să veghez
ultimele clipe ale celei care mi-a fost și mamă și tată... Și bunică! – a
accentuat el. Fizica mai poate să aștepte. Mai ai ceva să-mi spui? – a
întrebat-o, așteptând câteva clipe vreun răspuns, pentru ca imediat să
urmeze formula de încheiere a oricărei discuții: Pot să mă retrag?
Tamara ar fi vrut – în sfârșit! – să-i strige: „Și mai rărește
drumurile la Obor, că nu mai are cine pregăti curcanul adus”, dar știe că,
de un timp, Constantin nu mai vrea să audă de magazinul Avicola de la
1
Institutul de Educație Fizică și Sport
65
Obor. Crede că moartea bătrânei, cu care nepotul ei se amuza pregătind

cele mai gustoase cine în bucătărie, l-a zdruncinat puternic; acum, după
orele de școală, pierdea timpul pe la autoservirile din oraș, plimbând
tava prin fața galantarelor cu fasole bătută, pește oceanic prăjit în ulei
rânced, salată de varză murată și, ca desert, nelipsitele eugenii ori gogoși
umplute cu marmeladă cu gust de pește prăjit.
- Nu e nici o frondă, bunico – i-a replicat într-o zi Constantin,
când a fost certat că umblă aiurea prin oraș. Universul meu n-are nimic
de-a face cu ideile tale proletare iar viața ce-am dus-o aici, în
Primăverii, mi se pare răsplata dată de Dumnezeu în schimbul părinților
luați la el. Nu știu tăticul ce face, dar mămica mea, acolo, sigur
definitivează simfonia pentru nai și orchestră, Pe paie de ovăz, după
ploaie. Am dus caietul cu portative lui Cezarion...
- Cezarion, homosexualul?! – s-a speriat Tamara, făcând un pas
către nepot, să-și poată șopti vorbele.
- Cezarion, marele compozitor – a precizat Constantin. Soțul
superbei balerine Ileana Pop – a adăugat tânărul cu nedisimulată
mândrie.
- Tin-Tin, scumpul bunicii! – s-a speriat Tamara, punându-și
palma la gură. Să nu-mi spui...!...
- Ce? – i-a înfruntat tânărul, cu seninătate, câteva momente,
privirea disperată, ca înaintea unui duel, pentru ca imediat s-o întrebe în
aceeași notă a discuției grave: Spune-mi, tăticul meu, fie-i țărâna
ușoară!, era alintat Valeriu de către mămica mea, Dumnezeu s-o
odihnească!, acolo, în ceruri?
- Ce-ți veni?! – a făcut Tamara ochii mari, privindu-l fix în
continuare, parcă să smulgă de la nepotul său taina prieteniei cu familia
celor doi.
- Fără privirea asta, te implor! – s-a supărat tânărul, întorcând
capul, să nu-i mai vadă ochii ce-l țintuiesc. Ți-am mai spus, îmi displace
să mă privești fix, ca la anchete. Astea-s uneltele lui Rex.
- Nu înțeleg!
- Studiind compoziția din caietul cu portative, Cezy a descifrat o
dedicație: Lui Valeriu, iar alături, ziua când mămica a compus: 20
august 1969, „o hachiță de-a noastră, a creatorilor, să ne datăm timpul
când ne stă muza pe umăr” – mi-a spus Cezy. Socotind după data mea
de naștere, cred că-i perioada când mămica a rămas gravidă cu mine...
- Valeriu ai zis? – i-a tăiat vorba Tamara, lovită din plin de
66
amintirea devenită atât de vie a întâmplărilor de pe plaja Agigea. A,

daaa... – a simulat ea începutul unei explozii de râs. Așa îl alinta
mămica ta în intimitate pe tăticul tău – pot să jur! Dar cum de-ai ajuns la
Cezarion? – schimbă ea vorba.
- Te-am invitat de-atâtea ori la Operă... Păcat că n-ai văzut-o pe
Ileana în Giselle!... Un vis! – e puțin spus... M-a privit îndelung imediat
ce am intrat în cabina ei, m-a pus să fac doi-trei pași prin încăpere, să
mă așez pe un scaun, să mă ridic, apoi mi-a reproșat că nu i-am dus flori
mai de demult; „acum e prea târziu să mai urmezi cursuri de balet; un
așa prinț Albert mi-ar fi plăcut să vină la mormântul meu” – a povestit
plin de mândrie tânărul, fără să ia aminte la figura perplexă a bunicii.
Pot să mă retrag? – a răzbătut cu greu la înțelegerea Tamarei întrebarea
de rutină a nepotului.
Abia după ce l-a văzut ieșind pe ușă, Tamara i-a strigat cu ciudă,
ca o răbufnire:
- Dar Ileana Pop e-o babă!
Constantin s-a întors până în cadrul ușii:
- Toate femeile, oricât de frumoase, dacă Dumnezeu le ține în
viață, vor ajunge babe. Și-apoi, Ileana abia a împlinit 39.
- Tu nici măcar 19.
- Pentru a urma baletul, oricum, sunt prea bătrân.
- Și ea, pentru a mai fi prim-balerină!
- Mai mergi pe la Operă și-ai să te convingi... Până una-alta, n-ai
competența să faci și politica distribuției rolurilor în spectacolele de
balet. Ne sutor…!...1 – i-a strigat cu ciudă nepotul, pentru ca imediat să
adauge: Opera din Paris i-a propus deja un contract pentru cinci ani – și
Constantin i-a întors spatele fără s-o mai întrebe dacă se poate retrage.
Tamara a rămas în mijlocul camerei răvășită – „țanțoș ca un
curcan; sămânță de țărani mândri și hotărâți; parcă era bătrânul
Vlădeanu când a întors paharul cu gura în jos – ce fermitate! Ileano,
Ileano!... La finețea ta de lebădă albă – că eu te țin minte de la debut,
când ai intrat direct în linia întâi a baletului –, crezi că ai de-a face cu
vreun pedant, ca soțul tău, sau că nepotul meu o fi vreun pervers din
Dorobanți ori Primăverii, voyeur-ist la party-urile secrete, care nici
măcar nu mai sunt atât de secrete, unde fetițele nomenclaturii își exhibă
1
Aluzie la maxima: „Ne sutor ultra crepidam!” – Cizmarule, nu mai sus de
sanda! (lat.)
67
hormonii?! Nepotul meu e felină, ca taică-său: la pândă, până îi vine în

gheare prada cea mare; ucigaș de destine, dac-o fi adevărat ce s-a jurat
într-o seară Armoniu, după ce l-am îmbătat – «pe viața fiicelor mele, că
nu mai am altceva pe lume, că Pușa ta ar fi trăit dacă nu o obseda
întoarcerea la savantul meu drag cu ochi albaștri, tatăl adevărat al lui
Tin-Tin» –, și pot jura că are dreptate: fără obsesia masculului Armoniu
pentru femela din mine, care am fost, destinul meu s-ar fi frânt când aș
fi semnat actul de mariaj cu un tânăr din Cartierul Lenin iar acum,
scoasă deja la pensie din vreo funcție mizeră, că, la câte secrete știam,
nu cred că puteam părăsi țara fără a înțelege că voi fi urmărită și
lichidată, aș fi înghețat de frig ori m-aș fi sufocat de căldură la cozile
interminabile pentru un litru de lapte, de ulei ori o pungă de zahar, ca
toți fericiții în iubire pe care îi văd din goana mașinii. Ai binecuvântarea
mea, Ileano!... – dacă îl vrei pentru tine, că prea l-am suspectat pe Tin-
Tin că are înclinații de gay iar despre Cezy se spune…, dar ține minte,
lebădo, ce naște din pisică... Eu l-am cunoscut pe motanul de taică-său...
și aveam la spate mai mult de un sfert de secol de... de dans!” – iar
Tamara, încântată de monologul interior lung, adresat balerinei pe care
nici măcar n-a întâlnit-o vreodată, doar a văzut-o pe scenă cu ani mulți
în urmă, a început să râdă, reușind să se oprească doar când a dus la
gură gâtul sticlei de rom cubanez și a început să-l sugă ostentativ,
gustând savoarea romului plătit dublu chiar și la barul lor, din
vecinătatea C.C.-ului, „că toate s-au scumpit în ultima vreme”.
Zilele trecute, Armoniu i-a făcut semn să se apropie de gărduțul
ce mărginește grădina lui de flori lăsată în paragină de doi ani, de când
i-a murit soția:
- Șeful magazinului Avicola a luat ieri trei ani. Ultimul curcan i-a
adus ghinion.
Tamara l-a privit mirată; i s-a părut că-i o aluzie, dar nu a priceput
unde bate. Sau n-a vrut.
- Un elev de la școala unde predau ore de... mă rog!... de-ale
mele, a vrut să ducă părinților un curcan și de Înălțare. Le-a dus unul de
Paște. Atunci, pentru că-i sunt diriginte și pentru că i-am semnat biletul
de voie, să poată veni în oraș, la Obor, apoi să plece la părinți, la țară,
mi-a povestit cu lux de amănunte cum i-a plătit – nu cu maimuță, vorba
voastră spurcată, a ta și fiică-ti, ci cu măgar, ca să fiu și eu mai aluziv –
i-a plătit deci vânzătoarei, o blondă durdulie – băiat tânăr, înalt, voinic,
ochi negri ca mura... Și cum, de Înălțare, rămăsese doar un singur
68
curcan, dosit bine de șef, anume pentru tânăr, că vânzătoarei i se dăduse

liber în ziua aceea, prețul rămăsese același. Doar locul – organul, ca să
fiu mai corect – plății trebuia să difere, înțelegi tu... Elevul meu, însă,
mare crai... iubitor doar de doamne... Cel cu curcanul, șeful
magazinului, unul Toader, a fost dus la secție plin de sânge și de
vânătăi, iar eu am fost chemat de urgență să-mi recuperez elevul și să-i
susțin promovarea pentru prima lui acțiune de succes. Gata! S-a
terminat! Vânzătorul n-a suflat un rând pe declarație că a dat și altora
curcani. Ce zici, bunicuțo delectată cu curcani de Avicola-Obor, faci și
tu rost de-o Stolychnaya, poate urmează și ceva bun, că... de-atâta
doliu... Tot la subsol, că la mine o fi rămas ceva tehnică – asta-i cutuma,
se tem mai tare de rezerviștii refuzați la ridicarea în grad; am să mor
simplu colonel. Dacă nu i-am dat coanei Leana să asculte ceva picant
din alcovul unei frumoase ca tine... Frigido! Așa ți se spune și acum – a
zâmbit hâtru Armoniu.
Ochii Tamarei au mai stat câteva clipe ațintiți în ai colonelului –
„se menține bine, copoiul; pensie mare, încă un salariu de la școală...
Fetele lui, stewardese, cutreieră lumea...”
Acum, după micul dejun adus în camera de hotel, își bea cafeaua
solubilă pregătită cu apă rece, marea ei plăcere, și stă tolănită în fotoliul
de pe balcon, plimbându-și privirea între cele două urne pline cu cenușă
și întinsul calm al mării, peste care a răsărit soarele. Stă și privește în
gol. Nici o tresărire. Amintiri – mai puține ca de obicei. Doar telefonul
primit mai înainte de la Constantin o face să-și muște buzele.
- Nu mă mai căuta acasă de la prânz încolo; merg la Cezy; mi-a
spus c-a descifrat cele scrise de mămica și vrea să-mi ofere înregistrarea,
s-o ascult – e-o temă, de fapt. Și Ileana mă așteaptă – „tot ceva legat de
balet”, mi-a spus.
Renunțând să mai guste din cafea, Tamara oftează prelung și
apăsat:
- Ileano, Ileano!... – amenință cu glasul ei sonor, ușor dogit de
când s-a apropiat de pensie.
„...cu mâna mea te omor, dacă!...” – a continuat în gând, fără să-și
dea seama ce-ar fi putut spune după dacă. Nu acceptă vorbele Ilenei:
„tot legat de balet” – „Constantin e un copil; la vârsta lui, băieții au doar
trufia virilității debordante, o știu de la soldații nemții, care se lăsau
prinși în lațul întins de mine; oricâtă instrucție ar fi primit, după o sticlă
de vin bun sau un pahar de coniac original, în compania mea, dorința
69
erotică trecea pe locul întâi; îi manevram cum voiam. Nu-mi distruge

nepotul, Ileano, că, motan plin de hormoni, ca taică-său, are și cap de
fizician, poate mai bun ca taică-său, restanțierul la Electrodinamică;
profesorii mi l-au lăudat mereu pe Constantin, dar și criticat aspru anul
acesta, pentru că a refuzat participarea la Olimpiadă; nu mi-l atrage în
lumea baletului! Dansează în pat cu el cât vrei, că-i legea Naturii să se
întâmple, ba am să te și recompensez în vreun fel dacă o faci, că mă
scapi de obsesia gay-ului ce-ar putea fi – ha-ha!, urmaș de curve și de
afemeiați, după mine, și al unui tânăr flămând de iubire după tată;
Doamne, nu pot să cred că am trăit eu cele trei zile din garsoniera 93 cu
acel fiu de țărani moldoveni pur-sânge, coborâtori, se zice, din Mușatini,
și chiar de n-o fi așa, mi-l amintesc pe bătrânul Vlădeanu, cu privirea lui
care o fi secerat multe femei, dar și cu gestul de om hotărât, când a
întors paharul cu gura în jos – chiar c-ar fi un blestem să-l am pe
Constantin...”
De la cearta imaginară cu marea balerină, Tamara își mută gândul
către Cezarion; îl știe bine: bărbat frumos, cult, elegant, pendant cât să nu
stârnească bănuieli – deși ceva bârfe tot circulă despre el, „Ceaikovski-le
nostru” –, mare compozitor, de altfel; toate manifestările grandioase din
ultimii ani, în special fragmentele omagiale, au avut ca suport sonor
compozițiile lui, „care au plăcut celui omagiat”. La vizionările pe care le-a
condus, Tamara n-a avut vreo obiecție, dimpotrivă: însuși compozitorul a
susținut că mai trebuie îmbunătățită vreo frază muzicală. Pe Ileana o știe
doar de la debut; balerina s-a scuzat mereu că este bolnavă; n-a vrut sub nici
un motiv să-și spună părerea despre coregrafia spectacolelor; „mai mult ne-
ar încurca – o scuza soțul. Maistrul coregraf este cel mai în măsură să...”,
dar Tamarei i-ar fi plăcut să apară pe afișe numele Ilenei Pop, ar fi dat
greutate spectacolelor; „ca și textele omagiale din Scînteia; trebuie semnate
de nume sonore ale literaturii române contemporane – suna ordinul dat”.
Cei care au refuzat de mai multe ori să semneze așa ceva s-au trezit că
editura nu mai are timp să le citească manuscrisele ori, dacă le plecase
opera spre tipărire, „tipografia nu mai are cotă de hârtie” – în cel mai fericit
caz, se mai găsea hârtie de-o calitate inferioară, ce va începe să se macine în
doi-trei ani. Tot la sugestia ei și la sfatul lui Armoniu, pe când „copoiul”
mai visa să fie trecut în rezervă general, a introdus și cenzura tipografilor:
câțiva linotipiști au refuzat să mai culeagă anumite opere, pe motiv că se
abat de la linia directoare a partidului – „vocea curată și clară a clasei
muncitoare”.
70
De vreun an, de când Armoniu a fost trecut în rezervă, Tamara a

lăsat-o și ea mai moale – „cei din jur nu cred că observă, dar eu o simt;
nu înțeleg de ce, dar am mereu un gust acru în gură”.
- Vă așteaptă mașina la intrarea în hotel.
Nici nu a auzit când a intrat recepționerul în cameră – era cu
gândul departe; ani în șir, în clipele ei de inflexiune – cum și-a numit
momentele de evadare din cotidian –, clipe apărute mai ales în zile de
sărbătoare ale spiritului, cum începe să fie Crăciunul, pe care îl
prețuiesc, tacit, e drept, și cei mai declarați atei, se trezea dusă de val pe
marginea unui vârtej ce-o trăgea spre adâncimea plină de căldură a
sentimentelor de iubire ce-i aprindeau luminițele din ochi.
- Bunico!... Buni Em, – striga prin încăperile vilei Constantin – ai
mii de licurici în ochi și ești așa de frumoasă!... Maaa Veta, Maaa Veta,
vino s-o vezi pe zâna din povestea citită de tine aseară...
Atunci visa la zilele de vară și se jura că-și va face timp să
meargă pe litoral, să se plimbe alene pe drumul din Eforie Nord până pe
plaja Agigea, să stea ore în șir pe nisip, aproape de apă și să viseze... –
„poate că într-o zi voi avea puterea să-i spun lui Tin-Tin o poveste mai
frumoasă decât toate la un loc citite de bonă...”
De-un timp, însă, nu mai visează la nimic; „doar să scap de
acreala din stomac”. Nici măcar dorința de-a se plimba pe țărm, până la
sanatoriu, nu-i mai dă ghes. A fost printre cei care ar fi vrut să dispară și
Sanatoriul TBC Osteoarticular; „ne putem opri cu modernizarea în
gardul Stațiunii Biologice Marine”. S-a bucurat – și nu înțelege de ce –
când a aflat că va face parte din comisia de avizare a proiectului noului
port maritim și ieșirea spre mare a Canalului Dunăre-Marea Neagră
chiar prin plaja ce mai păstra, în amintirea sa, urmele unor picioare
elegante – ale mamei, apoi ale fiicei –, abia ieșite din apa limpede, cu
reflexe de turcoaz, grațioase în mișcarea lor; ale mamei, ușor obosite,
pășind ca o părere de rău; ale fiicei, pășind maiestuos, ca ale unui zeități
grecești, încărcate de victorii; „abia atunci am fost geloasă cu adevărat
pe fiica mea”.
Întâmplător, a fost prezentă când gheara imensă a unui escavator
a dislocat placa mare de beton-armat a cazematei – a mai trăit aceeași
senzație de împlinire a unui vis ascuns doar în clipa când bila uriașă de
oțel a pendulat îndelung prin aer, pentru ca în final să lovească tâmpla
Bisericii Văcărești. Și de fiecare dată, în cap, ca o consolare, i-au
reverberat câteva cuvinte dragi ei: Du passé faisons table rase!, pe care
71
le venera în tinerețea pariziană, doar că la Văcărești, hotărâtă să uite

totul, mai ales că încă îi mai ardea auzul înjurătura scenaristului grobian,
le-a murmurat în română: Sfârșiți odată cu trecutul negru!, spre groaza
unui inginer constructor, care s-a depărtat de ea făcându-și cruce. Nu
este sigură, dar crede că bărbatul acela îmbrăcat într-o șubă de șantier
identică aceleia purtată de „scenaristul grobian”, dar murdară de noroi și
agățată în spate, ar fi murmurat înjurătura de mamă, atât de prezentă în
ultima vreme pe buzele celor de pe șantiere, sfârșită cu expresia „cățea
turbată ce ești!”, pe care a auzit-o mai bine, rostită clar, cu scârbă. S-ar
fi dus după inginer să-l ia de guler și să afle cum îl cheamă, „să-l fi dat
pe mâna tovarășului Ion Te-leagă1, să guste din plin șederea la
Katanga”, dar tocmai își făcuse apariția coloana oficială – știa că va fi
certată că biserica mai era încă în picioare.
- Vă mai păstrez camera? – întreabă recepționerul.
- Desigur. Mai am și mâine probleme în zonă. Și spuneți la
restaurant că iau masa după ora 16.
Jos, lângă mașină, șoferul stă ca pe spini:
- Întâi, la Căpitănia Portului Constanța...
Mașina este escortată de un echipaj al Miliției, să ajungă la timp.
Tamara înțelege că, în urma ei, mai sunt încă două mașini, tot
Volkswagen și tot cu număr mic de București, în care sunt specialiști
din alte domenii.
Intrarea în sala ovală a Căpităniei se face prin lateral, semn că se
așteaptă din clipă în clipă sosirea șefului statului cu soția. Ofițerii tineri,
cu însemne ale trupelor de Securitate, fac un control amănunțit al tuturor
celor trecuți pe lista participanților.
- Astea ce-s?! – arată nervos degetul unui ofițer spre cele două
urne din geanta de umăr a Tamarei, pe care le și scoate, să le vadă mai
bine.
- Rămân acolo! – intervine un altul, smulgând punga cu cele două
urne din mâna colegului, ca s-o pună într-un colț, lângă coșul de gunoi.
Hai, hai, intrați, că deja elicopterul a aterizat. Cum vă numiți? – i-a
smuls Tamarei legitimația din mână și a luat-o cu putere de braț s-o
ducă pe un scaun, aproape de centru, în dreptul stivei de dosare, de care
1
Ion Dincă, demnitar comunist, mai cunoscut prin porecla „Te-leagă”, pentru
că umbla cu cătușele după el și nu ezita să aresteze chiar și membri importanți
ai aparatului de stat.
72
stă rezemat cartonul cu numele ei.

De puține ori, Tamara a stat chiar la dreapta șefului statului. Deși
vexată de comportarea brutală a ofițerului tânăr care i-a luat sacoșa cu
urnele pline cu cenușă, o bucurie stranie pune stăpânire pe ea – de la
întâmplarea cu Biserica Văcărești, când Ceaușescu a mustrat-o că n-a
găsit terenul gol, credea că n-o să mai fie băgată în seamă vreodată.
Acum, exultă și se simte mai stăpână pe sine ca niciodată. O oră,
cât durează întâlnirea de lucru din sala ovală, prezintă continuu toate
problemele ce l-ar fi putut interesa pe șeful statului. Pe puntea vasului
care îi preia – în șir indian, trecând cuminți prin culoarul format de
tinerii ofițeri atenți la orice mișcare –, stă cu un pas în spatele soților
Ceaușescu, pregătită să răspundă oricărei întrebări sau să ceară de la cei
trei ofițeri încărcați cu mape de lucru vreo planșă ori documentul cu
rezultatul vreunei analize din Portul Agigea, de la ecluze sau de pe
traseul Canalului până la intrarea în Dunăre.
- V-am luat eu de la hotel geamantanul cu tot ce mai aveați în
cameră, că plecăm direct spre București; mâine, faceți parte din comisia
de analiză a stadiului subsolului de la Casa Poporului – o informează
șoferul imediat ce coboară de la volan, să-i deschidă portiera, după ce a
tras mașina în viteză, chiar pe marginea debarcaderului, în urma
helicopterului prezidențial ridicat de la sol.
Tamara urcă pe bancheta din spate și-și reia poziția favorită,
întoarsă spre stânga, picior peste picior, cu umerii rezemați de portieră și
închide ochii – știe că va putea dormi o oră sau două.
Odată cu înserarea, intră în vilă. Abia mai are putere să facă un
duș înainte de culcare.
A doua zi, de la Casa Poporului, vine acasă plină de nervi – și-a
agățat pantoful stâng într-un capăt de țeavă în camera de comandă a
centralei termice; „să mă învăț minte, să umblu din nou în ținuta de
șantier” – doar că unele haine nu o mai încap, în ciuda curelor de slăbire
ținute periodic.
Absența lui Constantin de acasă îi sporește nervozitatea. Vrea să-i
dea telefon lui Cezarion – este sigură că nepotul ei este la compozitor –,
dar se abține în ultimul moment –„răul trebuie tăiat din rădăcină!” – și-și
cheamă mașina.
- Te rog, te rog, intră!... – o întâmpină Ileana; i-a deschis ușa de la
intrarea în vilă imediat după primul țârâit al soneriei. Încet și în tăcere,
că doarme – se lipește degetul arătător al balerinei de buze. În sfârșit, ne
73
cunoaștem. Fii bine-venită! După cât ești de frumoasă și de tânără, mi-e

greu să accept că ești bunica acestui tânăr. Ia loc; vom sta aici, în salon.
- Tovarășa Ileana!... – își menține Tamara aerul marțial cu care a
intrat, rămânând în picioare, lângă fotoliul pe care a fost invitată să ia
loc.
- Aimée... – începe Ileana un râs domol, ca un foșnet de crengi,
privind-o pieziș, ceea ce înmoaie prompt pornirea Tamarei; „cu aceeași
finețe am mai fost tratată demult, tare demult, Doamne!, parcă a fost în
altă viață, de femeia aceea frumoasă, venită încărcată cu daruri pentru
Tin-Tin”.
Ca hipnotizată, ia loc pe fotoliu și, uitând gesturile sigure, pline
de determinare, ca un mers în coloană la vreo demonstrație, ori drumul
spre scaunul stabilit din sala de conferințe, acum, în fața făpturii
grațioase, înveșmântată doar într-un costum de interior din mătase
naturală, țesătură atât de potrivită pentru ținuta unei după-amiezi toride,
Tamara își recapătă brusc deprinderea de mare doamnă, picior peste
picior, atentă la poala rochiei de vară să-i acopere genunchii până la
jumătate și cu coatele doar atingând brațele fotoliului din piele, abia
după ce Ileana, cu un gest simplu, trădându-i rafinamentul de balerină, a
luat loc în celălalt fotoliu, în fața ei.
- O cafea? – arată gazda spre tava de pe măsuță, de pe care a tras
ușor, cu un gest elegant, prosopul mare, din mătase înflorată, anume
pentru bucătărie. Mi-am închipuit c-o să vii și te așteptam. Costin – așa
ne-a dat voie să-i spunem noi; Constantin e prea sonor și lung – doarme
la mansardă. Ne-a spus că și acasă, tot la mansardă îi place să doarmă.
Ce vrei? E copil. Un copil mare. La anii lui, și eu, din când în când, mă
ascundeam în camera cu sipetul plin cu păpuși sau mă certam cu ai mei
că nu găseam vreun disc de vinil...
Tamara nu-și poate lua ochii de la mâinile Ilenei – „vorbește de-
atâta timp și abia a schițat un gest sau două, dar cu câtă grație!...”
- Nu te întreb ce făceai la vârsta lui, că se știe; altă epocă,
războiul, Rezistența... – continuă Ileana, ridicând o clipă mâna dreaptă
spre tava cu cafele, dar își convertește gestul într-o arcadă sfârșită în
atingerea genunchilor stând alăturați.
„Cred că a vrut să ia o ceașcă de cafea, dar se aștepta să aleg eu
una întâi – o privește lung și senin Tamara. Stai, fetițo, că nu mă
cumperi așa ușor!...”
- De ce nepotul meu? – o întreabă calm, dar pe un ton ferm, fără
74
s-o fi slăbit din privire.

- Cum îl chema pe tatăl Pușei, Aimée? – vine întrebarea balerinei,
care nu pare tulburată deloc de atitudinea Tamarei.
- Armand, pilot de vânătoare.
- De ce Armand? – întreabă Ileana pe același ton al întrebării
Tamarei, înfruntând cu seninătate privirea bătăioasă a doamnei din fața
sa.
- Am spus deja. Credeam c-ai înțeles; pilot de vânătoare – scapără
pe buzele Tamarei un surâs, reflectat și în ochii ei printr-o sclipire.
- A, da; Paris, ce vrei?! – face un gest scurt cu palmele balerina.
Aș aprecia să alegi o ceașcă de cafea, s-o pot savura eu pe cealaltă.
După-amiaza, de obicei, mai ales vara, când n-am spectacol, obișnuiesc
să dorm un ceas-două. Azi, nu, că n-aș fi vrut să suni prea mult, să-l
trezești. Îl trezesc eu, abia la opt; un duș, o gustare, am înțeles că nu
obișnuiește cafea, doar ceai negru rusesc – vâsșii sort – și Cezy i-a făcut
rost, apoi, cred c-o să-și vadă de-ale lui până spre ziuă. Ca și mine, e un
spirit nocturn și el. Cezy al meu nu poate lucra decât ziua; la nouă seara,
adoarme deja... Dar și cine crezi că face zgomote de ibric prin bucătărie
la cinci dimineața!... – râde Ileana, mai păstrând încă în mâna dreaptă
ceașca de cafea, din care, doar când și-a terminat explozia de râs, gustă
îndelung, câte puțin, cu reală plăcere, ca dintr-o băutură de mare
valoare.
„Dacă pe Pușa mea am reușit s-o iau de la ferma aceea abia după
intervenția organelor de forță ale statului francez, pe puiul Pușei – dar
mai ales al acelui tânăr din Cartierul Lenin, care a ieșit înjurând din
cabinetul ministrei Culturii – n-o să-l pot scoate din brațele acestei grații
nici legat cu otgoane din oțel, cum a fost mutat Palatul Sinodal al
Mănăstirii Antim, că ne încurca planul de sistematizare a Bucureștiului”
– privește îndelung Tamara genunchii alăturați ai Ilenei, apoi coapsele
rotunjite sub mătasea pantalonului, pentru ca ochii să-i stea o clipă la
brâu, fără să-i ghicească subțirimea mijlocului și, în final, să-și înfigă
lucirea de boabe negre în clarul ochilor verzi ai balerinei, ușor derutați
de tăcerea musafirei.
- Spune-mi, Ileana, te-ai culcat cu el?
Ochii verzi ai tinerei doamne răspund cu un calm de apă
înghețată; doar buzele i se modelează în aceeași notă a gesturilor ei de
până acum. Răspunsul vine clar, neînsoțit de vreun gest ori măcar o
clipire a genelor cu urme de rimel pe ele:
75
- Nici măcar cu soțul meu.

La reculul Tamarei, care și-a trădat perplexitatea, irizându-i
privirea până la două fante, ca feliile dintr-o măslină mult prea coaptă,
zâmbetul șăgalnic al balerinei însoțește vorbele rostite ca o completare a
unei povestiri la ceas de taină:
- Zău că nu știu, dragă Aimée, – ador prenumele tău, chiar și când
formează pleonasme –, ziceam că nu știu cum obișnuiesc alte prim-
balerine, dar eu, indiferent de lățimea patului, prefer să mă culc singură.
Nu-și mai spun nimic. Doar se privesc. Deschis, cu seninătate.
Mâna Ilenei face un gest scurt spre cana aparatului de cafea, plină
mai sus de jumătate.
Privirea Tamarei aprobă. Când ceașca este umplută, buzele ei
șoptesc un mulțumesc! abia ghicit.
Palmele balerinei se întind și ating genunchiul de deasupra al
musafirei, netezind ușor, ca o alintare, poala rochiei:
- Ți-am înțeles întrebarea; și-o pune orice mama de tânăr ieșit în
agora, dar cele mai multe nu mai au curajul s-o și pună; decența le
obligă să o înghită.
Lăsată mult pe spate în fotoliu, parcă să se odihnească, balerina
surâde, iluminând în jur cu scânteierea verde a ochilor și reflexul alb,
dar scurt, al danturii mici, perfecte, cu vârful limbii ieșit o fracțiune de
secundă să umezească buzele:
- Cealaltă întrebare mi-a plăcut – de ce Costin? – și-am să-ți
răspund cu drag. Să liniștesc sufletul unei mame. Bunică, e drept, dar...
La întrebarea cu culcatul n-am să-ți răspund niciodată. Din decență.
Lucian Blaga spunea că li se întâmplă vulturilor să zboare mai jos decât
găinile, dar găinile nu se vor înălța vreodată peste nouri. Ești în casa
mea de aproape o oră, am servit aceeași cafea, știu cine ești – dar ești
acolo! – face degetul ei un semn spre centrul orașului. Aici, lasă-mă să
dau credit lui Blaga. Suntem două pajuri; fiecare, în felul său. Nu neg
că, vreodată, vom veni în picaj mai jos decât orătăniile din curte –
dovadă întrebarea pe care mi-ai pus-o –, dar acum suntem amândouă sus
și-ți răspund: într-o seară, la finele spectacolului Giselle, a intrat o
bătrână în cabina mea și m-a rugat să permit unui tânăr – „copilul
crescut de mine” – să-mi ofere flori. Cu ea mai puțin, dar cu tânăr am
schimbat destule vorbe; citise mult și pricepea, nativ aș spune, baletul.
Soțul meu, venit să mă conducă acasă, că vila noastră, fiind aproape de
Operă, ne place să mergem pe jos, a discutat și el cu tânărul. Destul de
76
mult. Poate prea mult și prea, ca între bărbați, cum se zice, spre
nemulțumirea mea, dar spre bucuria bătrânei, care radia fericire: „Uite
ce tânăr am crescut!” Peste un timp, când soțul meu se plimba printr-un
magazin avicol gol din Obor – suferim și noi de lipsuri, ca toată
populația –, a fost acostat de tânăr: „Vreți un curcan?” și-n câteva
minute s-a întors cu o cutie mare din carton, cum se trimit la export
curcanii de Avicola. „Cât a costat?” Grăbit, tânărul i-a făcut semn lui
Cezy să-l urmeze. De la o florăreasă din piață a ales un buchet: „Vă rog
să-l plătiți. E pentru doamna, în contul Prințesei Aurora1, de săptămâna
viitoare. Maaa Veta a murit iar eu nu îndrăznesc să merg singur la
cabine.” La premiera de săptămâna următoare, soțul meu l-a descoperit
în sală și l-a reținut după spectacol. Am băut toți trei câte un ceai în
barul din coasta Medicinei. Atunci am aflat că-i fiul Pușei. În anii ’60,
pe când era la Filarmonică, Cezy al meu, pe atunci celibatar, a fost și el
în câteva deplasări externe cu filarmonica unde cânta Pușa. Ne-am
amuzat când ne-a povestit cum ei doi rămăseseră fără loc la hotelul
central din Praga. Li se propusese să doarmă la hotelul de peste drum;
Cezy, holtei; Pușa, atât de frumoasă, dar soția unuia din Comitetul
Central... Voluntară și prietenoasă, Pușa a intrat val-vârtej în camera
familiei de violoniști: „domnii, jos, pe pături; noi două, pe pat!” – i-a
spus violonistei. Din turneul în U.R.S.S., Cezy îmi cumpărase inel și
cerceii aceștia – face Ileana un gest scurt spre ureche. Voia să mă ceară
de soție. Cu inelul a fost ușor; mai multe doamne erau fără inel și-l
puteau trece la vama rusească. Era teroare; rușii, cu magazinele pline de
aur, nu te lăsau să ieși cu nici un obiect, oricât de mic. Singura fără
cercei era Pușa. Până a ajuns trenul la vama din Ungheni, urechile Pușei
au fost găurite iar cerceii aceștia atârnau. Doar că una din găuri începuse
să puroieze. La Iași, Cezy a fugit la farmacia gării și, până la București,
infecția s-a rezolvat. Spune-mi, Aimée, – continuă Ileana s-o privească
senin, rămasă în aceeași poziție de relaxare – cum să nu îndrăgești un
tânăr ca nepotul tău, mai ales când afli că-i fiul Pușei?!... Iar de când
Cezy al meu a descifrat ceea ce-a compus Pușa, în casa noastră se înjură
în fiecare zi.
- Doamne, dar de ce?! – tresare Tamara.
- De draci, Aimée, de draci. Uite cât e ceasul – arată palma ei spre
consola de pe perete. E plecat de la șapte jumate. A dat strechea în voi
1
Personajul central din Frumoasa din pădurea adormită de Ceaikovski.
77
toți. În două săptămâni, prima repetiție pentru manifestarea de 23

August. Nu mai vorbesc de Cântarea României!... Mai vrei puțină
cafea? Eu îmi mai torn... Auzi, – pare că Ileana a luat o inițiativă,
îndreptându-se în fotoliu, semn că vrea să se ridice – nu vrei să-ți vezi
nepotul? Dar trebuie să-ți descalți pantofii, să nu faci vreun zgomot. Pe
aici... – o conduce Ileana de braț pe scara largă, acoperită cu mochetă
groasă; o scară de mahon, înclinată domol spre mansardă, cum se durau
vilele pe vremuri, înainte de primul război.
Prin ușa deschisă încet de mâinile amândouă ale balerinei,
Tamara vede întâi biroul elegant, cu stiva de cărți de școală ale
nepotului, pe care le recunoaște: Fizică, Chimie, Matematică, și cele 6
culegeri groase de probleme, aparat modern de radio cu casetofon, un
pick-up lângă raftul cu plăci de vinil iar după o jumătate de perete
despărțitor, un pat lat, cu lenjerie bleu, călcată perfect; cearșaful de
deasupra însă este șifonat tot, adunat vălătuc între genunchii tânărului
culcat îmbrăcat într-o pijama nouă din mătase naturală bleu, dormind pe
o parte, arcuit de spate, ca un făt în burta mamei. O clipă, impresionată
de interiorul luxos pus la dispoziție nepotului, Tamara ar vrea să facă o
glumă, șoptind la urechea Ilenei: „L-o fi ajutat cineva să șifoneze într-
atât cearșaful?”, dar se oprește la timp; obrazul tinerei de lângă ea poartă
o expresie pe care a admirat-o adesea în marile muzee ale lumii, în
tablourile celebre, înfățișând tinere mame privindu-și pruncii.
Coboară împreună, la braț, ca două prietene de când lumea.
- Acolo, – arată Ileana o ușă – este camera de muzică: pianul,
pianina veche, două viori, un xilofon, chiar și un colț al meu, bară și
oglindă. Aici, – îi deschide o ușă – dormitorul meu. Patul de care ți-am
vorbit. Uite și-al soțului... – îi deschide altă ușă. Iar aici – se oprește ea
înainte de a deschide ușa –, camera noastră. Dormitorul comun. Dacă
vreunul dintre noi doi e prea obosit după, ori a ațipit deja, este lăsat să
doarmă singur aici. Hai să mai stăm în salon. Puțină cafea? Și eu vreau;
o împărțim frățește. Dac-om mai vrea, pornesc imediat aparatul. Vreau
să-ți spun că dimineață am fost cu Costin la Măgurele, la facultate, să
mă conving eu că dosarul depus de el e complet. Nu-ți fă griji, îl voi
însoți eu la toate examenele; la scris, îl voi aștepta în mașină; la oral, voi
fi cu el pe sală – știu cum e cu examenele. Să mă vezi pe mine la
premieră!... Până-mi face semn regizorul secund să intru... Întotdeauna
aștept să primesc o palmă peste spate – asta-mi poartă noroc.
- Ieri, la telefon, – face Tamara un semn de atenționare – Costin
78
mi-a spus că vrei să discuți ceva despre compoziția Pușei, „ceva legat
tot de balet”, așa s-a exprimat.
- O, da, uitam – esențialul! Cezy a muncit mult la descifrarea
întregii compoziții. Revelația a fost la audiția înregistrării cu orchestra.
Nu-i venea să creadă – este, de fapt, o temă. Dar nu pentru o simfonie.
Pentru un balet. Așa i-a cășunat soțului meu. Crezi că tema din Lacul
lebedelor – la-la-la-la-la-la..., cântă Ileana încet – n-ar fi mers într-o
simfonie? Poate. Geniul lui Ceaikovski însă a dat lumii baletul. Păcat că
nu pot umbla la aparatura soțului, să asculți înregistrarea! Închipuie-ți o
apă imensă, ca un întins de mare, cu valuri domoale, răscolite adesea de
spirite sau oameni care par să se iubească în apă – nu știu dacă ai
încercat vreodată asta, dar eu îmi amintesc de un concediu cu soțul meu
pe coasta dalmată. Din când în când, țipătul unui pescăruș – Pușa l-a
compus atât de bine, la flaut și nai, doar din patru note. Edison spunea
că o creație – vorbea de invențiile lui – este unu la sută inspirație și 99 la
sută transpirație, adică muncă. Acel unu la sută, fundamentul, este deja
dat de Pușa. Cezy estimează la câțiva ani de muncă întreaga partitură. În
paralel, va găsi și libretul – o poveste simplă, de mare efect, dar simplă,
liniară. Cred c-ai venit la unele spectacole de balet și poți înțelege...
Costin a înțeles perfect și este de acord: tema compusă de mama sa –
balet! Când vei asculta înregistrarea, vei înțelege că ne apropiem de
Lacul lebedelor – în memoria Pușei va fi totul – „și a tăticului meu, care
a inspirat-o”, s-a alintat Costin iar noi doi, eu și Cezy, am crezut că-l
sorbim, de drag ce ne devenise; exprimase atât de frumos dragostea lui
pentru părinții pe care nici măcar nu i-a cunoscut!... Eu, care începusem
să văd în el copilul pe care nu-l am – ce vrei?, cariera... –, nu m-am
putut abține și...
- Și...? – insistă Tamara pe un ton jos, mai mult ca o curiozitate,
să nu tulbure momentul de euforie al balerinei pornită pe confidențe.
- Vrei un suc de citrice? – întreabă Ileana cu calm, schimbând
vorba cu multă abilitate și, fără să aștepte răspunsul, se ridică și pleacă
spre bucătărie.
Când se întoarce cu cana de sticlă în care plutesc frânturi din
pulpele portocalelor stoarse, nu ia deloc în seamă privirea aspră a
Tamarei.
- Nu-i foarte rece, că nici eu, nici soțul nu obișnuim; acum, cu-
atât mai mult – nu ne-am ierta să facă roșu-n gât fiul nostru. Te superi
că-i zic așa?
79
- Și...? – întreabă Tamara din nou, după ce-și înclină privirea în

semn de mulțumire pentru sucul de portocale.
- Și... ce? – pare derutată Ileana.
- „Nu m-am putu abține și...” – insistă Tamara, privindu-și
interlocutoarea cu aceeași privire aspră, sigură că va afla adevărul, cum
a făcut toată viața cu subalternii.
Ileana roșește discret și-și îndreaptă spatele, s-o poată privi pe
Tamara în ochi, înfruntându-i.
- Ascultă, Aimée!
Lasă o pauză de câteva momente, fără să clipească, doar buzele
umezite fugar de vârful limbii se modelează într-un surâs, după care
spune încet, cu durere:
- La aproape 19 ani ai săi, nepotul tău nici să sărute nu știa.
- Să înțeleg că acum știe? – întreabă Tamara cu același calm
netulburat încă.
Ileana se ridică din fotoliu și reumple paharele cu suc. Își reia
locul cu aceeași grație, anume să încânte privirea doamnei din fața sa,
căreia i-a citit în ochii negri, scânteind adesea, plăcerea de-a o admira.
În treacăt, atinge din nou dosul palmei stângi a Tamarei:
- Cât suntem încă pe pace1, vreau să te rog ceva. Dacă m-ar
chinui morbul scrisului, aș scrie un roman bazat pe un șantaj: ți-am
sechestrat nepotul, să-ți solicit un favor: lasă-l mai slobod pe Cezy al
meu; prea îl exploatezi și la Cântarea României, acest monstruos
spectacol, De pe marea scenă a țării, pe micul ecran, dar și la 23
August... Măcar acum, cât clocotește sufletul său pentru baletul visat, ce
zici? – alintă Ileana din nou, mai insistent, dosul palmei, pe care Tamara
o întoarce încet, prinzând mâna balerinei:
- Crede-mă, Ileana, eu fac parte doar din comisiile de avizare.
Cheia este la Consiliul Culturii.
- Vorbește cu Suzana.
- Exclus. Baba nu se bagă; e cu numele; păzește linia directoare.
- Țiganul?
- Nici atât. El e cu filmul, cu cărțile. Mă am bine cu
vicepreședinta Tamara Dobrin, ea ar putea vorbi cu ungurul2, că el e
1
Eminescu, Scrisoarea a III-a
2
Ladislau Hegheduș, Secretar de Stat în Consiliul Culturii și Educației
Socialiste
80
tartorul Cântării României. Dar dă-mi un act, un ceva de la vreun

doctor, că Cezy suferă...
- De nimic, Aimée, de nimic, slavă Domnului! Nici gripă n-a avut
în ultima vreme.
- Ileana, – o privește Tamara îndelung, oftând ca să mascheze
căscatul – scuză-mă, am avut două zile grele... Voiam să-ți spun... că
plec! – hotărăște, dar face un gest complice balerinei, să înțeleagă că nu
poate vorbi în salon.
- Știi la ce m-am gândit – îi spune balerina în timp ce o conduce
de braț până în ușa de intrare în vilă, pentru ca apoi să pășească domol
amândouă, alături, să-și poată vorbi. După ce-l trezesc, îi propun să-ți
telefoneze și-l sfătuiesc să te roage să nu te superi că stă aici, pentru că-i
mai multă liniște – că, ne-a spus, la voi se construiește ceva în vecini.
Ce zici, – îi strânge în treacăt brațul – pui o vorbă la Hegheduș?
- Ileano, – îi aruncă Tamara o privire fugară – să fie mai liber, da,
dar nu-l pot scoate de tot, nici nu trebuie. Ba am să cer să fii trecută și tu
pe afiș, printre primii consultanți.
- Aimée!... – se sperie balerina, încetinind și mai mult pasul. Nu
poți să-mi faci asta!
- De ce nu?! Îți place vila în care locuiești? Dar aprobarea dată să
aduceți fiecare câte o mașină de lux din Germania? Ssst, nu mă
întrerupe; ascultă-mă! Știi cum se locuiește în confort... să zicem, doi...
că cinci nici nu știu dacă este în București.
- Ce vrei să spui?! – șoptește cu groază Ileana. Ne-a turnat cineva
cu ceva?
- Am aflat de la Costin – îmi place foarte mult numele găsit, se
cunoaște că-l placi –, am aflat că Parisul ți-a propus contract pe cinci
ani.
- Minim cinci ani.
- Vrei să pleci... Ba ai să vrei să vină și Cezy să stea cu tine din
când în când... Important e să fiți amândoi în grațiile Puterii, cei cu
pașapoartele s-o știe, la o adică, să li se poată da telefon...
- Doamne, cu câtă seninătate ne îndemni la prostituție!...
- Cezy o face de mult. Într-un fel sau altul, toți și toate ne-am dat
pentru... pentru țară, în ultimă instanță – spune Tamara apăsat, ca un
verdict.
- Abia acum, Aimée, zburăm amândouă mai jos și decât porcii...
Doamne, trebuie să-l scot pe Costin din Primăverii!...
81
- Dacă asta înseamnă și... – oftează apăsat Tamara –, ai grijă: se

spune că la băieți, ca și la fete, prima oară este definitorie pentru viața
intimă ulterioară.
- Hm! – o ia balerina cu nonșalanță de braț, ghidându-i pașii pe
aleea dintre straturile cu flori, până în fața garajului – este pentru prima
oară când voi ține cont de un sfat venit din partea unui cadru de nădejde
al Comitetului Central al partidului iubit, pe care soțul meu îl pupă-n cur
pe note.
- Păstrează-ți gurița aceasta frumoasă pentru altceva! – pufnește
vădit amuzată Tamara, prinsă deja în joc, șoptindu-și vorbele pe ton de
dojană tandră.
- Doar s-o ofer, când i-o fi sete, că elev silitor cum este...
- Ileano, scumpo!... – întoarce Tamara o privire plină de scânteieri
în adâncul ochilor negri, rotunjiți de-o bucurie profundă, molipsitoare
prin felul în care-și strânge tânăra prietena de braț.
- Acum, draga mea Aimée, pentru că te descopăr o alta și pentru
că am acceptul tău tacit, promit să-ți regulez nepotul cum n-a mai fost
regulat altul din neamul lui!
- O, la-la-la! – râde Tamara, îmbătată deja de prezența tinerei
grații la brațul său, care a reușit vertiginos, ca într-un vârtej, s-o ducă în
alt univers, dominat de un tânăr pe care ea n-a mai îndrăznit să-l invite
în vagonul de a-ntâia știindu-l vlăguit.
Aruncă o privire piezișă, plină de un zâmbet echivoc, tinerei de
alături, ca o ripostă de maestru într-un duel prietenesc:
- Spui asta pentru că nu-i cunoști tatăl.
- O, da, Paris; tu, o brunetă superbă; tatăl, aviator de vânătoare.
- Nu. Acela era bunicul.
- Tot neamul lui și, ca să nu te ofensez, voi spune că nu te voi
egala, deși, după câte știu, cu aviatorul, aveai nici jumătate din vârsta
mea...
- Și tu susțineai într-un interviu că cel mai bine ai dansat la debut.
Râd amândouă. Râd dezlănțuit, ca de o glumă bună.
- Hai urcă – îi deschide Ileana portiera din dreapta. Vreau să te
duc până acasă. Doar n-o să te las să mergi pe jos, ori...
- Mă întorceam în salon și-mi chemam mașina. Oricum, îți
mulțumesc! Mi-am cumpărat și eu – întoarce Tamara privirea, cercetând
interiorul mașinii –, un Fiat 1800, că-i mai accesibil, dar îl țin în garaj.
Acum, c-a trecut de 18 ani, i-am și spus lui Constantin că-l trimit la
școala de șoferi.
82
- I-am promis că-l învăț eu, după ce intră la facultate, că vara-i

lungă.
- Ileano! – pune Tamara palma stângă pe dreapta balerinei,
obligând-o să scoată cheia din contact, să mai stea de vorbă. Nu i-ai
promis cam multe nepotului meu?
- Doar că-l învăț să șofeze. Știu un poligon mare, la marginea
orașului.
- Parcă mie, crezând că ai acceptul meu, ai promis și altceva...
- La acel ceva, draga mea Aimée, la care faci aluzie, se accede pe
alte căi – se uită Ileana fix în ochii adânci, deveniți inexpresivi, pe un
obraz împietrit, care o înfurie: Alte căi, inaccesibile femeilor cu fața de
piatră acră – parcă așa ți s-a spus mereu.
- Și despre tine s-a spus mereu că ești la înălțimea numelui; zbori
întotdeauna sus de tot, și – uite! – ce dialog purtăm!
- Dialogul, ca și baletul e un dans – îți trebuie partener.
- Mulțumesc! Și sper că n-ai spus-o doar ca să-mi faci plăcere.
- Plăcerea mare a fost de partea mea, Aimée. Cred că luată de
mână de către un bărbat drag ție, dar drag cu adevărat, și dusă undeva,
chiar și cu forța, departe de sfera Puterii în care te-ai complăcut, ai fi
fost o prințesă de poveste, femeia de turtă dulce.
- Poate că, la viața mea, am fost și... – ripostează cu glasul înecat
brusc în durerea simțită de la nodul pus în gât, că-și amintește –
fulgerător, e drept, ca o palmă primită din senin – de nopțile din
garsoniera 93.
- O, da, uitasem; aviatorul din Paris... – aude râsul domol al
balerinei și-i simte palma catifelată alintându-i brațul.
- Să zicem... – își revine Tamara. Aceea, însă, a fost... mă rog!...
Cert! – își drege ea îndelung glasul, privindu-și interlocutoarea în ochi
cu infinită căldură – cert, draga mea, o femeie frumoasă, iar eu pretind
că am fost, nu poate pleca frumoasă în eternitate dacă nu duce cu ea
măcar o poveste mare de iubire. Eu am avut – spune scurt, ca o
concluzie, continuând să ardă privirea verde a balerinei, s-o incendieze
cu ochii ei iradiind lumini calde. Dar tu?
- Eu?! – râde încet Ileana, eliberându-și mâna, să poată băga din
nou cheia în contact. Eu mai am încă de dansat aici, pe pământ...
Merg în tăcere până în Cartierul Primăverii. Doar își aruncă
priviri scurte și-și surâd. În cartier, Tamara privește doar înainte,
aplecată puțin spre parbriz, să fie recunoscută de bărbații aflați
83
„întâmplător” pe trotuar, atenți la mașina cu număr necunoscut lor; pe

unii chiar îi salută discret.
- Acolo – arată portița în fața căreia să oprească mașina.
- Cum, doar jumătate de vilă?! – se miră Ileana.
- Dincolo a stat Pușa.
- Iar acum?
- Un pensionar. Cred c-a fost colonel. Parcă îl cheamă...
Cireșciuc.
- Cireșciuc?! – șoptește cu groază balerina. Ăsta era o... bestie –
citește Tamara ultimul cuvânt pe buzele învinețite deja.
- S-a ocupat și de voi? – devine ea curioasă.
- Doar de câteva fete mai slabe de înger. Două dintre ele, după ce-
au trecut prin blocul Yanis, n-au mai putut dansa o lună. Ce bine că nu
i-ai permis să-ți caute vorbă!... Și-apoi, nici tu nu erai oricine... Dar și
el... Cred că nativ o fi avut înțelepciunea dihorului – știi, ăsta e cel mai
puturos animal de pradă. Mănâncă găini, pui, rățuște, dar niciodată din
curtea în care își are cuibul. Știu, pentru că a fost unul în curtea unui
vecin, până s-a adunat tot satul, au dat stiva de lemne deoparte și au
turnat benzină la intrarea în vizuină. Când a ieșit arzând, l-au luat
oamenii cu furca...
Tamara tace, mușcându-și discret buza de jos pe dinăuntru. Vrea
să încheie întâlnirea în altă notă, dar nu știe cum – Ileana a încețoșat
atmosfera dintre ele.
- Acuși se face opt...
- Mai este, mai este... – arată palma balerinei întinsă cu grație spre
ceasul de pe bord.
- Aș vrea să te invit la mine, să vezi universul lui Cons... pardon!
– zâmbește cu mult drag Tamara –, lui Costin. Nu știu cât e de sănătos
pentru respirație, dar și-a ocupat la refuz pereții camerelor de la
mansardă cu rafturi pline cu cărți. Unele – cele cumpărate de la
anticariat –, recondiționate de el; mereu îl găseam cu borcanul cu aracet
și cu fâșiile de mătase pe masă. Ai grijă, că mie mi-a sacrificat un furou;
mi-am dat seama când am privit mai atentă cotorul unei cărți vechi...
Ileana râde. Râde îndelung. Sfârșește prin a întinde brațul drept pe
după umerii Tamarei, s-o poată apropia s-o sărute apăsat și fierbinte pe
tâmplă:
- Promit să-l învăț să sfâșie și altfel un furou!... – îi șoptește. Și-ți
mai promit c-o să vin pe aici, chiar și în vizită, la tine. Ai dreptate, trece-
84
mă pe afiș. Prima. Și promit că n-o să-ți reproșez vreodată. De ce mă

privești așa lung? Zău că mă sperie privirea asta a ta...
- Ileana, – începe Tamara pe un ton jos, învăluit într-o undă de
căldură – câți ani ai?
- O luăm de la capăt?! – trădează supărarea glasul balerinei.
- Nicidecum. Și-i bine că discutăm în mașină... La mine... – se
rotește discret degetul Tamarei, sugerând că sunt microfoane. La 39 de
ani ai tăi... dac-o fi adevărat...
- Mai adaugă doi...
- Deci, la patruzeci și... El, știu că are 50; amândoi, cu o carieră
de invidiat... notorii amândoi... Și eu poate că am trecut prin momentul
acesta... Cândva am dezbătut cu... cu cineva o formulare despre esența...
- Știu. Esența vieții. Biblia. Geneza. Creșteți și vă înmulțiți.
- Într-un fel, Ileana.
- Crezi că n-am încercat, Aimée? Așa crezi? De ce crezi c-am fost
astă-iarnă la Londra?
În ochii balerinei, Tamara observă reflexele și mai vii ale soarelui
coborând peste vila sa – apoi două lacrimi curg ușor pe obrazul atât de
fin; „Doamne, de ce-o chinuiesc?!”
- Hai, Ileana, fugi acasă! Vezi, să nu uiți să-mi dea telefon; îi
accept orice minciună.
Tamara se apleacă spre ea și o sărută – o sărută pe obraz, cum
nu-și amintește s-o fi făcut cu cineva drag.
- Promit! – îi șoptește. Dar vreau să-mi promiți și tu că-mi vei
răspunde din timp la o întrebare, să fiu cât de cât pregătită...
- Promit! – se bucură Ileana, ștergându-și copilărește, cu dosul
pumnilor mici, lacrimile de pe obraz.
Tamara deschide portiera și coboară.
- Aimée, te implor, întrebarea! – vede privirea tinerei doamne
arzând ca o flacără verde.
Tamara trece ușor prin fața mașinii, se apleacă până poate băga
capul pe geamul portierei coborât automat și sărută urechea balerinei,
șoptindu-i apoi:
- Când mă vei face străbunică...
Se retrage fără s-o intereseze reacția Ilenei, înconjoară mașina pe
la spate, deschide portița vilei, care scârțâie ascuțit, cum a făcut toată
viața, și pășește rar și maiestuos, ca de obicei, spre intrarea în vilă.
În urma sa, aude un claxon scurt, apoi zgomotul mașinii plecate
85
încet, cu motorul la ralanti, să nu tulbure liniștea înserării din Cartierul

Primăverii.
Capitolul 35
- În iunie, scumpa mea Aimée, cu puțin înainte de Sânziene.

Preocupată doar de așezarea lor la masa de lângă fereastra mare,
spre Champs-Élysées, Tamara nu mai ia aminte la înțelesul vorbelor
balerinei, căreia îi aruncă o privire plină de neîncredere; „îmi dădusem
întâlnire cu nepotul meu, nu cu tine…”
- Ești invitata mea… a noastră! De ce nu stai tu aici, cu fața spre
bulevard? – întreabă Ileana.
- Stau pe locul meu... – își așează Tamara cu grijă scaunul,
zâmbind larg, cu ochii de diamant negru scânteindu-i și doar buzele ei
fugind ușor spre stânga, într-un rictus trist, închis în cele două paranteze,
tot mai adânci din an în an. Locul acela, din fața mea – arată ea scaunul
oferit de balerină – este deja ocupat...
- Evident. Vrei să-l privești... să vezi cât s-a schimbat; te asigur că
o să ai ce admira.
- Nu s-a schimbat, frumoaso... – spune Tamara încet, cu ochii
aproape închiși, lăsându-se în voia unui oftat prelung, ca o respirație de
revenire după o asfixiere la limita morții. El stă acolo... Stă și râde. Eu îi
spun că-i spion japonez – ah!, ochii lui alungiți, ca ai Pușei în
momentele ei de fericire –, el mă acuză că-s trimisă de nemți să cuceresc
Parisul altfel decât cu arma – și-o spune atât de frumos!...
- Armand? – intră balerina în jocul ei.
- Prostii! Nu i-am știut niciodată numele. Aș fi întrebat la Aviație
după război... i-aș fi căutat mormântul, rudele... Crezi că numele mă
interesa, când era așa de frumos iar eu, o adolescentă plină de viață și de
vise, abia scăpată din pensionul berlinez?!... Vezi clădirea aceea, de
acolo? Și acum se lipesc afișe pe colțul dinspre cafenea...
Cu gesturi elegante, de maestru, bătrânul chelner face un semn
anume celorlalți chelneri mai tineri că-i de datoria lui să servească și,
ceremonios, aduce paharele comandate printr-un gest specific locului de
Tamara la trecerea printre rândurile de mese libere la ora aceasta a
prânzului.
86
- Pentru noi amândouă, deocamdată! – ciocnește Tamara paharul

mare de coniac de paharul cu vin alb din mâna Ilenei, apoi bea cu sete
pe al său, mai mult cu ciudă decât cu sete, și mereu cu ochii pierduți în
visare. Encore!... – face semn chelnerului, lovind ușor cu unghia
indexului drept în paharul gol, așezat în fața sa. Aveam un pardesiu
ușor, foarte frumos – l-am mai purtat mult timp cu o pată discretă pe
spate; afișul fusese tipărit cu cerneală proastă... Monsieur... – își înclină,
în semn de mulțumire, privirea în fața chelnerului care i-a pus deja pe
masă paharul cu coniac. Vezi, Ileana... – spune întoarsă mult pe scaun,
să poată privi peste bulevard – a fost primul sărut adevărat, franțuzesc;
au mai fost și altele, cale de doi-trei kilometri, până la blocul vechi în
care locuiam, dar acela, primul, a fost...!... Mă lipisem toată cu spatele
de afișul de pe zid agățată de gâtul lui, strânsă cu putere de mijloc și
zburam; zburam mai sus decât o făcuse el vreodată; descopeream raiul –
orice, în plăcerea iubirii, în actul iubirii, sau zi-i cum vrei, poți substitui
cu ceva, nu și sărutul... Poate de-aceea am avut o fetiță așa frumoasă și
talentată...
- Iar ea, un băiat atât de minunat. Costin crede că-i conceput
undeva, în vecinătatea mării.
- Poți fi sigură, scumpo – clătină capul afirmativ Tamara, privind
la fel de visătoare în amintiri, rămasă cu paharul în atingerea buzei de
jos și cu expresia feței iluminată tot mai mult.
- Și-al nostru, la fel, Aimée – o învăluie balerina în căldura
privirii de turcoaz. Și-al nostru, la fel! – repetă sonor, cu aer de
învingătoare.
- Al vostru, ce? – devine Tamara prezentă, sesizând zâmbetul ce a
umplut chipul balerinei.
- Când am intrat aici, ți-am răspuns la întrebarea pusă anul trecut.
- Nu... nu prea înțeleg...
- Cel ce va veni înainte de Sânziene, când te voi face străbunică.
Tamara o privește fix câteva clipe, anume să se convingă că a
înțeles bine, apoi exclamă sonor, că vorba ei are ecou în sala goală:
- Dumnezeule! – îi tremură brațele, făcând să sară stropi de
coniac din paharul ținut atât de elegant cu stânga, ca pe vremuri, când cu
dreapta plimba prin aer țigara sau făcea vreun semn discret în direcția
ofițerului invadator, așezat întotdeauna în dreapta sa – era semnul
distinctiv pentru colegii din Rezistență intrați anume prin restaurant,
semnul că la noapte urma să-și lichideze amorezul beat de fericirea unei
87
asemenea companii.
- Da, Aimée, nu te mint; îi iunie vei fi străbunică. Bine-ai venit la
noi, străbunico! – ciocnește Ileana paharul de al Tamarei, apoi doar își
înmoaie buzele. Sunt în luna a treia; mai precis, a treia și jumătate.
După o pauză de minute lungi de tăcere, când doar vârful
degetului arătător se plimbă pe gura paharului cu coniac, Tamara iese
din nemișcarea de om căzut pe gânduri printr-un zâmbet plin de căldură,
învăluind-o pe tânăra doamnă din fața sa într-o privire încărcată de
dragoste:
- Meriți să sar din scaun și să te îmbrățișez până la sufocare. O fac
doar cu sufletul, să nu perturb călătoria strănepotului spre noi. Deci... –
cade pe gânduri Tamara – excursia în Italia... Mi-am închipuit că
nepotul meu nu o face singur...
- A, Portofino... I found my love in Portofino/ Perché nei sogni
credo ancor – începe Ileana să cânte, iar Tamara are o clipă impresia că
a fost prinsă iarăși de vârtejul care o obsedează de ani de zile și o trage
spre un abis blestemat cândva, când i se părea că a reușit să sară
definitiv peste el; în una din nopțile cât a dormit cu Mihai, la un moment
dat, aparatul de radio, lăsat pe sonoritate redusă, ca un fond sonor pentru
somnul lor – mai degrabă, jocul lor amoros pe salteaua care luneca pe
parchetul perfect lustruit la fiecare mișcare mai amplă a lor, spre
dezlănțuirea râsului amândurora –, Mihai a sărit de lângă ea și a dat
sonorul pe maxim: cânta Dalida; „am să cer regizorului ca Portofino să
fie fondul sonor în pauza dintre actul doi și trei, ca o continuare a
jocului lor, cum la final, am propus orchestrarea melodiei Casa bianca,
să întregească nehotărârea tânărului” –; Tamara era prea prinsă în jocul
lor, ahtiată de potolirea setei de iubire și nu a înțeles despre ce-i vorba –
„nici nu mă interesa altceva decât ostoirea foamei mele sexuale, de
nimfomană”, își zice acum cu tristețe, realizând cu durere cât de bătrână
este, „că doar amintirile prea dragi mie mă mai fac să tresalt... – numai
de n-aș cădea în extrema cealaltă, ura și dezgustul manifestate față de
omenescul din sufletele tinere, incandescente... „
Dincolo de masă, oprindu-se din fredonat ca un aparat de radio
stins brusc, Ileana precizează printr-un oftat trădând bucuria unei
amintiri dragi:
- La Portofino am fost în august – spune ea cu glasul plin de
bucuria mărturisirii. Septembrie l-am petrecut tot numai noi amândoi,
dar undeva departe și tot în Europa, dar rupți de ea – în Tenerife, un vis
88
al meu; ba nu, Aimée; dornică să respect un sfat: liniștea deplină și

bucuria perpetuă, trupul să-și recapete îndatorirea primordială – sfaturi
de la un bătrân ginecolog. Eu și Costin, doar noi doi în Casa del Sol, cel
mai intim hotel de pe Plaja de Vest, să admirăm apusul soarelui în
ocean. Soțul meu, dragul nostru Cezy, muncește din iulie la Londra,
pregătește un muzical, ceva grandios, un fel de Cântarea Iubirii, el o
vrea replică în universul iubirii, dată acelei hidoșenii din România, în
care și-a îngropat cei mai frumoși ani, Proslăvirea Tiranului, cum îi
zice el acum și abia smulge cu durere câte un song de geniu, câte o frază
muzicală uneori, din melodiile în care s-a risipit – și pentru ce?! O vilă
și o mașină, care au rămas acolo, să le macine timpul... Tot ce a fost
valoare am lut cu noi, chiar de-am fi plecat goi din România, ca cei care
trec Dunărea înot la sârbi... Văd că taci... Sper să nu mă mai cerți.
Tamara o măsoară îndelung cu privirea – se teme că femeia
aceasta, ca o prințesă coborâtă din poveștile Nordului, dintre ghețuri,
luminând cu obrazul ei ca un foc verde mocnind în conturul gulerului
ridicat al blănii, sub bereta albă de cașmir, ar putea s-o înfrângă
definitiv, s-o ia de braț și s-o ducă undeva, într-un Paris străin ei, pe care
îl urăște, „pentru că nu am putut să-l reconstruiesc la București – doar
pentru așa ceva m-am abandonat în `52, când am uitat de vaporul ce m-
ar fi dus peste ocean – mă și vedeam cu statui în țara mea, eu declamând
ritos că datorez reușita celor sădite în mine de bunica mea. Și ce-am
făcut?! Nu pot fugi acum!... Aici aș fi nimeni – una care, în tinerețe, a
știut să manevreze explozibilul; ce, nu mi-am dat seama că nici măcar
nu mă mai simt apărată de acea vorbă măreață a lui Napoleon: A
binemeritat de la Patrie... Care Patrie?!... Patria mea e departe...”
- Să nu-mi strigi ceva de ocară, Aimée! – îi șoptește ca o rugă
învelită în nuanțe de ordin Ileana, aplecându-se mult peste masă.
Recunoaște că...!... – i se strigă, iar Tamara înghite și ea în sec odată cu
prințesa din fața sa, speriată că și-ar putea insulta pe aceea care i l-a dat
pe Constantin.
- Așadar... – murmură Tamara, privind adânc și îndelung în pahar,
neștiind cum să iasă din vârtejul acestei discuții, „fata asta atât de
frumoasă a luat și ține strâns în brațe însăși rațiunea mea de-a mai fi; am
înțeles greu, dar a trebuit să ajung s-o simt că, în absența urmașilor,
orice strădanie e o vanitate, poate aceeași atât de bine definită de vanitas
89
vanitatum et omnia vanitas1, pe care doar oameni lipsiți de iubirea

profundă pentru urmași o mai clamează – altfel, cum aș fi riscat eu
drumul meu de acum în Elveția?! –, dacă nu de dragul celui care,
finalmente, a dat sens existenței mele plină de greșeli, ca să nu spun de
păcat, că tot nu am ajuns să cred în...” și, brusc, grație unei vieți în care,
mai puțin în momentele de iubire sinceră, „pe care nu le-am putut
controla niciodată; doar le-am trăit”, a știut să iasă din orice încurcătură,
saltă ușor privirea, pare s-o învăluie pe Ileana, îi risipește brusc spaima
din ochii verzi printr-un zâmbet și, cu glas molcom, ca într-o provocare
la confesiune între prietene, îi șoptește: Deci, scumpo, ți-ai dat măsura –
fără măsură! – a caracterului; ți-ai ținut promisiunea...
- Ce promisiune?! – pare derutată balerina, dar și fericită că a
depășit spaima trezită de comportarea „acelei care ar putea să mi-l ia,
sau măcar să știrbească iubirea mea cu Costin”.
- Anul trecut... prima mea vizită la tine...
- Aaa... – râde sonor Ileana. Sigur că mi-am ținut-o. Era o
dimineață superbă de septembrie. Se anunța o zi perfectă pentru plajă,
mai ales pentru baie în ocean – plăcerea lui Costin; omul-amfibie îi zic
eu, că înoată zeci de metri pe la fundul apei. Când i-am dus cafeaua la
pat, a mai lenevit un timp – îi place să fie răsfățat. Deodată, l-am auzit
exclamând: „O, Doamne, cred că neam de neamul meu...” și l-am lăsat
să-și savureze clipa, doar că el, după un moment de gândire, a spus: „Ba
nu! Odată, într-o iarnă, când Maaa Veta era plecată și dormeam cu
bunica, mi s-a spus o poveste cu un strămoș de-al meu, din seminția lui
Mușatin – nu știu ce strămoș, că bunica n-a mai vrut să-mi repete –, un
strămoș care a prins cinci surori scăldându-se într-un lac și le-a ascuns
hainele, oferind fiecăreia câte un val din mătasea furată caravanelor pe
care el le vămuia periodic. Apoi, cu toate cinci...”
Ileana se oprește, rămâne cu privirea tot în ochii Tamarei, dar, pe
dibuite, prinde paharul său cu vin și-și moaie buzele:
- Vezi, Aimée? Povestirea ta, adevărată au ba, risca să mă
descalifice. „A, deci crezi că a fost unul din neamul tău mai fericit ca
tine?! Cinci ai zis? Stai că-ți arăt eu șase!...” și până sera, am schimbat
toate cele cinci ținute de vară cu care plecasem în concediu. Pentru a
șasea, am sacrificat perdeaua de la balcon, din care mi-am încropit un
peplu grecesc, încheiat pe umăr cu cerceii mei rusești pe post de agrafă.
1
Deșertăciunea deșertăciunilor, totul e deșertăciune (lat.)
90
La ziuă, unul dintre noi, sau poate amândoi, cu ultimii stropi de vlagă,
am fi spus: Dacă nici acum nu s-a prins, mergem în Caraibe în februarie,
să stăm o lună de zile doar în apă, să iasă copil-amfibie...
- Cezy știe?
- Primul. Am și fost la el de câteva ori.
- Și mie... nici un semn?
- O, Aimée, scumpa noastră!... – râde îndelung Ileana. Era în
noiembrie, la începutul Congresului; mă plimbam la braț – cum altfel?!
–, agățată, mai bine zis, de brațul lui Costin prin Place du Tertre din
Montmartre și am cumpărat o carte poștală pictată – o frumusețe! Ți-am
scris-o amândoi: „În cinstea Marelui Congres, am trudit cu sârg și ne-am
atins obiectivul propus: încă un copil.” Noaptea, Costin s-a ridicat din
pat și a adăugat: „Care se va naște liber și va trăi cum s-a născut.”
Evident, cartea poștală stă și acum pe noptiera noastră.
- Noastră?!
- Cum credeai? C-o facem pe furiș? Ne-am furișat destul un an de
zile în România. Locuim împreună. Și evident, dormim în același pat,
care nu-i lat deloc. La vechea adresă primește doar corespondența. Și nu
te supăra că n-ai primit nici un semn de la noi. De la noi, că el a vorbit
mereu la telefon cu tine. Și eu și el, cred că și soțul de la Londra am
urmărit „cu viu interes”, ca să citez presa românească, tot Congresul al
XIV-lea. Nicăieri, numele tău.
- M-au pensionat – vine răspunsul sec al Tamarei.
- Dar... erai...
- Am rămas consultant...
- Și?
- Mi-am amintit că am un nepot. Care, văd, întârzie. Și doar i-am
spus la telefon că n-am timp.
- Are seminar.
- Deci nu-i o glumă? Audiază cursuri la... La ce?
- Fizică. Sorbona. Mai precis, U.P.M.C.1 Și nu audiază.
Frecventează.
- Ileana, mă bagi în ceață! Nu înțeleg... Cum adică?!
- Soțul meu – nu-mi cere vreun act, că actul e aici, se plimbă
degetele Ilenei în dreptul inimii – este student. A avut la el doar carnetul
de note și niște adeverințe... Profesorul de Cuantică i-a deschis o serie
1
UPMC - Universitatea Pierre şi Marie Curie, parte a grupului Sorbona.
91
de uși. Suntem la Paris, Aimée... Cu timpul, facultatea va cere din țară

actele, să urmeze legal anul doi.
- Doamne, și eu care venisem cu scandal, că a făcut un an de
pomană în România...
- Tocmai, că i-a folosit. Profesorul de Cuantică e tare mândru de
el. Azi n-a vrut să lipsească de la seminarul de Cuantică; domnul
Lețcanu îl invită permanent la seminarul lui.
- Neculai Lețcanu, savantul de la Iași?! Acum cinci ani s-a
comentat mult rămânerea lui aici... Sper că nepotul meu n-a intrat și el
în grupul românilor oploșiți prin Occident?
- Aimée!... – șoptește Ileana speriată. Înțeleg să vorbești așa, din
cauza urechilor lungi, acolo, în România... La ce-ai mai venit?!
- Să-mi văd nepotul.
- Sigur nu te-a afectat scoaterea ta pe tușă? Te văd mult prea...
- M-a tulburat vestea dată de tine. Un an de zile, în România, ați
fost atât de discreți; nici măcar rămas bun nu v-ați luat când ai plecat.
Credeam... De ce râzi?
- Ce-ai fi vrut? Să venim în fața Comitetului Central de braț și să
ne sărutăm de rămas bun? – continuă să râdă balerina.
- Doamne, Ileano, frumoasă mai ești când râzi... Dacă-mi faci
nepotul să sufere, cu mâna mea te omor!
- Aimée, – rostește balerina cu greu printre hohotele de râs
înăbușite elegant – prefer să continui să mor în brațele lui, fără să-i dau
motiv să mă mai omoare și altfel. Cât a trecut de când ai iubit și tu?
- Ce-ți veni?!
- Pe scaunul acela, apoi rezemată de zidul de colo ai stat în urmă
cu jumătate de secol... Și de atunci?
Peste masa celor două doamne cade brusc o tăcere adâncă,
vinovată – doar privirile lor se întretaie domol, ca într-un duel de
spadasini ce-și caută locul loviturii finale.
- Mi-am servit patria, Ileana – răspunde Tamara scurt și apăsat,
dar cu glasul scăzut, să dea greutate vorbelor, speriată că ar putea
izbucni din ea veninul ce și-l reprimă tot mai greu în ultima vreme.
- Occidentul începe să se umple de cei ce și-au servit patria acolo,
în Est, dar, ca și Scipio, refuză să-și ofere oasele lor patriei ingrate.
- Sper că n-ai motiv să-ți acuzi patria de ingratitudine!
- Și numele meu pe afișul de anul trecut, scris primul și cu litere
mari?! Ba chiar și pe afișul de anul acesta?
92
- Te-a oprit cineva când ai vrut să vii la Paris? Dar pe soțul tău?
- Unul dintre soții mei nici măcar nu mai semnează cu numele
Cezarion...
- Tu chiar ai luat-o de bună, să spui că ai doi soți?
- Este mult mai curat decât să n-ai niciunul și o mulțime de
amanți.
- Nu pentru ca să ne insultăm am venit la Paris, Ileano.
- Pe aceea care l-a crescut atât de frumos pe tatăl copilului meu n-
aș îndrăzni vreodată s-o insult. Dar apropo de tatăl copilului meu, cine
crezi că s-a dat de ceasul morții să-l întâlnească… așa… din întâmplare,
pe treptele facultății?
- Ce vrei să spui?! Cine?
- O stewardesă… „Vai, Tin-Tinuș, ce bucurie să te revăd!” –
izbucnește Ileana în râs.
- Irina?
- Sora ei, Natașa. A vrut să-i smulgă promisiunea unei întâlniri.
„Știi, Tinuș, că tăticul meu și mămica ta s-ar putea să…? Amândoi,
singuri…” Costin mi-a povestit că anul trecut, când stătea la mine și-ți
zicea că stă la căminul din Măgurele, fata aceasta, „micuța poștăriță a lui
Rex”, n-am înțeles de ce-i zicea așa, aducea din străinătate cafea de cea
mai bună și ți-o lăsa, „pentru Tinuș, să aibă când stă noaptea și studiază,
că mi-a făcut de atâtea ori temele la Matematică și Fizică” – râde Ileana,
dar când o observă pe Tamara încruntată, schimbă imediat tonul: Spune
mai bine ce ai pe suflet. Ai stat zece zile în Elveția și ți-ai lăsat doar o
jumătate de zi pentru Paris.
- Doar cât să mă îngrijesc de bunăstarea nepotului.
- Crezi că-i lipsește ceva?
- Nici măcar nu credeam că vă mai vedeți.
- Dacă nici tu, scumpă Aimée, n-ai știut, copoii regimului, nici
atât! De ce să ai greutăți?!, mai ales că ne așteptam din zi în zi să ți se
facă loc la prezidiu.
- S-a considerat...
- Las-o moartă, Aimée! „S-a considerat...” – o imită Ileana cu un
gest de respingere. Ești la Paris, într-o sală de restaurant goală, nici
măcar farfurii nu avem pe masă, iar paharele goale, uite ce cristaline
93
sunt, n-au nici un microfon1...

- Nu înțeleg ce vrei – vrea să pară Tamara tot mai derutată.
- Ai acasă aparate de radio performante...
- Crezi că ascult posturi de radio toxice?! De altfel, nici n-am avut
timp să le mai deschid. Din delegația de la Madrid, m-am întors cu un
braț de casete stereo; am făcut o pasiune pentru muzica lor; nici nu
le-am scos din țiplă – spune Tamara cu tristețe. Congresul... Imediat
după... să mă răzbun în vreun fel, m-am pregătit de Elveția...
- Să te răzbuni?! – se sperie balerina.
- Am zis eu așa ceva?! – tresare Tamara. Probleme medicale... am
bătut farmaciile...
- Tot mai cari medicamente pentru babele din Primăverii și
Dorobanți?
Tamara își aruncă privirea tulbure în ochii senini și plini de
zâmbet ai balerinei.
- Scuză-mă! – îi atinge Ileana dosul degetelor încleștate pe
paharul de conic. Am folosit un cuvânt urât. Știu că doamnele pentru
care ai procurat medicamente sunt prietenele tale.
- Am avut doar colege de serviciu, Ileana.
- Și de ce mi-o spui cu atâta răceală?
- Aș fi vrut să am și eu timp... de-o cafea, de-o șuetă... Nu știu
dacă într-un spațiu fără... farfurii... Vrei să știi ceva? – își întinde
Tamara gâtul spre balerină, irizându-și privirea într-un gest încărcat de
manifestare a orgoliului. Eu – se arată cu degetul mare ridicat de pe
pahar și îndreptat spre pieptul său – am pus la punct înglobarea
transmițătoarelor în porțelan; de fapt, am schimbat coacerea
porțelanului, să nu topească microfoanele, metodă personală, dezvoltată
la orele de practică de la cursurile de arhitectură din Berlin.
- Și de ce n-ai inventat altceva? – reacționează prompt Ileana. Ca
specialistă în explozibil, că doar tu ai coordonat majoritatea exploziilor
și imploziilor la modernizarea capitalei, de ce n-ai inventat o bombă în
miniatură, să i-o pui lui Ceaușescu sub fund?
Privirea fixă a balerinei o incită pe Tamara, care simte deja gura
11
Aluzie la discuțiile de la posturile de radio occidentale, care au relatat cu lux
de amănunte cum poetului român notoriu, Dan Deșliu, devenit dizident, la
restaurantul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, i se pusese în față o farfurie cu
microfon incorporat.
94
amară de venin. Întinde și mai mult gâtul, parcă să-i fie auzită corect
șoapta:
- Pentru că mă și vedeam ministru, dacă nu în ce-pe-ex1!...
- Și? – întreabă Ileana pe un ton calm, sigură că o face pe Tamara
să-și verse necazul.
- ...Și am înțeles, când mi s-a spus ce loc să ocup în sală... Prima
zi a fost un calvar; nu-mi venea să cred. Abia am așteptat să ajung
acasă; tremuram; până am găsit un tranchilizant puternic, vechi de ani
de zile, de pe când trăia Pușa. Nu-mi păsa dacă mor. Doar am adormit.
Și m-am trezit...!... – privește Tamara îndelung colțul clădirii plin de
afișe, stăpânindu-se cu greu să nu râdă prea sonor și să înceapă a
mărturisi resuscitarea – „așa o să-i spun în veci momentului când
Armoniu, intrat pe la subsol în locuința mea, cum o mai făcuse de
câteva ori în nopțile în care se îmbăta prea tare, îmi pusese palma la
gură, să nu țip când, violată, mă voi dezmetici...”
Cu calm, ocolind un moment nefast pentru ea, Tamara plimbă
prin fața ochilor paharul cu coniac, îi admiră îndelung culoarea, îi
savurează apoi parfumul în timp ce-l mișcă în cerc sub nasul său, pentru
ca, în final, să-l deguste:
- Oh, Ileană, Ileană!... Ce vanitoși sunteți voi, tinerii... Credeți că
bucuria de după tristețe, cutezanța de după disperare, victoria de după
înfrângere sunt doar ale voastre. Când îmbătrânești și simți, vorba lui
Marin Preda, că timpul nu mai are răbdare cu tine, te întrebi dacă ai
devenit cumva mai înțelept – și nu mă refer la momentele de plăcere pe
care să le furi vieții, un coniac bun, spre exemplu – ăsta-i Napoleon
veritabil, fii sigură! –, o prăjitură fără gândul că-ți cresc șoldurile, chiar
și... Hm!... Ce naiba o fi pe afișul acela?, că eu, încă, n-am vrut să-mi
pun ochelari – arată spre colțul clădirii, într-o schimbare bruscă a
tonului, semn că s-a amețit deja.
- Fotbal.
- A, gladiatorii moderni, panem et circenses2.
- Ți-ai dat girul pentru destul circ, nu crezi? Pâine n-ai avut cum
1
C.P.Ex .- Comitetul Politic Executiv (al PCR)
2
panem et circenses (lat.) pâine și jocuri de circ – Iuvenal, „Satirae”, X, 81. În
perioada de decadență a Romei imperiale, mulțimilor plebee nemulțumite li se
ofereau spectacole de circ în arene, la sfârșitul cărora li se împărțeau gratuit
alimente.
95
să dai, că românii de rând o primesc pe cartelă. Dar circ!...

- Vrei să spui că spectacolele girate și de mine – accentuează
Tamara cuvintele – au fost de proastă calitate?
- Vrei adevărul? – se uită Ileana fix în ochii ei.
- Te rog! Insist!
- Se cunoștea rigoarea germană.
- Melodiile lui Cezarion vor supraviețui – o asigură Tamara.
- Nu și numele autorului; deja semnează altfel. În cinstea venirii
tale, preafrumoasă străbunică!... – se înviorează Ileana brusc și ciocnește
paharul de eleganta cupă cu puțin coniac în ea. Sunt momente – tot mai
dese – când Costin își amintește ca pe o mare bucurie cum aștepta
dimineața să te privească, să fie convins că ești măcar la fel de frumoasă
ca zânele din poveștile citite la culcare de Maaa Veta – și-acum îi
rostește numele cu evlavie. Așadar, ne-ministro, ne-cepeexo, bine ai
revenit în Franța tinereților tale! – ciocnește iar Ileana cu zgomot
paharul său de al Tamarei. Spune-mi, problemele de sănătate, cu care te-
ai dus în Elveția, le-ai rezolvat?
- De ce?
- Tatăl unei colege, care mă va înlocui în Spărgătorul de nuci,
este unul dintre cei mai mari interniști ai Parisului.
- Am rezolvat, Ileana. Totul e bine și sub control – spune Tamara
cu calm, poate prea mult calm ca s-o convingă pe balerina care o
învăluie deja în privirea ei verde, bănuitoare. Sunt sănătoasă, Ileana – îi
accentuează Tamara. Contează pe mine c-o să-ți duc copilul măcar la
grădiniță și gimnaziu, că... – râde ea domol, umezindu-și buza de jos cu
coniac, pentru ca apoi să-l deguste cu vârful limbii plimbat ostentativ, ca
pe vremuri, în compania tinerilor ofițeri nemți, peste buzele conturate
senzual – că vine-o vârstă, vine-o vamă... Maaa Veta, fie-i țărâna
ușoară!, m-a învățat cum să fiu o bonă de nota zece. Sper să ai băiat, să
fie plângăcios ca taică-său, ca bunică-său...
- Despre ce bunic vorbești? – își exprimă Ileana în mod șoptit, dar
apăsat, curiozitatea.
Tamara își lasă capul pe spate și surâde:
- Viața, scumpa mea noră, că asta-mi ești, are... – surâde și gustă
de mai multe ori din coniac. Odată, vedem noi când, la un ceas de taină,
poate că... El... – arată spre mijlocul încă subțire al balerinei – va trebui
să-și cunoască genealogia.
- Ne vei spune și ce-i cu cele cinci fete care se scăldau goale iar...
96
prezumtivul strămoș le-a ascuns hainele, oferindu-le valuri de mătase de

culori diferite? Frumoasă poveste!
- Cine mi-a spus-o mi-a arătat și iazul...
- Aimée!... – se ridică balerina cu grație de pe scaun și se apleacă
asupra ei, o învăluie în blana sa de biber, parcă ar ascunde-o și se
îndoaie mult de mijloc s-o poată săruta apăsat pe obraz. La plecarea
acasă, comand chelnerului câteva sticle – poate o ladă întreagă – cu
Napoleon veritabil. Soțul meu, cel de la Londra, a vorbit deja cu un poet
român, unul mare, rezident în Paris, să-i scrie un libret pentru baletul cu
tema Pușei. Poate chiar povestea asta...
- Mai vorbim, scumpo, mai vorbim. Dacă nu de sărbători; în
ianuarie vin din nou.
- Din nou?! – se sperie balerina, mimând așezarea pe scaun ca o
veritabilă cădere. Cum, ai de gând...?!...
- Dar eu, acolo...
- Nu mai ai nimic, înțelege! Lasă naibii temnița aceea numită
România lui Ceaușescu și rămâi cu noi! Aici, în Franța, cei care au
luptat în Rezistență încă se mai bucură de gratitudinea Statului. Ascultă!
– îi prinde Ileana mâna stângă și i-o strânge cu putere. Dă-l gunoiului
biletul de avion și hai la noi. Europa de Est e-n clocot, fierbe; România,
și mai și!
- Și vrei ca eu să fug?!
- Vreau să stai cu mine, să pot duce bine sarcina, că, totuși, am
trecut de 42 de ani... Aimée, cu banii de pe muzical și avansul pentru
muzica unui viitor film, Ionică al meu, că așa îi spunem acum, a pus
ochii pe o fermă cu livadă și cu un iaz mare. Am mers de trei ori cu
Costin s-o vedem; iazul îi amintește de povestea spusă de tine iar eu
i-am promis c-o să cumpăr săptămânal câte cinci valuri de mătase de
diferite culori...
- Săptămâna are șapte zile, Ileana – îi surâde ironic Tamara,
sorbind apoi ultimele picături de coniac. Encore! – strigă bătrânului
chelner. Să înțeleg...?... – se uită galeș în ochii balerinei, care a roșit
toată.
- Și eu, Aimée, înțeleg că vrei să zburăm jos de tot...
- Monseur... – înclină Tamara privirea în fața chelnerului care i-a
așezat deja paharul cu coniac în față; ochii ei o fixează imediat pe
Ileana, în timp ce soarbe cu sete mai mult de o treime din pahar: N-am
înțeles niciodată cum funcționează acel ménage à trois.
97
- Aimée! – intervine prompt Ileana, dezgolind fața unei doamne

pe cât de frumoasă și elegantă în haina ei din blană de biber, pe atât de
fermă. Suntem patru acum – spune apăsat. Medicul ne-a promis că
săptămâna viitoare va merge cu mine la un aparat performant, se
cheamă ecograf, să-mi confirme că-i ceea ce bănuiește deja: băiat. Cât
despre insinuarea ta, care trimite cu gândul la sex, îți voi spune ceva ce
scria într-un roman pe care îl comentau, în primăvară, când mai eram la
București, fetele din corpul de balet: că esența sexului nu e deloc
plăcerea; aceea-i efemeră, ca foamea și setea și fac parte din
desfășurarea unei vieți normale; esența sunt copiii, care fac omenirea
eternă. Mai spunea acolo că poate fi și numai plăcerea, dacă alungă niște
diavoli din noi și ne descătușează energiile bune. Iartă-mă că ți-o spun,
dar mereu te-am suspectat că, dincolo de morga ta, ai undeva o desagă
cu diavoli, asemeni burdufului plin cu vântoasele mării dat de Eolus lui
Orfeu, tovarășul de drum al lui Ulise. Nu știu cum se face, dar corabia ta
a navigat mereu calm, pe apele Puterii. Sparge naibii desaga – poftim!,
vorbesc urât, deși am scăpat din încorsetarea comunistă, care mă obliga
să fiu grobiană; ah!, etica și echitatea socialistă, atât de dragi ție! –, lasă
diavolii să iasă din tine și, pricepută cum ești, dovedește-ți că poți
ajunge în Itaca visată.
- Itaca mea e țara în care m-am născut și am copilărit! Și pentru
care...
- ...m-ai pus să mă prostituez!
- Eu?!
- Și tu! Ascultă-mă! – se întinde Ileana peste colțul mesei și-i
prinde brațele: Eu l-am rugat pe Costin să întârzie, să te pot convinge.
Bună, rea, ești străbunica copilului nostru. Unii spun c-ai făcut mult rău
ca șefă a demolărilor – alții susțin c-ai început demolarea țării odată cu
Tezele din iulie –, dar pentru noi ești mama – e mai corect decât bunica
– lui Costin, cel care ne-a dăruit copilul ce-l port în mine. Și nu te-ai
opus. Mi l-ai lăsat ca pe un dar ceresc. Monsieur, encore! – se uită
Ileana spre bătrânul chelner din apropiere și pocnește sonor și cu grație
din degete, ca o dansatoare de flamenco.
- Monsieur... – înclină Tamara privirea cu aceeași grație în
prezența bătrânului care a și venit și așează cu un gest de maestru
paharul pregătit deja.
- Te rog, Aimée! – ciocnește Ileana încet, ca o atingere, paharul
său cu vin de paharul plin cu coniac, o cupă anume, cu un N stilizat și
98
aurit pe toată înălțimea lui, același cu cel din emblemele Napoleon.

Bine-ai revenit în Franța! Nu-ți ascund că eu și Costin am muncit din
greu, după ce i-ai telefonat că vii, și am pregătit pentru tine cea mai
frumoasă cameră. Știi ce ți-am scris pe ușa camerei?
- Citatul din Divina Comedie ?
- Doamne, Aimée, ai citit și tu romanul!... – se bucură Ileana.
- Ce roman?!
- Cel cu citatul despre sex. Le-am auzit pe fete cum se amuzau
că-n garsoniera personajului central, pe dosul ușii, stă lipit un afiș
frumos, cu citatul scris în italiană.
- Cum se cheamă romanul?
- Nu știu.
- Măcar autorul...
- Nici. Cred că trebuie să fie un tip blajin, cu ochi albaștri, ușor
efeminat, cum părea Costin anul trecut, care place fetelor cuminți, sau
unul din acela colțuros, poate și cu mustață, care place puștoaicelor
zvăpăiate.
- De ce crezi asta?
- În pauza de la repetiții, am dat peste o fată pitită într-o cabină;
ținea cu stânga cartea să-i poată privi coperta a patra, unde-i de obicei
poza autorului, iar cu dreapta...
- Cu dreapta... – insistă Tamara, contrariată de reținerea balerinei.
- Se masturba – poftim! Ești mulțumită? Mă obligi mereu să zbor
mai jos decât... Mă rog! Surprinsă, dar și jenată de scena la care
asistasem, i-am strigat fetei: „Ce naiba, frumoasă cum ești, găsește-ți un
partener!” „Să sporesc demograficul țării?!, sau să mor întinsă pe vreo
masă de bucătărie, după ce i-am dat cinci mii vreunei moașe
nepricepute, care poate scoate trusa de chiuretaj din secție? N-ajunge
că-i plină țara de decreței?! Eu însămi sunt decrețel, al treilea copil
într-o familie modestă, cu patru copii mici și cu mama moartă la al
patrulea. Și-apoi, sunt prea curată ca să mă spurce orice nespălat.” M-au
șocat într-atât vorbele ei, că am plecat imediat acasă, amânând pe a doua
zi repetiția. Asta-i România în care vrei să te întorci!
- Îi va fi bine, sunt sigură. Nu poți nega toate câte s-au făcut.
- Și se moare de foame, de frig și de frică – imperiul celor trei f,
cum se sugerează în romanul ce-l comentau balerinele.
- Ascultă, Ileana: bunica mea îmi povestea că înaintașii ei au
umblat desculți și iarna, ori au murit pe câmpurile de luptă, să poată lăsa
99
urmașilor pământ.
- Și când au avut destul, sau prea mult, au privit cu indiferență la
copilul cu mucii până în barbă, agățat de coada vacii adusă de tatăl său
boierului.
- Văd că ți-a povestit și asta nepotul meu. Eu îți spun că amintirea
copilului agățat de coada vacii costelive luată de un boier hapsân, s-o
piardă într-o clipă la cazinou m-a făcut să îmbrățișez definitiv ideile
comuniștilor. În țara noastră...
- ...nici vaci costelive n-au copiii cu mucii până în barbă,
tremurând de frig la cozi interminabile pentru un litru de lapte sau un
sfert de pâine, și-acelea pe cartelă! – îi strigă încet și cu ciudă Ileana.
Ieși naibii din Cartierul Primăverii!
- Te rog, vorbește mai încet! – se uită cu oarecare jenă în jur
Tamara, rostindu-și vorbele șoptit și rar, aproape sacadat, semn că
paharele cu coniac și-au făcut efectul.
- De fapt, – continuă Ileana pe un ton jos, trădând starea de
lehamite – nu mai trebuie să ieși; te-au eliminat ei.
- Nicidecum – pare că s-a revigorat Tamara, inspirând profund
imediat ce soarbe paharul cu apă așezat de bătrânul chelner pe masa
vecină. Va trebui să lucrez la sistemele de securitate ale viitoarei bănci.
- Bancă?! Ce bancă?
- Voi nu știți, dar noi nu mai putem sta la cheremul... Cine au
pornit marile războaie? Băncile! Estul are nevoie de-o bancă... Nu de
Fondul care ne subjugă!
- Nu înțeleg ce vrei...
- Nici nu trebuie. Ajunge că ești magnifică acolo, pe scenă. Eu,
scumpă noră, am mâncat pâinea Occidentului... Iar astea zece zile mi le-
au mâncat băncile elvețiene... – îi șoptește ca pe o taină.
- Bănci?! – se miră Ileana tot în șoaptă. Ce-ai căutat?
- Să nu le las lor banii. Și-așa, ne fură de ne rup.
- Aimée!... – se apleacă mult peste colțul mesei balerina,
punându-și ambele palme pe dosul mâinii stângi a Tamarei. Tu ai avut
bani în Elveția?!
- Poftim?! – pare că s-a dezmeticit Tamara. A, da... – râde ea
încet și mai cere un pahar cu apă. Știi, scumpa mea noră, – dar rămâne
între noi, că-i în joc viitorul strănepotului – bunica mea, fie-i țărâna
ușoară!, a cheltuit tot, ca Pușa să o ducă bine la fermierii care o
primiseră în timpul războiului, s-o crească... O parte din banii bunicii au
100
rămas într-o bancă... Mi-au trebuit actele Pușei, ale soțului ei, cópii după
actele lui Constantin, acte!... acte... Banii sunt acum într-o altă bancă...
Se joacă mult timp cu paharul din mâna sa, roasă de un gând ce-i
încruntă mereu sprâncenele. Când și când, Tamara își privește ceasul de
la mână. Sfârșește prin a ofta prelung, după care, fixându-și nora cu o
privire plină de scânteierea ce ți-o dă băutura, îi face un semn discret,
atenționând-o:
- În tine, mama strănepotului meu, pot să am încredere – scoate
Tamara un plic, pe care îl strecoară Ilenei. Un cadou pentru Costin,
nepotul meu; venisem să-l îndemn să-și plătească studiile, dacă tot stă
aici... Nu știam că voi...
- Scumpo!... – șoptește Ileana îngrozită după ce aruncă o privire
în plic. E-o avere!
- Doar o mică parte din ceea ce are în bancă, dar să-și mai scoată
mâine, să aveți, că-s destui. Numele lui nu trebuie să apară pe nici un
act. Parola o știe, că l-am rugat odată să memoreze o parolă, aceea pe
care i-o scriam mereu pe o bucată de hârtie, ce i-o luam apoi și o
înghițeam. Ionică al tău să renunțe la muzica filmului, că bani veți avea
pentru ferma aceea... sau alta... cât mai departe, să nu vă ajungă mâna
lungă a Securității, cum se spune. Și continuați să fiți discreți –
dragostea, în public, se manifestă altfel: tu, prin dans; Cezy, prin
Muzică; nepotul meu, poate, prin vreo formulă de Fizică, ce-i va purta
numele. Așadar, mi-am terminat misiunea... – oftează Tamara prelung în
timp ce se ridică de pe scaun. Dacă găsesc imediat un taxi, ajung la timp
la aeroport.
- Aimée! – o ia balerina de braț. Ai avion și mâine. Măcar vino să
vezi unde stăm...
Tamara se uită fix în ochii balerinei, până o vede că roșește.
- Cât de îngust e patul vostru?
- Doamne, Aimée!... – o sărută balerina pe obraz. Atât cât trebuie
– îi răspunde.
- Se poate și mai bine, frumoaso. Vă recomand un pat din fier, cu
plasă de sârmă, ca o covată.
- Ai citit cartea, mincinoaso, ai citit cartea! – i se agață de gât
Ileana, umplându-i obrajii cu sărutări. Fetele spuneau că cea mai
grozavă partidă era pe patul de fier ca o covată, apoi jos, pe salteaua
tare, din cârpe dărăcite, așternută pe parchetul mirosind a ceară lustruită
atât de bine că, la fiecare mișcare mai amplă, cei doi lunecau de se
101
loveau cu picioarele în ușă sau cu creștetul în elemenții caloriferului.

Să-mi faci rost și mie de carte.
- În sfârșit, dacă v-ați îmbrățișat – e-n ordine! Credeam că
înțepenesc așteptând momentul ăsta – aude Tamara glasul unui bărbat,
care o face să se rupă speriată din îmbrățișarea Ilenei.
În fața ei, îl revede pe tânărul dintr-o seară de aprilie, revenit din
garsoniera 92, unde plecase cu cutia de pantofi și cu hainele puse pe un
umeraș, acoperite cu un sac de hârtie. Până și pardesiul nepotului este
tot cu cordon.
- Mi... ha... – încearcă Tamara să exclame pe lângă nodul din gât,
care o sufocă; doar ochii ei continuă să-l soarbă, spre bucuria tânărului
și nedumerirea balerinei, care înțelege că s-a petrecut ceva în sufletul
bătrânei iluminate brusc de flacăra unei amintiri, dovadă cele două
silabe ale exclamației.
- Bunico! Buni Em! – o cuprinde tânărul în brațe, strângând-o la
pieptul său.
- Mi... minunea vieții mele! – îl admiră Tamara, după ce se
eliberează și-și recapătă stăpânirea de sine.
- Minunea este alta, bunico – spune Costin imediat ce-o ia pe
Ileana în arcul brațului stâng și o sărută apăsat pe gură, în timp ce-și
plimbă, ca o alintare, toată palma dreaptă pe burta ei.
- Am aflat și m-am bucurat nespus.
- La intrare ne așteaptă un taxi – face un semn Costin – iar
chelnerul ne-a pregătit sacoșa cu câteva sticle din care ai băut cu reală
plăcere. Adevărul stă și-n coniacul Napoleon, nu numai în vin – îi
surâde el cu infinit drag Ilenei. Mergem? I-ai spus? – întoarce privirea
prompt spre Ileana. Vreau să știi ce te așteaptă, Buni Em: pe ușa
camerei tale ți-am scris versul drag ție, pe care aș vrea să-l fredonezi
și-n seara aceasta, cum fredonai adesea, dar îl vei fredona modificat
conform hotărârii de azi: Sfârșit-am astăzi cu trecutul negru. Ionică ne-a
promis că diseară, după serialul început de trei zile, se va cânta la radio
Noua Internațională a românilor: Sfârșit-am astăzi cu trecutul negru,/
Sculați, români înfometați! – cântă cu voce frumoasă și gravă, de bas-
bariton Costin, acompaniat la ultimele cuvinte de glasul melodios, de
soprană-alto al Ilenei, agățată cu ambele mâini de brațul stâng al
tânărului și cu privirea ei de văpaie verde ridicată spre ochii atât de
albaștri, ațintiți în găurile negre, fără fund ale ochilor deveniți prea mari
și rotunzi ai doamnei mult prea elegantă în haina ei din piele neagră,
102
fină, lungă până mai jos de genunchi, unde pare că se continuă cu

cizmele tot negre, care-i sporesc atitudinea de femeie-comisar aflată în
misiune.
Pe brațul stâng îi stă agățată geanta mică de voiaj, pumnul stâng
este strâns pe cele două mănuși fine, tot din piele neagră, în vreme ce
pumnul drept, încă strâns, face deja cale întoarsă către buzunarul hainei,
după ce a măturat ca un fulger paharele de pe masă – 6 pahare ce-au
zburat prin aer și se sparg abia acum, cu zgomot de dezastru, undeva,
departe, pe mozaicul pardoselii de la intrarea în sală.
Tăcerea lungă, cu privirea celor doi tineri ținându-se de braț
rămasă perplexă, este spartă de vocea fermă a Tamarei:
- Ascultă, Constantine! Eu nu te-am crescut ca să fii mercenarul
altora.
- Bunico, – face tânărul un pas în față, parcă să fie înțeles mai
bine – eu sunt soldatul propriei mele vieți. Lasă-mă să lupt cum știu și
cum pot mai bine pentru ea.
- Și-ai să stai agățat de fusta Ilenei?
- Vreau să ne creștem împreună copilul.
- Toți trei?! Printre străini?
- Fiecare își ia fericirea de unde poate, bunico. Chiar și dintr-un
adăpost antiatomic.
Tăcerea se așterne din nou. Doar privirile celor doi se întretaie.
Rămasă un pas mai în spate, Ileana asistă calmă, încrezătoare în tot ceea
ce face iubitul ei.
Mușcându-și îndelung buza de jos, Tamara găsește puterea să
întrebe, fără a-și fi schimbat poziția dreaptă, de femeie fermă:
- Ce vrei să spui?
Tânărul se întoarce domol către balerină și-i arată cu privirea un
loc mai într-o parte, dincolo de o masă, la intrarea într-un separeu:
- Ileana, te rog, lasă-mă o clipă cu bunica.
Abia când rămân singuri, tânărul se adresează Tamarei domol, cu
glasul lui din clipele de blândețe:
- Mi-erai tare dragă, bunico; mai puțin când mă priveai fix în
ochi. Maaa Veta s-a scăpat odată și mi-a spus că ai țipat la mine pe când
eram copil și plângeam prea tare... Dar să revin: toată copilăria așteptam
cu nerăbdare să te știu acasă; Maaa Veta mă făcuse să cred că ești totul
pentru mine. Tresăream când îți auzeam mașina frânând brusc, apoi,
portița scârțâind. Uneori, ajungeai în casă după o oră sau două; de multe
103
ori, după ce adormeam. Unde dispăreai?! Undeva, la subsol, după

hidrant, am descoperit secretul... Mi-au trebuit câteva ore ca să dau
deoparte ușa de zid și să intru. De-atunci, n-am mai pus mâna pe nici un
lacăt și m-am ferit, sub jurământ, de orice cifru. Îmi era îngrozitor de
rușine că-ți violasem intimitatea; mai rușine decât dacă te-aș fi văzut
goală în fața mea. N-am vrut niciodată să știu cine mai venea acolo și
folosea... tot ce era în încăperile acelea. Îți jur!
După încă un moment de tăcere, când înfruntă cu calm privirea
rămasă tot difuză a bunicii, care, la vreo respirație mai puternică, trimite
spre el o adiere de coniac fin, tânărul rostește apăsat, ca o poruncă:
- Respectă-mi și tu, te rog, intimitatea! Clar?
- Hm! – pufnește Tamara scurt. Păcat că n-ai avut un pahar în
mână, că l-ai fi trântit cu gura în jos pe masă, ori l-ai fi aruncat de
perete, sămânță de țăran orgolios ce ești!
- Nu te lega de mămica și de tăticul! De bine, de rău, am crescut
și pe banii lor.
Învinsă de privirea atât de senină a nepotului, în care vede, ca
într-o străfulgerare, obsedanta ei poveste de iubire – „păcatul meu atât
de grav, dar cel mai mic din câte am” – și nu știe de ce, în chipul
balerinei retrase până la peretele unui separeu, stând cuminte, cu umărul
sprijinit de muchia zidului, revede umbra unui tânăr oprit sfios lângă
trunchiul unui copac de pe peronul în întuneric al unei gări de munte, în
care nu s-a mai întors vreodată – „trebuia s-o fac!, acum, e prea târziu” –
arată lui Costin cu privirea în spate, spre balerină:
- Și-ai să mai crești – îl asigură pe tonul ei matern, din clipele de
mare fericire. I-am dat Ilenei un cec, să ai cu ce ține, ca un adevărat
urmaș de domn moldav, prințesa ce-ți va naște cocon de viță mușatină
și, evident, să ai cu ce-ți plăti studiile, să-ți faci un viitor… că mai avem
multe de discutat...
- Bunico… – tremură vocea lui Constantin, vrând să detalieze
cele auzite.
- Scumpule, altădată, că-i mult de povestit… pe așezate, noi toți
trei, poate patru, că va fi și cel mic cu noi; poate cinci, că nu mă va
deranja prezența lui Cezy; e opțiunea voastră…
- Buni Em… – încearcă iarăși Constantin să spună ceva, dar
gestul ferm al Tamarei îl oprește:
- Sunt grăbită, scumpule, crede-mă!, trebuie să ajung la aeroport.
Oricum, apropo de cec, dacă mai vrei, – și-ți recomand s-o faci, poate
104
chiar mâine, să te convingi că se poate – te duci la aceeași bancă și

folosești parola învățată cândva, versul din Heine, ultimul din Loreley.
Atât am mai putut face pentru tine... Pentru voi! – accentuează vocea ei.
Dacă v-ați tăiat orice punte pentru reîntoarcerea în țară, îmi va fi și mie
greu să vă revăd curând... Hai! – îl ia de braț – să-mi sărut mama
strănepotului meu, c-așa-i bine și frumos. Altfel, – aruncă Tamara un
zâmbet în sus, către privirea nepotului derutat de comportarea bunicii –
n-o să mai încăpeți la noapte amândoi pe patul acela strâmt, cum stă
bine unor tineri ca voi – își întărește ea înțelesul celor spuse cu un sărut
fugar pe obrazul roșu de emoție al tânărului.
Se apropie de Ileana și întinde lung brațul drept pe după umerii ei;
cu stângul, pe care ține geanta de voiaj – mereu același gen de geantă,
din an în an mai modernă și mai scumpă, cu emblemă de firmă celebră–,
doar îi atinge balerinei spatele cu vârful degetelor, s-o poată apropia, s-o
sărute umed și fierbinte pe frunte, sub căciulița fistichie din cașmir alb,
care-i luminează obrazul frumos, cu trăsături perfecte, de zeiță
grecească și, surâzând la vederea semnului rotund lăsat de rujul buzelor
sale, un rotund ca o țintă de tir, Tamara pleacă spre ieșirea din restaurant
cu pas sigur și cu tocurile cizmulițelor sunând cadențat pe mozaicul
pardoselii, punând din mers în palma bătrânului chelner care a stat tot
timpul în preajmă, să le fie de folos, o bancnotă scoasă la nimereală din
buzunar, care se dovedește a fi una de 500 de franci francezi, dar ea nu
face nici un gest de retragere, dimpotrivă, dă impresia că așa a vrut și-și
vede în continuare de drum, fără să ia în seamă surprinderea chelnerului
și exclamația acestuia șoptită într-o română clară:
- Oh, doamnă, vai!, nu trebuia... dar vă mulțumesc!...
Capitolul 36
Zborul Tamarei spre țară a fost unul lin, fără probleme, nici măcar
vreun gol de aer care s-o zguduie – anume parcă să-i respecte dorința de
a dormi cu ochii acoperiți de ochelarii din mătase neagră și cu umărul
drept rezemat de marginea unui hublou, pe care n-a privit la decolare, ca
de obicei, când savura clipa desprinderii de sol și-și amintea mereu
plăcerea cu care îl ascultase pe frumosul aviator francez mărturisindu-i
105
extazul când se desprinde de sol și mândria că se poate înălța să vegheze

la liniștea Franței, „iar de mâine, și a unei fete frumoase, ca din
poveștile copilăriei mele, o frumusețe de diamant negru din România,
șlefuit într-un pension nemțesc, dar care va deveni bijuterie doar la Paris
și pe care eu am s-o aștept mereu la masa aceasta, cu două pahare de
coniac Napoleon în față, că nimic nu egalează un Napoleon – ce-ar fi
ajuns Europa fără Bonaparte?!”
N-a luat aminte nici la tăcerea din Aeroportul Otopeni iar
rigiditatea controlului de frontieră și vamal i s-a părut de bun augur; de
dinainte de Congresul al XIV-lea, imediat după Malta, când se șoptea în
Comitetul Central de un mare pericol, simțise un suflu nou la frontiere:
ofițeri mult mai vigilenți, că nici ea nu mai îndrăznise să treacă în pas
alert prin ieșirea specială; încă de la întoarcerea de la Tripoli, înainte de
delegația de la Teheran, mersul ei devenise domol, cu bagajul în mâna
stângă deschis deja – aceeași geantă de voiaj agățată de braț –, să poată
prezenta cu dreapta actele pregătite anume.
A ieșit din aeroport în pas alert – „mereu mă simt renăscând când
respir aerul țării mele” – și a făcut semn primului taxi văzut – odată cu
ieșirea la pensie, a trebuit să renunțe la mașina de serviciu; „voi primi
alta imediat ce voi lucra la proiectul viitoarei bănci internaționale, ce va
concura Fondul Monetar Internațional, care ne-a umilit; nimeni n-a
spus-o răspicat – ce rost ar fi avut să ni-i ridicăm în cap?! –, dar la
nivelul meu, s-a tot vorbit, că ar fi vrut la nesfârșit să le lăsăm gajul
pentru banii împrumutați, a căror dobândă nu se mai termina: Roșia
Montană, zăcămintele de acolo, poate și altele, pe care spionii lor
puseseră mâna pe hărți și documentele geologice; deja tovarășul Nicolae
Ceaușescu a pornit tratativele cu câțiva parteneri; voi fi mândră să mă
știu consultanta – poate chiar șefa – echipei de proiectare a sistemelor de
siguranță a viitoarei Bănci Internaționale” – și visează la zilele când va
fi luată din nou cu mașină neagră, cu număr mic, de la poarta vilei.
- Să pregătiți vreun document... ceva... c-o să fiu oprit la intrarea
în Primăverii... – o trezește din somnolența ce-o cuprinsese vocea iritată
a șoferului mofluz, pufăind nervos din țigara plimbată nervos cu vârful
limbii dintr-un colț în altul al gurii.
Primul bărbat aflat „din întâmplare” pe trotuar o recunoaște și-și
înclină capul în semn că poate trece. Al doilea, mult mai tânăr, cu o
atitudine evidentă de securist pus de pază, îi cercetează îndelung actul
de identitate.
106
- Bagaj mare? – întreabă ca un ordin.

- Doar geanta aceasta – răspunde ea pe un ton înțepat, ceea ce
nu-l deranjează pe ofițerul cu fața rigidă și gesturile calculate, de robot
programat dinainte, „parcă-i Dulea de la C.C.E.S.”, îi înfruntă Tamara
privirea în care nu vede nimic; doar aude vocea lui ordonând:
- Restul drumului, pe jos! Haideți, mai repede! – îi ține ofițerul
portiera larg deschisă. Tu, – se adresează șoferului – înapoi! S-a pus un
semn mare la intrare: interzis transportul public, trebuia să-l respecți! –
spune și întoarce ostentativ spatele după ce Tamara a coborât deja pe
trotuar.
Nici nu înțelege dacă trebuie să fie supărată au ba – i-a plăcut
întotdeauna să respecte cele stabilite de conducere; „la ce bun să
comentez ceea ce, oricum, voi respecta?!” Doar tonul ofițerului... –
„elevii lui Armoniu”, își zice, plănuind să-și certe vecinul; „am să-i spun
să-i învețe pe tinerii ofițeri că, măcar cu noi, cei din Primăverii, să se
poarte civilizat”.
Până ajunge acasă, deja s-a înserat. Ba a uitat și de tânărul ofițer;
„nu vreau decât un nes mare”. Portița de la intrarea în curte scârțâie
prelung, ca de obicei; „mâine îmi fac timp și torn puțin ulei pe
balamale...”
Începe să surâdă amuzată: a citit mai demult într-un roman, apoi a
văzut și într-un film cum personajul ieșit la pensie își propune – în
sfârșit! – să rezolve o problemă din locuința sa, o defecțiune la instalația
de apă ori vreo priză gata să iasă din perete că, mereu în criză de timp, a
improvizat ceva, veșnica programare sine die a vreunei reparații în casă.
„Dar mai întâi, abia aștept să-mi beau nesul frecat îndelung cu zahăr și
cu câteva picături de apă fierbinte, până se va face o spumă groasă,
peste care voi așterne un strat de frișcă din spray-ul cumpărat luna
trecută de la Shop, lăsat la rece în frigider. Și, lenevind în fotoliul meu,
fără grija zilei de mâine – acele planuri prusace de rezolvare a
problemelor stringente –, mă voi dispune cu un pahar mare de rom
cubanez, urmat de nesul pregătit deja și m-oi întoarce la vremurile în
care puneam câte o placă de vinil pe pick-up-ul vechi, rămas de la Pușa;
acum am unul nou, cumpărat din Tokyo, iar din Madrid, pe lângă atâtea
altele, mi-am adus și discurile cu integrala Brahms; aș putea asculta și
reasculta Poco Allegretto din Simfonia a treia în fa major, visând la
îmbrățișarea de la Paris... la descoperirea sublimului din sărutul
franțuzesc... Sau... O, Doamne!... sărutul de pe salteaua tare, din cârpe
107
dărăcite, mișcându-se enervant pe parchetul lustruit cu mână de

gospodină pricepută. «Dacă nu-mi spui cine te-a învățat, fac două din
una!», mă opream, amenințând că voi să strânge puțin mai tare din dinți.
«Un prieten, când eram student, că ne punea sâmbăta soția lui să
lustruim parchetul apartamentului, promițându-ne că, după masa
copioasă cu tochitură, mujdei de usturoi, mămăliguță moale și un pahar
mare de palincă, ne lasă să stăm la taifas până spre ziuă, cu sticla de
zaibăr în față.» «Jură!» «Jur!» și …” – îmbătată de amintire, Tamara stă
o clipă locului, indiferentă la vântul rece de decembrie, gândindu-se că
ar putea pune la video Vă place Brahms?, dar, deși a văzut de atâtea ori
filmul, fascinată de tema din Simfonia a treia, despre care îi vorbise
îndelung Ileana la o cafea și un coniac într-o seară de astă-primăvară –
„balerina asta crede c-a descoperit apa caldă; ce, eu n-am aflat ce
minunat este să ai un amant tânăr?!, nu-i nevoie să-mi înșire filmele și
romanele care au explorat tema amorului unui tânăr abia pășind în viață
cu o doamnă trecută prin ciur și prin dârmon” – și, în ciuda elogiului
făcut filmului, nu s-a simțit niciodată răscolită de jocul lui Anthony
Perkins – „prea accentuate gesturile lui de adolescent întârziat” –, mai
degrabă îi place să caute prin Rocco și frații săi scenele cu Alain Delon,
cum a făcut chiar din noaptea de după prima zi a Congresului al XIV-
lea, când l-a văzut plecat pe Armoniu din locuința sa – resuscitarea
(viol în toată regula, până m-am dezmeticit) își făcuse efectul, în felul ei
–, că imediat s-a ridicat din pat și a preparat o cană mare de nes,
împărțind-o frățește cu bărbatul frânt de somn, mai mult ca de oboseală;
„ne storc ăștia de vlagă și pe noi, rezerviștii, că ne-au ordonat să-i
dublăm pe ofițerașii tineri activi, să păzim Congresul… să nu le moară
realesul, ha-ha!, și eu, ca boul, l-am pus pe elev să declare că Toader,
cel cu Avicola și blonda care, mai-mai, să-l scoată nevinovat, l-am pus
pe elev, deci, să declare că-l auzise pe Toader fredonând grăbiți
Congresul, că vă moare realesul, sloganul de defulare a acelor zile.. „ a
șoptit el cu obidă, pregătit de plecare; „of!... mai trebuie să trec și pe la
subsol, prin holul dintre garaje... Hotărăște-te odată, că rămânem cu
toată vila; desființăm naibii zidul despărțitor...” – i-a reamintit el cererea
în căsătorie. Ea s-a mulțumit doar să-i surâdă ambiguu – „Doamna și
copoiul”, și-a zis oftând.
În urma lui, s-a simțit sătulă, dar murdară, ca de atâtea ori, dar
acum, refuzată de la promovare la Congres, mai dihai ca oricând, s-a
regăsit înotând într-o mlaștină plină de lipitori, sub un cer plumburiu.
108
„...Și cu banii luați...” – îi răsuna obsesiv în cap gluma vulgară, dar atât
de adevărată în cazul ei, „căci altcumva n-am cum rezuma viața mea... –
poate nu și cu banii luați”, că banii din banca elvețiană, la care visa mai
avan ca oricând, începuseră să o fascineze… Un timp s-a certat că l-a
lăsat pe Armoniu să plece acasă, apoi, pe măsură ce se trezea, scârbită,
ar fi vrut să facă duș, să scape de murdărie, de teroarea de peste zi – ziua
întâia a Congresului în care își investise toate speranțele –, dar o
înspăimânta apa – se temea să n-o atace lipitorile; simțea apropiindu-se
de ea depresia. Îngrețoșată tot mai mult, a scos urgent sticla de rom
cubanez și a tras o înghițitură zdravănă. Imediat, și-a amintit de
tranchilizantul băut cu câteva ore înainte, când s-a reîntors acasă de la
Congresul al XIV-lea plângând de ciudă, obsedată de adevărul din
gluma vulgară – „că așa mă simt, ca frumoasa tânără interpretată de
Annie Girardot violată în noroi sub ochii lui Rocco... Eu, care am făcut
atâtea pentru țară, exilată în ultimul rând al sălii Congresului...” Speriată
să nu facă din nou o criză, ca aceea din care a scos-o violența lui
Armoniu – „ba chiar a fost un viol în toată regula, deși mie îmi mai
place să-i spun, ca un gest de recunoștință, resuscitare” –, ar fi fugit în
bucătărie să bea lapte dulce, dar n-a mai găsit de multe zile nici măcar la
magazinul cu circuit închis. A început să înjure cu glas tare, isprăvind cu
un oftat sonor, după care a adăugat: „electrician idiot ce ești, că mi-ai
montat priza aiurea” – să meargă la derută, pentru cei ce o ascultă, „că
acum, mai dihai ca oricând, pot face cunoștință cu celula Katanga...”
Atunci, ostenită, dar deja euforizată de combinația alcool, cafea și
urmele de tranchilizant neeliminate încă, s-a oprit în fața raftului cu
casete video aduse din Spania. De mult își propusese să revadă opera lui
Visconti – și a savurat-o în întregime, oprită prompt din căderea sa în
depresie, acaparată de povestea de iubire din film, sorbindu-l din priviri
pe Rocco, fără să-i mai pese de drama ei, dar pipăindu-se ca pe vremuri,
să-și redeștepte simțurile visând la tânărul din garsoniera 93, ca un duș
după senzația de murdărie lăsată în urma sa de Armoniu. Și, din când în
când, răsplătea cu câte un zâmbet larg amintirea unei dispute cu Ileana:
„Aimée scumpa mea cu prima tinerețe trăită la Berlin, chiar în atmosfera
manifestațiilor de la care ai învățat... – horribile dictu! –, tu, care ai un
cuvânt atât de greu în Cultură, ar fi trebuit să știi ce-a spus Nietzsche, că
avem arta pentru a nu muri striviți de adevărul cotidian.” Atunci,
înțelegând aluzia atât de periculoasă a balerinei exprimată cu glas sonor,
asemănarea manifestărilor omagiale cu paradele naziste – „dacă nu erai
109
prima iubire a nepotului meu, te dădeam pe mâna lui Armoniu!...” –,

simulând un acces de tuse, Tamara a isprăvit prompt întâlnirea. Acum,
dă întru totul credit vorbelor lui Nietzsche și, încă sub imperiul întâlnirii
cu Ileana și Constantin în Paris, chiar în locul ales de ea, să-și
dovedească sieși că nu s-a ofilit de tot, visează la orele ce vor urma,
când va derula în video caseta cu filmul, căutând scenele cu Alain
Delon, în special aceea când, proaspăt reîntors din armată, Alain Delon
stă cu Annie Girardot... „Ba nu! – își hotărăște. Voi revedea caseta cu
Adio, prietene!, cumpărată din Madrid, că la noi filmul a rămas interzis
din iulie 1971, când am mers pe mâna lui Armoniu; voi revedea filmul,
să-i savurez finalul, urletul medicului interpretat de Alain Delon – așa o
fi arătând și Mihai acum, gata să muște cerul ingrat pentru lupta lui cu
cei care – în cazul meu, aceiași indivizi –, după o viață de abnegație și
de dăruire fără abatere de la linia directoare a politicii, m-au trimis la
pensie... Oare lui, care a atins regimul la esență, dacă o fi adevărat că el
era scenaristul din Casa Scînteii, ce i-or fi înscenat?! Și cum de nu
mi-am făcut timp, o dată măcar, să întreb... să mă conving că...?!... Eu
pe ce lume am trăit?! Mă lua mașina din fața porții, puneam umărul cu
toată priceperea mea – nu era altcineva mai priceput ca mine în țară în
domeniul meu –, mașina mă aducea înapoi la poartă, urcam în locuința
mea să mă odihnesc, uneori cu o acoladă pe la subsol de o oră, două,
uneori, când insista Armoniu, chiar de o noapte, și îndestulată – nimic
mai mult decât blidul de fasole din Vinerea Mare, doar că atunci fugeam
fericită la joacă în curtea conacului –, după fasolea coclită de la subsol,
fără nici un sentiment, în ultima vreme nici măcar de greață, luam totul
ca pe o datorie, ca pe cafeaua ce-mi ținea spiritul treaz, să nu greșesc
ceva, să fiu permanent la înălțimea încrederii acordate iar a doua zi,
Sisiful din mine ducea la deal bolovanul… până m-am trezit cu un
picior în fund, așezată pe rândul din spate la Marele Congres…”
Trage aer adânc în piept, mușcându-și până la durere buzele: „Nu
timpul mi-a lipsit... Trebuia… dar nu mai pot da timpul înapoi! Trebuie
să merg la Suzana Gâdea, s-o întreb dacă a avut vreun conflict cu un
scenarist numit Mihai Vlădeanu și dacă da, ce mai știe de el. Je m’en
fiche!1 de politrucii din Casa Scînteii!... Eu, măcar, pe unde am trecut,
am lăsat ceva grandios în urmă, am făcut! – Istoria mă va judeca.”
Plină de importanța celor făcute de ea pentru țară, intră în vilă
1
Mi se rupe! (fr.)
110
abia după ce se șterge îndelung pe picioare; „nici măcar praful Vestului,

care ne-a trădat și la Malta, dacă-i așa cum ne-au informat agenții noștri,
nu-l vreau în casa mea; spiritul, nici vorbă!” – își zice, simțind că s-a
regăsit. Contactul cu băncile din Elveția i-a sporit ura; n-a avut nici o
clipă sentimentul remușcării că manevrează bani sustrași din ceea ce se
cuvenea României; „abia s-au cumpărat microfoane mai puține” –
microfoanele, ura ei constantă; „dacă aș fi știut de strănepot, aș fi scos
toți banii – o valiză plină cu bancnote mari – și i-aș fi pus în brațe Ilenei
și lui Constantin, să fugă undeva în lume, cât mai departe de... Dar bine
că am apucat să cumpăr pentru Ileana inelul cu diamant! I-l voi da la
botez.”
După ce-și încuie ușa de la intrare și și-o asigură pe dinăuntru ca
niciodată – „să nu intre nici un fir din praful Vestului în casa mea!” –,
rămâne locului, în holul cufundat în întunericul total, de care i-a fost
mereu teamă, de-aceea nici n-a închis vreodată ușa spre balcon. „Cât
mai departe de ce?!, sau de cine, să-mi fi trimis nepotul?! – se trezește
întrebându-se. Am pornit spre Elveția într-un moment de furie că nu m-
au promovat. În fond, în sufletul meu, trebuie să recunosc sincer că eu
sunt aceea care o lăsasem mai moale...” – își zice, speriată că, din zi în
zi, este tot mai confuză; o trezește la realitate aerul stătut al locuinței
sale, amestecul mirosurilor fine ale lacurilor de pe mobilele scumpe,
acoperite, ca într-un balon de sticlă, în izul de plumb al colecției ziarului
Scînteia, ce ocupă un perete întreg – „cum naiba să arunc miile de ziare
la gunoi, că, de se află, pic și mai jos?!...”, o înspăimântă gândul cu care
se îneacă, respirând abia după ce înghite de mai multe ori, acceptând –
pentru prima oară – că a fost scoasă definitiv pe tușă – „să zic mersi de-
mi va cere careva sfatul când se vor construi depozitele băncii...” și-și
încleștează spasmodic pumnul drept, care o mai doare de la lovitura dată
paharelor de pe masă; „și câtă fermitate în glasul nepotului meu când
mi-a hotărât să nu mă mai amestec în viața lui!... Bine măcar că știe ce
vrea de la viață, consecvent ca taică-său; ce păcat că nu l-am adus pe
Mihai în casa mea!... Poate și sub pretextul că am întâlnit un prieten
vechi; cu timpul, Constantin s-ar fi obișnuit cu ideea... cine știe?!...
poate c-aș fi ajuns să-i spun... să-l încânt pe Tin-Tin al meu cu originile
lui: dinspre bunica mea, foști plăieși răvășiți de un domn fanariot spre
apa Siretului superior; după mama, oameni ai livezilor de sub munții
Parângului iar după tată, răzeșii dinspre mama lui Mihai și urmașii lui
Vlad Mușatinul și al celei mai aprige dintre cele cinci fete ale boierului
111
de sânge vechi, grecesc, Caraiorgu, coborâtor din oamenii lui Macedon,

cum mi-a povestit atât de convingător tânărul pe care l-am exilat în
uitare – și pentru ce?!...”
Cufundată în întunericul holului, nervoasă că a găsit ușa spre
balcon închisă și încuiată, ceea ce ea nu face vreodată, oftează profund,
gata să murmure o vorbă urâtă la adresa vieții – „că m-am vândut
degeaba: nici în linia întâi, și singură la bătrânețe; ...și cu banii luați! –
cât adevăr în vorbele vulgare din popor!... Măcar de-aș fi știut că iubitul
meu nepot – tot mai drag, pe măsură ce aduce în ochii mei imaginea
unui vis vechi, plăcerea unui păcat atât de profund uman, poate prima
acțiune a omului trecută în capul listei păcatelor, altfel, primul om n-ar
mai fi fost izgonit din Rai – ce superbă lesă în care să ții omenirea din
scurt!... Dac-aș fi știut că nepotul meu nu-i muritor de foame și că Ileana
și Cezy au grijă de el, lăsam uitați banii aceia... Și-așa... dacă serviciile
noastre externe m-au interceptat?! Măcar dacă m-aș fi îmbrăcat altfel,
nu cu aceeași ținută dragă mie de demult – femeie comisar, ce oroare!
O, Doamne!... Ce-am putut face într-un moment de furie că n-am fost
promovată!... Bine măcar că mi-am acoperit urmele cu intrările și
ieșirile din mulțimea de farmacii, să caut, chipurile, medicamente pentru
mama lui Ghiocel... Ce-o fi cu el și cu maică-sa, că nu i-am mai văzut
din primăvară, când s-au scuzat că n-au banii pe care mi-i datorau
pentru medicamente?!...”
Caută pe întuneric, pipăind peretele, să găsească șaltărul, să
aprindă lumina în hol.
- Nu, nu face asta! – aude un ordin șoptit, apoi, la picioarele ei,
apare pata slabă de lumină a unei lanterne de camuflaj. Sssst! Sunt eu...
– și simte lângă ea respirația atât de cunoscută a lui Armoniu. Gata, am
adunat tot ce se mai putea. Hai!
- Unde?! – încearcă Tamara să se mire, dar palma apăsată
puternic pe gura ei și un ssst! șoptit îi dau de înțeles că trebuie să se
supună.
Abia când ușa adăpostului antiatomic se închide cu zgomot surd
în urma lor, îndrăznește să deschidă gura, dar întrebarea ei este acoperită
de șirul lung de înjurături grosolane, toate vulgare, cu care o întâmpină
Armoniu, semn că este disperat:
- La ce dracul te-ai întors?! – o întreabă când obosește. Ești
tâmpită?! Nu știi ce-i în țară?
- Nu. Ce?
112
- Potopul. La Timișoara a pornit potopul. Acuși va ajunge în

București. Am luat tot ce era prin frigidere și în cămările noastre. Măcar
o lună avem cu ce să supraviețuim aici, până trece.
- Să stăm ascunși?!
- Da! Și Noe a stat în corabia lui, până a trecut Potopul.
- Predici și Biblia ofițerilor tăi? – pufnește Tamara nervoasă. Cum
să stăm ascunși?! Nu putem! – îi strigă. Mai ales tu. Vei fi căutat și
mobilizat, dacă n-ai și fost...
- Sigur c-am fost; de două zile sună telefonul meu continuu. Ba
mi-au trimis și curieri acasă.
- Și?!
- Am stat ascuns în dormitorul tău, ascultând Europa liberă.
- Și ce ai de gând? – insistă Tamara.
- Ce, mă crezi tâmpit?! Să-l apere cei pe care i-a avansat generali.
Poate nu știi ce-i la Timișoara... Se va rostogoli ca bulgărele de zăpadă.
Aici va ajunge avalanșa, ce mai!, potop... Și doar am spus de atâtea ori
că granița de Vest e un baraj slab în fața puhoiului pornit spre noi.
Ginerele tău – ai avut dreptate, era un vizionar – mereu a susținut că
trebuie întărite județele din Vest; păcat că a murit când a aflat că are un
bastard.
- Armoniu, vezi că... – se supără Tamara, aruncând la întâmplare
geanta de voiaj pe patul plin de praf, nefolosit de mult timp, că cele
câteva întâlniri s-au consumat în jumătatea ei de vilă; ba, uneori, anul
trecut, în momentele lui de beție, Armoniu o lua de braț și, de teamă să
nu-i prindă Constantin, care venea uneori pe acasă de la facultate deși
plătise o cameră la căminul din Măgurele, o ducea pe la subsol în holul
de lângă baia sa, unde era sigur că n-are tehnică, mai ales că dădea
drumul apei reci în cadă și se amuzau pe șoptite de zgomotul de fond,
„lipsește doar nechezatul tău, că te-ai răblăgit de tot, iapă bătrână ce
ești!”, o alinta el cu nuanța obișnuită lui de batjocură, semn că o
disprețuia profund; „oricum, nu te aștepta să-ți mai spun că ești
armăsar”, îi întorcea vorba Tamara; „dar ne iubeam – mai degrabă, ne
eram utili, în felul nostru, – gândește acum –, ajunseserăm chiar să luăm
în calcul o căsătorie”; fetele lui Armoniu, mai ales Natașa, cu felul ei
lipicios de a fi, a stat într-o seară, înainte de Congres, de vorbă cu
Tamara mult timp; „tăticul e mereu singur; vine obosit de la cursurile
ținute ofițerilor tineri; i-ar prinde bine să găsească pe cineva acasă”;
Tamarei mai că i-ar fi surâs, dar nu voia să schimbe în vreun fel
113
impresia despre viața sa privată înainte de a ajunge ministră ori în ce-pe-

ex – visul ei dintotdeauna; „în ’52, m-am întors în țară să ajung, dacă nu
prima, măcar în linia întâi, altfel, dacă nu ești în frunte, nu rămâi în
Istorie...”
- Ei, na! – o persiflează Armoniu. Tot aia-i acum; ce, dacă s-o afla
că-i bastard?! Pe cine va mai interesa?
- Armoniu, deja mă calci pe nervi; îți stă în gât nepotul meu.
- Și eu lui.
- Pentru că l-ai făcut bastard.
- Și nu este?
- Nu ți-e rușine? De două decenii, o ții ca gaia mațu’... Și n-ai un
argument măcar.
- M-am jurat că…
- Jurămintele voastre... Ha-ha! Nici măcar jurământul militar nu
ți-l respecți – face Tamara un gest rotund cu brațele peste toate
alimentele cărate de Armoniu în adăpost.
- Du-te tu și stai în calea potopului! Hai, ieși la suprafață...
Ascultă-mă: poporul e prea plin de ură; n-aș vrea să ne prindă; ar fi fost
frumos să ne fi ghilotinat – scăpam ușor. Teamă mi-e că ne vor face să
suferim; Katanga e lux pe lângă ce mă tem că ne așteaptă; eu le-am auzit
șoaptele noaptea, când mă alăturam cozilor nesfârșite la alimente – cum
să-i arestez pe toți?! Câteva cozi din astea mitraliate, poate le tăia orice
elan. Răul trebuia stârpit de la primul semn! Poporul să fi stat cuminte!
- Armoniu, mă înspăimânți! Ce-s vorbele astea?! Tot ce s-a făcut
s-a făcut pentru el, pentru popor.
- Ha, ha! Ha-ha-ha! Mai rămâne să-mi vorbești de bunică-ta, de
înaintașii desculți și iarna...
- Ia stai! – face Tamara ochii mari. De unde știi asta?!
- Asta ce? – face Armoniu pe miratul.
- Vorbele... mele...
- Uneori – arată Armoniu patul –, când mai și bei, vorbește gura
fără tine... Deh!, ca să justifici averea bunicuței. Că a tatălui.... comerțul
cu Germania nazistă, apoi, cazinoul din Sinaia, femeile... Cum a fost
voiajul? – schimbă el brusc tonul. Ți-a trecut amarul că te-au pensionat?
Nici eu n-am fost avansat general... Sigur, de ziua lui, în ianuarie, pe 26,
c-am auzit că se întocmise o listă cu rezerviștii propuși – eram în cărți!
Dar… potopul… – oftează el cu tristețe. Eheei!... – își aruncă prompt
ochii în tavan, ca o evadare din prezent – avansat prin Decret
114
Prezidențial!... Uniformă de general... colegii mi-ar fi făcut cadou un

stilet, că sabie nu se mai poartă... La festivități – obligatoriu, în
uniformă de general... Fetele mele – fiice de general...
- Iar pe crucea ta, General Cireșciuc Armoniu – conchide Tamara.
- Da! Ce, tu nu te-ai visat la prezidiu?!
- Aveam tot dreptul!
- Zău? Cum să te fi avansat la Congres, când se aflase că
bastardul crescut de tine, hrănit din pensia de urmaș a unuia din
Comitetul Central, care nici măcar nu i-a fost tată, își petrecea vacanța
prin Portofino și prin hotelul Casa del Sol din Tenerife, cu soția unuia
care, ajuns la căldurică în Londra, în loc să-și vadă de spectacol, că de-
aceea i-am înlesnit obținerea pașaportului, s-a dat cu dușmanii?! Seara
asta se va cânta la radio Internaționala în versiunea lui – trădătorul!
„Sculați voi osândiți la foame, la frig, la frică și tăcere!” – instigatorul!
Ce să se mai scoale osândiții?! S-au ridicat deja – vin peste noi!...
Cândva, înțelegeai și tu că cei mai periculoși sunt oamenii de cultură.
Acum, ai lăsat garda jos, și te mai voiai în frunte! Dumnezeii...!... – urlă
el, dând cu piciorul în noptieră.
- Armoniu, te rog!... Nu te mai agita, să nu faci vreun accident
vascular... – i se agață Tamara de braț.
- Du-te naibii și tu! – se scutură Armoniu. Mai bine accident
vascular, să crăp, decât să dea gloata turbată peste mine. De ce crezi c-aș
fi preferat ghilotina?
- Sau plutonul – adaugă Tamara cu aceeași nuanță de batjocură
pentru bărbatul folosit de ea, mereu ca pe un obiect, „strachina mea
permanentă de fasole; uneori, avea chiar un gust plăcut, ha-ha!”, își
surâde, în timp ce se căznește să desfunde o sticlă cu vodcă dintre cele
cărate de Armoniu în adăpost.
- Da, plutonul de execuție! – confirmă Armoniu, isterizat de-a
binelea. Noi am fost mai umani cu dușmanii – un glonte, poc!, și gata.
Gloata va vrea... Dumnezeule, nici nu mă gândesc!... Fiecare va avea
ceva de revendicat... de răzbunat... Mi-e teamă că vor șterge de pe fața
pământului cartierul ăsta; vom muri sufocați sub dărâmături.
- Avem tunelul de fugă, dragule. Într-adevăr, ginerele meu era
vizionar. Hai, bea! – îi întinde Tamara sticla.
- Și crezi că nu vor distruge debarcaderul? – întreabă Armoniu
imediat ce suge cu sete un sfert din sticlă. Vor sta cu bâtele la ieșirea
spre apă și ne vor ucide ca pe șobolanii scoși din găuri cu fum de
pucioasă.
115
- Dragule, încearcă Tamara să-l potolească – eu cunosc toate

ramificațiile și cele mai secrete ieșiri – îi surâde ea cu subînțeles. Te scot
oricând în orice punct al Bucureștiului. Important e să ne păstrăm
calmul și încrederea reciprocă... – face femeia un gest tandru de
îmbărbătare, apoi întinde mâna să primească sticla.
Bea încet, mai degrabă savurând tăria, care pare să-i ardă gura.
Face o pauză, inspiră îndelung, să-și recapete simțurile, apoi bea din
nou. Pune sticla pe noptieră, îl îmbrățișează pe Armoniu prietenește, ca
doi prieteni ce s-au revăzut – „bine te-am găsit, dragule!” îi șoptește – și
se aruncă pe pat, stârnind un nor de praf.
- Vom scutura mâine, în baie; acum sunt prea obosită – spune.
Dar și fericită. Ce știi tu?! Scăpăm noi și de aici... Eu am să fiu șefa
echipei de proiectare; tu, șeful securității bancare; te voi propune eu.
Fetele tale...
- Lasă-le! – pare că s-a trezit la realitate Armoniu. Nu se mai
întorc. Ieri, la telefonul dat ca de obicei înainte de-a decola spre țară,
pentru prima dată la întrebarea lor ce mai faci?, le-am răspuns cu
consemnul stabilit: rău, foarte rău; prostata s-a declanșat; nu mai pot
urina deloc. Au înțeles că trebuie să lase avionul să decoleze fără ele.
Ce credeai, că numai bastardul tău se va pune la adăpost? Prostul! Putea
să-mi facă mie un nepot... Sau doi, că și Irina, așa molâie cum e, îl place
la nebunie – proasta! Mi s-a confesat că l-a iubit în taină… Le-am și
spus-o astă vară, mai lăsați plăcerile; treceți-le în planul doi, că
îmbătrâniți singure și-or să vă pape de bani golanii lumii. Am citit într-o
carte – pentru care am și dat ordin să fie trecută la fondul secret, că
denigra societatea; încet-încet o să-l agățăm și pe autor –, am citit că
esența sexului nu-i plăcerea, după care vă dați voi în vânt; sunt copiii, că
prin ei veți trăi… bla-bla-bla. Oricum, le-am hotărât fetelor mele să se
gândească la viitor, iar dacă nu vor să spele izmene, măcar să facă un
copil, și nu cu orice nespălat… Chiar e-adevărat că tatăl lui Constantin,
tatăl cel adevărat, evident, hai, curvo, că tu trebuie să știi, poama de
fiică-ta ți-o fi spus; e adevărat că se trage din...? Cine-i? Și când, unde
ți-a arătat tatăl lui iazul cu cele cinci fete? Sau e-o scorneală de-a ta, ai
inventat obârșia lui de domnitor moldav, să o încânți pe Ileana? Auzi ce
te întreb?
- Armoniu, abia te aud, sunt așa de obosită! Zău! Mi se închid
ochii. Lasă-mă să trag un pui de somn... – murmură Tamara și adoarme
așa îmbrăcată, amețită de vodcă, simțind că lumea se învârte în jurul ei –
116
și nu-i mai pasă de nimic, nici chiar de gesturile brutale ale lui Armoniu,
care, euforizat de atâta vodcă, privind cu ochi flămânzi genunchii
rotunzi și coapsele dezgolite puțin, trage cu putere de hainele femeii, dar
de oprește subit, simțind că nu mai poate respira și, speriat de bătăile
puternice și neregulate ale inimii în tâmplele sale, cade pe pat, cu
obrazul în poala fustei Tamarei, ale cărei vorbe de dojană tandră nu mai
ajung la înțelegerea sa:
- Dragule, ți-am spus doar că pic de somn... Așa... Dormi și tu...
că... la ziuă… eu… promit… Știi doar că niciodată nu te mai refuz…
Capitolul 37
De două zile – atât îi spune ceasul de la mână că a trecut –, de

când s-a trezit la insistențele Tamarei – „scoală, să scutur, că nu mai pot
respira” – Armoniu o ține într-o supărare continuă, accentuată din clipă
în clipă, întâi de sensibilitatea femeii la praf – „îți dă mâna; ai avut toată
viața servitoare” –, apoi de graba ei de a scutura lenjeria de pe pat în
baie, unde ventilatorul abia mai face față, „să mai pot intra și eu, că-ntr-
adevăr, prostata îmi face figuri; sunt pocit la gură: le-am spus fetelor că
s-a declanșat criza de prostată iar Dumnezeu m-a pedepsit pentru
minciună”.
- Vezi dacă ești credincios? – îl ironizează Tamara, încă
preocupată de praful din adăpost.
- Dar nici ca tine! – îi aruncă Armoniu o privire disprețuitoare. Ia
spune: ai intrat vreodată într-o biserică? A!... Scuze! Am uitat: tu intrai
prin cupolă, odată cu bila de oțel...
- Iar tu erai târât de soție, pe ascuns.
- Măcar credeam în Dumnezeu – arată Armoniu spre icoana adusă
din locuința sa, pe care o așează acum mai bine pe un dulap cu veselă,
să se poată închina în timp ce aprinde o candelă veche, cu urme de ulei
rânced pe ea. Să vii să te închini și tu. Curvele pocăite au trecere.
- Pentru că ele n-au ucis.
- Ce, eu am ucis?!
- Nu. Deloc! – îi scutură Tamara un preș în față, înecându-l în
praf.
117
- Niciodată! – îi strigă Armoniu, înlăturându-i violent preșul, să-și

poată prezenta mâinile: Sunt curate!
- Și-atunci?!... – face Tamara pe surprinsa. N-ai de ce te teme. Ieși
afară, la aer curat.
- Am făcut ce mi-ați dictat voi, cei din Comitetul Central!... – ia
avânt din nou Armoniu.
- Sfătuiți de tine. Nu direct. Sfaturi induse perfid, că, la cursurile
voastre, doar n-ați deprins greaca veche, să-l traduceți pe Platon – îl
persiflează Tamara, încă nemulțumită de prezența ei aici.
- Trebuia să luăm lecții de la tine! – gesticulează enervat
Armoniu, patrulând ca turbat prin încăpere. Bombe! Câteva bombe cum
știi tu să le faci, ascunse în sacoșele puse la cozile aglomerate, să
păstreze rândul. Sau nu! La vedere, să știe de frică – mitraliați! – arată
cu degetul în sus, spre cei de afară. Trebuia să mă lăsați să-i mitraliez,
măcar o coadă la carne; nu la carne; la pâine, că acolo era mereu coadă
mare; sau măcar jumătate de coadă, c-ar fi început să fugă, să se
ascundă… Să știe de frică! Să nu se mai revolte! Dar așa... Mă vor ucide
cu pietre... Pe mine mă vor ucide! Vor veni cu câini ciobănești și-i vor
asmuți – știi ce înseamnă să fii sfâșiat de câini?! Eu am văzut, c-am
folosit câini pentru ultimii din munți... Sau mă vor închide la Katanga
vreo zece zile, să ies cu mințile rătăcite... Unul, pentru că a scris
împotriva bâlbâitului, l-am ținut chircit, la Aiud, legat în lanțuri de un
inel plantat în cimentul unei celule de un metru jumate pe unu jumate,
douăzeci de zile, cât să nu moară de foame... O lună l-au îngrijit colegii
de celulă, să se poată mișca – era iubit de colegi, i se spunea poetul. Dar
eu?!... Mă vor linșa... mă vor...
Ajuns lângă dulap, picioarele colonelului lovesc disperate ușa
furniruită, o lovesc crescendo, până fac o gaură în ea:
- Armoniu! – strigă Tamara la el ca la un copil obraznic.
- N-am să rezist nici măcar o oră, nici măcar o jumătate de oră!...
– se vaită colonelul, căzând într-un genunchi în fața spărturii făcute în
ușă. Ar fi trebuit să iau... Chiar așa! – sare el în picioare bucuros; întinde
brațele și prinde umerii Tamarei: Aduc arma! Ne împușcăm amândoi
odată.
- Împușcă-te doar tu! – se retrage Tamara indiferentă.
- Va fi vai de tine! Nurlie cum ești, mai ales de când ai mai dat jos
slănina de pe șolduri, te vor...
- Dar voi rămâne în viață! – îi taie femeia vorba. Acum, abia
118
acum! – strigă cu mândrie – am pentru ce trăi.

- Batjocorită?! Dacă te-or prinde vie...
- Ce-or să-mi facă?! Mai mult decât mi-ați făcut voi... Uite unde
stătea neprihănita... – se ridică brațele femeii într-un gest teatral.
Armoniu, te rog, dragule!... – se precipită ea. Ieri noapte, când te-am
găsit cu capul în poala mea, am crezut că mori; noroc de ce mi-am mai
amintit din timpul războiului. Nu mă speria din nou. Hai, întinde-te pe
pat. Ți-am spus doar că te pot scoate oriunde în București. Așa... Am
pus lenjerie curată, spălată acum doi ani, îți mai amintești? Era după
moartea soției tale; te-am găsit aici beat criță... căzut pe pat... vărsaseși...
Mai mult mort decât viu... Te certaseși cu fetele... Ți-am făcut ceai... ți-
am adus medicamente... că puteam ieși la suprafață, nu ca acum. Am
avut încredere în farmacista aceea... și i-am cerut sfatul... medicamente
care se dau doar pe rețetă – a fost tare drăguță. Peste câteva luni te-am
rugat să-i aprobi pașaportul... Voia în America, la soțul ei. O fi ajuns?
- Hm!... A ajuns... – trece un nour pe obrazul lui Armoniu – ...la
Aiud... Măcar de ea nu mi-e teamă; ea nu mai poate veni cu puhoiul – s-
a spânzurat.
- Dar mi-ai spus... – face Tamara ochii mari, rămânând îndelung
cu gura căscată. Te-ai și jurat! – îi strigă speriată.
- Și tu te-ai jurat de atâtea ori că-ți place cu mine, ce?, doar ne
cunoaștem de-atâta vreme, și abia mă suporți – ripostează Armoniu.
Lasă-mă să beau! – smulge sticla de vodcă din mâna Tamarei, care a
început deja să care toată băutura în dulapul de bucătărie. Înțelege că
mi-e teamă; groaznic de teamă. Chiar și de tine – spune el dintr-o
suflare.
- De mine?!
- De ce crezi că am dormit în fotoliu? – întreabă, scăpând sticla
din mâna care îi tremură tot mai tare.
- De teamă?! Eu credeam că poziția în capul oaselor îți ușurează
respirația.
După o clipă de cumpătare, Tamara insistă, în timp ce
recuperează sticla rostogolită până la picioarele ei:
- Ce crezi că-ți mai imput ca să-ți fie teamă?!
- De optsprezece ani, același lucru. Până și-n clipele de plăcere
maximă, înainte de finiș, încercai să-mi smulgi mărturisirea... De ce
crezi că deveneam fiară? Să mă pot descărca... Ce, nu-mi dădeam seama
că aplicai cu mine tactica din Rezistență, când smulgeai secrete
119
ofițerașilor tineri, stătuți, aduși la paroxism? Și doar m-am jurat de

atâtea ori!... Și-acum mă jur! Pe sănătatea fetelor mele!, că altceva pe
lume nu mai am... Nu eu ți-am ucis fiica și ginerele. Nu mă mai bănui,
te implor! Trebuie să ai încredere… să ne ajutăm…
- Armoniu dragule... – încearcă Tamara să-l tempereze.
- Mi-e teamă de toți; chiar și de tine – tremură colonelul ca de
friguri. Dac-am să ies de aici, îți ofer dovada – o am!, o păstrez de două
decenii – că a fost accident. Am să ți-o ofer... Dacă simțim că suntem
descoperiți, jură că mă scoți cât mai departe, într-un punct liniștit al
Bucureștiului.
- Jur!
- Pe ce?
- Pe ce vrei tu.
- Pe viața nepotului tău. Ba nu; a strănepotului.
- De unde știi?
- De la tine; ți-am spus doar că-ți place... – încearcă un gest
evaziv Armoniu
- Eu?! – face Tamara ochii mari. Așa rău oi fi ajuns, că nu mai țin
minte?!...
- Oricum, nu mai jura, că ești necredincioasă și poți jura pe orice;
n-ai nici un Dumnezeu; n-are cine te bate...
- Pe mine, nu – îl înfruntă Tamara. Pe tine, da!
- Ce să bată, dacă n-am jurat strâmb?
- Și-atunci, de ce-ai făcut parte din comisia de anchetă a
accidentului? De ce?! – țipă Tamara, amenințându-l cu sticla de vodcă.
- Să-mi recuperez tehnica – răspunde Armoniu scurt, speriat de
sticla ridicată în aer.
- Tehnica?! – rămâne Tamara perplexă.
- Da; tocmai instalasem tehnică pe Volga cea nouă, cu care
plecaseră spre recepție.
- Și? – murmură Tamara, dând din cap ca un om în transă.
- Ai să asculți. Promit! Am înregistrarea, o păstrez de două
decenii. Jur! Hai, dă-mi să beau; uite cum tremur.
- Du-te și adu-mi proba.
- Mai bine mor aici, de mâna ta, decât să mă prindă răzvrătiții...
Doamne, ce blestem! – tremură Armoniu tot mai tare. Dacă mai cad, nu
mă mai chinui; lasă-mă să mor. Fetele mi-s aranjate; știu ce au de
făcut...
120
- Armoniu dragule, – îl prinde Tamara de braț – nu te las să mori,

nu pot ieși singură de aici; am nevoie de tine, tu ești bărbat; fii puternic!
Promit să ieșim de aici! Ai să vezi... Cunosc orice cotlon... Putem ieși
chiar și la niște stații de metrou, dar am nevoie de un bărbat, că sunt
unele sisteme... Vrei să-ți fac o schiță a rețelei de comunicații? Sunt,
poate, singura care o știe pe de rost. Ce vrei? – surâde Tamara –,
instrucție nemțească, doar am făcut gimnaziul în Berlin... Hai, dragule,
liniștește-te... Așa... stai pe pat, să-ți revii...
- Poate, dacă beau puțin... – îngână Armoniu abia auzit, destupând
sticla de vodcă pe care a pus mâna.
- În nici un caz! – țipă Tamara și se repede să-i prindă sticla cu
ambele mâini. Îți dau o tabletă cumpărată în Elveția – ai să vezi ce
grozavă-i... –, ai s-o sfarmi în gură, să-și facă efectul urgent. Îmi pare
rău că nu ți-am dat și aseară. Vei vedea ce efect are... Te rog, dragule!
Ai încredere în mine. Uite, mușc și eu din aceeași tabletă... Așa... Ia loc,
așează-te mai bine... Îți place cum miroase lenjeria de pat? Am ținut-o
într-un sac de polietilenă, cu câteva flori de lavandă. Așa... Stai blând...
Ooo... eu am zis blând – se alintă printr-un râs provocator Tamara,
pipăindu-l și ea tot mai insistent. Tableta trebuie ajutată... Fericirea vine
de aici și de aici – îi lovește ea fruntea, apoi mijlocul. Vezi?... – râde
Tamara sonor – latinii aveau dreptate: Omnia vincit amor1. Dar nu de
iubirea serafică e vorba acum, dragule... Gata, nu-ți mai încleșta pumnii
și nu te mai gândi să-ți aduci arma...
- Sunt disperat, nu mă pot stăpâni – suspină Armoniu, obligat de
brațele ferme ale Tamarei să stea liniștit, întins pe spate, să se poată ea
ocupa de el.
- Știu, dragule, știu. Criza ta mi-o amintește pe a mea, când am
aflat că Pușa plănuise să plece... Am înțeles, fără vreun dubiu, că
fuseseră uciși... Dar dacă tu, acum, juri că... Așa o fi, dar atunci... O,
Doamne! Atunci... M-am aruncat pe-o saltea, tremurând de nervi... de
spaimă... de ciudă... – cum tremuri tu acum. Dar eram tânără, ce mai!
Iapă în călduri, vorba ta... Și îndurerată de moartea lor...
- Lasă-mă... Ce tot spui?! M-am jurat doar...
- Gata, nu mai spun nimic, dragule... – conchide tonul jovial al
femeii preocupate doar de cureaua mult prea elegantă a pantalonilor lui
Armoniu, adusă de ea din Madrid; „din piele de Cordoba, pe care aș
1
) dragostea învinge totul (lat), Vergiliu
121
vrea s-o deschid doar eu, țap bătrân ce ești; ce, nu știu ce poamă blondă
ai ca șefă a cantinei școlii de ofițeri?, că-mi vii mereu obosit; dar las’ că
pun eu hamul pe tine după ce ne-om căsători” și, singură în partea ei de
vilă – „că habar n-am pe unde hoinărește nepotul meu iubit, plecat în
vacanță prin Europa” –, l-a ținut pe colonel în patul ei până la ziuă. Nu-
ți mai spun – repetă, ca o accentuare. Îți fac! Să nu-mi zici tu mie pe
nume de nu te-oi scoate eu din depresia în care luneci!, că nimic nu
alungă mai bine și mai repede disperarea decât... Ooo, ce disperată
eram, și mă durea și genunchiul lovit de caloriferul din fontă –
Dumnezeule, parcă a fost ieri! –, dar când palmele lui m-au alintat...
curgea prin mine un fior... lacrimile îmi ardeau obrajii... disperarea
trecuse în... în ceea ce n-am mai simțit de atunci!... Sărutul a fost clipa
de inversiune – trupul meu uitase disperarea; nu-mi doream decât... Îmi
doream ce-ți dorești și tu acum, dragule... Așa... Ooo!... Dar ce avem
aici?! Stai naibii liniștit că ți-o rup! – îi strigă cu prefăcută fermitate și
imediat geme prelung, cu vaiet de animal străpuns mortal, cât ține
penetrarea, pentru ca apoi să se lase cu totul peste el, să-l oblige la
sărutul ce-i place ei de când l-a învățat să mestece gumă cu aromă de
mentol și eucalipt, sărut pe care i-l smulge cu greu de fiecare dată, cu
ochii închiși, după ce a aruncat o privire spre pozele de pe perete...
...Și se luptă îndelung, ca doi amanți tineri, ascunși într-un loc
numai al lor, să se dezmierde cu gesturi de adolescenți dedați întâia oară
îmbrățișării, să-și ceară câte o pauză de respiro, adresându-și reciproc
șoapte de iubire, pentru ca în final, după al treilea țipăt de descătușare al
ei și geamătul lui de urs rănit mortal în încleștare, să adoarmă amândoi;
ea, răstignită pe cele două perne mari din puf; el, căzut cu fruntea pe
sânul ei stâng și cu un braț uitat peste mijlocul ei gol, cu pata hilară de
păr pubian negru, crescut cârlionțat și cu aspect sârmos, specific
femeilor brunete, contrastând cu trupul ei alb, neatins de mult de soare,
lucind pe alocuri de transpirația scăldată în lumina orbitoare a becului
din tavan.
122
Capitolul 38
Tamara stă cu privirea țintă pe porțiunea de zid închisă la loc

după ieșirea lui Armoniu; simte că nu se mai poate abține – tremură din
ce în ce mai tare; nu-i iese din cap ideea de potop; i se pare că vede mii
și mii de oameni, înmulțindu-se mereu, din oraș în oraș, poporul pornit
ca o apă învolburată scăpată de încorsetarea zăgazurilor pe care le-a
rupt, învingându-și foamea, frigul și frica, securiști spânzurați prin
copaci, procurori fugăriți prin păduri și mlaștini – tot organul de forță al
Puterii comuniste măcelărit –, soldații scoși să tragă în ei, fraternizând
cu puhoiul pornit, o viitură apocaliptică a răzvrătiților, care a inundat
deja partea de vest a capitalei; „când va ajunge în centru, va mătura
Comitetul Central – slavă Domnului că n-am fost promovată în vreo
funcție înaltă!... Așa... poate îl scot pe Armoniu la aeroportul militar;
mâine-poimâine vom fi la Paris; evident, va trece și el prin Elveția să-și
scoată banii, apoi... o țară cât mai îndepărtată... un loc ascuns...”
Rămâne gânditoare, socotind care țară din America de Sud – „sau
din lumea a treia, cărora le-am trimis atâtea, inclusiv arme” – ar putea
să-i găzduiască. „Și Tin-Tin?! – se sperie. Cum să nu-mi văd
strănepotul?! Cu el în brațe, departe de țară, voi găsi puterea să-l caut pe
Mihai, să-i dau de veste – la peste 40 de ani, va rezona altfel la ideea
că-i tată și bunic; doi băieți din stirpea lui, de Mușatin...”
- Dar ce-o fi cu Armoniu?! – se trezește întrebându-se cu glasul
stins, dându-și seama că-i tremură chiar și genunchii – „ca niciodată, ca
niciodată!...”
Ar putea să mestece o pastilă – „ah, farmaciile din Elveția!” –, o
pastilă din cele folosite dimineață, când l-a temperat pe colonel, „ba l-au
făcut mai stăpân pe sine, cum nu l-am mai văzut, ca un ofițer SS”. După
euforia din pat, unde a fost la fel de bun ca pe vremuri și tandru ca
Mihai, cel din garsoniera 93 – „în esență, dacă știi ce să faci cu el, orice
bărbat e un amant în devenire”, și-a zis Tamara, bucuroasă de
123
descoperirea unui așa teren fertil gândurilor ei de iubire târzie, „ultima

respirație de plăcere înainte de apus” –, a hotărât să-l ia pe Armoniu de
soț; „dacă va fi tandru și docil ca astăzi – l-or fi schimbat și pe el vârsta,
ieșirea la pensie fără vreo avansare –, vom îmbătrâni frumos împreună”
și, mai plină de energie ca niciodată după o partidă de amor prelungit cu
„viitorul meu soț”, a sărit sprintenă din pat, să prepare două cafele mari.
L-a lăsat pe colonel să stea îndelung cu privirea în tavan și abia când l-a
observat că revine la realitate din visarea în care nici măcar n-a clipit, i-a
pus ceașca în mână și, încurajată de gesturile lui tot mai încărcate de
erotism, dublate de tandrețe, i-a venit în întâmpinare, incitându-l mereu,
cum deprinsese s-o facă în separeurile pariziene cu vreun neamț obosit,
până s-au regăsit din nou istoviți, ca doi tineri abia căsătoriți, prăbușiți
pe cearșafurile pătate de cafelele vărsate, făcându-și promisiuni de
viitor; „în sfârșit, este al meu trup și suflet – am reușit!”
- Sigur, draga mea! – l-a auzit bucurându-se. Voi ieși de aici, tu
știi să mă scoți unde voi vrea eu, iar de acolo, e treaba mea cum, vom
pleca în Franța... Trecând prin Elveția! – a hotărât el și a sărit din pat.
Gata! M-am jurat și trebuie să-ți fac dovada neamestecului meu în
moartea Pușei și a... fostului meu prieten – un bou, la urma urmei, că nu
și-a prea ținut gura în fața Pușei – a bombănit el nervos –; trebuie să-ți
fac dovada, să fiu demn de încrederea ta.
Fericită și nerăbdătoare să iasă la suprafață, Tamara l-a lăsat să
plece, ba l-a și încurajat:
- Până vii, eu fac o schiță, dragule.
A avut timp să deseneze tot subteranul secret al capitalei; cu
notații precise ale codurilor de trecere prin cele mai importante puncte.
Apoi a controlat, să nu fi greșit ceva. I-a fost mai greu cu tunelul de fugă
al adăpostului; a trecut un sfert de secol de când a fost construit și n-a
putut niciodată să-l includă în programul ei de control și revizie. Și-a
amintit totuși manevra prin care îl va bloca, să nu poată fi urmăriți de
cei care vor năvăli în vilă; „până la urmă, adăpostul antiatomic va fi
descoperit, că vor găsi evidența vilelor cu asemenea construcții”.
Tresare când aude zgomotul înfundat al zăvoarelor ce închid
porțiunea de zid.
- Dragul meu, iubitul meu!... – îi sare Tamara de gât colonelului.
Mi-a fost așa teamă că te-au prins... De ce ai stat așa de mult?
- Uite! – îi arată Armoniu ca pe un trofeu cutiuța din mâna sa.
Știam unde am ascuns-o, dar mi-a fost foarte greu s-o scot din zid, mai
124
ales că n-am vrut să fac zgomot...

În palmele lui, Tamara vede un magnetofon în miniatură.
- Ultimul răcnet al anului când am făcut eu achiziția de tehnică –
se mândrește colonelul, așezându-se la masa pe care stă desfășurat
desenul Tamarei.
- Te rog! Să nu pătezi planul subteranei.
- Zău?! L-ai și făcut?! – se uită Armoniu atent peste foile de pe
masă. Astea... da! – își confirmă sieși –, le știu de la orele de... Uite, aici
nu știam cum se ajunge; era secretul C.C.-ului. Și-aici! Excelent! – își
plimbă el degetul pe planșă.
- Strânge-o în ordine – intervine Tamara. Stai să te ajut. Hai,
pornește-l; vreau să ascult ce și-au spus înainte de accident – îl
îndeamnă ea, în timp ce împăturește hârtia. De ce-i murdar de ulei? –
arată spre aparat.
- Fusese montat în bordul mașinii. Uite cum s-a îndoit clema asta
la impactul cu stâlpul de beton...
- Parcă ziceai c-a fost pod... – se încruntă Tamara.
- Crezi că mai țin minte? Eram interesat să-mi recuperez
înregistrarea. Nu voiam s-o asculte și alții, că... ar fi fost prăpăd.
- De unde știai ce-i pe bandă?!
- Ia uite aici – îi arată. Ăsta-i transmițător; ascultasem în cască, să
mă conving că n-am dat greș. Tot ce-am ascultat e și aici, pe bandă; am
ascultat banda de două ori; în prima clipă am vrut s-o distrug, dar
aparatul era pe inventar... Nici nu știi ce manevre a trebuit să fac; aveam
un magazioner tâmpit; îmi cerea măcar o bucată din aparatul făcut
țăndări, că așa îi spusesem... A trebuit să-l promovez, să nu mai țină
gestiunea.
- De ce-ai ascuns-o?! Dacă eram convinsă c-a fost accident, aș fi
trăit și eu liniștită...
- Ha-ha! – ripostează Armoniu sarcastic. Liniștită, când fii-ta s-a
jurat de două ori că nu-i copilul lui?! Liniștită zici, când odată urcați în
mașină, au vărsat din ei tot ce nu îndrăzniseră să rostească în casă?!...
Stai să asculți... – cere el un moment de îngăduință, preocupat să curețe
de ulei aparatul. Liniștită, când soțul ei te-a făcut în tot felul, furios că-l
mai ustura obrazul de la palma primită de la tine?!
- I-a spus el asta?!
- Altfel, de ce s-ar fi bătut în mașină? Când ea i-a spus că-l
părăsește pentru tatăl adevărat al copilului, ce crezi c-a făcut el?!
125
„Du-te, c-o iau pe mă-ta de soție, că pe ea o voiam, că m-a dezvirginat

pe când îi fusesem repartizat aghiotant și cărător de mapă iar acum o
servesc ori de câte ori...” Cum crezi c-au intrat în capul acela de pod? La
morgă, el avea ochii zgâriați iar sub unghiile ei de la mâna dreaptă,
urme din pielea lui – am dispus să dispară această constatare din raport.
Tamara îl privește îngrozită:
- O, Doamne!... Jură! – se repede spre el.
- Vei asculta... – arată Armoniu aparatul. Stai... Ia loc... Vorba ta,
să ne păstrăm cumpătul, să ne putem salva, să fugim, să... Lasă, vom
avea timp să... Așa... – o mângâie Armoniu; știe că gestul lui place
femeii. O gură de vodcă, te rog! – îi pune sticla la gură.
- Ceva zgomote pe afară? – se interesează Tamara, încă istovită
de cele auzite.
- O tăcere suspectă – răspunde Armoniu. Mă tem c-au fugit toți
vecinii; la vilele de la Snagov, la munte... Mulți or fi ieșit deja din țară...
Eu fusesem consemnat, m-ar fi oprit la graniță.
Enervat de uleiul de pe degetele sale scurs din casetofonul-
bijuterie, Armoniu se șterge îndelung de cearșaful de pe pat, bucuros că
Tamara nu-l ceartă.
- Oricum, plecăm! – hotărăște el. De-atâția ani, bateria e moartă –
arată spre aparat. N-am cum îl porni. Păcat că n-am cum îl porni – ai fi
înțeles de ce l-am ținut ascuns. Și-au aruncat invective, au blamat
politica partidului... – ce mai!, chestie de Aiud... Fii-ta era pornită rău.
Tamara privește ca hipnotizată aparatul micuț, spre care șoptește;
- Aș fi vrut să-i aud vocea...
- Nu ți-ar fi plăcut ce-ai fi auzit, ți-o jur!
- Dar măcar scăpam de ideea obsedantă că...
- Ți-o jur! Pe viața fiicelor mele! – își face Armoniu cruce,
rotindu-se cu fața spre icoana în fața căreia pâlpâie, gata să se stingă,
candela cu flacăra tot mai mică, fumegândă, semn că uleiul este pe
sfârșite. N-am vrut să se știe de înregistrare... Mi-erai dragă și nu voiam
să-ți pierzi poziția... avantajele... Tin-Tin ar fi fost luat de stat... sigur ai
fi fost exclusă din C.C. Lasă – pune el aparatul într-un buzunar –, vom
avea timp să-l ascultăm. Hai să plecăm! – se precipită să înșire pe masă
planșa subteranei. Aici! – pune el degetul pe un punct, apoi strânge
planșele și le ascunde în buzunar. Aeroportul militar. Un elicopter. Zbor
jos, cât mai jos, ca să nu fim detectați ușor...
Din agitația ce-l cuprinsese, Armoniu se oprește prompt,
amintindu-și:
126
- Ce ai la tine? – se întoarce brusc spre Tamara. Excelent!... – își

confirmă. Actele cu care ai fost în Franța... să putem cere azil...
- Dragule... – îl ia Tamara de braț – totuși, măcar să știm ce-i sus.
Lasă-mă să mă strecor, să deschid radioul...
- Nu! Casele noastre sunt pline de tehnică. Dacă răzvrătiții au
ocupat sediul și au intrat în centrul de ascultare?!... Dacă...?! – tremură
el.
- Armoniu! – strigă Tamara la el, să-i potolească spaima. Dacă
zici că-i tăcere, înseamnă că ai tăi sau armata...
- Mă îndoiesc! Tu intrai pe portiță când eu mai ascultam la
aparatul tău Europa liberă... E vai de noi dacă ne prind! Dacă afară-i
tăcere, înseamnă că valul plecat din Timișoara n-a inundat încă
Bucureștiul. Hai, până nu pun stăpânire pe aeroportul militar...
Febra plecării îi cuprinde din nou pe amândoi. Când sunt gata de-
a intra în baie iar de acolo, pe după cabina de duș, în tunelul de fugă,
Tamara se oprește și-și reia poziția de femeie-comisar:
- Nu! Ce mai contează câteva minute?! Mă duc sus să ascult
radioul. Dacă au intrat în București, măcar să știu ce cartiere au ocupat,
să ne orientăm spre altă ieșire...
Ajunsă în mijlocul primei camere, se oprește fulgerată de un
gând. La spatele ei, Armoniu începe să tremure din nou, agățat cu
ambele mâini de brațul ei.
- Nu vreau!... Nu, nu! Mi-e teamă să rămân singur. Tu ai putea
fugi... Curvele trădează mereu.
- Armoniu!?!... – se scutură de el Tamara nervoasă, nevenindu-i
să creadă că a putut auzi așa ceva. Cum îți permiți?!
- Bine, bine... Voiam să spun că tu ești o intelectuală, iar
intelectualii... Știi doar! Nu, nu știi... Mi-e și frică să mai stau cu tine –
ești fără Dumnezeu!
- Armoniu! – strigă Tamara cu aerul unei mame nervoase pe fiul
său, pe care ar vrea să-l tempereze.
- Voi trădați... – continuă colonelul să tremure, făcând pași mici
înapoi, până se lipește cu spatele de ieșire. Și Iuda era intelectual, cel
mai intelectual dintre discipoli – și a trădat! Dar... dar... ce-ți spun eu
ție?! Tu și religia...
- Să-ți fie rușine! Nu te scot nicăieri!
Strigătul Tamarei îl trezește pe Armoniu.
- Te... te... te rog, iartă-mă! Sunt disperat – se repede Armoniu
127
să-i sărute mâinile, căzând în genunchi, agățat de mâna ei dreaptă, pe

care continuă s-o sărute. Cu tine, potopul n-are nimic; făceai parte din
corpul tehnic, erai specialista din C.C. Dar eu?!... Măcar unul din doi
răzvrătiți a avut de-a face cu mine... Știi cum se moare în linșaj?... Te
rog, te implor!... Tu trebuie să hotărăști; eu nu mai pot... mintea mi-e
tulbure... Sigur au eliberat toți politicii!... Și toți au trecut prin mâna
mea... Aiud, Gherla, Târgșor... nu mai spun de arestul capitalei, de
Katanga... de... Uite... – se ridică el speriat, uitându-se cu dezgust în jos,
către genunchii pantalonilor. Dracul s-o ia de prostată! Chiar că-mi
joacă feste... – spune ca un oftat de eliberare și fuge în baie.
Revine după un timp, evident mai stăpân pe sine:
- Am folosit uscătorul de păr până s-a ars...
- Dragule!... – îi iese Tamara în întâmpinare și-l cuprinde cu
brațele, ținându-l strâns la pieptul său până îl simte că se zbate să se
elibereze.
- Știi ce? – pare că a luat o hotărâre Armoniu. Urc eu! La mine în
vilă. Întâi și-ntâi, scot pistolul de unde-l țin ascuns. Dacă intră cineva,
mă împușc. Nu vreau să fiu linșat! Las ușa adăpostului deschisă. Când
auzi împușcătura, o încui și hotărăști singură ce faci mai departe. Fugi
prin tunel și stai ascunsă într-un refugiu.
- Merg cu tine, dragule!
- Nu! Prezența ta m-ar încurca.
- Nu te las să te sinucizi! Avem copii, avem...
- Nu mergi cu mine, îți ordon! – o pune la punct Armoniu, dar
imediat își dă seama că a fost prea brutal și se înmoaie: Uite, dacă aud
că forțează cineva intrarea în casa mea, jur să fug aici, în adăpost; nu te
las singură, jur! Tu vei hotărî apoi. Aici, ca-n corabia lui Noe, stăm până
se retrag apele... – încearcă el o glumă. Scuze! – surâde amar – iar am
uitat că tu și religia... Gata, urc... Pa! – vrea să facă un gest de rămas
bun, dar în ultima clipă întinde brațul drept și o cuprinde pe Tamara de
mijlocul strâns în cureaua hainei din piele, pregătită deja de ieșire:
Prima oară, Noe a dat drumul unui porumbel, care nu s-a mai întors. Eu
am făcut-o; ba ți-am adus și înregistrarea. Las ușa spre locuința mea
deschisă... – spune și-i sărută cu drag mâinile înainte de a ieși.
Tamara stă neclintită minute în șir; nici măcar să respire normal
nu îndrăznește. Auzul ei percepe un zgomot înfundat, ca de televizor, și
ar vrea să urce câteva trepte, dar tocmai îl vede pe Armoniu coborând ca
fugărit de lup. Intră amândoi în adăpost; Armoniu – tremurând mai tare
128
ca înainte, că abia nimerește marginea patului; Tamara – cu calmul

impus, fericită de întoarcerea colonelului, preocupată de ușa de intrare,
să fie sigură că s-a închis și încuiat.
- Gata!... Gata!!... – țipă Armoniu gâfâind. A fugit dictatorul, a
urcat într-un elicopter și a fugit – s-a spus la televizor, că m-a pus dracul
să-l deschid; prea era liniște pe stradă...
- Înseamnă... – se trezește Tamara că simte nevoia să se bucure –
înseamnă că am scăpat! – vrea ea să-l îmbrățișeze.
- Scăpat?! – se înfurie Armoniu. Știi cine a dat vestea la televizor?
Un scriitor și un actor – amândoi, în prim-plan, cu o mulțime entuziastă
în spatele lor.
- Și nu-i de bine?!
- Ai înnebunit?! – țipă Armoniu. Sau te-ai tâmpit de-a binelea?
Dacă ăștia doi iau Puterea – și-o vor lua, că lumea-i iubește –, trebuie să
ne împușcăm. Da-da! Ce te uiți așa strâmb la mine, târfă intelectuală ce
ești!? Uiți în cine ai lovit mai tare? Să-ți spun eu! Da-da, eu! Cei trei f
de care ți-a vorbit curva bastardului tău că-i știe din cartea ăluia pe care
n-am avut timp să-l belesc, vor fi dați uitării când prostimea va primi
mâncare, energie și libertate; în esență, pâine și circ – prostia e eternă!
Iar proștii sunt cei mai ușor de guvernat. Dar ăștia doi?! Scriitor și
actor... – orice, dar nu proști, că eu îi știu, de ani de zile sunt pe urmele
lor, și ei o știu! Ha-ha! Mai rău nici că se putea. Cui ai tăiat tu aripile?
Cărți interzise, piese de teatru cenzurate, filme oprite sau ciopârțite!.. Se
pișau pe ei cei din Casa Scînteii când te duceai tu la ei cu firman de la
Comitetul Central...
- Uiți că firmanul era sugerat de tine?! – ripostează pe același ton
Tamara, evident vexată de poziția colonelului. Crezi că nu se știe cum
ți-ai băgat coada și coarnele în toate?!... cum ai dat cu bâta în ei! Cum i-
ai distrus pe cei ce s-au opus! Cum i-ai ucis… Eu n-am ucis! Eu am
vegheat doar să se respecte linia directoare a politicii partidului.
- Partidul a murit odată cu fuga dictatorului; eu am văzut la
televizor momentul de descătușare, brațele ridicate ale scriitorului
făcând semnul victoriei, urmat de toți ceilalți – a văzut o țară întreagă!
Am învins!, a fost strigătul scriitorului, repetat de toți, cu brațele ridicate,
făcând semnul victoriei.
- Despre mine se știe că am controlat demolarea la timp a ceea ce
era vechi, am supervizat din punct de vedere tehnic... – murmură
Tamara, parcă s-ar încuraja singură.
129
- Ha-ha! Du-te și spune asta la televizor! – o împinge Armoniu cu

violență spre ușa de zid încuiată deja. Du-te, dacă te crezi porumbel – o
repede cu umărul de zid. Ai uitat de actorul din holul Teatrului Mic?!
Asta... E-adevărat: ți-oi fi dat eu idei, dar tu le-ai aplicat. Dumnezeule!...
– scâncește Armoniu, simțind cum îl părăsesc genunchii, care i se
înmoaie, făcându-l să se prăbușească lângă pat. Ce mă fac, ce mă fac?!...
– murmură el. Vino și stai lângă mine, Aimée scumpa mea. Doamne,
dacă găseam pistolul... Așa... Stai lângă mine... – o cuprinde cu brațul pe
după umeri când Tamara i se alătură. Și doar am știut că se apropia
sfârșitul dictatorului... Malta… Și granița de Vest... Și... Și câte n-am
știut!... Dar voi n-ați vrut să mă ascultați. Ați crezut că-i veșnic. Nu-l
vedeați decât pe el și pe ea și scaunul vostru!... Trebuia să fi fugit!... Tu,
ca o proastă încrezută, te-ai întors. Și de unde?! Din Franța! Și plină de
bani... Acum, și eu, la banii pe care îi am în Elveția, aș fi stat cu burta la
soare...
- Lasă, dragule, om scăpa noi... – îl strânge Tamara cu brațul
întins peste umerii lui. Te scot eu de aici...
- Nu! N-ai să poți. Uite, cum stăm acum, dacă aveam pistolul,
poc!, un singur foc; trecea prin tâmplele amândurora... Scăpam! Cine și-
ar fi închipuit că tocmai un scriitor și un actor vor prelua Puterea!... De
neînchipuit!... De neînchipuit... – șoptește cu glasul stins de tot, căzând
cu obrazul în poala hainei din piele mulată pe coapsele Tamarei. Trebuia
să fi fugit... – scâncește ca un copil flămând înainte de a adormi.
Trebuia... dar... mâna lungă... știam că... pe atâția i-am ajuns... i-am
învățat pe-ai mei, cei tineri, cei fără mamă și tată – fără Dumnezeu! –,
cum să ajungă... m-ar fi ajuns... Bumerang, totul e bumerang... Scriitor
și actor... De ce nu i-oi fi lichidat la timp?!... Și cozile acelea, unde se
plângeau că n-au și se incitau... Măcar câteva cozi mitraliate... Granițele
închise – toate dispozitivele pe granițe!... Ca pe front – nu mișcă unul!...
Lui ce-i pasă! S-a salvat cu elicopterul. El și ea! Acum sunt departe. Dar
noi?! Noi doi... la cheremul celor loviți în esența existenței lor...
- Taci, dragule – îl alintă Tamara, preocupată să răscolească în
geanta sa de voiaj. Hai, ia! – îi îndeasă în gură o pastilă.
- Nu! – sare ca ars Armoniu. Vrei să mă omori. Ce, crezi că nu
știu ce de-a bani ai dat unui farmacist din Elveția?!... Mă omori, tu scapi
și te întorci în Elveția, la banii mei, că boul de ginere ți-o fi spus ce cont
am... Mă mir că nu i-ai scos și pe ai mei.
- Armoniu dragule, mă jur... – încearcă Tamara să-l liniștească,
atentă la pantalonii lui uzi din nou.
130
- Nu te mai jura, Iudo! – îi strigă Armoniu. De ce crezi că nu

ți-am dat atunci să asculți?! – se lovește el cu palma peste buzunarul în
care a strecurat aparatul. „Fac ceva pe contul tău și pe-al țiganului
Armoniu, care oftează după mămica mea! Cu tatăl lui Tin-Tin al meu
alături, voi cânta în cele mai mari orchestre ale lumii iar el va deveni
savant, poate va lua și Premiul Nobel. Vom avea bani cinstiți, nu
conturile voastre din Elveția, bani furați de Armoniu din averea țării.”
Ce zici de vorbele astea, care m-au obsedat ani în șir?!... – iar tu, ca să
mă întărâți și mai mult, mă amenințai cu plutonul de execuție, ha-ha!,
bâlbâitul, fugit deja cu elicopterul, ne-ar fi executat cu mâna lui.
Vorbele curvei de fii-ta… Ai să le asculți! – se bate colonelul din nou cu
palma peste buzunar. Ai să-mi mulțumești că...
- Dragule!... – vine Tamara până în fața lui, arătându-i pastila
albă: Uite, rup eu jumătate și-o mestec – spune și mușcă pastila,
mestecând-o. Te rog! – îi întinde jumătatea rămasă. Așa!... – se bucură,
observându-l cum mestecă și înghite. Nu! – îi smulge sticla de vodcă de
la gură, când îl vede că a dus-o la gură și suge cu sete. În prospect
scrie...
- Dă-l dracului de prospect! Era amară, îmi venea să vărs. Mă duc
în baie.
- Mai am un uscător de păr acolo – îi arată Tamara dulapul în care
își ține obiectele de toaletă aduse aici de-a lungul anilor.
Privește cu mândrie cum omul disperat din clipele de mai înainte
devine tot mai stăpân pe sine – „a meritat banii dați farmacistului! Abia
voi fi sigură că nu ne vom pierde cumpătul prin subterane, să facem
vreo greșeală”.
Se întinde pe pat așa îmbrăcată, cu brațul drept peste ochi, să n-o
obosească lumina din tavan. „Un scriitor și un actor!... – își zice, simțind
cum se înviorează. Mihai!!... Da, Mihai!... E scriitor; sigur e! Doar el
putea așterne pe hârtie formularea despre esența sexului… romanul citit
de fetele din corpul de balet și doar el a trăit momentele – o, Doamne,
sublime momente! – când lunecam amândoi cu salteaua înainte și
înapoi... iar cu filmul – că sigur era el, cel din discuția cu Suzana Gâdea!
– el a intrat în lumea actorilor; poate că actorul de la Televiziune, care a
preluat Puterea, a și jucat în filmul lui; oricum, Mihai e cunoscut ca
răzvrătit...”
- Mihai!... – oftează Tamara, lunecând într-un somn adânc, indus
de jumătatea de pastilă.
131
Se trezește țipând de durerea brațelor răsucite – Armoniu tocmai a

smuls haina din piele de pe ea, continuând s-o dezbrace precipitat, cu
gesturi pline de violență, mai violente ca niciodată.
- Ce-i, dragule? Știi doar că mă dezbrac și singură... – spune,
vrând să vină în întâmpinarea gesturilor colonelului, dar se sperie când îl
vede gol pușcă, urât ca un satir bătrân, ud tot, semn că abia a ieșit de sub
duș, cu ochii săriți din orbite și cu spume la gură; „Dumnezeule, exact
cum scrie în prospect”, își zice Tamara, amintindu-și atenționarea că e
interzisă asocierea tranchilizantului cu alcoolul. Dragule... dragule...
așa! Așa te vreau! – îi șoptește, mimând extazul, conștientă că doar așa,
incitându-l cu vorbe din ce în ce mai vulgare și cu îndemnuri tot mai
deocheate, reușește să-l domine, potolindu-i cât de cât avântul – lecția
deprinsă în timpul războiului, când trebuia să facă față vreunui ofițer
beat, scos din minți de farmecele ei, când trebuia să-l aducă la paroxism,
să afle secrete.
Abia când îl vede căzând alături, extenuat, înfierbântat, respirând
tot mai greu, aproape înecându-se – „o, Doamne, sper să nu-mi facă
infarct!...” –, roșu tot de transpirație, ea fuge în baie și revine cu un
prosop înmuiat în apă rece.
- Combinația pastilei cu alcoolul... – îi spune când îl vede liniștit
și răcorit de prosoapele ude schimbate mereu; „avea dreptate nora mea:
chiar că-i o brută; cum să nu fi zăcut fetele alea câte două luni după
întâlnirea cu el?!”
- Dar a fost grozav! – respiră adânc și cu plăcere Armoniu. Am
găsit formula pentru când vom fi la casa noastră. Cred că-n America
Centrală sau de Sud... Ai să mă înveți tu spaniola ori portugheza... Și-am
să te rog să-mi șoptești mereu cuvinte de laudă, ca acum – ce-nseamnă o
curvă bătrână ca tine!... Te iert pentru toți care au fost înaintea mea;
bună mai ești când vrei! – și o înjură grosolan, ca o răzbunare pentru
oboseala din care abia și-a revenit.
- În clipe ca astea, vorbele urâte nu-și mai au rostul, dragule – îl
dojenește Tamara, hotărâtă să și-l țină alături. Uiți în ce situație suntem?
- Mda... – mormăie Armoniu, întristându-se.
- Mai ales că mi-a venit o idee! – se bucură Tamara.
- Tot e bun la ceva violul.
- Termină! – se supără Tamara, sărind din pat, hotărâtă să se
îmbrace. Ascultă cu atenție ce-ți spun: putem ajunge în anturajul, apoi în
grațiile scriitorului și actorului care au pus mâna pe Putere.
132
- Cum?! – face Armoniu ochii mari.

- Am cunoscut cândva, înaintea ta, evident, un scriitor. Sigur,
acum, este unul dintre cei pe placul actorului și a scriitorului, poate chiar
prieten cu ei, unul care a refuzat compromisul, chiar și când era vorba
de bani, bani mulți.
- Scurt! – se agită Armoniu. Cum procedăm?
- Merg sus, la telefon și-l caut până dau de el, știu cum să-l caut,
la uzină, la teatrul din localitate, la Comitetul de Cultură, la ziarul local
– important este să-l contactez, să-l chem de urgență... Sau poate că-i
deja plecat încoace... Mergem direct la Televiziune! – hotărăște prompt,
imediat ce-i vine ideea. Ieșim din subteran chiar la Televiziune. Tu mă
ajuți să trecem de cei de la pază, eu discut cu actorul și cu scriitorul. Iar
dacă scriitorul e-un altul, nu cel cunoscut de mine… Mâine va ajunge și
el… fostul meu... – garanția noastră că suntem cu noua Putere! – se
înflăcărează Tamara. Tu le juri credință, că orice Putere, mai ales una
nouă, are nevoie de-un colonel ca tine. Pe mine, când vor afla cine am
fost în toate câte s-au înălțat, mă vor ține lângă ei, măcar până-i învăț
cum să stăpânească tot ce s-a construit. Hai să ne alăturăm printre primii
noii Puteri. Pe Mihai îl pot chema și de la Televiziune.
- Cine-i Mihai?
- Poftim?! – tresare Tamara, observând privirea fixă a colonelului.
- Mihai și mai cum?
- De ce?
- Afară de scriitorul ieșit pe ecran azi, nu prea mai sunt scriitori
dizidenți notorii în România – am avut eu grijă!
Tamara înghite în sec – privirea colonelului a înspăimântat-o
deja.
- Dacă apar la Televiziune, scriitorul mă va recunoaște, va avea
încredere în mine, va veni – spune Tamara dintr-o suflare și, speriată de
atitudinea tot mai neîncrezătoare a lui Armoniu, șarjează: Sigur că va
veni și ne va fi alături, că nu l-am trădat; libertatea lui e semnul că nu
l-am trădat! – își epuizează Tamara ultimul suflu.
- Cum poți să fii atât de sigură? – sare asupra ei Armoniu. Ce
mi-ai ascuns; cine-i acest Mihai care mi-a scăpat?! Curvo! M-ai înșelat
c-un dizident?! Cine-i acest Mihai?! Mihai și mai cum, curva dracului!
Poftim unde a dus trădarea ta! Cred că acest Mihai al tău seamănă cu
Alain Delon, că-i priveai poza în extaz când eu trudeam să te satisfac,
nimfomano! Cine-i?! – aproape că-și iese din minți colonelul, rămas la
133
jumătatea gestului de a-și îmbrăca pantalonii.

- Nici măcar nu-s sigură că-l cheamă Mihai – încearcă Tamara un
surâs, hotărâtă să nu se dea cu totul colonelului; „nu-mi place izbucnirea
lui; m-am înșelat amarnic: șacalii nu pot fi îmblânziți; important e să
ajung la Televiziune!” Ascultă, dragule, – își îndulcește ea tonul –
înaintea ta, am avut și eu o... o iubire, iată, ți-o spun cu sufletul deschis;
o iubire de-un ceas, de-o noapte, de-o clipă, zi-i cum vrei, dar care lasă
urme...
- Ce urme, că doar n-ai vreun bastard pe undeva?
- Sunt și altfel de urme ale iubirii, de dincolo de sex.
- Ia uite! Înseamnă că a fost ceva… ha-ha!... nu ca Pârjoleanu, o
noapte, apoi mi l-ai dat pe tavă… ha-ha!... Urme ale iubirii – o imită
batjocoritor, gata s-o plesnească peste gură cu palma. Și eu, cel pe care
l-ai folosit când ți se scula, eu ce fel de urme ți-am lăsat? – se năpustește
Armoniu asupra ei, dar se împiedică în pantalonii căzuți din nou sub
genunchi.
„Hait! Am încurcat-o. Ăsta turbează din nou, dar din alt motiv,
mult mai grav” – se sperie de moarte Tamara.
- Dragule, urmele iubirii tale...
- Hotărăște-te! Ori iubirea mea, ori a... lu’ ăsta... cum ai zis că-l
cheamă?
- El își zicea Culai. Da-da, Culai! De la Neculai – spune Tamara
cu convingere. Cât despre iubire, ai dreptate, dragule, există o singură
iubire pentru fiecare dintre noi. Diamantul nostru. Dar, ca și diamantul
șlefuit, intrat în circuitul valorilor, și iubirea unei vieți tumultuoase – iar
tu știi ce viață am avut eu – are mai multe fețe. Hai, dragule, lasă
prostiile; hai să fim printre primii. Actorul și scriitorul trebuie să afle că
marii vinovați pentru aripile tăiate sunt în ce-pe-ex; noi am fost doar
uneltele lor. Poftim! – îi oferă o bucățică din pastila mușcată. Este
nevoie să fim calmi și siguri pe noi. I-am cerut farmacistului ceva să mă
facă stăpână pe mine, indiferentă la necazul meu, că nu fusesem
promovată în ce-pe-ex, ori în guvern...
- Da, și să joci tare când ai scos banii din bancă, ce, nu știu?! Cum
de-ai reușit?
- Am avut actul de deces al ginerelui și împuternicirea semnată
mai de demult de Constantin.
- Deci ai plănuit!
- Nu. Am fost precaută. Hai la Televiziune.
134
- Și dacă au plecat în sediul Puterii, la Comitetul Central?

- Important este să ieșim pe post. Ne vor căuta ei.
- Cum de ești atât de stăpână pe tine?!
- Pentru că nu m-am atins de alcool. Fugi sus, schimbă-te și vino
înarmat – va fi nevoie.
- Tu nu te schimbi?
- În rochie cu volane pot, cel mult, convinge soldatul de la poartă
să mă lase să stau cât plouă. Că nici măcar nu-s tânără, să spere că-mi
poate băga mâna pe sub volane – încearcă Tamara un surâs când îl vede
pe Armoniu rămas în deschizătura ușii de zid.
- Hm! – pufnește colonelul bănuitor – am zis eu că voi, cu...
rr...veee... intelectualele, trădați mereu. Vezi că schimb cifru – arată spre
butoanele din perete.
- Nu! – sare Tamara la gâtul lui.
- Stai naibii! – o repede brațul colonelului spre pat. Și nu mai sta
așa galeșă pe pat ca iapa la armăsar, nimfomană bătrână ce ești! Crezi că
nu ți-am găsit rețeta dată cândva de medicul acela din Paris?!
- Și nu ți-a folosit? – îi surâde Tamara; „să mi-l țin alături, să pot
ajunge la Televiziune; acolo, îl voi da în gât!” Ascultă, dragule, – i se
adresează pe tonul ei blând, din momentele de mare tandrețe – să vii
îmbrăcat în uniforma de gală, să impresionezi. Îmi voi aranja și eu
ținuta, să impun respect. La prima citire, haina îl face pe om.
- Ca Iisus, care s-a dus să-și ia hainele bune, să fie primit cu
cinste la masă.
- Nu, dragule... – se întoarce spre el Tamara, ușor ironică,
alintându-i obrazul cu palma în drumul ei spre patul răscolit, să-și adune
hainele aruncate de Armoniu în turbarea lui. Cel care și-a schimbat
hainele a fost Nastratin Hogea.
- Zău?! – o privește Armoniu ironic.
- Zău. Iar din corabie, să știi că Noe a dat drumul întâi unui corb,
care nu s-a mai întors. Apoi, porumbelului, care s-a întors, pentru că n-a
avut unde-și odihni picioarele. Abia a treia oară...
- Văd, văd că știi – se precipită Armoniu. Când revin, îmi spui ce mai
știi din Biblie – face el un gest șăgalnic înainte de a ieși –, să știu și eu, să
impresionăm noua Putere, ha-ha!, actor și scriitor, sper să ai succes la ei;
curvă bătrână cum ești... – bombăne, trântind ușa în urma sa.
Tamara nici nu-l mai bagă în seamă – se preocupă doar de ținuta
sa. Odată îmbrăcată, își aranjează părul ca pe vremuri, când făcea furori
135
cu șuvița rebelă, ce-i cădea mereu pe frunte, până a început să-și strângă
părul în coc. Acum descoperă că șuvița a devenit sură, accentuându-i
farmecul, mai ales când vorbește calm iar privirea ei inspiră încredere,
în ciuda ochilor încă frumoși, ori poate tocmai de aceea, frumoși în
alungirea lor de migdală, cu luminile din adâncuri și ridurile ochilor ca
niște raze.
- Mi-am bătut joc de darurile cu care m-am născut, lăsându-mă să
fiu folosită; unul, pe post de cârpă, în care și-a suflat nasul două decenii;
alții, tot cârpă, cu care și-au potolit poftele de soldați în pragul morții iar
ai mei, care mi-au promis tribuna întâi, doar și-au lustruit portretele,
lăsându-mă tot mai în fundul sălii – spune cu tristețe femeii de dincolo
de luciul oglinzii. Ieși din ascunzătoare, curvă bătrână ce ești – vorba lui
Monel, că așa mă roagă să-l alint când sunt în formă, și-s tot mai des de
când îl am în vedere ca soț... oftează ea, apoi se adresează cu mai multă
vehemență imaginii sale din oglindă, ușor dezgustată: că asta ești pentru
fosta ta strachină cu fasole fiartă, ieși și înfruntă-ți destinul! – ordonă
imaginii sale, apoi, cu pasul apăsat și ținuta mândră, cum n-a mai fost
decât în momentele când, isprăvind dușul, a ieșit pe holul etajului patru
în halatul de laborator al unui tânăr, cu prosopul de borangic, lung și
înflorat, – „e prosopul de naș al tatei, când a cununat un flăcău din sat de
la noi, fost coleg de clasă cu mine” –, prosop aruncat pe după gât ca o
eșarfă de preț – „o să mi-l dai să-l port la Paris, să fiu cea mai mândră
din Place de la Concorde”; „va trebui să plătești mult; e scump”; „să te
ferească Dumnezeu să-ți plătesc cât pot da eu!”; „deja mi-ai cerut o
păsuire”; „doar cât să fac un duș, motanul meu drag, că tigru ai fost
destul” – și cu papucii de plajă colcăind de apă, fără să-i pese de privirea
plină de admirație a bărbatului în vârstă, ieșit din camera 99, să plece la
serviciu, s-a reîntors în camera 93. Acum, ca și atunci, lumea toată e a ei
– așteaptă ca și atunci, când mai avea de dat bătălia din patul din fier, ca
o covată – „acum îl voi chema pe Mihai, să învingem împreună, să fim
alături de învingători; eu, proscrisa din lumea bună, însoțind trei vlăstare
de seminție Mușatină – cine ne-ar putea rezista?! Să-l ia dracul pe
colonel! Steaua lui a apus. Mă duc sus, mă încui în camera mea și-l caut
pe Mihai. Apoi fug la Televiziune; am ce spune – voi începe prin a
invoca amintirea unui tânăr din Cartierul Lenin; îi voi elogia... ce?!...
văd eu!... Important e să ajung! Trebuie să mă îmbrac frumos, poate în
volane; bărbații, indiferent de vârstă, tineri, bătrâni, slabi ori burtoși –
câini în putere ori costelivi, asemeni celor în șir indian din spatele statuii
lui Lenin –, mă vor pofti; va fi ca pe vremuri, în Paris, când anulam
136
spiritul prusac al soldatului tânăr doar cu un zâmbet îmbietor și cu poala

rochiei ridicată puțin peste genunchi... Las aici, în adăpostul antiatomic,
mizeria celor două decenii de viol – ori eu pe el, ori el pe mine;
sentimentul plăcerii a fost atât de rar!... și doar ca răbufnire a vreunei
euforii bahice, când sentimentul vag de împlinire – scurtă tresărire de
dragoste – mi-l procuram privind peste umărul lui pozele de pe perete...
Să fug! Altfel, vomit de scârbă...” – își hotărăște și se repede la ușa sa,
tastând precipitată codul de deschidere a zăvoarelor. În zadar.
Mai încearcă o dată, apoi fuge la ușa alăturată – tot în zadar.
„Ăsta chiar a schimbat codul...”
- Boule!! – urlă, dând cu pumnii în zid.
„Să mă liniștesc... – își hotărăște, după ce sfărâmă între dinți un
colț de pastilă. Nu va pleca fără schița subteranei – se bucură când vede
hârtia scoasă de Armoniu din buzunar și lăsată pe colțul mesei, când a
fugit în baie. Îl aștept să revină, prind un moment de neatenție și voi
ieși, trecând pe cifrul exterior! – își hotărăște, așezându-se cuminte pe
marginea patului, după ce ia schița de pe masă și o ascunde în sân. Voi
spune noii Puteri unde se ascunde și vom veni să-l arestăm – fără milă,
nici urmă de regret! M-am convins – nu merită! Să-l las aici închis. Iar
de se va sinucide, cu atât mai bine!”
Hotărârea luată o face pe Tamara să aștepte pozând în indiferentă.
Într-un târziu, ușa de zid dinspre jumătatea lui Armoniu se
deschide vijelios, lăsând să intre un bărbat echipat în salopetă de
muncitor, așezând cu grijă trusa din mâna sa lângă fotoliu.
- Gata, porumbelul s-a întors cu ramura verde de măslin. Ha-ha,
ce cuminte ești! – face Armoniu un gest ironic de apropiere. Cred c-ai
presimțit și tu ceva...
- Ce?! – tresare Tamara din somnolența ce-o cuprinsese.
- Ia te uită cine a preluat Puterea! Ce scriitor?!... Ce actor?! Uite
aici, tovarăși de încredere! – îi întinde el un colț de ziar, pe care a notat
câteva nume. Cei mai importanți! – spune când vede cu câtă atenție
recitește Tamara numele scrise de el.
- O, Doamne! – tremură mâinile femeii când restituie lui Armoniu
bucata de ziar.
- Mă așteptam la alții, dar și ăștia-s buni! – se bucură Armoniu.
Poporul deja se bucură.
- Poporul! – exclamă Tamara. Poporul se bucură c-a scăpat de
Ceaușești. Dar tu? Tu cum poți să te bucuri, când mi-ai șoptit atâtea
despre fiecare dintre ăștia ajunși acum la Putere?!
137
- Eu? Când?!
- După ce te îmbătai și te scuzai că avuseseși mult de lucru la
Arhivă... Armoniu dragule!... – se repede Tamara și-l ia de braț – nu
putem lăsa țara pe mâna ăstora!
- De ce nu?!
- Rămânem fără ea! – țipă Tamara isteric. De bine, de rău,
Ceaușescu măcar...
- Înghite-ți vorbele, tâmpito! Abia cu ăștia, noi doi o vom duce
mai bine; tu, în guvern; eu, general cu trei stele, poate chiar ministru.
- Ești nebun?! Toți ăștia – arată degetul ei spre hârtie –, în secret,
sunt vânduți altora. O știi!
- Iar eu le știu și toate secretele – se ridică palma colonelului în
aer, cu degetele desfăcute, pentru ca, încet-încet, să coboare spre pieptul
femeii ca un pumn încleștat pe o manetă de comandă. Vii cu mine?
- Da, la Televiziune, să-i dăm în gât, poporul să-i măture; dacă e
cazul, și pe noi! Da, da! Altfel... Vai de noi! Vai de țară!...
- Vai de tine, c-ai îmbătrânit și nu mai știi să fii de partea celui
puternic. Hai!, că am nevoie de tine, specialisto, c-o fi nevoie să
aruncăm ceva în aer, demolatoareo! – îi face Armoniu cu ochiul și se
apleacă să-și ia trusa.
- Ce ai aici?! – se agață Tamara de brațul lui.
- Undița – o lovește Armoniu cu vârful arătătorului stâng în
mijlocul frunții. Nu așa i-a îndemnat Iisus pe ucenici? Pescari de
oameni.
- Dumnezeule! Trusa P.S.A.L.1!... – se retrage Tamara
înspăimântată. Pentru arma asta cu lunetă am dat și eu aprobare, prin
’74, când a intrat în producția de serie. Primul set perfecționat de trei
sute de mii l-a exportat anul trecut Ghiocel în lumea arabă și spunea că
s-au supărat…
- Ba noi l-am exportat. Dar măgăreața a căzut pe el, că a făcut
actele. Persona non grata, de-aceea nu te mai bate la cap mă-sa. Exilați.
Li s-a pierdut urma în provincie. Lasă-l, că stă bine; l-om reactiva când
ne va trebui. Unde-i planul subsolului? – răscolește el înspăimântat tot
ce-i pe masă. Unde-i?! – îi strigă.
- Nu!! – se retrage Tamara, ducându-și instinctiv palma la piept.
Jură că mergi cu mine la Televiziune. Ascultă-mă! Este șansa noastră să
ne răscumpărăm. Avem copii; am nepot, voi avea și strănepot din viță
1
P.S.A.L. = pușcă semiautomată cu lunetă.
138
de Mușatin... Vei avea și tu nepoți... Nu putem... Măcar acum să ne

răscumpărăm... Ce spune Evanghelia, credinciosule?, că uite, ți s-a stins
și candela...
- „Eu am adus sabia”, dar acum nu mai merge cu sabia. Arma
supervizată de tine, celebra P.S.A.L.! – lovește el cu palma liberă în
trusa din mâna sa dreaptă. Bate la 3.000 de metri, dar precizia este între
800 și 1500. Dacă a mers în lumea a treia, înlocuindu-le săbiile cu care
se băteau ca chiorii, dacă am dat atâtea mii la arabi, de ce n-ar merge și
la noi?! Ha-ha!... O mie, o mie cinci sute de metri... Hai, că ai scos untul
din cei de la I.O.R. până au făcut luneta performantă. Dar și drumurile
tale cu succes la Carl Zeiss... din Jena...
- Dragule, – își îndulcește Tamara tonul și mai mult, măgulită de
lauda colonelului – de ce să-i ucizi? – arată spre petecul de hârtie. Hai
să-i arestăm, să fie judecați, alții să nu mai îndrăznească să vândă țara.
- Ha-ha-ha! Ha-ha! Atât ai înțeles?! Tâmpito! Că vreau să-i
elimin? Și cine să le ia locul? Poeții și actorii?! Curvă proastă ce ești!
Tot mai proastă pe zi în zi...
- Armoniu dragule, eu am trăit printre ăștia – arată mâna ei
tremurândă spre petecul de hârtie pe care Armoniu îl aruncă la
întâmplare. Tu... tu dragule... știi atâtea despre ei...
- Tocmai! – exclamă el bucuros. Dă-mi planul... – întinde mâna
liberă, vânturând cu cealaltă trusa din piele.
- Nu. Nu! Asta nu!! – țipă Tamara și se repede spre ușa sa, dar nu
apucă să tasteze vreun cod, că simte o lovitură în cap, apoi mintea i se
întunecă.
Se trezește anevoie, întinsă pe pat îmbrăcată, mirosind a băutură,
cu sticla de vodcă goală sub coasta ei și cu cea de rom cubanez lângă
genunchii săi, cu camera mirosind greu de la alcoolul vărsat peste tot.
Așteaptă mult până reușește să se ridice în capul oaselor. Încet,
pipăindu-și cucuiul din creștetul capului, privește cu atenție în jur: toate
sticlele de băutură stau aruncate goale prin cameră. Pe masă – doar cutia
rămasă de la pastilele cumpărate în Elveția; pastilele lipsesc.
Geanta de voiaj, actele, banii – totul, în ordine. Lipsește doar ceea
ce ar fi amintit trecerea vreunui bărbat pe aici, vreodată. Ordine și
curățenie de femeie singură – sticle goale și miros de băuturi fine; deranj
de bețivă.
Fuge la ieșire: amândouă ușile au codurile blocate. Mai mult de
zece ore, încearcă toate combinațiile posibile, până își dă seama că ceva
a fost distrus la tabloul din interior.
139
De oboseală, cade din picioare lângă ușa spre partea ei de vilă.

Zace așa, ghemuită, câteva ore, până simte că amețește de foame.
Găsește ceva din mâncarea adusă aici și-și recapătă puterile.
Cafeaua este pe sfârșite – „și doar aveam cutia plină!”
Intră în tunelul de fugă. Înainte de a se convinge, putea să jure că
a fost blocat prin partea cealaltă. Abia acum își amintește de planul
subsolului, dar sânul ei este gol; bluza a fost încheiată înapoi la toți
nasturii.
„Nici o urmă de violență – își zice cu amărăciune. Doar cucuiul,
care se va resorbi în câteva zile. Cine m-ar fi găsit, trebuia să fie sigur că
m-am sinucis...”
De furie, amețește din nou – mult mai puternic; abia se ține pe
picioare. Cu greu, se poate târî până la pat. Socotește cum poate
supraviețui cât mai mult; „noua Putere mă va căuta, măcar să le cedez
vila; e cutuma oricărui învingător, să se bucure de confortul învinșilor”.
Ceasul de la mână i-a stat. Îi întoarce arcul, să poată măsura
zilele. Controlează apa – „n-a avut cum s-o oprească; vana e undeva
într-un canal, pe stradă”.
Nici curentul n-a fost tăiat – alimentarea se face prin cablu
subteran; „bine măcar că voi avea lumină și aer condiționat”.
Hrană i-a rămas puțină, doar ce nu încăpuse în frigider și a
aruncat ea pe dulapul din camera a doua, în special cutii cu conserve –
„bune și astea!”
Adoarme socotind cât poate supraviețui.
Se trezește și reia socoteala. Mănâncă o conservă de carne, apoi
se ceartă în gând – „prea mult!” Își impune să stea în letargie. Opt zile
trec repede. Ține un răboj zgâriind masa – „măcar de-aș fi avut ceva de
scris!” Au dispărut chiar și pozele de pe perete – „acum, le-aș fi privit și
aș fi visat la zilele când trăiam”.
Îi place cum a sunat în capul ei cuvântul trăiam. A bucurat-o. O
podidesc amintirile, dar le pune stavilă – „să nu-mi risipesc energia!”
În ziua a paisprezecea, lihnită de foame, refuză să mai stea
nemișcată și fără vreun gând. Începe să se blesteme că n-a vrut să se
lupte cu Armoniu – „nici măcar nu m-a învins; am fost a lor din ziua în
care m-am visat cu poza pe pereți, la rând cu mai marii zilei...”
...Și nu mai are putere nici măcar să se ducă la baie, „nici n-aș
avea de ce” – se simte trasă de vârtej în jos, în ciuda efortului de-a
întinde brațele spre tânărul din gândurile sale – gânduri tot mai firave,
ca un început de abandon, o lunecare într-un abis fără margini...
140
Partea a V-a
Cartierul Primăverii -
prelungire
(după Ileana)
Capitolul 39
- Mi... Mi... Mi-ha... i... – bâiguie când este luată în brațe de

tânărul care îi spune ceva ce ea nu înțelege, doar simte cum este purtată
pe sus iar vocea, atât de cunoscută, o adoarme din nou – un somn lung,
profund.
Își revine când simte înțepătura în braț, apoi cade iar în
întunericul ce a cuprins-o.
Doar când și când, usturimea din braț, care o face să murmure
ceva. Apoi adoarme.
Se trezește într-o noapte, când brațe vânjoase o țin în capul
oaselor iar palma moale a unei femei îi unge spatele cu cremă,
calmându-i usturimea. Ar vrea să spună ceva, dar masca de oxigen o
încurcă. Zărește doar becul din tavan luminând cu putere. La urechea ei,
o voce dragă – „nu poate fi Constantin; el a rămas în Paris” – și adoarme
iar.
Își revine când cineva îi umezește buzele cu o felie de portocală.
Zărește o față urâtă, nebărbierită de mult și părul în dezordine.
- Nu te speria, bunico; sunt eu, nepotul tău... Tin-Tin, bunico...
Face ochii mari, să-l vadă mai bine. Se sperie mai tare și-și
îndeasă ceafa în pernă. Tavanul alb, cu un bec agățat aiurea în centru și
cu mirosul stătut de salon, o bucură – „am ajuns la spital”. Vocea
domoală a unei femei îi întărește convingerea.
Adoarme din nou.
Și din nou, durerea brațelor înțepate, legate de pat, apoi brațele
puternice ridicându-i trupul; palmele fine ale femeii ungându-i spatele;
picioarele frecționate și mirosul greu și irespirabil de medicamente.
- Domnule Constantin, s-a trezit iar – aude vocea doamnei care
i-a luat masca de oxigen de la nas.
- Bunico, sunt eu...
Nu-și recunoaște nepotul – același bărbat urât, cu barbă deasă și
143
neagră, părul ciufulit, semn că abia s-a trezit și el, cu ochii lipiți de
somn.
- Gata, domnule Constantin, câte zile?! Hai... c-o speriați pe
doamna; fugiți și vă bărbieriți! – o vede pe tânăra așezată pe marginea
patului cum stă cu obrazul ridicat spre bărbatul care a ieșit din câmpul ei
vizual. Vă rog, mai odihniți-vă – aude șoapta tinerei care îi pune masca
din nou pe față.
Mâinile i-au fost ancorate iarăși de patul lat – „ăsta nu-i pat de
spital” – iar cu coada ochiului a observat stativele cu flacoane de
perfuzii și tuburile de cauciuc întinse către brațele sale.
Când se trezește din nou, palmele nepotului îi alintă îndelung
obrazul:
- Bunicuța mea!... Bunicuța mea dragă...
Același tânăr frumos, pe care l-a lăsat în restaurantul de pe
Champs-Élysées. Pe obrajii lui curați curg lacrimi de fericire; curg din
ochii triști, întunecați.
- Gata, oacheșule, ieși din cameră și lasă-ne, că avem treabă.
A vorbit o femeie bătrână, cu brațe puternice și cu degete dibace.
Este ridicată în picioare la marginea patului și ținută cu putere pe după
umeri.
- Lasă-te în voia noastră! – i se ordonă.
De partea cealaltă, două tinere în halate albe o sprijină să ajungă
în baie, sub duș. Amețește, cere să se culce la loc pe patul lat, dar nu
este ascultată – una dintre tinere pare să dirijeze totul; află că o cheamă
Diana, după cum i se adresează celelalte doamne când îi sunt
încuviințate ordinele: „Da, Diana, așa fac.” „Sigur, doamna doctor” –
aprobă femeia în vârstă, cu brațe puternice, ca de salahor. Stropii
dușului rece udă și pe cele trei femei, care nu se sfiesc – își fac treaba.
Apoi o clătesc cu apa caldă turnată cu un ibric mare, emailat.
Îmbrăcată într-o pijama bărbătească nouă, Tamara este adusă pe
holul scurt și culcată la loc în patul cu lenjeria curată, mirosind a
magazin. „Sunt într-un apartament” – își zice Tamara după ce a aruncat
o privire în jur.
- Hai, frumosule, odată! – aude vocea plină de dojană a Dianei.
Magda, ia ajută-l să înfețe pătura aceea, că răcește doamna. Tanti Ana, –
o zărește strigând spre ușă – primele două zile, supa să fie strecurată.
Costică puiule, – se adresează Diana nepotului când vine cu o pătură
înfățată în cearșaf crem, din finet, a cărui moliciune aduce senzația de
144
căldură în trupul Tamarei – sora mea îți va mai face o injecție și ție, să
te odihnești. Tanti Ana va avea grijă de voi. Noi nu mai stăm, că ne
ceartă domn profesor dacă nu suntem la contravizită... Hai, Magda,
odată cu injecțiile acelea! Până ne întoarcem, bunica va putea să
meargă. Dacă va fi cazul, o ducem la clinică, s-o mai vadă și dom
profesor. Ce-i?! – aude Tamara șoapta plină de mirare a doctoriței.
Constantine, dar ne-ai plătit de-ajuns...
- Va rog! Șase zile în Paris... Știți cât costă un bilet la Louvre?
Dar la...?...
- Ai fost? Când? – se aude vocea Magdei, apoi Tamara simte
înțepătura acului de seringă în brațul stâng. Sora mea zice că te-a mai
întâlnit...
- Posibil...
- Gata, veți adormi din nou – simte Tamara palma doctoriței
Diana lunecând pe obrazul său, alintând-o. Era într-o noapte, în trenul
de Piatra Neamț spre București... – o aude spunând nepotului. Încă eram
studentă... mi-ai dat șuba ta de șantier, una ca aceea din cuier, că era
toamnă... veneai la București, că aveai probleme cu... parcă un film... În
gară, când mi-ai dat și umbrela, sperai să ajung medic la infirmeria
închisorii, să-ți dau aspirine, dacă te arestează...
- N-am fost în viața mea la Piatra Neamț.
- Mda?!... Auzi, – ridică doctorița Diana glasul – câți ani ai, că
până ieri, nebărbierit, păreai de... de-o sută!
- Douăzeci, în mai...
- O, Doamne! – se miră tânăra numită Magda.
Din altă cameră se aude zgomot de oale din tablă scăpate pe
mozaicul de pe jos.
- Scuzați! – șoptește Constantin și iese.
- Lasă-l, Diana; nu vezi că-i un puști?! – aude Tamara glasul
Magdei. Și-apoi... cred că joacă în altă echipă...
- Nu pot să cred!... Așa mândrețe de bărbat... De unde știi?!
- Stau de-atâtea zile cu el... Am și dormit lângă el pe canapea...
Nici măcar... nici măcar o privire… o…
- Tanti Ana scăpase o oală pe jos... – aude Tamara ca prin vis
scuza nepotului reîntors grabnic în cameră, apoi adoarme.
Zilele următoare, Tamara stă mai mult în compania bătrânei Ana,
care o îngrijește ca pe un copil mic. Nepotul ei vine acasă târziu, după
ce se întunecă.
145
- În câte ianuarie suntem? – întreabă într-o zi.

- 23 februarie – îi răspunde bătrâna.
Ar mai întreba ceva, dar se teme că adoarme înainte de a înțelege
răspunsul – starea ei de bine este letargia; „cu starea asta m-am salvat de
la moartea prin inaniție; cât mai am de trăit, vreau să mă bucur că pot
respira...”
Cele două doctorițe o vizitează din nou într-o zi; ea doarme de
prânz, răpusă de medicamentele pe care i le dă bătrâna Ana ori de câte
ori sună ceasul din bucătărie.
Abia poate răspunde la întrebările doctorițelor pe măsură ce este
dezbrăcată și consultată. Le aude ca prin vis discutând între ele – își
spun ce a fost dimineață la clinică; Diana vorbește de o operație lungă și
dificilă; „m-am săturat să mă ia numai pe mine profesorul când e ceva
mai complicat”; „măcar tu te mai miști; eu înțepenesc la capul
bolnavului, ba stau și la reanimare cu el”.
„Nici fetele astea n-au chef să stea de vorbă cu mine; or fi știind
cine sunt... cine am fost?!”
Rămâne doar cu nepotul.
Se sprijină de el sau de un cadru din metal, anume pentru mers,
când vrea să umble prin cameră sau să ajungă la baie.
Constantin o hrănește după o rețetă scrisă pe o coală de hârtie de
doctorița Magda la ultima vizită.
- Dacă-i ceva în neordine, cobori la intrarea în bloc și telefonezi la
clinică; găsești măcar pe una dintre noi două acolo – a auzit-o pe Diana
la plecare.
- Sau lași vorbă asistentei șefe că ai nevoie de noi, ea ne anunță și
venim de urgență – a completat Magda, apoi s-a auzit ușa de la intrare
încuiată.
„Suntem în februarie...” – își tot repetă în gând Tamara,
pironindu-și privirea în tavanul alb, cu becul agățat de firele ieșite prin
mijlocul plafonului, semn că-i o construcție nouă, abia dată în folosință;
ba chiar miroase a var proaspăt. Nici nu îndrăznește să întrebe. Nepotul
ei este mereu înnourat; peste ochii lui, atât de senini cândva, stă mereu o
perdea cenușie; umblă și vorbește ca un somnambul. O îngrozește
gândul dezastrului care s-a produs: forțele loiale Puterii; „toți acei
fanatici care săreau în picioare ca la un semn și aplaudau în delir” or fi
risipit sau înăbușit în sânge valul plecat spre București, iar toți românii
fugiți în Vest vor fi fost extrași – îi place termenul folosit cândva de
146
Armoniu, care propusese extragerea de la primele semne de dizidență a

tuturor celor plecați în Vest – și readuși în țară, „să mai avem și grija
lor, chiar în închisoare fiind” – își amintește Tamara cum a protestat
cineva. Mie n-au avut ce-mi imputa și mi-or fi dat domiciliu obligatoriu,
alături de Constantin, care, după acte, e fiul unui fost comunist de vază.
Și-apoi, reîntors acasă, poate cu grad de general, vecinul meu, atât de
înfocat, cum s-a dovedit ultima oară – e drept că și combinația alcool cu
antidepresive a făcut minuni în cazul lui, dar mă mir că n-a făcut infarct
– va vrea și pe viitor să mă aibă – de-aceea mi-a și pus la dispoziție
doctorițele astea –, să mă aibă, că la cei 50 de ani ai săi, nimic nu-i dă
impresia mai bună de bărbat viu și plin de viață ca o partidă de sex
sălbatic, pe care i-o pot suporta doar eu; vecinul meu o fi dat ordine să
fiu îngrijită – încă l-o mai fi obsedând și ideea unor nepoți de la fiul
meu; fetele lui cred că s-au și încăierat care să-l ia legal de bărbat, că de
culcat cu el... Când ai stat atât în brațele unei tinere ca Ileana, garanția să
fii un gentleman este asigurată, iar Constantin, cu tată pe Mihai și mamă
pe Pușa mea...”
După un moment lung de respiro, ca după o alergare, tresare,
întrebându-se: „Dar ce-o fi cu Cezy și cu Ileana?! El o fi fost executat
pentru Noua Internațională… De fapt, la câte o fi spus la radio Europa
liberă chiar în zilele acelea fierbinți… Cum a putut face asta, când i s-a
oferit totul?! La urma urmei, e treaba lui, a fost opțiunea lui să arunce cu
noroi în urmă! Dar minunea aceea de femeie?! O fi obținut Constantin o
închisoare mai bună pentru Ileana în schimbul promisiunii că o ia de
nevastă pe Natașa? L-o fi înduplecat Natașa pe taică-său?!...”
Gândurile o rod tot mai adânc pe Tamara. A dat uitării starea ei
de letargie – „trebuie să aflu!”
- Dragul bunicii, stai... – lovește într-o zi cu palma în marginea
patului. Ce-i în țară?
- Liniște – vine răspunsul sec.
- Unde suntem aici?
- Casa noastră. Apartament cu două camere, Balta Albă.
Glasul nepotului îi dă de înțeles că nu poate scoate mai mult de la
el și se retrage iar în tăcerea sa. Constantin, la fel – zilnic, doar vorbe
scurte, legate de mâncare și de medicamentele tot mai puține, pe măsură
ce ea se simte mai în putere.
- Ileana? – pică într-o zi întrebarea ei, la sfârșitul mesei; a făcut-o
pentru că-i era mereu gândul la strănepotul din pântecele balerinei;
147
„trebuie să fi trecut de cinci luni; dacă-i în închisoare, mă voi umili în

fața lui Armoniu, voi face uitat gestul lui de-a mă elimina și-l voi
îndupleca să-i dea un regim mai blând, măcar până naște, că apoi vom
lua noi copilul”.
Constantin scapă din mâini farfuriile pe care tocmai se pregătea
să le ducă la spălat în chiuveta din bucătărie. Se apleacă, adună cioburile
și dispare dincolo de ușa camerei, închisă cu grijă în urma sa.
Tamara înțelege că l-a atins în punctul cel mai dureros; „o fi fost
executată și ea odată cu Cezy; o fi avut grijă de asta Armoniu, că n-o
mai putea suporta, mai ales că purta copilul lui Constantin; i-am văzut
privirea de câine turbat când a scrâșnit din dinți: «Putea să-mi facă mie
un nepot!» Așa-i, cum am gândit cândva; degeaba m-am dat lui chiar și
când nu-l violam eu – ori poate clipele acelea l-au umilit mai mult ca pe
o tânără violul –, hiena din el a rămas tot hienă... ori poate procesul
Ilenei și al soțului ei, marele compozitor, se mai judecă – să fie
exemplu, că nu-s oricine; sunt printre cei mai notorii din țară.
Constantin al meu o fi mergând zilnic la Tribunal... Tovarășul
Ceaușescu nu-și mai permite execuții sumare, ca pe vremuri; are nevoie
să afișeze puterea Legii; a realizat prea multe, ca să se comporte din nou
ca un șef de trib...” – oftează Tamara, impunându-și să-și reia fața de
piatră și să-i respecte nepotului tăcerea.
Când se revăd, își ocolesc privirea. Câteva zile la rând – parcă se
dușmănesc.
- Vrei să aduc televizorul aici? Ori radioul, să asculți știrile? –
întreabă nepotul hotărât să rupă tăcerea.
- Mai bine mi-ai face o cafea.
- N-am decât amestec.
- Bună și asta; gust de cafea să aibă...
Stau amândoi în fotoliile mici, ca două scoici, și sorb o zeamă
amăruie, cu vagi arome de cafea.
- Abia am găsit-o și pe aceasta, la un bar, în centru... Shop-urile
s-au golit; nu prea mai au ce vinde.
Tamara nu mai spune nimic – doar oftează când și când, aruncând
nepotului privirea ei întrebătoare.
Cufundat în fotoliul micuț, să încapă în camera strâmtă, dar
comod, Constantin inspiră adânc înainte de a începe să vorbească, atent
mai degrabă la ultimele raze ale înserării începutului de primăvară:
- Mâine e 8 Martie. Ți-am luat flori și o felicitare. Sunt în
sufragerie, pe masă...
148
Bătrâna șoptește un mulțumesc!, zâmbind scurt, din reflex. Și

iarăși tăcere. Doar ochii negri, migdalați din nou în calmul lor, caută
când și când întrebători spre tânărul îmbrăcat zi de zi elegant, într-un
pantalon gri-închis, cămașă bleu, asortată ochilor lui din fostele
momente de bucurie și o jachetă de interior, numai bună pentru răcoarea
din apartamentul cu caloriferele reci mereu și cu un radiator vechi,
dezmorțind cât de cât atmosfera, „că blocul nu-i racordat încă la rețeaua
de termoficare”.
Fascinat de ultimele raze ale soarelui agățat printre antenele de
televizor de pe blocul vecin, majoritatea orientate ca-n anii trecuți, să
prindă postul din Bulgaria, glasul lui Constantin se aude domol, ca un
ecou de departe:
- După plecarea ta din Paris, dezorientați, ne-am dus la bancă; ne
temeam că cecul e fals. Imediat ce am încasat banii, am urcat în primul
taxi și am fugit acasă. Am ajuns tremurând – nu mai umblaserăm cu
atâtea mii de franci la noi. Ca niciodată, controlam din oră în oră ușa și
ferestrele, să fie închise bine. Am adormit abia spre ziuă. Până a doua zi
seara, n-am fost în stare de nimic. Înnoptarea ne-a găsit făcând socoteli:
cursurile mele, apartamentul în care stăteam, prima rată pentru fermă...
Dimineața următoare, după o cafea tare, ne-am dus iar la bancă. A fost
mai greu să mă descurc; nu știam procedura când ai cont parolat.
Surpriza a fost covârșitoare: nu ne venea să credem; ceruserăm
transformarea în dolari americani: nouă sute patruzeci și trei de mii.
Parcă eram doi elevi slabi la Matematică; mereu ne întrebam dacă era
pusă virgula corect. O doamnă de la bancă, după ce a strecurat sub
hârtiile din față bacșișul primit de la mine, ne-a explicat suma în
sistemul american, unde punctul ține loc de virgulă. Finalmente, am
plecat de acolo doar cu treizeci de mii de dolari, să plătim o altă rată la
fermă. Noaptea târziu, a telefonat Cezy să ne întrebe dacă știm ceva de
tine. Uitaserăm. Când am deschis televizorul, se transmitea de la
Intercontinental, Baricada... Ți-am telefonat. Am prins legătura doar o
singură dată – telefonul tău a sunat în gol. Prietenii Ilenei nu
răspundeau. Ileana a sunat la Operă. „Drăguțo, nu știi ce-i în țară?! – a
strigat la ea portarul. Toți sunt în centru, sunt lupte de stradă, armată,
baricade, morți...” Am dormit în fotoliu, cu televizorul deschis. A doua
zi l-am căutat pe profesorul Neculai Lețcanu, să stăm de vorbă, ca de la
român la român... Abia spre seară ne-a răspuns menajera: „A plecat în
România. Mi-a telefonat din aeroport, rugându-mă să vin, să controlez
149
gazul și apa, că plecase în grabă.” „Hai și noi!” – a hotărât Ileana. Am

stat în Orly până am prins o cursă spre Otopeni. În avion s-a auzit că
Ceaușescu fugise. Ileana a scos un chiot de fericire, începând să danseze
printre scaune. A chemat stewardesa și a plătit toată băutura, să fie
împărțită pasagerilor. Taxiul n-a putut ajunge în centru; a ocolit și ne-a
lăsat la Parcul cu Ciori. Ileana cânta un cântec interzis, La Parcul cu
Ciori. „Eu o cunosc pe doamna Anastasia – s-a lăudat –, e cea mai mare
compozitoare; Cezy o adoră; am ajutat-o mereu cu bani, cu... cu de
toate. Ei i-am trimis pachetul acela cu cafea, ciocolată și unguente
pentru reumatism. Vreau să te cunoască. Știe de noi, că i-am spus
înainte de-a pleca la Paris; m-a binecuvântat: «Să ai un copil, schimbă
păcatul în har divin.» Se spune că și ea, venită de la Canal, pe când era
plasatoare la Național, ar fi avut o iubire... un tânăr cu care a stat până
au arestat-o pentru cântec. «Eu n-am avut bucuria să prind rod cu cel
drag», a oftat odată. Hai! Hai cu mine! Hai să urcăm pe la ea.” „E
plecată la revoluție, în centru” – ne-a spus o bătrână. Atunci am auzit
prima oară termenul revoluție. Am ajuns în centru, la Intercontinental,
apoi la C.C. Deja începuse să se tragă. Până a doua zi, am fost sufletul
unor grupări de câte 7-8 oameni. La ziuă, am făcut rost de pâine și am
rămas în piață. Tensiunea creștea. Am sunat acasă. N-ai răspuns. Te
credeam în piață, la revoluție. Toată ziua m-am uitat după tine. Mâncam
pâine goală și eram fericiți. Când s-a înserat, încă mai aveam energie. Se
trăgea în neștire. Ileana m-a rugat să mai rămânem. Cânta și făcea mereu
semnul victoriei. La un moment dat, a căzut din picioare. Credeam că s-
a împiedicat. Am luat-o în brațe; dreptul, sub mijloc; palma stângă, sub
ceafă. Mi-am simțit palma plină de sânge. Am început să fug cu Ileana
în brațe. În spital, am intrat urlând după ajutor. La urgențe, am pus-o pe-
o masă. Un medic a încercat să mă liniștească. Alții, în jurul Ilenei. O
voce a spus ceva referitor la mine; am înțeles că „face o criză”. O soră
m-a înțepat în umăr prin haină, apoi un medic bătrân m-a dus la capul
Ilenei și a împins căciulița în sus. Avea o gaură în frunte. „Nu mai are
creier” – a spus un altul. Am căzut ca secerat. Când mi-am revenit, eram
îngrămădit într-un cotlon, ascuns după mături, bidoane cu hipoclorit,
teuri de spălat pe jos, cârpe ude. „Stai aici nemișcat până vin eu!” – mi-a
șoptit o femeie. „Acum fugi unde vezi cu ochii!” – mi-a spus aceeași
voce când am fost tras afară. Se făcuse ziuă. La intrare, m-am alăturat
unor familii ce-și căutau copiii. O familie și-a găsit băiatul. Fusese
împușcat în picior. Apoi, în spital, l-au împușcat în piept. Am rămas cu
150
familia aceea până au început înmormântările. Am asistat la

înmormântarea Ilenei în cimitirul nou, anume pentru morții Revoluției.
Înserarea m-a prins la mormântul ei, pe care i-l acoperisem cu flori.
Mi-a fost teamă să vin în Primăverii. M-am dus acasă la Ileana și m-am
întins pe patul din camera noastră. La miezul nopții, am auzit zgomot de
uși. Cezy venise de la aeroport, o striga pe Ileana. Cu greu, i-am
povestit. L-am văzut cum se pietrificase. L-am încurajat, vorbindu-i de
cimitirul nou, de mormântul acoperit cu flori, i-am promis că la ziuă
vom merge împreună... Vorbeam... vorbeam... până a adormit cu fruntea
pe brațul meu. Am ațipit și eu. Când m-am trezit, Cezy, tot cu fruntea pe
brațul meu – murise. Te-am sunat. Degeaba. Am sunat la compozitori.
„Cine?! – am fost întrebat. A, ăla cu Cântarea României...” Am format
06, Salvarea – a venit abia la prânz. „Tu cine ești?” – m-au întrebat la
morgă. Cine eram?! Nici eu nu știam. Am sunat la fostul meu prieten,
Anton. Uitasem că fugise; rămăsese în Iugoslavia în primăvară, când
avusese un meci de box. Mi-am amintit că aveam banii ascunși la brâu –
valută! Peste două zile, Cezy era înmormântat într-un cavou nou, la
Belu, aproape de Cimitirul Eroilor Revoluției, unde-și are mormântul
Ileana. Într-o zi, au venit rudele Ilenei de la țară... Trecuseră sărbătorile,
domnea liniștea, cică... Măcar nu se mai trăgea, că-n rest... Mi-am luat
inima în dinți și am mers în Primăverii – liniște deplină. Nu-mi venea să
cred. Un singur camion venit de la Glina – ceva rude ale doamnei
Cireșciuc încărcau mobila rămasă. Nu știau nici ele nimic de Rex – „s-o
fi dus și el pe Apa Sâmbetei”, a râs în batjocură o femeie care aducea
mereu legume proaspete doamnei Cireșciuc, verișoară de-a ei. Locuința
noastră – încuiată pe dinăuntru, așa cum numai tu știai s-o încui. Nu
puteai să fii decât înăuntru. Am căutat peste tot. Apoi am hotărât să intru
în adăpost. Mi-a trebuit o noapte întreagă să deblochez codul. Mai
respirai. Am fugit cu tine în brațe la Urgențe, la Colentina. Ne-au luat în
primire cele două, sunt stagiare, erau ținute de profesor să dea o mână
de ajutor. Când mi-am revenit și eu, că picasem din cauza efortului, m-a
chemat profesorul la el. Trifescu. Am înțeles că știa cine ești. „I se zicea
Ghionoaia, că pârjolea pe unde trecea în control. Dar eu o respect pe
doamna Aimée, că nevastă-mea, care-i mare avocată, a apelat odată la
ea și a rezolvat-o – o minte brici, de arhitectă formată la școala din
Berlin.” Te știa bine; cred că te-a și plăcut. Noroc de el. M-a sfătuit să
nu mai stăm în Primăverii; „ăștia noi au rădăcini, au... Și oricum, e știut
c-or vrea alții vila aceea atât de frumoasă”. M-am consultat cu țiganii,
151
cei de la Cimitirul Belu, care l-au înmormântat pe Cezy. Au găsit un

muncitor de la un atelier de mobilă, specializat în sicrie, care cumpărase
în rate apartamentul ăsta, confort doi. Trei mii de dolari lui, două la
țigani, șapte, restul ratelor – pe numele meu totul. N-am putut lua prea
mult din vila noastră, că venise peste noi unul din noul guvern. Țiganii –
să-l ia pe fugă; puseseră ochii pe televizorul color, pe radioul cel nou, pe
mobilă... Mie mi-a fost teamă de scandal; le-am zis că-s ale Gospodăriei
de Partid. Nu voiam decât să te scot pe tine din spital, unde erai sub
nume fals; te știa doar profesorul, și te păzea tanti Ana, bătrâna; îți
dăduse profesorul o rezervă. Nu i-am dat nimic – mi-a refuzat ferm
banii. Bătrânei, da, mult, bani românești, c-a meritat. Doctorițelor,
franci. Le-am zis că fusesem la Sorbona, cu bursă de merit; că tu ai
lucrat ca arhitectă cândva în Franța, că... Mă rog!... Profesorul mi-a
șoptit că-i bine să nu ne afișăm; am înțeles că tu... Mă rog!... Nu, nu te-a
vorbit de rău, dar... vremurile sunt tulburi... Ai să vezi, că aduc
televizorul aici; am cumpărat de la Shop unul color, Sanyo, patru sute
nouăzeci și nouă de dolari, are și telecomandă; ți-l montez colo, pe
măsuța de la picioarele patului, să poți sta culcată... Vezi, dacă mai vine
vreuna dintre doctorițe, aceea mai tânără și firavă, Magdalena, care mă
place, anestezistă, să-i confirmi că te cheamă Ionete; așa mi-a venit să
spun la spital, Draga Ionete, arhitectă, construcții civile; mă gândisem la
personajul lui Călinescu, Ioanide1, dar apucasem să spun Ionete. Doar
profesorul știe cine ești; că te-a recunoscut când te-a consultat. Și
poștașul, care-ți aduce pensia, dar l-am plătit să tacă. În rest, nimeni. De
la blocul nostru încolo – câmp pustiu. Bine că suntem în viață, bunico!...
Hai să te duc în pat... Apoi aduc și televizorul... Vrei? Bine. Să vezi...
Dar, când ai să vezi, mai ales cine conduce, s-ar putea să-ți pară rău că
n-ai ieșit în centru, să mori fericită, ca Ileana mea, la Revoluție...
1
Bietul Ioanide, roman de George Călinescu
152
Capitolul 40
De când i-a fost adus televizorul în cameră, Tamara stă doar în

fotoliul mic și comod până noapte târziu, mai ales în zilele de joi, când
se transmit ședințele CPUN1. Uneori, adoarme. Îi place când vine
Constantin din camera lui și o ia în brațe s-o ducă pe pat. Încă mai
visează la vremurile de demult. Și nu la toate. Chiar dacă au fost
frumoase. Dintre cele mai frumoase le-a ales pe cele rechemate în
amintire de înfățișarea nepotului. Nici măcar nu se simte vinovată, ca
atunci când privea peste umărul colonelului poza de pe perete – ulterior,
golul rămas după criza de nervi a lui... ăla! – nici măcar în gând nu vrea
să pronunțe numele colonelului. Și nici nu regretă că nu l-a ucis când ar
fi avut posibilitatea – a alungat din capul ei orice gând urât. De
răzbunare – nici vorbă! – „oricum, s-a dus pe Apa Sâmbetei”. Se
hrănește doar cu gânduri frumoase – un sentiment palid de revigorare,
mult mai palid ca cel dat de sărut, dar tot atât de stenic; se simte mereu
dusă de valul unei călduri stranii, plutind în altă lume; „sunt, de fapt,
fetița de demult, din casa bunicii, spunându-mi singură povești neștiute
despre păpușile din cârpe, cu care m-am jucat toată ziua” – și adoarme.
Într-o noapte, prin somnul adânc ce a cuprins-o stând comod în
fotoliul-scoică, să urmărească dezbaterile din CPUN, indiferentă la
figurile celor pe care îi știe de la plenarele Comitetului Central, un fel de
lectură a unui volum doi a unui roman citit cândva cu interes, „poate
pentru că era scris de un autor talentat”, aude o voce cunoscută, dragă ei
1
CPUN – Consiliul Provizoriu de Uniune Națională – organism provizoriu al
puterii de stat, de conducere a României, până la alegerile din 20 mai 1990,
organizat şi în toate unitățile teritorial-administrative, de la județe la comune,
înlocuind, practic, puterea comitetului PCR, preşedintele CPUN având salariul
şi puterea fostului prim-secretar de județ, de municipiu etc., preşedinte ales cel
mai adesea, în zilele Revoluției, printr-un vot – uneori secret – al unei adunări
ad-hoc a unor revoluționari şi şefi de instituții din localitatea respectivă.
153
– „nu poate fi Constantin; el s-a întors obosit, după ce toată dimineața a

umblat prin magazine, să avem ce pune pe masa de Înviere”. Tamara
nici măcar nu-l întreabă pe unde umblă – îi spune el, dacă nu-i prea
obosit. Știe că sâmbăta se duce la cimitir. Flori și lumânări. Uneori, la
anumite date pe care ea nu le cunoaște, cu colivă cumpărată de vineri de
la cofetăria din cartier și ținută în frigiderul adus de curând din fosta
locuință. L-a adus după venirea lui Toader – un palid moment de
bucurie pentru ea, ca o victorie...
…Într-o zi a sunat cineva la ușă. Nu era poștașul, că tocmai
adusese pensia. L-a auzit pe Constantin deschizând ușa. Un strigăt de
fericire – „Toader, Toader!...” Apoi, îmbrățișări.
- Costeluș dragule, ce mă bucur că am dat de tine! Mi-am făcut o
prietenă la Evidența Populației; nu mișcă nimeni fără știrea lor; sistemul
securist a rămas. Vezi că domn ministru, care stă în casa ta, vrea și el să
vă dea de urmă; cică n-ați plătit apa, lumina, gazul, gunoiul și chiria de
la Revoluție încoace. Plus restanța pe decembrie – apoi, hohote de râs.
Curioasă, Tamara a deschis ușa când cei doi mai râdeau amuzați –
nepotul ei încă mai stătea cu un braț pe umărul musafirului, un bărbat la
vreo 45-50 de ani, bărbat frumos, înalt, mândru, cu o privire senină.
- Bunico, el e Toader, prietenul meu Toader de la Avicola Obor.
- Să vă fac o cafea? – s-a oferit Tamara.
- Am adus eu, cafea arabică, de cea mai bună calitate, din Turcia
– a vânturat musafirul sacoșa de plastic din mâna sa, o sacoșă viu
colorată, cu inscripții arabe pe ea.
- Pregătesc eu, bunico, și-ți aduc și ție – a făcut Constantin un
gest spre bucătărie.
Tamara a înțeles că trebuie să-i lase singuri – nici măcar nu s-a
întrebat cine-i acest Toader. A luat pe rând plăcile de vinil din integrala
Brahms – până a adormit.
Peste câteva zile, nepotul ei s-a îmbrăcat cu haine mai rele și a
plecat în zori. Abia spre seară a auzit zgomote la ușă – câțiva bărbați,
dirijați de Toader, băgau în apartament tot ceea ce avusese mai de
valoare în vilă.
- Colecția de ziare și masa cu tinerețea revoluționară le-am lăsat
domnului ministru – a zâmbit hâtru Toader când a rămas doar el, să-i
aștepte pe ceilalți să care în apartament ce mai rămăsese în camionul de
la intrarea în bloc. Doamnă, – s-a aplecat el spre urechea Tamarei
într-un gest confidențial – chiar nu știți pe unde ar putea fi fostul
154
dumneavoastră vecin, colonelul Cireșciuc?

Speriată, bătrâna s-a uitat în ochii bărbatului – „ăsta-i cel
condamnat la trei ani...”
- De ce nu-l cauți pe elevul care te-a dus la secție? – l-a întrebat.
- A, deci știți cine sunt... – a roșit bărbatul, lăsând privirea în jos.
Hm! – a pufnit el într-un surâs amar. De puștiul care s-a lăsat antrenat
în manevra colonelului Cireșciuc, cel care ar fi vrut să-i dau trei sferturi
din ce câștigam eu din păsările intrate în magazin fără acte, a avut grijă
Dumnezeu; a fost împușcat de-ai lui într-o confuzie, la Revoluție.
- Știu că fetele lui Cireșciuc erau stewardese.
- Erau. Li s-a pierdut urma – a suspinat Toader și s-a grăbit să-l
întâmpine pe Constantin, care urca treptele gâfâind sub greutatea
combinei muzicale Sony luată din vilă așa montată cum stătuse pe
măsuța din dormitorul Tamarei.
- Ei chiar credeau că le las totul, ba le plătesc și întreținerea –
bombăne nepotul, strecurându-se cu greu printre mulțimea de lucruri și
sutele de pachete de cărți legate cu sfoară, grămădite în apartament ori
pe balconul lung cât bucătăria și camera nepotului. Mai stăm așa un
timp, bunico, să termin actele, că am început deja cumpărarea
apartamentului de sub noi.
Din ziua aceea, nu l-a mai văzut pe Toader; doar își amintește că
la plecare, Constantin a insistat să-i mai dea niște bani, „să ai, că aurul
se caută la noi; deja consignațiile vând aur turcesc. Am auzit că turcii se
dau în vânt după cașcavalul nostru, în special cel afumat, de la Târgu
Neamț, se mai cumpără rulmenți, pânze de bomfaier – duci de o mie de
dolari și aduci aur de cinci-șase; cu ce mai dai la vameși, rămâi cu trei-
patru. Atenție, că la bulgari apar hoții la drumul mare; e bine să ai o
armă. Lasă-l pe Rex; când îi dau eu de urmă, îți spun; și nu mai insista la
Evidența Populației – tot securiști și ăia; sub nici o formă nu dau
informații despre foștii colegi”.
Acum, Tamara stă în fotoliu și privește spectacolul de la televizor
– hărmălaia din CPUN o deconectează întotdeauna; pe mulți dintre cei
de la prezidiu îi știe prea bine; le știe fața nevăzută, mai ales din
șoaptele lui Armoniu, înciudat că nimeni nu a luat măsuri ferme după ce
el a trimis informările despre activitatea lor în favoarea Estului sau a
Vestului.
Într-o zi a stat și la o emisiune mai lungă de știri – o strânge în
spate ceea ce află și, ca niciodată în ultima vreme, își face semnul crucii,
șoptindu-și:
155
- Mulțumesc, Doamne, că la Congresul al XIV-lea n-am fost

promovată!...
A aflat că întregul C.P.Ex a fost arestat, inclusiv Suzana Gâdea,
președinta fostului C.C.E.S., care, la ultima ședință a C.P.Ex-ului,
referitoare la Timișoara, i-a spus lui Ceaușescu să-și doteze demnitarii
cu „bâte de apărare” – „săraca, atât a dus-o mintea ei de gospodină,
pozând în Mama Leone față de subalternii supuși, dar tigresă, mai
degrabă panteră neagră, pentru creatorii rebeli – cum de n-am avut
curajul să dau de urma lui Mihai?! Ce bine mi-ar fi mers acum!...”
Despre rivalul său nedeclarat, dar simțit adesea în adâncul
sufletului – „mă mir că m-am comparat cu el, când eu, spre deosebire de
el, politrucul trimis de la C.C. la C.C.E.S. să ordoneze Cultura, eram
specialista de vârf în domeniul meu” –, despre temutul Mihai Dulea,
Tamara n-a aflat nimic de la televizor, câteva zile la rând, că apoi s-a
plictisit de emisiunile de știri, mai puțin ședințele C.P.U.N., în timpul
cărora se lasă cuprinsă de lehamite, ca să nu cadă în depresie că n-a avut
intuiția să fi rămas la Paris, „că lupta mea pentru România – așa cum am
înțeles-o eu – s-a terminat în prima zi a Congresului al XIV-lea, când mi
s-a rezervat ultimul loc din sală”.
Seara aceasta a scos-o din letargie vocea bărbatului care a făcut o
serie de propuneri, acoperite în final de huiduieli și de tropăituri
frenetice, semn că majoritatea, formată din reprezentanții noului partid,
F.S.N.1, grupați într-o jumătate de sală, nu este de acord cu el. Ba chiar
s-a auzit o voce clamând într-unul dintre microfoanele instalate în sală,
printre rândurile F.S.N.-ului:
- Alt Robespierre!
- Cum putem vorbi de revoluție în absența unor Robespierre?! –
răsună glasul unuia dintre intelectualii grupați într-un anume sector al
sălii neîncăpătoare pentru cele câteva sute de membri ai noului organ de
conducere.
- Și a unor ghilotine! Da-da! Măcar metaforic vorbind – a adăugat
o altă voce sonoră din același colț.
- To...!! – bate Iliescu nervos cu vârful indexului drept în
microfon, pentru ca imediat să devină ferm, acoperind gafa de a se
adresa cu tovarăși! Tooo-tuși, domnilor, să fim serioși!
1
) F.S.N. – Frontul Salvării Naționale, partid politic provenit din structura care
luase puterea de stat la Revoluție.
156
- De unde-ai apărut, domnule; cum de-ai intrat aici?! – intervine

prompt de la prezidiu bătrânul politruc al anilor ’50, Silviu Brucan,
„piaza rea a României!”, se cutremură Tamara, „Brucan, declarat mare
dizident pentru că-n lunile de dinaintea Revoluției își propusese să nu
fie de acord cu Ceaușescu în unele privințe…”
Iliescu, cel care conduce ședința, face un semn ferm, restabilind
tăcerea:
- Cine sunteți?, că nu v-am mai văzut...
- Ba de văzut ne-am mai văzut prin ’78, la o ședință a filialei
Uniunii Scriitorilor; erați prim-secretar la Iași.
- A, da, mi-amintesc – surâde forțat Iliescu. Cereai o cameră în
plus pentru membrii uniunii când primesc repartiție pentru o locuință și
susțineai necesitatea unor călătorii gratuite pe CFR, cum aveau scriitorii
înainte de război...
- Da, – aprobă cel care mai stă încă în picioare, filmat din spate,
să poată fi văzut Iliescu – iar unul de-al dumneavoastră a adăugat „și
consumul gratuit la restaurant”, trecând în derizoriu propunerea mea.
- Nu era deloc „de-al meu” – ripostează Iliescu, vânturându-și
degetul arătător. Era și el scriitor, chiar șef de-al vostru, la filială. Dar
cum de ești aici? – schimbă el brusc tonul.
Cineva din capătul prezidiului vine în grabă la spatele lui Iliescu
și-i șoptește ceva, arătându-i o hârtie.
- Nu-i în ordine! – spune Iliescu în microfon. Domnul ăsta, –
arată spre hârtie – trebuia să-și delege un vicepreședinte al C.P.U.N.-
ului județean, nu pe președintele de la municipiu. Domnilor, – devine el
grav – cine urmează la cuvânt?! A, tu... – arată spre unul din primul rând
de scaune. Te rog, vino la microfon... – i se adresează pe un ton blând,
semn că se știu de mult.
Tamara nu mai vrea să audă – stinge sonorul cu telecomanda;
ochii ei continuă să caute avizi către ecranul televizorului – „sigur era
Mihai!” –, dar camerele Televiziunii stau doar pe prezidiu, în special pe
Iliescu, sau pe cel care vorbește, „altul din Primăverii, fiul unuia venit
odată cu tancurile sovietice la sfârșitul războiului...”
”Oare voi ajunge să-i dau dreptate lui Constantin?!... Ce-i spun
dacă mă întreabă de ce nu am ieșit la Revoluție?! – se sperie Tamara
pentru moment, apoi, cumpănind, se îmbărbătează: Bunul simț al
nepotului meu – care seamănă tot mai mult cu tatăl său – mă va scuti de
umilința răspunsului, oricare ar fi el...”
157
Zilele următoare, se retrage total în cochilia sa protectoare –

letargia. A doua zi de Paște se preface mai slăbită ca de obicei, să-l
poată refuza pe Constantin – i-ar fi fost imposibil să-l însoțească la
mormântul Ilenei, apoi al lui Cezy, cu coșul de nuiele plin cu felii de
cozonac, jumătăți de pască, ouă roșii, vin și lumânări. Abia găsește
putere să guste din ceea ce aduce nepotul ei înapoi – câte ceva din cele
sfințite de preoți.
Nici la televizor nu mai vrea să privească – îi este greață de ceea
ce vede – „cameleoni cu venin de scorpioni”, le zice.
Miercuri, în absența lui Constantin, stă doar la telefonul recent
instalat – „o sută de dolari ciubuc, i s-a confesat nepotul după plecare
celor de la Telefoane. E-o foame cumplită de valută; poți cumpăra orice
cu ea”.
La finele unei discuții de jumătate de oră cu operatoarele de la
Informații, Tamara are hârtia din fața sa plină cu numere de telefon,
dintre care l-a subliniat pe acela de la cabinetul fostului prim-secretar al
fostului Comitet P.C.R. municipal. Când prinde legătura, îi răspunde o
voce melodioasă – „aceeași doamnă Petruța de la uzină!...”, se bucură
ascultând-o – o bucurie umbrită de amărăciunea unui sentiment de
gelozie, „Mihai al meu și-a luat-o pe Petruța secretară...”
- Domnul președinte Mihai Vlădeanu este la Poliția municipiului,
la analiza stadiului pregătirilor pentru alegerile din 20 mai.
- Și când poate fi găsit?
- În orice zi, de la șapte dimineața, la zece-unsprezece noaptea.
Nici nu apucă să mulțumească – a închis nervoasă, lovind cu
pumnul în furcă și stă cu receptorul telefonului pe piept, până aude
țiuitul enervant; îl pune la locul lui, în furca aparatului mare și negru,
așezat pe noptiera de lângă pat; „vă vom aducem aparate noi, moderne,
imediat ce primim în depozit”, l-a auzit pe șeful echipei venite să
instaleze postul telefonic din camera lui Constantin, cu derivație în
dormitorul ei și în bucătărie – „mi-ar fi pus și în baie dacă le-aș fi cerut;
așa minune fac dolarii”, a șoptit Constantin.
Acum, Tamara stă întinsă pe pat, cu privirea fixă pe crăpătura de
la plafonul încăperii, de la îmbinarea plăcilor de prefabricate; „bloc de
confort redus, din cartierele date în folosință în cinstea Congresului al
XIV-lea; grad se siguranță sporit, ordin ferm dat după cutremurul din
’77, finisaj mizerabil – știu! De fapt, mă conving în fiecare zi când
umblu prin casă...”
158
În zilele următoare, când rămâne iar singură, se preocupă doar de

ținuta sa vestimentară; zilele de inaniție au făcut-o să încapă din nou în
hainele ei elegante, din anii de demult.
- Bunico, ce-i cu tine?! – se miră Constantin, rămas în ușă. Unde
pleci?
- La Iași – îi răspunde Tamara simplu, stăpânindu-și surprinderea
că nepotul ei s-a întors așa repede. N-ai spus tu că vrei să te întâlnești cu
profesorul Neculai Lețcanu?
- Bunico, a fost o idee... Doar nu-ți închipui că-s în stare să
deschid o carte, indiferent de care... Nici povești nu pot citi. Simt nevoia
să merg până mă dor picioarele... Nici să stau de vorbă cu cineva nu am
răbdare. Doar să merg, să fug... Zilnic, fac măcar două sute de kilometri
cu mașina, așteptând să se însereze. Apoi mi se face frică – o frică
teribilă de întuneric. Am pus draperia aceea groasă la fereastră ca să nu
fiu văzut, nici măcar cu binocluri moderne, cu infraroșu, să nu pot fi
împușcat. Poate nu știi, dar noaptea sar din pat și...
- Știu, mi-ai mai spus. Dar nu te teme; nu ne mai împușcă nimeni;
și-au atins scopul, au pus mâna pe Putere.
- Cine?!
- Cum cine? Tu nu te uiți la televizor? Ia loc! – îi ordonă Tamara,
indicându-i fotoliul mai îndepărtat, să-l poată stăpâni cu privirea, ca pe
vremuri, în adolescență, când nepotul ei făcuse vreo boacănă. Ți-am
spus doar că te înțeleg – își îndulcește ea glasul când își vede nepotul
cum se așează docil. Nu te am decât pe tine, dragul meu. Acum, mai
mult ca oricând. Adică, înainte, mai aveam niște îndatoriri. Acum, vei
spune că sunt un nimeni. Așa pare orice pensionar care stă acasă și-și
așteaptă banii pentru mâncare, medicamente și un loc de veci. Dar nu-i
așa! – spune Tamara apăsat, vânturându-și degetul arătător; „la naiba!,
parcă-s Iliescu”, oftează și-și impune să-și stăpânească mâinile. Par așa
acum, când apele învolburate ale vremii au scos la suprafață toate
gunoaiele – uite-te la televizor! Când apele se vor liniști...
- Tu mai speri să se liniștească? – o privește nepotul pe sub
sprâncene.
- Da! E mersul firesc al Istoriei. Eram cam de vârsta ta la finele
războiului... Bunicul tău murise de vreo patru ani, a doua zi după ce
ne-am cunoscut, a murit în primul raid aerian peste liniile inamice. Pe
mămica ta am dat-o imediat după naștere unor fermieri, departe de
nebunia Parisului ocupat de invadatori – a fost opțiunea mea! Rezistența
159
a fost revoluția mea – să-ți fie clar! Știam că-s bună, foarte talentată, așa
cum alții se nasc talentați la muzică ori desen. Eu manevram
explozibilul ca alții vioara. Iar dispozitivele tehnice de siguranță... De
fapt, o știi prea bine, că mă moștenești. Poate și pe tatăl tău... – își
înmoaie brusc tonul Tamara.
- Tăticul meu?! Aud prima oara că... – se miră Constantin.
- Ai să auzi totul, dragul meu – ia Tamara avânt din nou. Tu ai
talent, dar, ca orice talent, și al tău trebuie cultivat. Eu am rezistat în
Comitetul Central pentru că eram profesionistă, nu-mi scăpa nimic, nici
o eroare în ceea ce controlam. Greșeala a fost că m-am lăsat băgată și-n
zone pe care nu le știam, nu le pricepeam sau... Așa-i! Așa-i cum zice
Trifescu: pârjoleam pe unde treceam – tocmai ca să nu se observe că nu
mă pricepeam. Nu eu! Partidul nu se pricepea. Se pricepea să pună doar
satrapi în funcții de conducere iar la control, doar Ghionoaie. Nu mai
lungesc vorba, că risc să mă afund și mai rău. Cert este că-n tehnică nu
mi se poate reproșa ceva. Așa te vreau și pe tine – un bun profesionist!
Poate... de ce nu?! – viitor savant. Depresia prin care treci se va estompa
cu timpul; cicatrizarea e un dat al organismelor vii. Nu-ți cer decât să
mergem și să stai de vorbă cu profesorul Lețcanu, mai ales că de la anul
va ține cursuri și la București. Sau... cine știe?! – se luminează Tamara
de un surâs – poate îți voi oferi motive să vrei să faci facultatea la Iași...
mai aproape de... mă rog!... Lasă-mă să cumpănesc lucrurile mai bine.
Ca atunci, în Rezistență, când n-am ratat nici o explozie. N-am s-o ratez
nici pe aceasta! – spune bătrâna dintr-o suflare.
Constantin tresare, făcând ochii mari. Cu greu, reușește să îngâne:
- Bunico, ce explozie?! Ce-i cu tine? Ce explozie pregătești. Ce
vrei să spui?
Tamara convertește urgent tot avântul său într-un surâs ambiguu,
hotărâtă să gândească bine tot ceea ce are de făcut în viitor, „mai ales că
nu mai am a mă teme de nimeni și de nimic să afirm – poate chiar cu
probe concludente – că fiica mea a făcut un copil din dragoste, chiar cu
riscul acuzației post-mortem de infidelitate conjugală – ultimul lucru ce
i-ar putea interesa pe cei ce huiduiesc și tropotesc în Parlament, avizi
doar de Putere”.
- Nimic, dragul meu; nimic mai mult, deocamdată...
- Deocamdată! – accentuează tânărul, sperând c-o provoacă să
detalieze, dar bătrâna se preface că nu l-a auzit și-și vede în continuare
de alegerea hainelor sau își notează pe o hârtie ce trebuie să mai
cumpere.
160
Capitolul 41
- Bunico, chiar atât de important este să facem ocolul acesta?

- Și-așa, la Iași am fi ajuns prea devreme. Profesorul Lețcanu a
confirmat că abia mâine la prânz...
- Vedeam și eu Iașul...
- Pe ploaie?!
- Mergeam la Mitropolie, să mă rog...
- Stăm după, câte zile vrei. Iașul e plin de biserici.
Constantin tace și conduce prudent mașina prin ploaia măruntă,
pe șoseaua tot mai aglomerată de autocamioanele gonind spre țările din
Sud, Bulgaria ori Turcia.
- Și-apoi, – se trezește Tamara că trebuie să adauge – îmi rezolv și
eu o problemă...
- Ce problemă? – întreabă nepotul fără prea mare interes, mai
mult de dragul dialogului.
- Una... – surâde visătoare Tamara, tolănită pe bancheta din spate,
cu omoplatul drept proptit în portieră și cu capul lăsat la refuz, până
atinge cu ceafa colțul moale al tetierei și picioarele întinse pe canapea –
„poziția mea favorită din Volga neagră ce-o aveam la dispoziție anii
trecuți...”
Nici măcar nu privește pe fereastră, „să nu-mi obosesc ochii”. La
plecarea de acasă i-a plăcut foarte mult chipul femeii arătat de oglindă.
Până și pardesiul a încântat-o; comandase un taxi care s-o ducă la
magazinul Eva; știa că va găsi ceea ce o interesa – o rochie și ciorapi
eleganți, dar pardesiu nou, nu; a rămas cu cel de demult, cumpărat din
străinătate, același din aprilie, cu 19 ani în urmă, „când am urcat prima
dată la etajul 4 – obsesia mea de două decenii”; uneori, în momentele
mai dificile ale vieții, rechema în amintire holul ca de închisoare al
blocului D1 din Lenin, cu celulele de o parte și de alta, cu cele trei
ferestre lângă care a fumat îndelung și cu persoanele acelea care intrau
și ieșeau din camere, ca niște condamnați la programul obligatoriu; „Nu
161
crezi, Aimée iubito, – i-a șoptit într-o zi Ileana anul trecut, când stăteau
la un pahar de vin nobil, așteptându-l pe Constantin să revină de la
cursuri – că noi am produs totuși un roman despre Gulag? O zi din viața
unui inginer cu apucături de creator de cultură, din zori și până la miezul
nopții; o radiografiere a vieții de la noi, în acest lagăr care-i țara
întreagă, mă mir cum a scăpat Cenzurii! Ușor-ușor, Aimée soacră dragă,
– s-a amuzat Ileana de reacția promptă a Tamarei – nu mă întreba mai
mult, că n-o să afli titlul cărții și nici autorul; oricum, n-ai timp să
citești. Dar… știu eu?! Dacă scapi vreo vorbă?! Noi, oamenii de cultură,
trebuie să fim precauți, chiar și cu cei dragi, pe care îi iubim, dar ne
iubim mai mult universul, confrații în ale creației și nu putem să-i
vindem chiar elogiindu-i, trădându-i printr-un sărut...” Asta o pusese pe
gânduri – începuse să nu-i mai placă atât de mult Ileana; „poartă în ea o
ranchiună împotriva regimului; trebuia să-mi fi dat seama de când a
refuzat cu ostentație să-i fie trecut numele pe afișele manifestărilor
omagiale, ceea ce visau asiduu alți creatori, că le deschidea uși iar plata
operelor li se făcea la maxim. Gata! Constantin al meu a cunoscut ce
înseamnă amorul… Găsească-și o fată de condiția lui… Am să-i
hotărăsc să stea în căminul Facultății de Fizică, la Măgurele, să nu se
mai compromită cu…” – ceea ce a și făcut, iar nepotul ei a ascultat-o;
așa a crezut, până a aflat că plecase cu Ileana în Italia. Apoi…
Apoi, viața ei își urmase cursul de mai înainte. Singură în toată
partea ei de vilă, în nopțile de insomnie, când nu putuse să-l cheme pe
Armoniu la subsol, începea să se vânzolească în pat, pipăindu-se și
mângâindu-se, mai ceva ca în tinerețe, până la liniștirea totală, când i se
părea și ei că simte mirosul îmbătător al oțetului amestecat cu sudoarea
trudei a doi bărbați cât ușa, duhnind a vin țărănesc de butoi, cum se
vindea prin cârciumile moldovenești din orașele nemodernizate încă.
Mai mult decât poza de pe perete cu privirea angelică a actorului ei
preferat, în chipul căruia încercase personificarea tânărului tată al
nepotului său, avea momente când venera imaginea acelei copile cu
irigatorul în buzunarul halatului și cu canula din ebonită neagră
atârnându-i până la genunchi, în timp ce picioarele ei ostenite abia o
duceau până la baie și înapoi – o invidia! Iar amintirea propriei
persoane, abia ieșite de sub duș, unde se alintase îndelung cu săpunul
frumos mirositor – „la mare, merg la nămol și-mi cumpăr câte ceva de la
nemți” –, plescăind cu papucii plini de apă pe mozaicul urât și denivelat
al holului de confort 5, sub privirea ușor admirativă a bărbatului din
162
camera 99, ieșit să plece la serviciu – o privire de bărbat matur, gelos

până la crimă pe norocul tânărului de la 93; „câte ca mine o mai fi văzut
el intrând ori ieșind de la Mihai!..., că la duș nu cred să fi mers;
vizitatoarele lui se întorceau la casa lor, în oraș”. Erau momentele de
exaltare pentru ea, sfârșite adesea în zâmbetul ei ironic de dinaintea
căderii în somnul adânc, „să fiu în formă maximă mâine, la serviciu” –
un zâmbet trimis în eter tinerei mlădioase, cu halatul de doc bleumarin
lălâu pe ea, „copilo, poate eram cu 2-3 ani mai tânără ca tine când
făceam față la câte 2-3 sau mai mulți tineri invadatori ai Parisului,
bucuroasă că-i pot lăsa dormind adânc, să treacă mai ușor, pe nesimțite,
în somnul veșnic odată cu explozia poșetei mele, ori a altor obiecte de
toaletă asupra cărora meșterisem îndelung, cu precizia deprinsă la școala
din Berlin, poate cu profesori care or fi fost și dascălii voștri, sau frați
ori părinți ai unora dintre voi, cărora eu vă dau ultima împărtășanie;
multora, și prima, că prea sunteți timorați, adesea umplând prezervativul
înainte de împreunare...”
Acum, fosta Aimée din Paris doarme pe bancheta din spate a
mașinii Fiat 1800, trecând printre celelalte mașini ca o corabie de
cursă lungă printre ambarcațiunile mici, abia făcând față valurilor de la
mal. Doarme agățată de imaginea holului, pe care ar vrea să-i mai sune
o dată cadența tocurilor ei. Recunoaște – pentru a câta oară?! –, dar de
data aceasta cu sinceritate deplină că „tocmai obsesia aceasta m-a ținut
în viață, asemeni imaginii oazei cu curmali și cu izvor cristalin
tremurând în căldura deșertului pe călătorul rătăcit în pustiu”. Era visul
ei ultim, dorința osânditului la rătăcirea în neant de-a se mai împărtăși o
dată din beția simțurilor, „într-un ritual păgân oficiat de sacerdotul uns
de mine patriarh al universului meu păgân, pe care el trebuia să-l
creștineze cândva, dar o va face curând, că trebuie să-l găsesc, să-i
spun… să...”
- Și-aici, unde? – aude întrebarea lui Constantin, pusă cu tonul
taximetristului plictisit, imediat ce au intrat în oraș.
- Acolo, în parcarea din coasta hotelului – îi arată mâna Tamarei
întinsă cu precizie, înainte, spre clădirea de 16 etaje, cea mai înaltă din
țară la vremea când a fost înălțată, „chiar și eu am dat aviz proiectului,
prima afirmație a geologilor că avem aici cea mai rezistentă structură,
pentru ca mai apoi să fiu de acord cu amplasarea celei de-a doua
centrală nucleară în zonă”.
Are în cap topografia perfectă a orașului, chiar dacă șirul de
163
blocuri înalte înlocuiesc acum casele vechi, moldovenești, pe care și le-a

amintit adesea din plimbarea sa cu Mihai pe la magazine, să cumpere
darurile duse de tânăr părinților săi la țară. Imediat ce mașina este
parcată în scuarul mare și liber din coasta hotelului, Tamara coboară
și-și ia din portbagaj pardesiul și geanta de voiaj, așteptându-l pe
Constantin s-o urmeze cu geamantanul mare din piele, în care au luat cu
ei tot ce au crezut că le-ar putea fi de folos.
- Oricum, spre Iași plecăm mâine – spune Tamara nepotului după
ce intră în camera de hotel; „aceeași orientare ca acum 19 ani; Doamne,
parcă-s înainte de-a pleca spre gară, după ce am patrulat câteva ore pe
holul etajului 4, așteptând în zadar pe cel din garsoniera 93 – ce nume
pompos pentru o cameră ridicolă de câțiva metri pătrați! – garsonieră...
Oare nu le este rușine, acum, arhitecților și constructorilor?! Cum mai
scot capul în lume când știu că au îngrămădit oameni veniți de la țară să
lucreze în uzine sau, mai ales, pe cei demolați, obligându-i să-și
sfârșească zilele în astfel de celule?!”
Stă în baie puțin, cât să se asigure că ținuta ei este impecabilă.
- Tin-Tin dragule, fă-ți programul cum vrei. Centrul vechi este
foarte frumos, mai ales acum, după ploaie. Când ți-e foame, intri în
restaurantul de la parter. Lași bilet la recepție dacă pleci cu mașina
undeva; îți recomand Mănăstirea Brădet, ctitorie a unui voievod, a unui
Mușatin de-al vostru – îi zâmbește Tamara cu obrazul iluminat de
plăcerea celor afirmate.
- Bunico... – o privește lung nepotul – zău, iar aduci vorba...
Poate-mi spui odată tot ce știi.
- Poate chiar seara aceasta – îi aruncă Tamara un zâmbet de
încuviințare.
- Acum, c-am scăpat de dictator...
- Te-am rugat să nu mai folosești cuvântul ăsta pentru cel ce-a
condus România.
- De ce nu s-a oprit la timp, bunico?! – ripostează violent tânărul.
Ileana mea ar fi trăit și acum.
- Nu Ceaușescu a ucis-o pe mama strănepotului meu!
- Cum nu?! Cine, atunci?
- Caută-l pe cel cu trusa P.S.A.L., cu care a plecat de la sub...
so..., cu care a plecat la subsuoară de acasă pe 22! – ripostează Tamara
cu o violență încărcată de durere, pentru ca imediat să-și îndrepte spatele
și să tragă aer adânc în piept, după care își îmblânzește tonul: Lasă-mă,
164
Tin-Tin dragul meu, să-mi tihnească ziua de astăzi. De la Iași, poate

revenim pe aici, să stăm câteva zile... să... Oricum, fă-ți programul cum
vrei; la mine durează, că-i povestea lungă... – îi spune, zâmbindu-și în
oglinda mare de pe holul camerei.
- Ambiguă…
- Ți-am zis că-i mult de discutat, scumpule. Hai, pa! Pe diseară…
- Cam enigmatică astăzi, bunicuțo – o privește lung nepotul.
- Ei, sunt grăbită – își scutură ea capul, bucuroasă că a sfârșit
dialogul într-o notă calmă și-și admiră buclele aranjate îndelung ieri la
coafor, în centru.
Jos, în holul de intrare în hotel, când trece prin dreptul recepției,
încetinește și întreabă:
- Pot să mai rețin o cameră?
- Sigur! Alături?
- Nu alături de nepotul meu.
- Avem camere de oaspeți mai elegante, în corpul B, cu ieșire și
spre terasa din parc.
- Să fie la ultimul etaj – hotărăște Tamara și, zâmbind cu
subînțeles, pune în mâna recepționerei o bancnotă, apoi, sigură pe sine,
își vede de drum, conștientă că și-a făcut măcar o prietenă dacă nu o
aliată în femeia urâțică, dar cu ochii jucăuși de dincolo de pupitrul de
marginea căruia își rezemase pieptul generos.
„Poate, când urcăm să bem o cafea la mine în cameră, după ce
vom fi servit un coniac în barul de jos, îmi voi face curaj, ori voi simula
un gest greșit și voi opri între etaje unul dintre cele trei lifturi ale
Corpului B. Arăt prea bine ca să nu incendiez prompt un bărbat de 45 de
ani!... Măcar o simulare de 2-3 minute, acolo, pe furate, în lift – ar fi ca
o copertă a patra a romanului vieții mele intime: Viața între două lifturi.
Oare eu de ce nu m-oi apuca de scris?!...”
Încetinește pasul și se privește pe furiș în oglinda geamurilor de la
parterul hotelului – îi place ceea ce vede; „încă arăt foarte bine! Ce
bărbat nu și-ar dori să mângâie – și nu numai – picioarele acestea
perfecte?!...”
Face un ocol și intră prin parc, dar băncile de demult au fost
înlocuite cu altele din fier forjat. Duzilor pletoși le-au luat locul brazi
argintii și molizi – „iarna, când ninge și-s încărcați cu zăpadă... –
gândește cu drag Tamara, înviorându-se ca pe vremuri. Am să-l
sfătuiesc pe Mihai să inițieze modernizarea parcului, așa cum am văzut
165
în sudul Franței, la poalele Alpilor: stânci mari aduse din munte, izvoare
improvizate, arbuști, mușchi, flori de munte – îi fac eu proiectul, ba am
să-l ajut să înceapă și proiectarea unui teleferic între cei doi munți – stă
ea îndelung cu privirea pe sus. Așa am văzut la Chamonix; poate-i
propun să facem o vizită acolo... Indiferent! – își surâde, închizând ochii
o clipă, să și-l închipuie pe Mihai, tânărul acela plin de viață și cu
privirea atât de senină de acum 20 de ani, cum va tăia panglica
inaugurală a telefericului – indiferent ce-i cu el, căsătorit, cu copii, ori
nu, îl conving să vină câteva zile în București, că, de acolo, e problema
mea: pașaport, bilete, sejur la Chamonix... Cu atâtea mii de dolari în
cont... Păcat că are mandat doar până pe 1 iulie!... Trebuie rezolvată și
albia râului – tot ca în Franța. Și sălciile bătrâne vor fi înlocuite... Dacă
mai are timp, că o lună și jumătate e prea puțin...”
Stă chiar în locul în care l-a așteptat cât s-a dus la Telefoane să-și
anunțe tatăl că merge acasă a doua zi – „parcă nici n-au trecut 19 ani”.
Măsoară cu privirea clădirea teatrului – „o fi fost jucată vreo piesă de-a
lui aici?!”
Nu-i vine a crede că și-a pus întrebarea aceasta – „nici măcar nu i-
am luat vreodată în serios preocuparea de scriitor; nu vedeam în el
decât... Oare și-o fi dat seama?! De ce numai noțiunea de dame de
consum, și nu și aceea de domni de consum?!... Ce greață mi-ar putea fi
dacă, înfuriindu-se, mi-ar striga, în maniera tinerilor furioși, în siajul
cărora înota atunci, că mă detestă, tocmai pentru că... pentru că... – și
nu-și mai poate duce gândul la final. Ce, bărbații nu s-ar putea simți ca o
femeie sedusă și abandonată?, nu-s tot suflet de om și ei?!, că relația
mea cu acel Mihai de 26 de ani nu a făcut parte din panoplia relațiilor
pasagere ale unui bărbat singur – a fost o frumoasă poveste de dragoste
cu vise și planuri de viitor, curmată prompt printr-un un abandon urât...”
– se cutremură Tamara, amintindu-și fără să vrea acel strigăt al ei ca un
ordin: uită-mă! Apoi m-am complăcut cu strachina mea de fasole și nici
măcar nu mai am cum mă izbăvi, ucigându-l, că ucigașul viitorului meu
s-a dus pe Apa Sâmbetei…”
Privește imediat înapoi spre hotel, gata să fugă într-acolo. Simte
înecând-o aceeași întrebare din aprilie de demult, întrebarea pe care nu
și-o poate înghiți: „Ce caut eu aici?!”
- Ba da! – se aude șoptindu-și.
„Te-am văzut la televizor și am venit să te ajut; să te sfătuiesc să
treci în funcția de primar după 1 iulie. Sigur ești membru F.S.N., iar eu
166
pot vorbi cu primul ministru – mă știe, că ne-am întâlnit adesea la

simpozioane științifice; am fost în tot felul de comisii cu taică-său;
maică-sa mă știa din Spania, cât am stat ascunsă acolo, dusă mai mult
moartă decât vie de colegii din Rezistență. La o adică, am intrare și la
Iliescu. Dacă tu, Mihai, preiei primăria, ai timp 2 ani, până la alegerile
din ’92, să modernizezi orașul... De fapt... poate mă mut și eu aici;
cumpăr un apartament de lux sau o vilă, să fiu eminența ta cenușie, sau
măcar femeia din umbră, aceea la care să găsești un refugiu, că unul ca
tine, Mihai, nu poate fi cast... Cu timpul... da, cu timpul, îți voi spune
mai multe... despre... da, despre Pușa, fiica mea... despre... – mă vei
înțelege! Băiatul tău este deja mare, va fi un student eminent, marele
savant Lețcanu îl apreciază pe Constantin, poți fi mândru de el…”
Fericită, aproape exaltată, pornește spre clădirile despre care știe
că au fost sediile județene și locale – „doar nu le-or fi schimbat în câteva
luni!”
- Doamna Aimée, doamna Aimée! – se aude strigată pe nume.
Un tânăr îi fuge în întâmpinare cu brațele desfăcute larg:
- Nu pot să cred! Există telepatie. Vă caut de câteva săptămâni; vă
pierdusem urma, tocmai acum, când aveam nevoie. Mama mea...
- Ghiocel!... – îl întâmpină Tamara cu drag, oferindu-și mâna să-i
fie sărutată cu sinceritate de tânărul din fața sa. Ce plăcere să te revăd!...
Ziceai ceva de mama; ce face, cum se simte?
- Excelent! Măcar la două-trei zile mă întreabă dacă v-am dat de
urmă. Datoria! – punctează el, lovind cu indexul drept aerul, ca pe un
buton invizibil. Azi, acum, cred că vă mai pot răsplăti. Vă fac
proprietara unui teren de un hectar; valorează douăzeci și cinci de mii de
lei. În câțiva ani, valoarea lui va crește de cinci-șase ori, poate de zece
ori. Ba chiar mai mult!
- Ghiocel puiule, ce-i cu tine?! – vrea Tamara să-l tempereze,
atentă la ceasul de la mâna tânărului, care arată ora 12.
- Ascultați aici! – o trage Ghiocel mai spre marginea aleii,
dându-i de înțeles că-i ceva ce nu trebuie să audă prea mulți. C.A.P.-ul
orașului are pământ de valoare; ca oraș, vom putea concura cu mari
stațiuni turistice montane. L-am sfătuit pe președintele C.A.P.-ului să
vândă pământul cel bun și să cumpere imediat utilaje agricole pentru
stațiunea de mașini agricole. Pământul se va da înapoi foștilor
proprietari; este destul alt pământ pe dealurile din jur. Președintele
C.A.P.-ului va privatiza stațiunea de mașini – numai utilaje străine
167
performante. I le plătesc eu cu valută; am cont în...

- A, deci... – îi scapă Tamarei exclamația.
- Ei, și?! – îi face tânărul cu ochiul. M-au exilat. Cineva trebuia
scos țap ispășitor. Persoană non grata – big deal! – izbucnește el în râs.
Știam că vor sări evreii că s-au dat arme arabilor; eu doar am perfectat
actele și... – face din nou cu ochiul –, doar nu eram tâmpit să nu mă aleg
cu ceva... Asta-i! C.A.P.-ul mai are un hectar excelent: la șosea, ușor în
pantă, lacul de acumulare în față, Mănăstirea Brădet, la doi pași...
Haideți! – îi atinge brațul după ce-și privește ceasul. Îl luăm pe
președintele C.A.P.-ului și mergem la notar.
- Ghiocel puiule, nu putem lăsa pe mâine?
- Nu! Nici vorbă! Nu vă costă nimic. Trebuie doar să prezentați
actul de identitate și să semnați. Contravaloarea de douăzeci și cinci de
mii de lei o plătesc eu – am cu ce! Mama va fi fericită că v-am răsplătit
efortul; fără medicamentele aduse de dumneavoastră...
- De ce atâta grabă?
- Pentru că mâine va fi prea târziu.
- Cum adică? Ce-i misterul ăsta?
Ghiocel își trage îndelung respirația, aprinde cu greu o țigară și
face semn spre banca din fier forjat de sub bradul din apropiere, fără să
se așeze; doar se sprijină de spătarul înalt:
- Doamnă... Vedeți? – surâde el. Acum nu mă mai certați ca pe
vremuri. Refuzam să vă spun tovarășă... Adevăru-i că... ce mai tura-
vura, îmi erați dragă; mai rar o doamnă ca dumneavoastră. Când i-am
spus mamei – ce vreți, pojarul vârstei –, a vrut să mă bată... Deci, să
revin. Exilat aici, mic funcționar la un C.E.C., mi-am făcut prieteni...
știți dumneavoastră... m-au luat sub aripa lor niște oameni de-ai lui
Cireșciuc. După Anul Nou, când s-a pus problema numirii primarului
orașului, am fost cel mai lăudat, cel mai...
- Cum, tu ești primarul orașului?! – face Tamara ochii mari.
- Până ieri. Când s-a aflat că C.A.P.-ul a început să vândă
pământul de la Brădet, cu câteva zile în urmă, șeful – un bou, de altfel!,
dar cu putere, că are funcția și prerogativele fostului prim-secretar
municipal – ne-a adunat și a decretat: „Eu am trăit ororile colectivizării.
C.A.P.-ul nostru trebuie să restituie integral pământul luat. Cine
îndrăznește să cumpere din ceea ce, deja, se cuvine foștilor proprietari,
va fi destituit.” Un bou – v-am zis. Eu și secretarul primăriei am riscat.
Ieri, am fost destituiți. Azi mai puteți semna actul de cumpărare, că
168
președintele C.A.P.-ului n-a primit încă notificarea Direcției Agricole –

va ajunge la el mâine la 10, când va merge și el la sediu, c-așa-i
programul lui: până la 10, teren. Haideți să-l luăm și să mergem la notar.
Notarul mă știe, că-și are și el... Eu cunosc legea: odată făcut actul, atât
timp cât nu a existat vreun act contrar... V-am spus, notificarea cerută de
bou Direcției Agricole va ajunge mâine – parcă știam că veți veni;
Dumnezeu vă răsplătește. Ascultați-mă: după studiile economice, n-am
făcut degeaba și Dreptul. Răposatul tata a știut să mă îndrume. Pe 20
mai să votați „trandafirii” – sunt al doilea pe lista de senatori ai F.S.N.-
ului.
- Și primul?
- Președintele C.A.P.-ului. Haideți, că timpul trece.
Tamara ar vrea să facă un pas, dar silueta unui tânăr mergând
agale pe aleea de sus, de lângă zidul vechi al fostei cetăți medievale, îi
reține atenția; „nu pot să cred! Același din stația de lângă Casa
Scînteii...” Apoi surâde: îl recunoaște pe Constantin; a ieșit să se plimbe,
îmbrăcat în șuba de Cisnădie, pusă de el în geamantan: „Ce mai iei
vechitura asta?” – l-a certat. „Dacă plouă... Doar nu mă știe nimeni... La
domn profesor Lețcanu, voi merge elegant.”
- Ce mai stați?! – se întoarce Ghiocel doi pași, s-o ia de mână.
- Ascultă, Ghiocel! – se trezește Tamara că-l reține cu fermitate.
Și mă rog, cine-i boul care te-a dat afară?
- Cum cine?! Robespierre.
- Ce Robespierre?! – tremură vocea Tamarei.
- Boul ales în prima zi de Crăciun președinte la municipiu. Din 33
de reprezentanți ai marilor întreprinderi și instituții din oraș, 31 au scris
pe bilețelul de vot numele boului, care urlase trei zile la rând de pe
esplanada Comitetului Județean de Partid, indiferent la postul de
mitralieră instalat în 21 pe clădirea Telefoanelor, vizavi, post retras în
zorii lui 23; urlase împotriva comunismului întâi, apoi a conducerii țării.
Vorbea ca un Demostene1; a știut să țină mulțimea în frâu; ce-i a lui, e-a
lui! A chemat câteva sute și de la uzină; la noi nu s-a tras un foc. Noi,
moldovenii, nu scoatem cuțitul așa ușor.
- Uiți că și eu sunt de pe aici, din nord? Bunica mea...
- O, da, știu; mi-a spus mama. Așa se face că nici nu se spusese că
1
) Demostene - om politic atenian, considerat cel mai mare orator al
Antichității.
169
Ceaușescu fusese împușcat, ba nici nu fusese pus la zid când l-au ales
președinte pe bou, că, dacă rămânea Ceaușescu la conducere, ori fiul
său, așa cum sperau mulți – ce, dumneavoastră n-ați sperat?!, să fim
serioși! –, dacă revenea la putere, chiar prin căderea unui județ, apoi,
sub efectul dominoului... Asta s-a sperat la un moment dat, să cedeze o
verigă mai slabă; cine și-ar fi închipuit că în fiecare oraș puhoiul de
oameni va fi convins de niște nebuni deveniți conducători înflăcărați să
stea 3-4 zile în fața sediilor Puterii?!... Iar când mai ai și câte un apucat
din ăsta, ostracizat 5 ani de cei din Casa Scînteii, că i-au luat dreptul de
semnătură pentru că… naiba să-l ia cu literatura lui!... Când ai un nebun
ca el, care vorbește continuu, înflăcărând spiritele, mai ales că era iubit
de oameni, că prostimea a salivat la șopârlele lui din cărți, ori strâmbele
din piesele te-ve, unde organul de partid era văzut ca... Cum poți lăsa în
gura unui secretar de partid replici ca: Du-te și adu-mi o găleată de
curent?! Așa că l-au ales președinte, doar nu aveau ei să riște să fie puși
la zid – că asta s-ar fi întâmplat dacă pica măcar un oraș, apoi toate –,
puși la zid oamenii serioși, care conduseseră ani în șir uzine, fabrici,
instituții!... Și-apoi, în primele zile ale Revoluției, cine erau cei mai
iubiți de popor?! Scriitorii, actorii... Că unii, cei din București îndeosebi,
au obosit... Robespierre al nostru e catâr de povară... Nici n-are rost să
mă opun eliberării din funcția de primar; eu am interese mai mari. Ăsta-i
un dobitoc idealist – va avea destin de Robespierre.
Tamara simte că lumea se învârte cu ea. Reușește cu greu să facă
doi pași înapoi, până atinge marginea băncii și se lasă încet în jos,
nepăsătoare că poala pardesiului atât de elegant se poate păta de la
stropii de ploaie rămași pe metalul forjat.
- Doamna Aimée!... – se sperie Ghiocel când o descoperă așezată
câș pe banca metalică.
- Dă-mi, te rog, o țigară!
- Da-da; imediat.
- Și două palme – îi solicită ferm vocea Tamarei, după ce trage un
fum lung. Te-am făcut să pierzi un timp prețios cu mine. Inutil, dragul
meu, inutil! – spune, fumând calmă. N-am la mine nici un act. Și nici un
notar nu va perfecta vânzarea. Și-apoi, noi plecăm în Franța... Salut-o pe
mama ta. Știi doar că m-a răsplătit pentru medicamente – toate
bunătățile aduse de sărbători... Ce mai, o superbă gospodină
moldoveancă... Doar la bunica ce mai mâncam așa bunătăți... Turtele ei
cu julfă din Ajunul Crăciunului... Un deliciu, ca la bunica. Gustul
170
copilăriei nu se uită niciodată. Am să-i cer rețeta. Hai, fugi, că timpu-i

prețios...
- Uitați cartea mea de vizită – îi întinde tânărul. Veți fi bine venită
oricând. N-am prea avut timp să ne aranjăm, că abia am cumpărat vila
luna trecută... Și ce vilă!... Să veniți s-o vedeți. Mai vorbim! – conchide
tânărul, aplecându-se să-i sărute mâna așezată pe genunchi, apoi, retras
doi pași cu spatele, se întoarce militărește și pleacă grăbit spre centrul
orașului.
- Doamne! – își duce Tamara palma la frunte.
Caută în poșetă spray-ul pentru gură, îl folosește de mai multe ori
– nici ea nu-i sigură dacă doar împotriva mirosului de țigară sau a
gustului amar ce-l simte din nou, ca după întâlnirile cu colonelul – și
pleacă spre primăria municipiului.
Și-a recăpătat fermitatea din anii precedenți, când mergea undeva
ca din partea Comitetului Central. Intră în primărie pe ușa laterală,
pentru public, din curte, că așa a îndrumat-o paznicul. Mai departe, nu
trebuie să întrebe pe nimeni – știe cu precizie unde ar putea fi cabinetul
fostului prim-secretar municipal; o conduce holul îmbrăcat în lambriu
de nuc lăcuit perfect.
În antecameră – îngrămădeală; predomină mirosul greu de haine
vechi, stătute. Mai mult de 10 țigănci vorbesc continuu – revendică un
transport de ajutoare venit din Germania; se răstesc la cele două copile,
care nu mai apucă să spună ceva.
- Îmi dați voie? – o voce clară și fermă.
Țigăncile amuțesc, înghesuindu-se spre pereți, lăsând culoar unei
doamne pornite spre ieșire. Tamara dă piept cu ea chiar după primii doi
pași făcuți în antecameră. Îi înfruntă privirea. „Știu cine ești, frumoaso.
Cred că și tu intuiești cine sunt – doar că eu sunt de dinaintea ta, pot să
jur!” – pare că-i spune Tamara femeii care lasă impresia că nici nu a
observat-o și, derutată, Tamara face un pas în lateral, lipindu-se de
pieptul unei țigănci.
Doamna și-a îndreptat și mai mult spatele, scuturându-și părul
lung, frumos, castaniu, bogat, ca un cal de rasă coama în arenă și, cu
privirea înainte, iese pe ușă, rostind un bună ziua! sonor. În urma ei,
harmalaia continuă de unde a rămas.
- O clipă! – strigă una dintre cele două tinere, făcând un gest ferm
cu brațele, să rămână culoar în fața Tamarei, s-o poată întreba cu glas
domol: Dumneavoastră?
171
- Îl caut pe...
- Domnul președinte Vlădeanu e în Birou Executiv; așteptați, că
abia a început – aude Tamara vocea suavă a Petruței venind de undeva,
din capătul culoarului, de lângă ușa pe care scrie Președinte, de după
biroul de mahon, încărcat cu o mașină de scris elegantă, cu caractere
mari, cum erau cele din birourile Comitetului Central, la care
dactilografiază de zor o bătrână cu capul alb, grasă, că abia stă pe scaun,
indiferentă la zarva din jur; doar când și când, brațul ei drept izbucnește
spre tavan și pocnește sonor din degete, pentru ca imediat hărmălaia să
scadă. Vasile! – strigă la un moment dat, lovind cu putere palma stângă
de luciul biroului. Dacă am greșit vreo literă, vă mănânc! – amenință
spre grupul țigăncilor gălăgioase.
- Da, șefa, aici sunt – iese un tânăr pe ușa laterală, ce pare a fi a
unui oficiu.
- Credeam că te-ai înecat în ceașca de ceai – spune Petruța, atentă
la pagina pe care o citește.
- Era fierbinte – se scuză Vasile.
- De ce nu i-ai suflat în ceai? – aruncă bătrâna o clipă privirea
spre tânăra mai înaltă.
- Chiar așa! – confirmă vocea răgușită a lui Vasile, apoi,
zâmbindu-i tinerei, o întreabă: Când faci inaugurarea?
- Să se usuce și ultimul var – răspunde tânăra cu plăcere,
vânturându-și buclele blonde odată cu privirea ei verde aruncată în jur.
- Au scos mulți draci din pereți? – întreabă Petruța, ridicând o
clipă ochii din pagina dactilografiată.
- Nu știu, că eu am primit cheile după ce erau tencuiți pereții.
Acum văruiesc.
- Eu am primit apartamentul cu găuri în toate camerele și cu
prizele scoase; până și-n baie fusese ceva montat în perete, lângă
fereastră... – spune un bărbat mărunțel, așezat pe un scaun lângă biroul
dactilografei.
- Dacă n-aș fi ținut minte biroul în care m-au anchetat acum trei
ani, stăteau și-acum dracii prin pereți și prin prize, ascultând și
înregistrând, domn profesor... – spune Vasile încet celui de pe scaun. Al
naibii Ghiocel!, și se jura că a trecut prin sită tot fondul locativ – pare că
și-a recăpătat Vasile vocea. Ia, doamnelor de pe Coasta de Azur, ce-i
îmbulzeala asta aici?! – se întoarce el nervos către grupul de țigănci,
pornite să se ia la harță cu el. Stop! – ridică brațele. Ce vreți?
172
- Am văzut c-a venit alt camion cu ajutoare din Germania – face

un pas în față o țigancă mai corpolentă.
- Să aveți voi ce vinde în piață?! Vasile, dă-le afară! – hotărăște
Petruța, ridicându-se ageră de pe scaunul care scârțâie eliberat de
greutatea ei. Norocul vostru că n-am greșit vreo literă, că telefonam
sectoristului să vină cu două-trei ajutoare.
- Tocmai tu, Petruța, care ești de-a noastră... – vociferează o
țigancă bătrână.
- Oi fi, Anghelină; ce, am zis eu că nu-s țigancă, dar eu muncesc
de la 16 ani, nu ca voi. Gata, afară, că hotărârea domnului președinte e
clară: camionul nu se mai descarcă aici. Au fost deja anunțate toate
studentele și toți studenții care provin din casele de copii să vină urgent
de la Iași, să-și aleagă ce le trebuie. Ce rămâne – la casele de copii, la
azilul de bătrâni și la câteva parohii. Clar? Vasile! – strigă ea tânărului,
indicând apoi ușa: Afară! Rămâne doamna – o arată pe Tamara –, domn
profesor – face semn spre cel de pe scaun –, familia căreia i-a ars casa –
caută cu privirea pe un bărbat, soția lui și un copil, grămădiți într-un colț
–, albinuțele mele – se uită spre cele două tinere – și cam atât. Pleci și
tu, dacă nu mă scapi de ele! – îl amenință pe tânăr.
- Și cine-o să vă plimbe cu mașina? – îi surâde Vasile.
- Stai să ne anunțe cei de la Pitești, să te duci s-o aduci. Liniște, că
intru la domn președinte! – strigă Petruța și deschide ușa dublă,
capitonată, lăsând să răzbată rumoarea de dinăuntru odată cu fumul gros
de țigară. Albinuța! – se aude vocea ei prin ușa rămasă întredeschisă.
Tânăra zveltă se grăbește să intre, având grijă să tragă încet ușa
după ea.
Vasile a început deja să scoată de braț câte una pe femeile venite
după ajutoare. Apoi, înainte de-a le termina, fuge și deschide larg
fereastra care dă spre curtea interioară, bombănind ceva ce aduce a
ocară.
- Domnul președinte Vlădeanu voia să spun în Biroul Executiv
ce-am făcut cu C.A.P.-ul – se aude vocea Albinuței șoptind celeilalte
tinere, imediat ce a ieșit din cabinetul președintelui. I-am spus c-am luat
notificarea Direcției Agricole și l-am căutat la sediul F.S.N. pe
președintele C.A.P., l-am pus să semneze de primire și i-am dat-o.
Credea că-i intrarea în partid a domnului președinte – râde amuzată
tânăra, plină de importanța isprăvii sale.
- Și ce-a zis? – întreabă Vasile.
173
- Mi-a zis să-l caut mâine, la sediul C.A.P.-ului, dar apucase să

semneze în registrul de corespondență, ora unsprezece. A strigat după
mine, să iau înapoi notificarea.
- Și? – pare curios cel care stă pe scaun, cu piciorul drept întins în
lateral, din cauza ghipsului ce se ghicește până sus, spre șold.
- Și-am plecat – saltă Albinuța cu indiferență din umeri. L-am
auzit cum ne înjura, pe noi, cei de la C.P.U.N.
- „Las că ajung eu senator!...” – bombăne Vasile, în timp ce
împinge ultima țigancă afară, pe ușă: Hai-hai! Doar n-o să-mi pierd eu
serviciul că mai vrei tu țoale. Du-te mai bine și spală ce-ai primit, că ne-
ați sufocat.
- De unde știi cum mi-a strigat? – îl întreabă Albinuța.
- Îmi spune vărul meu, care-i tractorist la C.A.P. Ăsta o să ajungă
mare, că-i prost, fudul și încrezut. Și are bani, nu glumă! La Revoluție,
C.A.P.-ul nu încasase banii pe sfecla de zahăr, o sută douăzeci și trei de
vagoane. Au mai dispărut două silozuri de cartofi... Miliția Economică
și Procuratura mai caută... De patru luni caută... Săracii! Pe mine, pentru
o lipsă de 30 de litri de benzină, m-au bătut trei zile securiștii. Dar, de-al
dracului, n-am vrut să semnez să fiu de-al lor. Dacă Iliescu accepta
propunerea șefului să se facă stabilizare... Ăștia cu saltelele pline de
bani, ori cu conturi ascunse prin bănci străine... Cu unul de ăsta să-ți
inaugurezi garsoniera ta goală, abia văruită, Albinuță, c-ai să ajungi să
stai cu burta la soare pe Coasta de Azur cea adevărată, nu pe coasta
muntelui, populată cu astea care ne sufocă cerșind haine vechi.
- Vasile, te pârăsc domnului președinte că mă necăjești mereu.
- Iar eu am să te pârăsc doamnei Ana că-i faci șefului cafeaua
prea dulce și-o să dea în diabet.
- Măgarule! Domnul Președinte nici nu bea cafeaua făcută de
altcineva. Și-o face ca la uzină, singur, când roagă să nu fie deranjat 10-
15 minute. Cana de sticlă, fierbătorul și punga cu cafea le ține în seiful
fostului prim-secretar – se destăinuie cu dezinvoltură tânăra, afișând
cochetăria femeii care știe deja vreun secret al șefului.
- Apropo de seif: tot nu mi-ai spus ce era carnetul scos de acolo
de mânuța ta grațios de subțire, că brațul șefului risca să rămână blocat
după, dacă nu trăgeam eu și domn colonel de seif.
- Vasile... – se uită Albinuța dojenitor spre tânărul pus pe glume.
Știi că domnul președinte l-a pus în sac, a sigilat sacul și l-a trimis la
regiment...
174
- Lasă, Ipăteasco, tot aia-i de-acum. S-au mai găsit și-n alte
județe, s-a scris și-n ziare: era repertoarul primului secretar municipal cu
turnătorii membri de partid aprobați: surse și gazde. Dacă mă lăsai să-l
răsfoiesc, poate aflam și eu cine m-a dat în gât... ba aflai că și garsoniera
ta fusese gazdă...
- Și apartamentul meu – completează cel cu piciorul în ghips.
- Nu, domn profesor; al dumneavoastră era sediu sau centrală, că
prea a avut de toate. Cum îi cu piciorul, ați scăpat de cangrenă?
- Scăpat; domnul doctor Nagy să trăiască!
- Un ungur vi l-a rupt, un altul vi l-a salvat – râde Vasile.
- Ba mi l-am rupt singur când fugeam prin pădure...
- Parcă ziceai c-au venit trei, cu cuțitele și-ai sărit pe geamul de la
budă...
- Vasile, mai tacă-ți gura aia spurcată! – îl ceartă cealaltă tânără,
care a stat retrasă până acum. Tăticul știe mai bine ce și cum a fost. Vrei
un ceai, o cafea? – îl întreabă pe cel de pe scaun, care face semn
categoric că nu.
Ușa dublă, capitonată se deschide cu zgomot și iese bătrâna
secretară cu vraful de hârtii ținute sub brațul stâng:
- Vasile, uite cheia mașinii domnului doctor Tăbăcaru; duci la
uzină decizia pentru inginerul Moldovanu și pentru juristul Apetrei;
mâine să vină să-și ia în primire posturile.
- Nu l-au acceptat primar pe domnul Țepeș? – întreabă Albinuța.
- N-a acceptat dânsul; zice că rămâne să conducă Grupul de
Laboratoare Fitofarmaceutice. Are și niște invenții acolo... – spune
Petruța în timp ce ștampilează deciziile, apoi le trece Albinuței să le
noteze în registrul de ieșiri. Asta, a domnului Țepeș, rupe-o – i-o întinde
celeilalte copile, care face bucățele cele trei exemplare și le aruncă la
coșul de gunoi. Ia, Vasile, și fugi! – îi dă șoferului două decizii. Revii
urgent, că domnul președinte vrea să mergeți în munte, la fabrica de
ciment.
Imediat ce șoferul deschide ușa să plece, trei dintre țigăncile date
afară se strecoară în secretariat.
După un timp, ușa președintelui se deschide larg și încep să iasă
cei din Biroul Executiv. Al doilea este un colonel bătrân de Poliție. Se
oprește în fața celor trei țigănci, pe care le ia la rost:
- Ce-i cu voi aici? Gata, nu mai aveți de vânzare țigări bulgărești?
- Ne sufocă, domn’ colonel – se plânge Petruța.
175
- Ați auzit ce-a zis domn’ ministru de Finanțe – îl înfruntă cea mai
bătrână dintre țigănci –, că noi facem cărare economiei de piață...
- Da?! Să i-o spui și lui Vanghelie, că-l trimit imediat ce ajung la
sediu. Fir-ați ale dracului cu ministru vostru cu tot!... – bombăne
colonelul în timp ce iese.
- Cine-i Vanghelie, fă? – întreabă o țigancă.
- Șeful de la Judiciar; bate de rupe – șoptește o alta. Hai s-o
ștergem.
- Stai, fă, să iasă domnii... Poate ne mai dă șeful ceva.
Pe lângă Tamara trec două femei, urmate îndeaproape de doi
tineri, apoi un bărbat înalt, a cărui figură i se pare cunoscută, ba chiar
ușor enervantă; „șeful Trustului Local de Construcții; avea o echipă la
Reactorul 1 de la Cernavodă; m-am și certat cu el astă-vară”, își
amintește prompt Tamara, înainte ca bărbatul să facă un pas înapoi și
s-o salute:
- Sărut mâinile... doamnă! – accentuează el ironic cuvântul
doamnă, semn al vreunei dispute mai vechi, când Tamara nu suferea
acest cuvânt. Păcat că județul a renunțat la deschiderea șantierului de la
Doina... – își pleacă el capul în semn de salut și iese. Petruțo, – se
oprește o clipă în prag – amintește-i lui domn Mihai că vreau fier beton,
să termin blocurile de la gară.
- Da, dom’ inginer, da! – răspunde Petruța, preocupată să facă
ordine pe birou.
Mai trec spre ieșire doi bărbați în vârstă, încărcați cu dosare, apoi
un colonel în uniformă de gărzi patriotice, care se oprește în fața ușii pe
care scrie Vicepreședinte. În final, din cabinetul președintelui iese un
bărbat subțire, înalt, aproape chel, cu o privire ageră ce-i întregește
ținuta de om demn, mergând ușor aplecat de spate, să-l poată ține de
braț pe cel care iese ultimul: „Mihai!” – tresare Tamara, la vederea
bărbatului mergând încet, legănat, cu nasul congestionat de cât și l-a
tamponat cu batista, semn că-i răcit, dovadă și șuba de pe umerii lui, să-i
țină cald la spate.
- Să nu fii supărat pe mine că n-am acceptat, dar eu, acolo, am de
rezolvat... Într-o zonă cu atâtea plante, o floră spontană extrem de
diversă și de bogată, e păcat să nu punem la punct niște extracte...
- Lăsați, domnu’ Țepeș, mă descurc și cu domnul Moldovanu, a
ținut în mână un sector atât de greu...
- Și-apoi, de ce să nu fiu cinstit? N-ar fi sunat bine: primar, un
176
fost membru C.C. Îți trimit pe cineva cu niște ceaiuri și un unguent

mentolat.
- Trimiteți o laborantă frumoasă, cu un flacon de frecții, domn
director – intervine șoferul.
- Vasile, Vasile, tot hâtru ai rămas.
- Păi nu tot dumneavoastră i-ați dat și pe cea mai frumoasă voce
din telefonia română?! – fac brațele șoferului un gest de preamărire.
- Te-ai întors, urecheatule?! – se înfurie Petruța.
- Uitasem... – arată Vasile cheia mașinii luată de el printr-o
smucitură de pe colțul pervazului, unde o pusese. Șefu’, vin cât pot de
repede, să mergem la ciment – spune, ieșind în fugă.
Tamara îl vede pe Țepeș cum strânge mâna lui Mihai și iese în
grabă; toată întâmplarea din cabinetul Suzanei Gâdea, veche de cinci
ani, îi inundă mintea într-o clipă, dându-i impresia că se va prăbuși dacă
nu se reazemă cu spatele de peretele rece, bucuroasă că-n fața ei stau
cele trei țigănci. „Și dacă Mihai știe cine am fost?!”
- Dom’ colonel, – îl aude pe Mihai adresându-se vicepreședintelui
– îl sunați dumneavoastră pe ministrul Industriilor? Ba nu, las’ că-l sun
eu, că știu ce să-i cer. Doamna Petruța, cât vrea domnul inginer
Hotinceanu?
- Trei sute de tone, de la Galați, fier beton de 10, 12 și 14, în părți
egale – răspunde bătrâna fără să-și întrerupă activitatea. V-a căutat
doamna Ana.
- Și?
- A zis să vă iau eu salariul și să mă duc la nea Gogu, să plătesc în
avans un covor de Cisnădie de doi pe trei – face un pas mai în față
Albinuța, parcă să-și etaleze frumusețea feciorelnică.
- Ba mergi iute la poștă și pui lui Adrian o mie opt sute, că a găsit
un curs de Chirurgie Estetică adus din Anglia, apoi, restul îl duci la
liceu, Cristinei mele, să meargă să-și plătească meditațiile la Română și
Istorie – hotărăște Mihai, săltând șuba pe umeri, să-i stea mai bine.
- Of, și nepoată-mea tot Dreptul visează; avocată, că-i merge gura
mai ceva ca degetele mele pe clapele mașinii de scris – oftează bătrâna
Petruța.
- Și covorul de Cisnădie?! – pare să se mire colonelul. Poate
mănânci rece deseară, domn Mihai – îi aruncă el un zâmbet complice.
- Rece mănânc oricum, că dorm toți ai mei când ajung. Domn
colonel, ia-ți pastilele repede și vino la audiență. Doamna Petruța, domn
177
profesor rămâne la urmă. L-am chemat pe inspectorul de Limba

Română, să ne sfătuim, să vedem ce catedră primiți. Gata, puteți merge?
– se adresează celui cu piciorul în ghips.
- Pot, domnule președinte. Cu cârje, dar pot.
- Ei, dacă tot a făcut minuni amicul meu Ervin Nagy, poate-i
învățați pe elevi câteva cuvinte ungurești, măcar să ceară apă și pâine,
când trec spre Vest. Altceva? – își rotește Mihai privirea peste cei
prezenți.
„Nu m-a recunoscut! – se bucură Tamara. Îi curg și ochii, nu
numai nasul, de răceală.”
- Veniți la 6? – întreabă Albinuța prompt, parcă să nu-l scape
înapoi, în cabinet.
- Și chiar nu semnați adeziunea, că-i a treia care stă pe biroul
meu? – intervine Petruța, fluturând o hârtie.
- Domnul președinte intră într-un partid doar la zile mari; de
Sânziene, spre exemplu – spune cu subînțeles Albinuța.
- Ce-i, copile, ce vrei să spui?! – o privește surprins Mihai, în
timp ce-și îmbracă pe mâneci șuba.
- La 6 avem ședință de înființare a asociației revoluționarilor.
Trebuie să semnați ca membru fondator.
- Nu cred că mă întorc de la fabrica de ciment. Semnezi tu și
pentru mine.
- Eu?! – se alintă tânăra. Cu ce drept?
- Păi nu ești tu Ipăteasca revoluționarilor din oraș?! Toată
dimineața de 22 s-a auzit doar gurița ta pe străzi, adunând lumea. Mereu
m-am întrebat de unde atâta curaj pe tine.
- Mă săturasem să învăț până spre miezul nopții, să și cos la
mașina mătușii o oră-două ce mai avea ea de terminat, dormeam o oră-
două, apoi, în frig, la coadă, la alimentara din colț, să prind un chil de
lapte pentru frații mai mici.
Tamara îl vede pe Mihai cum își tamponează cu batista nasul
iritat de răceală și cum clipește de câteva ori, s-o vadă mai bine pe
tânăra din fața sa, care pare să-l ispitească diabolic cu pieptul ei mic,
abia ghicit sub bluza din mohair crem, asortată cu părul ei blond și cu
talia subțire, strânsă în fusta plisată mărunt, jucându-și pliurile pe
coapsele rotunde în timp ce pășește.
- Mda... – aude Tamara vocea lui Mihai, „mai răgușită, dar cu
același timbru ca al lui Constantin al meu” – acum, după alegerile din 20
178
mai, pe lângă lapte, o să curgă în România și miere, dac-or să ne

conducă emanații din Cartierul Primăverii...
- Păi nu la Cartierul Primăverii visa și Costin al dumneavoastră? –
îl înfruntă Albinuța. De ce s-a făcut membru de partid într-o joi, pe 24
iunie 1971, de Sânziene?!
- Ia stai! – devine contrariat Mihai. De unde știi?!
- Din roman. Mi-a plăcut teribil jocul lui Costin cu nervii
activistului bătrân, stalinist, venit de la județ; comic de situație, dom’
profesor, nu? – se adresează celui cu piciorul în ghips. Costin elogiază
„ziua măreață de astăzi, cu tot cortegiul ei de binefaceri pentru poporul
român”; activistul face spume, acuzându-l de obscurantism, crezând că-i
vorba de ritualurile de Sânziene, pentru ca personajul dumneavoastră –
se adresează iar lui Mihai –, acel Costin care vă seamănă și nu prea,
poate mai mult cu cel care veți fi fost la 25 de ani, să elogieze „măreața
zi de azi, când se întoarce conducerea noastră superioară de partid și de
stat din țările frățești din Răsărit: China, Coreea de Nord, Vietnam și
Mongolia”. Vă mai amintiți cum încheia expunerea Costin, făcându-l pe
bătrânul politruc să fie de acord cu primirea lui în rândul membrilor
P.C.R. ai organizației de bază a secției din uzina unde lucra? „Într-
adevăr, astăzi îl putem cita cu mândrie pe marele Sadoveanu: Lumina
vine de la Răsărit”, pentru ca apoi, pe măsură ce acel domn din Direcția
Teatrelor vă anunță că sunteți scos, rând pe rând, din repertoriul celor
cinci teatre mari ale țării, să vorbiți, voalat, e drept, de întunericul adus
din Răsărit de celebrele Teze din iulie, 1971... – prostituarea Culturii, o
numiți dumneavoastră...
În tăcerea ca dintr-o sală de spectacol, în care tânăra strălucind în
lumina după-amiezii senine intrând pe fereastra deschisă, mândră și
impunătoare ca o mare actriță pe scenă, la finalul unui recital, Mihai
pare să fi alungat în mod miraculos răceala din el, măsurând-o pe copila
din fața sa cu privirea lui vie, arzând cu flăcările albastre ale ochilor
limpezi deja, parcă nici n-ar fi lăcrimat de răceală, și cu colțul stâng al
gurii încrețit ușor într-un zâmbet pe care Tamara l-a visat adesea. Vocea
lui se aude domoală, ca în nopțile din garsoniera 93:
- Copile, tu ai pile la tipografia din Bacău și-ai primit șpalturi din
ceea ce tipografii au cules la romanul meu Drumul spre Cartierul
Primăverii.
- Ba l-am citit tot, domn președinte, când stăteam în gazdă la tanti
Eleonora, dactilografa, se chema Fețele iubirii. Abia așteptam să plece
179
mătușa mea dimineața la serviciu, să-i descui cu o clamă sertarul mesei

pe care ținea mașina de scris și să scot manuscrisul, că tot ce bătea seara
la mașină lua la serviciu a două zi, să corecteze, apoi să vă lase să
verificați când venea spre casă. Cred că toate scenele alea... – râde fata
ușor – le-ați lăsat așa cum erau scrise atunci, ca o pictură pe apă, cu
contururi abia ghicite, incitante prin ceea ce-ți sugerau, că acum, când
tușele scrisului tind mai mult spre pamflet... Ce mai știți de film?
Ușa laterală se deschide și iese vicepreședintele, cu ținuta lui
dreaptă, de colonel la Gărzile Patriotice:
- Gata, domn Mihai, putem începe. Scuzați întârzierea, dar l-am
sunat eu pe ministrul Industriilor, ca din partea dumneavoastră – îi
spune lui Mihai. Mi-am amintit că-l știu; când am dus convoiul de
mașini la Canal, am stat trei zile cu el în baracă. Să intrăm...
- Albinuțo, te rog, pune apă la fiert, să beau un ceai înainte de-a
pleca la ciment – o roagă Mihai pe fata care mai stă încă mândră în fața
lui.
- Nu mi-ați răspuns ce mai știți de film... – insistă fata.
- Stă încuiat la Buftea.
- Cum așa? E interzis și acum?! – se oprește colonelul o clipă.
- E sub sechestru din ’87, altfel, îl distrugeau. Trebuie să vină
regizorul din Franța, probabil când se termină anul universitar, că predă
la Sorbona, și să facă un nou proces, să ridice sechestrul... Poftiți
dumneavoastră, cu incendiul – face Mihai un semn familiei. Albinuțo,
ceva dulce prințesei ăsteia mici – arată spre fetița familiei.
- Da, domn președinte, îi mai fac o ciocolată caldă. Mai vrei și
niște biscuiți? – o întreabă pe fetiță, care se oprește și aprobă îndelung,
apoi intră repejor pe ușa dublă, în urma tatălui său.
- Doamna Petruța, – zărește Tamara pe Mihai reîntors în
deschizătura ușii duble, capitonate, să se adreseze secretarei – când vine
domnul Dirk Hartig să-i semnați actele de predare a ajutoarelor
descărcate la casa de copii, la spital și la parohii, nu-i dați și scrisoarea
de mulțumire pentru comunitatea orașului Engen și nici scrisoarea către
fabrica de medicamente Ratiopharm. I le vom înmâna mâine, în cadrul
festivității de acordare a titlului de Primul Cetățean de Onoare al
municipiului nostru.
Ușa dublă se închide la loc, nu înainte ca privirea lui Mihai să
treacă asemeni unei raze laser albastre, ca în filmele S.F., peste toți cei
din secretariat.
180
„Cum de nu m-a observat?! – o taie un junghi în dreptul inimii pe

Tamara, pentru ca imediat, într-o izbucnire de ură dublată de gelozie,
să-și spună: Oare nu cumva, pe acest Mihai Vlădeanu epuizat și la
propriu și la figurat de doamna aceea frumoasă și mândră, care, uitând
de meditațiile fiicei pentru admiterea la Drept și de banii pentru fiul
student la Medicină, vrea avans pentru un covor de Cisnădie, nu-l mai
interesează femeile?! Rodul unei aventuri estivale de două-trei zile, din
urmă cu două decenii – nici atât! La ce bun visul meu pueril de-a i-l
oferi pe Constantin al meu, și numai al meu?!” – își hotărăște ferm și dă
semne că vrea să se întoarcă spre ieșire, tocmai când Petruța, ageră ca și
mai înainte, s-a ridicat de pe scaun și, făcând semn celor trei țigănci să
se dea mai spre perete, pregătită să noteze în registrul de audiențe, o
întreabă:
- Dumneavoastră? Cu ce problemă?
- Noi am venit înaintea ei – sare ca arsă o țigancă.
- Puteți tăcea o clipă? – întreabă Petruța, restabilind liniștea în
secretariat.
- Eu – începe Tamara cu calm, pe jumătate întoarsă către ieșire –
am venit pentru o problemă la C.P.U.N.-ul județean. Am greșit venind
aici... Credeam... M-am lămurit că aici este la municipiu. Mă iertați! –
își înclină privirea și iese, înainte de-a se mai oferi Petruța s-o ajute în
vreun fel.
Merge spre hotel cu pasul ferm, ca o persoană care răsuflă ușurată
de povara de pe suflet, pentru că și-a rezolvat cu succes problema. Simte
că aici s-a încheiat totul; „nici măcar n-am răsfoit ziarele să aflu ce a
spus Mihai atunci, în Parlament, când l-au etichetat Robespierre...”
Alungă din amintirea sa fața congestionată de răceală
recăpătându-și miraculos sănătatea; ochii cu limpezimea lor și buzele
înflorind surâsul când tânăra aceea atât de provocatoare, ca un măr în
pârg ce te îmbie să-l iei și să-l guști cu nesaț, îi dovedise lui Mihai
interesul ei pentru ceea ce, în fapt, e esența vieții unui scriitor – opera.
„Și eu?! – se cutremură Tamara, oprindu-se speriată în mijlocul
aleii. Cu Mihai, n-am depășit niciodată momentul prim din apa mării,
să-l am, să-mi potolesc foamea – tot o strachină de mâncare, dar una de
lux, gustoasă –, să-mi dea bucuria trupului în limitele primordiale,
organice. În esență, am fost maimuța care a crezut că perla din palma sa
e bună doar de mâncat.”
Grăbește pasul, speriată de gândul că Mihai, zărind-o și
181
înțelegând cine ar fi putut fi, ar fi renunțat la audiențe și a ieșit s-o caute.

Tremură când ajunge în holul hotelului; nici măcar nu răspunde
recepționerei – nici n-a înțeles prea bine ce i-a spus. Urcă în cameră și
adună în grabă întreg bagajul. Când vrea să aducă geamantanul mare și
greu de pe balcon, rămâne ca hipnotizată, privind în jos – „șapte etaje
nu-i mult, dar destul, să scap în câteva secunde; aș scăpa aici, în orașul
condus de el și, într-un fel, moartea mea ar răzbuna, măcar parțial, răul
ce i l-am făcut...”
- Nu pot, nu pot! – strigă, trăgând cu greu geamantanul în
interiorul camerei.
„Constantin! Constantin ar fi distrus... n-ar înțelege...” – își zice și
se grăbește spre lift, uitând să mai încuie ușa camerei.
Lasă din mers cheia la recepție și, ajutată de portar la semnul
discret al recepționerei, încarcă totul în portbagaj, apoi, încă tremurând,
își reia locul pe bancheta din spate, prefăcându-se că doarme.
- Bunico, poate, totuși, îmi spui ce s-a întâmplat – deschide
nepotul discuția când mașina gonește spre Iași. Ce sau cine te-a supărat?
- Timpul, dragul meu. Mai precis, timpurile – îi răspunde,
impunându-și să-și păstreze calmul. Sperasem ceva la venirea încoace...
A doua centrală atomică a țării trebuia începută aici, într-o localitate
numită Doina; amplasată într-o vale, protejată de dealurile din jur,
subsolul rezistent și apă de răcire la discreție, prin devierea Bistriței. S-a
renunțat.
O tăcere grea, apăsătoare, s-a lăsat în mașină. Din somnolența sa
de om indiferent la tot ce-i în jur, Tamara este smulsă iarăși de
întrebarea nepotului, o voce de copil curios:
- Îmi arăți iazul?
- Ce iaz?! – tresare Tamara.
- Cândva, mi-ai vorbit de un iaz, de niște fete... de un strămoș...
- Povești! – pune Tamara punct, cufundându-se din nou în
somnolența sa, atât de benefică indiferenței.
- Bunico, – o trezește după un ceas vocea nepotului plină de
bucuria mărturisirii – tu crezi în...? Cum oare să le spun?! – râde el. Să
vezi ce-am pățit: mă plimbam prin centrul vechi; tu erai în parc, te-am
zărit stând de vorbă cu Ghiocel. N-am venit să-l salut, că nu-l suport; nu
știu de ce – nu-l suport! La un moment dat, m-am trezit față-n față cu un
domn de vreo 45 de ani. Am trecut unul pe lângă altul, dar sunt sigur că
fiecare a avut un déjà vu, dovadă că am întors amândoi capul, să ne
182
privim. S-a oprit la ușa centrală a primăriei, a bătut ușor cu degetul în

vitraliu și i s-a deschis imediat, ca și cum ar fi fost așteptat. Nu cred să-l
mai fi văzut vreodată. N-am înțeles ce-a fost. Oare să ne fi impresionat
faptul că, în după-amiaza asta cu soare de mai, umblam amândoi
îmbrăcați în șube identice? A lui părea mai veche, pătată în câteva
locuri, ba chiar arsă la poale, cum e halatul meu de laborator, ciuruit
anul trecut la laboratorul de Chimie... Tu ce zici, ce crezi?
Retrasă total în cochilia sa, indiferentă, simțindu-se deja bătrână,
urâtă și obosită, îngrețoșată de fantezia avută cu liftul oprit între etaje de
un tânăr plin de viață, jucăuș, ce mai exista doar în închipuirea sa – „o fi
bolnavă închipuirea mea?!, dar boală se cheamă nevoia obsesivă de-a
mă refugia în iubire?!” –, impunându-și să rămână total nepăsătoare la
orice pe viitor, „să-l pot salva pe Constantin al meu, iar eu să nu
înnebunesc”, Tamara pune un punct apăsat cu vocea ei pierdută, ca
venind din altă lume, de la cineva cufundat în somn adânc:
- Povești, dragul meu, povești!
„Viața însăși e-o poveste tristă, când te întorci în tărâmul părăsit
cândva, deschizi cufărul tinereții, din care riști să-ți vezi doar moartea
ieșind...” – și adoarme întinsă indecent, ca un om beat, pe bancheta din
spate.
Capitolul 42
- Cum a fost? – întreabă Tamara, sărind în picioare să-și

întâmpine nepotul intrat deja în cameră.
- Bine. Bine și nu prea – oftează Constantin, aruncându-se
îmbrăcat pe patul liber, de lângă geam. Ar fi trebuit să luăm o cameră
mai sus, la alt etaj, să vedem Iașul de la înălțime. Mă duc să mă plimb –
hotărăște prompt, ridicându-se.
- Ce-a zis profesorul?
- Aaa... Părea obosit... poate dezamăgit... Oricum, a insistat să
mai bem mâine o cafea, să-l cunosc pe unul dintre colaboratorii săi. Azi
a fost o zi tristă; cred că l-a impresionat moartea Ilenei; a cunoscut-o și
el când Ileana venea să mă ia de la cursuri. Gata, am plecat. Inutil să te
întreb dacă vrei să mă însoțești la Mitropolie.
183
- Sigur că e inutil – îi întoarce Tamara vorba. De ce crezi că te

aștept îmbrăcată?
Își zâmbesc. Tamara stăpânește cu greu bucuria ce simte că o
inundă. Afară, pe stradă, se lasă cu plăcere luată de braț de nepotul său,
care, numai după câțiva pași, trece în dreapta sa și-și îndoaie puțin brațul
stâng, să-și poată sprijini ea palma, într-un mers elegant, născând în
sufletul ei fiori ce și-i reprimă cu greu, de teamă să nu mai alunece în
trecut, când alt tânăr... – și oftează, să alunge orice gând.
Abia la Mitropolie regăsește seninul de care avea nevoie – o
liniște deplină; „oare de ce nu m-oi refugia și eu, măcar o zi pe
săptămână, în liniștea unei bisericuțe?!, că avem atâtea în București...”
Inspiră adânc mireasma de tămâie și-și lasă auzul mângâiat de litania
unui preot bătrân, care îi amintește brusc de plânsul unui călugăr stând
aruncat de mai bine de o oră în fața macaralei cu bilă, până a ajuns ea și
a făcut semnul ferm unor securiști în civil să-l ia pe sus și să-l arunce
departe, lângă gard, indiferentă la șoapta unui colonel aplecat spre
urechea ei din mers: „Vă blestemă să muriți sub dărâmături. Ce să fac cu
el, tovarășă arhitectă?”, dar ea era mai preocupată de bila balansată,
așteptând să apară gaura în zid, înaintea sosirii mașinilor cu conducerea
superioară. Oftează prelung, neștiind ce să facă. Află cu greu, de la o
bătrână care stă alături de ea și bate mătănii mereu, că sicriul la care s-a
dus Constantin să se închine este al Sfintei Parascheva.
- Ocrotitoarea Moldovei. Nici atât nu știi? Te văd doamnă bine.
Ce-ai fost înainte? Secretară de partid?, că numai astea... Mergi colo,
unde se vând lumânări și ia o broșură...
De rușine, se duce și cumpără câteva broșuri și pliante, pe care le
aruncă la coșul de gunoi când, luată de braț de Constantin, iese din
curtea Mitropoliei.
- Bunico, de ce le arunci?
- Le-ai cumpărat și tu...
- Ba pe astea nu, că am fost atent ce-ai cumpărat – spune
Constantin în timp ce recuperează publicațiile. Hai în dreapta, la Trei
Ierarhi.
- Du-te singur. Merg la hotel – o indigestie...
- Vrei să te însoțesc la o farmacie? La spital?
- Dragul bunicii!... – îi aruncă Tamara o privire plină de căldură
maternă. Plimbă-te cât vrei, pe unde vrei...
În drumul ei spre hotel, vede în stânga un bloc înalt, masiv, cu o
184
esplanadă în față încă neterminată – după luminatoare, înțelege că este

un sit istoric ce se vrea protejat, dar totul pare lăsat în paragină, inclusiv
blocul, neterminat, semn că șantierul a plecat în grabă. Deschide poșeta
să caute stiloul și agenda de teren, să noteze, să reclame la întoarcerea în
București. Renunță și surâde îndelung, amar – s-a spus și la radio că
șantierele au rămas în paragină; abia dacă se mai găsesc paznici, să nu
se distrugă totul. Muncitorii au plecat la țară, să-și primească înapoi
pământul luat de colectivizare; la televizor se vorbește tot mai des, ba
chiar se promite că se va da o lege de punere în posesie, dar foștii țărani,
adesea urmașii lor, vor să fie siguri că nu ocupă alții, abuziv, fostele lor
proprietăți – „bieții noștri țărani prostiți de hărmălaia postrevoluționară!,
gândește Tamara într-o clipă de luciditate născută din amintirea că și ea,
tot din pământ se trage, un pământ vast, vândut bucată cu bucată de
bunica sa, să-i plătească șederea în Paris. Eu ce-am căutat acolo?! Abia
la jumătate de secol distanță, las lauda faptelor mele Istoriei; mă roade
gândul că, la primul ofițer neamț ucis de mine, au fost executați câțiva
nevinovați; după clădirea aceea aruncată în aer – cu tot cu cel a cărui
sămânță rodea în mine fără să știu –, câți or fi fost executați?!... Așa-i și
acum, după această revoluție fără Robespierre – un popor în
degringoladă; țăranii prostiți de emanații din Cartierul Primăverii că li se
va da pământul înapoi, dar ei, bieți țărani prostiți, unii îmbătrâniți prin
barăci de șantier ori prin garsoniere de confort 5, speră în subconștientul
lor că, odată cu bucata de pământ luată la colectivizare, vor căpăta și
tinerețea de atunci – alt cufăr pe care îl vor deschide, ca să iasă Moartea,
să le dea o palmă...”
Merge mândră prin Piața Unirii, pe lângă monumentul impunător
al lui Cuza, amintindu-și cum ea, îmbrăcată la deux pièces și cu coc, în
asentimentul tovarășei, stătea mândră alături de cele două ministre „cu
cur mare și cu coc” – surâde amar, pierzându-și mândria dintr-o dată,
pentru că-și amintește cum era aplaudată de mulțimea adunată, în timp
ce în spitalul alăturat, țăranca ce-o primise în casa ei cu atâta căldură în
copilărie, dar și la maturitate, se stingea „tratată” doar de femeia de
serviciu.
La barul din holul hotelului, înainte de a ajunge în fața lifturilor,
Tamara încetinește pasul, aruncând pe furiș privirea spre raftul cu
sticlele cu băuturi fine. În fața liftului, simte că nu mai poate rezista.
Lasă doi bătrâni să urce înaintea ei.
- Nu, nu urc – răspunde gestului politicos al celor doi.
185
„Ba trebuia să urc; puteam intra în vorbă cu ei; par veniți în

excursie – aș fi avut cu cine schimba o vorbă.”
Durerea de cap i s-a accentuat. A început în Mitropolie, după
reproșul bătrânei; vorbele acesteia au lovit-o în tâmplă, ca o bilă de oțel
balansată îndelung cu brațul macaralei. „Sus, ar putea să mă apuce
nebunia din nou, să ies pe balcon, chit că-i doar la etajul 3...”
- Unul dublu – face semn barmanului, apoi caută cu privirea un
loc liber.
Soarbe paharul cu sete și rămâne privind îndelung afișul vechi al
oficiului județean de turism, rămas de ani buni pe perete. Surâde.
Privește afișul și surâde. Numără etajele hotelului din poză. „Am stat la
etajul 5, cu vederea spre mare. Cât aveam atunci? Era înainte sau după...
el? Înainte, că Pușa abia începuse turneele prin lume. Stăteam singură în
cameră – tovarășii se cazaseră la alte etaje. Din precauție. Veneau pe
rând... La întoarcere, ginerele m-a chemat de urgență la el; m-a pocnit
de cum am intrat în dormitor – n-am putut reacționa, că ar fi încasat-o
zdravăn; de mult îmi propusesem să-l strâng de beregată, cum fusesem
instruită în Paris. Continua să mă lovească, ordonându-mi să-i răspund:
«Cu care dintre ei, cu care?» Tocmai reușisem să mă șterg de sânge și
mă pregăteam să-i strig cu ură, să-mi răzbun durerea: «Cu toți, boul
dracului, cu toți; pe rând, deși mi-ar fi plăcut deodată, să-i pot avea mai
bine la mână, să facă ce vreau eu, că tu cum crezi c-ai avansat?!», dar
tocmai începuse telefonul să sune; era Pușa, telefona de la Roma:
«Dragul meu, ce știi de mama, s-a întors de la Soci, de la întrunirea
C.A.E.R.1? La ea sună telefonul în gol.» «Da, am văzut-o ieșind mai
înainte din vilă; cred că s-a dus la alimentara.»”
- Frumoasă poză, nu? Hotelul Inturist din Soci, splendid! Pot lua
loc? Petru e numele meu. Prietenii îmi spun Petruș.
Lângă ea s-a așezat deja un tânăr – poate jura că-i student.
- La ce ești?
- La Agronomie, anul patru. Vă mai pot oferi un pahar?
- Par așa însetată? – simte Tamara plăcerea unui dialog, ca pe
vremuri.
- Doar visătoare. Anul trecut am fost și eu la Soci. Vara aceasta,
c-am scăpat de tiran și ni se dau pașapoartele, doar că trebuie să stăm ca
oile la porțile ambasadelor, vreau să văd Italia. Ați văzut-o?
1
) Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, organizație a statelor comuniste.
186
- Tu ce crezi?
- Cred c-ar mai merge un pahar – spune tânărul și imediat face
semnul specific barmanului.
„Nu, nu!” – flutură Tamara mâna spre barman în semn de refuz
ferm.
- N-ai ce face cu banii? – îl fixează cu privirea pe tânăr.
- Ba da – îi răspunde tânărul, zâmbindu-i cu seninătate în timp ce
palma lui dreaptă împinge ușor spre ea bancnota de 20 de dolari.
În semiobscuritatea din bar, Tamara îl privește deschis, fără să se
trădeze în vreun fel.
- Vă comandați singură – îi ține piept tânărul, fără să dea semne
că se intimidează.
„Ba chiar ești plăcut” – îi admiră Tamara privirea senină și
trăsăturile fine, de tânăr sub 25 de ani.
Simte nevoia jocului. „O fi mult, o fi puțin pentru un student
român 20 de dolari?” Trage ușor bancnota cu vârful unui deget, până o
acoperă cu palma. Zâmbetul tânărului naște fiori în trupul ei – se simte
din nou tânără, fără griji, ca pe vremuri, la început, în Paris, a doua zi
după lift – apogeul unei fericiri inconștiente. Continuă să stea cu ochii
fixați în ai tânărului, lăsându-și doar degetele să i se miște, îndoind
bancnota fără să facă vreun zgomot. „Dacă tot a fost revoluție, măcar să
mă bucur și eu de libertate, de libertatea jocului, de ofranda ce mi-o iau
vieții” – își zice, observându-l cu drag pe tânărul din fața sa cum se
umple de fericirea jocului în doi început deja.
- Și ce ai de gând după ce termini?
- Speram să iau locul tatei la C.A.P., dar... la colectiv, țăranii au
intrat deja cu plugurile în tarla, împărțind-o. Mai rău e c-au intrat și-n
livada și via gostatului... Chiar nu mai vreți un pahar? Eu... aș... – se
împiedică la vorbă tânărul, privind contrariat cum degetele femeii au
rotit bancnota, până au făcut-o subțire, ca o țigară de foi, pe care și-o
duce la gură.
- Dă-mi un foc.
- Poftim?! – se sperie tânărul.
- Lasă, am eu – zice Tamara și-și scoate imediat bricheta aurită
din poșetă, tacticos aprinde bancnota ca pe o țigară ordinară, din care
trage două fumuri, apoi o stinge în scrumiera de pe masă. La ce cameră
stai? – îl întreabă, ridicându-se deja de pe scaun.
- La blocul de alături, cu chirie – răspunde tânărul, grăbindu-se să
187
țină pasul cu ea. Dar... știți... – spune când trec umăr la umăr, ca doi soți
grăbiți, printr-un gang – stau cu doi colegi, arabi, cei cu care vreau să
plec... O fermă de legume în deșert, pe malul oceanului... desalinizăm
apa cu panouri solare...
- Interesant! – îl aprobă Tamara. Știu metoda; au brevetat-o cei de
aici, de la Agronomie; trebuia să se aplice și la noi, dar nu din lipsă de
apă. Ce-i?! – se miră, văzându-l pe tânăr că a încetinit pasul.
- Poate... poate c-ar fi bine să urc eu întâi, să-i rog să plece la
film...
- De ce?!
- Cum de ce?! – tremură glasul tânărului, care a roșit tot, și-i
ocolește cu insistență privirea. Locuiesc împreună cu...
- Știu. Mi-ai spus. La ce etaj?
- La doi, ușa din față...
De mult, tare de demult, Tamara nu s-a mai simțit atât de sigură
pe sine – de puternică! „Fac ce vreau cu mine! Și vreau să fac ce-mi
doresc de atâta timp... – mă obsedează! Mi s-a acrit de strachina mea cu
fasole fierte, fără nici un gust – bine că s-a dus pe Apa Sâmbetei! Dacă
l-aș fi ucis eu, aș fi stat azi cu mai multă mândrie în biserică; să ucizi un
criminal în serie – iar Armoniu poate fi acuzat de genocid –, nu-i un
păcat; m-aș fi creștinat apoi și m-aș fi spovedit unui preot bătrân, cu har
și aș fi îndeplinit penitența dată, dar așa...”
Așteaptă până ce tânărul descuie ușa, intră, îl aude cum șoptește
ceva cuiva din interior, apoi îi iese înainte, poftind-o ceremonios.
„Am venit să uit. Să uit de subsol, de Armoniu, de... de tot!” – își
impune Tamara, pășind cu dezinvoltură în interiorul apartamentului.
După tânărul care a însoțit-o, pe holul lung ce mărginește
bucătăria și cele trei camere tip vagon – „construcție din anii ’60”, își
zice Tamara –, stau în poziție de drepți încă doi tineri înalți, chipeși,
vizibil stânjeniți, cu nas coroiat și tenul măsliniu, semn că-s arabi,
îmbrăcați în haine lejere, de interior – „probabil învățau”, constată cu
plăcere Tamara când zărește într-o cameră masa încărcată cu cursuri și
patul ocupat de câteva tratate cartonate, cu plante sau pomi pe copertă.
„Noi l-am trimis să aducă două-trei fetițe, și el vine cu o babă” – aude
Tamara șoapta unui arab adresată celuilalt în engleză.
Nu zice nimic – doar se rotește prin camera în care a fost invitată
să intre. Pășește încet, admirând servanta cu câteva sticle de băutură pe
ea, pahare de cristal, sticle de pepsi, cești de cafea așteptându-și rândul,
188
farfurii cu gustări acoperite cu șervețele de hârtie. Când ajunge la pat –

un studio de pe vremuri, cu ladă pentru lenjerie la cap și la perete –, se
apleacă, ridică un colț al cuverturii, dă din cap în semn de apreciere a
lenjeriei curate, călcate recent și, cumpănind un timp, anume să pună la
încercare așteptarea tinerilor – „ca puii aceia de lup de la televizor, încă
nehotărâți să atace căprioara doborâtă, dar încă vie” –, trage prelung aer
în piept, caută în poșetă în buzunarul pe care îl poate deschide doar ea,
scoate o bancnotă de 100 de dolari și o pune pe servantă, adresându-se
în engleză celor doi arabi:
- Când se înserează, mergeți în boscheții de pe malul râului
Bahlui, poate puteți pescui două-trei fetițe.
Trece cu calm prin fața studentului român, care nu pare să fi
înțeles engleza și stă speriat de ceea ce se întâmplă.
Calmă, păstrându-și ținuta mândră, Tamara descuie ușa, părăsind
apartamentul cu aerul că ar fi ieșit din propria-i locuință.
La barul din holul hotelului se oprește, comandă încă un pahar, îl
bea din picioare, cu sete, apoi urcă în cameră. A lăsat ușa descuiată, să
poată intra Constantin când s-o întoarce – încă mai are încredere în
siguranța asigurată până la Revoluție de Miliție. Poate și de Securitate,
că Armoniu i se plângea mereu că erau solicitați să ajute la prinderea
vreunui infractor, „când rolul nostru este net superior milițienilor, chiar
și procurorilor, care trebuie să asculte ordinele noastre”. „Știu,
dizidenții... – i-a întors vorba Tamara, exasperată de îngâmfarea
colonelului. Dar, copoiul meu drag, nici un dizident n-a spart locuințe,
n-a violat fete prin boscheți, n-a agresat femei prin cimitire ori n-a
atentat la poșeta vreunei doamne, pe când infractorii...” – și s-au
contrazis până au plecat acasă.
Dă ochii cu Constantin abia a doua zi dimineață, când sună ceasul
deșteptător.
- Săru’ mâna, bunico! Aseară dormeai tun; te-aș fi invitat la
restaurant, că eram rupt de foame. M-am dus singur.
- Bune-ai făcut!
- Eu nu pot spune la fel – pare s-o certe nepotul. Mirosea a alcool
în cameră!... Cum așa?!
- Așa bine, scumpule. Să-mi treacă indigestia.
- Păcat că n-ai mers! Trei Ierarhi poate rivaliza cu... Dar ce-ți
spun eu ție?! Apoi am luat un taxi și m-am dus sus pe deal, la
Mănăstirea Cetățuia. Am plătit o pomenire pentru Ileana, Cezarion și
189
copil. Plătisem și la Mitropolie. Trebuia să mai plătesc la una. M-a dus

taximetristul la o a treia, am uitat cum îi spune, aici în oraș, avea ziduri
înalte, ca o cetate. Minunat oraș! Cum de nu m-ai luat niciodată, c-ai
fost de-atâtea ori pe aici?
- Veneam cu probleme, dragul meu, delegație oficială. Coboară
singur la micul dejun, apoi fugi la Universitate; eu stau să mai dorm.
Când revii, ieșim să ne plimbăm, să-ți arăt și alte minunății în orașul
ăsta. Eu voi dormi. Te aștept aici, în cameră. Succes! – îi urează când îl
vede pregătit de plecare.
Somnul o cuprinde din nou – un somn agitat, mai mult zbucium
decât somn. Dar nu se îndură să se ridice din pat – nici măcar pentru o
ceașcă de cafea solubilă; are pe noptiera dintre paturi tot ce-i trebuie:
cutia cu Amigo, fierbătorul, paharele de plastic și punga cu zahăr;
„oricum, eu n-am la dispoziție un seif de prim-secretar municipal să le
adăpostesc”, își zice și, fără voia sa, gândurile încep să se războiască:
„ce fel de om trebuie să fii, să găsești carnetul oficial cu turnătorii din
municipiu, membri de partid, că numai aceștia trebuiau aprobați de
organul P.C.R., și să nu-l reții?! Auzi! Să-l pui, în prezența adjunctului
tău, colonel de Gărzi Patriotice, dar adjunct al tău la urma urmei, să-l
pui într-unul din sutele de saci în care s-au grămădit ce se mai găsise
prin cabinetele de partid și, sigilând sacul, să-l predai la unitatea militară
din oraș!... Chiar că asta n-a fost revoluție!... Robespierri – nici vorbă! O
pot spune acum, la cinci luni distanță...”
Zace întinsă în pat, cu brațul stâng acoperindu-și ochii și cu
degetele mâinii drepte frământând nervoasă marginea cearșafului. Ezită
să dea alt ordin mâinii sale drepte – „sunt bătrână; dorința mea ar fi
trebuit să se estompeze; cred c-o să recurg din nou la medicamente...”
Nu mai rezistă; pune pe limbă o linguriță de nes, apoi bea apă din
sticla găsită pe noptieră. Îi este groază că ar putea să coboare la bar, să
ceară din nou un pahar mare... apoi altul... apoi...
„De ce nu l-oi fi lăsat pe tânărul acela atât de plăcut să meargă
înainte în apartament, să-și trimită colegii la film?! În fond, ar fi fost cea
mai salubră modalitate de rezolvare...”
Mai înghite o linguriță de nes și întinde mâna tremurândă spre
telefonul de pe noptieră, să comande un coniac dublu, dar i se face
teamă de glasul dojenitor al nepotului.
În sfârșit, mâna ei dreaptă a eliberat marginea cearșafului și se
insinuează sub pătura cu care stă învelită, visând...
190
„...Că cei doi arabi s-ar fi întors mai repede în apartament... –

cunosc trucul...” – își zice cu părere de rău, continuând să viseze: „Așa
cum pe tânărul de la 93 – refuză să-i mai spună pe nume, să nu-l readucă
în amintire pe bărbatul care conduce C.P.U.N.-ul unui oraș uitat deja de
ea –, așa cum pe el l-am acceptat din prima clipă și chiar bucurându-mă
când fiica mea, sânge din sângele meu, sufletul meu mai mic dar
pereche în acele vremuri, mi l-a luat pentru sine, îndeplinindu-și
menirea primordială a existenței sale de femeie pe pământ, tot așa, fără
să-mi mai fac probleme, trebuia să-l fi eliminat pe Armoniu din prima
clipă. Cum?! Indiferent! Dacă n-am fost în stare să-l ucid, măcar să mă
fi unit cu acel tânăr, vizitându-l iar și iar, să fi ajutat Natura să prind rod
– căci sigur s-ar fi putut! –, și să-l înfrunt pe colonel, regimul în esență,
cu ceea ce-i mai înălțător pentru o femeie – maternitatea. Acum... după
război... știind că dușmanul meu de moarte s-a dus pe Apa Sâmbetei...”
Când sună telefonul, deja se simte bine, eliberată, plutind prin
orizonturi senine, fără gânduri intime, fără dorințe, doar cu părerea de
rău după amintirea unor îmbrățișări extenuante și a sărutului dătător de
viață, „adevărata picătură de apă vie oferită voinicului din poveste, iar
studentul acela plăcut la chip avea o gură atât de frumoasă – izvor de
sănătate curată!...”
- Sunt profesorul Neculai Lețcanu. Constantin mi-a spus că-i
cazat la Unirea, camera 305, împreună cu bunica sa. Imediat ce a plecat
din biroul meu, mi-am permis să sun, în speranța că vă găsesc. Am
înțeles că, murindu-i părinții într-un accident, l-ați crescut. M-ar bucura
să vă cunosc, să stăm de vorbă... La Universitate, întrebați de fostul
cabinet P.C.R.; acum, biroul meu.
Tamara simte cum sentimentul bucuriei o inundă – a fost
solicitată la o discuție, și nu de oricine, de savantul Neculai Lețcanu,
despre rămânerea căruia în Occident în urmă cu câțiva ani se discutase
aprins. Și în mai multe feluri...
Tot drumul pe bulevardul Copou în sus, către Universitate, stând
țeapănă în taxiul vechi, o Dacia 1100 ce scârțâie enervant, nu se
întreabă decât dacă, în graba ei, s-a îmbrăcat cu ceea ce avea mai bun la
ea și, mai ales!, dacă își mai păstrează fața frumoasă – „am lăsat câteva
sute de lei la salonul de cosmetică de la parterul Hotelului
Intercontinental” – iar pardesiul, ținut cu grijă pe brațe, „nu s-o fi
șifonat?!”
Doar în fața Universității, înainte de a începe urcarea scărilor,
191
ocolind grupul de studenți ieșiți cu pancarte să manifeste împotriva

F.S.N.-ului, „adunătură de comuniști ce-ar fi trebuit să se alăture
C.P.Ex.-ului...”, „...în închisoare!”, scria pe pancarta ținută de vecin,
Tamara simte cum o trec nădușelile: „Oare s-o fi aflat că, la sfatul lui
Armoniu, am propus extragerea savanților fugiți, aduși în țară și puși să
aleagă: Aiud, 10-20 de ani; sau domiciliu obligatoriu și jurământ ferm
că vei servi patria cu toată puterea ta de creație, putere de creație în
dezvoltarea căreia patria a investit cu prisosință?” În mijlocul grupului
din jurul pancartei mari, pe care scrie AGRONOMIE, i se pare că-l
zărește pe studentul de aseară. Ochii lor se rețin: ai ei, mirați; ai lui,
speriați. Se preface a nu-l fi băgat în seamă și urcă treptele în grabă,
solicitând portarului de dincolo de ușile mari s-o ducă la fostul cabinet
P.C.R.
- A, la domnul profesor Lețcanu? – întreabă portarul bucuros.
Imediat! Poftiți, vă rog! – și o conduce prin labirintul de coridoare.
Este invitată într-o încăpere spațioasă, dominată de o masă lungă,
specifică sălilor încăpătoare ale fostelor birouri de partid, confecționată
din PAL furniruit cu mahon, pe suprafața căreia stau aruncate zeci de
colete cu cărți marxiste, legate în cruce cu sfoară de iută și cu câte un
bilet sub sfoară. Printre ele, se zăresc trei colete mai înalte, cu albume
Omagiu tipărite la diferite aniversări ale lui Ceaușescu. Fotoliile din
jurul mesei au pe ele pachete cu cărți cartonate sau broșuri, majoritatea
de culoare roșie.
Doar în capătul încăperii – biroul profesorului Neculai Lețcanu,
un colț sobru, dar impunător.
O întâmpină doi bărbați: unul de statură potrivită, îmbrăcat lejer,
sacou de primăvară, cămașă, cravată, blugi și pantofi sport – „se
cunoaște că a stat la Paris”, gândește Tamara când este întâmpinată cu
eleganța dezinvoltă a intelectualului parizian:
- Neculai Lețcanu. Bine ați venit la Iași! Este o plăcere pentru
mine că, în sfârșit, cunosc pe aceea care l-a crescut pe Constantin, un
viitor mare fizician.
Tamara abia a reușit să murmure ceva, mai degrabă un bine v-am
găsit!, decât să-și fi declinat numele, de teamă să nu se dea de gol cine a
fost; „ce bine că-i atât de volubil!”, se bucură ea, manifestându-și
plăcerea să-l asculte; „de nu m-ar întreba ceva, să mor de rușine!...”
- Domnul este prietenul meu, profesorul Valentin Atudosiei. Vă
rog să luați loc! Ba nu, permiteți-mi să vă iau pardesiul. Azi avem
192
căldură și de la soare și de la calorifere. Și vă rog să scuzați deranjul:

încă se mai găsesc din operele tovarășilor marxiști prin diferite
biblioteci și se depozitează aici, așteptând camionul să le ducă la topit.
O cafea?
Tamara aprobă cu plăcere, înfruntând privirea pătrunzătoare a
profesorului Lețcanu, indiferentă la poziția de așteptare a celuilalt
profesor – „parcă ar vrea să mă picteze, așa mă privește”.
- Doamnă, – începe profesorul Lețcanu după ce fiecare a gustat cu
plăcere din cafea – eu am avut o revelație după ce l-am cunoscut mai
bine pe Constantin. Venise la mine însoțit de... A! – tresare profesorul,
schimbând tonul – vă adresez condoleanțe! M-au cutremurat cele
povestite ieri de Constantin. Uitați-vă la copiii aceștia adunați ad-hoc pe
treptele Universității; încearcă să mai repare ceva din ceea ce a stricat
F.S.N.-ul foștilor comuniști de tribuna a doua.
- Și nu numai – completează prietenul său.
- Dar să revin la Constantin... – reia Lețcanu, în registru trist, firul
discuției. Dintru început, nepotul dumneavoastră mi s-a relevat ca un
spirit profund, capabil de viitoare dezvoltări ale gândirii matematice în
procesele fizice. Deși făcuse doar un an la facultatea de la Măgurele,
incubator de viitori mari fizicieni, când am făcut un seminar cu el la
U.P.M.C., m-a entuziasmat lejeritatea cu care a intrat din Fizica
newtoniană în spațiul Minkowski și a ajuns la celebra ecuație a lui
Einstein. Și asta – un student care absolvise abia un an. E drept, la
Facultatea de Fizică de la Măgurele, București. Vedeam în el...
Aici, profesorul se oprește oftând, făcând să tremure vizibil
ceașca din mâna Tamarei.
- Până ieri! Vedeam până ieri... – precizează profesorul. De aceea
l-am și chemat pe amicul meu Valentin, să fie prezent la discuția de azi.
Constantin a rămas cu impresia că-i profesor de Istoria Fizicii... Rămâne
între noi ceea ce vom discuta – se uită profesorul Lețcanu adânc în ochii
ușor măriți, semn că-s speriați, ai doamnei din fața sa. Valentine... – își
invită colegul să preia discuția.
- Doamnă, – își îndreaptă spinarea prietenul lui Lețcanu,
impunându-se imediat prin privirea lui pătrunzătoare, contrastând cu
obrazul relaxat și vocea calmă – și eu sunt reîntors din Occident, nu
chiar la Revoluție, ca amicul Neculai, că mă aflam tocmai în India, la o
reuniune a specialiștilor în Meditație Transcendentală.
Tamara simte cum se cutremură vizibil; „ce bine că, prinsă cu
193
Canalul, cu verificările hidrocentralelor, chiar cu demararea

sistematizării capitalei, m-am abținut de la orice amestec în Mișcarea
Transcendentală!”
- Știu că vă surprinde – continuă profesorul Atudosiei. Nu, nu
sunt de la Fizică. Încerc să pun iar pe roate, cum se spune, studiul
Psihologiei. Acum, lucrez ca psiholog la Socola, Spitalul Clinic de
Psihiatrie. Când s-a început prigoana celor din Mișcarea
Transcendentală, mă aflam la doctorat în Leningrad. Am reușit să fug în
Finlanda iar de acolo, în Germania de Vest, un an, apoi, până în
februarie, anul acesta, în Elveția, unde mi-am dat doctoratul cu unul
dintre cei mai faimoși discipoli ai lui Carl Gustav Jung; evident, la
sărbătorile de iarnă, eram în India, după cum v-am spus, la reuniunea
specialiștilor.
- Asta, pe scurt, ca să știți cine vă sfătuiește în privința lui
Constantin – intervine Lețcanu, preocupat să aducă de la aparatul de
cafea, de pe măsuța din colț, cana plină cu cafea ce emană aroma
îmbietoare. Te rog, Valentin... – face el semn prietenului să continue.
- Neculai m-a rugat să fiu prezent astăzi. Discuția cu nepotul
dumneavoastră a durat îndelung, dar destul să-l liniștesc pe prietenul
meu, evident și pe dumneavoastră. Pierderea suferită de Constantin este
imensă: iubita și copilul de 4-5 luni ce-l purta... Ba chiar și pe soțul
acesteia... Mă iertați! Unde lucrați?
- Pensionară – răspunde laconic Tamara.
- Și înainte?
- Arhitectă, soluții tehnice pe șantiere...
- Mă rog!... Voiam... dar vă rog să nu mi-o luați în nume de rău.
Pentru o mamă... iar dumneavoastră sunteți mai mult ca o mamă pentru
Constantin... Ca psiholog, când trebuie să spun unui părinte că fiul său...
- Domnule profesor, – îl fixează Tamara cu privirea ei din clipele
de demult, când trebuia să curme orice discuție – dacă doriți să
dezvoltați subiectul orientării sexuale a nepotului meu, nu vă osteniți, c-
o știu. Mai precis, am bănuit-o. Vorba lui... – arată degetul ei întins cu
grație, dar însoțit de o anume ironie amară, spre un pachet cu cărțile lui
Lenin – ce-i de făcut?
Profesorul Atudosiei primește întrebarea cu un surâs blajin,
aruncând imediat o privire complice lui Lețcanu, ca o asigurare că
situația este sub control, apoi își înclină privirea, primind ceașca
umplută iar cu cafea.
194
- Mersi, Culai! Stimată doamnă, mi-a mâncat și mie zilele

Socialismul Științific, așa că nici Lenin n-a răspuns întrebării din titlul
cărții sale Ce-i de făcut? Propunea doar, sau chiar argumenta că partidul
marxist este o combinație... Ciort znaet șto takoe1! – izbucnește el în râs.
- Ba eu cred că nu numai dracul, dar și dumneavoastră ar fi trebuit
să știți ce, domnule profesor – îi replică ușor dojenitoare Tamara. În Ce-
i de făcut?, Lenin sublinia importanța teoriei socialiste și argumenta că
partidul marxist este unirea mișcării muncitorești cu socialismul. La
Leningrad, n-ați li luat doctoratul, că unul dintre examenele-cui era
Marxism-Leninismul.
- Valentine, încă o dată, bucură-te c-ai fugit la timp în Finlanda –
întreține Lețcanu atmosfera destinsă. Deci, uitând că a mai întrebat și
Lenin, că răspunsul lui l-am simțit cu toții pe pielea noastră, răspunde
doamnei la întrebarea ce-i de făcut?
- Nimic, doamnă. Nimic în mod deosebit. Ba totul, tot ce depinde
de noi, cei din jurul său – mai precis. Nepotul dumneavoastră este un
caracter puternic; va depăși durerea. Important este să nu-i dați prilej de
alte supărări. Oricum, în toamnă nu cred că va mai putea urma Fizica;
gândurile lui fug mereu... Nu neapărat la cei dragi morți în Revoluție...
Deocamdată, lăsați-l în apele lui; nici un amestec în... Căci s-ar putea...
Un tânăr la anii lui nu poate trăi fără dragoste. Nu vreau să fiu vulgar,
spunând fără sex. Nu, nu despre asta este vorba! Fenomenul gay e mai
mult și mai complex decât partida de sex cu o persoană de același sex.
Este ca și în dragoste, doamnă. E mult de comentat. Și nu uitați că eu m-
am format pe filiera lui Jung, nu a lui Freud. Sper că Revoluția, dacă nu
a schimbat marxismul cu altceva de valoare – poate c-ați văzut sutele de
studenți din fața Universității –, măcar nu va mai băga la închisoare
ființele umane născute cu înclinații...
- Și nu există tratament? – pică vijelios întrebarea Tamarei.
- O a doua Ileana Pop, poate – răspunde la fel de scurt profesorul
Atudosiei.
- Poate fi ereditar? – intervine Lețcanu.
- O, nu! Nu sunt dovezi – răspunde profesorul Atudosiei.
- Apropo! – se adresează Lețcanu Tamarei. Ce-au fost părinții lui
Constantin?
- De ce?
1
) Чёрт знает что такое – Dracul ştie ce! (rus.)
195
- Alte calități sunt ereditare.

- Ambii au murit într-un accident de mașină când el avea un an.
Mama era muziciană; visa să compună, iar tatăl... mmm... funcționar;
mai degrabă, activist... Oricum, o minte brici!
- Seamănă Constantin cu el? – întreabă Lețcanu prompt, parcă
s-ar grăbi.
- Ca două pică... tu... rr... – își sfârșește într-un rârâit derutant
Tamara răspunsul început prin a fi dat prompt. Mai degrabă cu bunicul
său – completează, gândindu-se cu drag la bătrânul Neculai Vlădeanu.
- A fost vreunul dintre ei elev la Negruzzi?
- Ce Negruzzi?! – tresare Tamara.
- Liceul Internat din Iași.
- De ce?
- Mmm... – ezită Lețcanu să răspundă imediat. Cred c-am să vin
la tine, la o ședință, Valentine – se adresează râzând prietenului său. De
cum l-am văzut prima dată la Sorbona – spune Tamarei –, Constantin a
trezit în mine un sentiment ciudat, ca în tinerețe, parcă eram din nou la
Liceul Internat... Știți, acolo e locul unde am trăit niște... Ca prima
iubire! Zău, Valentine, – aruncă o clipă ochii spre prieten – trebuie să
discutăm odată... Știți, doamnă, – se adresează iarăși Tamarei – deși mă
strânge în spate când vă adresez doamnă și nu știu de ce, că doamnă vi
se potrivește cel mai bine, eu n-am făcut liceul la Negruzzi; l-am făcut la
Pașcani, dar în facultate, și după, câțiva ani, pentru un pat și o masă din
ce rămânea de la elevi, am funcționat ca pedagog la Negruzzi. Ce
vremuri minunate, Valentine! O școală numai de băieți, unde cei mai
mici se adresau celor din clasele superioare cu domnule elev, ca înainte
de război, apoi, după un perdaf al unui politruc venit de la regiune, cu
tovarășe elev. Nici picior de fată în liceu, doar niște puicuțe în corpul
auxiliar!... Dar ce puicuțe!... Ce-ai roșit așa, Valentine?!
- Culai, este de față o doamnă...
- Val dragule, la vârsta noastră... Știți, doamnă, minunea aceea de
balerină, poate cea mai mare pierdere printre atâtea asasinate ce nu vor
fi dovedite vreodată, v-o spune intuiția mea de savant, mi-a amintit de
prima mea iubire sinceră, platonică din păcate, de când eram pedagog la
Negruzzi – o femeiușcă venită de la țară; făcea curățenie prin clase și
întreținea focul în sobe, când nu mergea centrala. Margareta! – exclamă
Lețcanu, privind îndelung în gol – ca pe Margareta lui Goethe din
Faust!... Valentine! – exclamă Lețcanu, ridicându-se să aducă din
196
dulapul din spatele său o sticlă cu coniac și trei pahare, în care începe să
toarne. Stai, amice, nu te impacienta – își temperează prietenul –, că pot
fi obiect de studiu pentru elevul unui discipol al lui Jung, care ești tu; pe
măsură ce vorbesc, amintirile mă inundă: era un elev care nu m-a
solicitat niciodată să-l ajut la vreo problemă, că restul... De-aceea m-au
și ținut atâția ani pe casă și masă, că nu pleca un elev a doua zi la ore
fără tema la Matematică, Fizică ori Chimie nefăcută, că mureau de ciudă
elevii externi. Ăsta însă, de care vă spun, aducea mereu glorie liceului la
olimpiadele de Fizică și de Matematică iar mie, țin minte, îmi solicita
doar bilet de voie, săptămânal, să plece din cămin sâmbăta și să revină
luni, la ore, cică mergea acasă, la părinți, să-i convingă să facă cerere de
intrare în colectiv. Și asta când? Prin ’63 și ’64, când se încheiase deja
colectivizarea. Câteodată mai pleca cu un coleg de clasă – pe ăla l-am
mai zărit prin Iași, cică-i inginer mecanic. Când m-am prins că se făcuse
colectivizarea, deși lunea, uneori, mă alegeam și eu cu ceva produse
țărănești, cârnați, șuncă afumată, fructe uscate, i-am urmărit: jos, la
Fundație, o luau la stânga, spre Sărărie și se opreau taman bine la casa
țărăncuței acelea frumoase, care făcea curat prin clase. Vedeți, doamnă,
ce amintiri vii mi-a trezit nepotul dumneavoastră? Vă rog! – arată spre
cele trei pahare cu coniac. Pentru... Pentru viitor! – conchide când
ciocnește paharele cu Tamara și cu profesorul Atudosiei.
- Păcat că numai nepotul meu vă trezește amintiri! – spune
Tamara, bine dispusă deja, așezând la loc, pe tava din argint, paharul
golit dintr-o suflare, cu sete chiar.
- Nu înțeleg... – o privește Lețcanu derutat, trăgând cu ochiul spre
paharul golit, în care mai toarnă restul din sticlă.
- Stânca Costești, 1973 – spune Tamara cu oarecare provocare la
aduceri aminte dragi, apoi ia paharul, îl ridică puțin, în semn de noroc!
și-l bea cu plăcere. Erați conducătorul grupei de cercetare a curgerii prin
tunelul de aducțiune, că exista pericolul unor vârtejuri...
- Extraordinar! – sare de pe scaun Lețcanu și vine lângă ea, se
lasă cu eleganță pe călcâie și-i sărută mâna dreaptă lăsată să se
odihnească sprijinită cu palma pe brațul fotoliului. Să nu-mi spuneți că
sunteți tovarășa arhitectă din Comitetul Central! Aveați un nume
frumos, ceva... Draga... Drăguța... Dragostina... Dulci... neea… Nu! Nu,
Dulcineea...
- Aimée.
- Exact! Tovarășa arhitectă Aimée. Cum de nu v-am recunoscut?
197
- Poate pentru că purtam coc – intră în jocul replicilor Tamara,

topită deja de comportarea savantului.
- O, nu!, că purtați întotdeauna casca galbenă de protecție, aceeași
pe care o purta și prim-secretarul județului când venea pe șantier. Mi-ați
luat proiectul și v-ați întors urgent la hotel, în Botoșani. Trei zile am stat
cu sufletul la gură. Încă nu susținusem examenul final de doctorat în
Mecanica Fluidelor... Când ați revenit, parcă vă văd și acum: „Tovarășe
Lețcanu, am câteva observații...” „Da, doamnă.” „Fără! – mi-ați aruncat
o privire tăioasă. Pentru dumneavoastră sunt tovarășa arhitectă. Să
mergem undeva doar noi doi; nu fac observații față de colegi” – și v-am
condus în biroul meu, o rulotă de șantier, unde mi-ați expus părerile
dumneavoastră...
- Mai ții minte ce mi-ai spus în final? – îi aruncă Tamara o privire
plină de zâmbet.
- Nu... Nu cred să-mi fi permis vreo obrăznicie, deși... pe șantier...
- Te-ai ridicat în picioare, ai făcut o plecăciune și mi-ai șoptit
ceva care a picat destul de bine atunci, nu știu de ce, dar a picat foarte
bine: „Sunteți prima persoană din activul de partid care vine să ne dea
indicații, în fața căreia simt nevoia să-mi scot pălăria...”
- O, da! – râde Lețcanu. Și acum mă strânge în spate privirea
aceea a dumneavoastră de femeie-comisar, chiar așa vi se spunea,
femeia-comisar, cu care m-ați fixat: „Tovarășe doctorand, ce pălărie să-
ți scoți, când dumneata nici măcar cască de protecție nu porți?! Ar trebui
ca cei de la Protecția Muncii să te amendeze.” Vezi, Valentine, ce
vremuri?... Doamnă, nu țin minte să mai fi fost nevoie de corecțiile
noastre, că hidrotehniștii rezolvaseră curgerea turbionară, dar mi-a făcut
mare plăcere vizita dumneavoastră atunci, doamnă Aimée, și pot să vă
spun că sunteți la fel de frumoasă, mai ales c-ați renunțat la coc și la
deux pièces.
- Iar dumneata, domnule Lețcanu, ai rămas același... pot spune
Don Juan fără să te supăr? Și știi de ce? Când am zis de amenda de la
Protecția Muncii, ai avut un monolog greu de uitat: „Doamnă... Pardon!,
tovarășă arhitectă Aimée, banii de amendă nu mai bine îi cheltuim cu
folos? Ieri a fost zi de salariu iar azi, la bufet, au mici din belșug, au și
crapi prăjiți, au adus și un camion cu bere de Solca...” Iar eu, deja
înfrigurată, am încuviințat: „Bine, deși, pe o vreme așa ploioasă, ar
merge puțin rom cubanez...” Dumneata ai exultat: „Desigur, desigur! Pe
raftul de sus, stă de câteva luni o sticlă sigilată cu rom cubanez; nimeni
198
nu s-a atins de ea, că nu știe ce bunătate este.” Am vrut să ieșim, dar ai

rămas cu privirea pironită pe fereastră, începând să murmuri niște
versuri; târziu am înțeles că erau din Meșterul Manole. Dinspre stația de
autobuz, venea o frumoasă doamnă blondă, înotând prin noroi, încărcată
cu două sacoșe pline. Nu erai dumneata un Meșter Manole, că veniseși
doar pentru canalul spre turbine, hidrocentrala era a altora, dar doamna
aceea, pornită la drum, vorba baladei, cu „prânz de mâncătură,/ vin de
băutură”, părea o adevărată Ana lui Manole. Mai știi ceva de ea?
- Ați aflat ceva?
- Doar că a cerut divorțul imediat ce s-a anunțat că ai rămas în
Franța.
- Și a rămas în România, pe același post, cu tot ce agonisisem eu
– conchide pe un ton neutru marele savant. Vreți detalii? – întreabă pe
un ton cu nuanțe vădit cinice.
- Culai!... – îl apostrofează profesorul Atudosiei.
- De ce, Valentine?! – pare nedumerit Lețcanu. E bine să știe și
doamna că savanții pot fi și Don Juani, dar cele care trădează o dată în
iubire... Acum, că actualul ei soț, picat de pe piedestal, devenit alcoolic,
nu-i mai poate asigura... că întreținerea vilei și eleganța costă...
frumoasa blondă merge periodic la turci.
- O, da; am auzit că se câștigă bine; duci cașcaval, rulmenți, pânze
de bomfaier... – încuviințează Tamara.
- ...sau faci vizite în pușcărie unor turci avuți; 100 de dolari ora, în
zilele de vizită... – murmură Lețcanu, ridicându-se. Mă iertați, dar am
promis copiilor acelora de pe trepte că mă alătur lor, altfel, feseniștii îi
vor eticheta simpli golani. Mergi, Valentine? – aruncă o privire
colegului.
- Am spus da.
- Pe dumneavoastră, doamnă, vă conduc spre ieșirea laterală.
Aveți telefon?, c-am înțeles c-ați plecat din Primăverii.
- Da – răspunde Tamara, apoi rectifică: Nu. Adică... în noua
locuință, știți...
- Nici eu, că nu am o locuință stabilă. Dar Constantin îmi știe
telefonul de aici, din cabinet...
Și nu-și mai spun nimic. Doar merg tăcuți, tăcuți și grăbiți, până
la ieșirea laterală din Universitate.
„De ce nu i-oi fi dat numărul de telefon?!” – se întreabă cu părere
de rău Tamara când se trezește mergând singură, dar fără preaplinul de
199
sine ca altădată, la vale, pe bulevardul înțesat de studenți veseli și

gălăgioși, către hotelul Unirea.
Își dă seama că începe să n-o mai intereseze nimic, nici măcar
părerea de rău că nu i-a lăsat numărul de telefon lui Lețcanu – „ar fi fost
grozav să flirtez un ceas-două cu un bărbat inteligent ca el, apoi, singur
cum e, măcar o noapte cu el, să reeditez amorul cu poetul boem
parizian, pe care nu l-am putut corupe să scrie vreun elogiu la adresa
politicii de la București, dar... ce târziu e totul!, nici n-o să mai am
surpriza rodului ce începuse să crească în mine la întoarcerea de la
Paris... Cum mi-am bătut joc de viață!... Nu și-n relația de câteva zile cu
tânărul din celula 93 – că asta era garsoniera lui: o celulă! Am trăit, dar
am și păcătuit cu el, după canoanele creștine, – și cu mine, și cu fiica
mea –, dar eu nu mă consider creștină și nu accept păcatul. Am trăit cu
el cât pentru toată viața de fasole stricate de mai înainte și, mai ales!, de
după el. De-aceea nici nu i-am dat telefonul profesorului; mă simt
murdară – chiar și-n relația cu acel Mihai de atunci: cu mine, apoi, în
aceeași zi cu fiica mea, apoi eu, din nou, și nu că m-ar fi căutat el...
N-am putut să-i dau telefonul, că... că-s prea murdară și plină de păcat,
chiar și pentru un Don Juan bătrân. Până și îmbrățișările lui Mihai au
acum aura neagră a păcatului. El, cel pe care l-am revăzut alaltăieri, s-o
fi curățat de păcat, poate chiar prin mărturisirea făcută paginii albe,
imaculate – Dixi et...1 –, dar eu?... Eu cum să ies?! O ieșire din vârtejul
care mă trage la fund și pe care nu accept să-l pot numi doar păcat ar fi
acest tramvai care vine vijelios la vale, aici, la Fundație, pe unde un
puștan, mai fraged poate decât Constantin al meu, grăbea pasul spre
Sărărie, întru creionarea unui viitor destin jalonat mai puternic de
nopțile cu o femeiușcă venită de la țară să măture în urma elevilor unui
liceu celebru, decât succesele la olimpiadele de la care se întorcea
încărcat cu diplome de care o fi uitat: din seva acelor nopți a creat
personaje ambigui ori viu colorate – ce frumos spunea fata aceea: ca o
pictură pe apă!; soțul meu de-ar fi fost bărbatul acela grav și cumpătat,
vorbind molcom, obosit de răceala ce-i înlăcrimase ochii, l-aș fi iertat
chiar înainte de-aș fi aflat că s-ar fi înfruptat din mărul în pârg oferit cu
atâta trufie tinerească insistentă; ce clipe ca acestea/ în viață-ți mai
rămân? Ale mele, câte au rămas, nu cred să aibă poleiala pulberii de
1
) „Dixi et salvavi animam meam!” - Am spus şi mi-am izbăvit sufletul! (lat.
profetul Ezechiel, cap. III, 19 şi 21)
200
diamant cu care le investește Omar Khayyam; au, mai degrabă, aura

neagră, dar nu a păcatului, că eu n-am ajuns să cred în păcat, ci a
amintirilor cu gust coclit – cum zicea bunica – de fasole stricate, uitate
într-un vas vechi de cupru, folosit la nimereală. Mă tem că eu, mâna
înarmată a Tezelor din iulie ce-au condus la alungarea lui și-a altora de
pe scenele profesioniste, n-oi fi generat nici măcar o fărâmă din
personajele lui, ce duc în spate romane care să încânte sufletul unei
copile, a cărei frăgezime oferită cu grație să alunge răceala unui bărbat
istovit de griji și încărcat cu responsabilități, să-i însenineze privirea și
să-i readucă pe buze o frântură din zâmbetul de demult – dar nu pentru
mine!”
- N-a fost să fie! – își șoptește Tamara, ca un iartă-mă, Doamne!
al vreunui credincios înainte de gestul final.
- Ce faci, femeie nebună ce ești?!! – aude Tamara strigătul
disperat al vatmanului coborât vijelios din tramvaiul oprit cu scrâșnet
apocaliptic de fiare frecate și țipete ale pasagerilor căzuți unii peste alții.
De ce nu te asiguri când traversezi?! – o mai întreabă cel care a apucat-o
de braț și o duce târâș până spre zidul clădirii.
În rumoarea din jurul său, indiferentă la asaltul întrebărilor „ce-ați
pățit?”, „vă e rău?”, „nu ați auzit tramvaiul?”, „ați amețit?”, „să vă ofer
un pahar cu apă?”, Tamara își face loc cu greu, șoptind câte un
mulțumesc!, până se vede singură pe trotuar, ajunsă din urmă de un
duhnea a coniac bun, urmat de vocea unui tânăr:
- Asta-i curva de-aseară, din barul Unirea, care, după ce a supt un
coniac dublu și a dat foc bancnotei de 20 de dolari primită, s-a lăsat dusă
prin gang de ceapistul Petruș, celor doi studenți arabi de la Agronomie.
Capitolul 43
- Stăm aici? – întreabă Constantin, arătând spre masa de la

fereastră.
- Dacă ție-ți face plăcere... – răspunde Tamara abătută.
- Știu că-i locul tău preferat; mi-ai povestit că aici ai stat cu
bunicul... Și Ilenei i-a plăcut aici...
O tânără grațioasă, cu fața tuciurie și părul cârlionțat, împletit
201
mărunt, ca în Africa, se oprește la masa lor să ia comanda.

- De băut, doar apă – insistă Constantin, bucurându-și bunica
atentă la el, știind că trebuie să respecte prescripția medicului psihiatru
la care au apelat, totuși.
Nu s-a lăsat în baza asigurărilor profesorului Atudosiei – „nici
măcar nu-i psihiatru”, și-a zis Tamara când căldurile din august și
efortul organizării apartamentului dedesubt, cumpărat deja, păreau să-l
fi istovit pe Constantin; „depresia este o boală greu de cuantificat; fiți
pregătită oricând să aibă o cădere, ca-n Fizică, groapă de potențial, cum,
la fel de bine, poate avea peak-uri, vârfuri de activitate, străluciri frizând
chiar genialitatea; Istoria e plină de depresivi celebri” și medicul a
început să-i înșire nume sonore.
Tamara a luat de bună și recomandarea părăsirii Bucureștiului
„pentru oricare alte meleaguri, care să-i amintească de bucurii cu cei
dragi, nu și de moartea lor”: Italia, Sudul Franței, Madrid, Lisabona –
acum, Paris.
Bani au – destui, „dar nu ne-ar strica să mai scoatem zece-
douăzeci de mii de dolari din bancă”, și-a dat cu părerea Constantin
înainte de plecare.
Tamara a ocolit cu abilitate subiectul; „Robespierre-de-provincie
propusese, printre altele, stabilizarea banilor; acum este cam târziu, dar
atunci, la începutul anului ’90, când toți pretindeau că au luat startul în
noua viață așa-zis liberă, stabilizarea ar fi rezolvat cu succes problema
banilor negri din conturile externe ori de la saltea, bani greu, dacă nu
imposibil, de justificat”, scria într-un ziar înainte plecării lor în voiaj.
Sutele de mii de dolari din contul parolat o strâng în spate acum
pe Tamara: „prea își arată colții câinii-proletari din presă către cei pe
care îi miros că umblă cu bani negri, că n-au deprins încă măiestria
interbelică a dedulcirii la ceea ce Iorga numise șantajul și etajul.
Proletarii condeiului de acum, aflând că-i născut și crescut în Cartierul
Primăverii, chiar cu o bonă ca Maaa Veta, l-ar crucifica urgent pe
Constantin al meu iar contul din banca pariziană l-ar putea trage la fund
cât un milion de pietre de moară agățate de gâtul lui, mai ales dacă ar
ajunge pe mâna unui Robespierre, chiar din provincie, ca cel cu ochii
injectați de răceală, sensibil doar la frăgezimea unei puștoaice
impertinente ce-i elogiază opera!...”
Constantin, după ce a citit și el articolul, l-a înjurat, „pe acel
Robespierre-mizerie” și a decretat că nu-l mai interesează – ocolește
202
subiectul; odată chiar a bombănit – „exact ca tăică-său, Robespierre-de-

provincie!”, a oftat Tamara. „Dacă n-ai fi venit la Paris să ne dai banii
aceia, nu cred că aveam bani de avion, să fugim la București, să fim
carne de tun în Revoluția altora; or fi fost blestemați banii aceia din
contul parolat; cine știe dacă stră-străbunica nu i-o fi făcut din afaceri
necurate, poate chiar cu nemții invadatori”, moment în care Tamara a
simțit că nodul din piept o sufocă.
- Oare cât ar costa să construim o biserică într-un sat din
România? – se aude întrebarea lui Constantin, care stă cu privirea
întoarsă către fereastră, admirând perechile ieșite la plimbare pe
Champs-Élysées.
Tamara înghite în sec și, respirând adânc de două ori după ce bea
pe nerăsuflate un pahar de apă, simte că a scăpat de nodul din piept. Se
bucură că a venit chelnerița grațioasă, ca o negresă din picturile murale,
purtând pe palme, în stilul ofrandelor din picturile antice, tava cu cele
comandate – a scăpat să mai răspundă nepotului.
- Domnișoară, în decembrie, aici era șef de sală un domn
prezentabil, cu capul alb... – începe Tamara.
- Sunt venită abia de zece zile – îi răspunde tânăra.
- De ce-l cauți? – întreabă nepotul când rămân doar ei doi.
- Așa... – saltă dintr-un umăr Tamara.
Nu-i iese din minte cum, primind bancnota de 500 de franci,
bătrânul s-a dat de gol că-i român. Așteaptă să mai treacă un timp și se
scuză, ridicându-se de la masă. În sala unde stau chelnerii, întreabă de
bătrân.
- De ce-l căutați? – face un pas către ea o doamnă ce pare a fi
șefă.
- În decembrie am luat masa aici, m-a servit și aș fi vrut acum să
continui o discuție despre locul lui de baștină din România – răspunde
Tamara, intuind că ceva e în neregulă.
- Noi am aflat că-i român abia după ce a fost găsit mort în
locuința sa pe 3 ianuarie. Atac de cord. Vecinii spun că ar fi petrecut cu
cineva, cu două fete, dar nu s-a găsit nici o urmă.
Tamara își impune siguranța de sine de altădată, în ciuda
genunchilor care o ascultă cu greu; abia merge, atentă să nu se
prăbușească.
- Domnișoară, spune-i nepotului meu că a apărut o urgență și
trebuie să fug la hotel – o roagă pe chelnerița care i-a servit,
203
strecurându-i în palmă o bancnotă de câțiva franci.

Ajunge la bancă încruntată și sigură pe sine, ca la activitățile
C.C.-ului – a gustat din pastilele procurate cu greu din București, să se
poată stăpâni.
- Ne pare rău, contul cu această parolă a fost lichidat joi, 28
decembrie 1989 – i se răspunde.
Atât. Nimeni nu poate să-i dea o relație în plus –„clientul a venit,
omul nostru a avut cheia, clientul a tastat parola, seiful cu parola aceasta
s-a deschis iar clientul a fost lăsat să ia din interior tot ce a vrut. Pentru
că a lăsat seiful gol și deschis, s-a notat automat în registru parola care-l
deservise și s-a încasat comisionul; de aceea avem evidența aceasta”.
Orice încercare a Tamarei de a afla măcar dacă a fost un tânăr, un
bătrân – ține minte că i-a repetat nepotului, în restaurant, între patru
ochi, parola, „dar cu bătrânul chelner mereu prin preajmă” –, dacă cel
venit să ridice banii era bărbat ori femeie, avea geantă sport, ori geantă
diplomat – „în fond, un milion în bancnote de 100 de dolari încap și
într-o servietă mai mare” –, a rămas fără vreun rezultat, în ciuda
promisiunilor tacite sau explicite făcute îndelung.
„Cum să-i spun lui Tin-Tin al meu?! L-aș ucide. Tocmai acum,
când i-a venit ideea să înalțe o biserică...”
Mai scoate din poșetă un tranchilizant, mai ușor ca cel elvețian, e
drept, dar util și acesta, și-l mestecă între măsele.
Când a aflat că șeful acela de sală, despre care nu se știuse că era
român, fusese găsit mort, intuise ce o așteaptă la bancă – de-aceea și
mersese singură, înarmată cu tranchilizantul mestecat și înghițit cât a
durat drumul cu taxiul.
Acum nu mai poate gândi – simte că i s-a întunecat mintea. N-a
fost așa nici măcar când i-a murit fiica. Atunci, în ungherul diabolic al
conștiinței sale, mai licărea ideea că scăpase de ginere – de ginere și de
tot ceea ce însemnase el; „oi găsi un altul, poate chiar cel din garsoniera
93, tatăl adevărat, cu care mă voi căsători și îl vom crește împreună, că
la ce pensie alimentară i-a rămas după părinți...”
Cumpără un pachet de țigări și începe să fumeze.
„Și din acest gând bizar, din clipa aceea de durere, într-o noapte,
știindu-mi nepotul în siguranța brațelor Elisavetei, m-a apucat nebunia
să-i aduc lui Tin-Tin tatăl adevărat, cel care în apa mării, invocând
vârtejul... Ce cabotin!... – dar un cabotin atât de necesar acelor zile
fierbinți, ca un izvor în deșert...” Nimic nu a egalat și nu va egala
204
vreodată clipa toridă de vară sufocantă, lovită meteoric de fulgerul

albastru al privirii ce-o despicase, iluminând-o și lăsând-o calmă, senină
și răcorită ca zorii zilei de primăvară; până și gustul sărat al apei mării
din creasta valului spart pe buzele ei i-a rămas în amintire ca ultima
picătură din cupa de șampanie de la finalul unui festin smuls ca într-un
vis bizar vieții atât de zbuciumate și pline de păcat pe care o trăia...
„Vârtejul... Totul pleacă de la...” – și surâde. Merge agale, indiferentă la
vântul începutului de octombrie, fumează fără să-i pese de privirile
curioase ale celor din jur și surâde: „Ideea cu aducerea lui Mihai în
Cartierul Primăverii mi-a venit după...”
- După... – își șoptește.
„După ce?!” – se întreabă, oprindu-se să vadă unde poate arunca
filtrul țigării fumate deja.
Îi este jenă să-și formuleze chiar și în gând ceea ce a fost înaintea
lui după – „totul aparține altei vieți, de dinainte de-a mă sinucide; și-am
făcut-o de atâtea ori!... Ultima dată am oprit cu șoldul meu stâng botul
tramvaiului coborât în goană de pe Copou... Destul, Aimée, destul!” – se
ceartă cu vorbele bunicii, singura dojană, dar și cea mai grea, de care se
temea în copilărie.
Ajunge la hotel pe jos, odată cu înserarea – parcă nici n-ar mai fi
umblat vreodată prin acest oraș, ale cărui clădiri, străzi și cotloane prin
care să se piardă la o adică, pare că le știe din cărți – „cărțile de dinainte
de-a mă sinucide ultima oară acolo, în țara mea. Aici...” – nici nu mai
recunoaște că ar fi trăit ea vreodată toate câte le-a trăit aici; doar când
aruncă privirea în urmă, se așteaptă să vadă vreo dâră de fum izbucnind
spre cer, apoi să audă bubuitura exploziei „iar eu îmi vedeam calmă de
drum, să nu dau de bănuit, ba uneori întrebam vreun trecător ce s-o fi
întâmplat”.
N-a găsit ce să-i spună nepotului dacă o va întreba despre banii
din bancă. Oricum, se simte ușoară, scăpată de o grijă care a măcinat-o
ani în șir, groaza că Armoniu ar putea pica și, odată cu el, tăcerea asupra
conturilor. „Proastă bătrână ce ești – a alintat-o odată, când au rămas în
pat o noapte întreagă, cu un borcan de cafea, două sticle de vodcă și un
bax de țigări Kent originale –, tu te îngrijorezi pentru un mărunțiș de la
tehnica de modernizare?! Ia gândește-te la cei care exportă armament;
faptul că știi să le faci actele de vamă cum trebuie, să nu afle adversarii
lor iar containerele pleacă urgent, să ajungă la timp, costă, iar ăia, care
se bat mereu, ca chiorii, nu de bani duc lipsă...”
205
În decembrie, a crezut că face infarct. Pornise încărcată de furia

că fusese dată pe tușă la Congres iar pe Tin-Tin îl credea singur, spălând
vase prin vreun subsol, cum citise despre exilații veniți din Est,
nicidecum în grija Ilenei și a lui Cezy, și totuși, fără pastilele mestecate
zilnic, nu crede că ar fi făcut față privirilor piezișe ale funcționarilor
băncii, în ciuda actelor care o atestau ca împuternicita moștenitorului
contului de peste un milion de dolari. Transferul întregii sume într-o
bancă pariziană, într-un cont doar parolat, fără alte urme, fusese gândul
ei de peste două decenii – „și l-am îndeplinit taman când nu mai era
nevoie; ăștia, acum, nu pot aduce țării datoriile de sute de milioane...
Dar oare nu le pot aduce?! Și, mă rog, cine?! Vorba lui Mihai: emanații
din Cartierul Primăverii...”
Uită imediat de Robespierre-mizerie – „dacă ar ști Tin-Tin că-i
tatăl lui!...” – și se întoarce la durerea ei: va amâna discuția despre banii
din bancă; „uite-te ce-i în țară: n-avem putere politică să ne permitem să
ne afișăm cu bani mulți...”
- Bunico... Bunicuța mea! Cum te simți?
A adormit în fotoliu privind un film vechi la televizor. Nu l-a
simțit pe Constantin când a intrat în camera de hotel. Acum stă lângă
genunchii ei, lăsat pe călcâie, să-i poată vedea ochii:
- Ți-a fost rău? Iar o indigestie?
- Doar nevoia de a sta mult în baie. A trecut. Tu? E deja ora două
noaptea...
Constantin se aruncă îmbrăcat pe pat și oftează de mai multe ori:
- Mi-a fost greu, bunicuțo, dar trebuia s-o fac; așa m-a învățat și
părintele Sofronie de la Mănăstirea Antim. Am dus-o pe Ileana peste tot
pe unde am mai fost și i-a plăcut. Am găsit pe un zid și afișul cu ultimul
ei spectacol din decembrie. S-a bucurat să i-l citesc. La miezul nopții
eram în față la Notre Dame, alături, fiecare cu câte un picior pe steaua
încastrată în caldarâm, care marchează centrul Parisului, centrul Franței,
al lumii, al lumii civilizate, desigur. I-am improvizat un poem; nici nu
mi-aș fi închipuit că am așa un talent. Nu l-am notat, pentru că-i al ei și
numai al ei. Apoi ne-am luat rămas bun. Am lăsat-o aici, în Paris, cum a
vrut ea. N-are ce căuta în România. Nici măcar la Învierea de Apoi, să-și
ia trupul. Dansul ei n-are nevoie de trup...
Îngrozită de ceea ce a auzit, Tamara nici să respire nu mai poate –
doar își urmărește nepotul cum, ocolindu-i privirea, se pregătește de
culcare.
206
- Somn ușor, bunico! Am spus la recepție să ne sune la 7, să avem

timp să prindem avionul de București. Toader m-a rugat să mă întorc
înainte de-a începe să ningă. Avem atâtea de făcut!...
Capitolul 44
Încă de la amiază, Tamara stă doar cu privirea pe fereastră, să

prindă momentul când microbuzul Mercedes, cumpărat anul trecut din
Germania, taie fără probleme sulul de zăpadă și se așează cuminte pe
locul său în parcarea din coasta blocului. Celelalte mașini, Fiat-ul ei și
Opel-ul lui Toader stau acoperite de ninsoarea ultimelor zile – o zăpadă
groasă și pufoasă a începutului de martie.
De când au Mercedes-ul, Constantin și prietenul său Toader, ori
Teo, cum îl alintă – sunt mai mult pe drumuri: Polonia, Ucraina, Rusia,
Moldova – „unde s-au umplut drumurile de racheți” – și, când se simte
nevoia de aur în cele patru consignații deschise de ei în București,
Turcia, cu traversarea Bulgariei doar ziua, „când nu prea ies bandiții la
drumul mare”, deși Tamara le-a pregătit trei stilouri care explodează la o
secundă după ce au fost aruncate de pământ ori de un zid, ceva tare să
fie. Au folosit unul în toamnă, când i-a atacat o bandă de cinci la ieșirea
șoselei dintr-o pădure, drum în linie dreaptă, că se vedea până hăt
departe, nici urmă de om ori mașină. Aduceau 50 de televizoare color,
câteva lăzi cu CD-uri și aur, mult aur ascuns în camera roții de rezervă,
exact acolo unde indica automatul celui care s-a apropiat de ei, semn că
fuseseră filați.
- Imediat, să scot cheile – și-a dus Toader mâna stângă la
buzunarul din interior al hainei, de unde a tras stiloul. Ia uitați! – le-a
arătat. Un Mont Blanc veritabil, valorează pe puțin o mie de dolari – și,
prefăcându-se neîndemânatic, l-a aruncat spre cel cu automatul, ca să-i
cadă la picioare.
Imediat după explozie, prin fumul gros și înăbușitor, nu s-a mai
zărit nici unul dintre cei cinci. Doar jos, pe asfalt, kalașnikovul și urmele
de sânge de la pulpele picioarelor zdrelite ale celui care mai mult se târa
decât fugea spre desișul pădurii.
În trei ani, scurși pe nesimțite, Tamara a părăsit cartierul doar
207
când o solicita nepotul să-i controleze sistemele de siguranță ale

consignațiilor. Și a mai fost solicitată odată, în ’91 primăvara, când s-au
întâlnit cu un procuror în fața fostului Comitet Central, unde a privit
îngrozită clădirile din jur, mușcate sălbatic de gloanțele Revoluției, mai
puțin Comitetul Central, neatins măcar.
- Aici eram când a căzut Ileana mea din picioare – a arătat
Constantin. Cu fața spre clădirea aceea. Poftim schița, c-am fost zilele
trecute și am măsurat cu ruleta. Asta-i înălțimea Ilenei. Stătea în
picioare. Dimensiunea capului... Glonțul a intrat prin mijlocul frunții, la
marginea căciuliței din cașmir alb și a ieșit pe la baza craniului. Cum
geometrul Euclid nu trăiește – a continuat Constantin ironic –, vă poate
confirma bunica mea, arhitectă, că aceasta-i înălțimea de la care s-a tras
cu arma cu lunetă – a arătat tânărul spre o fereastră a clădirii din față.
Proprietarul apartamentului are martori că-n zilele Revoluției a stat la
niște prieteni. Colegii lui de serviciu, de la Muzeul de Istorie, șoptesc că
ar fi fost căutat mai din timp și atenționat să plece de acasă. Imediat
după Revoluție, pentru că-n apartamentul lui se trăsese de jos, din piață
și arsese mobila, a primit un alt apartament în blocul de lângă
Magazinul Unirea iar pe el l-au promovat director în Ministerul Culturii
– detectiv am să mă fac!
Procurorul a ascultat în liniște, mușcându-și nervos, pe dinăuntru,
buza de sus acoperită de mustața groasă.
Când Tamara a spus că în cele două capete ale clădirii, în niște
depozite de arhivă, ies două guri de canal din subteranele capitalei,
procurorul, aflând și cine-i doamna din fața sa, a mutat urgent discuția în
biroul ce-i fusese pus la dispoziție la aducerea sa din provincie, să ajute
la deslușirea atâtor taine ale Revoluției. Obosit – „cinci zile am condus
exhumarea câtorva dintre cei îngropați în Cimitirul Eroilor Revoluției
împușcați în piept ori în cap în spital, unde veniseră cu răni ușoare” –, a
rugat-o pe Tamara să-i facă schița întregii rețele de comunicare, „ce v-o
mai amintiți, desigur” și a primit una la fel cu aceea dată lui Armoniu,
mai puțin vreo referire la adăpostul antiatomic în care a stat ea.
De atunci, nici un semn. Pe Constantin nu l-a mai căutat nimeni.
Doar astăzi de dimineață, prin vifornița de iarnă întârziată, cineva a
sunat insistent la ușa nepotului – când pleacă de acasă pe mai mult de o
zi, Constantin cuplează soneria sa la una instalată în apartamentul
bunicii.
- Te-a căutat astăzi familia Segărceanu – îi spune Tamara când
208
intră în apartamentul lui Constantin și-l găsește în bucătărie stând la

masă cu Toader.
- Ce familie?!
- Aceea la care ai stat până la înmormântarea Ilenei.
- Aaaa... – se lovește Constantin cu toată palma peste frunte. Cum
de i-am uitat?! Anul trecut i-am întâlnit la cimitir. Anul ăsta... Ce-a
vrut?
- Să-i contactezi. De părinții Ilenei au dat anul trecut... Mi-au zis
că trebuie să-ți faci dosarul de revoluționar – se vor da niște drepturi...
- Dreptul de-a ne plânge morții, bunico, ni-l luăm singuri oricum.
- Legea 42 îți dă niște beneficii dacă îți completezi dosarul, ți-am
mai spus-o – intervine Toader.
- Vreau un singur beneficiu! – hotărăște Constantin, lovind masa
cu palma. Să-l prind eu, înaintea carabinierilor lui Offenbach1 pe cel
care a tras cu luneta spre fruntea Ilenei.
Pentru prima oară, ochii Tamarei privesc îngroziți cum din ai lui
Constantin ies flăcările urii. I se face teamă. Nepotul său a devenit
irascibil; uneori, violent. De 1 Martie, când a urcat la ea cu buchetul de
flori și mărțișorul din aur, comandat anume, „să-l porți ca broșă”, ea,
grijulie, a adus vorba din nou de Facultatea de Fizică. Calm, fără să fi
dat vreun semn că s-a supărat, ca altădată, Constantin a ieșit din
apartament. S-a întors peste câteva minute, fluturând o hârtie:
- Ultimul extras de cont. Citește cât am în bancă. Toader are
dublu, că a început mai devreme, când se căuta aurul turcesc. Împreună,
depășim milionul de dolari. Cu acte în regulă, să-l putem justifica. Mai
am nevoie de licență în Fizică?! Și nici nu mă tem că vreun Robespierre
m-ar putea lua la întrebări. De altfel, țara n-a avut și nici nu va avea
mult timp Robespierri – uite-te cine conduce: tot Fanarul, toți iloții2,
doar că Fanarul se cheamă Cartierul Primăverii iar iloții… – deschide
televizorul, când se transmite de la Parlament ori de la Guvern. Ce bine
că te-ai ascun… te-ai abținut la Revoluție! Măcar, din punctul ăsta de
vedere... – a făcut tânărul un gest de renunțare, intuind că bunica lui nu
mai are ceva de comentat, preocupată să-și admire broșa.
Nici astăzi Tamara nu vrea să mai lungească vorba – are încredere
că nepotul ei își caută singur de grijă. „Iar grija mea e aceeași cu a lui –
1
) În operetele lui Offenbach, carabinierii vin la spartul târgului.
2
) Eminescu, Doina
209
să aflu unde l-a dus Apa Sâmbetei pe Armoniu” – și se întoarce la

fotoliul ei extensibil, din care poate cuprinde cu privirea întregul ecran
al televizorului cu ecran lat oferit, tot de 1 Martie, de Toader și nepotul
ei, cărat cu greu, din cauza greutății exagerate.
Peste vreo oră, primește vizita nepotului:
- Pe Teo l-am lăsat să doarmă; a condus numai el... Dar ce faci?!
– s-a crucit Constantin, arătând spre ecranul televizorului fixat pe
canalul apărut de curând. Așa rău ai ajuns, că-ți strici ochii cu emisiuni
din astea, care adună boarfele orașului să-și dea poalele peste cap?!
- Ia seama cum vorbești!
- Ia mai bine seama tu, că nici să minți elegant nu mai știi. Mereu
mă gândesc la ce-a spus atunci procurorul acelea... – s-a înfuriat din
senin nepotul; „urmaș de țăran aprig, cu securea la brâu!”, îl ceartă
adesea în gând Tamara.
- Ce-a spus? – îi aruncă ea o privire fugară, să nu piardă prea mult
din glumele de la televizor.
- S-a mirat că o schiță identică a subteranei capitalei, murdară de
ulei și ruptă, dar cu același scris impecabil, de arhitect, a fost găsită în
buzunarul unei salopete aruncate la o ieșire laterală. Ai început să bați
câmpii că, de prin vară, vi se ceruse un număr de planuri ale
subsolului...
- Așa a fost! – replică dur bătrâna. Venise ordin să facem un set
de schițe...
- O, da... – gesticulează tânărul. Și le-ai făcut pe toate tu, care erai
șefa; te și văd stând și desenând...
- Pentru că numai eu știam subsolul.
- Bunico, nu te deosebești cu nimic de emanații care au luat
frâiele. Doar că ei sunt complici din perspectiva Puterii, au avantaje sau
au lăsat în urmă cadavre. Știi că procurorul acela a lăsat totul baltă și s-a
întors la el, în provincie?... M-am interesat, c-am vrut să aflu dacă a dat
de urma vreunui lunetist.
- Dacă vrei să afli, du-te, activează în asociația de revoluționari!...
– strigă la el Tamara.
- Vorba lui Napoleon: îngroapă definitiv adevărul făcând o
comisie, că și Parlamentul a făcut una, condusă de regizorul
Nicolaescu... Cine ar putea regiza mai bine rezultatele?! Și-apoi, ce crezi
că-i cu asociațiile acestea? După ce a ghilotinat destui, Robespierre a
fost și el ghilotinat: e soarta tuturor revoluțiilor; de ce ar fi a noastră mai
210
brează?! Noi am făcut haz, amar, că aveam musca pe căciulă, dar haz
am făcut de acel Robespierre-de-provincie. Alături de Punctul 8 de la
Timișoara, propunerea lui de stabilizare a banilor și încă o propunere cu
destituirea organelor de forță, după modelul polonez parcă, și
reangajarea celor fără cadavre lăsate în urmă, ar fi fost un început bun
de drum. Dar... suntem buni ai naibii la făcut haz de necaz... – dă din
mâini a lehamite Constantin, vrând să se retragă.
- Mereu te sustragi unei discuții mai ample.
- Și ce-ai vrea să discut cu tine? Despre vina că m-am născut și
am copilărit în Primăverii? Despre... Die Lorelei getan? Ce-ți spune
versul acesta din Heine? Un cont dubios, de care tu nici măcar nu mai
amintești...
- Nu te înțeleg. Contul acela...
- E gol, bunico; nici nu mai există! – îi strigă Constantin. De ce
crezi că m-am pus serios pe treabă? Și nu te uita așa la mine. Am tăcut
până acum, să nu faci vreo criză, că vedeai, probabil, în banii aceia
viitorul meu. Acum am și milionul și viitorul. Imediat ce se topește
zăpada, plecăm în Rusia, la Samara; petrochimia noastră are nevoie, în
plus, de câteva mii de tone de fenol pe lună. Între timp, am aflat că
uzinele de reparat avioane au nevoie de oțel ucrainean de la Zaporoje.
Epoca aparatelor de radio cu casetofon moare. Se caută cele cu CD-uri.
Așteptăm cinci containere cu astfel de aparate. Poate că până de Paște
depășim două milioane de dolari.
- Tin-Tin dragul meu, – îl învăluie Tamara cu privirea ei maternă,
din clipele de îngrijorare sinceră – la atât ai redus viitorul tău, la a face
bani?
- Nu! La a face comerț în mod cinstit.
- Comerț cinstit?! – îl privește galeș Tamara. Există așa ceva?
- Oricum, din comerț ieși mai curat ca din politică.
- Sper că nu-i un apropo la viața mea. În Rezistență, mi-am
dovedit spiritul de sacrificiu. Pentru o cauză nobilă!
- Puteai să te rezumi doar la spiritul de sacrificiu. L-a avut și
Ileana, ba m-a molipsit și pe mine. Ea n-a avut și noroc. Sper că ai
remarcat accentul pus de mine pe și.
- Ați pornit încoace, spre Bucureștiul răzvrătit, cu Ceaușescu încă
la putere, știind că veniți pentru o cauză ignobilă?
- Cum adică, bunico? Fuga lui Ceaușescu s-a petrecut când eram
în avion. Ileana m-a luat încoace să ne alăturăm luptei contra dictaturii.
211
- Aha!... – aprobă Tamara, dând îndelung din cap, apoi, mimând

amorțeala trupului, se ridică anevoie din fotoliu și merge în bucătărie,
bea un pahar mare de apă, gustă din prăjitura cu care ar fi vrut să-și
întâmpine nepotul și pe Toader, dacă cei doi ar fi urcat întâi la ea, abia
apoi se întoarce în dormitor, unde nepotul ei se uită cruciș la emisiunea
de divertisment cu glume de un gust îndoielnic.
- Nu înțeleg ce vrei să spui, bunico. Iar dacă te-au rănit cumva
vorbele mele, dacă ți s-au părut o aluzie ofensatoare la tinerețea ta...
revoluționară aș spune...
- Constantine! – îl privește Tamara cu aerul că vrea să pună punct.
Acum, și tinerețea ta și a Ilenei și sacrificiul băiatului acelei familii;
băiat intrat în spital cu o rană și ieșit împușcat mortal, și atâtea alte sute
faceți parte din tinerețea revoluționară din decembrie ’89. Toți
demnitarii de acum, cocoțați pe morții Revoluției, vor să vă acopere cu
drepturi și cu onoruri. Drepturi și onoruri efemere, ține minte, doar îmi
cunosc șacalii printre care mi-am trăit viața... În ultimă instanță, voi,
care ați ieșit cu piepturile goale, le legitimați lor poziția, din zi în zi mai
stabilă, atât de stabilă, proptită în cei pe care voi n-ați știut să-i lichidați,
încât vor începe să-și bată joc de spiritul vostru de sacrificiu și – fii
atent! – pe măsură ce voi, îmbătrânind, vă veți împuțina, dar aura
voastră de sacrificiu va rămâne, ei se vor înmulți, năpârcile nasc alte
năpârci!, și vor deconta pe voi, pe revoluționari, hoția lor. Aura și
curățenia voastră îi vor incomoda. Râzi că mă uit la așa emisiuni?! –
întinde Tamara brațul spre televizor. Toți simțim, la un moment dat,
nevoia unei defulări, dar vai de societatea care o ridică la rangul politicii
culturale naționale!... Pe vremuri, când aveam un cuvânt de spus, am
interzis un film doar pentru că avea un tânăr zurbagiu ce-și lua bunicul
în derâdere, smulgându-i decorația din piept, să facă din ea linguriță
pentru pescuit păstrăvi, în timp ce logodnica lui îl reținea pe paznicul
râului într-un tufiș. Spre asta ne îndreptăm! – lovește Tamara cu degetul
arătător aerul din fața televizorului. Și voi, care ați riscat? Câte voci ale
Revoluției mai răsună clar și sunt ascultate acum în țară?! – și n-au
trecut decât câțiva ani. Mai ții minte procurorul acela venit din
provincie, care ne-a chemat în piață, să-i arătăm unde a picat Ileana? Ce-
a făcut cu declarația ta?!
- Dar cu schița subteranei, pe care era scrisul tău?! – replică furios
nepotul.
- Nu înțeleg... – se pierde pentru o clipă Tamara.
212
- Nici eu. De ce l-ai amețit, că toți ați făcut schițe?

- Ce vrei să insinuezi?!
- Eu?! Nici acum nu mi-ai spus de ce... Știi tu!
- Știu că, la vremea mea, mi-am făcut datoria! – îi strigă Tamara,
apoi, inspirând profund, ca o eliberare de greutate, șoptește: Crezi că
mie acum îi este îndemână că trăiesc și m-am bucurat de viață încă
cincizeci de ani, când altă tânără din Rezistență, mai bună, mai
pricepută, mai curajoasă și infinit mai curată ca mine1 a fost prinsă de
nemți și executată chiar în ziua ei de naștere?! Ce va rămâne peste 40-50
de ani din „spiritul de sacrificiul” al vostru, elogiat acum, la câte un 22
decembrie, de guvernanții actuali, ca să vă adoarmă tocmai spiritul?!
- Măcar l-am avut, nu ne-am...
- Ascuns! – pică vertiginos din gura Tamarei cuvântul nerostit de
Constantin. Ți-aș striga să-ți fie rușine și să ieși afară, să nu-mi mai
tulburi bătrânețea de om mort, dar încă viu, pentru că una-i să te ascunzi
și alta-i să fii ascuns. Dar te iert, pentru că ești încă prost pentru câte ar
trebui să știi. Oricum, ține minte că spiritul meu de sacrificiu de acum
jumătate de veac a fost pentru un scop nobil în acel context, născut din
amintirea copilului cu mucii până în barbă, agățat de coada unei vaci
costelive, pe care i-o lua un om nesătul să piardă la cazinoul din Sinaia,
chit că omul acela era tatăl meu. Și văd că se înmulțesc cazinourile în
țară, în Europa, în lume... Așa că fiți atenți de ce vreți să depășiți
milionul de dolari...
„...că nici măcar urmași nu aveți, să gândiți că le-o fi lor mai
bine” – ar mai fi vrut să adauge Tamara, dar s-a abținut.
Acum inspiră profund și face nepotului gestul ei de demult, când
era ascultată, semn că nu mai are nimic de spus și poate să se retragă.
Iar Constantin, rușinat, reîntors la condiția de adolescent docil, se
apleacă, își sărută bunica pe obraz și iese, murmurând o scuză.
1
) Aluzie la Olga Bancic.
213
Capitolul 45
Dar, în ciuda sărutului pe obraz și a atâtor alte mii, ani de zile

comunicarea dintre ei a rămas înghețată. Nepotul refuză să mai urce
întâi la etaj când vine de la drum lung, poate și pentru că ajunge acasă
noaptea iar, de s-a pregătit în cinstea reîntoarcerii lor – că cei doi,
Constantin și Toader, stau împreună – vreo tavă de tarte, singura
prăjitură care îi reușește Tamarei, ei o găsesc pe masa din bucătărie,
frumos și cu gust aranjată. Orice noutăți apărute în Europa – calculator,
televizor cu plasmă, electronice –, sunt aduse în dublu exemplar, uneori
triplu, cum a fost cu calculatorul și cu televizorul – „Teo stă la
emisiunile politice: eu nu le pot suferi” i-a spus nepotul.
Doar poștașul vine la fiecare în parte cu câte ceva. La
apartamentul dedesubt, zilnic, corespondența de afaceri.
La Tamara, doar astăzi, un plic de la Tribunal. Băieții – cum le
spune ea celor doi – sunt în SUA, să prindă o lichidare de stoc a unei
foste fabrici de componente pentru calculatoare.
Mâinile frumoase cândva, acum îmbătrânite, îi tremură Tamarei,
că rupe plicul aiurea – abia poate înțelege că-i chemată în judecată.
- Dificil... – clatină îndelung capul avocatul, primul pe care îl
găsește și îl angajează. Lucian Pârjoleanu are documente de la
C.N.S.A.S.1 că a fost anchetat, dat afară din serviciu, ținut în arest,
judecat, doi ani și jumătate de închisoare din cauza unei delațiuni ce-ați
semnat-o în toamna lui 1971.
Tamara părăsește biroul clătinându-se. Un avocat stagiar o
conduce până la taxi.
- Tinere, – îl reține Tamara pe stagiar – luminează-mă; ce-i
C.N.S.A.S.-ul?
- Cum, nu știți?! Dar de unde veniți?
- Din Balta Albă, ultimul bloc, lângă lanul de porumb.
1
) Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității
214
Stagiarul râde. Chiar și Tamara izbucnește într-un râs scurt, dar ia

aminte la cele spuse de tânăr; înțelege că-i acuzată de poliție politică, o
delațiune de care nu-și amintește.
- Pârjoleanu?! Parcă... da... era un arhitect... țineam la el, era
bun...
- Reveniți săptămânile viitoare, să consultăm dosarul – încheie
întâlnirea stagiarul. De ce nu ne lăsați și numărul de mobil?
- N-am. Dacă are nevoie de mine, moartea mă poate găsi și fără să
umblu cu cărămida asta în buzunar – arată Tamara cu dispreț spre
telefonul mare, Motorola, din mâna stagiarului.
- Au apărut altele mici, elegante... Costă, dar... Poți face și poze
cu ele.
- Știu, știu... Poze îmi mai trebuie... – dă Tamara din mână în
semn de lehamite și urcă în taxi.
Acasă, răscolește tot apartamentul – nici urmă de tranchilizant.
De câțiva ani, de când afacerile băieților merg bine – firma lor a trecut
de trei milioane de dolari –, în cele două apartamente, singurul
medicament este unguentul pentru reumatismul lui Toader, „amintire de
la Jilava” și aspirinele pentru când răcește careva.
„De ce s-o fi oprit tramvaiul coborât de pe Copou în șoldul
meu?!...”
Până la ziuă nu reușește să-și amintească nimic în plus; „ce
conflict puteam să am eu cu pedantul Pârjoleanu?!, mai ales că...” – și
simte cum amețește iar, mai tare ca în biroul avocatului...
...Era toamnă. Organizase un simpozion la Sinaia. Avea obsesia ei
– să găsească mormântul mamei. În după-amiaza aceea – program de
voie –, când toți urcaseră pe munte, ea a răscolit cimitirul până târziu, în
special colțurile neîngrijite, unde erau îngropați sinucigașii rămași faliți
la cazinou. La ieșire, cineva apărut din senin în urma sa i-a răsucit
brațele la spate și a aruncat-o cu fruntea în zidul porții. Cunoștea figura:
o mână vânjoasă îi ținea ambele mâini iar cealaltă îi ridicase deja
pardesiul și fusta la spate.
- Să taci, că bag cuțitul în tine! – i s-a șoptit, când își căuta
echilibrul pe piciorul stâng, să încerce să dea lovitura salvatoare cu tocul
ghetuței drepte, cum fusese antrenată în suburbia Parisului imediat după
aderarea ei la Rezistență.
Brusc, mâinile i-au fost eliberate iar degetele aspre, pornite pe sub
fustă în sus, să prindă elasticul portjartierul cu chilot, au lunecat pe
215
spatele coapsei drepte, agățând un fir al ciorapului.

- Haideți, tovarășa Aimée, să plecăm de aici!...
Lângă ea stătea arhitectul Pârjoleanu – încă mai ținea în mână
cărămida cu care îl pocnise în ceafă pe agresor.
- Ia să văd. Vă sângerează fruntea... – i-a spus arhitectul,
aruncând lângă cel căzut la pământ cărămida, ca să poată scoate din
buzunar batista cu monogramă, împăturită frumos, ținta atâtor glume ale
colegilor din atelierul de planșe speciale. Ce-i cu dumneavoastră?! Nu
mi s-a părut în ordine că v-ați separat de noi și ați pornit încoace...
- De ce m-ai urmărit?
- Dumneavoastră de ce credeți?
- De când răspunzi la întrebare tot cu întrebare?
- Ce cumpăr? Alcool iodat sau apă oxigenată? – își amintește
Tamara cum a arătat bărbatul din fața sa spre farmacia din depărtare.
- Tu ce crezi că-i mai bun?, că te-ai lăudat c-ai fost sanitar pe
front.
- Haideți cu mine! – a invitat-o Pârjoleanu în farmacie.
Tamara s-a lăsat pe mâna dibace a bătrânei farmaciste – „am
lunecat pe cărarea plină de grohotiș și m-am oprit cu fruntea în trunchiul
unui brad”.
- Vezi ce înseamnă să ieși din cercul vicios al întrebărilor? – s-a
alintat Tamara, pipăindu-și plasturele acoperit de marginea beretei luate
în poșetă pentru cazul că ar fi început să plouă.
Până la hotelul din coasta cazinoului, Tamara a îndrugat o
minciună despre un fost coleg de școală elementară înmormântat aici.
- Mai mergem la masă? – a arătat Pârjoleanu spre intrarea în
restaurant.
- Vrei să fii întrebat de ce n-ai avut grijă de mine?
- Vreți să mă duc să vă cumpăr ceva de la alimentara?
- Vrei să mă lași singură pe holurile pustii ale hotelului?
În lift, doar și-au zâmbit. Tamara, mereu cu ochii spre oglindă,
părea mulțumită de cum îi acoperea bareta plasturele. După ce a
descuiat camera, s-a întors spre colegul rămas în mijlocul traversei din
iută așternută de-a lungul holului:
- Mai ai chef să te duci până la alimentara?
- Îmi pot lăsa șefa flămândă?
Tamara își amintește că a zâmbit din nou – o făcea rar și era
lumină pentru cei din jur.
216
- De ce nu zâmbiți mai des?!

- Poftim?! – și-a rotunjit Tamara ochii ei frumoși. Când ai de
gând să-mi spui de ce m-ai urmărit toată după-amiaza? Sssst! – a făcut
degetul femeii semnul tăcerii spre buze, apoi l-a prins pe bărbat de piept
și l-a tras în cameră, trântind ușa în urma lor. Se oprea liftul... – a șoptit
ea, încă agățată cu degetele încleștate în gulerul jachetei lui Pârjoleanu.
Dacă spui cuiva ce-am pățit, te dau afară!
- N-o să puteți.
- De ce?
- C-o să mă omoare soția dacă află că v-am păzit toată după-
amiaza în cimitir.
- Și eu care credeam că doar m-ai urmărit – s-a alintat femeia,
lăsând gulerul jachetei, ca să-și poată ridica brațele până a prins ceafa
bărbatului în palmele ei, să-l sărute îndelung. Nu pe pat, că-i din lemn și
scârțâie; mereu mă trezesc noaptea când mă întorc prin somn. Staaaiii...
– a șuierat în surdină, la urechea bărbatului, vocea ei. Ajută-mă să aștern
pătura jos, pe covor...
Uitase toată întâmplarea aceasta. A rememorat-o de două ori –
ultima dată, spre ziuă, sorbind tacticos, ca o babă din lumea bună la o
vorbă între prietene, din cafeaua fierbinte, cu caimac gros.
„Cum de-am putut să uit?!”
- Lucian, trezește-te... Lucian!
- Ce-i, dragă, ce te-a apu... uuu... cat? – a făcut ochii mari bărbatul
zgâlțâit de ea. Credeam... că-s acasă. Scuu... ze!
- Sssst! – își amintește Tamara cum i-a astupat gura cu palma.
Îmbracă-te. Eu ies înainte pe sală și, dacă nu-i nimeni, îți fac semn.
Cobori pe scara de serviciu și te plimbi până la ora micului dejun; spui
că te-a durut cumplit o măsea.
Nici măcar nu și-au mai zâmbit în zilele următoare – a reintrat
totul în normal; poate din clipa în care ea, ferind puțin perdeaua, l-a
văzut printre brazi, pășind rar, cu capul aplecat și falca dreaptă ținută în
podul palmei, mimând de minune suferința.
Acum s-a făcut ziuă, vremea micului dejun a trecut de mult, dar
ea tot cu citația în mână stă.
Ajunge aproape de prânz la psihiatru și îndrugă o minciună
despre angoasele ei de pensionară fără nici o ocupație – „nici măcar
nepoți, că Revoluția mi l-a omorât pe-al meu în burta noră-mi,
împușcată în frunte” –, după o viață de muncă activă.
217
- Unde-ați lucrat?
- În corpul tehnic al unui institut...
Îi este rușine să spună mai mult. Acum, după primirea citației,
nici până la alimentara din cartier nu se mai încumetă, decât la ore
matinale sau târzii, când străzile sunt pustii. La teatru, concerte, filme,
muzee, cum i-a prescris psihiatrul, nici vorbă! O obsedează iarăși, mai
tare ca atunci, amintirea actorului din holul Teatrului Mic – asta!...
După ce ziarele vor scrie, crede că va vedea și degete anonime indicând-
o: așa arată o delatoare. Se teme că ar putea fi bătută cu pietre. Nici în
Iași, când s-a spus în urma ei „curva de aseară, din barul Unirea”, nu s-
a temut și nici nu s-a strecurat pe lângă ziduri rușinată.
Ajunge acasă tremurând. Își repetă mereu: „Curva din Biblie a
fost iertată; vânzătorul de semeni s-a spânzurat.”
Tratamentul își face efectul greu; doar spre seară se simte
moleșită și adoarme.
Zilele următoare, abia se trezește – doar foamea o ridică din pat –,
gustă ceva și adoarme iar.
Venirea băieților din America n-o bucură; succesul lor, nici atât;
beneficiul estimat la șase sute de mii de dolari îi dă de gândit: „Aș putea
ajunge la o înțelegere cu avocații lui Pârjoleanu...”
- E greu să vă spunem ce sume se cer – s-a codit avocatul bătrân,
care lasă de înțeles că el duce greul procesului. Clientul meu, domnul
arhitect Pârjoleanu, încă nu s-a decis. Judecătorul va hotărî.
- Și din practica dumitale? – a insistat Tamara.
- Nu cunosc alte procese; abia s-au deschis arhivele. Oamenii
n-au curaj să tragă la răspundere pe cei care... înțelegi dumneata... Eu
i-am sugerat lui Pârjoleanu să se limiteze la un milion.
- De lei?!
- Glumiți!
Tamara s-a uitat lung, pe sub sprâncene, înjurându-l în gând.
- Cu avocatul meu de ce nu vreți să stați de vorbă?
- Da’ ce, ăla-i avocat? Un fost securist; l-a prins Revoluția căpitan
făcut de o lună, ofițer de tură la Uzina de Mașini Grele. L-au dat afară
că-n 22 l-au prins muncitorii la poartă cu două genți cu documente, l-au
caftit, i-au luat gențile și le-au aruncat în cuptorul de la forjă. Cât pe ce
să-l arunce și pe el, că avea palma grea. Du-te la Moscovici și fii, evreu
deștept, ca și mine; ne cunoaștem; o scoatem noi la capăt cu canadianul.
- Cu cine?!
218
- Pârjoleanu. La ieșirea din închisoare, se zice că a trecut Dunărea

la sârbi.
- O, Doamne! – își duce Tamara palma la frunte după ce cade la
loc pe scaunul oferit de avocat.
Imediat ce bea paharul cu apă rece din fața sa, vede cum avocatul
bătrân, chel și ghebos, ca un personaj din literatura franceză, îi face
semn să ia aminte.
- Ai înțeles? Cabinetul lui Moscovici este la parterul blocului
vecin. De câți bani dispui?
- Pensia... – îi arată Tamara ultimul cupon de pensie primit de
curând.
- Proprietăți?
- Nimic. Ba da, un Fiat 1800 defect.
- În cazul ăsta... – se plimbă avocatul într-o parte și-n alta prin
camera strâmtă, folosită anume pentru discuții între patru ochi. Dar să
știi că vom scormoni! Și dacă, într-adevăr, n-ai alte... știu eu?!, ceva
pământuri, case, păduri, iazuri – înțeleg că înaintașii ți-au fost bogați iar
acum, cu acest restitutio in integrum dat de țărăniști, care va băga țara în
faliment, că eu văd ce viermuială începe prin tribunale, de-aceea le-am
și spus alor mei să se abțină, că, la faima mea, făceau coadă la ușă tot
felul de haimanale, de interpuși, de... Ascultă-mă! – ridică bătrânul
glasul. Ai văzut ce mulți juriști fără har au accesat demnitățile publice?
Ei, pe față, să dea legi pentru ai lor; ceilalți – ne va spune timpul... Eu
nu mai am timp; vorba lui Preda, cu mine timpul nu mai are răbdare, c-
am fumat prea mult, de-aceea te și trimit la Moscovici, să mor cu
sufletul împăcat, că te văd femeie la locul dumitale, iar acolo, în C.C.,
că m-am interesat unde ai lucrat, jucai cum îți cântau alții...
- Domnule avocat, dacă aș fi credincioasă, te-aș ruga să aduci o
carte sfântă, să jur că nu știu să fi făcut așa ceva.
- E-o diferență între a nu ști și a nu-ți aduce aminte. Oricum,
procesu-i de durată, ai să vezi, canadianul trage de timp. Cum n-ai
nimic, nici o proprietate, dauna morală, că vrea daună morală, a făcut
închisoare, o vei plăti din pensie; poate se va ajunge la jumătate din
pensie, c-o ai frumușică, dar, din câte știu, judecătorii se opresc la o
treime... Chiar nu știu, e primul meu proces de acest fel iar Pârjoleanu
ăsta... Doamnă dragă, trebuie să mă înțelegi, sunt avocatul lui, a făcut
ani grei de... O zi de închisoare și... darmite doi ani și... Nu știu de ce am
acceptat. Dacă intră pe fir ziariștii… Arhitectă... fostă în C.C.! Nici
219
măcar nu ți-ai păstrat vila, c-o luai pe nimic și, acum, când prețurile...
Închipuie-ți că, mult timp, te-am căutat în Primăverii... Dar lasă... Și nu
mai veni la mine... Mergi la Moscovici... Cu el pot discuta, cred că
înțelegi, eu îl reprezint pe canadian... Hai, lasă, mai bea un pahar cu apă
și du-te acasă...
Abia peste două zile Tamara are putere să se ducă să-l angajeze
pe avocatul Moscovici.
- Sigur că eu voi merge eu la bară, că-s singurul care-i pot ține
piept lui Abramovici. Copiii mei doar îmi vor completa dosarul.
Acasă, nu scoate un cuvânt.
- Ce s-a întâmplat, bunico? Ceva e în neregulă cu tine. Vreo
boală? Vezi doar câți bani avem... – începe s-o chestioneze nepotul tot
mai des, speriat de plecările de acasă și de tăcerea vinovată în care s-a
cufundat bătrâna.
Îi este rușine – știe că Teo a făcut închisoare – „zău c-a fost pe
nedrept!, s-a jurat de revelion, când a băut mai mult. Am tăcut când am
aflat că blonda de la galantar și puștiul acela... chiar în magazin, sub
galantar... Dar a doua zi, puștiul a venit direct la mine, știa că blonda
nu-i; m-a luat la bătaie și m-a târât la secție. La ușa magazinului ne
aștepta sectoristul, făcea pe miratul, «vai domn’ Toader, tocmai
dumneavoastră!...» Să nu-i mai scuzăm pe milițieni; lucrau mână-n
mână cu securiștii; erau uneltele lor...”
„La o adică, – gândește Tamara – să văd ce pretenții are Lucian; o
să-l chem o dată pe Tin-Tin aici, la mine în apartament, și, cu toată
rușinea, îi vorbesc de necaz, și-l rog să-mi dea un milion...”
Zilnic, tratamentul prescris de psihiatru o face să uite de toate.
Dar starea ei de apatie l-a îmbolnăvit de grijă pe Constantin; nepotul
vrea să-i plătească „o croazieră pe Marea Mediterană, pe Marea
Nordului, chiar și în jurul lumii...”
- Hotărăște-te, bunicuțo. Ce pot face mai mult pentru tine? – o tot
întreabă, după ce o copleșește cu cadouri; adesea își face timp și
cumpără bilete la spectacole, dar întotdeauna ori pierde biletele, ori îl
convinge pe Toader, care-i mărturisește că nici nu știa că la Operă sunt
și spectacole de balet; „oricum, nu înțeleg nimic, dar merg de dragul tău;
la Giselle, în nici un caz, că nu suport să te mai văd plângând...” – l-a
auzit spunându-i lui Constantin.
Într-o seară, când nepotul ei întârziase la Vamă, să descurce
actele unor autotrenuri venite din portul Agigea cu fructe, Tamara i-a
220
povestit lui Toader cum a cunoscut-o Constantin pe Ileana și l-a rugat să

nu mai aibă obiecții când este invitat la Giselle.
- Eu... nu pot; mă tem să nu fac infarct – s-a scuzat bătrâna.
- Iar eu înnebunesc! – a explodat Toader, începând să se plimbe
prin cameră agitat. De-atâția ani, un lunetist măcar! Unul să fi fost
prins... Măcar bănuit!
- Teo dragă! – s-a speriat bătrâna – credeam că timpul...
- A adâncit rana! De ce credeți că-i atât de bun Costel în comerț?
În tot ce face... Să pice de oboseală, să adoarmă, altfel, noaptea îl aud
din camera mea cum se scoală din pat, fuge în bucătărie și dă cu cuțitul
în fundul de lemn, pe care-l schimb săptămânal. „Acum, băiatul meu ar
fi avut...” – și începe să socotească. „Acum, trebuia să-i controlez
temele... Acum, l-aș fi dus la înot... la tenis... la baschet...” L-am rugat
să ne despărțim; frumos și deștept cum este, să pună mâna pe o fată, să-i
facă un copil... Nu vrea. Odată, prin centru, ne-au oprit două doamne:
„Uite-l pe Constantin!” și l-au îmbrățișat. Au întrebat de dumneavoastră,
dacă sunteți bine… Cică v-au tratat; una s-a recomandat chirurg, Diana
Trifescu...
- Trifescu?! – intervine Tamara.
- Da, soția marelui profesor, cel care a înființat clinica privată de
chirurgie. L-a invitat pe Constantin să treacă pe la ea, Clinica Particulară
Trifescu; l-a invitat cu dumneavoastră, să vă facă un consult. Ceva a fost
în neordine: ușor derutată, doctorița l-a tot măsurat cu privirea...
Cealaltă, anestezista, s-a recomandat Magdalena, anestezistă, mai
șugubeață, ne tot privea ușor ironic; înțelesese că suntem împreună, dar
nu s-a lăsat... Cred că-l place. I-a cerut numărul de telefon. El i-a dat un
număr greșit. Anume. Mai sobră, doctorița Trifescu, eu am auzit de ea, a
făcut primele operați de schimbare de sex, la despărțire, ne-a făcut un
semn autoritar să mai stăm locului o clipă și l-a luat pe Constantin la
sigur: „Ascultă, chiar nu-ți spune nimic numele Mihai Vlădeanu?!”
- Cum?! – tresare Tamara. Și ce-a mai zis?
- Nimic. Doar ne-a privit. Constantin nu a avut nici o reacție; doar
anestezista i-a făcut un semn colegei, „hai, Diana, că întârziem”, apoi ni
s-a adresat: „Mai vorbim la telefon...” Eu l-am certat pe Costeluș… Un
copil cu oricine, că bani avem să ne ocupăm de el și de mama lui, l-ar
scoate din... Noaptea sare din somn și fuge în baie. Nu-mi spune, dar eu
știu că se spală pe mâini – i se pare că are urme din creierul Ilenei.
- De ce nu mi-ați spus? Avem atâția psihiatri... atâția psihologi...
221
- Nici nu vrea să audă. Și vă rog să uitați că v-am spus. Durerea

lui este și a mea. Eu n-am cunoscut-o pe Ileana. Costel a distrus toate
pozele, chiar și tabloul ei de pe holul Operei l-a furat. Eram, însă,
prieten cu Cezarion, ceva platonic; venea și-l serveam cu ce aveam mai
bun – mă plătea bine; îmi plăcea tare de el... Acum, cred că înțelegeți că
și eu... Un milion! Dă-i naibii de bani! Scot din bancă un milion și-l dau
celui care-mi arată – ăsta a fost lunetist.
- Teo, mă îngrozești! – schițează Tamara un gest de retragere. Voi
aveți viața înainte... Zău că mă îngrozești.
- Eu, pe dumneavoastră?! Cum altfel se face dreptatea? Vreți să
trăim într-o lume fără dreptate?! Mai avem măcar 30-40 de ani de trăit.
Dumneavoastră... Costel bănuiește că aveți cancer...
- Sunteți nebuni amândoi! – izbucnește Tamara în râs.
Venirea lui Constantin bucuros că a descâlcit actele de vamă iar
autotrenurile au plecat la depozit să descarce fructele stopează discuția.
De altfel, după un timp, nepotul ei pare mult mai relaxat, ba chiar
o încurajează cu vorbe din ce în ce mai frumoase. Chiar și ea se simte
mult mai bine; avocații se poartă cu ea din ce în ce mai frumos,
prietenește chiar și o asigură că procesul nu-i complicat deloc; „doar
termenele sunt lungi, procesul poate dura ani de zile că tribunalele s-au
aglomerat cu pământ, case și alte revendicări; fiți fără grijă, presa nu va
afla nimic de la noi, dar nici dumneavoastră să nu scăpați vreun cuvânt
cuiva”. Dimineața, întârzie tot mai mult să-și ia medicamentele și, spre
surprinderea ei, se trezește rememorând zilele de pe plaja Agigea –
scenele intime o revigorează. Apoi, ruptă de foame, în drumul ei spre
bucătărie, se oprește o clipă în fața oglinzii, se descoperă îmbătrânită și
fuge să-și ia picăturile, pe care le numără cu sfințenie când le toarnă în
linguriță. Drumurile ei la saloanele de cosmetică devin o preocupare, la
care renunță doar pentru o internare de o lună în Institutul de Geriatrie,
de unde se întoarce mai plină de viață, cu riduri mai puține – doar cu
teama pentru procesul care trenează și grija pentru nepotul ei. Nu și-ar fi
închipuit că Tin-Tin al ei – cum îi place să-l alinte în gând – nu s-a
vindecat; poate și pentru că nu-l mai vedea plecând în fiecare duminică
la biserică. Acum, ca niciodată, simte durerea că nu are cu cine se
consulta – „până și Armoniu era bun la o adică”, apoi regretă că a putut
gândi o așa enormitate. Ea l-a uitat. Faptul că rudele soției lui Armoniu
au venit și au încărcat lucrurile din vilă a pus lespedea mormântului pe
cel „dus pe Apa Sâmbetei”. A rămas cu Constantin, singurul ei sprijin –
222
chiar și-n anii când răceala dintre ei – fără un motiv grav, doar o aluzie
răutăcioasă la tinerețea ei revoluționară – au comunicat mai puțin, „dar
cu drag!”, își zice Tamara. „Alta ar fi fost acum situația dacă nepotul
meu ar fi știut că este fiul lui Mihai Vlădeanu...” Nici ea nu-și dă seama
dacă în bine sau în rău – „viața mea, un șir de renunțări, de lașități” și i
se face și mai rușine, „mai ales acum, când sunt chemată la tribunal
pentru delațiune”.
Mai are o speranță: să vadă delațiunea – „dacă-i un fals, o
înscenare?!, eu n-aș fi putut scrie, nici măcar semna așa ceva!”
Când avocatul Moscovici îi arată o copie a dosarului făcută la
xerox și citește dintr-o privire cele scrise de ea la dictarea lui Armoniu,
„parcă-l și văd aplecat peste umărul meu, șoptindu-mi”, nu poate decât
să repete de câteva ori: „Trebuia să-l fi omorât!”
- Oricât de comunistă vei fi fost și ai fi apărat Tezele din iulie, cu
etica și echitatea lor socialistă, ceea ce spui în informare c-ar fi zis
despre ele Pârjoleanu a fost prea puțin și pentru închisoarea făcută, de ce
să-l fi omorât?! – s-a supărat bătrânul avocat.
- Nu pe el! – ripostează violent Tamara. Pe ăsta! – arată degetul ei
spre hârtia cu antetul: „Ministerul de Interne, Departamentul Securității
Statului, Direcția Cercetări Penale, Dosar penal nr...”, care se ghicește
greu, dar anul 1971 este scris apăsat la mașina de scris. Ochii îi fug mai
jos: „REFERAT cu propunere de punere în mișcare a acțiunii penale și
arestare preventivă, București, 3 decembrie 1971. Colonel Cireșciuc
Armoniu...” Pe ăsta! – lovește unghia Tamarei în numele colonelului.
- Ce amestec are domnul Cireș... Cireașă ăsta?! – pare contrariat
avocatul. El a pornit acțiunea în baza informării olografe a
dumneavoastră; și-a făcut datoria, nu poate fi tras la răspundere. Citiți ce
scrie: „Propun: punerea în mișcare a acțiunii penale și arestare
preventivă a învinuitului Pârjoleanu Lucian, pentru săvârșirea
infracțiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prev. de art.
166 alin. 2 cod Penal, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 3
decembrie 1971 și până la 1 ianuarie 1972. Prezentul referat, împreună
cu dosarul cauzei, va fi înaintat Direcției Procuraturii Militare, pentru
a dispune.” Este primul referat la care am acces, de aceea l-am și citit de
mai multe ori, aproape că-l știu pe dinafară, că astea erau secrete – bat
degetele bătrâne ale avocatului în pagina copiată la xerox. Îi găsiți vreo
hibă? Următorul act este: „Mandat de arestare preventivă numărul...”
la-la-la, întocmit a doua zi de un colonel din Direcția Procuraturii
223
Militare, care dispune arestarea preventivă pentru 30 de zile. Rețineți că

domnul Cireașă ăsta a propus, și numai procurorul a avut puterea de a
dispune; că ei erau mână în mână, e altceva, dar tenta de legalitate este
evidentă.
„Tenta de legalitate” – își zice Tamara și se blochează; nu mai
poate scoate nici o vorbă. Cere voie să meargă la baie, să poată căuta în
poșetă un tranchilizant.
- Țineți-mă la curent pe telefonul fix – îl roagă pe bătrânul
Moscovici înainte de a pleca.
- Desigur, desigur. Doar că domnul Pârjoleanu cere mereu câte o
amânare, să poată fi prezent. Nu știu de ce trage de timp. Cred că mai
are ceva probe.
- O fi găsit cărămida aruncată la poarta cimitirului... – spune
Tamara cu ciudă când iese pe hol.
Nu știe nici ea de ce i-a scăpat această răutate. Află că următorul
termen va fi abia la toamnă. „De s-ar termina odată, că nu mai suport!”
Dar suportă – o ajută medicamentele. Și somnul – doarme mereu. Evită
orice discuție între patru ochi cu Constantin – „bărbat în toată firea,
serios, grav, colaborează minunat cu Teo, par a se înțelege din priviri,
amândoi mă copleșesc cu atenții iar contabila firmei a renunțat la alte
oferte, numai să lucreze cu ei, «că nu-mi cer să fac ilegalități și nici
adaosul comercial nu-i exagerat, că nu vrem să ne fie rușine când ne
uităm în oglindă, zic ei; eu vin din alte vremuri, doamnă Aimée, când
bilanțul contabil trebuia să-mi iasă la bănuț iar comerțul se făcea în
limita bunului simț». Ce mândră aș fi fost de nepotul meu și cum m-aș
mai duce la brațul lui la Operă, ori măcar la plimbare, dacă nu mi-ar sta
ca un pietroi pe creștet procesul cu Lucian, ce rușine!...”
- Bunico, – lungește Constantin într-o seară șederea în camera ei,
când nu-i nici o telenovelă la televizor, singura plăcere reală a bătrânei –
ar fi cazul să ne însoțești la vreun spectacol, la film, la restaurant...
Bine... Nu insist. Dar reține, te rog, că nu te avem decât pe tine și tot
ceea ce avem, la o adică, este anume pentru...
- Pentru ce? – ridică Tamara privirea speriată spre nepotul său.
- Voiam să ne cumpărăm o vilă; ai fi stat cu noi... Spațiu verde în
față, pomi în spate... Lăsăm totul pentru după...
- După ce, Constantine?
Tânărul roșește și-și mută privirea spre colțurile camerei – „îmi
ascunde ceva, îl cunosc!”, se întristează și mai mult Tamara, „așa cum
224
mi-au ascuns și criza lui, că Toader abia a putut să-l stăpânească, până a
sosit salvarea și l-au dus la psihiatrie; își ieșise din minți; urla că fiul lui
ar fi trebuit să-și serbeze majoratul”.
- După… după sărbătorile de iarnă, când vom avea facturi mari de
încasat; fructele se vând iar magazinul de calculatoare abia mai face față
– spune Constantin cu mândrie. Oricum, poți conta pe noi oricând. Te
sărut! Noapte bună! Și mai puține dulciuri, oricât de gustoase ar fi
tartele tale, că și eu și Teo facem burtă...
„O fi știind Constantin ceva?!” – dar nu-i mai pasă; poate vegeta
liniștită în fața televizorului, la interminabilele telenovele sud-
americane; „abia îmi reîmprospătez portugheza”.
La termenul de judecată din noiembrie merge fără să-și mai fi luat
medicamentele; îi ajung cei trei ani și jumătate de somnolență, că n-a
mai reușit să vadă vreun episod până la final; cele spaniole o încântau,
că închidea ochii și, ascultând, se visa la Madrid, în grațiile femeilor
comuniste de acolo, cu care plănuia răsturnarea lui Franco;
interminabilele telenovele braziliene o răscoleau și mai mult, că se
închipuia în Lisabona, alături de cei fugiți din Madrid de teama lui
Franco, așteptând capitularea lui Hitler, să se poată întoarce în Paris,
unde se știa așteptată cu onoruri. „Ce-am fost și ce-am ajuns!” – își
repetă câteodată când, abia ridicată din pat după un somn lung, oglinda
îi arată un chip ce-i amintește de femeia frumoasă – „și rece, lua-m-ar
dracul!, că nu mă visam decât agățată pe perete, în locul celor care
cădeau una după alta...”
Cu cât se apropia termenul din toamnă – „la acesta, sperăm să fie
prezent domnul Pârjoleanu”, i-a șoptit bătrânul Abramovici, tot mai
bucuros că, reîntors de la spitalul din Viena – „ce crezi, domniță dragă,
m-a operat un oarecare Vasile Aciobăniței, dintr-un sat prăpădit de
lângă Vaslui, cu facultatea făcută la Iași” –, bătrânul parcă întinerise și
se putea descurca numai cu un plămân –, Tamara și-a făcut prietenă o
cosmeticiană pricepută și scumpă și, după o discuție lungă cu psihiatrul,
a renunțat progresiv la picături, visând seară de seară la reîntâlnirea cu
fostul ei subaltern, Lucian Pârjoleanu – „doar nu-i nebun să-mi ceară
mai mult de un milion!...”
- Chiar nu-mi pasă! – își spune când se privește în oglindă la
ieșirea din apartament, fără măcar să fie întrebată, ca altădată, unde
pleacă așa gătită.
Pe holul tribunalului, avocatul ei discută aprins cu al lui
225
Pârjoleanu; „ce-or fi având de împărțit?! Sunt amuzanți; parcă-s evreii

din Târgu Frumos, prietenii domnului Haim...”
- Bună, Aimée!
Nu înțelege cine a salutat-o. Lângă ea, descoperă un bătrân
într-un căruț cu rotile, împins de o chinezoaică trecută de 50 de ani.
- Soția mea. Putem vorbi, nu pricepe româna. Ce mai faci?
- Doamne, Lucian, tu ești?!
- Haidem jos, la bufet. I-am pus pe avocați să ceară să fim ultimii.
Cei doi avocați se apropie precipitați.
- Ne anunțați voi – le spune Pârjoleanu, apoi face un semn scurt
soției, care începe să împingă căruciorul.
Tamara simte că i-a pierit glasul; nu înțelege nici ea cum de mai
are putere să meargă în urma chinezoaicei care pășește mărunt și repede.
- Stai aici, lângă mine, să putem vorbi – îi arată Pârjoleanu un
scaun. După câte procese grele sunt, avem măcar o oră, dacă nu o oră și
jumătate la dispoziție.
Stau și se privesc. Soția lui Pârjoleanu și-a comandat o farfurie și
mănâncă în liniște, tacticos, cu gesturi manierate, fără să ia aminte la cei
doi.
- Știi că până acum nouă ani, când am făcut rost de dosarul meu
de la C.N.S.A.S., de fapt mi-a fost trimis, n-am știut cine m-a turnat?
- Lucian, am ajuns la capătul puterilor; spune ce sau cât vrei, să
terminăm.
- L-ai mai văzut pe tânărul din garsoniera 93, blocul D1, Cartierul
Lenin?
Tamara scapă paharul cu apă din mână.
- Deci e-adevărat, tu erai...
După o pauză lungă, în care chinezoaica, sărită imediat de la locul
ei, se îngrijește să adune cioburile și să șteargă stropii de apă de pe haina
soțului, fără să fi scos un sunet, Pârjoleanu continuă:
- Am avut un văr; a decedat înainte de Revoluție. Era maistru
mecanic, locuia la 99, pe același hol cu 93. Din Egipt, unde fusese trimis
de uzină cu echipa care înălța fabrica de acid sulfuric construită de
români, a fugit la mine, în Canada. N-am trecut Dunărea înot la sârbi,
cum se știe. M-a chemat la el colonelul care mă anchetase în ziua aceea,
că ei făceau și muncă de anchetă penală prin rotație, și mi-a spus că mi
s-a aprobat pașaportul. Nu cerusem așa ceva. Deplângea și el faptul că
fusesem turnat, dar nu-și mai amintea de cine, „și nici n-am voie să-ți
226
spun; oricum, nu ți-ai ținut gura; știi prea multe și le spui și altora. Vezi
că mâna noastră e lungă, iar tu știi ceva secrete... planuri... Știi tu!
Fermoar!” – mi-a arătat semnul specific la buze. M-am întrebat mereu
ce-aș fi putut ști. Cred că aflase și el că verificasem cândva rezistența
unor adăposturi antiatomice – la alte secrete nu avusesem acces. Ridicol,
nu? Să aflu abia acum că tu m-ai turnat că aș fi vorbit împotriva Tezelor
din iulie și a Conferinței din noiembrie, 1971; eu, adversar înfocat al
eticii și echității comuniste... Tu fuseseși prima care o încălcase...
Etica!... Dragostea nu știe de etică...
- Mă lași să-ți spun ce-a fost?
- Răspunde-mi la întrebare: este adevărat c-ai avut o idilă cu
tânărul din garsoniera 93?
- De unde știi?!
- O dată, la o bere cu vărul meu, am rememorat zilele fericite din
România. Aveam o poză de grup dintr-o excursie organizată de tine
toamna, la Poiana Brașov. Vărul meu te-a recunoscut. S-a jurat că tu ai
fost. Vorbea extaziat de mândria cu care iesiseși de la duș în halatul de
laborator al tânărului, cu un ștergar mare de borangic pe cap și cu papuci
de plajă, colcăind de apa cu spume. Tânărul din garsoniera 93 era
singurul care folosea săpunuri nemțești, frumos mirositoare; îi dăduse și
unei doamne, să aibă cu ce-și spăla bebelușul. N-am vrut să-l cred.
Apoi, într-o noapte de insomnie, mi-am amintit comportarea ta în zilele
când Ceaușescu urma să se întoarcă din China, Coreea de Nord... Erai o
alta. Puteam să jur că eram sigur ce s-a întâmplat, că aveai aceeași
expresie a feței din noaptea când am dormit pe pătura așternută jos și, de
foame, am băut împreună sticla de rom cubanez ce-o aveai în valiză. Te
iubeam ca un nebun și eram atent la orice gest ori zâmbet al tău. Puteam
să jur că-n delegația ta, că umblai după un loc la munte să propui
amplasarea unei centrale atomice, îl prinseseși pe Dumnezeu de un
picior.
- Și nu te-ai putut abține, și ai spus-o colegilor, la o țigară, pe
terasă.
- Ne ascultai?!
- Nu eu. Iar după o zi sau două, ai făcut o remarcă urâtă, ai zis că
parcă-s ieșită dintr-o hazna... ceva de genul ăsta... Mi-a cerut, ba chiar
s-a ținut de capul meu să-i dau un rând-două despre tine.
- Cireșciuc?!
- Tocmai se mutase în locul fiicei mele și... aflase de adăpost...
227
mă chemase acolo și…

- Nu pot să cred! Dumnezeule, nu pot crede!...
- Acum, nici eu, că am fost atât de... Zi-i cum vrei. Tocmai
hotărâsem cu tânărul acela să ne căsătorim, să-l aduc la București, să...
- Dar era un puști!
- 26 sau 27; nu mai țin minte.
- Oricum, tu trecuseși de 40...
- Cu câți ani este mai mică soția ta, Lucian?
- 35. De ce întrebi?
- Oare de ce?
Scaunul cu rotile se zgâlțâie puternic de râsul bătrânului. În partea
cealaltă a mesei, chinezoaica mănâncă în liniște ultimele boabe de
mazăre din tocănița comandată.
- Ce-ai făcut acolo, în Canada, Lucian?
- Mai fac. Am o grupă, de fapt, un atelier de proiectare. De toate.
Am început cu ceea ce am învățat de la tine: sistemele de siguranță.
Patru băieți, de la trei soții. Ultimul, cu ea – arată spre chinezoaică –,
abia a intrat la gimnaziu. Ceilalți, arhitecți. Și să știi că-i bine că n-ai
venit căsătorită cu puștiul acela.
- De ce?
- L-aș fi ucis. Așa cred. Erai pentru mine ca o icoană. Seară de
seară, în închisoare, adormeam cu tine în gând. Când am aflat că m-ai
turnat tu, că mi s-a trimis pe e-mail denunțul tău și ți-am recunoscut
scrisul și semnătura inimitabilă, am făcut accidentul... – lovește el cu
palma în scaunul cu rotile. Dacă ar ști ea – aruncă privirea spre soție –,
te-ar strânge de gât aici, acum. Spune-mi, Aimée, ai devenit
credincioasă?
- Ce-ți veni?!
- Păcat! Ar fi fost de bun... poate de bun augur. Oricum, am auzit
că, după Revoluție, s-au umplut bisericile. În special cu foștii torționari.
- Uite că eu lipsesc.
- În schimb, merg eu și pentru tine. Nu regret că am făcut anii
aceia... Trebuia, în fața lui Dumnezeu, trebuia! Omul acela, din cimitir,
nu s-a mai sculat de jos. O știu, dar n-am spus-o nimănui până acum. Și
dacă tu n-ai s-o spui, mâine spre seară voi fi acasă la mine, în Canada.
- Oricum, n-am dovezi iar crima s-a prescris.
- Nu și dragostea, Aimée. Dragostea și credința în Dumnezeu nu
se prescriu.
228
- Eu nu cred în Dumnezeu.
- De-aceea ți-ai permis orice. Chiar și să rămâi frumoasă la... cred
că ai multișor peste 70 de ani. Mai știi ceva de tânărul din garsoniera
93?
- Nu. De ce?
- Așa. Simplu. Omenește. Să-l privești în ochi și să-l întrebi: ce
mai faci?
- De ce-aș face-o?
- Vărul meu spunea că, într-o noapte, râsul vostru a trezit tot
etajul. Dar, în blocul acela plin de tot felul de… era atât de respectuos și
de respectat, că nimeni n-a suflat o vorbă. Aflaseră de la colegul din
garsoniera 92 că pregătește actele și se sfătuiseră toți de pe etaj să vă
facă o surpriză, să vină cu flori la Starea Civilă.
- Asta n-o știam. Nici n-ș fi bănuit-o. Mulțumesc!
- A fost plăcerea mea să ți-o spun. Și să te întreb ceva...
- Te rog!
- Mai ții minte de câte ori am făcut dragoste în noaptea aceea?
- Lucian...?!... – șoptește cu groază, ca în fața unei orori, Tamara.
- Uite că vin avocații după noi – arată bătrânul arhitect, îmbrăcat
elegant, ca pe vremuri, doar că acum are în buzunarul de la piept și
batistă din același material cu cravata, ceea ce nu și-ar fi permis când
lucra pentru Comitetul Central, „ar fi fost un element burghez”.
- Lucian, – se apleacă Tamara spre urechea lui înainte de a intra
în lift – nu mi-ai spus ce pretenții ai.
Privirea lui Pârjoleanu, aceeași din zilele când o simțea
urmărind-o, învăluind-o cu căldura unei iubiri mocnite, dar atât de
stenică pentru ea în zilele când i se părea că rătăcește într-un deșert
populat cu manechine robotizate, se ridicăși acum spre ea, urmată de
surâsul din colțul gurii pe care i l-a mai adresat doar în clipa când a ieșit
din camera ei de hotel, la Sinaia.
- Ți-am pus o întrebare... – pare că o dojenește vocea bătrânului
din căruciorul cu rotile. Sunt fapte care, nu numai că nu se prescriu
vreodată, dar nici nu se pot măsura în bani.
Și nu-și mai spun nimic. Asistă în liniște până se termină toate
dosarele iar cei prezenți părăsesc pe rând sala.
Președinta completului de judecată spune ceva, un avocat
intervine, celălalt îl completează, președinta iar întreabă, Tamara tace,
cu privirea tulbure și gândul departe. Vorbește în locul ei bătrânul
229
Moscovici, spune ceva clar și răspicat, face apel la colegul său să

confirme, judecătoarea urmărește atentă, pare că a uitat de pârâta care
stă nemișcată și cu privirea în gol, dictează ceva grefierii care bate de
zor în tastatura calculatorului cu aceeași putere cu care, o viață întreagă,
a lovit tastele mașinii de scris.
La un moment dat, vocea bătrânului din căruciorul cu rotile, după
ce a fost sesizat gestul lui că ar fi vrut să se ridice în picioare dar
președinta completului a făcut semn cu palma că poate rămâne așezat,
răsună clar, ca pe vremuri, la ședințele de lucru:
- Un leu, doamnă președintă, un leu, cu condiția să mi-l dea acum,
aici.
Rumoarea celor prezenți e stopată de lovitura ciocanului de lemn
care sună înfundat.
- Dacă n-ai, te împrumut eu – se oferă precipitat bătrânul
Moscovici.
Tamara a deschis deja poșeta și trage o hârtie nouă de 1 leu,
primită de la bancă, unde a dus mai demult toate bancnotele vechi de
prin casă, imediat după denominarea din iulie 2005 – parcă anume,
bancnota de 1 leu stă acolo de ani buni și așteaptă. Moscovici o ia, o
privește îndelung, să se convingă că-i ceea ce trebuie și o predă
colegului său, care, după ce o cercetează și el, i-o întinde lui Pârjoleanu,
dar cu ochii spre completul de judecată, căruia i se adresează solemn:
- Onorată instanță, ca avocat al părții vătămate, informez onorata
instanță că hotărârea dumneavoastră, doamnă președintă, a fost dusă la
îndeplinire, așa cum ați pronunțat-o.
- Suspendăm ședința – spune încet președinta, așezând ciocanul
de lemn la locul lui.
- Curtea se retrage. În picioare, vă rog! – spune grefiera, ea fiind
singura care se ridică, urmată de bătrânul arhitect din căruț, care,
sprijinindu-se în brațe, schițează gestul de-a se ridica; ceilalți erau deja
în picioare.
Pe holul lung și pustiu, străjuit doar de jandarmul de la intrare,
Pârjoleanu face semn soției să încetinească, până este ajuns de Tamara.
Ochii femeii, încă tulburi, caută într-ai lui nedumeriți:
- Mai am ceva să-ți spun, Aimée: leul mi-l datorai de la Sinaia;
atât am plătit plasturele. N-aș fi vrut ca pe lumea cealaltă să alergi după
mine, să-mi înapoiezi datoria; așa se zice. Restul... – a dat îndelung din
cap afirmativ bătrânul arhitect, vrând parcă să surâdă, sfârșind într-un
230
zâmbet încărcat de amărăciune. Restul, Aimée, este ca și când am fi ieșit

cu toții dintr-o hazna pe vreme de ploaie.
- Da, Lucian, așa ai zis și despre mine a doua zi după ce
Cireșciuc, mutându-se în locul fiicei mele, mă...
- Nu! – șuieră vocea bătrânului. Nu trebuia să mi-o spui – i se
aude cu greu șoapta plină de durere. Aș fi vrut să mor știindu-te
puternică prin tine însăți, sub fața de piatră acră, de dragul Puterii, că de
căldura inimii tale cu care incendiaseși garsoniera 93, din Cartierul
Lenin, m-am bucurat și eu într-o noapte, pe pătura așternută pe covor. Și
apropo... Apleacă-te să-ți pot șopti... Răspunsul la întrebarea mea:
niciodată. Doar ne-am sărutat. „Iartă-mă! – mi-ai șoptit când ne-am
întins jos, pe pătură. Mi s-a declanșat ciclul.” Și, înfierbântat de romul
cubanez, dar mai ales ostenit de sărut, poate cel mai plăcut sărut din
viața mea, am adormit cu fruntea pe brațul tău...
Tamara rămâne mult timp așa, aplecată de la jumătate, parcă s-ar
fi frânt.
- Vă este rău, doamnă? – aude întrebarea jandarmului de la
intrare.
Se uită speriată în jur – nu mai este nimeni în sala vastă. Doar
undeva, într-un colț, femeia de serviciu a început să spele pe jos, cu
mopul, urmele de noroi.
Capitolul 46
Eliberată de grija procesului, fericită cum n-a mai fost de mult

timp că nu a transpirat nimic în presă, într-o vreme în care paginile
ziarelor trezite brusc, agitate asemeni celui care a primit cartoful
fierbinte în palmele făcute căuș, sunt tot mai pline cu numele delatorilor
iar torționarii, acoperiți de noii diriguitori, unii chiar fii, nepoți ori
îndatorați acestora, încep să fie vânați de ziariștii încă necorupți, Tamara
mulțumește cu oarece recunoștință procesului: „M-a costat 1 leu să scap
de o pată din trecutul meu și să-mi recapăt amintiri dragi, să-mi
redeștept plăcerea de a-mi rememora clipele din garsoniera 93” iar
întâlnirea lui Constantin cu doctorițele care au tratat-o în iarna lui 1990
n-o mai îngrijorează; nimeni n-a mai vorbit de întâmplarea povestită de
231
Toader; chiar și ea a uitat-o – „una… Ei, și?! L-o fi cunoscut pe

Mihai… Parcă atunci, când mă tratau, spuneau ceva de un tren… într-o
noapte…” – și a alungat totul din memoria sa, „măcar la bătrânețe să fiu
senină, fața mea să nu mai fie vreodată de piatră acră”.
Și totuși, patima cu care Lucian i-a vorbit de etajul 4 din blocul
D1 i-a pârjolit sufletul uscat, plin de bălăriile toamnei, lăsând să crească
în loc firul verde și fraged al amintirii tot mai vii, cu care se hrănește
luni în șir, rememorând momentele luminoase, începând mereu cu
așteptarea pe holul etajului 4, cu plânsetul angelic al copilului din
camera 95 sau 96, urmat de imaginea acelei tinere superbe pășind
maiestuos pe cimentul urât finisat – „ce-o mai fi cu ea acum, când
I.P.R.S. Băneasa a fost dată unui străin din gașca ăstora – șacalii de
după, le zic eu –, întreprindere pentru care chiar și eu am plătit cu
maimuță în Dallas pentru un amănunt fără de care nu s-ar fi atins
performanța unor tiristori, mândria de mai apoi a întreprinderii, cum la
fel am plătit, pe îndelete, și pentru două cifre: gradientul de presiune și
cel de temperatură în inițierea cristalizării carbonului în procesul de
obținere a diamantelor sintetice, victorie asumată de alții, printre care și
de brunetul acela arătos, cu ochii verzi, căruia i-am dus aprobarea
Centralei că se poate lăsa iubit de cel care deținea o seamă de secrete;
ce-o mai fi cu fata aceea superbă în care, pentru o clipă, m-am proiectat
eu – specialistă într-o întreprindere pentru care am plătit și eu; mi-aș fi
dorit să fiu eu aceea care pleacă la I.P.R.S.-Băneasa cu tânărul rămas pe
peron, în umbra unui copac bătrân”. Și mereu, mereu-mereu, Tamara se
visează sărind din tren, fugind să-l ia de mână, să-l ducă acasă la copilul
care s-ar fi bucurat văzându-l, să doarmă toți trei pe patul lat, „primul
bărbat în patul meu”, se visează șoptindu-i „adoarme-l, apoi...”, dar
iarăși auzul ei este cotropit, „ca un blestem!”, de melodia din
difuzoarele de pe peronul în semiîntuneric: A plecat un tren din gară.
Nici măcar nu-și mai spune că tânărul acela este tatăl bărbatului care
locuiește în apartamentul dedesubt, „tot mai rece, mai distant, ba chiar
ursuz cu mine, pe zi ce trece – și nu înțeleg de ce; nici măcar nu se mai
îngrijorează că drumurile mele în centru ar fi avut vreo legătură cu o
boală gravă”. Își impune să se regăsească doar pe sine tânără și plină de
viață; să trăiască în universul ei. Amintirile sunt pretextul regăsirii sale,
femeie ajunsă la apogeu, împlinită în iubire, ca un flămând ridicat sătul
de la festinul cu tăvi încărcate cu bunătăți și tacâmuri din aur – „eu, doar
eu mă bucur de amintirile acestea!... de finalul vreunei lupte corp la
232
corp, cum ne tachinam uneori, când îi cerșeam un moment de respiro”.

Rareori, în clipele de tristețe, Tamara simte durerea că nu are cui le
împărtăși – „măcar de mi-ar fi rămas o fărâmă din morbul scrisului,
când umplusem câteva caiete cu poezii, unele licențioase, izvorâte din
plăcerea nocturnă a îmbrățișărilor cu vecina de pat, și poate chiar de
teama lor, când mă visam în linia întâi, le-am ars, renegând-mi cântecul
inimii și m-am lăsat în voia vârtejului care m-a dus în pragul morții în
adăpostul subteran”.
Zilnic, după atâția ani de recluziune, poate și împinsă de
sentimentul eliberării dat de sentința din procesul deschis de Lucian,
face plimbări tot mai lungi – întâi, printre noile blocuri în construcție
din cartier, palide amintiri ale vremurilor când conducea vreun grup de
control; a și uitat: dacă nu se grăbeau, până făceau cale întoarsă, nu mai
recunoșteau pe unde au trecut. Acum, vreun privat se chinuie câte un an
să înalțe un bloc de 3-4 etaje. Doar în centru, companii străine ridică
peste noapte zgârie-nori din oțel și sticlă. Înțelege greu ce se întâmplă;
aude povestea tristă a unor oameni ai străzii dați afară din locuințe de
băncile cărora le-a gajat apartamentul pentru vreo sumă derizorie,
necesară „trecerii la economia de piață”; i-a și întrebat pe unii cum;
„cum?! Cum să concurăm cu marile companii care au dat șpagă la greu
și ne-au scos de pe piață?!”; citește în diagonală ziarele găsite în
apartamentului nepotului și se crucește cum indivizi din rândurile 2, 3
sau 4 ale PCR-ului au falimentat marile bănci ale țării și continuă să se
lăfăiască în fotoliilor lor de demnitari; alții, întâlniți mereu, atunci,
„când eu eram cineva”, prin oficiile din străinătate, unde ea avusese
vreo misiune secretă, sunt acum noii bogătași ai României, în vreme ce
câte vreun ziar mai liber, aservit, de obicei, opoziției, deplânge
hemoragia păturii intelectuale; „măcar, pe vremea mea, Vestul ne plătea
pentru studiile unora pe care ni-i lua” – își zice cu obidă într-o după-
amiază, când întârzie ore în șir în apartamentul nepotului, așteptând să-i
guste bucuria tartei cu vișine.
Apoi, pleacă tot mai departe, spre centru. Blocul în care locuiește
nu se mai învecinează de mult cu lanul de porumb. Are chiar și două
linii de autobuz către Gara de Nord și Piața Obor. N-o mai surprinde
nimic, nici chiar alimentarele pline cu de toate; era obișnuită cu
magazinele din Vest. Doar gâlceava continuă din emisiunile TV o
indispune constant – vede figuri cunoscute, toți foști politruci –
„torționari, figuri îmbătrânite cu 20-25 de ani și cu blana veche
233
năpârlită, afișând un păr nou, schimbat, adesea vopsit: curve bătrâne, ce

se vor patroane de bordel”, își zice ea cu dezgust și refuză cu ostentație
să mai rememoreze amintirea acestora din vremea când „aplicau
neabătut politica partidului și tremurau când îmi anunțam vizita de
lucru”; îi privește, să se minuneze cum i-a îmbătrânit timpul, „i-a urâțit,
pentru că ei nu au povestea mea de dragoste în care mă refugiez” și-i
mai suportă o clipă cum se ceartă, dar nu le ascultă vorbele; iar de-i
aude, auzul ei interior naște melodia de demult, sfârșită întotdeauna, la
culcare, într-un surâs amar: „Și cu el, iubirea mea”.
Doi ani de zile, se revede pe sine tânără, femeie la apogeu, fericită
de clipele trăite cu atât de tânărul ei viitor soț rămas sprijinit de
trunchiul copacului de pe peron. O enervează chiar și vizitele nepotului
– un bărbat tot mai împovărat de grijile comerțului și se teme că
prezența lui în apartamentul ei ar putea să-i mute gândurile la bărbatul
ieșit din cabinetul unui fost prim-secretar, cu ochii lăcrimând de răceală
și cu șuba purtată pe umeri, ca ciobanii din munte cojoacele mari din
piele de oaie. Ultima oară, când Constantin a venit însoțit de doi bărbați
cu fețe prelungi, ca de piatră – „de piatră acră” și-a zis Tamara oftând –,
a ieșit la plimbare, fără s-o intereseze prea mult; „poate, totuși, nepotul
meu, dacă a adus doi evaluatori, se va ține de cuvânt și, vânzând
apartamentele, vom locui în viitor la o casă, unde să-mi bucur sufletul
cu o grădină de flori, măcar pe măsura aceleia admirată de mine lângă
bucătăria de vară a lui Mihai”.
„Vise. Vise de babă!” – și-a zis odată, mulțumindu-se de
libertatea ei de-a umbla aiurea prin oraș, prin locuri care îi amintesc de
zilele ei de șantier, când admira bila de oțel dărâmând fără milă vilele de
pe strada Uranus ori zidurile Spitalului Brâncovenesc, ziduri
încăpățânate să reziste zecilor de lovituri, sub privirea unor medici și
asistente medicale cu lacrimi în ochi. „Așa greu a murit și bătrânul meu,
până am ieșit din camera în care zăcea” – l-a auzit pe un inginer. „Să nu
mai stea nimeni aici!” – a ordonat ea colonelului care venise cu un
pluton, să asigure securitatea zonei, că prea se aruncaseră mulți în fața
lamelor buldozerelor care dărâmau vreo vilă.
Și-a făcut o obișnuință să se plimbe de-a lungul bulevardului din
fața Casei Poporului – „nici măcar în gând nu vreau să le rostesc noile
nume! Poate, dacă aș vedea în conducerea țării fețe noi... Fie și
Robespierri, dar nu pe ăștia!... De ce nu m-oi fi dus singură la
Televiziune, să spun ceea ce știam despre fiecare?! M-ar fi ucis la
234
ieșirea din emisie, dar măcar...” – și nu mai poate dormi în tihnă nopți la
rând. Uneori sare din pat și începe să se îmbrace, până își dă seama unde
se află și-și lovește burta cu ambii pumni strânși, cade în genunchi, dar
refuză să-și atingă fruntea de covorul de pe jos – „nu pot intra în rândul
celor care populează bisericile, spurcându-le cu gemetele lor perfide.
Ultima mea șansă a fost atunci, când ar fi trebuit să ies din emisiunea
Televiziunii, unde să fi spus ceea ce știam despre mine și despre
lichelele ce scoseseră capul și să mor pe vreun hol – dar cu fruntea sus!”
A reînceput să bea – nu mult, dar destul s-o bine dispună, „să pot
visa în voie la ale mele; ale mele cele dragi...” Tot mai des îi fug din nou
gândurile la prezența ei în secretariatul cabinetului președintelui acelui
CPUN, structură a Puterii de Stat uitată de mult, adesea adusă în discuții
cu conotații ironice, deși nu a auzit de nici o acuzație majoră formulată
celor care le-au condus – „o fi, poate, pentru că președinții fuseseră,
într-adevăr, aleși dintre cei mai verticali?” Așa se face că prin somn,
într-o noapte, sare în capul oaselor, stă mult cu privirea pe pata ferestrei,
întrebându-se: „Oare Mihai s-o fi bucurat de grațiile acelei copile?” – o
obsedează și nu știe de ce. Într-o dimineață, rămâne cu ceașca de cafea
în aer, surprinsă că noaptea, către ziuă, s-a gândit din nou la fata aceea
de demult, din primăvara lui ’90 – „ce-i cu mine de mi-s atât de vii
amintiri de acum un sfert de secol?!... Oare sunt în prag de
Alzheimer?!”, se sperie, dar imediat începe să râdă: și-a amintit că în
iarnă, pe când ajunsese în centru și se plimba alene, indiferentă la gerul
ținut la respect de hainele ei cumpărate demult, din Helsinki, unde
reprezentase țara la o dezbatere despre libertatea de expresie, citise o
firmă scrisă colorat, cu litere mari, Albinuța – un scris frumos,
caligrafic, stilizat cu talent.
De atunci, amintirea n-o mai frământă – se bucură că știe cum s-a
născut întrebarea. Atât. Chiar și Mihai nu-i mai revine în vreun gând –
„m-am speriat degeaba c-aș putea s-o iau razna la bătrânețe”.
Este tot mai grijulie cu cei doi bărbați aflați mereu pe drumuri
după marfă. Și tot mai taciturni, cufundați în socotelile lor. Uneori –
supărați, nervoși chiar, adesea irascibili – nu-și mai permite să-i
contrazică în vreun fel, de teamă să nu-l audă iarăși pe Constantin
retezându-i-o: „Tu să continui să taci!” și nici nu s-a întrebat la ce tăcere
a ei ar fi făcut aluzie nepotul; „îi place să mă știe exterioară
preocupărilor lor”. Nu-i mai refuză când este invitată la restaurant în
vreo sâmbătă. De teatru sau operă n-au mai adus vorba iar Teo nu-i mai
235
spune că nepotul ei sare noaptea din pat și fuge în baie, să se spele pe

mâini sau în bucătărie, să înfigă cuțitul în fundul de lemn. Doar uneori,
când le duce vreo tartă abia scoasă din cuptor, caută fundul de lemn, să
pună pe el tava fierbinte; mereu e un fund nou; odată, nici nu fusese
scos din ambalajul de țiplă.
- Bunico, suntem atât de fericiți că te vedem din nou bucuroasă,
cum erai când trăia Maaa Veta!... Mai comand o sticlă de vin? – arată
Constantin spre chelnerul plecat cu farfuriile strânse de pe masa lor.
- Încă o sticlă! – aude comanda lui Teo șoptită chelneriței din
apropiere.
- Copii, ce-i cu voi?! – vrea bătrâna s-o facă pe mirata, deși ar mai
sorbi un pahar plin cu Grasă de Cotnari, singurul vin ce nu-l refuză
vreodată.
- Ce să fie?... – pare Constantin să abată atenția, dar Teo i-a luat-o
înainte:
- Caută cărți de povești și de poezii pentru copii mici...
- Copii! – tresare Tamara, făcând liniște în jurul ei. Care din voi?
– întreabă scurt, ca un ordin dat cu infinit drag.
- Eu nu... – surâde șăgalnic Teo. Parcă v-am mai spus c-am venit
de la zdup fără...
O tăcere apăsătoare se lasă la masa lor, peste care se întretaie
privirile celor trei, în vreme ce mâna grațioasă a chelneriței umple
paharele cu vinul aproape uleios, scurs cu greu din sticla pe care scrie
anul nașterii lui Constantin, după cum au negociat îndelung cu șeful de
restaurant când s-au așezat la masă.
- Tin-Tin, dragul bunicii!... – șoptește Tamara după ce chelnerița
s-a depărtat.
Nepotul stă cu privirea adâncită în paharul plin. Doar buzele lui,
atât cât le poate zări bătrâna, par să se fi subțiat, încrețind colțul stâng al
gurii.
”Doamne, exact ca tatăl său, când am luat masa la restaurantul din
Eforie Sud!...”
- Bunico, dacă Teo nu s-a supărat, aș vrea să... nici tu... Lasă, vei
afla... Acum e important că... Ne punem iar pe picioare, bunico! –
rostește cu privirea plină de scântei nepotul său. Cândva ți-am promis o
casă cu o curte pentru flori și o grădină cu pomi mulți, să ai ce culege
toamna. Și neapărat un cireș altoi, cum îți place ție...
Tamara a rămas cu privirea pironită pe cei doi, care nu dau nici
236
un semn că ar mai vrea să spună ceva. Nu insistă nici ea, de teamă să

nu-i supere – astăzi e prima zi, de mult, de foarte mult timp, de când nu
i-a mai văzut atât de fericiți; până și aluzia lui Teo la infirmitatea lui, cu
care a venit din închisoare a avut aerul unei recunoașteri, ca o eliberare
de un secret pe care îl știau toți trei. Doar când chelnerița vine să le mai
ofere vin, Tamara hotărăște:
- Nu, dragii mei. E păcat de înserarea aceasta de mai; vreau să ne
mai plimbăm.
Merge mândră între cei doi bărbați chipeși, îmbrăcați elegant,
bine dispuși de vinul băut cu plăcere, atenți să țină pasul cu ea – „sunt ca
o împărăteasă bătrână ieșită la plimbare prin curtea castelului meu
însoțită de doi sfetnici”. Rar își adresează vreun cuvânt. Cu Constantin
are tot mai puține subiecte comune, iar cu Toader, deloc. Uneori, visa la
căsuța cu curtea plină de verdeață – „poate și de flori, că mă pricep” –,
vis redeșteptat astăzi, la atâta timp de la prima promisiune de demult a
nepotului, de dinaintea procesului cu Lucian – „ce-o mai fi cu el?! De ce
nu i-oi fi luat adresa de e-mail?! Cât a trecut de atunci? Un deceniu?! Nu
se poate, trebuie să caut vreo citație, să văd data...” A devenit o
împătimită a internetului; Constantin vine adesea să-i ceară sfatul când
are de căutat ceva pe internet și doar atunci își permite să fie veselul de
odinioară, tachinând-o: „Vrăjitoarea Net-ului, am venit să mă ajuți”,
momente tot mai puține, că și drumurile lor după marfă s-au rărit. Dar
azi, când îi simte atât de fericiți... „Acum să mă fi născut eu!...” – a oftat
bătrâna de câteva ori iar Constantin și-a ținut mereu promisiunea,
schimbându-i calculatorul imediat ce a apărut vreunul mai bun – „măcar
atât…”, s-a exprimat odată iar Tamarei i s-a pus un nod în piept,
sesizând durerea din glasul atât de drag al lui Constantin; a înțeles că
nu-i mai merg așa bine afacerile; are timp mai mult pentru teatru, Operă
(dar nu balet), concertele de la Ateneu iar tot mai des, ieșirea în trei la
restaurant, ca astăzi – „deși…”, ofta adesea cu durere Tamara, că-l
simțea că o face dintr-o obligație impusă, de care se achita cu stoicism,
în ciuda momentelor de efuziune, după câteva pahare de vin, ca astăzi,
când au fost amândoi atât de fericiți. Singura legătură stabilă dintre ea și
cei doi bărbați era mereu-mereu tarta – plăcerea ei s-o pregătească,
bucuria lui Constantin când era acasă și se repezea să ciugulească
fructele încă fierbinți – „asta-mi amintește de Maaa Veta, care mă certa
mereu că nu puteai să admiri și tu tarta”. Acum... „sunt împărăteasa
ieșită la brațul copiilor mei dragi!”
237
Înainte de gura de metrou de la Piața Romană, se opresc și se

înțeleg din priviri să caute un taxi, să-i ducă acasă.
Constantin abia schițează un pas către rigolă, să facă semn unui
taxi gol, că-n fața lui se oprește o doamnă elegantă, îmbrăcată într-un
fulgarin crem, cu poalele fluturate de vântul după-amiezii, lăsând să se
vadă fusta bej, plisată mărunt, la modă cândva, și bluza din dantelă
olandeză, cu eșarfă verde intens, legată cu nodul spre umărul stâng,
anume să-i fluture capetele spre spate – o eleganță retro, întregită de
poșeta de nuanța fulgarinului, purtată pe brațul stâng și pantofi cu toc
italian înalt, să estompeze imaginea pulpei groase, de femeie bătrână.
Mâna ei dreaptă se preocupă de ochelarii de soare, prinși cu distincție
între degetul mare și mijlociu, să fie fixați mai bine, într-un gest reflex,
pentru ca imediat brațul ei să descrie un arc de cerc prin fața lui
Constantin, gata să se înalțe pe după gâtul lui și să-l tragă spre ea într-o
îmbrățișare încărcată de plăcerea revederii. Doar că, luat prin
surprindere, Constantin se retrage o jumătate de pas.
- Mișca liubimâi maladeț1, sunt eu, nu mă mai cunoști?! – își
îndesă bătrâna ochelarii pe cap, în buclele părului proaspăt vopsit, iar
Tamara vede mai întâi ridurile adânci de la coada ochilor, abia apoi
licărirea tulbure a privirii. Chiar nu mă mai recunoști?! – insistă bătrâna,
privindu-l pieziș –, sau mă pedepsești că n-am venit ieri seară în față la
Cinema Luceafărul?… Tu n-ai venit! – îl amenință cu grație degetul ei
arătător. Eu te-am așteptat până după miezul nopții.
- Doamnă, mă confundați – încearcă s-o tempereze Constantin.
- Ba deloc! Degeaba te-ai îmbrăcat altfel; e drept, și vremea-i mai
frumoasă, dar și tu ești mai obosit, pari îmbătrânit… Doamne, ce-ai
îmbătrânit!... Noroc de ochi, i-aș fi recunoscut și peste o mie de ani.
- Maria! – îi strigă șoptit Tamara, făcând primul pas către bătrâna
care ar vrea să-i mai spună ceva nepotului. Ia-l și dispăreți! – ordonă în
șoaptă lui Teo, înainte de-a prinde brațele bătrânei întoarsă prompt spre
ea. Mia dragă, sunt eu, Aimée, nu-ți mai amintești? Veneai la vila mea
din Primăverii, aduceai jucării lui Tin-Tin…
- Imposibil! – o măsoară îndelung cu privirea Maria. Aimée era o
doamnă așa frumoasă!... Păcat! Păcat că… Tocmai mi-a spus Monel c-a
dispărut. Biata Aimée!... N-a mai venit din… Plecase – șoptește Maria
ca pe o taină, aplecându-se puțin spre urechea Tamarei –, dar nu fugise;
1
) Mișca tânăr drag (rus.)
238
plecase iar Monel crede că… Zău! Mi-a spus alaltăieri, că ieri, când a
plecat… M-a rugat să… Ce prostie! – își îndreaptă femeia spatele, ca în
tinerețe, când se impunea, „doar că acum o trădează ridurile”, gândește
Tamara, nedumerită de comportarea Mariei. M-a rugat să nivelez curtea
și să semăn gazon; am plantat și flori perene – o vede Tamara aplecată
din nou spre urechea sa –, zice că poate ieși din fântână moroiul, știi ce-i
acela moroi, nu?, că Beny al meu… Dar!... – tresare Maria și devine
atentă la tot ce-i în jur –, dar unde-i Mișca-al meu, unde-a dispărut din
nou?! – își rotește privirea cu insistență, făcând semn unor tineri să se
dea mai într-o parte, să poată vedea până departe. Mișca! – strigă Maria
disperată.
„Doamne, asta face circ!” – se sperie Tamara și o strânge mai cu
putere de braț, zgâlțâind-o:
- Mia draga mea, – îi șoptește – hai să luăm loc pe banca de acolo
– o conduce cu greu spre interiorul grădinii de vară a restaurantului din
apropiere. Lasă, vine imediat. Îți promit că Tin-Tin revine!... – îi
șoptește cu drag.
- Tin-Tin?! – își irizează bătrâna privirea pierdută printre cei din
jur.
Palma Tamarei lunecă în sus și în jos pe brațul pe care l-a strâns
mai înainte – o face ca o alintare, ce naște în bătrâna de lângă ea o
reacție de supunere, „ca fetița aceea din pensionul berlinez,
somnambula, pe care trebuia s-o păzesc noapte de noapte, până au venit
părinții și au dus-o în altă parte”, își zice Tamara, grijulie să strângă în
pumnul său degetele subțiri și uscate ale Mariei.
- Cine-i Tin-Tin? – se opresc asupra Tamarei ochii încă frumoși ai
Mariei; frumoși în lumina lor tulbure, mărginită de ridurile atât de
evidente.
Subit, obrazul Mariei devine relaxat; palma ei, eliberată din
strânsoarea Tamarei, arată spre o masă de la care s-au ridicat doi tineri:
- Doamnă, – i se adresează Tamarei politicos – îmi dați, vă rog,
paharul acela?
Când Tamara, evitând orice reacție la comportarea Mariei, aduce
de pe masa vecină paharul cu puțină apă rămasă în el, o vede pe fosta ei
iubire de-o vară, încă plăcută, în ciuda ridurilor, cum duce palma la
gură, cu gestul omului care ia pe furiș vreo pastilă.
- Mulțumesc! – înclină Maria privirea domol, apoi bea toată apa.
Cum ziceați că vă numiți?
239
La întrebarea pusă cu atâta calm, trădând femeia cu stăpânirea de

sine recăpătată, Tamara se simte scuturată de un frison – înțelege că
Maria are un episod de tulburare a memoriei; „nu poate fi numai
alcoolul”, își zice, simțindu-i respirația.
- Draga mea, – o prinde iar cu putere de braț, obligând-o să facă
doi-trei pași – așa mă bucur că te revăd!... Ultima oară erai în spital…
- Vorbești de Maternitatea Polizu? – întreabă Maria, oprindu-se
s-o poată privi. Singurul spital în care am fost internată și-ai venit să mă
vezi... – se confesează ea, continuând să-și cerceteze cu privirea
partenera de discuție, cu bucuria revederii: Bună, Aimée! – îi surâde
Tamarei cu ochii plini de luminițe, parcă acum ar fi văzut-o. Ai
supraviețuit, deci, Revoluției!...
- Da, ce te miri?
- Te-ai întors de curând?, că te-am căutat în Primăverii. Femeia
de serviciu din casa ministrului nu știa cine a locuit acolo înainte.
Parcă… – își rotește Maria privirea, căutând în jur – parcă erai cu
cineva… Mi s-a părut că… Unde a dispărut?!
- Maria! – o prinde iarăși de braț Tamara, mai cu putere,
zgâlțâind-o chiar. Eram cu nepotul meu, Tin-Tin, cel căruia îi aduceai
jucării și cu un coleg de-al lui de serviciu, domnul acela mai în vârstă,
cu capul alb.
- Tin-Tin? – întreabă cu calm Maria. Hm!... – râde ea, privind
aiurea, spre clădirile din jur. Fiul Pușei, zici?! – oftează prelung,
sfârșind într-un mdaaa!..., ca o confirmare tristă.
- Da, fiul Pușei. Uite un taxi gol; să te duc acasă, apoi, cu același
taxi, și eu…
- Nu, Aimée, te rog! Stau departe, tocmai în Brigadireni, ai plăti
prea mult să faci atâta drum înapoi – a devenit Maria calmă și cu
privirea senină, ca pe vremuri, atentă să urce în taxi pe locul de lângă
șofer. Hm!... Fiul Pușei, zici… – râde ea cu aceeași cochetărie de
demult, dar cu ochii plini de-o lumină stranie. Da-da, Tin-Tin trebuie să
aibă 40 și… Chiar!, el e Tin-Tin, fiul… Oooo… ce surpriză!... Ha-ha-
ha!... – mai râde un timp, apoi, brusc, întreabă: Tu unde te-ai mutat,
Aimée?
- Balta Albă, blocul de lângă magazinul cel nou de electrice –
răspunde Tamara într-o doară și împinge portiera s-o închidă, grăbită să
scape de prezența Mariei; „uf!, urâtă-i bătrânețea! Săraca, a dat în
patima beției” – își zice, privind taxiul plecat în trombă.
240
Vrea să oprească și ea un taxi, dar se simte luată de ambele brațe

– Constantin și Teo stau lângă ea.
- Cine-i și ce a vrut, bunico?
Tamara îi privește îndelung, pe rând, pe cei doi – își ia un răgaz,
să poată răspunde.
- Mult de povestit, dragii mei… – trage ea de timp.
- Curios, bunicuțo – vrea să-i intre în grații nepotul. Părea atât de
sigură că m-a văzut zilele trecute… Cinematograful Luceafărul… –
spune ca pentru sine Constantin. Știu, eu l-am mai prins când eram
elev… Și doctorița aceea… – se uită el întrebător spre Teo.
- Trifescu – îi confirmă prietenul. Șefa clinicii private de chirurgie
plastică, văduva profesorului Trifescu.
- Trifescu?! – se miră involuntar Tamara. Eu… – pare să-și
tărăgăneze vorbele – am cunoscut o doamnă Trifescu, mare avocată;
E-u-la... Eulalia, parcă... treb’ să fi murit, că era mult mai mare ca mine,
studiase la Heidelberg…
Retrași lângă intrarea în terasa de vară a restaurantului, stau toți
trei în picioare și se privesc pe rând, nedumeriți.
- Ascultă, Costine, – i se adresează pe un ton ferm Tamara, vrând
să pună punct discuției – doamna Maria – arată cu un gest scurt al
capului spre locul de unde a plecat taxiul – mi-a fost colegă,
colaboratoare, mai precis. Când aveai un an și jumătate, venea la noi, în
Primăverii, încărcată cu cadouri. Motanul Încălțat, confecționat în
întregime din piele, cu care dormeai în brațe și pe care îl ții acum în
bibliotecă, este cadoul ei. Ai avut de la ea și altele, multe altele, care ori
s-au stricat, ori ai renunțat la ele. Sunt peste patru decenii de-atunci! –
pare să pună punct discuției. Mergem? – arată prompt ea spre un taxi
gol, staționat în apropiere, apoi se apropie cu pasul ferm de portiera din
față, o deschide și, fără să mai aștepte confirmarea șoferului, urcă.
În urma ei, Constantin bombăne intrigat, ca pe vremuri, în
adolescență, când îl agasau fetele colonelului:
- Ce tot au astea cu mine?!... Doctorița… Acum, baba asta…
- Sssst! – aude Tamara la spatele ei șoapta lui Teo, cum face când
îl temperează pe Constantin, și știe că nepotul ei nu va mai redeschide
subiectul; „singurul de care ascultă cu sfințenie” – își zice cu drag
Tamara; „măcar am bucuria că se împacă…”
„…Poate și pentru că Teo, mai mare decât el, a umplut golul din
sufletul lui; absența tatălui în familia mea, a unui bărbat, bun, rău, dar
241
bărbat, acel pater în accepțiunea latină, ceea ce, dacă mă gândesc bine, a
fost și tatăl meu pentru mine, chiar și după ce ne-am certat și am rupt-o
definitiv – ifose de adolescentă rebelă –, când a aflat că bunica mă
sfătuise să păstrez copilul; mi s-a comunicat moartea lui la finele
războiului, pe când mă reîntorceam în Franța eliberată deja; până atunci,
știam că el există, c-ar putea afla de mine și ar veni să mă ajute în vreun
fel – important era ca eu să-l anunț; dar n-am făcut-o vreodată; m-am
temut că eticheta de fiica unui filogerman ar fi atârnat prea greu, s-ar fi
rupt cuiul dacă portretul meu ar fi ajuns să fie agățat pe vreun perete…”
– și-a spus Tamara seara târziu, după ce s-a culcat.
A adormit tocmai când, rememorând cele de peste zi, fericită de
aluzia lui Teo că nepotul ei ar putea să aibă o prietenă cu care... – „îl voi
lăsa așa, să-mi spună el, pe îndelete; bine că i-a venit mintea la cap, să-i
facă vreunei fete un copil...” – apoi, ca un exercițiu impus împotriva
uitării, a ajuns la reîntâlnirea Mariei… – „s-o uit, s-o uit definitiv!” își
impune.
Capitolul 47
A doua zi, se trezește greu, confuză, fără nici un chef de viață.

Nici măcar să-și rememoreze întâmplarea de ieri nu poate. Și nici nu are
chef. Simte că ar tulbura-o. Se felicită că, din femeia activă de
odinioară, a putut să se retragă în cochilia unei supraviețuiri comode –
„cred că-i ceea ce am învățat mai bine și mai profund de la viață de-a
lungul zilelor cât am rezistat închisă în adăpostul antiatomic de sub vilă;
marea mea realizare a fost că nu am înnebunit; și nici n-am lăsat să mă
cuprindă disperarea și să mă sinucid. Poate o datorez viței mele de
moldoveancă, urmașă de țărani desculți, ajunsă cât mai sus în vârful
ierarhiei social-politice. Unde-am greșit?!...”
Zile în șir o frământă doar întrebarea ce și-o pune mereu, cu
aceleași cuvinte: „Unde-am greșit?!” Și-o pune, rostind-o în gând ca pe
o mantră, fără să-și lase gândul să avanseze – „m-aș sinucide acum să
înțeleg unde am greșit”. N-o mai interesează nimic altceva – e starea ei
de bine, „indiferența la tot și la toate – măcar cu atât m-am ales după
’89” – are oroare să folosească termenul Revoluție, „că n-a existat
242
niciun Robespierre!”
După multe zile de letargie, lăsând să treacă și vremea cireșelor,
din care nici nu vrea să guste – „fac alergie”, le-a spus băieților când
i-au adus o sacoșă, știindu-i plăcerea cu care le mânca anii trecuți, dar
adevărul este că s-a temut să nu facă vreo criză, amintindu-și cum a
pierdut momentele astrale ale vieții –, într-o dimineață, după o cafea
mare, indiferentă la ecranul calculatorului pe care a deschis, la
întâmplare, o pagină aiurea, după cum tastează degetele ei și, din când
în când, lovește cu degetul mic Enter, se oprește, admiră un peisaj
nocturn deschis pe monitorul lat, de ultimă generație, abia cumpărat de
nepotul ei, și conchide: „Ar trebui să înțeleg când și unde am început să
greșesc – restul a fost o afundare continuă în greșeală, un vârtej care m-a
tras la fund.”
Se uită pe fereastră, vede că s-a înnourat – dimineață noroasă cu
vânt, în august –, se îmbracă elegant și iese, lăsând un bilet pe mijlocul
mesei, „am plecat să mă plimb prin centru”, pentru cazul că nepotul ei,
revenit înainte de înserare din Portul Constanța, unde s-a dus cu Teo să
preia un vapor cu marfă („de unde au bani pentru un vapor?!”), s-ar
impacienta, negăsind-o – încă nu s-a obișnuit să folosească telefonul
mobil adus de curând de Constantin din străinătate – afară de
calculatorul performant, care îi permite să se plimbe în largul ei prin
lume, refuză orice contact cu realitatea; „contactez pe cine vreau eu; nu
las pe nimeni să-mi invadeze senectutea!”
Ajunge țintit la intrarea elegantă, cu uși mari din sticlă, care se
retrag imediat ce s-a apropiat.
- Aș vrea să vorbesc cu domnișoara Albinuța – spune tinerei de la
pupitrul de dincolo de șirul de panouri publicitare, înfățișând activitatea
unei case de modă.
Zâmbetul celei care ar trebui să-i răspundă o descumpănește;
înțelege că a făcut o gafă: „Domnișoară era în urmă cu peste două
decenii; acum… Poate nici nu-i persoana pe care o caut…”
- Știți… – vrea să rectifice, dar tânăra s-a ridicat deja de la locul
ei și o întâmpină, prezentându-i cu un gest elegant fotoliul cel mai
apropiat:
- Vă rog să luați loc! Doamna Doina, căci la ea cred că v-ați
referit, este ocupată acum.
- Măcar să muncim, că măria-sa Doina e vorbă lungă la telefon –
bombăne un bărbat apărut de după un ficus imens, declanșând de zor
243
aparatul de fotografiat ținut cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta duce

la gură tot mai des o sticlă de coca cola până o termină și o așază în fața
tinerei, făcându-i semn s-o arunce la coș. Ei, și-acum, – zice,
mângâindu-și aparatul de fotografiat – să vedem ce-am prins.
Așază aparatul lângă calculatorul de pe birou iar secretara se
preocupă de un contact anume.
- O-ooo! – se plimbă degetul fotografului prin fața monitorului.
Veniți, stimată doamnă – face un semn Tamarei.
Câteva fotografii o înfățișează stând în fotoliu – „unde-am
nimerit?!”, se întreabă Tamara, fără să-și trădeze surprinderea în vreun
fel.
- Așa, da! – se aude vocea sonoră, dar melodioasă a unei femei.
Asta mai ales! – vede Tamara brațul întins pe lângă cotul ei spre poza de
pe monitor, în care este surprinsă cu ochelarii abia luați de la ochi,
lăsând obrazul cu un ușor rictus în colțul gurii și ochii negri, mai puțin
migdalați ca pe vremuri, dar împodobiți în lateral de razele adânci și
lungi ale ridurilor. Sunt Doina Parascan, managera; mă bucur că ați
răspuns anunțului nostru; cu întârziere, dar se pare că este adevărată
afirmația creștină că cei de pe urmă… – își simte Tamara mâna strânsă
în palma caldă a doamnei din fața sa și numai sclipirea verde din ochii
acesteia îi întărește convingerea că o are în față pe copila din
secretariatul cabinetului celui pe care l-a căutat în primăvara lui ’90; „în
competiție cu asta, n-am nici o șansă”, își zice, măsurând-o dintr-o
privire pe doamna din fața sa, dar imediat i se face rușine; „ce
competiție?! Sunt o babă. Chiar și Mihai trebuie să fie un moșneag… o
fi trecut de 60…”, își surâde Tamara.
În fața ei, aparatul de fotografiat, mare, dar ținut cu dezinvoltură
de cel ce îl manevrează, țăcăne de câteva ori, „ca rafala aceea scurtă de
automat, care a mușcat din coapsa mea la trecerea graniței spre Spania”.
- Ce zici, șefa? – se vântură indexul drept al fotografului spre
monitorul pe care se aștern una după alta pozele cu zâmbetul Tamarei –
ceva între măreția unei ținute a doamnei care a fost cândva și tristețea
vârstei.
- Zic să-mi prezinți câte o variantă color, pe hârtie tipografică, a
ăstora trei – arată degetul Doinei pe ecran. Mergem în birou – se simte
Tamara prinsă cu eleganță de braț. Vă rog să luați loc! – i se arată două
fotolii față în față, despărțite de o măsuță pe care stau în dezordine poze,
afișe, un album și cești de cafea întoarse cu gura în jos pe farfurioare,
244
peste câte un șervețel de hârtie îndoit în diagonală. Mă iertați că vă mai

rețin, cât să ne cunoaștem și să vă asigur că-n zilele următoare, când
vom mai face și restul pozelor, cu haine pentru toate anotimpurile,
directorul economic – acum e plecat la noul sediu din Băneasa – vă va
semna și contractul.
- Nu înțeleg…
- Doar nu pozați pro bono. E vorba de un album, doar ați citit
anunțul.
- Ce anunț?
- Pentru persoane vârstnice; un album dedicat lor.
- Nu…
- Atunci… – se uită lung Doina spre doamna din fața sa.
Tamara surâde:
- Mi-a plăcut firma, Albinuța. Și – devine Tamara mai stăpână pe
sine, ca pe vremuri, când voia să se impună – venisem să vă întreb dacă
vă spune ceva numele Mihai Vlădeanu.
Dincolo de masă, în fotoliul comod, anume parcă pentru
doamnele aflate la taifas, Tamara o observă pe femeia despre care crede
că-i Albinuța de demult, cum se împietrește, rămâne așa două-trei clipe
sorbind-o cu privirea ei clară, de un verde enervant în contrast cu
obrazul grav, pentru ca instantaneu să izbucnească în râs:
- Ei nu! Omul acesta o să mă bage în mormânt; e ca Spânul din
Harap Alb, îmi iese mereu în cale. Ce mai vrea de data aceasta? –
întreabă doamna din fața Tamarei pe un ton în care se citește un anume
tremur al vocii, amplificat de zâmbetul așternut pe obrazul ei luminat de
fiorul ce ți-l dă dragostea – de mamă, ori de femeie îndrăgostită.
- Poate-mi spuneți ce-a vrut data trecută – încearcă să mențină
tonul cald și calm al discuției vocea Tamarei.
Fără nici o reacție, ca și cum ar fi singură în încăpere, Doina se
ridică alene, dând semne de oboseală, dispare după un paravan
împodobit cu planșe ale unor ținute vestimentare și, după câteva minute,
se reîntoarce cu cana din sticlă a cafetierei plină cu cafea aburindă.
- În urmă cu câțiva ani, tot în acest birou – arată Doina în jur,
imediat ce umple două cești cu cafea –, a intrat artista plastică Ina
Răzeșu-Zugravu, cred c-ați auzit de ea, o laudă toți pentru cum a decorat
Centrul Cultural din Parcul cu Ciori, ctitoria muzicienei Anastasia
Petropulos-Vlada și a omului de afaceri Cătălin Andrei Păduraru. Eu o
știam pe Ina, făcuse cu câțiva ani în urma mea aceeași facultate la Iași.
245
Avea nevoie de-o colaboratoare pentru prezentările de modă contractate

de ea prin diferite capitale și o trimisese domnul Vlădeanu la mine. Îi
cunoșteam, din ziarele de scandal, faima de lesbiană și, cum tocmai
auzisem că strâmbase din nas la o prezentare de modă a mea, i-am
răspuns: „Nu mă interesează femeile.” Foarte diplomată, dar hotărâtă să
lucreze cu mine, mi-a replicat: „Nici mie femeile ca tine. Și nici Mihai,
dacă asta vrei să știi, deși i-am făcut deja un băiat”, e vorba de Vlăduț,
fiul lor, de câțiva anișori. Acesta-i albumul cu care Ina a devenit
faimoasă acum șapte ani – atinge Doina cu un deget albumul cam ros de
vreme, aflat pe mijlocul măsuței.
Anotimpuri cu Ina citește Tamara pe coperta întâia, apoi începe
să-l răsfoiască, anume să lase timp Doinei să-și savureze cafeaua și să
împuțineze dulciurile din cutia luată de pe un raft, din care gustă și ea cu
plăcere din când în când.
Împietriți – ca în vremurile de demult, când cercetau vreo lucrare
în prezența autorului, dovadă că, până la pensionare, n-a putut scăpa de
fața de piatră –, ochii Tamarei cercetează fiecare poză. Nu tresar nici
măcar când admiră un minut în plus poza unui pardesiu văzut din spate,
pe un bărbat rămas pe peronul unei gări de munte, iar alături, în zare, se
vede trenul plecând. Textul scris dedesubt, cu litere de mână, o face
să-și înghită cu greu nodul din gât: …și cu el, iubirea mea… iar când,
peste numai trei pagini, privirea ei rămâne pe trupul diafan al unei tinere
culcate pe trunchiul unei sălcii cu scoarța groasă, contrastând cu finețea
rochiei de vară și pielea catifelată lăsată la vedere cu generozitate
într-un peisaj verde, punctat de albastrul celor doi ochi plini de lumină și
cafeniul celor două mameloane acoperite ca într-un vis de țesătura de
mătase naturală, cu un rând scris dedesubt stilizat cu pricepere de
caligraf din alte vremuri, ...și Dumnezeu a creat în Eden un pat anume
pentru odihna Evei înainte de păcat..., Tamara simte că amețește, ca în
cireșul din care ar fi vrut să cadă și să moară, eternizând bucuria clipei,
închide ochii să simtă amintirea sărutului de care s-a agățat atunci, dar
nesimțind-o, se cutremură, rostind întrebarea de demult, de pe un culoar
ca de închisoare, al unui bloc de ultim confort, spre care venise fără să
știe de ce – „doar din instinct” își zice, fără să aprofundeze:
- Ce caut eu aici?!
- Poftim?! – tresare Doina. Să înțeleg că demult… poate foarte
demult, l-ați cunoscut pe Mihai? Hm!.. – își luminează Doina obrazul și
mai puternic. După cum ați zâmbit și după cum arătați, mai ales ceea ce
246
a postat Marcel fotograful pe calculator, pot jura că știu cine sunteți…

Ar fi trebuit să-mi dau seama imediat ce am admirat broșa din pieptul
rochiei dumneavoastră, cu acel T stilizat. Pariez că-i din aur. Dar… – se
oprește Doina, stând o clipă pe gânduri, apoi își cercetează telefonul
mobil. La ora aceasta… Poate că dumneavoastră ați gustat ceva de
dimineață… Eu, nu! Ce ziceți, mă refuzați categoric dacă vă invit la
restaurant?
Nu apucă Tamara să răspundă în vreun fel, că ușa se deschide:
- M-ați chemat?
- Un taxi, să merg la masă… Dacă-i ceva urgent, dar numai
urgent!, prin telefon… – spune secretarei, când iese la braț cu Tamara.
În taxi, nu-și spun nimic. Doar își zâmbesc – un zâmbet complice,
ca o promisiune că vor avea multe de povestit.
- Zău că mă bucură nespus vizita dumneavoastră – sparge Doina
tăcerea din separeul în care au fost conduse de șefa de sală. Pentru
frumusețea acestei după-amiezi! – ridică ea paharul cu vin ușor gălbui,
sesizând și privirea Tamarei rămasă câteva clipe în plus pe paharul plin.
Da-da, este ceea ce credeți și ceea ce am intuit că ați apreciat la vreun
festin cu Mihai, deși, mai degrabă, îl bănui că, înotând în siajul acelor
tineri furioși din vremea când îl veți fi cunoscut, își trata puicuțele
tinereții mele, cum s-a exprimat odată, cu vodcă, cel mai adesea
populara Săniuța, iar după ce a ajuns la bani – așa știu, că primul premiu
la Televiziune, zece mii de lei și încă opt mii achiziția dreptului de
autor, pentru o piesă de teatru, premiul doi, evident, că premiul întâi, de
douăsprezece mii, fusese atribuit de juriul concursului unei piese de
teatru care aducea în prim-plan secretarul de partid, pe când el aducea
un tânăr inginer și scriitor răzvrătit, dar răzvrătit atât cât să treacă pe sub
furcile caudine ale vremii, deși o furcă i-a căzut, totuși, în cap autorului,
că, la prima reorganizare a schemei de personal din uzina în care
muncea, a fost singurul dat disponibil cu preaviz; ha-ha! – râde elegant
Doina, ciocnind pentru a doua oară paharul de al Tamarei – râde și el
când își amintește, dar, dacă dezbați cu el subiectul, recunoaște și-i este
oarecum îndatorat acelui director stalinist, fiul unui stalinist notoriu,
director la Sovromlemn, care stătea cu ușa biroului deschisă permanent
și, din când în când, la auzul unor pași pe hol, striga în telefon: „Da,
tovarășe Stalin, vom depăși planul la lemnul de brad și luna aceasta”;
zice Mihai că-i este îndatorat pentru șutul dat atunci, „adevărat imbold
la a scrie cu flăcări de-un kilometru”, expresie dragă lui, „condiție sine
247
qua-non”, spune el despre literatură, „ceea ce – mi-a ținut odată o

adevărată prelegere despre creație –, derivă din versul lui Juvenal:
Indignarea face versul” și, credeți-mă, analizând, i-am dat dreptate:
indignarea este, de fapt, starea de spirit, fie că este vorba de angajarea
social-politică ori de vreo poveste de dragoste; în actul creației, dacă nu
arzi cu flăcări de-un kilometru, evident, dacă nu te mistuie subiectul,
nu-ți iese. O știu din ceea ce creez. Nu trebuia să mi-o spună Mihai – o
știam; mai precis, o simțeam; el, doar, a formulat-o. Pentru
dumneavoastră! – face Doina un semn cu paharul și, în sfârșit bea cu
sete, aidoma vreunui vorbitor oprit să ia sticla ori paharul de lângă
microfon și să bea. Dar – își recapătă Doina puterea de a vorbi –
plecasem de la vodcă; băutura cu care personajele lui de început își
tratau iubitele, că puicuțele, deși a folosit cuvântul cândva în scris – și
asta am admirat la el –, se exprimă cuviincios, chiar și atunci când își
amintește de vreo doamnă care l-a dezamăgit… deși… odată… Zău, mi-
e și silă să-mi amintesc, dar cum între timp am mai cunoscut și bărbați
mai… Nu, nu! – vântură Doina indexul drept ca pe un metronom –
Mihai n-a fost grobian… Ba… Ba nu! – hotărăște. L-am înțeles, Da-da,
l-am înțeles… – oftează îndelung Doina, sorbind câte puțin din pahar,
mai degrabă jucându-se cu paharul; „poate așteaptă să-i replic în vreun
fel” – își zice Tamara.
„S-o las pe limbuta asta să dea din ea tot ce are pe suflet, poate
ajunge la doamnele ce l-au dezamăgit; eu voi fi, desigur, cea mai bine
creionată” – își zice păstrându-și calmul și expresia de interlocutoare
docilă, atitudine cu care știe că va alimenta defularea frumoasei doamne
din fața sa; „e tipul clasic al femeii îndrăgostite, care simte nevoia acută
a revărsării preaplinului din sufletul său; cred că mi-ar săruta mâinile
aflând că șederea mea deoparte i l-a lăsat să se bucure în întregime de el.
Fie ce-o fi! O ascult, chiar de ar coborî la povestirea intimităților – abia
îmi reînvii simțurile ajunse în stare de gel, ca bucățile de carne de pui
împrăștiate prin răcitura fiartă prea mult, apoi așezată, chiar cu dichis,
cum făcea Maaa Veta de Crăciun, în vreun bol de cristal. Ce-am fost și
ce-am ajuns! Ce oroare! Când oare gura asta frumoasă, însetată de
atingerea paharului de cristal în care ne-a fost turnat vinul de Cotnari va
fi fost istovită ultima oară de jocul atât de lung al sărutului lui Mihai?!...
Uite că japonezii, deja, au dovedit științific efectul benefic al sărutului,
exact ce presupunea atunci la mare tânăra aceea ieșită vertiginos din
depresie, scoasă de…” și Tamara schițează un surâs, convertit imediat în
248
rictusul unei dureri profunde; „aceea a fost fiica mea, ucisă odată cu
soțul ei de cel dus pe Apa Sâmbetei – de ce nu l-oi fi ucis eu pe
Armoniu?!...”
- Mda… – îi adresează Doina un zâmbet larg după ce soarbe și
ultima picătură din pahar. Văd c-ați surâs. Deși acolada a fost așa vastă,
n-am uitat că voiam să vă spun că dumneavoastră, când îl veți fi
cunoscut pe Mihai, erați o doamnă și, sigur!, veți fi băut împreună așa
ceva – lovește unghia Doinei paharul gol, moment în care șefa de sală,
rostind un da, doamna Doina, imediat, sosește purtând sticla cu Grasa
de Cotnari în prosopul alb și umple paharele amândouă. Pariez că
sunteți doamna de la Eforie! – vede Tamara indexul drept al Doinei
ridicat de pe pahar, atenționând-o.
Un fior uitat de mult străbate corpul Tamarei. Deja simte sângele
invadându-i obrajii și nu-și mai poate controla zâmbetul.
- Am dreptate! – se bucură Doina, preocupându-se un timp de
bolurile cu mâncare din fața sa, atentă să-i lase și Tamarei răgazul
necesar mesei de prânz.
Două tinere, însoțite de șefa de sală, au grijă să strângă tacâmurile
și să aducă desertul.
- Foarte frumoasă povestea de la Eforie! – rupe Doina tăcerea în
care este degustat desertul. Chit că la masa de scris Mihai o fi înflorit
sau o fi omis câte ceva, se simte germenele din care a crescut totul.
- Să înțeleg că…?... – ar vrea Tamara să întrebe dacă și doamna
din fața sa mai trăiește povestea de dragoste cu Mihai, dar se oprește,
simțind că-i lipsește curajul; „mai bine o las pe ea să-mi spună pe
îndelete, poate rostește și numele romanului, să-l caut la Biblioteca
Națională – înainte de `89, o săptămână am ținut proiectul și l-am
studiat, speriată că ar putea să-mi scape ceva; acum, că s-a deschis, ar
trebui să intru și eu în bibliotecă –, să aflu titlul cărții în care vorbește de
mine, măcar inspirată de mine, că deja văd că gaița asta știe de Eforie;
să văd ce mai știe și să aflu cartea, că n-am timp să-i citesc tot ce o fi
scris… Ochii mei… De fapt, nu ochii m-au oprit să mai citesc ceva, ci
greața, dezgustul… Ba nu! Ambiția de a mă conserva, mie să-mi fie
bine – atât!”
Doina a izbucnit deja în râs. Râde frumos, cu gesturi scurte și
elegante ale degetelor atingând paharul plin cu vin, măturând cu privirea
ei verde separeul frumos al restaurantului de lux.
- Nu trebuia să vă opriți, doamnă. Puteți înțelege ce vreți… sau ce
249
vă convine. Dar e mai bine să vă spun eu. Și-o fac pentru că Mihai o fi
fost altceva pentru dumneavoastră; o spune povestea de la Eforie.
Numele firmei mele, Albinuța, l-am pus în glumă. Aflasem că la 3 ani,
când tăticul fusese arestat pentru o urătură făcută înainte de Anul Nou la
uzină, împreună cu doi colegi, mămica mea, venea din satul învecinat,
unde locuiam atunci; venea la sora ei, tanti Eleonora, secretară la Casa
de Cultură din oraș, venea și pregăteau împreună pachetul cu care
mergea mămica la închisoare, la tăticul. Odată, tanti Eleonora m-a luat
cu ea – așa mi-a povestit Mihai –, să-i ducem din cele rămase prin
bucătărie. Văzându-mă, că tanti Eleonora făcea și croitorie în particular,
ba ținea și cursul de creație vestimentară la Casa de Cultură, și mă
îmbrăcase ca pe un fluturaș, Mihai m-a poreclit Albinuța – și așa mi-au
zis toți. La Revoluție, l-am cunoscut pe Mihai; m-a poreclit Ipăteasca;
încă din zorii zilei de 22 ieșisem prin centru, agitând lumea. Am
renunțat la poreclă – oftează Doina. Chiar și în București s-a schimbat
numele bulevardului, i se spune Barbu Catargiu1. Nimic de zis,
personalitate politică a secolului 19, dar el și-a făcut datoria de
demnitar. Și-o fi făcut-o bine. Sau foarte bine – e treaba istoricilor. Dar
cu Ana Ipătescu este altceva! – vede Tamara ochii verzi scânteind. Este
ceea ce demnitarii noștri refuză să accepte celor care au ieșit la
Revoluție: spiritul de sacrificiu. Sunt multe de spus. Dar ca și lui Mihai,
mi s-a făcut acru să mai vorbesc. Demnitarii noștri au timp și resurse
pentru orice, de la cel ales în frunte până la cel ce-a stat toată viața în
crâșmă, apoi în șanț. Pentru cei ce-au avut spirit de sacrificiu – e de
comentat! Sunt atâtea exemple în Istorie, nu numai la noi, când
conducerea statului rostește „Ați binemeritat de la patrie...” la-la-la...
terminând cu „vă exprim întreaga admirație și încredere”, pentru ca apoi
să scape de ei.
- Hm!... – surâde hâtru Tamara, trezind un fior de nedumerire în
Doina oprită din perorația ei s-o privească fix. „Ingrata patria, ne ossa
mea quidem habebis2”, vrei să spui – conchide Tamara pe un ton apăsat,
uitând că nu mai este cu decenii în urmă, în fața vreunui subaltern.
- De unde veniți, doamnă, că v-ați dus cu gândul tocmai la
1
) Fost: Bulevardul Ana Ipătescu.
2
) Patrie ingrată, nu vei avea nici oasele mele (lat.) = epitaf cerut de Scipio
Africanul, salvatorul Romei în lupta cu Hannibal, autoexilat din cauza
ingratitudinii Romei salvate de el în luptele cu Cartagina.
250
Scipio?! Ce are a face Patria în chestiunea aceasta?! Conducătorii,

doamnă, conducătorii postdecembriști, fiii, nepoții sau acoliții celor din
Casa de Cu... uu... rr... ve. Pardon! Mi-a rămas în cap expresia... Cei de
la Putere, doamnă! Pentru ei, cei cu spiritul de sacrificiu sunt
imprevizibili, sinceri în dăruirea lor, greu sau imposibil de manevrat. O
știu, de fapt am simțit-o de pe când am lucrat cu Mihai – el fusese ales
să conducă, șase luni, orașul, în locul fostului prim-secretar al
Comitetului Municipal PCR. Hm!... Să iei locul unui prim-secretar, fie
el și de la municipiu... Știți ce mi-a povestit Mihai odată? A fost ales în
dimineața zilei de 25 decembrie, prima zi de Crăciun, nici nu se știa
sigur că Ceaușescu fusese prins. La ședința aceea de la municipiu
fuseseră chemați toți directorii marilor trusturi din oraș, șantiere, direcții
comerciale și altele, dar și Mihai, ca director al bibliotecii, numit de
curând. Cu majoritate de voturi, voturi secrete, evident, fusese ales el.
Se știa de activitatea lui literară, la Televiziune un scriitor fusese primul
care anunțase fuga dictatorului, cred că ați văzut-o și dumneavoastră, că
s-a transmis în toată lumea; în țară, singurele voci mai sonore fuseseră
ale scriitorilor, ce mai!, erau pe val, dar de aici, până la a conduce
destinele unui oraș flămând, găsit în frig și scuturat de frică... Mihai
chiar s-a temut că primise o căciulă prea mare... Totuși, fiți sigură, n-a
dezertat – dimpotrivă! Peste câteva zile l-a întrebat pe un avocat, care
organizase alegerea, „domnule, de ce eu, când erau atâția care știau mai
bine rostul orașului?!, mai ales că eu, de douăzeci de ani, plecam în zori
la uzină și veneam noaptea.” Știți ce i s-a răspuns? „Mihai dragule, după
cum ai strigat toate cele trei nopți împotriva regimului lui Ceaușescu,
mobilizând lumea, chemând pe cei de la uzină să vină din schimb direct
în fața sediului, să vă fie alături, să nu rămâneți o clipă singuri, după
cum l-ai ținut și pe prietenul tău, sfinția sa Constantin, doctorul în
Teologie, cel mai respectat preot din oraș, să încurajeze permanent
mulțimea cu predicile lui despre curaj și libertate, tu trebuie să fii sigur
că, dacă dictatorul nu era executat și revenea la Putere, oricum erai
executat printre primii; de ce să mai fie și altul doar pentru că a uzurpat
scaunul prim-secretarului municipal?!” Ce ziceți de asta? Se cunoaște că
abia ați revenit în țară... Drăguțo!... – vede Tamara brațul Doinei ridicat
prompt spre locul unde știe că s-a retras șefa de sală, comandându-i: Vin
și câte o cafea mare… Spuneam – își reia Doina tonul confesiunii – că
am lucrat cu Mihai, dar știam din ceea ce scrisese, că tanti Nora, cum o
alintam pe sora mamei, îi dactilografia textele iar eu stăteam mai mult la
251
ea. Părinții, tot în sat. Lucrau amândoi la uzină. Tăticul, mulți ani, și
înainte și după închisoare, în aceeași secție cu Mihai. A prins și explozia
din noaptea de revelion, punctul central din Noaptea de acid cianhidric.
Ați mai păstrat pardesiul?
- Ce pardesiu?! – se miră Tamara.
- A, stați… – surâde bine dispusă Doina. Sunteți doamna de la
Eforie, doar mi-ați confirmat. Sigur, Mihai a combinat amintirea celor
două doamne într-un singur personaj. Chiar doisprezece ani? – simte
Tamara privirea fixă a Doinei.
- Doisprezece… – confirmă Tamara fără să știe ce, hotărâtă s-o
lase pe doamna din fața sa, aprinsă de vinul dulce de Cotnari, să ardă în
întregime.
- Mda, doisprezece… – oftează Doina. Dar e atât de frumoasă
povestea de la Eforie! – pare să iasă flăcări verzi din privirea în care se
simte Tamara învăluită. Mai ales prima noapte… Și felul cum își descrie
personajul la ziuă… Le-am dat cartea și fiilor mei, amândoi trecuți de
majorat, hotărându-le: „Așa să vorbiți despre relația cu o fată ori cu o
femeie! Și să nu mai aud în gura voastră expresia aceea, că la atât v-a
dus capul!, singurul lucru reținut din filmul de la televizor, „că sexul
este contactul a două epiderme!..” Băieții, doamnă… Aveți? De fapt, –
surâde scurt Doina – merg prea departe cu întrebările… Vă rog să
gustați! – face un semn spre desert. Este singurul loc din București unde
se servesc alivence la fel de bune ca cele de la Hanul Ancuței și
bineînțeles, rivalizând cu cele din opera lui Creangă. Câteodată, le fac și
eu băieților, dar nu-mi ies așa de gustoase. Știți când am mâncat prima
oară? Când i-a venit lui Mihai – nu lui, că CPUN-ul municipal nu avea
bani nici de hârtie de scris; mașina era pentru transportul local, stația de
taxiuri, dar Mihai urgentase sosirea și s-a folosit de ea până la 1 iulie.
Vasile, șoferul, trebuia s-o probeze. Mihai, în față, lângă Vasile iar eu și
cu secretara, în spate, o doamnă de o sută de kilograme, bătrână, fostă
telefonistă la uzină; Mihai ținea mult la ea, că ani în șir îi făcuse legătura
cu toate teatrele pe unde își trimitea manuscrisele pieselor sau mai ales
cu Casa Scânteii, când fusese băgat în corzi cu un film. Convorbirile
interurbane erau scumpe atunci, doamnă. Apropo de Casa Scînteii! – ia
avânt Doina, făcând semn șefei de sală să-i reumple paharul. V-am zis
că Mihai a avut o ieșire… o expresie urâtă… Dar, o dată, nu l-am
înțeles. Nu că eu aș fi fost inflexibilă, dar Casa Scînteii, condusă de
Suzana Gâdea, i-a mâncat niște ani. Și bani, evident. Odată, nu mai știu
252
dacă Suzana era arestată ori grațiată de Iliescu, Mihai a primit un telefon
de la contabilul șef al Ministerului Culturii; îl ruga să vorbească celor de
la Uzina Mecanică, unde fosta ministră, ca reprezentantă a județului
nostru în Marea Adunare Națională, își depusese părțile sociale – destui
bani pentru cineva fără vreun venit. Până seara, la intervenția lui Mihai,
uzina trimisese banii. Cândva, l-am întrebat de ce a făcut-o. „Mi-am
amintit de ce-mi povestise o profesoară: fiica ei, talentată la Muzică,
acum mare vedetă, primise un loc la o facultate de muzică din
străinătate, dar Securitatea nu-i dădea drumul. Profesoara a mers la
mănăstire, a cumpărat câteva borcane cu dulceață de cireșe amare făcută
de măicuțe și a cerut audiență la Suzana. Îmi povestea cum au stat de
vorbă «ca două babe la o cafea, Mihăiță. Când am ajuns acasă, fetița
mea primise deja pașaportul». Pentru amintirea asta, m-am dus la Uzina
Mecanică” – mi-a răspuns Mihai, deși, doamnă, eu aflasem cum i se
tăiaseră aripile lui Mihai și altor câteva mii de creatori. Suzana fusese
una din mâinile care trăgeau de frânghia ghilotinei Casei de… Scuzați!
Ordinele veneau de la Ce... Cât pe ce să repet vorba urâtă scăpată lui
Mihai odată, intrată și mie în reflex. Știți, el traduce C.C.-ul altfel, prin
Casa de… Scuzați! M-am cam amețit... Nu-mi permit nici măcar după
un pahar cu vin bun – ar fi păcat să-l murdărim. V-am vorbit de…
N-aveți de unde ști. Dacă sunteți doamna de la Eforie, încă nu avuseseră
loc Tezele din iulie, Mihai abia debutase cu două parodii; nu avusese
probleme cu un film, nu pierduse banii pe un altul, bani mulți, peste 65
de mii de lei, cărți oprite… L-ați mai reîntâlnit de atunci?
- Poftim?! – tresare Tamara după câteva clipe lungi de tăcere. A,
nu… – surâde. Adică… – încearcă o scuză.
- Înseamnă că abia ați revenit în țară. Mihai nu-i omul să nu vă fi
dat măcar un telefon de sărbători. Mai ales după ce a rămas singur. I-am
și spus odată și nu s-a supărat: „ai în tine ceva de lup; imposibil să nu
mai treci pe unde ai mâncat o oaie”. Iar dumneavoastră… – râde ca o
alintare în fața cuiva drag Doina – dumneavoastră, doamnă, chiar și un
grăunte de adevăr dacă există în capitolele de la Eforie, ați fost, mai
degrabă, căprioara pentru lupul tânăr ce-o fi fost domnul Vlădeanu.
- Acum ai trecut la domnul? – o privește fix Tamara, făcând-o pe
Doina să tresară, înghețându-și surâsul pe buze în fața femeii cu obrazul
împietrit.
După un schimb scurt de priviri cu doamna din fața sa, Doina
șoptește:
253
- Cred că m-a furat vinul… V-am atenționat doar că la mine este

altceva. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar… Mai ales când știam că doamna
Ana, soția lui, despre care se cunoștea că-i de origine princiară; acum își
zice Anna de Viena; și-a luat titulatura când s-a întors la Viena, după
Revoluție, ba și-a luat și fiul, pe Adrian, feblețea mea, că mă și visam
soție de doctor, iar eu, artistă plastică, mai ales că-n vara lui ’90
intrasem la facultate. Cu aripile tăiate de Tezele din iulie, dezabuzat și
trist, cum îi place să se definească pentru acele zile, Mihai, întors
dintr-un periplu prin București, unde trăise pe viu, vreo două săptămâni,
lumina adusă de Ceaușescu din Răsărit, s-a căsătorit la puțin timp cu o
femeie foarte frumoasă, prințesă vieneză rătăcită pe la noi. Nu după
multe zile, poate și grație devizei in vino veritas, a aflat că frumusețea
aceea are lăsat într-un orfelinat din Ardeal un copil din flori, făcut la o
petrecere mai jos de Pesta. Adrian, crescut și școlit de Mihai, e acum
marele chirurg plastician Ady Attila Eszterhazy, faima Vienei, iar fosta
soție a lui Mihai, Ana, care a primit din Viena doar titulatura de
prințesă, Anna de Viena, trăiește din ceea ce a luat la divorț din
România… Aferim! – ca să citez un articol al domnului Vlădeanu –
vedeți, m-am trezit și-i zic domnul –, în care afurisește pe cei ce ne-au
jecmănit. Deci, să revin. Am lucrat jumătate de an la secretariatul unde
era el președinte. Am primit și garsonieră. Părinții n-au vrut să se mute
la oraș, că le dădea apartament; Revoluția prinsese orașul cu un lot mare
de locuințe nerepartizate de partid, că tocmai fusese un congres și, ca
după orice ospăț, câinii trebuiau să mai aștepte împărțirea ciolanelor.
Într-o zi, când garsoniera mea fusese recondiționată, Mihai mi-a cerut
cheile. Credeam că mai umblă electroniștii să caute ceva microfoane
prin pereți. Seara, când m-am dus acasă, mobilată cu gust – tot ce
trebuie unei tinere, plus un colț cu măsuța unei mașini de cusut, una
electrică, Bernina, de ultimă oră și o stivă de cupoane din tot felul de
țesături. Am intuit că-i opera lui Mihai. Un prieten al său, neamț, tocmai
descărcase la parohia catolică două autotrenuri cu ajutoare – era epoca
supraproducției în Germania. Am coborât la telefonul de la intrarea în
bloc și i-am telefonat; știam că stă la serviciu până la miezul nopții. A
venit speriat de vocea mea, nu știa ce-am pățit. N-am putut vorbi. Doar
i-am sărit de gât, să-l îmbrățișez. Nu-mi mai păsa de nimic; voiam doar
să-i mulțumesc… și cum mă știam tânără și frumoasă… A scăpat cu
greu din îmbrățișarea mea. Eram timorată. Îl vedeam cum mă privește
șăgalnic. „Măcar învață să săruți…” – mi-a zis și m-a luat în brațe să mă
254
ducă pe pat. A fost cel mai frumos moment de iubire, cum îi zice el. M-a
lăsat istovită, cum n-am rămas de prea multe ori după aceea… Dar tot
fecioară, nota bene! – face Doina un semn categoric. „Ai să-mi
mulțumești” – mi-a mai spus Mihai și a plecat. Și, într-adevăr, în
facultate, când mi-am cunoscut viitorul soț, soacra mea, înțelegând că,
în ciuda firii mele zburdalnice, sunt fecioară, a ținut la mine mai ceva ca
la fetele ei. Apoi… de-ale vieții. Copiii au crescut, soțul mi-a murit
într-un accident… Cu Mihai am reluat legătura când mi-a trimis-o pe
Ina Răzeșu-Zugravu. Nu mi-a picat deloc bine aflând că-i făcuse un
copil. Mă îmbătasem, până atunci, cu apa rece și limpede din romanele
sale. Ba, după moartea soțului meu, m-am dus pe la el. La adresa din
oraș, nu mai era; plecase la Sânzieni, în casa părintească; la divorț, Anna
de Viena angajase niște avocați proveniți din foștii securiști, care au
știut cum să-i ia totul. Fiica lui – și a doamnei Ana, evident – nu se
întorsese de la studii. Odată, am surprins-o pe Ina țipând isterică la
telefon; îl amenința că nu-i mai duce niciodată băiatul la țară, mai ales la
cireșe, că Mihai are livadă mare. „Dac-am rămas gravidă iar, te omor!”
– a țipat la el, apoi, ascultând puțin ce i se spune, Ina a oftat printre
lacrimi: „Ba nu te omor; te instalez undeva în București, și-l crești, că
mămica-i bătrână și-i ajunge cât l-a crescut pe Vlăduț!” După un timp,
la o cafea, în pauza dintre două proiecte, Ina mi s-a confesat: „Zău că nu
știu ce-i cu mine! Merg la el, se poartă frumos, dacă ne prinde seara, îl
culcăm pe Vlăduț, apoi discutăm… și discutăm… Și-n totdeauna mă
trezesc dimineața lângă el. Acum se pare că-i groasă rău: cum să-i spun
prietenei mele din Londra, care ne finanțează London Fashion Week că-
s din nou gravidă cu Mihai?!” I-a spus, s-au certat, s-au împăcat, am fost
și eu colaboratoare la Săptămâna Modei de la Londra, Ina cu burtica
rotunjoară… dar a pierdut sarcina în luna a patra. De-ale noastre,
doamnă – înviorează tonul Doinei atmosfera. Nu mai bine de mine, că,
la cezariana a doua, l-am rugat pe medic… o intervenție anume, să nu
mai rămân…
- Așa că ai liber la Mihai – îi scapă Tamarei gluma răutăcioasă,
care, în loc s-o vexeze pe doamna din fața sa, îi smulge un hohot de râs:
- Până la urmă, tot acolo ajungem! Nu, doamnă, din păcate!
Pentru mine, doamnă, din păcate. În iunie, că atunci ne apucă pe toate
căldurile, mai ales dacă ne-am îmbătat vreodată de parfumul sânzienelor
și ne-am cățărat prin copaci după cireșe, l-am sunat pe Mihai într-o
noapte – aveam chef de vorbă și speram că-i la masa de scris. Și lui îi
255
face plăcere, e un cozeur desăvârșit. Dar atunci l-am simțit răvășit. Nu

putea fi Ina, că era în Italia. Trecuse pe la Mihai o doamnă, șefa unui
mare spital privat de chirurgie. Cândva, prin anii ’86-’87, când era
chemat mereu la Casa Scînteii și era amenințat că o încurcă dacă nu
acceptă o modificare la film, într-o noapte, în tren, i-a dat șuba lui de
șantier unei studente la Medicină, că fata tremura de frig. Dimineața, în
Gara de Nord, i-a lăsat-o de tot, zicându-i în glumă că poate va fi
repartizată medic la dispensarul închisorii unde se temea c-o să ajungă
el. Doamna, acum văduvă, că soțul ei, fostul profesor Trifescu, murise
de câțiva ani, aflase de Mihai și trecuse să-l vadă. „Eu, de ce nu?!” –
mi-am zis și l-am întrebat dacă mai are cireșe. Am tras de timp,
cățărându-mă prin cireși, până s-a înnoptat. Am dormit la el. Nimic. A
doua zi, la cafea, am răbufnit. Voiam să știu de ce s-a eschivat mereu –
că eu, slavă Domnului!, mă vedeți doar… Iar el… – râde încet, mai mult
ca o aluzie Doina –, o să-l vedeți… În a patra săptămână din octombrie,
mai precis pe 26, va fi inaugurarea sălii de concerte din Centrul Cultural
„Mușatinii”, ctitorit de doamna Vlada. Sigur veți veni! Văd că v-a
luminat zâmbetul fața. În fond, faceți parte din trecutul lui. Trebuie să
mergeți! Va fi… – râde cu chef Doina. L-am necăjit odată, înainte de
vizita la cireșe, mi-am permis la telefon, că față-n față, nu aveam curaj –
am pornit, totuși, în viață cu un alt mod de-a relaționa; oi fi eu mai…
poate cu alți bărbați, că doar nu am gând de călugărire, dar cu Mihai nu-
mi permiteam… „Copile, – mi-a strigat atunci, la cafeaua de dimineață,
în iunie – est modus in rebus1, și, ca să-l parafrazez pe Erich Maria
Remarque, „să nu murdărim prietenia cu sex”. Așa că… – își mușcă
Doina buza de jos îndelung – așa că… Dar ce spuneam?! A, da, de
telefonul dat lui înainte de cireșe, când încă… mă rog!... I-am propus să
se întoarcă la dragostea dintâi, teatrul: „Îți finanțăm noi, eu și Ina,
montarea unui spectacol cu o piesă în care un țap bătrân – chiar așa
m-am exprimat, țap bătrân, dar imediat am rectificat, speriată că l-am
supărat –, un crai ajuns la senectute dă întâlnire, la un eveniment anume,
tuturor puicuțelor din viața lui.” Știți ce mi-a răspuns? „La un
eveniment, poate ca cel din octombrie, puicuțele nu vor veni; locul lor e
în curtea vreunui cocoș; la eveniment vor veni doar pajuri care, în vreun
moment ori altul, vor fi scos pe aripile lor din vreun infern pe vreun
Prâslea ostenit să aducă la lumină vreun măr pe care-l bănuia de aur.
1
) „Est modus in rebus” ( lat. ) - este o măsură în toate – Horațiu, „Satirae,” I, 1.
256
Dacă nu vezi aur în fiecare fruct pentru care lupți, stai blând și
vegetează.” Acum, doamnă, sper!, înțelegeți care era totuși relația mea
cu Mihai Vlădeanu…
Tamara continuă să se joace cu paharul din fața sa plin cu Grasă
de Cotnari – „n-am înțeles nimic, doar că femeia aceasta lasă slobode
scântei din ciuda ce-i mocnește în suflet. Nici măcar…”
- Nici măcar n-am înțeles ce-a fost, de ce te-a supărat Mihai în…
în vremea cireșelor – dă Tamara glas gândului.
- Hm!... – pufnește Doina, privind-o pieziș pe doamna din fața sa.
Poate pentru că știu ceea ce a fost la Eforie… Apropo: am și eu o
curiozitate: câți bani i-ați lăsat atunci, la Eforie?
Tamara se încruntă. Uitase. „A, da, banii restituiți prin bătrânul de
la recepție…”
- 3675 sau 3775, nu mai țin minte – răspunde cu glas domol.
- Ce mulți! La vremea aceea, o avere.
- De ce mă întrebi? Apare și asta în vreo carte?
- L-am auzit pe Mihai povestind. Știți, domnul Dirk Hartig, un
neamț care aducea ajutoare după Revoluție, îi înlesnise accesul la un
spital vest-german, în care să fie operat Mihai la picior; deja artroza i se
accentuase… De unde valută?, măcar pentru un suc de la chioșcul
spitalului, că restul era asigurat de fundația de caritate condusă de
domnul Hartig. Era imediat după alegerile din 20 mai, ne
dezumflaserăm cu toții – FSN-ul era în toți și în toate, ca PCR-ul anii
precedenți. Mihai a fugit la Eforie după bani. Când a ajuns la hotelul în
care fuseserăți cazați pe vremea când v-ați cunoscut, mansarda, unde
i-ați lăsat banii sub o grindă, încă mai fumega… Fusese un incendiu cu
câteva zile înainte… Dar să revenim la cireșe – înviorează tonul Doinei
atmosfera. La izbucnirea mea că – sincer vorbind – „străbătui pădurea
toată,/ nu m-ai sărutat odată” i-am cântat cu ciudă lui Mihai, el m-a
invitat să iau loc sub bolta de viță, mi-a mai turnat din cafeaua cu aromă
de scorțișoară pe care o prepară uneori și a început:
- Cândva, tu abia te născuseși, am cunoscut două doamne. În
aceeași zi. La mare, eu tânăr, soarele înfierbântase pe toată lumea… Am
crezut că doamnele sunt surori, cel mult, că semănau puțin. Am aflat
imediat că-s mamă și fiică. Deja cunoașterea se consumase iar idila cu
fiica se înfiripase. Peste timp, vreo doi ani, când fiica a fugit în
Occident, mama mi-a făcut o vizită. Eu eram pe cai mari: patru teatre
profesioniste de renume urmau să scoată în toamnă, până-n Crăciun,
257
premiera unei piese scrisă de mine, aceea care-i plăcuse tare mult
mătușii tale, doamna Eleonora, și care, din cauza unei doamne din satul
meu, fostă casieriță la gara CFR, când m-a vizitat după Revoluție, iubita
ta mătușă a dat foc manuscrisului, singurul care mai păstra forma
ingenuă a originalului ce plăcuse atât de mult corifeilor din Direcția
Teatrelor – și a enumerat câțiva: unul Virgil Munteanu, îi rețin numele,
că-l pomenește într-o carte, un domn foarte doct, Emil Riman; apoi
Dimitrie Roman, secretarul literar la Teatrul Dramatic Brașov, cu care
se împrietenise, secretarul literar de la Teatrul Mic, un evreu care l-a
ajutat foarte mult, parcă Rappaport. Ei, – ridică Doina vocea din nou –
Mihai a continuat:
- În ’71, când mama fetei fugită în Occident, trecând pe la noi
prin oraș, mi-a făcut o vizită, am căzut iar în păcat. Ba, luați de val – ea,
poate dedulcită la tinerețea mea; eu, sperând buletin de București, poate
și plecarea peste hotare, dar, jur!, îndrăgostit de ea cum numai tinerii pot
fi de o doamnă ca ea, coloana vertebrală a atâtor romane de dragoste
celebre –, stabiliserăm să ajungem la Starea Civilă, ba m-am făcut și
membru de partid, condiție impusă de ea. Peste o săptămână, mi s-a
strigat la telefon un uită-mă!, pe care, n-am avut ce face, l-am respectat.
Uzina m-a trimis zilele următoare la București, probleme de cercetare.
Am asistat pe viu la căderea mea; nu numai că cei din Direcția
Teatrelor, prelucrați de cineva venit de la Casa de Cu...uuu... rrr...
scuzați!, așa s-a exprimat el, cei din Direcția Teatrelor, prelucrați de
Comitetul Central, m-au scos din repertoriu, dar pe una din cele două
băbuțe care m-au înfierat cu mânie proletară într-un articol din revista
Teatrul în numărul din august ’71 am întâlnit-o peste ani pe Aeroportul
Otopeni, pleca definitiv; «și ce rău îmi pare că plec! Făcusem atâtea
pentru România!...»
N-am înțeles ce-a vrut Mihai să spună povestindu-mi și, confuză,
umilită că nu-i trezisem vreun interes, aproape să izbucnesc în plâns,
poate și răscolită de hormonii ținuți cu greu în frâu, că sunt, totuși,
femeie la apogeu, l-am rugat imperativ să deschidă poarta, să pot scoate
mașina în drum, să plec.
- Nu te supăra! – s-a aplecat Mihai spre mine, spunându-mi prin
geamul de la portieră deschis. Pentru greșeala de-atunci, deși n-a fost
chiar incest, Dumnezeu, în care eu, ca și tine, ca orice țăran moldovean,
cred, m-a pedepsit destul. Patru premiere deodată, pe scene așa mari,
poate și a cincea, la noi în oraș, m-ar fi propulsat sub reflectoarele
258
revistelor și-n atenția criticilor, pășeam cu dreptul în lumea literară; n-aș

fi ajuns să scriu mai bine; mai rău, poate; dar aș fi fost luat în seamă; eu
știu ce făină și cum se macină în lumea literară… Așa… nu vine nimeni
la Sânzieni să mă întrebe ce-am mai scris, iar când public… De ce crezi
că am luat-o pe Ina de mână și-am dus-o spre glorie cu albumul? Și de
ce crezi că i-am hotărât să te ia colaboratoare? Rămâneai mult și bine
Casa de Modă Albinuța… Gata! Pupă-ți băieții din partea mea și, dacă
mai au timp, trimite-i la mine la cireșe…
A bătut cu palma în mașină, așa cum bați pe crupa calului s-o ia
din loc, iar eu am apăsat accelerația. Când am ieșit la șosea, am început
să plâng. La iaz, m-am oprit să privesc și să-mi amintesc ce citisem
despre haiducul Vlad… Pe la Focșani, eram deja plină de draci. În două
ore, eram înapoi, la poarta lui Mihai. Chioru, câinele lui, mă cunoaște,
așa c-am intrat peste Mihai în casă. Mânca. Am aruncat și-am spart tot
ce avea pe masă. Când m-a imobilizat și m-a aruncat pe pat, țintuindu-
mă, că abia mai răsuflam, i-am șoptit cu ură:
- Măgar bătrân ce ești! De ce mi-ai povestit?! Voiai să știu că ai
trăit cu mămica mea?!
M-a alintat îndelung, fără să înțeleg ce va urma. Îmi părea rău că
mă întorsesem – dezgropam ceva atât de intim, de... la care nu aveam
voie să mă gândesc.
- Crezi că-s din piatră, copilo? Crezi că nu am intuit la ce-ai
venit? Și crezi că mi-a fost ușor ast’ noapte să nu vin la tine și, măcar, să
te sărut, să văd dacă ai mai progresat?, mai ales cum arăți; iar fiecare
gest al tău părea o provocare?! Mi-ai spart degeaba vesela. Și nici n-o să
te pun să faci curat, că te prinde noaptea aici, iar a doua oară nu mai
garantez… Știi bine că pe mămica ta am cunoscut-o la moartea doamnei
Eleonora; ba nu, la Iași, când stăteam cu Nora, după ce fusese operată.
După ce te-am angajat la secretariat, la Revoluție, Nora m-a chemat la
ea: „Dacă te atingi de zvăpăiata de nepoată a mea, cu mâna mea te
omor! În douăzeci de ani, de când ne cunoaștem, ți-am trecut cu vederea
prea multe – era opțiunea ta de tânăr singur. Nici măcar când am făcut
penicilină din cauza ta, nu ți-am spart capul… că, am aflat imediat de la
doamna Rozalia, asistenta de la Dermato, că era clienta mea, numai eu
puteam să-i fac rochiile s-o încapă, aflasem că nu tu fuseseși de vină, ci
fostul meu soț, cu peruchiera aia de la teatru, cu care a și fugit la
Timișoara. Într-un fel, – mi-a hotărât mătușa ta – Albinuța, care a stat
atâția ani la mine, e și fata mea, cum, la fel de bine, dacă mai ții minte
259
cum o culcai pe patul tău din fier ca o covată și o adormeai cu povești,

ca să putem sta și noi pe pătura așternută jos, pe parchetul mirosind a
ceară proaspătă, poate fi și fiica ta – nu îndrăzni să profiți de inocența
unei copile, că te bate Dumnezeu. Tu de soție n-ai s-o iei, copii n-o să
facă cu tine, așa, doar de… – e mai păcat ca un incest!” Și știi ce
impunătoare era doamna Eleonora – mi-a accentuat Mihai grav –, am
luat de la ea multe din cele ce au dat încărcătură de personalitate
femeilor din romanele mele. Hai, fugi acasă! – a bătut el cu palma în
tabla mașinii iar eu am eliberat frâna și mașina a pornit încet, până m-
am trezit din amețeală și am călcat accelerația.
Până acasă am rememorat toată copilăria, doamnă, toată, în
amănunt – nici un indiciu că tanti Eleonora ar fi avut pe cineva, chiar
după ce soțul ei, plecat cu peruchiera care-i putea face copii, obsesia lui,
n-a lăsat vreodată vreun semn că ar avea… Cum să-l definesc?!
Amant?! E urât! Știu doar că-i luceau ochii când îi telefona la uzină,
apoi acasă după ce, căsătorindu-se, Mihai a primit apartament, îi
telefona să-i spună că i-a mai bătut la mașină un capitol. Adesea îl certa
că nu i-a înțeles vreun cuvânt din rândul cutare – cred că era consemnul
lor… Când, unde se întâlneau… n-am bănuit vreodată. Doar când am
plecat la facultate, mătușa mea îmi umpluse balconul cu flori și m-a
rugat să-i las cheia, să le ude…
La un semn al Doinei, șefa de sală mai aduce un rând de cafele și
câte o farfurie cu alivence.
- Acum înțelegeți, doamnă, că la mine este altceva? Înainte de
vremea cireșelor, poate că v-aș fi vorbit altfel despre Mihai. Acum,
aflând că sunteți doamna de la Eforie, m-am confesat ca unui duhovnic,
deși, să știți, nu merg la spovedanie, dar de la ai mei am deprins să mă
închin în fiecare seară. Și Mihai, la fel, cred; că se închină seara, sunt
sigură. Când am dormit la el, am vrut să mă duc în camera în care
dormea, dar l-am văzut prin geamul ușii în fața icoanelor, cred că
spunea Tatăl nostru… V-am spus toate acestea, că prea mi-ați rămas la
suflet din Noaptea de acid cianhidric. Mai apăreți și-n alte romane, dar
acolo… mai cu seamă în capitolul de pe malul lacului Techirghiol… și
ultima întâlnire, din curtea cantinei... Văd că mă priviți ciudat – se
neliniștește Doina.
- Eu?! A, nu… povestești așa frumos! – îi zâmbește Tamara.
Te-ascult…
- Voiam să vă spun că și-n uzină era o doamnă Teona…
260
- Teona?! – tresare Tamara, încruntându-se imediat, una dintre

puținele situații când nu s-a mai putut stăpâni; „ce-i cu doamna aceasta,
ce-mi spune, despre cine anume?!” – o neliniștește gândul născut odată
cu durerea din piept; „fac naibii atac de cord dacă mai stau aici...”
- Da, de personajul acesta vă vorbesc – pare că ia având Doina,
observând neliniștea de pe chipul Tamarei. Doamna din uzină era
economistă. Tăticul mi-a povestit că-n noaptea de revelion, când a
explodat un traseu la instalația de Acid Cianhidric, prima care a ajuns la
instalație a fost acea doamnă Teona, Teona Trifon, soția prim-
vicepreședintelui Consiliului Popular Județean, că asta era soțul ei
atunci, abia apoi a fost uns prim-secretar. Făceau revelionul la cantina
restaurant a uzinei. Tăticul povestea cum doamna Teona și-a așternut
pardesiul alb peste cel aruncat de explozie pe alee cu fața în jos și cu
spatele în flăcări. Apoi s-a aruncat și ea peste pardesiu, că mai ieșeau
flăcări pe de lături. Imediat, un muncitor a aruncat găleata cu nisip umed
peste ei, că stingătorul de incendiu fusese aruncat și el de explozie
undeva, departe. În roman, scena de la spital este foarte riguros
construită: fiecare pat cu câte unul din cei arși era înconjurat de perdele
din mătase, ca un cort, să țină temperatura constantă. Mihai povestește
în roman cum într-o dimineață a simțit mai întâi că se sufocă, apoi…
Teona stătea pe marginea patului și-l săruta. Apoi, și Teona de la noi din
uzină, fugită de la soțul ei acasă la ai săi, în Ardeal, a plecat într-o
excursie și – dusă a fost! Tăticul spune că avea o minte brici; pusese la
punct tot programul Oficiului de Calcul. Și țineți cont, era înainte de
calculatoarele astea; se lucra cu benzi magnetice... Ce-aveți! – face
Doina ochii mari. Vă simțiți rău?
- Nicidecum. Mă gândeam... – murmură Tamara, vădit indispusă.
- Mda... – oftează Doina. Știu că v-a fost greu. Romanul lui Mihai
o spune cu prisosință, mai ales ediția a doua. Să faci doisprezece ani
pentru că ai apreciat revolta din Ungaria și să ți se atârne la dosar și
lucrarea de licență despre Basarabia... Cred că ați jubilat de Crăciun,
când s-a anunțat că l-au împușcat pe Ceaușescu; toți am jubilat! Să nu-i
credeți pe cei ce regretă vremurile de atunci; vorba lui Mihai, regretă
anii când erau tineri, în putere. Nu poți să regreți anii de detenție, de
frică, de foame, de frig... Am și acum acasă un radiator electric cu
ventilator făcut de tăticul la uzină. Ba am și cana de lut, cu făină de
porumb în ea; se văd și urmele de ceară de la lumânarea confecționată
din parafina adusă de tăticul de la uzină, înfiptă în făină, să pot învăța.
261
Am păstrat și strachina smălțuită, în care tanti Nora punea 4-5 lumânări,

să termine de cusut vreo comandă – avea o mașină Singer cu pedală,
păcat că n-ați văzut-o; am dus-o în vitrina centrului nou din Băneasa;
Mihai mi-a dat un fier de călcat cu cărbuni, rămas de la bunica sa; mi-a
arătat și mașina de cusut cu care mama sa a câștigat bani să ridice casa,
dar, prinsă în discuția povestită, am uitat să o pun în portbagaj. „Ți-o
trimit prin Cristina mea, când trece pe acasă” – mi-a spus la telefon
zilele trecute, că-și așteaptă fiica la pere; s-au copt cei doi peri plantați
de el când i s-a născut fiica. Acum, când Ina l-a născut pe Vlăduț, a
plantat doi cireși altoi; unul dulce, cu Boambe de Cotnari și unul cu
cireșe amare altoi – o minunăție, c-au intrat amândoi pe rod. Apropo! –
se entuziasmează Doina, ridicând tonul, dar imediat se încruntă: Dar ce-i
cu dumneavoastră?!
- Poftim?! – tresare Tamara, devenind atentă. A, nimic... Mă
gândeam la... la pere; tocmai îmi propusesem să trec prin piață, să...
- A, ce bine! – se bucură Doina. Voiam să vă propun ceva... Îmi
sunteți dragă, nu știu de ce, dar... Poate și pentru că... Drăguțo, – face un
semn șefei de sală – încă un rând! – arată spre pahare. E ciudat
sentimentul față de dumneavoastră; vă port în suflet de la primul capitol;
după cum vă descrie, într-adevăr înflorea platoul din fața uzinei când
apăreați dumneavoastră, apoi silueta aceea de muncitor sezonier
strecurându-se printre bălăriile de pe terenul din fața Sanatoriului TBC,
până pe malul ghiolului – cine și-ar fi crezut că sub salopeta aceea
pătată cu var se ascunde mândrețea de femeie tânără în rochia ei ieftină,
dar atât de frumoasă?!... Bărbat să fi fost, l-aș fi urât pe Mihai, geloasă
pe norocul lui. Și felul în care descrie îmbrățișarea; pudoare, bun simț...
ce mai!... Am expresia mea favorită: ca o pictură pe apă... Văd c-ați
surâs; de ce?
- Nimic – saltă din reflex umărul stâng Tamara; „copila aceea din
secretariat, de dragul amintirii căreia am venit aici s-o caut, poate pentru
o infuzie de vitalitate, era o zvăpăiată entuziastă; doamna aceasta – o
nimfă ținută cu greu în frâu.” Ascultă, Doina, – face Tamara un gest
ferm către ea – cât crezi c-ai să mai reziști?
Râsul tinerei doamne umple restaurantul, în mare parte gol la ora
aceasta.
- Dar dumneavoastră? – pică întrebarea Doinei oprită prompt din
râsul atât de elegant. Fără să vrem, păcătuim cantonând cu gândul la
actul de încheiere, niciodată final!, al iubirii. Dacă sunteți doamna de la
262
Eforie Sud, nu aveți momente când vă doriți o noapte cu Mihai? O

cafea... un pahar... și vorbe, multe vorbe!, tocmai ceea ce reușește să
alunge lesbiana din Ina – și de-ați ști cât o invidiez, chiar o urăsc
profund când îmi povestește!... Mai ales când înțeleg printre cuvintele ei
ceea ce, din pudoare, nu-mi spune. Căci, de ce să fiu ipocrită, la anii
mei, jarul mai trebuie și stins, și – slavă Domnului! – nu de pompieri
duc lipsă, dar... La dumneavoastră cred că aveți în suflet un incendiu
mocnind – vă trădează privirea și rictusul buzelor uneori –, incendiu
care nu de sex are nevoie, desigur! Ce ziceți, nu-i așa că am dreptate?
- Răspunsul îl știi – surâde Tamara; „măcar am fost sinceră,
surâzând; am făcut-o însă și de dragul ei, că-mi place cum vinul acesta
bun scoate din ea tot adevărul.” Ce ciudat! – rostește ca un oftat Tamara
și-i mai aruncă un zâmbet de încurajare doamnei din fața sa.
- Nu-i așa că-i ciudat? – ia avânt Doina. Indiferent care o fi
adevărul celor întâmplate la Eforie, un sâmbure cât de mic de-o fi
existat, de parfumul florii m-am bucurat și eu. Că de rod, doar Ina... –
oftează Doina, apoi revine în forță: Când am vreun moment mai... mai
dificil, recitesc paginile cu despărțirea. Dumneavoastră – de fapt
personajul cărții – îi refuză naratorului îmbrățișarea; doar îi face semn s-
o urmeze la mansardă. Bucătarul șef mustăcește și strigă la toți din
cantină să-și vadă de-ale lor, că se apropie ora mesei. La mansardă însă,
Teona – personajul din carte – îl duce pe narator în camera cu saltele și
pături și, ridicându-se pe un scaun, arată, pe tăcute, locul de sub grindă,
unde a pus dolarii. Tânărul întinde brațele s-o ajute să coboare de pe
scaun și rămâne cu ea în brațe. „Numai dacă vrei să treci Dunărea la
sârbi sau ai altă posibilitate sigură de-a ieși din țară!” – îi șoptește
doamna la ureche. Restul e-un joc de care am avut și eu parte, când l-am
chemat pe Mihai în garsoniera mobilată. „Cândva, îmi vei mulțumi că
nu te las...” – aude Mihai refuzul doamnei, care, cu gura lipită de
urechea lui, îi povestește ce face ea în Constanța, dincolo de munca la
cantina din Port, și cum a trecut ea pe lângă un sifilis, că prietena ei l-a
ales pe cel mai arătos dintre marinarii cu care se întâlniseră. Chiar de
n-o fi fost așa în realitate, vă asigur că n-o să vă supere când veți citi –
tot ceea ce se întâmplă, tot jocul lor și poza doamnei victorioase
coborâte de la mansardă, și aerul timid al tânărului roșu tot, cu privirea
doar în pământ vă va da o satisfacție greu de egalat; dă o altă
dimensiune iubirii... De fapt... – rămâne Doina cu paharul lipit de buza
de jos – adevărul este că și dumneavoastră, cu mult înaintea mea, ați
263
primit de la Mihai ceea ce el învățase în anul întâi de studenție în

camera de mături de pe un bloc anume. Nu cred că v-a povestit. Unul ca
el se spovedește doar paginii albe, în orele târzii ale singurătății. O
spune însă marea muziciană, o spune voalat, dar atât de frumos, într-un
interviu recent, când a anunțat că a finisat Simfonia Steaua Polară, cu
care se va deschide sala de concerte din Centrul Cultural „Mușatinii”.
Nici eu n-am cunoscut-o pe muziciană; de câte ori s-a dus la probă cu
pachetul cu hainele de gală, Ina a refuzat să o însoțesc. De când s-a
reîntors din Norvegia, de la familia fostei sale vecine de pat de la Canal,
unde se refugiase să poată compune, doamna Anastasia Petropulos-
Vlada nici pe Mihai n-a vrut să-l întâlnească, deși simfonia îi este
dedicată; chiar și prima audiție, pe 26, o face de ziua lui; asta o știu de la
Ina, că a zărit pe pian dosarul cu originalul compoziției. Am înțeles că
doar stau de vorbă la telefon. Pe Cristina, fiica lui Mihai, doamna Vlada
o invită adesea la cafea. Ce ziceți de asta?
După o tăcere de câteva clipe, Tamara tresare:
- Poftim?! – se uită surprinsă spre Doina, apoi îi zâmbește cu
drag; „parcă am mai auzit vorbindu-mi-se de muziciana asta... Da,
Maria, cândva... Dar și Constantin; când s-au întors de la Paris, Ileana ar
fi vrut s-o vadă pe muziciană, ba i-au trimis și colete din Franța...” Și eu
unde am fost?! – se întreabă Tamara scurt, ca un reproș sever, făcând-o
pe Doina să tresară.
- Cum unde ați fost?! – pare mirată Doina. În străinătate – pune ea
punct. Ce, acolo nu s-a auzit de marea muziciană Anastasia Petropulos
Vlada?! Măcar de compoziția ei... avea cu... Nu mai știu exact. Versurile
erau ale lui Mihai, o inspirație de moment, o aluzie la biroul de anchetă
din blocul Yanis situat în Parcul... Nu, nu! Nu unul din parcurile mari.
Era un parc plin de salcâmi, în care cuibăreau mii de ciori. A, da! – se
bucură Doina – Parcul cu Ciori.
Tamara scapă paharul din mână, care se sparge cu zgomot. O
chelneriță vine în fugă, salută din privire pe Doina, semn că se cunosc și
adună cioburile, ștergând vinul împrăștiat. Șefa de sală aduce alt pahar
plin cu Grasă de Cotnari.
În fața Doinei care, euforizată de vin, a zâmbit la incident,
mâinile Tamarei, tremurând, împing paharul cu vin spre mijlocul mesei
și dă de înțeles că vrea să se ridice:
- Cred... Cred c-ar trebui să plec...
- N-am terminat să spun ce începusem – se precipită Doina. Mă
264
omoară acoladele. Asta i-o reproșez și lui Mihai... Știți, mă tot

gândesc... De fapt, și eu, și dumneavoastră... Pe scurt! – face un gest
categoric Doina. Vă propun o... o... o nebunie! – spune dintr-o suflare.
Fără momente astrale, viața este ternă. Ziceam că Mihai îmi va trimite
mașina de cusut prin Cristina. Sunt prietenă cu ea. Adică... Sper să mă
mai țină minte. De câte ori lua Mihai salariul, eu trebuia să-i duc o parte:
ba cărți, ba meditațiile pentru intrarea la facultate, ba să cumpere ceva în
drum spre casă, că Mihai pleca târziu... Facem în felul următor! –
hotărăște Doina, dezgolind femeia autoritară, sigură pe ceea ce spune.
Vineri, Cristina va fi la Iași – ceva probleme de serviciu. Sigur, seara va
merge acasă. Dacă noi două ajungem sâmbătă înainte de prânz, îi găsim
gata împăcați...
Obosită de vin, dar și de vorba continuă a Doinei, Tamara se
încruntă, șoptind ca o solicitare de respiro:
- Împăcați?
- Da – râde Doina. Ina îmi povestește că ies scântei între tată și
fiică; zice că Mihai exagerează; mereu își tachinează fiica, numind-o, pe
ea și pe toți cu care lucrează, carabinieri ai lui Offenbach. Eu înclin să
cred că Mihai are dreptate: a dat tot ce mai avea ca s-o trimită în
America, să se specializeze. Acum e... Dar ce s-a întâmplat?! – se sperie
Doina, văzând-o pe bătrâna din fața sa preocupată de poșetă.
- Nimic, drăguțo, nimic – răspunde cu un aer ușor respingător
Tamara. Am și alte probleme și... Ce spuneai?
- N-ar fi grozav să mergem și noi la Sânzieni? Plecăm de
dimineață cu mașina mea iar înainte de prânz... N-ar fi grozav? Știți că
Mihai a fost și el în America? Știu de la Ina; făcuse un Crăciun în
Austin, Texas, când Cristina era acolo la perfecționare. V-o spun ca să
știți cum îl veți aborda. Tot de la Ina știu, dar e doar o supoziție a ei din
vremea aceea, când era îndrăgostită, de fapt, mai mult obsedată de el...
Acum râde, o face după ce bem câteva pahare, spune că nu știe ce se
întâmplă când înnoptează în casa din Sânzieni; la miezul nopții o
apucă... Uneori, plânge și-mi spune că nici ea nu știe ce i se întâmplă; de
mai multe ori, Mihai, fiind obosit de munca prin grădină, adoarme
buștean. Ina se plânge că pe la miezul nopții sare din pat și fuge în
camera în care doarme Mihai și se furișează lângă el sub plapumă, că
Mihai doarme în camera cea mai răcoroasă, de deasupra beciului din
piatră. Noroc! – ciocnește Doina paharul aproape gol de-al Tamarei,
apoi repetă gestul spre șefa de sală, care stătea în așteptare.
265
- Mie, nu! – acoperă Tamara gura paharului cu palma. De altfel, –

se uită spre Doina, schițând că ar vrea să plece – eu, după cum ți-am
spus...
- O clipă doar! – o roagă Doina. Ziceam de intuiția Inei când...
Toate, când suntem cu inima pe jar, vedem și nevăzute. Ina crede că, în
Austin, Mihai a trăit o poveste de dragoste – eu i-aș zice amor – cu
aceea care era îndrumătorul specializării Cristinei, o femeie procuror
federal.
Prompt, ca la o ședință de lucru, Doina împinge mai într-o parte
paharul cu vin, făcând un gest de atenționare:
- Spuneți-mi, în America ați auzit de Vika Ferguson?
- De ce-ar fi trebuit?! – încearcă Tamara să-și țină în frâu
enervarea.
- În România, o chema Viorica Apostol. Și ea, tot din Sânzieni.
După ce a terminat Biologia, a prins o ieșire și... înțelegeți... ca și
dumneavoastră... ca atâția. Acum, e-o somitate în Genetică. La un pas
de Premiul Nobel. Ina, care știe de la Cristina, iar Cristina de la fosta ei
șefă din Texas, că-n spatele Vikăi stă InterMed Company, cum, n-ați
auzit nici de ăștia? La noi în România, anii trecuți, a sărit presa în sus;
compania asta voia o bucată din Bărăgan. Se pare că acționar majoritar
la compania asta e-un fost general român de Securitate, evident; Monel
Cireș. Vika tocmai își anunțase vizita la Sânzieni; dintr-un roman de-al
lui Mihai am înțeles că au fost prieteni în copilărie, are niște capitole
frumoase, cum întârzia seara la poarta ei, să se legene cu rândul în
ciutura fântânii cu cumpănă. Când Mihai a făcut în ’86 o excursie –
„proletară” îi zice el, că a ieșit din țară doar cu 90 de ruble –, excursie cu
transsiberianul până în China, a reîntâlnit-o la Beijing; ea participa, din
partea Statelor Unite, la niște contracte de inginerie genetică. Această
savantă n-a mai venit în România, acum când își anunțase vizita, că
fostul senator și vicepremier Cătălin Andrei Păduraru, Dumnezeu să-l
odihnească!, obținuse interzicerea intrării acelei companii în România.
Dar câți ca Păduraru mai avem?! Știți că Mihai, cu care a fost coleg de
liceu la Iași, i-a fost eminența cenușie lui Păduraru?...
- Nu știu – răspunde Tamara sec, profitând de oprirea Doinei să
mai guste din bucata mare de alivancă rămasă în farfurie.
- Tocmai de aceea v-am spus – se explică Doina –, să știți ce-a
mai fost prin România, dacă tot v-ați întors. V-ați întors de mult? Aveți
unde locui?
266
- Închipuie-ți – surâde cu un aer superior Tamara, preocupându-se

din nou de poșeta luată de pe scaunul alăturat; „să plec naibii de aici,
până nu-mi ies din minți cu femeia asta. Ce mi-o fi trebuit s-o caut?!
Nici măcar nu mi-a dat satisfacția povestirii vreunui moment... cum îi
zice Mihai?! A, da, de iubire. O mai fi spunând cuiva citatul acela cu
esența sexului?! Ba nu! Esența iubirii... – sună anapoda, formulare de
condeier pudic. Iubirea e atât de cuprinzătoare!... Asta tânjește după un
moment de sex cu... Cu cine?! – își mușcă Tamara buza de jos, ca să nu
surâdă. Cu un moșneag! – conchide ea. Ce jenant de ridicolă pot fi și eu!
La vârsta mea, trec totul prin vama... Dar, oare, n-am dreptate?!”
- Îmi închipui că aveți – continuă Doina discuția. Dar... totuși...
înainte de-a ne pune de acord cu plecarea de sâmbătă spre Sânzieni, am
o nedumerire, care nu-mi dă pace. O întrebare firească: de ce ați revenit
în România condusă atâta timp de Iliescu? Știu din roman că a avut și el
un rol în acuzarea celor care au aplaudat revolta din Ungaria... Pot să vă
mai întreb ceva? Ce-ați făcut atâția ani în străinătate? Vă întreb, pentru
că pardesiul ce-l purtați acum e-al unei case de modă din Madrid,
celebră; pardesiul o fi costat o avere; croiala este din nou în vogă, pune
de minune în evidență trupul unei doamne.
- Am supraviețuit – răspunde Tamara sec, hotărâtă să plece. Te
superi dacă achit eu masa? Alivencele au fost extraordinare, mulțumesc!
- Eu vă rămân îndatorată. Povestindu-vă tot ce ați auzit, mă simt
așa ușoară!... Are și spovedania rolul ei. Nu cred că altcuiva i-aș fi spus
chiar totul, dar dumneavoastră sunteți din alt univers, al romanelor
scrise de Mihai. Chiar ați plecat cu căpitanul acelui vapor, cum scrie în
roman? Citind, m-am temut că marinarii, săturându-se de... scuzați!...
așa e construit story-ul romanului. Credeam c-o să vă arunce peste bord.
În final, Mihai vă plasează undeva lângă un lac, în casa căpitanului
vaporului, făcând naveta la New York, pe Wall Street, ca
supraveghetoare de noapte a unei rețele de calculatoare conectate la
Bursă.
Preocupată de farfuria cu alivence, din care mai taie o ultimă
bucată, pe care doar o admiră, să poată vorbi, Doina face o grimasă de
om nedumerit, contrariat chiar:
- Să ai un job – uite că și noi ne-am dat naibii, americănindu-ne;
job, ha-ha! –; să ai un loc de muncă... ba, poate, la anii dumneavoastră,
doar o pensie îndestulătoare, și să te întorci în țara cu bogățiile la
discreția foștilor securiști umpluți de Iliescu și-ai lui cu stele de tinichea,
267
bogății date aiurea... Înțeleg, dacă ați fi fost mai... mai în putere, ca să nu
vă insult, zicând că sunteți bătrână; ajunsă la senectute, da; v-am
admirat de prima dată aura de personalitate – exact cum vă descrie
Mihai în noaptea de pe malul lacului Techirghiol, ori la intrarea pe
poarta uzinei – „înflorea platoul stației de autobuze prezența ei”, sau
„mi-a dăruit motive să încarc personalitatea a zeci de personaje feminine
din opera mea” a povestit odată Ina că i s-ar fi confesat Mihai într-o
seară, la un pahar cu Grasă de Cotnari adusă din pivniță, „născând în
mine invidia și gelozia feminină, care m-au topit de fiecare dată,
trezindu-mă dimineața lângă el, în pat, sau singură, că el îmi pregătea
micul dejun”. Discuții între femei, doamnă, – sunt singura cu care Ina
pune pe tavă „sufletul meu de nimfă rămasă captivă de atâția ani
satirului pe care îmi jur că-l strâng de gât sau măcar îl bat de-l sting
când plec spre el din brațele prietenei mele vremelnice, dar totdeauna
mă trezesc dimineața următoare în patul lui și trăiesc bucuria, efemeră, e
drept, a soției îndestulate și fericite, până vorbesc la telefon cu noua mea
cucerire și ard de nerăbdare să ajung în brațele ei și să-i mărturisesc
păcatul”.
După o pauză scurtă, în care mâna Doinei duce la gură bucățica
de desert, atingând-o mai întâi cu buzele parcă însetate de atingere,
pentru ca apoi s-o cuprindă ca într-un ritual plin de eros, vocea ei
șoptește ca o dojană:
- Bine v-ați reîntors, doamnă Teofana! Câteva din romanele lui
Mihai le traversați cu numele de Teona, cred că ați înțeles; trebuie să-i fi
oferit un credit enorm, ca el să aibă de unde cheltui atât de mult în
paginile în care apare Teona. Sincer, acum, după atâtea pahare cu Grasă
de Cotnari, sunt geloasă pe dumneavoastră. Voi avea nopți de insomnie,
gândindu-mă la momentul când, încă mândră și frumoasă cum sunteți,
vă veți reîntâlni...
- Dar acest Mihai Vlădeanu nici nu mă cunoaște – cade ca un sloi
de gheață replica Tamarei, sloi spart în creștetul Doinei.
În fața perplexității tinerei doamne, Tamara șarjează:
- L-am văzut în primăvara lui ’90 în biroul președintelui CPUN-
ului județean; veniserăți împreună, – tu, o puștoaică plină de viață,
sorbindu-l din priviri; îmi amintesc cum ai intrat povestindu-i că ai dus
deja fiicei lui, la liceu, banii pentru meditații iar restul de salariu l-ai
trimis prin poștă fiului, student la Medicină în Cluj; el, răcit, cu ochii
lăcrimându-i și cu nasul congestionat, purtând o șubă de șantier între
268
umeri, ca un cioban cojocul – credeam că ești secretara lui; spuneai ceva

și de o hârtie dusă președintelui fostului CAP, ceva cu vânzarea ilegală a
unor hectare – ți-am admirat fermitatea. Și m-a surprins tonul calm,
protector, patern chiar cu care domnul Vlădeanu ți se adresa cu Albinuțo
– atât! Eu venisem să iau înapoi o documentație; la voi în județ, într-un
sat, Doina, da, Doina, ca numele tău, se propusese amplasarea celei de-a
doua centrală nucleară a țării. Lucram la Institutul de Fizică Atomică, la
Arhivă. Și am reținut de atunci numele Albinuța și... trecând pe la sediul
tău, am intrat... Oricum, îți mulțumesc pentru această după-amiază
minunată învăluită de furtunile unor amintiri – spune Tamara cu
detașarea elevului grăbit să recite poezia învățată, hotărâtă să plece mai
repede, „să mă eliberez din universul dulce și cleios, ce nu mă mai
privește, nici măcar ca lectura unei povești de dragoste... că trenul din
gara mea a plecat de mult!”, își zice cu ura abia stăpânită, fără să
înțeleagă împotriva cui – „a lui Mihai – lupul tânăr și flămând, ce bine l-
a caracterizat doamna aceasta! –, în niciun caz; nici măcar nu a respectat
acel imperativ uită-mă!; l-am obligat eu s-o facă. Am greșit atunci
când...” – și, speriată de ceea ce ar vrea să-și spună, Tamara nu-și mai
continuă gândul, că se ridică brusc de pe scaun, adresându-se autoritar
șefei de sală: Doamnă! – și-i pune în mână două bancnote de 100: Vă
mulțumesc! Totul a fost... – face un gest de elogiere și nu-și mai termină
vorba, că s-a dus deja la cuierul din colț și-și îmbracă pardesiul, ajutată
de șefa de sală, care ar vrea să-i înapoieze o bancnotă, dar gestul ferm al
bătrânei o oprește.
Doina pare descumpănită. Aruncă o privire fugară șefei de sală,
saltă din umeri, semn că este și ea surprinsă, apoi grăbește pasul, s-o
ajungă pe femeia care pășește apăsat, sigură pe ea, ca o regină înfuriată,
la ieșirea din sala tronului.
Fără să-i pese de prezența Doinei, Tamara merge la taxiul din
apropiere și urcă în spate, trăgând nervoasă portiera, cum făcea pe
vremuri, când părăsea vreun colț de șantier, dând de înțeles că vor urma
sancțiuni.
Acasă, după ce trece prin apartamentul nepotului, să recupereze
biletul prin care îl anunța că pleacă în centru, caută sticla cu rom
– „n-are importanță că nu-i cubanez, că-mi place mai mult” –, bea pe
săturate, apoi se aruncă îmbrăcată pe pat, înciudată până la lacrimi că
prea a moleșit-o alcoolul și nu mai are putere să sară în picioare și să
spargă tot ce-i iese în cale.
269
Și nici măcar nu-și spune de ce.

Adoarme visându-se rămasă pe peronul unei gări de munte,
îmbrăcată în pardesiul ei scump, cumpărat cu multe decenii în urmă din
Madrid, supărată că nu mai poate vedea trenul pierdut în depărtare, „cu
care a plecat singura femeie adevărată din viața mea, care am fost
cândva, vie și plină de lumină doar trei zile, din clipa în care am bătut a
doua oară în ușa 93 și până m-am lăsat pradă comodității din scaunul
moale, plușat cu roșu, al vagonului de clasa întâia – și doar intuisem că
intru în picaj, altfel de ce mi-ar fi dat lacrimile?!...”
Capitolul 48
Începutul toamnei aducea întotdeauna pentru Tamara aerul diafan

al regretelor dimineților devreme de iunie, cu cer mult prea senin și
soarele urcat repede „de-o suliță”, când argații bunicii trebuiau să fi
ajuns cu coșurile mari din papură pline la țăranii așezați deja pe un petec
de iarbă la umbra unui cireș dat în pârg, „să mănânce prima oară”, ca
până la prânz jumătate din lan să fi fost prășit. Era ora la care ea,
Drăguța-Ame, cum o strigau slujnicele, avea grijă să sară din pat direct
în săndăluțe și să fugă prin spate, să deschidă ușa cotețului rățuștelor, să
le admire grăbite în mersul lor legănat spre balta din coasta conacului și
să le numere, „prima mea numărătoare, înaintea aceleia cu bile colorate
adusă de tăticul de la oraș”. Apoi fugea în pat, lângă păpușa ei cea mare
din cârpe colorate care-i ținuse locul cald sub pilota din puf de gâscă
smuls de mâinile dibace ale bunicii de pe pieptul gâștelor aduse pe rând
sub braț de argatul bătrân cu un picior din lemn, „că pe cel din carne mi
l-au luat nemții pe Valea Siretului, cu două zile înainte de Oituz”.
Era regretul ei tot mai prezent în ultimele dimineți. Dimineți
liniștite de septembrie. Știe că nu mai are nimic de făcut. Nici măcar să
scoată pe masa din bucătărie făina albă și toate celelalte pentru tarta cu
vișinele aduse de cu seară din congelator.
Constantin a anunțat-o într-o zi că „voi lipsi o săptămână, poate
două, ori trei; restul, ce-o mai fi – cu Teo”. Un anunț sec, de om
înstrăinat, un fel de „am altele mai grele și mai importante pe cap, nu să
te cocoloșesc pe tine – ajunge!” În comportarea nepotului își regăsea
270
tatăl: n-o mai lua în brațe și nu se mai alintau nas în nas la plecare în
zilele în care auzea cearta din camera „de lucru” a bunicii. Plecarea
tatălui înfuriat era mai fermă și „mai plină de draci” ca ieșirea din
apartament a nepotului. Doar că bunica sa apărea în cerdac și, în timp ce
motorul mașinii pornea după cele două-trei rateuri scoase pe țeava dintre
roțile din spate și sudalmele tatălui adresate argatului care nu rotise
destul de repede manivela băgată în botul mașinii, vocea bătrânei
umplea curtea, goală de altfel, că se ascundeau cu toții când răzbăteau
vocile celor doi prin ferestrele ținute mereu deschise vara, „că n-oi fi
pus starturile cu flori doar pentru ca să aveți voi ce uda”, le spunea
cameristelor:
- Să nu-mi mai calci ograda, că nu-ți dau nici bani, nici fata, s-o
omori, ca pe mă-sa!... Golan, fiu de muscal pripășit pe aici de teama
Siberiei c-a dezertat la Plevna – apoi bătrâna intra tiptil în camera fetiței,
se apropia de pat, să se convingă că nepoata doarme și o atingea cu
buzele pe frunte.
De la plecarea nepotului, retrasă tot mai mult în cochilia ei de
„fostă stea de mare”, cum îi plăcea să se alinte, nici pe la Teo nu a mai
coborât; „vreau să-i respect tăcerea suferinței în care s-o fi retras, că nu-i
deloc ușor să fii părăsit pentru altcineva...” Știe din experiența sa de
decenii, „de după învierea mea”, ce mult înseamnă să nu-ți perturbe
cineva liniștea în care te-ai cufundat, cu speranța – niciodată mărturisită,
dar înțeleasă în sufletul tău – că, poate, vei renaște.
De când a aflat că nepotul ei are o... nici ea nu știe cum s-o
numească – amantă?, viitoare soție?, femeie de-o noapte ori de-o
săptămână?! – se simte debusolată: nici bucurie, nici tristețe – doar
frământare. „Ce-i și cu lumea asta scăpată din chingile eticii și echității
socialiste!” – apoi se rușinează pentru gândul formulat; și-a amintit de
întâlnirile ei cu Maria... „Bine că nu a bănuit ceva copoiul de alături – îi
este silă să-i mai pronunțe numele –, că m-ar fi avut la mână și m-ar fi
făcut, într-adevăr, sclava lui!”
După un moment lung de gândire, în care recheamă frânturi din
bucuria stranie ce-i cuprindea ființa în întregime când o auzea pe Maria
sunându-i la ușă, „că egala momentul când, aprinsă de preludiul
îndelungat, vecin cu tortura, al tânărului de fericirea de pe chipul căruia
nu mă mai săturam să-mi îmbăt ochii umezi adesea de plăcere, îl
simțeam ridicat într-un cot, apoi sprijinit în coatele strecurate pe sub
brațele mele și urma să fac eu cu mâna dreaptă strecurată printre
271
trupurile noastre arzând, ceea ce nu puteam avea și de la Maria, dar

întotdeauna mă mulțumeam cu mai puțin, gândind că restul, oricum, îl
primeam de la bruta chemată în subsolul antiatomic, precum armăsarul
de la conac dus la vreuna din iepele de prăsilă, într-un război terminat
mereu cu un armistițiu tacit, de animale depărtându-se indiferente după
împerecherea de-o clipă”.
- Ce greață mi-e! – izbucnește acum Tamara ca o eliberare și iar
se blestemă că n-a avut puterea să-l ucidă când prea beat ori frânt de
efortul de-a o mulțumi, dormita întors cu fața spre perete.
„Și-aș fi făcut-o, dar m-am ferit să duc vreodată un cuțit ori alt
obiect ascuțit la subsol.”
Și iar se întoarce la vizitele „frumoasei doamne Mia”, cum o
gratula în gând și la mulțumirea că vecinul ei copoi nu a mirosit ce-i cu
cele două, „să mă facă sclava lui”, dar se trezește că pufnește cu zgomot,
ca o sudalmă stăpânită cu greu, apoi își mușcă buza de jos până la
durere: „Parcă așa, n-am fost tot sclava lui!?...”
Prin bucătăria strâmtă se rotește ca o leoaică bătrână, obosită, în
cușca ferită de văzul lumii.
„De fapt, n-am fost sclava lui sexuală, că eu hotăram când să ne
întâlnim. Mai degrabă... – și începe să râdă – el era la cheremul meu și-i
dictam poziția dorită... – chiar și când beată de la coniacul franțuzesc
supt cu sete din sticla desigilată de mine m-am înfuriat pe moleșeala lui
și i-am smuls prezervativul pentru ca, după vreo lună și jumătate să acuz
o operație de fibrom, cum mă învățase doctorița care mi-a făcut
întreruperea de sarcină iar eu i-am asigurat participarea la câteva
congrese mondiale, până s-a recăsătorit cu un negru, fost student la noi,
la Medicină și i-am pierdut urma – a fost hotărârea mea, m-am simțit
stăpâna mea deplină –, doar că-n momentele de reverie din nopțile fără
somn, stropite cu alcool, de preferință o băutură amară, că nu găseam
întotdeauna lichior de cireșe amare, urla în mine, în ungherul curat
reînviat în sufletul meu, durerea că nu luasem un taxi până la gară,
atunci când trenul de Piatra Neamț plecase deja de câteva minute; cu
tânărul din celula lui cu numărul 93 aș fi rămas măcar o dată, dacă nu de
mai multe ori grea; acum aș fi avut casa plină și părul mai grizonat,
poate alb-alb de atâtea griji, ce mi-ar fi făcut bătrânețea cu adevărat
fericită, nu ca în cele două decenii de coborâre în haznaua acelor
trebuințe ale omului – frântură din universul atât de măreț denumit de
Lermontov nestinsa patimă umană –, trebuințe murdărite de ideea că mi
272
le asigura un bărbat atât de infam, infamie în care m-am bălăcit și eu,

doar cu satisfacția palidă că niciodată n-am fost sclava sexuală a acelui
copoi dus pe Apa Sâmbetei!... Și totuși...” – cumpănește ea îndelung,
simțind cum scânteierea bucuriei sale se topește încet în amintirea atâtor
acțiuni sugerate – mai apoi dictate – de el; „chiar și cele scrise despre
subalternul meu drag Lucian Pârjoleanu; cuvânt cu cuvânt dictat de
copoiul meu vecin – doar semnătura mi-a aparținut, frumoasa mea
semnătură exersată îndelung la colegiul de arhitectură din Berlin, când
mi-o visam rămasă pe mari proiecte de arhitectură...”
Se liniștește cu greu, și numai după ce caută în sertarele din
sufragerie cutia veche cu tranchilizante, din care sfărâmă unul între
măsele, fără să-i pese că-i expirat de mult, apoi merge cu pasul calm, ca
de obicei, în bucătărie. Și tot ca de obicei, pune pe flacăra aragazului
ibricul mare de alamă, dar, ca niciodată, toarnă în el câteva cești de apă
din sticla de 2 litri scoasă din baxul de zece ascuns după draperia ce
acoperă la amiază fereastra bucătăriei inundată de soarele torid, care a
moleșit cartierul din care n-a mai ieșit de mult, „de când am scăpat de
vorbele ca un blestem ale celei pe care o mai credeam copila debordând
de energia păuniței înfoiată pe lângă cocoșul gripat, mergând legănat,
șchiopătând de fapt, sub șuba de șantier ținută ciobănește pe umeri” – e
tot ce o mai leagă acum de trecut. Nici măcar un praf de scorțișoară nu-
și mai pune în cafeaua de dimineață – „la ce bun?!” își zice și, cu ceașca
plină, vrea să se așeze la biroul „cumpărat de băieții mei”, pe care
tronează calculatorul, înconjurat de toate câte au crezut cei doi bărbați
că i-ar putea folosi vreodată „acestei vrăjitoare a calculatoarelor”. A
găsit pe internet toate cântecele Rezistenței șoptite de prietenii săi când
plănuiau o altă lovitură, ori cântate în vreo tavernă și le ascultă adesea în
căști, de jenă că ar surprinde-o Teo ori nepotul, devenit tot mai
indiferent la trecut. Ea le asculta cu ochii închiși, fără să mai fi apucat să
înghită ultima gură de cafea, ce și-o plimba alene cu limba prin gură și
doar rar de tot să-și mai dea seama că retrăiește frânturi din jocul
nesfârșit de după, ori de dinainte de, de pe salteaua atât de moale,
umplută cu lână adusă de Mihai de acasă și cârpe dărăcite, așternută
lângă caloriferul din fontă proaspăt vopsit cu duco gri, că încă se mai
simțea în cameră mirosul îmbătător, între elemenții căruia băga
întotdeauna laba piciorului stâng, să poată avea un punct de sprijin când
simțea că se apropie momentul țipătului înăbușit arareori în sărut, urmat
de senzația că vârtejul inițial de la Agigea a tras-o totuși în adânc,
273
răcorind-o, pentru ca în clipele următoare să se închipuie că plutește pe

suprafața calmă a mării, cu obrazul umezit de transpirația pectoralului
ca o pernă, de sub care urechea ei percepea bătăile tot mai rare ale unei
inimi ajunse la paroxism, în vreme ce prin părul ei năclăit de atâta
transpirație se plimba un deget încurcându-i și mai mult buclele
frumoase, aranjate la plecare cu fixativ, admirate la trecerea prin dreptul
ferestrei de la ușa de intrare pe hol când a venit.
- Sărut mâinile!
Tresare. În fața ei stă un bărbat înalt, elegant, cum l-a văzut doar
când au mers la vreun concert la Ateneu, cu capul alb, „parcă mai alb ca
zilele trecute”, și cu obrazul tăiat de sentimentul unei dureri.
- Teo dragul meu! – se bucură bătrâna, ridicându-se din fotoliul-
scoică, același fotoliu comod de pe vremea când abia începuse a se
ridica din pat. Ia loc, te rog, să-ți aduc o cafea... Chiar m-am mirat c-am
pus în ibric apă mai multă... – zice întorcându-se cu mersul ei păstrând
încă gesturi din maiestuozitatea de demult. Ce-i, ce-mi propui pentru
azi? – îl întreabă cu aerul și mimica tinerei îndrăgostite, „să-i mai
descrețesc fruntea, c-o fi venit să savureze o cafea, în prezența mea, cu
privirea mocnind ca un foc domolit cu greu după un incendiu devastator,
bietul de el infirm!, nu înțelege că mă face, chiar și la anii mei, să
trepidez ca-n garsoniera 93 când, indiferentă la liniștea născută din
respect a tânărului abia ieșit din «războiul pe viață, pentru mai-viață»,
cum l-am corectat o dată, simțeam, la atingerea lui domoală, dar precisă,
crescând în mine diavolul pe care nu-l puteam ține în frâu cu zâmbetul
descifrat de Mihai ca o provocare și-l simțeam cum gura lui îmi fură
limba, oprind-o la timp să-i mai strige chemarea la lupta reîncepută deja,
sfârșită iar când caloriferul își isprăvea scârțâitul metalic pe montura din
fier-beton de 12 ce-l ținea agățat de peretele din prefabricate de înaltă
rezistență, singurele elemente de valoare folosite în construcția blocului
acela de confort 5. Bietul Teo!, venit la mine iar, în absența lui
Constantin, ca să-mi mai îndulcească bătrânețea, scuzându-se plin de
jenă că iar au rămas cu conturile goale și-i pare rău că abia la anul vom
părăsi cartierul ăsta mizer pentru o căsuță cu cerdac și flori străjuind
aleea până la portița de intrare în curte”.
- Va propun... – murmură Teo, preocupat de cafea. Mă duc totuși
în bucătărie, să-mi presar un praf de scorțișoară... – zice, mimând un
surâs și iese, după care se întoarce inspirând îndelung gustul cafelei.
- Și totuși? – îl fixează Tamara cu privirea ei de mamă autoritară
274
exersată cu succes când voia să scoată de la „copiii mei” mai mult decât
ar fi vrut ei să-i spună.
- Am venit să-mi iau rămas bun – cade răspunsul sec, dar
cumpătat al bărbatului rămas încă în picioare.
- Unde pleci? – întreabă Tamara cu calm, schițând un gest de
întoarcere în fotoliul strâmt, să-l poată privi mai bine pe bărbatul timorat
o clipă, înainte de a rosti sec:
- Plec, doamnă. Costel știe, nu vă faceți griji, am pus la punct cu
el totul. Bagajul cu care plec stă în mașină de dinainte de plecarea lui
Costel la Viena.
- La Viena?!
- Așa a hotărât ea. Acolo se fac cele mai sigure fertilizări in vitro.
- Teo dragă, ce-mi spui?! Cum adică...?!... – sare Tamara din
fotoliul strâmt, dar comod.
- Vă rog, vă rog! – o ia Toader de braț, ajutând-o să-și regăsească
poziția comodă, „că nu vreau să mă gârbovesc, deși optzeci au fost...”,
știe că a glumit cândva Tamara.
Se privesc lung, uitând să se mai atingă de cafele – Tamara, stând
comodă în fotoliul strâmt; Teo, rezemat cu fesele de marginea biroului
lung și lat, încărcat cu toată aparatura digitală de ultimă generație. Mai
puțin telefonul iPhone oferit săptămâna trecută de Constantin: „este
adus de ea de la sursă, frate cu al meu, din America”. „Așa-i acum, fac
fetele cadouri? Sper că nu-i o urâtă, să-mi facă strănepoți la care să nu te
poți uita”, l-a amenințat cu indexul întins spre pieptul nepotului, care
doar a zâmbit larg, umplându-și ochii mari și albaștri de lumină –
„parcă-i Mihai când zgâtia aceea de fată îi lăuda romanul citit pe furiș!”
–, dar totul s-a oprit aici, că își făcuse apariția Teo cu niște hârtii aduse
de la Vamă, apoi cei doi, înnourați de prezența hârtiilor peste care și-au
aruncat împreună privirea, au coborât în apartamentul lor, hotărâți să
rezolve încurcătura.
- Nici azi n-a intrat transferul bancar promis – l-a auzit pe Teo
șoptind cu năduf când deschidea ușa.
- O sun! Chiar de-i în avion, ea poate răspunde. Asta ne-a fost
înțelegerea. Hai jos, să... – a mai prins Tamara din zbor ultimele cuvinte
ale nepotului înainte de-a închide ușa de la intrare.
Nici măcar n-a mai fost curioasă, ca altădată când, reîntors la ea
în apartament după niște hârtii, Teo i-a dat o explicație cu jumătate de
glas:
275
- Costeluș a găsit... de fapt... ea plătește marfa... noi... – și s-a

grăbit să plece, bucuros că-și recuperase un act de la Vamă căzut după
birou când au folosit printerul Tamarei, că al lor se blocase.
De data aceasta, totul i s-a părut Tamarei normal – „așa se face
comerțul, cu nervi și alergătură; bine măcar că nu-i aud de credite,
bănci, scadențe – pecinginea întinsă peste România visată atât de
luminoasă când am însoțit delegația în țările arabe cu câmpuri
petrolifere ce urmau să ne aparțină și banca internațională cu sediul la
noi, poate chiar în Casa Poporului, cum se șoptea...”
- N-am făcut bine că m-am izolat la începutul câmpului pustiu din
marginea capitalei... – a oftat atunci, parcă trezită din somn. „O luptă-i
viața; deci te luptă” – și-a zis cu durere – „că așa îmi recita mereu
bunica și adăuga cu hotărârea ei care mi-a călăuzit viața: nu degeaba
i-au scris pe crucea lui Coșbuc versurile acestea!”
Dar atunci, după plecarea celor doi în apartamentul lor, sigură că
vor rezolva neînțelegerea, Tamara a mai rămas cu telefonul iPhone de
ultimă generație în palma stângă, contrariată de viteza cu care ecranul
s-a umplut de programe imediat ce i-a reactivat cartela. Când a
descoperit precizia cu care îi este afișată adresa, mai puțin etajul și
numărul apartamentului, a avut același sentiment de teamă ca atunci, în
tinerețe, în Paris, când aghiotantul lui Karl, întâlnind-o la ieșirea din
bloc, s-a mirat: „Cum, dumneavoastră locuiți într-un imobil așa vechi,
din zona aceasta plină de rebeli?!” A doua zi s-a străduit să termine
bomba cu care a aruncat în aer tot comandamentul nemțesc al
arondismentului de care răspundea Karl, deși hotărâse s-o facă în altă
seară, când își va fi scos iubitul la o plimbare pe Cheiul Senei și ar fi
dispărut de lângă el înainte cu trei minute de ora exploziei.
- Oare cum ar fi... („evoluat viața mea, dacă n-aș fi avortat copilul
lui Karl?!” – își continuă întrebare în gând).
- Ce să fie? – întreabă Teo.
- Pardon?! – pare Tamara surprinsă.
- V-ați întrebat ceva cu glas tare. Nici eu nu știu cum este
viitoarea mamă a copilului lui Constantin. Important este că... Zău! – se
aprinde Teo. Nu mai credeam c-o să-l intereseze vreo femeie, să aibă cu
ea unu-doi copii... Și-apoi...
După o pauză în care Teo gustă cu prefăcută plăcere din cafea,
Tamara îl impulsionează să-și ducă mai departe gândul:
- Și-apoi?
276
- Totul va fi bine, doamnă.

- Bine zici? – îl privește pieziș Tamara. Ia stai acolo, rezemat de
biroul meu de lucru și, dacă tot zici că pleci, să mă luminezi și pe mine.
Dragul meu, – își îndulcește Tamara tonul – noi ne știm de vreun sfert
de secol...
- Mai precis, din 1983 – completează Teo surâzând –, de înainte
de-a fi fost dumneavoastră repartizată să vă ocupați doar de Cultură și
de sistematizarea capitalei.
- Cum așa?! Ce vrei să spui?
- Ați condus o echipă de control la Combinatul Avicol Drum Nou.
V-ați oprit în secția unde se monta linia automată de împachetare și ați
început să întrebați. Am fost singurul care nu s-a pierdut cu firea, că
erați nervoasă foc, și v-am răspuns cu calm și cu argumente la tot ce vă
interesa; încă mai aveam accentul acela moldovenesc și toți mă luau
peste picior, dar nici unul nu reușea să pronunțe moldovenește cuvintele
cu și ori cu ci. M-ați privit lung, parcă v-aș fi amintit de cineva; chiar
m-ați întrebat cum mă cheamă, de unde sunt și dacă am cumva frați ori
rude în industria chimică. „Sunt dintr-un cătun mai sus de Piatra Neamț
și n-am decât o soră mai mare, bolnavă de plămâni, care stă la munte,
dincolo de Piatra Neamț, altfel, dacă iese de-acolo, se sufocă” – v-am
răspuns. Atunci s-a întâmplat ceea ce mi-a schimbat viața: m-ați învăluit
într-o privire încărcată de scânteierea steluțelor calzi din ochii fascinant
de negri și de migdalați când ați dat glas unei griji sincere și v-ați
aplecat ușor spre mine, parcă să vă înțeleg întrebarea: „Și nu se poate
face nimic? Avem atâția medici de valoare...” – v-ați uitat în dreapta,
spre cele două doamne care vă însoțeau. „Unde anume în munte?” – m-a
întrebat una dintre doamne. „Munții Neamțului, Bisericani” – am
răspuns. Ambele doamne s-au aplecat spre dumneavoastră să vă spună
ce cred ele; auzeam termeni medicali spuși și de sora mea care mă
crescuse, că părinții mei, plutași amândoi, mama fiind una dintre
puținele femei care au plutărit, că se câștiga bine, muriseră înecați sub
una dintre ultimele plute de pe Bistrița. „Tovarășele doctor – ați arătat
spre cele două doamne – se vor interesa și-ți vor spune dacă poți chema
sora la vreun spital în capitală.” Știam că nu se poate – i-o spuseseră alți
medici surorii mele. Dar focul fusese aprins în inima mea; deveniserăți
femeia visurilor mele, când adormeam visând la lumina plină de sclipiri
a ochilor și vă auzeam în gând vocea caldă, maternă. Nu mi-a fost greu
să aflu cine sunteți și că aveți un nepot, orfan de ambii părinți, morți tot
277
într-un accident și tot împreună, care începuse să umble hai-hui cu un

prieten boxer, unul Anton. Avansasem șef de magazin la Obor și
pregăteam ce era mai bun din ceea ce primeam să-i ofer lui Constantin,
dar mai ales doamnei Elisaveta, cu care venea însoțit adesea, în preajma
sărbătorilor. Țin minte... – surâde Teo cu luciri stranii în ochii lui
albaștri, „Doamne, nici n-am observat ce ochi frumoși are!...”, își zice
Tamara cu regret, gesticulând scurt, să-l încurajeze să-și termine
mărturisirea – cum, odată, când dosisem o gâscă dolofană, m-am certat
cu tânăra cu care trăiam: pusese deja în sacoșă gâsca, dar i-am reținut-o
și am vrut să-i dau altceva; a plecat trântind ușa: „Să mă anunți când
vrei să-mi fac analizele, să depunem actele” și am stat certați câteva
luni, până n-a mai putut rezista, că eu, golan tânăr cum eram, de ce să
n-o recunosc?!, o aveam pe blonda planturoasă care servea la galantar...
Ce vreți?! – de-ale vieții... Chiar dacă se încurcase cu elevul acela de la
școala de Securitate, la anchetă s-a jurat că-s „mai bărbat ca toți pe care
i-am încercat” – au fost cuvintele ei – și a venit doi ani la rând la
închisoare la mine cu pachete, până am aflat că murise în bucătărie,
înecată cu un os de pește... Ziceam de gâscă... – schimbă Teo tonul,
devenind volubil, să risipească aerul trist – o păstram pentru când va
veni Costel însoțit de bătrâna doamnă Maaa Veta, cum o striga el și care
se pricepea de minune la cumpărături și n-a vrut o dată să primească
ceva fără să-mi dea cât costă. Cred că doamna Elisabeta a adus-o o dată
pe vecina dumneavoastră, să-i fac rost de rață, că-i plăcea rața pe varză,
o auzeam vorbind cu doamna Elisaveta. Apoi a intrat pe fir soțul
vecinei, colonelul Cireșciuc. Ori fusesem turnat, ori a înțeles el că
primesc multă marfă fără acte – toți își aveau partea, „că are balta pește”
era vorba când se fura din avutul obștesc. Eu, tot mai puțin; partea mea
era să am mereu ceva bun să-i dau lui Constantin. Visam ca într-o zi să-i
dau mult, să-l ajut să care păsările acasă; visam să vă reîntâlnesc, să vă
reamintesc de vizită, de promisiune, de... Visam! Idealul meu era să
ajung să vă cer numărul de telefon, să vă întreb ce mai doriți, să vă dau
telefon acasă, la o oră când Constantin era plecat, să vă țin de vorbă...
să... Ce mai!... Vise de bărbat tânăr obsedat de o doamnă care i-a
acordat atenție odată. Cireșciuc ridica mereu pretenția; nici trei sferturi
din ce câștigam nu-l mulțumeau, iar de furat mai mult nu puteam, că, pe
măsură ce foamea se adâncea în România, furau tot mai mulți și mai
mari ca mine. Adesea primeam la magazin doar actele și o parte din
banii pe marfă; ajunsesem să-i dau lui Cireșciuc și jumătate din salariul
278
meu. Într-o zi am răbufnit: „o să-l rog pe Constantin să-i șoptească

bunicii, poate se aude mai sus”. Peste trei zile, eram arestat. La anchetă,
în biroul lui, vrând să-mi agațe tinicheaua de homosexual, i-am povestit
tot: cum nu-mi doream decât să știți că exist, „că am citit în ochii acestei
doamne o dramă de dincolo de sex; durerea absenței unui punct de
sprijin; în universul ei politic, agitat mereu, are nevoie de câte un
moment de respiro; simt că vrea și sex, mult, pe săturate, dar numai
după ce o duci în alt univers.” Ei, cam așa i-am vorbit colonelului;
pusesem la bătaie tot ceea ce citisem de valoare că, marfa fiind puțină și
dată mai mult pe sub mână, aveam timp berechet. „Și te-ai găsit tu,
Toadere necioplitule, să speri la grațiile – colonelul s-a exprimat mult
mai vulgar – tovarășei Aimée, boule?!” Credeam că visul de iubire
sinceră al unui bărbat tânăr nu-i un delict așa grav. N-am înțeles dacă vă
plăcea și el, că-i văzusem soția și părea la locul ei, potrivită pentru unul
ca el, dar abia când mi s-au dat trei ani am început să mă trezesc în ce
lume nimerisem, că de fapt eram o biată slugă, hoață și ea, a regimului
corupt, împănat cu lozinci mobilizatoare. Și din toate, dumneavoastră
îmi păreați ca ieșită din spuma mării, zeița pe care eu, muritorul
Anchises1, să vă iubesc până veți fi născut un viitor Aeneas care, crescut
de mine și educat de dumneavoastră, despre care auzisem că sunteți o
eminență cenușie a multora, să dea jos mizeria din jur, întemeind un
viitor imperiu în drept și în fapt cu lozincile ce ne invadaseră țara...
Hm!... – îl admiră Tamara cum surâde visător, apoi devine grav: La o
lună după recurs, când condamnarea rămăsese definitivă, cum o
formulase Cireșciuc, acolo, la închisoare, într-o noapte, am fost pus de
serviciu la dispensar, să spăl pe jos. Cineva mi-a pus un tifon îmbibat în
somnifer la nas. A doua zi m-am trezit singur într-o celulă, legat de pat,
cu tot felul de sonde în mine. Un medic bătrân, când m-a vizitat, a
bombănit: „Fir-ați ai dracului de spurcați!” Apoi am înțeles că-s infirm.
Restul detenției – ca în iad. Directorul închisorii – păcat că nu mai am
ziarul în care este prezentat ca un pensionar de mare lux – nici n-a vrut
să mă asculte; „voi, sodomiștii, ar trebui să fiți aruncați în peșteri, ca
leproșii” și s-a lansat într-un șir lung de înjurături. Acum, când l-am
văzut în ziar, m-a bătut gândul să iau cuțitul ascuțit de mii și mii de ori
de Constantin și să-l caut, dar sora mea insistă să merg la ea, că-i
1
) Anchises = muritorul cu care Afrodita, zeița frumuseții și a iubirii a avut un
copil, pe eroul troian Aeneas.
279
bătrână și nu mai vede. Asta-i tot, doamnă Aimée – pune Teo punct,
oprindu-se să-și tragă sufletul.
După o tăcere îndelungată, încărcată de povara celor ascultate,
mâna Tamarei tremură vizibil pe ceșcuța cu cafea, pe care nu mai
îndrăznește s-o ridice spre gură. „Știe oare de relația mea cu Armoniu?”
- De ce l-ai căutat pe nepotul meu când ai devenit liber? –
întreabă, pregătită să înfrunte orice răspuns.
- De fapt, pe dumneavoastră. Pe tânăra aceea cu care trăiam, o tot
amânasem s-o duc la Starea Civilă pentru că visam... Gândeam că alte
șanse am la o doamnă ca dumneavoastră dacă-s necăsătorit. Am visat
chiar să vă cer de soție... Vedeți? Cum să nu vă caut?! Chiar... chiar
infirm fiind... Și, sincer să fiu – redevine Teo stăpân pe sine –, dacă
acum, după „ieșirea la suprafață a gunoaielor”, cum se spune, vă găseam
undeva sus, la Putere, poate m-aș fi retras la munte, dezamăgit că mă
înșelasem sau, dacă aș fi aflat mai multe și aș fi bănuit că, măcar, ați fost
complice prin tăcere, v-aș fi ucis. Așa... – îl vede Tamara pe bărbatul din
fața sa râzând încet, cu fața plină de zâmbet – m-am trezit primit ca un
fiu rătăcitor, într-o familie sărăcită, speriată, retrasă la marginea orașului
să poată supraviețui, cu amintirea tragediei din noaptea Revoluției, când
Costel a dus-o pe Ileana pe brațe, cu creierii Ilenei adunați în pumnul
stâng de pe caldarâm, cum și-a amintit plângând într-una din nopțile de
la început, când trebuia să-l bat ca să-l opresc să nu se sinucidă; o
familie absentă la tot ce-i în jur, mai ales dumneavoastră: vă vedeam ca
pe o căprioară speriată că o vor sfâșia câinii proprii pentru că, înainte,
când erați mare și tare veți fi privit unde n-ați avut voie, veți fi aflat ceva
ce era secret1. Doream să vă fiu alături, retrăind dorința zilelor când
eram întreg, visând că o pot înfăptui măcar în parte și-mi juram să fac
din Costel un Aeneas2 visat, până m-am trezit îndrăgostit de el, mai
degrabă el de mine, că eu, la lumina crudă a zilei, nutream o dragoste de
tată care trebuia să-l asigure în fiecare noapte de coșmar că de a doua zi
va fi bine și-mi juram că el va fi Aeneas visat iar eu, bunicul lui, un
Zeus cu falusul tăiat de Cronos și aruncat în mare. Trăim sub tirania
legendelor, doamnă Aimée! Cu alte cuvinte, totul a fost spus; noi doar
1
) Acteon, aflat la vânătoare, însoțit de proprii câini, o surprinde pe zeița Diana
la baie, despuiată. Diana, mâniată, îl metamorfozează pe Acteon într-un cerb,
pe care proprii câinii îl sfâșie în bucăți. Ovidius, Metamorfozele.
2
) Aeneas, fiul zeiței Venus și al prințului troian Anchises.
280
ne adaptăm. De-aceea, sincer vă spun, sub jurământ, că eu m-am

bucurat până la... până la maximul posibil când, lipsind Constantin o
noapte, sedus de doamna aceea, mi-a povestit a doua zi cum au rămas
datori la Hotel Ambasador pentru patul rupt, dezmembrat și aruncat spre
perete, unde a ciobit comoda furniruită cu nuc și a spart televizorul cu
lampadarul lovit cu călcâiul stâng al doamnei când a speriat jumătate
din etaj cu gemetele ei de plăcere. Ba mi-a arătat și urma dinților ei
înfipți în umărul său stâng; „cine nu și-ar da jumătate din viață pe-o așa
noapte?!” – mi-a spus Constantin beat de fericire iar eu am înțeles că el
s-a echilibrat definitiv iar eu, ca să nu-l încurc, pot fi mai util lângă sora
mea, care m-a crescut și care, din salariul ei de femeie de serviciu la
Sanatoriul TBC Bisericani, mi-a plătit toată școlarizarea prin diferite
internate, că noi nu aveam școli în munte, plus liceul agricol. Asta-i tot,
doamnă Aimée. La amintirea acelei tovarășe venite din Comitetul
Central, care, plăcut impresionată de atitudinea mea și de graiul
moldovenesc ce-o făcea să surâdă scurt uneori, încețoșându-și privirea,
ar fi vrut să-mi ajute sora, am adăugat discreția cu care, după Revoluție,
ați știut să vă retrageți în spatele frontului, nici măcar n-ați apreciat ori
criticat vreodată; ați acceptat cu demnitate că vă trecuse vremea. Chiar
și pe noi doi ne-ați sfătuit doar de bine, în de-ale comerțului. Și nici nu
i-ați reproșat vreodată lui Constantin că n-a ajuns mare savant, deși el
aducea uneori vorba, mai ales când voia să se sinucidă. De dragul
dumneavoastră, m-am străduit să-i abat atenția de la rana care i s-a
cicatrizat cumplit de greu. Iar mândria lui de bărbat că, la distanță de un
sfert de secol, a putut fi ca în vara lui ’89, cu Ileana, mi-a dat puterea să
închei socotelile cu viața de aici. Nici măcar n-am vrut să știu cum arată
doamna ce-i va purta copilul. Ori copiii, că așa s-a exprimat el, că ea îi
va face măcar unu-doi băieți. Pentru visele mele erotice – că oi fi eu
infirm, dar inima continuă să-și aibă rațiunea ei –, pentru acele vise ale
mele există o singură femeie, care m-a înecat în adâncul ochilor ei negri,
promițându-mi că „tovarășele doctor” se vor interesa și mă vor anunța
dacă sora mea poate fi tratată. Iar Costeluș, pentru mine, a rămas tânărul
de demult, de lângă balerina Ileana Pop, așa cum i-am văzut când au
venit la magazin însoțiți de domnul Cezarion – erau superbi toți trei!...
Deși, până acum, am susținut că nici nu am cunoscut-o. Da, am văzut-o
o dată și mi-a ajuns să înțeleg durerea lui Costeluș, să sufăr în tăcerea
mea pentru el. Nu-s bigot, nici măcar credincios practicant, dar în
cătunul meu dintre munți este o bisericuță veche de când lumea, în care
281
am fost botezat iar acum voi putea intra cu sufletul curat, că n-am ajuns
să ucid, așa cum voiam adesea și nici pe Costeluș nu l-am lăsat să o
facă. Ba am dat cu drag bani, când s-a impus, pentru ctitorirea unei
biserici românești pe alte meleaguri. Bună cafea ați făcut, doamnă
Aimée! – se grăbește Teo să elogieze, făcând un gest rotund cu ceașca
din mâna sa, înainte ca Tamara să-l fi întrebat ce-i cu biserica de pe alte
meleaguri. Cine v-a dat rețeta cu praful de scorțișoară presărat peste
caimac s-a priceput, într-adevăr! Și niciodată n-am vrut să știu ce traumă
ați suferit, că, de la întoarcerea dumneavoastră din Franța, atunci, în
vremea lui Dej, nu se cunoaște să fi avut vreo relație. Ați strălucit ca o
floare superbă, dar, din păcate, inaccesibilă muritorilor-bărbați. Poate că
asta, în nebunia mea, că întreg – își lovește Teo tâmpla cu degetul – n-
am fost nici eu, m-a făcut să vă iubesc în felul meu, să vă iubesc
imens!... O femeie frumoasă – m-am gândit întotdeauna la
dumneavoastră –, dacă nu picură cu vocea ei otrava dulce a învierii în
urechea unui bărbat muribund, înfierbântându-i sângele până la clocot,
răzvrătindu-i demonii interiori pe care să-i ucidă în așternutul încălzit de
ea, într-un univers iluminat de privirea ei solară, e ca o floare frumoasă
în sine, un fel de floare de colț pierdută printre stânci colțuroase, în
locuri inaccesibile. Și apropo de femei, dacă tot cantonăm în acest
teritoriu al simbolurilor, Costeluș mi-a vorbit cu entuziasm de ce citea
doamna lui, ceva cu brândușe, femei asemeni brândușelor: gingășie,
otravă – știți, bulbul brândușelor e otrăvitor –, remediu – otrava extrasă
folosește în medicină. Iar despre sex, doamna l-a sedus, convingându-l
că esența sexului nu-i doar plăcerea, efemeră și ușor de procurat și altfel,
ci sunt copii, care fac să ne simțim eterni... Doamna Aimée! – sare Teo
să prindă din zbor ceașca de cafea sărită din mâna Tamarei. Ce-i? –
întreabă, speriat de privirea difuză a bătrânei, căreia îi tremură mâna.
Zău!... Cred că v-am rănit auzul cu cuvinte ca sex... Îmi pare rău! Între
noi doi, ștacheta a fost mereu sus, în teritoriul eleganței și al bunului
simț.
- Ce citea amanta – că asta-i deocamdată – nepotului meu? –
întreabă Tamara, impunându-și să-și recapete calmul.
- Nu aflase, că erau vreo două cărți în bagajul ei, cărți noi, dar cu
coperțile rupte, că s-a mirat și el. Zău că nu știu mai mult!
Tăcerea dintre cei doi se adâncește, mai ales după ce Teo revine
din bucătărie cu ceașca de cafea plină.
- Știți – dă el semne de grabă –, e târziu și vreau să plec, să fiu
282
mâine dimineață acasă, că-i duminică, și, la braț cu sora mea, s-o ajut să
poată merge, că abia zărește pe unde calcă, voi aprinde lumânări la
mormântul părinților mei, apoi vom intra în biserică. V-aș săruta mâna
acum, la despărțire, dar mi-e teamă să vă ating – aș putea să nu mai plec
și m-ar bate Dumnezeu; sora mea a zis la telefon că a rugat un vecin să-i
prindă câțiva păstrăvi, să mi-i facă pe jăratec, cum îmi plăcea în
copilărie, cu mămăliguță rece coaptă pe jăratec și cu mujdei de usturoi
sălbatic. Pun cheia de la apartament aici pe colțul biroului și, înainte de
a ieși, fac o plecăciune în fața dumneavoastră ca în fața unei regine-
mame ce-mi sunteți de peste douăzeci și cinci de ani...
Capitolul 49
Tamara își revine greu – trei zile a sfărâmat între măsele

tranchilizante expirate de câțiva ani și a băut doar ceai din flori de tei, ba
și-a picurat de mai multe ori pe zi ulei de lavandă pe pernă, să aibă un
somn liniștit. Doar într-o noapte, amintindu-și vorbele lui Karl, pe care,
strângându-l cu disperare între coapsele ei antrenate îndelung, l-a oprit
înainte de finalizare, obligându-l să-i mărturisească, torturat de stoparea
plăcerii supreme: „Trebuia să pun pe cineva să fie umbra ta, să vadă pe
unde umbli, să n-am surprize, că vezi cum ne omoară pe rând
Rezistența, oricâte represalii am ordona noi” – moment în care Tamara
ar fi vrut să-l strângă de gât într-o încleștare mai puternică decât simțea
că o fac coapsele ei; amețise observând pe fața neamțului de care se
îndrăgostise fermitatea feroce a invadatorului și chiar se gândea cum
să-l elimine doar pe el în clipa aceea, dar, spre deosebire de alte dăți
când virilitatea partenerului părea să se piardă, consumată în cele
afirmate, lui Karl i se accentuase, pe măsură ce i se aprindeau în ochii
albaștri stelele Nordului, cum le văzuse ea ca adolescentă într-o excursie
în Finlanda și gura lui, tocmai isprăvind răsturnarea camionului cu
bolovani colțuroși, cum spunea ea în copilărie când bătrâna Frau Ulla –
„cu doi de el, medchen dragă”, i se striga mereu –, fugită de undeva de
prin Bucovina, în vremea tifosului frontului și aciuată la conacul bunicii,
o rupea din poezia plăcilor de gramofon și buchisirea unor poezii cu
fluturi și albinuțe, s-o învețe „limba viitorului”, cum hotărâse tăticul ei
283
într-o zi când o copleșise cu darurile scoase din portbagajul mașinii –

gura lui Karl își trecuse prompt buzele în surâsul îmbietor la sărutul
lung, franțuzesc, „mai franțuzesc decât al aviatorului meu drag în liftul
vechi” și, uitând tot, a ascultat șoapta dulce a lui Karl: „De fapt, iubito,
frumoasă cum ești, m-am temut să nu te violeze vreun soldat... mai beat
decât mine acum...” – apoi a obligat-o la un sărut lung, care i-a topit
încleștarea și l-a simțit explodând în trupul ei, pentru ca, mai târziu,
când l-a auzit sforăind ușor, mulțumit și fericit, să-i șoptească „merg la
baie”, ajungând departe când s-a auzit explozia și a văzut jocul de
lumini al muniției explodate pe rând, pe măsură ce lăzile din lemn se
aprindeau.
Amintirea mirării aghiotantului, apoi rememorarea ultimelor clipe
cu Karl, au săltat-o acum din pat, grăbind-o să se îmbrace cât mai
sumar, doar cu un halat gros pe ea, s-o apere de răcoarea nopții de
septembrie.
- O pungă de cafea vidată – a cerut vânzătorului somnoros trezit
de sonerie la intrarea ei în magazinul alimentar non-stop de pe strada
Alexe Micu, numărul 27, amenajat de curând într-un fost autoservice
pentru tractoarele românești. Și câteva banane mai coapte de rest –
adaugă întinzând bancnota peste tejgheaua „ca pe vremuri, în dughenele
lui Haim din Târgu Frumos”.
Afară, în stradă, se oprește la coșul de gunoi agățat pe colțul
magazinului, cojește o banană și se preface că mușcă din ea cu poftă în
timp ce manevrează pe ascuns telefonul scos pe jumătate din buzunarul
mare al halatului: Strada Alexe Micu, nr. 27 vede scris în josul ecranului
pe care s-a afișat deja harta cartierului cu săgeata indicând poziția
magazinului.
- Dumnezeule, Big Brother s-a instalat deja! – exclamă,
depărtându-se în grabă spre coșul de gunoi agățat de un stâlp, să poată
arunca din ea tot ce mâncase de cu seară.
Ajunge acasă tremurând iar prima grijă a ei, înainte de a intra în
baie să-și spele fața, este să-și facă o cafea concentrată, cu care,
plimbându-se prin toate camerele, inspirându-i parfumul prafului de
scorțișoară, să se poată refugia în amintirea crăticioarei așezate pe reșoul
tras cu zgomot de sub patul de fier – „încă nu-l probasem”, încearcă ea o
evadare din groaza ce a cuprins-o –, și abia când, visând lasciv la patul
ca o covată și la cum l-a făcut ultima oară pe Mihai să țipe de plăcere,
implorând o pauză de respiro, și-a dat seama că nu-i mai tremură
284
mâinile și deschide calculatorul, începând să caute pe internet informații

despre localizarea prin telefonul mobil. Descoperă ușor că ea și nepotul
ei sunt setați să se localizeze reciproc. Accesează numărul lui
Constantin și vede pe ecran harta Vienei scrisă în germană iar săgeata
indicând un spațiu vast, aproape pătrat, pe care scrie AKH-Allgemeines
Krankenhaus.
Închide telefonul, fără să-i suprime alimentarea bateriei, „să nu
dau de bănuit” și-l ascunde în sertarul plin cu accesoriile aparatelor
cumpărate în ultima vreme.
Altceva n-o mai interesează. Și se culcă. „Dacă doamna cu care
nepotul meu a distrus mobila unei camere de hotel n-a putut prinde rod
altfel – gândește speriată –, decât prin fertilizare in vitro, doar n-o fi
vreo babă scrântită, căreia să-i fi căzut cu tronc nepotului meu atât de
frumos la cei peste patruzeci și de ani ai săi?! L-o fi drogat și...” – sare
în capul oaselor și privește fereastra luminată discret de ivirea zorilor.
- Maria!... – strigă holbându-se ca un om nebun la pata tot mai
luminată a ferestrei; și-a amintit că, atunci când s-au întâlnit, dimpreună
cu mirosul de vodcă, i s-a părut că hainele Mariei emană acel iz specific
florilor de cânepă, „din care fumam și eu pe ascuns în tinerețe... chiar și
când am mers la Mihai, ba și după, când găseam vreun capăt de țigară
dosit pe undeva; altfel, cum aș mai fi pozat eu în zeița pură, ieșită din
mare, să distrug viața bietului Teo?! – măcar să-l fi sărutat o dată...”
La ora 9 este în stația de taxiuri de la intersecția străzilor, dincolo
de alimentara non-stop.
- În satul Brigadireni! – ordonă taximetristului imediat ce urcă pe
bancheta din spate.
Întreabă din om în om unde-i casa unui bătrân Benjamin
Cetățeanu. O oră, umblă pe strada principală, cu taxiul rulând agale în
urma sa; n-a auzit nimeni de vreun Benjamin Cetățeanu.
- O fi vorba de cel căzut, ehe!, demult, în fântână... – dă din cap
încet o babă gârbovită, întoarsă de la magazin cu o pâine sub brațul
stâng. Mergi dumneata pe strada asta, spre pârâu, la vila cu țiglă roșie,
locuită acum de doamna aceea... Întreabă și dumneata vreun tânăr
oacheș... – râde hâtru bătrâna, dezgolind singurii doi dinți într-o parte.
Măi Jorjel, – strigă la un tânăr care frânează bicicleta în fața taxiului –
du-o pe doamna la Mia-zăluda, că te-a lăudat anul trecut la bufet, că
ești...
- Bădoi nebun! – o înjură biciclistul, începând să pedaleze.
285
- Câți ca el!... – oftează baba, potrivindu-și mai bine pâinea sub

braț – că are zăluda de unde da, că mi-a șoptit poștașul, că mi-i nepot de
soră, ce pensie are, că primește vreo trei cupoane; așa-s ăștia dubioșii,
cu tot felul de pensii. Lasă taxiul aici și ia-o dumneata, drăguțo, pe jos;
nu-l fă și pe șofer de râsul satului...
- Ce tot vorbești?! – o ia Tamara la ros pe bătrână. Doamna Maria
Cetățeanu are să-mi dea niște acte de pe când conducea fabrica de
încălțăminte – adaugă nervoasă și urcă lângă taximetrist, indicându-i pe
unde s-o ia.
Face semn să oprească în fața unei vile cu țiglă roșie și coboară
grăbită, căutând butonul soneriei pe poarta nouă, modernă, din metal
acoperit cu bronz în ton cu acoperișul încă frumos, în ciuda atâtor
anotimpuri scurse peste țigla de calitate.
- Doamna Maria nu este acasă – aude Tamara vocea unei femei
apărute dintre tufele înalte de crizanteme, străjuite de șiruri lungi de
zorele agățate de firele de nailon întinse până la streșina casei; în rest,
jumătatea cealaltă de curte, de după aleea din piatră albă încastrată în
ciment, are două șiruri de tuia filiformi și stratul lung al florilor de vară
ofilite deja.
- Când revine? – întreabă Tamara.
- Nu știu, c-a plecat în străinătate – sună ca un blestem în urechea
Tamarei ultimul cuvânt; se agață cu degetele mâinii stângi de portița de
intrare în curte, altfel s-ar fi prăbușit; doar când aude: A venit una din
fiicele ei din Elveția s-o ia, că-și pierde tot mai des șirul vorbelor –
Tamara are curajul să privească prin arabescul lucrăturii în metal al
portiței, să mulțumească și să se întoarcă la taxi, fără să răspundă
întrebării femeii dintre flori: Cine să-i spun că a căutat-o?
Doarme adânc pe bancheta din spate până îi scutură șoferul
brațul, s-o trezească, să-i plătească cursa.
N-o mai interesează nimic două zile la rând – stă comod în
fotoliul strâmt și ascultă cântecele tinereții sale. Rar, și doar înainte de
somnul de după-amiază ori la culcare, spre miezul nopții, caută să
asculte fragmente din simfoniile când în dreapta ei, în scaunele din vreo
lojă a Ateneului stătea Teo, a cărui privire plină de căldură i-o
surprindea adesea învăluind-o – „măcar un dram de satisfacție să-i fi
oferit; puteam să-l invit să stea lângă mine pe canapea, să ne bem
cafeaua și, poate...” – apoi se rușinează; până în ziua plecării lui n-a
putut vedea în el decât un al doilea nepot iar gândurile de acum o fac să
286
se cutremure la ideea florii de colț, singură, fără parfum, neadmirată de

cineva, ofilindu-se între pietrele ascuțite ale muntelui. Metafora
brândușelor și expresia despre esența sexului și le-a blocat undeva în
memorie, „că, de le las slobode, înnebunesc făcând supoziții”. Doar
când întrece măsura și bea un pahar în plus, înainte de-a fi trecut timpul
necesar eliminării urmelor de tranchilizant din corpul său, simte că
prinde aripi ce bat în ritmul inimii sale pornite în galop și abia atunci
părăsește locul comod și fuge la frigider să bea pe nerăsuflate jumătate
din sticla cu lapte rece – „l-am surprins pe Mihai făcând asta într-o
noapte, după nenumăratele înghițituri de vodcă și momentele de iubire
cu mine până mă simțea epuizată total”.
Acum, liniștită de laptele rece, mulțumește cărților cu coperțile
rupte, „care i-au dat doamnei argumentul căutării echilibrului în viață
nepotului meu drag, indiferent cine o fi femeia aceea!; copilul va fi
binevenit, încununând restul vieții lui Tin-Tin al meu”.
Scoate telefonul din sertar, îl pune la încărcat și, imediat ce are
semnal, caută locația nepotului – săgeata stă pe clădirea Royal Opera
House din Viena. Așteaptă până spre miezul nopții. Obosește privind
ecranul telefonului, pe care trebuie să-l atingă mereu cu degetul, să nu se
stingă și pleacă să-și bea ceaiul din flori de tei, răcit de mult. La
întoarcere, găsește săgeata pe Hilton Vienna și se bucură că nepotul ei
își va petrece noaptea într-un hotel de lux de pe malul Dunării. Adoarme
și ea fericită; „mai fericită decât dacă aș fi fost eu în locul lui”. A doua
zi spre prânz, când se trezește și se preocupă de telefon, săgeata indică
centrul cetății Salzburg; „măcar e o femeie căreia îi place opera și să se
plimbe...”, apoi, când, renunțând la telefon, își bea cafeaua visând la o
excursie a ei cu școala de arhitectură la Salzburg, într-un autobuz
elegant pentru vremea aceea, se trezește pufnind în râs:
- ...nu numai să rupă paturile prin camerele de hotel...
„Ce importanță are cum arată?! – își surâde visătoare, ca un semn
suprem de mulțumire și recunoștință amintirii. Atâția ani mi-am savurat
plăcerea finală, adevărata descătușare, privind poza lui Alain Delon sau
închipuindu-mi-o în golul rămas pe perete, visând la Mihai în timp
ce-mi țineam bărbia îndesată în clavicula mamiferului de pe mine, că nu
mai aveam de ce să-i mai suport și răsuflarea fetidă iar vorbele lui
deocheate, la care îl dedulcisem în lunecarea mea în haznaua ce-mi
alesesem ca budoar, oricum le auzeam mai bine susurate în ureche și,
adesea le simțeam doar adierea, că înțelesul îl aveam de mult înfipt în
287
creier, de pe când, cufundată în privirea senină, sorbeam cu totul în

mine pe cel ce mă aprinsese îndelung și-i mulțumeam cu un zâmbet
imens când se răcorea răcorindu-mă, „că de-aceea a lăsat Dumnezeul
tău ploile de vară peste pământul însetat”, i-am spus o dată, alintându-l,
iar el mi-a replicat, luând-o de la început: „Ba va fi și al tău, jur!, jur mai
sincer decât Demonul Tamarei, c-am să te duc în bisericuța mea din
Sânzieni să te creștinez, dar nu în cristelniță, că nu mai încapi, ci
rugându-l pe părintele Constantin să-ți îndese cât mai tare coroana aurită
a cununiei pe cap, să-i simți strângerea tot mai tare, până ce, trudind ca
acum, ți se va încinge mijlocul cu coroana supremei feminități, de care
va trebui să te eliberezi spre a-ți oferi sânii altei guri, să desăvârșească
ceea ce eu acum doar încerc să-ți dau o idee de ceea ce te așteaptă – să
îndeplinim esența sexului așa cum m-ai ajutat tu s-o formulez definitiv.
Și-apoi, l-om lăsa pe Cronos să-și facă treaba cât mai frumos cu noi” –
își mai amintește Tamara, aruncându-și o privire blândă în oglinda de pe
hol, în drumul ei spre dormitor.
Se tolănește pe patul comod, cu salteaua din burete anume aleasă
de ea, lasă pe noptieră telefonul iar peste el pune cana cu restul de cafea
– „strică-se!, zice despre telefonul cu ecranul sub fundul ceștii de
porțelan încă fierbinte, cum am trăit fără el până acum...” – și se
întoarce cu gândul la Constantin: „Femeia asta l-a scos din rutina zilnică
a comerciantului împovărat de grija facturilor neachitate; nici măcar
tânărul senin, de dinainte de procesul cu Pârjoleanu, n-am mai văzut
vreodată în el... Cum îi mai ardea privirea când mă asigura că totul va fi
bine și o să avem o căsuță a noastră, în curtea căreia eu să-mi arăt
talentul de arhitectă!... Doar cu Pușa mea, fie-i țărâna ușoară!, am mai
trăit așa momente de exaltare pentru un viitor visat, când se jura că îl voi
găsi pe tatăl lui Tin-Tin și vom fugi toți trei în lumea largă, să fim
liberi...”
Se rotește pe pat, gata să sară în picioare și să fugă la sertarul cu
tranchilizante vechi; „ce țărână ușoară!... Cine știe unde or fi fost
aruncate urnele uitate în sala căpităniei portului – mă amăgesc de
pomană că nu am fost sclavă”.
- Am fost! – țipă din răsputeri, sărind ca arsă din pat, începând să
străbată interiorul apartamentului desculță. Am fost! – oftează, pentru ca
imediat să-și lovească șoldurile cu pumnii, într-un acces de furie: Am
fost!! Am fost sclavă! Sclava politicienilor...
„Aceeași sclavie ca a gladiatorilor despre care citeam în
288
adolescență – își continuă în gând revărsarea furiei. M-au folosit toți

cum au vrut. Afară de copilăria la bunica, totul a fost sclavie. N-am
plătit cu maimuța, cum m-am consolat în mod ironic de-atâta timp – m-
am vândut pe mine! Momentul de iubire cu aviatorul în liftul acela
hodorogit a fost scânteia de farmec a unei seri romantice iar vestea
morții lui m-a aruncat în luptă. Karl a fost o exaltare în dorința nebună
de a-i pedepsi pe invadatorii ce-mi doborâseră aviatorul, prima iubire,
iar șansa ieșirii mele din sclavie am pierdut-o lăsând vaporul spre
America să plece fără mine și Pușa, visându-mă agățată pe pereți,
printre conducătorii țării mele. Restul e mizerie. Mizeria în care m-am
complăcut. Chiar și primul drum în Cartierul Lenin l-am făcut cu același
suflet împietrit, visând să scap de fiica mea care, oricum, risca să dea în
vileag o dată și o dată mizeria familiei – bine că n-a murit purtând
durerea desfrâului meu cu soțul ei, păcatul aranjamentului meu cu
aghiotantul ce-mi ostoia poftele s-o ia de soție după ce se legase de ea.
Singurul bărbat cu care m-am confruntat ca de la femeie la bărbat, după
legea nescrisă a omenirii civilizate, a fost Mihai, savantul bănuit de noi,
de mine și de Pușa, ce-l credeam cufundat în ale lui, de fapt, student
restanțier, care a simțit că moare de rușine când și-a dat seama că sunt
mama tinerei pe care o trăsese cu eleganța bărbatului matur și cult din
vârtejul depresiei în care simțeam că-mi pierd fiica și-n camera căruia
de confort 5 m-am dus – în fapt, acesta-i adevărul! – să-mi ia de pe
umeri povara creșterii unui copil de un an. Restul... Da, a fost un rest!...
Cu sufletul lui de tânăr sincer în iubire, că nu-l cred să fi practicat
vreodată violul grobian, a știut, când am căzut în infernul disperării că
se aflase de obsesia fiicei mele de-a fugi în Vest, Mihai a știut, instinctiv
desigur, să mă scoată la lumina iubirii pentru trei zile, timp în care am
dat și am primit tot ceea ce era mai bun în noi amândoi. El o mai fi dat,
dac-or fi adevărate cele aflate de la gaița Albinuța, că iubirea-i ca
lumina, se distribuie, nu se împarte. Dar eu?!... Că după el a mai fost un
rest de viață – o viață de om... Restul... Hmm!... Da, abia acum pot
spune că restul a fost o mizerie pe care eu am manevrat-o cu lopata,
stând cufundată în ea. Dacă n-ar fi Constantin, pe care să-l fac să sufere,
m-aș duce din nou dincolo de Podul Grant, unde prind trenurile
viteză...”
Cade obosită în fotoliul-scoică și se străduiește să-și recheme alte
amintiri dragi, care să-i întărească gândul frumos că nepotul ei are parte
de o pereche cu care să trăiască așa cum visa fiica ei în nopțile când
289
dormeau amândouă iar Tin-Tin, în pătuțul așezat lângă pat: „cu Mihai,
mămico, voi simți că trăiesc, sunt sigură! – îi șoptea sub plapumă.
Dacă-l găsesc, iau copilul și fugim în Franța, văd eu cum! Tu vei fi dată
afară din C.C. Ai și tu cetățenie franceză și ne poți urma. Iar acolo îți vei
găsi pe cineva, nu ca aici... Zău!... Mi-e și jenă să-ți spun, dar nu vreau
să te vizitez la nebuni. Ce, eu nu simt că te... chinui singură, că te aud
cum cazi în letargie după... Ai fost de atâtea ori în Vest; ia-ți naibii un...
un ceva, de la sexshop...” – moment în care Tamara își amintește cum
respira calm și prelung, semn că doarme profund, hotărâtă să nu dea
prilej de vorbă Pușei cu subiectul acesta, mai ales că fiica ei nu i-a dat
niciodată de înțeles că ar fi bănuit cum a luptat ea în timpul războiului –
„i-am inoculat ideea că eram doar specialista partizanilor în explozibili
și explozii controlate perfect, de la distanță”.
Sare din fotoliu-scoică speriată de primele acorduri din
Primăvara lui Vivaldi. Cu greu, descoperă ecranul luminat intermitent
sub fundul ceștii cu cafea. Înțelege că trebuie să apese butonul verde
abia după ce pe ecran apare numele nepotului.
- Săru’ mâna, bunico! Te-am lăudat lui Naty că ești o adevărată
specialistă în I.T., dar văd că nici nu te atingi de telefon. Suntem bine,
bunicuțo, și vom pleca spre casă... Ce-i? – aude întrebarea nepotului
rostită în șoaptă cuiva de alături, continuată cu: Lasă, doar am convenit
să fie surpriză... Bunicuțo, – i se adresează iar nepotul – Naty ar fi vrut
să te îmbrățișeze prin telefon, dar lasă, va fi surpriza noastră. Oricum,
abia am ieșit din Catedrala Sfântul Ștefan, unde am aprins lumânări și
pentru vii și pentru morți. Prima a fost pentru cel care a început să
crească... Hai, te sărutăm dulce și să știi că va mai dura până ne vedem,
că venim cu un vapor de agrement pe Dunăre, să ne tihnească.
- Să-mi telefonezi măcar cu câteva ore înainte, să am timp pentru
o tartă cu fructe proaspete – mai apucă Tamara să spună în telefon
înainte de-a se fi închis apelul.
Ar vrea să-l sune ea pe Constantin, dar înțelege că nu-i va pica
bine să simtă că l-a deranjat – îi stăruie în amintire plecarea încărcată de
răceala distanțării tot mai mari a nepotului. „Nici măcar nu m-a întrebat
de Teo...” – și asta o doare mult, până a doua zi, când își zice că nepotul
ei o fi vrând să treacă sub tăcere sfertul de secol trăit în compania unui
bărbat, „mai ales a unuia ca Teo, venit din închisoare... Și infirm pe
deasupra!” – gândește, apoi îi pare rău și dă de dușcă două pahare cu
coniac iar când își simte capul greu, „bine că sufletul mi s-a luminat!”,
se culcă.
290
Capitolul 50
Are deja patru zile de când merge la Institutul de Geriatrie și

continuă tratamentul „de întreținere” – „măcar să nu arăt ramolită de tot
când o voi întâmpina pe mama strănepotului”, își zice cu plăcere ori de
câte ori revine acasă și întârzie o clipă în fața oglinzii de pe ușa
dulapului de haine din hol, care, din zi în zi, pare să-i arate un chip tot
mai străin, o bătrână încă în putere, dar departe hăt de ceea ce știa ea
odată – poate doar ochii, uneori, mai au lucirile de odinioară.
Zilnic accesează poziția telefonului nepotului și se bucură că
astăzi stă de dimineață în Budapesta. Ar vrea să deschidă iar
calculatorul, să caute alte rețete culinare, să aibă cu ce își întâmpina
nepotul „și pe Naty al lui, parcă așa a numit-o; o fi chemând-o Natalia,
frumos nume, de altfel”.
Aude din nou soneria apartamentului nepotului său, dar nu se
deranjează să vadă cine îl caută; știe că i se va lăsa corespondența în
cutia poștală. De câțiva ani, ea nu mai are acces la corespondența lui,
cheia de la cutia poștală i-a fost luată – „e mai bine așa, bunico; să
nu-mi încurci vreo factură”. A surprins-o, dar nu a comentat; altădată,
când scăpa de vreo sarcină, zâmbea, citându-l pe Creangă: „Dacă s-a da
baba jos din căruță, de-abia i-a fi mai ușor iepei.”
Soneria de la apartamentul nepotului, cuplată la o sonerie din
bucătăria sa, începe s-o enerveze.
- Nepotul meu nu este acasă – strigă imediat ce iese pe ușă.
I se pare că a sesizat un pufnit în râs, apoi tocurile unei doamne
cu mersul ferm au răsunat pe trepte.
- Maria... – își duce Tamara palma instinctiv la gură.
- De câtva timp tot caut magazinul de electrice... – aude vocea
ironică și-și vede fosta prietenă de demult apropiindu-se de ea cu un
buchet superb de crizanteme. Ți le ofer cu drag! – îi întinde buchetul
imediat ce intră în holul apartamentului. Cu drag, pentru că sunt
crescute de mine, în curtea mea.
291
Se îmbrățișează ca pe vremuri – „chiar mi-era dor de îmbrățișarea

ei”, gândește Tamara, străduindu-se să pună crizantemele în aceeași
vază de cristal, alături de trandafirii aduși de Teo la plecare, ofiliți deja.
- Zău că trebuia să se deschidă un magazin de electrice unde-i
acum depozitul de materiale de construcții – încearcă Tamara o scuză
când revine din bucătărie cu tava de argint, adusă de Teo din Turcia la
primele lui drumuri cu marfă și o pune pe masa din sufragerie, să-și
aleagă Maria întâi ceașca.
Stau față în față, se privesc și-și surâd.
- Să știi că te-am căutat – rupe Tamara tăcerea.
- A, tu ai fost... – încearcă Maria un surâs. Ceva anume?
- A, nu. Mi-era dor.
- Eu, ți-am mai spus, te caut de mult, de prin iunie. Voiam să știi.
- Ce? – devine Tamara curioasă.
- Îmi dai voie să fumez? – întreabă Maria, preocupându-se de
poșetă. Vrei? – îi întinde o țigară scurtă, făcută anume. Hai, știu că pe
vremuri... Parcă am tras și eu niște fumuri la tine...
- Mulțumesc, Maria, mulțumesc! – face Tamara un gest elegant
de respingere. Medicul mi-a interzis...
- Mă rog!... – schițează Maria un gest de indiferență. La o linie nu
te invit încă... Trebuie să-ți spun! – sună vocea ei fermă, ca o sentință.
Ar fi păcat să nu știi. Adevărul, Aimée, adevărul!... Știu c-ai să-l
primești ca pe voința Domnului. „Și veți cunoaște adevărul, iar
adevărul vă va face liberi”, ne spune Domnul prin glasul Evangheliei
Sfântului Ioan – declamă sonor și rar, ca la amvon Maria, apoi, lăsând o
pauză de pătrundere la înțelegerea Tamarei cele spuse, revine la tonul de
dinainte: August 1969, cred că-ți mai amintești, ai fost cu Pușa,
Dumnezeu s-o odihnească, tare mi-a mai fost dragă!, ai fost cu ea
aproape toată luna august la Eforie Nord, hotelul partidului.
- Nu înțeleg ce vrei – o privește pieziș Tamara, deja iritată.
- Ce zici de asta? – trage Maria din poșetă o bandă de hârtie uzată,
cu patru poze ale unui tânăr făcute pe vremuri la unul dintre aparatele
automate instalate prin marile magazine.
- Tin-Tin al meu! – exultă cu ochii măriți de plăcere Tamara
privind în special prima fotografie. Cred că-i din timpul liceului...
- Ba nu! – îi ia Maria banda cu fotografii din mână. Iulie, 1971,
scrie pe spate; e scrisul lui. Poza este al tatălui nepotului tău. De-aceea
l-am abordat așa vehement atunci, în Piața Romană. Vezi ce seamănă?
292
Vița asta a Vlădenilor!... – oftează Maria cu privirea pierdută în visare.

Zău că mă bucur pentru Pușa! Măcar a murit gustând... Dar... ce-ai
rămas așa?!
Luată prin surprindere, Tamara și-a recăpătat brusc tăria de
demult, redevenind stăpână pe sine, afișând o ușoară mirare, mereu cu
privirea spre hârtia din mâna Mariei, poate-poate mai zărește o dată
chipul lui Mihai din prima poziție, cu zâmbetul plin de candoarea cu
care i-a cucerit fiica, apoi și pe ea, visând la el când privea poza din
Cinema lipită pe perete iar mai târziu chiar avea halucinația că o vede
aievea în momentele în care Armoniu o siluia; i se părea că Mihai îi
surâde din petecul de perete gol și o făcea să-și trăiască orgasmul cu
voluptatea de pe vremea garsonierei de confort 5.
- Știam data nașterii lui Tin-Tin, m-am dus la calendar și am
numărat înapoi zilele necesare gravidității Pușei. În jurul datei de 20
august 1969. Erați doar voi două la mare, așa scrie în registrul hotelului.
Tamara smulge banda cu cele patru poze din mâna Mariei și o
flutură.
- Zău că nu te înțeleg! O fi cum spui tu, dragă Mia, – își
îndulcește Tamara tonul –, dar tot nu înțeleg.
- Ia loc. Lasă încolo cafeaua, că-mi ajunge. Hai, trage și tu un
fum. Poate că, în atâția ani, mai ales că te-am știut dispărută, vei fi
devenit pudică. Hai... – îi oferă țigara, pentru ca, după ce Tamara trage
un fum, s-o îndemne să mai tragă unul. Când veneam la tine și
începusem să... de fapt, să mă dau de gol că-mi placi, că redeștepți în
mine sentimente atât de feminine, nicidecum să mă laud cu munca la
ciubote și pantofi – ia Maria un aer sever pentru o clipă –, furată de
plăcerea sărutului tău, țin minte că ți-am vorbit de după-amiaza mea de
faun, cum i-a rămas numele, căci faun a fost Mihai pentru mine, dar și
pentru Pușa, zeu al fecundității... Stai să-mi mai aprind o țigară... Așa...
Mai vrei? Nu?! Am destule. Deci! – devine gravă. După ce familia mea
de mari bijutieri a găsit refugiu în România, legionarii, așa s-a zis, deși
parcă-i eliminase Antonescu, i-au vandalizat magazinul, părinții mei au
fost uciși iar eu m-am salvat că tocmai luam lecții de dans la ora aceea.
S-a milostivit de mine patroana hotelului în care locuiam. La finele
războiului, puștoaică frumoasă și manierată, dar în custodia patroanei
hotelului, am fost câștigată la pocher de un general rus, rămas în
București, că frontul ajunsese în Munții Tatra. Logodnicul meu a
dispărut într-o zi. L-am suspectat pe generalul Inochente Apostol, fost
293
Lehrermann, cel căzut de pe blocul Yanis cu pantalonii în vine și cu

roșu de buze pe sex. De la el, cel căzut în spatele blocului, care m-a vrut
și gravidă, și lăuză, și a insistat să dau gemenele la Cluj unei rude, să-i
rămân doar lui; de la el, zic, după căderea de pe bloc, am trecut în
subordinea fiului, pe atunci colonel, Vicențiu Apostol, stă acum în scaun
cu rotile într-un azil. Vicențiu primise ordin să recruteze elevii cei mai
dotați, în special la științe exacte. Le dădea întâi un test, cu niște piese
înșirate pe un lanț încheiat cu un sistem de cătușe...
- Hmm! – surâde Tamara și, măgulită de cele ce aude, ia
ștrengărește țigara dintre degetele Mariei să tragă câteva fumuri cu
poftă. Să nu-mi spui că i-au testat și pe cei de la Liceul Internat din Iași.
În ce an?
- Ba la liceele cele mai bune au mers; era imediat după
colectivizare, cred că-n ’63, ’64, ’65, că Vice, cum îi ziceam eu lui
Vicențiu, cu care mă iubeam într-o veselie de femeie tânără dedulcită la
bărbați, se bucurase că scăpase de arestat țărani recalcitranți. Știu asta
pentru că și la fetele mele, date cuiva la Cluj să le crească, dar eu
plăteam grosul cheltuielilor, au ajuns cu proba, au și dat-o și m-aș fi
bucurat s-o treacă, dar... Ei, la Iași, frumosul ăsta – bate Maria cu unghia
în poze – a rezolvat testul cel mai dificil incredibil de repede. În
următoarele zile – nimic; parcă se prostise. Anul următor, Vice aflase că
intrase student la Fizică și stătea mai mult pe la un prieten, unul Ilie,
care lucra pe bandă la mine, în fabrica de încălțăminte; îl angajasem la
ordinul Filomenei. Ba cred că-l știi! – face Maria un semn categoric spre
ea. Merg uneori la Filomena, sigur ți-o amintești, aceea cu rețeta și
program zilnic la aceeași oră cu tânărul ce i-a devenit soț, cu care a făcut
fetița. Acum are patru nepoți, toți în India, că fiică-sa lucrează în I.T., ca
și soțul, un prinț indian. Bărbatul Filomenei a murit, săracul!, era în
avionul prăbușit în ocean anii trecuți. Filomena vine pe la mine,
cumpără linii, că am și eu filiera mea... – râde cu subînțeles Maria. Dar
ziceam de... De ce?! Na!, că... – și Tamara o vede cum caută febril în
poșetă, scoate pumnul strâns, îl duce la gură și înghite pastila găsită în
buzunarul secret al genții elegante. Filomena... ha-ha-ha!... – râde cu
poftă după numai câteva minute în cate Tamara se preface că nu
observă, timp în care pastila și-a făcut efectul – știi ce mi-a povestit
odată? Da! Apropo de Ilie, olteanul... Ăsta, pentru că se remarcase ca un
tânăr serios la Bumbești-Livezeni, i-l recomandase UTM-ul ca
administrator la tabără. Ea, Filomena, tânără și frumoasă, trecută prin...
294
așa... într-o tabără din care nu avea voie să iasă nimeni – doar mașina cu
alimente intra o dată la câteva zile, trecând cu roțile prin groapa cu
dezinfectant; atunci era adevărata igienă și protecție, nu ca acum; pentru
copiii C.C.-ului, evident. Mai vrei un fum? Ziceam că pusese ochii pe
administrator, care, tânăr și frumos ca un armăsar de rasă, avea două
bucătărese. Filomena le-a transferat pe alea la alte tabere și i-a rămas ei
Ilie. Doar că, ce crezi?, a trebuit să-l împartă cu două puștoaice de care
ea, directoarea taberei, nu s-ar fi atins nici cu o adiere, că veneau cu
origini de sus, cele mai în vârstă din toată tabăra, un fel de vedete, de
aproape 18 ani fiecare, dar minore totuși. Una era fiica unui general,
plecat imediat cu familia, dar cealaltă... cine crezi c-a fost? Hai, mai ia
un fum...
- Maria, te rog! – lovește Tamara palma ei uscată de luciul mesei.
- Bine. Iartă-mă! Dar să știi că înaintea țiganului ce ți-a fost
aghiotant, apoi ginere, Pușa mea dragă cunoscuse...
- Doar n-o să-mi spui că fiica mea, minoră, s-a dat armăsarului
care o răcorea pe curva aia de Filomena!... Te dau afară, să știi! Despre
morți...
Maria râde amuzată și alintă brațul Tamarei:
- Chilon din Sparta, De mortuis nil nisi bene1, așa ne spune
Diogenes Laertios în cartea sa despre viețile filosofilor – ce bună am
fost la școală și ce frumos pășisem în viață!... Dar... Rămasă la
bunăvoința patroanei hotelului... Dar și cu viitorul soț, general, mort, iar
eu deja gravidă... – pare să lăcrimeze Maria și trage mai avan din țigară,
apoi, răsuflând prelung, întreabă: Mergi la deschiderea Centrului
Cultural? Știi cum se cheamă, că i-au scris pe frontispiciu? Mușatinii...
Se șoptește că-i adevărat: bătrâna muziciană, dar și alții, s-ar trage din
seminția Mușat... De-aceea și strădania bătrânei, imediat ce a primit
înapoi blocul Yanis și parcul... Investiția toată e-a lui CAP-one, ce, n-ai
auzit de Cătălin Andrei Păduraru, unul dintre cei mai bogați și
influenți?! Senator. A fost și viceprim-ministru... A murit, c-a luat o
curbă în mare viteză... A, am uitat, tu ai stat mai mult plecată... Dar, să
ctitorești asemenea centru în Parcul cu Ciori e ca și cum ai înălța o
biserică pe locul unor execuții ale nevinovaților. Vreau să merg la
deschiderea sălii de concerte, să-i duc doamnei Sia un buchet imens de
flori, să-i amintesc de orele luate cu ea, mai ales în seara când ai mei au
1
) De mortuis nil nisi bene (lat.) = Despre morți, numai de bine.
295
fost uciși, și să-i cer iertare în genunchi că n-am făcut vreun gest când o
ducea greu, poate să-i și mulțumesc că, opt luni, l-a crescut pe Mihai al
meu – Doamne, mor mâine-poimâine și nu-mi iese din minte tânărul
venit la întâlnirea dată în fața Cinematografului Luceafărul!... Trec
mereu pe acolo, închid ochii și pornesc spre strada Doamnei,
închipuindu-mă alături de el. Eram sigură că-i venit din vreo misiune și
vrea să mă ia tovarășă, să-l ajut, că o femeie poliglotă, frumoasă și cultă,
dar mai ales manierată cum eram, și bună la pat, evident, deschideam
orice suflet și aduceam orice secret necesar. Doamne, ce-am făcut din
viața mea! – sare Maria în picioare și începe să-și facă cruce, rotindu-și
contrariată privirea. Cum, tu nu ai nici o icoană în camera asta?!
- De ce? – întreabă Tamara ușor ofensată.
- De-aceea! – replică violent Maria. Ce-i cu tine?! Refuz să cred
că n-ai nici un Dumnezeu!
- Bine că-l ai tu. Cu cât îi plătești pe tinerii chipeși din sat?
Spontan, Maria izbucnește în râs și se repede spre dulapul în care
bănuiește că Tamara își ține băutura, dovadă paharele de cristal de pe
raftul de deasupra. Toarnă coniac în două pahare, le ciocnește și-l soarbe
pe cel ținut cu dreapta, apoi pe cel ținut cu stânga.
- Până și lui Zeus – face ea un gest rotund cu paharul gol –
Cronos i-a luat sexul și i l-a aruncat în mare. Nouă, zeițelor bătrâne, ce
să ne facă?! Despre câte vicii ai auzit c-au dispărut odată cu vârsta? Și,
mă rog, tu de ce te-ai dus la Geriatrie? Pentru cine?! Că nu cunosc vreun
bărbat să se fi bucurat de atingerea coapselor tale... Da! – trântește
Maria cu zgomot paharul gol pe masă. Ai trecut pe lângă mine fără să
mă observi. Când mi-am dat seama cine ești, plecaseși cu taxiul. Noroc
de fata de la recepție că mi-a dat voie să văd copia cărții tale de
identitate...
- Și-ai venit să-mi arăți o poză a presupusului tată natural al
nepotului meu... – replică în batjocură Tamara, dându-și seama că-i este
tot mai greu să n-o dea afară pe femeia din fața sa, „parcă-i la fel de
frumoasă ca pe vremuri!”, își zice, privindu-i obrazul întins, cu ridurile
adânci de la coada ochilor dispărute.
Apoi tace, mimând indiferența, toarnă coniac în ambele pahare, le
ciocnește și-l ia pe cel cu mai puțin conic în el și-l dă de dușcă fără nici
o reținere.
- Cum sfântul, – îi aruncă o privire rece, de femeie invidioasă,
anume să deturneze aerul greu din încăpere – că ție, la Geriatrie, ți-a
296
întins obrazul așa bine?

- O, nu! – se bucură Maria că poate conversa din nou. Am apelat
la Adriana Trifescu... Nu știi cine-i? A fost stagiara marelui Trifescu,
chirurgul care i-a pus bisturiul în mână și... – începe ea să râdă, apoi,
brusc, se întunecă la față: Ce parșivă e viața! Când bătrânul a avut prima
criză de – horribile dictu! –, boala ce ne paște pe toți care îmbătrânim
prea mult, soția i l-a lăsat tinerei doctorițe; ea, marea fostă avocată
Trifescu Eulalia, că până și pe marea muziciană a scos-o din închisoare
când fusese luată a treia oară, cum, nu știi?!, că era în perioada când
începuseși să te ocupi și de Cultură...
- Ba... Nu mai știu dacă nu trecusem la demolări... – murmură
Tamara cu glasul stins și cu mâinile tremurându-i vizibil, dar se preface
că șterge o urmă de praf de pe masă, interesată să afle ce mai are de spus
Maria.
- Ei, la demolări ai trecut după cutremur... Ziceam de avocată,
când era mare, prin ’65, ’66... mă rog!, sculă mare, cu relații, cu... Abia
după Revoluție, și-a aranjat o sinecură prin Mexic, la fii-sa... o fi murit,
că era mai mare ca noi...
- Maria... – oftează Tamara să-și mascheze nervozitatea – zău că
mă scot din minți acoladele. Ce vrei de la mine?
- Să-ți spun că, la distanță de 40 de ani, am aflat secretul: Tin-Tin
e fiul lui Mihai Vlădeanu.
- Și cine-i, mă rog, acest Mihai Vlădeanu?! – sare din fotoliu
Tamara și începe să se plimbe. Ce mă interesează pe mine?!
- M-a interesat pe mine – îi întoarce vorba cu calm Maria, vădit
bine dispusă de coniac.
- Pentru că te dusese o noapte într-un hotel mizer! – își menține
Tamara tonul iritat.
- Doar o după-amiază... – oftează Maria, parcă s-o enerveze mai
tare pe doamna din fața sa. O după-amiază cu adevărat de faun... Doar
știi că rămăsesem grea... Și nu mai fi așa scorțoasă, te rog! – o ia pe
Tamara de brațe s-o reașeze în fotoliu. Avem atâtea lucruri frumoase să
ne spunem!... Zău! Uite – îi arată cele 4 fotografii –, și Pușa, de-acolo,
din ceruri, dacă le privește, se bucură. Tu nu l-ai cunoscut, dar eu, da!
Când Vicențiu m-a chemat și mi-a ordonat să-l dau pe brazdă, să-l fac să
accepte o nouă probă și să ceară transferul la școala specială de...
specialiști, m-am lăudat că-l rezolv în două săptămâni. Ți-ai găsit! Orice
discuție începută cu el, orice seară întreagă de duel cultural la telefon, că
297
mă făcea să par analfabetă uneori, atât doar că nu stăpânea nici o limbă

străină, doar în Latină se descurca mai bine ca mine, iar la Rusă mă
prefăcusem că n-am habar, ca să țin legătura cu el, rugându-l să-mi
traducă punerea în funcțiune a unor dinamometre, și orice subiect
deschideam, mă trezeam iar pe malul prăpastiei: să-i promit că ne
vedem acasă la Lie, dimineața, când prietenul lui era pe bandă, în
fabrica de care răspundeam. Asta îl interesa – atât! Ce vrei?! Lup tânăr
și flămând... Iar când mi-a smuls promisiunea că-l primesc acasă la
mine, să-mi aducă ultimele pagini traduse din rusă, lângă un buchet de
flori, nici nu mi-am dat seama cum am ajuns în brațele lui – o clipă dacă
mai dura sărutul, eram decisă să mă las jos, pe covorul din camera de
primire și să-l trag peste mine. La despărțire, udă toată, cum am fost
multe dintre noi în clipe ca acelea, în tinerețe, de ce să ne ascundem
după degetul pudorii?!, i-am promis că a doua zi merg cu el la locuința
lui Lie, să ne iubim o dimineață întreagă. Nu m-am dus. La telefonul
următor, că obișnuia să mă sune – lup tânăr și flămând, ți-am mai spus,
ce-și urmărea prada până la istovire –, îmi amintesc cu un gust amar
cum cel ce mă vrăjise seri în șir, abătându-mă de la misiunea ce mi se
părea tot mai imposibilă, „culcă-te naibii cu el, numai dă-mi-l pe tavă!”
mi-a ordonat odată Vicențiu, dar cum s-o fac de vreme ce, la telefonul
acela, cel pe care îl credeam lup tânăr hămesit, jignit că nu mi-am ținut
promisiunea, mi-a spus fără jenă că nu mai are rost să insiste să ne
vedem, că face penicilină din cauza uneia de pe Calea Griviței, „că prea
m-ați jucat pe degete, doamnă Mia” – și s-a terminat. Mă simțeam
insultată. Lie mi-a dat de înțeles că nu mai știe nimic de el – mințea!
Și-apoi, orgoliul meu... Gemenele mele erau cu câteva luni mai mici ca
el... Primisem și o misiune în Roma...Vicențiu parcă uitase de Mihai.
Venisem de la Roma triumfătoare... Ca și tine, plecam în străinătate,
rezolvam, reveneam; rar de tot, o avansare... Nici nu mai știu cum, dar
peste câțiva ani, Vicențiu mi-a spus că nu ne mai cunoaștem – el fusese
făcut general, cu probleme mari; eu, cred că știi, munca de jos. În munca
noastră, nimeni nu-ți spunea nimic – doar primeai ordine. Lie zicea că
nu mai știe nimic de prietenul său, deși aflasem totuși că trăise vreo opt
luni cu una, fostă mare pianistă, abia întoarsă de la Canal, angajată
plasatoare la Teatrul Național – o cunoscuse în seara zilei când eu îi
refuzasem întâlnirea promisă. De fapt, era vorba de fosta tânără
muziciană ce era invitată mereu la Palat, unde avusese acces și tatăl
meu, marele bijutier Kowalski, de-aceea reușise s-o înduplece să-mi dea
298
câteva lecții de pian și de dans, actuala doamnă Anastasia Petropulos

Vlada, care va deschide Centrul Cultural cu prima audiție a Simfoniei
Steaua Polară, opera ei capitală, deși se știe deja că a colaborat și la
muzica baletului Stăpânul licuricilor scrisă de Irina Trifescu, fiica
marelui chirurg Trifescu, făcută cu doctorița ce-i fusese studentă,
actuala Adriana Trifescu, șefa spitalului privat de chirurgie, mare
specialistă în estetică – uite-te la ochii mei: nici urmă de riduri... În iulie
’71, – revine Maria prompt la fotografie – am primit un telefon de la el –
același cozeur care îmi lumina sufletul în serile când mă ținea de vorbă
la telefon înainte de a mă insulta cu penicilina... Apoi i-am pierdut
definitiv urma, de fapt îmi fusese luat obiectivul; primisem altele,
ușoare, dar urâte, ce, parcă tu nu știi?! Eram sigură că el fusese racolat,
instruit și trimis în exterior, altfel, măcar un telefon... În iulie ’71, cum
să-i refuz întâlnirea?! Cam sordid hotelul, parcă Tranzit, dar el – elegant
nevoie mare! De rest, ți-am vorbit cu decenii în urmă... Îl numisem
Mișca liubimâi maladeț. Dacă animalul de Benjamin nu m-ar fi bătut cu
picioarele după ce i-am arătat poza cu cine va semăna copilul nostru, că
el era și sterp, nu numai impotent, Constantin al tău ar fi avut acum un
frate cu doi ani mai mic – îți dai seama?! De la maternitate, când m-am
vindecat, a trebuit să stau jumătate de an la nebuni... Cum să nu mă
bucur când am auzit că l-au găsit pe Beny al meu cu capu-n jos în
fântână?! Chiar n-ai nimic tare în casă? Ha-ha-ha! – izbucnește spontan
în râs Maria. Nu, nu mai vreau coniac; nu-mi prea place... Lasă, vorbim
după o linie... mai încolo... că am destulă.
Ca în transă, încă agățată cu gândul de piedica din metal de la
cotețul porcilor lui Mihai, care fusese punctul cheie al probei întâi
concepută de ea pentru recrutorii viitorilor spioni, că restul pieselor le
puteai monta dacă erau dezlegate și mai umblaseși cu roți dințate, bucșe,
lagăre și ax canelat, Tamara abia se ridică din fotoliu și aduce Pălincă
de Bihor și două pahare de cristal dintr-un serviciu complet cumpărat de
Teo din Praga, când a crezut că se câștigă mai bine din comerțul cu
cristaluri de Bohemia.
- Poftim mai tare! – îi spune cu ciudă Mariei, trântind cu zgomot
pe masa sticla sigilată, cum fusese adusă de Teo ca mostră pentru
produsele ce voia să le comercializeze pe litoral.
- Și nu faci pe gazda? – o privește Maria cu zâmbetul pe buze.
Ce-i supărarea asta de damă ofensată?! Credeam c-o să te bucure vestea
că ai crescut copilul unui bărbat cu care Pușa a furat vieții un ceas ori o
299
noapte din ceea ce ar fi meritat și acum, că ar fi trăit de-ar fi lăsat naibii

totul, și pe tine, evident, cu tot cu Casa ta de Crocodili, cum a numit
cineva C.C.-ul, și-ar fi luat naiul și, la brațul tânărului, s-ar fi dus,
oriunde!, chiar și în codru... Ți-o spune una care l-a cunoscut pe același!
– gesticulează Maria, să fie cât mai convingătoare. Credeam că atunci, –
în primăvară, după întâlnirea din Piața Romană, ajunsă acasă,
înnebunesc – nu găseam pozele la care nu mă mai uitasem de multe zile.
Iar când le-am găsit!... – face ea un gest larg, de manifestare a fericirii.
Hai, vrei și tu puțină palincă? Doar cât să ciocnim... Proasto!... – îi
șoptește cu infinit drag după ce savurează palinca. Să te complaci, de
fapt să-ți impui!, să stai în frigiditatea ta de dragul de-a da bine în
ochii... Ochii cui?! – se înfurie Maria. Ce-a rămas din satrapii zilei de
ieri? Crezi că paturile lor erau imaculate, ca al tău?! Ce dracu’ ai vizat
revenind în România?! Eu, măcar, cu burta la gură de la generalul ce mă
câștigase la pocher și urma să-mi fie soț – și ce soț!... Cine iubește mai
profund ca un rus de 50-60 de ani când i-a căzut cu tronc o fecioară?!
Eu n-am mai avut unde mă duce, că mă luase în slujba lui Inochenție, iar
după moartea lui cu ruj pe organ, fiu-său, în slujbă, dar și... în pat –
vorba vine, că mă avea cum voia și unde-i venea... muza, zicea el; mi
s-a trezit muza, îmi zicea, ha-ha-ha-ha... De-ai ști ce... organ avea!... Ca
de porc, ca un sfredel la vârf, că i-l mușcase femeia de serviciu de la
liceul din Iași când s-a dus la ea acasă... O anchetase să afle cine
deschisese fișetele... ha-ha-ha!... Se temeau că le luase secrete de stat...
Ha-ha-ha!... Știi cine le descuiase și de ce? El! – flutură victorioasă
hârtia cu cele 4 fotografii – și nici măcar nu avusese nevoie de cheia
secretariatului liceului de la femeiușca aceea de serviciu, la care el, –
bate cu unghia în fotografii –, elevul eminent, ce?!, ăștia eminenții crezi
că sunt anormali?!, ha-ha, ce demon zace în ei... De-aceea și dormea din
când în când la femeiușca aia... Ce vrei? 18-19 ani e vârsta de aur a
iubirii, restul e sex, s-o știi! Mi-a povestit Lie, că m-am dus pe la el, prin
Gorj. Și știi de ce, blajinul ăsta – arată pozele –, că-ți vine să-l mănânci,
a vandalizat fișetele? Să nu intre tatăl lui la închisoare, că fusese turnat
că pe adeverința dată de Sfatul Popular al comunei Sânzieni ștersese cu
var clorurat potrivnic și-l pusese pe secretarul sfatului, după ce-l
îmbătase, să scrie favorabil, altfel, cu adeverința de stare materială pe
care prim-secretarul comunal scrisese Numitul Neculai Vlădeanu este
potrivnic agriculturii socialiste, Mișca moi liubimâi maladeț rămânea la
coada vacii și-a sapei. Pentru ăștia ne-am sacrificat noi, ba i-am și iubit
300
ca toantele, tu poate nu, dar eu pe Vicențiu cel cu organul ca un sfredel

și pe hipopotamul mirosindu-i gura a hazna chiar i-am iubit, ba m-au și
dat celor de la care îmi ordonau să smulg secrete... Ce, vrei să zici că tu,
trimisă de-atâtea ori în misiune...? Ba ai și mințit că ți-a refuzat
întâlnirea marele poet rebel din Paris, pe care eu, trimisă după tine, l-am
găsit pe patul de moarte... mult după ce tu îi avortaseși copilul... Doar
Monel avea dosarul tău; credeai că nu se știe?... Tot! Totul se știa, mai
ceva ca acum; străinătatea gemea de informatorii noștri... Hai, te rog,
bea și tu, să ne simțim bine, să plecăm la Domnul cu niște adevăruri la
noi și cu sufletul, dacă nu curat, măcar izbăvit.
Tamara, privindu-și prietena cu ochii irizați și inspirând din când
în când adânc, să-și poată impune calmul ascultării a ceea ce Maria pare
a mai avea încă de mărturisit, nu refuză paharul cu dunga de palincă de
pe fund și gustă cu plăcere, inspirând lung aroma de prună, anume s-o
îndemne pe Maria la a-și mărturisi și gândul care o face să zâmbească,
îmbujorându-i obrajii și risipind steluțele bucuriei și plăcerii din ochii ei
„mai frumoși ca atunci când abia mă abțineam să n-o sărut din nou, până
la epuizare” – își mușcă Tamara buza de jos, de teamă să nu se facă de
râs repezindu-se s-o sărute, ca odinioară – „Doamne, ce dor mi-e!.... dar
au trecut 40 de ani...”
- Știi ce mi-a fost cel mai greu? – o aude pe Maria întrebând pe un
ton grav –, scuză-mi tonul de procuror sau de polițist, că asta e vremea
lor, ce, eu nu-s atentă la ce-i din jurul meu?! Să aflu ce căuta Mihai la
Eforie Nord. Până mi-am amintit că el avusese un accident la un picior;
„chiar așa șchiop cum va fi peste ani, că artroza lui va evolua, ne-ar
putea fi de folos în acțiuni de deschidere a unor seifuri ori de punere la
punct în amănunt a unor acțiuni, că are mintea brici”, mi-am amintit
cum își argumentase Vicențiu insistența. Am înțeles să-i caut urma la
sanatoriile de oase de pe litoral. Trecuse pe la toate, Mangalia, Eforie,
dar în august ’69 fusese internat la Agigea, care, între cele două secții,
avusese cea mai grozavă plajă. Ba am găsit și o turcoaică în prag de
pensie care și-a luminat fața când i-am arătat pozele: „Mihai, ghiaurul
meu drag!” a șoptit fără pic de jenă. Trebuie să fi fost o femeie tare
plăcută la vremea aceea, că a îmbătrânit frumos, plină de lumină, mai
mare dragul să stai de vorbă cu ea. Ne-am întreținut o zi întreagă la
restaurantul din Portul Agigea. Ayșé, așa o cheamă. Locuia în sat, iar
când primul buldozer a intrat în casa lor, să facă loc Canalului, soțul ei a
murit de inimă. Ea era la părinți, la Babadag. A rămas în continuare
301
bucătăreasă la sanatoriu; o primise să locuiască cu ea o doamnă Erica,

despre care știa din ’69, când se iubea prin lanul de porumb cu Mihai,
că-i mătușa acestuia, fiul fratelui ei și, ca să-i protejeze, Erica le dăduse
cheia locuinței sale, unde să se întâlnească dimineața. Și-l amintea
perfect. Spunea că „ghiaurul meu” a revenit la sanatoriu abia peste doi
ani; Ayșé își amintea cum, în august ’71, Mihai, revenit la plajă, stătea
taciturn toată ziua și privea marea de la umbra unor boscheți. Uneori
înjura, ceea ce le-a surprins pe cele două doamne, – „un băiat așa fin ca
el!...” – mai ales pe Erica, ardeleancă foarte stilată. Turcoaica mi-a mai
spus că înjura același lucru: „niște teze din iulie”; ea l-a întrebat de ce nu
învață, să treacă în toamnă tezele restante și-și amintește cum el a râs și,
înveselit, dar și excitat de mângâierile ei, a dus-o, ca-n ’69, în mijlocul
lanului de porumb și-au stat până au simțit sub ei apa scursă printre
rândurile de porumb irigat din balta apropiată. În clipa aceea am urât-o
pe Ayșé pentru plăcerea cu care povestea cum Mihai și-a lăsat bluzonul
în calea apei și a luat-o pe ea în brațe mai întâi, să nu se ude. Credeam
că numai eu, care fusesem folosită de atâtea ori, mai am plăcerea
puștoaicei îndrăgostite întâia oară, să-mi amintesc până la extaz un
anume moment de iubire de demult. Medicii elvețieni spun că-i un semn
de... horribile dictu!, dar, vorba francezilor, je m’en fiche1! Cert e că
ziua aceea, din restaurantul Portului Agigea a făcut toți banii – să stai de
vorbă cu aceea care l-a ținut în brațe de atâtea ori pe tânărul care mi-a
marcat viața doar într-o după-amiază de faun... Am întrebat-o pe Ayșé
ce mai știe de el. Crede că Erica l-ar fi revăzut, cam pe când murise
soțul turcoaicei. Zicea că directorul Manoliu tratase o doamnă venită de
la Cluj, fostă undeva, prin Moldova, soția unui demnitar comunist;
avusese un accident; se șoptea că soțul o aruncase de la etaj pe scara
vilei. În ziua aceea Erica o văzuse pe doamna aceea, la care se uita cu
invidie, nu numai că avea o anumită ținută, dar bănuia că acolo, în
orașul acela din Moldova, îl cunoscuse pe Mihai; o văzuse plecând să se
plimbe pe faleză, spre Eforie Nord, tocmai unde i se păruse că plecase și
domnul acela pe care îl bănuia a fi fost Mihai – aceeași statură și
șchiopăta tot pe piciorul drept. Apoi, în acea după-amiază, Ayșé
povestea că până și la bucătărie se șoptea că-n sala de pansamente e
zarvă mare, „doamna Teofana și-a tăiat venele când s-a reîntors de pe
faleză, unde se spune că s-ar fi întâlnit cu fostul ei amant, pentru care
1
) je m’en fiche! = mi se rupe! (fr.)
302
soțul a alungat-o” – povestea Ayșé că i-ar fi șoptit seara Erica; tocmai

începuse Canalul și Erica și Ayșé locuiau împreună; Erica încă mai era
administratoarea sanatoriului. Apoi, după încă două-trei pahare, după o
masă consistentă, că turcoaica, deși încă subțirică, se cunoștea că fusese
bucătăreasă, a povestit că zile în șir Erica a stat bosumflată; „să treacă
pe aici și nici măcar să nu întrebe de mine!”, pufnea adesea. Atunci
Ayșé a înțeles că cel ce venise s-o caute pe doamna aceea tratată de
bătrânul ortoped Manoliu era Mihai și mai aflase că Erica nu avea nici
un frate. Abia la pensionare, la petrecerea dată înainte de-a pleca înapoi
la locurile natale, la surorile ei, în Ardeal, Erica l-a întrebat pe Manoliu
dacă mai știe ceva de „doamna aceea foarte frumoasă, care și-a tăiat
venele”. I s-a răspuns că plecase într-o excursie și n-a mai revenit. „Și
Mihai?” – a mai întrebat. „Care Mihai?!” – s-a mirat Manoliu și nimeni
n-a mai insistat, că, de când fusese numit director iar sanatoriul risca să
dispară, să facă loc portului, doctorul Manoliu devenise tare ursuz. Și
totuși, după o tăcere lungă, în care m-am prefăcut că admir portul, ca să
o las pe Ayșé să-și digere în voie amintirile, semn că surâdea uneori, am
auzit-o spunând:
- Și totuși, l-am revăzut! Era după Revoluție, abia se instalase
Iliescu președinte pe 20 mai, la noi în sanatoriu era zi de curățenie,
veneam acasă de la spălătorie cu brațul de lenjerie curată. Înaintea mea,
cineva bătea la ușa mea. Avea un buchet mare de flori în brațe și o
geantă de voiaj pe umărul stâng. „O caut pe doamna Rica” – mi-a spus,
dar imediat obrazul i s-a umplut de lumină: „Ayșé!...” – a exclamat. Am
descuiat și-am aruncat brațul de lenjerie pe un scaun să primesc
buchetul de flori. I-am povestit că Erica plecase la Arad de doi ani, când
ieșise la pensie. Dar tu? – l-am întrebat. Mi-a povestit că venise la
Eforie Sud; lăsase ceva, cu ani în urmă, la mansarda unei vile, când
lucrase ca ajutor de bucătar, dar găsise mansarda arsă...
Ayșé n-a mai povestit un timp. Zicea că citea în ochii bărbatului
din fața sa tristețe și amărăciune. Nu mai era tânărul de altădată. S-a
scuzat că-l lasă o clipă – „fug până la cantină că am făcut rost de la
vaporeni de-o cafea bună...” Era în vara lui ’90 și penuria alimentară
mai persista. Când s-a întors, Ayșé l-a găsit pe Mihai întins pe pat, cu
pantofii la capătul patului. Dormea profund. I-a descălțat pantofii și i-a
pus o pernă sub cap, apoi s-a întins și ea pe jumătatea cealaltă de pat.
După miezul nopții, l-a auzit cum a sărit ca ars din pat. „Ayșé, plec. Am
tren peste jumătate de oră. Mâine la prânz am avion.”
303
Ayșé a tăcut din nou; nici măcar nu clipea; doar privea fix un
vapor intrat pe Canal. S-a jurat că nu mai știe nimic de Mihai; „dacă în
peste 20 de ani n-a mai dat nici un semn... – a surâs ea. Și nici n-aș fi
vrut s-o mai facă; de 12 ani trăiesc cu paznicul de la Stațiunea de
Cercetări Marine vecină. Acuși ies la pensie și mă duc cu el în Deltă, la
casa în care a copilărit”. Ayșé a tăcut mult timp; nici măcar nu m-a
întrebat de ce-l caut. Mi-a mulțumit că i-am dat prilejul să-și amintească
tinerețea. Zicea că Erica a murit; doar cu ea mai vorbea la telefon, mai
ales de când cu telefoanele mobile. S-a jurat – era beată de-acum – că
nici una dintre ele n-a pomenit vreodată numele lui Mihai; „în eleganța
ei de doamnă stilată, Erica îmi impusese o anume decență; doar atunci,
prin anii ’70, când îmi dăduse cheia, m-a întrebat într-o zi pe un ton
grav: «Ești sigură că nu poți rămâne grea?, că nu vreau să încurcăm
viața acestui tânăr – ar fi păcat!»”
Maria își mai toarnă foarte puțină palincă, mai mult să-i savureze
aroma.
- Spune-mi, Aimée, – o atenționează pe Tamara, întinzând spre ea
mâna în care ține paharul – Pușa a știut că Tin-Tin e copilul lui Mihai?
- Aud pentru prima dată de acest individ – cade replica fermă a
Tamarei, făcând-o pe Maria să izbucnească în râs:
- Nu zău?! Ia amintește-ți cât ți-am vorbit de cel cu care
rămăsesem gravidă? Și zău că te-aș fi împins în brațele lui și te-aș fi
convins să urmezi rețeta Filomenei!... Gândește-te, Aimée, bătrânețea
ne-ar fi prins cu doi feciori ca brazii...
- Îl am pe Constantin, Maria – spune Tamara cu calm, dar pe
același ton cu urme de fermitate.
- Eu n-am nimic! Nimic!! – explodează Maria, aruncând paharul
de peretele din față, pe albul căruia rămâne doar un semn de la cristalul
rostogolit întreg pe covorul din centrul camerei; coatele Mariei s-au
așezat pe masă iar palmele au cuprins obrajii, că abia i se mai aude
șoapta: Nici măcar fântâna n-o mai am, să scuip în ea amintirea
bătrânului pe care l-au tras afară pompierii cu cangea. Ai văzut, curtea
mea nu mai are fântână... să nu iasă din ea moroiul... – adaugă cu glasul
frânt de durere. Monel a insistat s-o astup... și avea o apă cristalină și
rece!... Merita să mă fi spălat după un ceas ori o noapte cu cei ce se
bucură de pensia mea specială de... Ce, tu n-ai? Cu pensia mea de fostă
directoare la ciubote și pantofi abia-mi plătesc internările... Hai, lasă-mă
o clipă – se precipită Maria, smulgând câteva coli din pachetul de pe
304
raft, să așeze una pe masă, cât mai departe de tava cu băutură iar pe
cealaltă o îndoaie ca pe o riglă și o pune alături. Apropo de picioare... –
încearcă ea un râs cu subînțeles. Să le tratăm – arată flaconul scos din
poșetă, pe care scrie Pudră antimicotică.
Aduce mâna sub ochii Tamarei, să fie convinsă prietena ei că așa
scrie, apoi scutură flaconul deasupra colii albe, făcând o grămăjoară, pe
care o împarte cu linia din hârtie în patru șiruri.
- Pe care le vrei? – o întreabă pe Tamara în timp ce răsucește
două bucăți de hârtie până le face ca un tub. Ia-le pe astea mai mici –
hotărăște Maria și se apleacă, inspirând prin tub, cu fiecare nară, primele
două linii mai groase. Dacă-i bal, bal să fie! – exclamă și face semne
Tamarei să-i ia locul la masă în timp ce ea se grăbește la baie.
Împietrită de derularea rapidă a întregii acțiuni, Tamara se
hotărăște brusc, ieșind cu dezinvoltură din așteptarea plină de
surprinderea în care stătuse. Ia tubul de hârtie nefolosit și se preface că
se apleacă spre cele două linii, până o vede pe Maria intrând în baie și o
aude umblând la robinetul chiuvetei, care, dintotdeauna, face un zgomot
ascuțit. Adună grabnic în palma stângă cele două linii de praf alb, fuge
în bucătărie și se spală urgent pe mâini, apoi se reîntoarce și se preface
că mai inspiră urmele de praf de pe coala albă, sfârșind prin a mototoli
totul când o simte pe Maria reintrată în cameră.
- Dacă mai vrei, mai târziu, că mi-e teamă să nu ai vreo reacție...
- Nu, Maria, mulțumesc! E prea de ajuns.
- Ei, și-acum... – râde Maria, aruncându-se pe canapeaua din
sufragerie – să ne spovedim... Tu când ai făcut-o ultima oară? A, nu la...
organe... Că organele, precum bine vezi, rămân tot organe și au soarta
organelor... Să luăm de exemplu organul – oricare! – al unui porc.
Moare porcul. Ce se alege de organ? Ha-ha-ha!... Pariez că n-ai înțeles
gluma. Eu sunt credincioasă! Și bună meseriașă! Nu la fabrică –
gesticulează ea. Vax! Pantofi, ciubote... Știi că i-am făcut lui Mișca moi
liubimâi maladeț o pereche de papuci de casă din piele și i-am trimis-o
prin Iliuță? I-a avut toată facultatea. Mai visam să-l pot convinge...
Și-apoi... – râde ea, privind fix o pată de pe tavan – dacă nu-mi spunea
că face penicilină și cum primisem dezlegare de la Vicențiu, zău că-i
arătam eu lui!... indiferent cât o fi fost de bună femeia aceea de serviciu
de la liceu – n-o mai cunoștea pe muziciană; îl țineam eu, îl sechestram
două-trei nopți, ba și zile, că puteam lipsi cum și când voiam de la
ciubote și pantofi, ca la drogați: până prindea gustul... că, la vârsta ce-o
305
avea, nici un drog nu-i mai tare... ha-ha-ha!... ce i-aș fi făcut... În toată
casa!... Doar pe moșulică al meu mi-l țineai numai pe teren, să
controleze... Vax!... Oricum, bogățiile ținute atunci sub cheie, acum...
- Maria! – face Tamara un gest categoric – ne pierdem în detalii...
Ce vrei?
- Ți-am spus – răspunde Maria scurt, sigură pe ea. Să știi. Să știi
ce copil ai crescut. Și zău, dacă știam mai de mult că-i fiul lui moi
liubimâi...
- Termină cu expresia asta, că mă seacă!
- Scuzați... – murmură Maria. Se cunoaște că ți-am dat linii prea
subțiri... Dacă știam mai de mult – își reia tonul grav –, măcar cu vreo
15 ani, când mai aveam ciclu, îți ademeneam nepotul, plăteam bine, se
lăsa recoltat iar acum, in vitro, că uterul, în final, nu-mi fusese afectat,
cred că măcar de asta ai auzit în sihăstria în care stai, duceam de mânuță
un copil la școală... Ce te uiți așa crucită la mine?! – coboară Maria la
marginea canapelei – ce?, nu meritam să dau cu tifla vieții?! Să mă înalț
tocmai prin organul cu care m-am târât în noroi... Mor mâine-poimâine;
copilului meu conceput in vitro, dar din sămânța mea și-a lui Mihai –
Mihai, urmaș de... he-he!... ce știi tu?! –, purtat nouă luni jumate în
ființa mea, îi rămânea vila, estimată la peste un milion de euro, fetele
mele l-ar fi luat la ele, că și ele au ratat startul natalității; măcar au ajuns
doctorițe de renume... Eu, nici măcar colonel, că iubitul meu hipopotam,
că așa-i zicea ginerele tău, n-a vrut să-mi semneze ultima avansare, „că
te-ai dus la ea în misiune și v-ați băgat amândouă în pat, lesbienelor!, să
stau eu și să-mi aștept rândul, mulțumindu-mă cu zarzavagioaica mea
rece, ca un pepene murat”, ha-ha!, ce zici de asta?
- De cine vorbești? – întreabă Tamara, simțind că are deja
palpitații și regretă că n-a mai suportat soneria nepotului, „să nu fi avut
parte de invazia asta de prost gust în viața mea tihnită; să mă fi pregătit
sufletește, poate merg la deschiderea Centrului Cultural, măcar să-l
revăd înainte de... că am trecut deja de 80... iar femeia asta, mai mult ca
albinuța aceea încă plină de mierea ce face din bărbați urși flămânzi,
cotrobăind prin toate scorburile, mi l-a coborât pe Mihai al meu la
flăcăul pierdut printre șirurile de porumb înalt, irigat cu apa murdară din
iazul dintre sat și plajă... Să-i spun Mariei că am programare la dentist,
să plece...”
- Cum de cine vorbesc?! – se supără Maria. De Monel – altul cu
care mă legasem la cap, deși ginerele tău, fie-i țărâna ușoară!, cenușa, de
306
fapt, că l-ai ars; mă atenționase că-i cât un hipopotam; poate și de-aceea

l-am acceptat, să mă satur. Ha-ha-ha! dacă te-ai vedea ce față ai!...
- Cine-i Monel?! – bate Tamara cu pumnul în masă, cum a făcut
pe vremuri de puține ori, „asta o fac doar țoapele inculte ajunse în
conducerea partidului”. Și mai abține-te cu râsul ăsta sarcastic – spune
încet, obosită. Zău că nu te înțeleg ce vrei!
Maria devine gravă, stăpână pe fiecare gest al său. Toarnă două
degete de palincă în singurul pahar de pe masă și bea cu sete.
- Deși, după linii, e periculos – zice ca o constatare când pune
paharul gol la loc. Hm... Monel... Așa i-am zis mereu în intimitate. Să
fim serioase, Armoniu suna ca dracul, mai rămânea, tuciuriu cum părea,
deși se jura că, din Ferentari fiind, nu-i țigan, mai rămânea să-i agăți
armonica de gât. După Revoluție și-a schimbat legal, prin Monitorul
Oficial, numele în Cireș Monel, ce, nu știai? A! Cred că nu știi – că vei
fi venit din Franța târziu, când el era deja atașat militar în America de
Sud și nu se mai vorbea de el, că nu mai era în guvern... Ce-ai rămas
așa? – se sperie Maria, turnându-și cu mâna tremurândă încă puțină
palincă.
- Nu... nu... nu... – bâiguie Tamara. Nu mai înțeleg nimic...
- De-aceea am și venit la tine, să mor cu sufletul împăcat –
rostește Maria vorbele încet, dar apăsat. Venirea mea, prima oară la tine,
acum 40 de ani, fusese sarcină de serviciu: trebuia să-ți smulg numele
celui cu care Pușa făcuse copilul. De ce? Nu știu! Așa sunase ordinul –
ți-am spus că noi doar primeam ordine. Am luat și câteva palme de la
Armoniu când a aflat că ne desfătam goale în pat. Apoi mi-a dat voie să
fac orice, numai să aflu. Închipuie-ți ce i-am făcut la telefon în iunie,
cred că la începutul lunii, când mi-a telefonat să-i povestesc ce-am aflat
la Agigea. A zis că-mi dă el diferența la indemnizație, că mi-a refuzat
urcarea în gradul de colonel. Lui ce-i pasă?! General cu trei stele... „Or
să se tragă salve de tun la înmormântarea mea” – s-a lăudat ultima oară
când m-a vizitat și mi-a dat un purcoi de bani să-mi fac grădină
imperială din curte, că arăta urât cu fântâna astupată aiurea. Dar tu?! –
întinde Maria paharul gol spre pieptul Tamarei – tu ce-ai făcut? Monel
chiar încerca să-ți dea de urmă, că plecaseși la nepot și te prinsese
Revoluția acolo.
- Atât? – întreabă Tamara cu calm; „încă mai pot fi stăpână pe
mine, ca odinioară; dacă n-ar fi durerea de șale și genunchii, care nu-mi
mai dau voie să merg ca pe vremuri”.
307
- Atât ce?! – se miră Maria. Tu nu știi ce-a fost la Revoluție; nici

măcar n-am ieșit din casă; ba am dormit pe o saltea pusă jos, în spatele
patului. Bietul Monel a fost hăituit ca vai de el. Abia în prima zi de
Crăciun, seara târziu, adormisem, că stătusem cu ferestrele acoperite,
așteptând să privesc la televizor execuția Ceaușeștilor... Nici nu știu
cum a intrat. Numai ce-am simțit o palmă pe gură, să nu țip – era el, ca
vai de capul lui. L-am îngrijit două zile.
- Mai avea cu el geanta din piele? – întreabă Tamara cu greu,
că-și simte gura încleștată.
- Ce geantă?! Nimic. Nici haine, că era îmbrăcat sumar. Norocul
lui că rămăseseră prin dulapuri niște haine de-ale lui Beny al meu... M-a
sfătuit să stau în casă, cât mai departe de cunoscuți. Mi-a promis că se
ocupă el de tot. Și s-a ocupat, c-am primit pensia acolo, la vilă, apoi
celelalte, care au tot crescut... Dar și eu l-am ascultat; ai văzut ce curte
ca o grădină de castel am iar el venea la mine când voia, ba s-a și ascuns
la mine, prin ianuarie-februarie, când domnul Iliescu părea să piardă
puterea... Apoi... – râde Maria, făcând ștrengărește cu ochiul – ce vrei?!
Bărbat în putere... Prin ministere – ce crezi?!, că era strictețea dinainte,
când alde tine clamau etica și echitatea socialistă?! Vax, Aimée, vax!
Începuseră să circule tot felul de lipitoare. Lipitoare de afișe, să fim
înțelese – râde, făcând din nou cu ochiul. Și zău, uite că iar mă jur, dar
dacă tot mă spovedesc, zău că nu m-am supărat când Monel a venit la
mine ziua în amiaza mare și mi-a trântit pe masă o trusă medicală. „Să-ți
faci din 6 în 6 ore; hai, doar știi, că ai făcut la cursuri. Fac și eu. Am
început aseară, că la noi e jale, urlăm de usturime când facem pipi.”
Asta-i! Ce vrei? Apoi... tot mai rar. Mai des veneau fetele lui pe la mine;
erau încă stewardese... Mai toarnă-mi puțin, dacă tot ești în picioare și
tot palincă. Tu, deloc?
- Ceva cu stomacul... – murmură Tamara, umplându-i Mariei
paharul pe jumătate. Ajunge? – o întreabă.
- Mai vedem... – surâde Maria, degustând cu plăcere tăria
băuturii. Îi mai ții minte fetele? Ele au suferit când au aflat că ți se
pierduse urma. La început, prin ’91-’92 și mai târziu, doar ce mă
trezeam cu un taxi la poartă. Dormeau la mine; aveau încredere să-și
lase o zi-două bagajele; geamantane burdușite, c-abia le mișcam. Apoi...
Păcat! Irina... O știi, fiica cea mare... Natașa zice că a fost un accident,
un glonț rătăcit... se nimerise să treacă într-o noapte printr-un loc rău
famat... Era și... Hm!... – o vede Tamara pe prietena sa cum surâde cu
308
tristețe. Măi, oi fi fost și eu... ce vrei?... Viciu. Ca foamea. Creangă

zicea că „foamea dă de-a dreptul”, dar nici ca Irina... Eu cred că glonțul
a fost, de fapt, epuizarea, infarct, că prea-i plăcea cu mulți... Bine măcar
că Natașa... Zice că tat-său, după moarte Irinei, a coborât milităria din
pod. Îl ascultă „ca un soldat pe front”, mi s-a confesat, iar vara asta...
„pas alergător” zice ea; nu știu ce i-a apucat, pe ea și pe Monel. Ea îmi
aduce – arată privirea Mariei flaconul de Pudră antimicotică –, vrei, îți
vând, ieftin, sau poate ai prietene care... dar lor, scump... Lasă, mai
conversăm, dar nu prin telefon, ci pe șoptite... – face un gest de tăcere și
imediat începe să-și adune tot ce-i al ei în poșeta elegantă. Ăsta – arată
un cartonaș plasticat – e cartea mea de vizită. În caz că... Doamne
ferește!... Măcar să știe taximetristul unde locuiesc, că acasă îmi revin...
Aimée scumpo, – se înviorează Maria, gata de plecare – spovedania s-a
terminat. Doamne, îți mulțumesc că m-ai ajutat s-o fac! – zice cu ochii
spre cer, făcându-și cruce. Dixi et salvavi animam meam1. Trebuia,
Aimée, trebuia să vin și să-ți spun. O dată, atunci, era cât pe ce să-ți
spun pentru ce venisem la tine, dar... Doamne, cum ne-am bătut joc de
noi!... Știi, dacă nu l-ar fi racolat și trimis în misiune, când am ieșit de la
nebuni, l-aș fi căutat... De ce?! Nu știu... Nu știu, lua-m-ar dracul! – țipă
Maria, lovindu-se cu poșeta în cap.
- Maria, Maria, – o prinde Tamara de braț, strângând-o la piept –
liniștește-te... Hai, stai jos...
- Tu n-ai să mă poți înțelege, că tu n-ai iubit, „frumoasa cu fața de
piatră”... Unii ziceau „piatră acră”... Cred că-s singura care pot depune
mărturie ce dulce ești când... sau ai fost...
„Poate, dacă ar mai bea, s-ar hotărî să ajungă acasă – își zice
Tamara, speriată că i-ar putea rămâne pe cap. Măcar s-o văd ieșită din
bloc; asta-i în stare să mă facă de râs dacă o apucă vreo criză...” – o
privește cu suspiciune cum începe să râdă, mai mult zâmbet sincer decât
râs, îmbujorată iar ca pe vremuri; „pare de cel mult 50 de ani; cum să
nu-i pape tinerii lupi flămânzi pensia și indemnizația ce i le-a oferit
statul pentru cât s-a sacrificat?! Chiar că trebuia s-o fi salvat pe Pușa
mea; în codru de s-ar fi dus cu Mihai și cu naiul ei... Nu în lumea asta
tot mai mizerabilă, plină de Armoniu și-ai lui, eiustden farinae2!, sau de-
1
Dixi et salvavi animam meam (lat:) = Am spus şi mi-am izbăvit sufletul!
(Profetul Ezechiel)
2
eiustden farinae (lat.) = aceeași făină.
309
alde Maria, în cel mai bun caz – că-n rest, e de-ajuns să mă uit la
televizor două-trei zile la rând; ce bine că m-am retras în cochilia mea,
departe de lumea asta în derapaj!”
- Ce-ai rămas așa?! – o alintă Maria cu toată palma pe obraz. Să
nu mă rogi să rămân o noapte cu tine, c-aș rămâne, că mi-e așa dor!...
Doamne!... – se rotește înciudată, vrând să-și facă cruce, dar s-a oprit cu
vârful degetelor pe umărul stâng, la jumătatea crucii catolice. Iar nu văd
icoana! Te-au prostit definitiv comuniștii! – o atenționează, fluturând
palma dreaptă. Ziceam – ce credeai?, că-mi uit vorba?! – ziceam de
Mihai; nu, n-am să-l cert că nu m-a mai căutat și nici nu-l cred că-i
dintre cei cu „mușcă și fugi”, deși peste nouăzeci la sută dintre bărbați
așa-s – măgarii! Ce măgari?! – vrea Maria să-și rectifice afirmația –
bondari, din floare-n floare; câte-un strop de dulceață ici și colo...
Floarea, chiar și ofilită, când mai are petale atrăgătoare și... – spune
visătoare, pentru ca imediat să întrebe retoric, dând Tamarei, pentru o
clipă, imaginea doamnei de odinioară: Și ce?! Au incriminat cumva prin
lege, c-ar fi în stare îmburgheziții ăștia parșivi, plăcerea iubirii?! Ne
întoarcem la vremea lui Mao, când bietele chinezoaice tinere trebuiau
să-și lege strâns sânii, să ascundă cât mai mult atributele feminității?!...
Nici nu cred c-o să vină la inaugurarea Centrului – schimbă Maria brusc
tonul, devenind gravă. Sigur și-a făcut un rost pe undeva; s-o fi retras ca
Monel, dracul să-l ia!, nici nu știu de unde mă sună și nici Natașa nu
știe. Sau nu vrea să-mi spună. Bine măcar că are grijă de mine –
singurul! – și-am dat dulceața mea atâtora!... – oftează cu durere. Și
totuși... – cumpănește Maria – ce-ar fi să stăm împreună până mâine?, că
pudră mai am; tu, băutură, slavă Domnului!...
- Parcă ziceai... – intervine Tamara.
- Da. Mi-e teamă. Nu vreau să ai neplăceri. Aș putea... – se
gândește Maria un timp. Dar lasă... Altădată. Și fără alcool! Să ții minte.
Chiar dacă îți cer. Doar cu... ha-ha-ha!... ceva pudră antimicotică, să nu
facă ciuperci amintirile noastre dacă rămân nescoase la lumină... Mai
vrei o linie?
- Maria! – devine Tamara fermă, reținând cu putere palma pornită
să-i alinte iar obrazul. Nu se cade. Ai rostit deja formula de încheiere a
ritualului spovedaniei. Și dacă tot mi te-ai spovedit, – îi vine Tamarei o
idee – ce-ar fi să-ți ofer eu împărtășania? – forțează ea un zâmbet plin de
căldură, ca pe vremuri și toarnă palincă în paharul de pe masă și i-l ține
la gură, ușor împins de fund cu vârful unui deget, până ce Maria îi
310
soarbe cu plăcere conținutul:

- Exact așa mi-a făcut și Mihai cu primul pahar plin cu cireșată;
ce păcat că nu mai găsesc lichior de cireșe amare!... – zice, dând din
mână a lehamite, apoi, cu o vioiciune de invidiat, pleacă în baie, unde se
aude iar sunetul enervant al robinetului.
Iese înviorată, semn că s-a spălat cu apă rece pe obraz, se uită un
timp în oglinda de pe ușa dulapului din hol, se cercetează dacă și-a luat
toate cu câte a venit, apoi, ezitând o clipă, își roagă prietena:
- Du-mă, te rog, la un taxi și arată șoferului adresa mea – face un
semn spre buzunarul exterior al poșetei, unde a pus cartea de vizită
plasticată. Simt că... parcă... De fapt, unde sunt?! – pare dezorientată
brusc.
- Maria – îi strigă Tamara, strângându-i cu putere brațul. Ești cu
mine... Sunt Aimée, prietena ta...
- A, da... – pare să-și revină Maria, mestecând pastila scoasă pe
furiș din poșetă. M-a dezorientat apartamentul ăsta... Pe tine mi te-am
închipuit mereu în vila aceea superbă. Nu trebuia s-o părăsești! Atâtea...
nici nu știu cum să le mai zic, stau bine mersi în vilele comuniste. Doar
tu, ca fraiera... și-ai fost... nec plus ultra! Și... Ce ziceam?! – se sperie
brusc. Nu... Nu trebuia să mai fi băut! Hai!...
Înainte de a ieși pe ușă, cât timp Tamara își încalță pantofii, Maria
caută în poșetă, scoate cutia cu pudră și o pune în mâna prietenei:
- Spal-o bine, apoi arunc-o. Dacă ajung la spital, că mă poate
apuca oricând... horribile dictu!... e parșivă rău și nu vreau să... Arunc-o!
Eu mai am; îmi aduce Natașa destulă, mai și vând, nu ca ea, cu tona, dar
vând... numai celor de încredere! – face semn de tăcere cu degetul lipit
de buze și pornește singură, înainte, în jos, pe scări, hotărând: Și să-ți
cumperi și tu măcar o icoană – șoptește Tamarei când o simte în spatele
său.
311
Capitolul 51
Doarme. Doarme profund – un somn de om bătrân și sănătos,

răpus doar de alcool.
Nici n-a pornit bine taxiul cu Maria așezată pe scaunul din față,
arătând încă șoferului cartonul plasticat, de teamă să nu i se
împleticească limba în gură, cum observase Tamara când s-au îmbrățișat
de despărțire, că ea a și făcut cale întoarsă, grăbită să urce în apartament,
să se asigure că a răsucit yala de sus, cum face de obicei, „să poată intra
la mine când vor băieții mei; acum nu mai am decât unul, dar voi avea și
o fată, Natalia, ce frumos nume!, trebuie să caut în dicționarul de
onomastice, să văd cum o pot încânta că-i știu derivatele numelui” și,
oprindu-se la ușa bucătăriei, cât să deschidă frigiderul și să soarbă
jumătatea rămasă într-o sticlă cu lapte rece, înainte de a arunca sticla
golită în coșul de gunoi de sub chiuvetă, rămâne cu privirea fixată pe
banda cu cele patru fotografii ale lui Mihai căzută din mâna Mariei când
s-a grăbit să se spele pe ochi. „Doamne, sper să n-o vadă Constantin!” –
își zice cu spaimă și începe s-o rupă, întâi în două, apoi în patru iar când
mai vrea să rupă încă o dată totul, privirea tânărului din prima poziție,
„cea mai dragă mie, dar și Mariei”, pare că imploră salvarea. O pune
deoparte și face bucățele mici pe celelalte trei, rezolvând cu mare grijă
și Pudra antimicotică. Poza salvată o ține în mână cu teamă, gata s-o
fărâmițeze și pe ea și s-o arunce la gunoi, dar renunță în ultima clipă,
amintindu-și de buzunarul secret al genții, căptușit cu folie de metal rar,
ce nu lasă Razele X să detecteze interiorul în care, pe vremuri, ascundea
vreun act, vreun obiect sustras conform ordinelor primite la plecarea în
deplasare, ori, „să mă aleg și eu cu ceva”, țigările aduse din străinătate,
procurate cu valuta primită ca diurnă. „Măcar așa să te am... din vremea
când am visat frumos... Poate vreodată, cu mai puțină băutură ca acum,
dar privindu-te în liniștea singurătății mele, voi retrăi în amintire
povestea de care mi-a fost groază s-o rememorez în întregime, de teamă
că mă voi sinucide la final – ce alt sfârșit merit?!”
312
Pune poșeta de lux – „poate cea mai bună comandă a mea, că mai
văd și acum exemplarele în mâna unor doamne, dar nu atât de elegant
executate” –, o pune la locul ei în șifonier – „cum sfântul faci de treci cu
astea prin Vamă; nu la noi, că ai legitimația și intri pe culoarul special,
dar la ei?!” – s-a mirat odată un general hâtru iar Tamara i-a zâmbit
complice, „prostule, nu tu ne-ai instruit să nu ne divulgăm secretele”,
părea să-i fi spus și, plină de sine că fusese adesea lăudată și premiată,
evident, pentru câte probleme tehnice rezolvase, furându-le, s-a simțit
grozav de importantă.
- Iar acum plătesc! – strigă cu disperare și, deja obosită, se aruncă
pe pat încălțată – „oricum, pe mine nu are cine mă descălța și să-mi
pună sub cap perna mai bine!...” –, oftează înainte de a luneca în somnul
profund din care se trezește doar ca să meargă sprijinindu-se de pereți,
să ia sticla următoare cu lapte rece și să bea jumătate, de teama că ar
putea păți ceva – nu știe ce, „dar prea le-am amestecat; bine măcar că n-
am tras pe nas deloc!” Nu înțelege de ce umblă desculță, „că de obicei,
din pat, intru direct în papuci, cum am învățat de la bunica”, dar nu-i
mai pasă pe unde or fi papucii. Se dezbracă din mers, rămâne doar în
chiloți și sutien, „și-așa mă sufoc de căldură”, și se aruncă pe pat,
trăgând peste ea colțul cearșafului împăturit dimineață pe comoda din
apropiere. Vrea să recapituleze ceva din întâlnirea cu „doamna Mia”,
cum îi plăcea s-o numească ori de câte ori și-o amintea și o ardeau
buzele de setea unui sărut – „că, oricum, pe Mihai l-am pierdut” –, dar
de data aceasta scuipă a greață la amintirea celor spovedite de Maria și,
cuibărindu-se sub întregul cearșaf întins peste ea, adoarme imediat, fără
să se fi întrebat cât o fi ora; doar a înțeles că-i noapte, dovadă plafonul
camerei luminat slab de becul de pe stâlpul din parcarea de lângă bloc.
O trezește palma rece a nepotului așezată pe fruntea ei:
- Bunicuțo, te simți mai bine?
Face ochii mari, speriată de prezența lui Constantin așezat pe
marginea patului: proaspăt bărbierit, răspândind parfumul abia
perceptibil al loțiunii după ras, cămașă de vară cu mânecă scurtă, foarte
elegantă, de culoarea ochilor lui albaștri, cum sunt când este fericit,
pantaloni gri și șosete asortate.
- Te rog, bea o gură de cafea, să te trezești de-a binelea, să putem
vorbi... – pare s-o încurajeze ca pe un copil bărbatul ridicat de pe
marginea patului să-i ofere ceașca mare, de porțelan chinezesc pentru
ceai, din care ies aburii cafelei. Uite mai întâi capotul – îi oferă
313
Constantin capotul din mătase naturală, să-și acopere bătrâna goliciunea

trupului ieșit de sub cearșaf, abia apoi nepotul revine cu ceașca de cafea.
Tăcerea între cei doi se prelungește, parcă nepotul ar aștepta să-și
termine bunica de băut cafeaua.
- Singur? – întreabă Tamara după ce soarbe îndeajuns de multă
cafea s-o trezească. Doamne! – își duce palma la gură, ca în fața unei
primejdii. Să nu-mi spui că ați venit amândoi, ați intrat și... văzându-
mă...
- Nu, bunicuțo! – se grăbește Constantin s-o liniștească. Am
intrat, mi-am dat seama că vei fi întrecut măsura, te-am întrebat dacă ți-e
rău și mi-ai zâmbit, ți-am descălțat pantofii și-am fugit, să nu vină
jandarmii după mine, că eram chemat la Parchetul General de două zile
și nu era decât ora 15.
- Vai! – tremură ceașca în mâna Tamarei.
- Nimic, bunicuțo. Povestea veche, din ’89, moartea Ilenei, s-o
mai povestesc o dată... Și cui?! – încearcă un râs amuzat Constantin.
Unei doamne!... tânără, frumoasă... Cred că ne-am plăcut amândoi –
încearcă el să fie serios. Mă tot privea... și mă întreba... și iar mă
privea... La un moment dat m-a întrebat dacă am vreun frate sau am mai
fost audiat vreodată de ea. „Da, mâine – i-am răspuns –, că sigur veți
mai avea de pus vreo întrebare.” Cred că s-a supărat. A închis dosarul cu
zgomot și a hotărât: „Mâine, la zece!” – și mi-a deschis ușa. Procuror
Cristina Montealbo. Ai auzit de ea?
- Eu?!, care nici măcar afișele de pe ziduri nu le mai citesc...
Norocul meu că-s atentă când traversez strada. Și ce i-ai spus?
- Exact ce-i spusesem și procurorului din primăvara lui ’90. De
fapt, avea dosarul lui în față, că mă întreba să detaliez câte ceva din ceea
ce spusesem atunci. După un sfert de secol!... – gesticulează Constantin
înfuriat. Și cui? Uneia care, Doamne iartă-mă!, m-a făcut să am
momente când uitam de Naty a mea, în care crește... cum zice rândul
acela citit de ea?!... „ne face să ne simțim...” Nu, nu nemuritori... Stai că
știu citatul în întregime – devine Constantin gânditor, pășind rar prin
încăpere. Așa... Esența... Nu, nu a iubirii – își asigură bunica –; autorul a
fost mult mai exact, doar hârtia suportă orice, că am citit eu rândurile
din carte: Esența sexului – așa e mult mai precis, că iubirea... e-atât de
vastă!... Deci: esența sexului nu-i doar plăcerea, atât de efemeră; sunt
copii, care fac să ne simțim eterni...
- ...dar poate fi și numai plăcerea, dacă aceasta scoate demonii din
314
noi și ne face mai buni... să... să gândim pozitiv... să... și așa mai
departe! – sfârșește bătrâna printr-un surâs triumfător, ca o bucurie că
și-a amintit.
- Bunicuțo! – face Constantin un gest larg, cu brațele desfăcute,
gata de îmbrățișare. Ai citit și tu cartea! Poate-ți amintești ce carte-i, s-o
caut la bibliotecă, s-o citesc, să-i spun și Natașei, s-o tachinez puțin, c-a
zis că-mi telefonează imediat ce ajunge. Eram pe vapor când a primit
telefon să plece. A coborât la sârbi, să ia avionul din Belgrad. Ce zici? –
se entuziasmează și mai mult, căutând febril în telefon. Uite-o! – arată
poza afișată pe ecranul telefonului.
Ochii avizi ai Tamarei par să se îmbete de frumusețea doamnei
fotografiate în fața Catedralei Sfântul Ștefan din Viena, deși ceva din
cele spuse de nepot i-a sunat straniu, dar nu mai vrea să se frământe; se
ridică prompt spre nepotul ei, care stă în picioare, mândru de cele ce se
întâmplă; îl cercetează cu privirea două-trei clipe, coboară iar ochii spre
poză și iar se înalță spre obrazul nepotului, sfârșind prin a clipi,
lăcrimând de fericire:
- Să te sărut, Tin-Tin, scumpule! – îi spune cu drag, cuprinzându-l
cu brațele pe după umeri, să-l poată trage puțin spre ea, până își lipește
apăsat și cu mult foc buzele de obrajii lui în mod repetat. Să-ți trăiască!
Și să fiți fericiți! – îl lovește ușor cu telefonul în piept, înainte de a i-l
pune în palmă. Pot muri fericită! – râde cu poftă, printre lacrimi. O să
am strănepoți ori strănepoate frumoase... Chiar mă temeam că... cine
știe!... o fi pus mâna pe tine vreo... Gata! – pare că s-a hotărât. Imediat
ce pleci la Parchet, mă îmbrac frumos, dar decent, iau un taxi și merg la
Mitropolie să... să mă dau și eu pe brazdă! – spune dintr-o suflare. Așa e
bine, să plecăm împăcați cu Domnul – sunt vorbele bunicii; când intra
duminica dimineața în camera în care dormeam, mă săruta, sfătuindu-
mă să nu mai dorm cât preotul se roagă în altar iar înainte de-a ieși,
rostea mereu: iartă-mă! Eu trebuia să-i răspund: Dumnezeu să te ierte!
Dar tu, dragul bunicii, le mai știi pe toate acestea, de la biata Elisaveta,
că, ce-i al ei e-al ei: era cu credință în Dumnezeu. Hai! – se apropie
Tamara de nepot cu ținuta ei dreaptă, dar nu rigidă – pentru c-am să mă
duc și eu la sfânta biserică, iartă-mă!
- Dumnezeu să te ierte, bunicuțo! – îi răspunde nepotul,
sărutându-i mâna, apoi, arătând telefonul, zâmbește, vrând să mai spună
ceva.
- Fugi! Lasă, altă dată. E-aproape zece – îi atrage atenția, privind
315
spre ceasul din perete. La ăștia e bine să fii punctual. Și spune-i

procurorului să mă cheme și pe mine! – pare să-i hotărască nepotului
vocea ei gravă. Sunt fapte care-i bine să rămână consemnate, chiar dacă
Dosarul Revoluției s-a închis, că mai aud și eu la televizor, măcar când
trec de la un canal la altul, că nu suport știrile... Cum să nu se închidă
Dosarul Revoluției, când tot ucigașii ori de-ai lor sunt mari și tari?! Hai,
fugi odată, că-i aproape zece.
- Las telefonul aici – arată spre noptiera de lângă ușă. Poate mă
sună... indiferent cine, răspunde tu. La audieri, oricum, cred că nu ai
voie cu telefon mobil. Pa! Săru’ mâna! – se oprește Constantin o clipă
înainte de a deschide ușa de la intrare.
- Tin-Tin! – îi strigă bătrâna cu glasul înecat în disperarea
izbucnită din sufletul ei – spune-i procuroarei, dacă zici că pare de
treabă, spune-i unde am făcut eu Revoluția și cum de m-ai găsit.
Constantin a rămas locului, cu mâna dreaptă sprijinită de ușa din
metal de la intrare deschisă și cu legătura de chei de la apartamente și de
la mașină în stânga. Ochii lui mari s-au mărit și mai mult, parcă să-și
înghită bunica iar gura, stând încă deschisă, abia rostește:
- Ce... De ce?!... Ce vrei să spui?
- Știi că Rex, despre care mi-ai zis că s-a dus pe Apa Sâmbetei, e
bine mersi, general cu trei stele? Speră salve de tun la moartea lui...
- Abia acum ai aflat?! – se miră aproape indiferent Constantin.
Generalul Monel Cireș... Pensionar. Retras la... naiba!, că nici Natașa nu
știe pe unde-i...
- Care Natașă?! – tresare Tamara, făcând pași mărunți, de
somnambul, spre nepotul rămas în ușa de ieșire.
- Eram sigur că n-o recunoști – îi surâde Constantin, privind în
fugă spre telefonul lăsat pe noptieră. Știi ce i-am zis când am intrat
împreună prima oară în camera de hotel, la Ambasador? Am parafrazat
versurile învățate la școală, din Eminescu: „Și ce frumoasă te făcuși/ Și
mândră-arză-te focul,/ Ei, Constantin, acu’-i acuși/ Să preacinstim
norocul”, și ce preacinstire!... – râde el roșind puțin –, dar și noroc pe
măsură! – spune grav. De-atunci, de prin iulie, achită ea integral, în
numele meu, toate transporturile de marfă ce le primesc. E drept, am
primit doar unul – bine că a avut Teo cu ce pleca, partea lui –, dar voi
mai primi. Vom face Crăciunul în căsuța visată, promit! Pa, sărut
mâinile! – flutură nepotul palma în semn de rămas bun și coboară grăbit
treptele spre ieșirea din bloc.
316
O oră, Tamara stă nemișcată cu umărul stâng rezemat de colțul

dulapului de pe hol, chiar în fața ușii de metal rămasă întredeschisă, că
nici nu s-a sinchisit de privirea vecinilor coborând cu sacoșele goale, ori
urcând cu ele încărcate cu cumpărături, dar toți aruncând pe furiș
privirea spre bătrâna rămasă încremenită, cu umărul lipit de colțul unui
dulap de hol, furniruit cu mahon, cum mai produceau încă în ’90
fabricile noastre, înainte de introducerea autocolantelor.
Abia când cineva o fi uitat vreo ușă deschisă la toboganul de
gunoi și s-a făcut curent, fluturându-i poalele capotului, Tamara a închis
ușa, a încuiat-o cu zăvorul de sus și s-a oprit în bucătărie, să-și mai facă
o cafea, după gustul ei.
Bea, mai mult savurează cafeaua stând așezată în fotoliul-scoică
și-și rotește între degetele mâinii stângi telefonul mobil, fără să mai
poată lega un gând. Abia la a doua ceșcuță de cafea, „degetarele mele”,
cum le numește ea, se hotărăște să facă un pas până în ușa dormitorului
și ia telefonul nepotului, în setările căruia începe să umble. Stă cu poza
Natașei mult timp în față, până obosește să tot atingă ecranul cu vârful
degetului, să nu se stingă. E tot mai fascinată de frumusețea obrazului
tinerei doamnei și-i admiră îndelung eleganța. Închide ochii și o vede
ducând de mânuță un copil de 2-3 ani, „cum o vedeam pe Elisaveta când
o întâlneam pe stradă, plecând cu Tin-Tin în parc, ce minunăție!...”
Nu poate să ia nici o hotărâre, „Constantin are dreptul la fericirea
supremă, de-a duce de mânuță propriul copil!”
Ar descărca poza Natașei în calculator, s-o vadă mai mare, mai
bine, dar îi este teamă – știe că rămân urme în telefon iar Constantin ar
putea să se supere, descoperind.
Duce telefonul la loc pe noptieră și-și mai pune de o cafea, dar
când apa începe să fiarbă în ibric, închide aragazul – „deja simt că încep
să tremur...” Fuge la sertarul cu medicamente, dar își amintește alcoolul
băut ieri și i se face frică, „mai ales că am tranchilizante expirate de
câțiva ani...” Ia din nou telefonul nepotului și, fără să-i mai pese de
urme, caută ultimele convorbiri, că numele Natașa ori Naty nu apare în
Agendă. Găsește că nepotul a vorbit în ultimele zile cu Cireșica. Are tot
număr de România. Caută și o găsește setată să-și cunoască reciproc, ea
și Constantin, locația. Accesează și află că Cireșica este în Amsterdam,
undeva în centru; „Doamne, ce bine că am stat câteva seri să învăț
tainele telefoanelor mobile!” Caută să afle traseul ultimelor zile ale
telefonului – știe că se poate –, dar nu reușește să-i dea de capăt.
317
Deschide calculatorul, intră pe internet și începe să se informeze. Întâi

lucrează pe telefonul ei, până își găsește toate deplasările începute cu
drumurile la magazinele din jur, fuga în miez de noapte la magazinul
non-stop, drumul la vila Mariei, plimbările prin curtea Institutului de
Geriatrie – chiar și însoțirea Mariei la stația de taxiuri din colț – și se
crucește: „nu credeam să ajung vreodată să fiu ca într-un insectar”, apoi
râde zgomotos, amintindu-și cum, în momentele de relaxare, după
strădania de a-i arăta „cum știu eu să te fac armonică, putoarea dracului,
că, ce crezi?!, ești doar o putoare, una din Comitetul Central, Cloaca
Crocodililor, cum s-a exprimat unul plecat acasă de la noi cu splina
ruptă de la cât a fost bătut cu săculeții plini cu nisip ud, asta ești, una
care mi-a ordonat, prin semnul lăsat, să vin să scot dracii din tine” și
continua cu vorbe mai grele și mai deocheate, care adesea îi incitau pe
amândoi și o luau de la capăt. Armoniu cădea, totuși, lat, ca un salahor
istovit și i se plângea cum trebuie să facă și el, „ditamai colonelul plin”,
muncă de filaj, „dar și dacă l-aș prinde pe ăla care împrăștie manifeste
noaptea, l-aș bate până aș fi mai istovit ca acum, dar și mai fericit –
atunci să mă chemi, iapă nesătulă, să vezi ce-ți fac!...” – iar Tamara,
acum, oprită din râs, cheamă în amintire după-amiezile când, furișată
într-un hambar gol, privea printr-o crăpătură tot ritualul montei vreunei
iepe de prăsilă, adusă în poienița din spatele conacului, plimbată de
căpăstru în jurul armăsarului legat, apoi era dusă în grajd iar tânărul care
îngrijea armăsarul urca direct pe spatele fără șea al armăsarului și-l
scotea în galop pe drumul dintre moșii, spre pădure. Din grajd, argatul
aducea iapa de căpăstru și o lega în locul construit anume, din lemne
frumos geluite prinse în formă de V și era ademenită să stea cuminte cu
traista de ovăz legată după urechi, să poată mânca. Se auzea apoi
galopul armăsarului întors plin de spume și oprit în apropierea iepei,
care fornăia și scutura capul până se elibera de traista cu ovăz, să poată
necheza. Era momentul care o fascina pe copila pitită în hambarul vechi:
un argat anume prindea frâul armăsarului aruncat de tânărul călăreț și,
punând la botul calului nervos, că abia îl putea stăpâni, cuburi de zahăr,
îl ducea la coadă iepei. Din poziția în care stătea, Tamara își amintește
cum zărea doar capul armăsarului ridicat spre cer, cu picioarele din față
bătând un timp aerul și rar de tot, când erau mai puțini privitori,
distingea ritualul împerecherii. Odată, când Armoniu încerca să prindă
un pui de somn cu tâmpla pe pieptul ei, i-a povestit despre cai; „mai
du-te dracului, că-s mai obosit ca armăsarul bunică-ti!...”
318
Își dă seama că amintirea a răscolit-o și simte că la dezgustul ei

pentru Maria adaugă și ciuda că, „așa babă cum este, își mai permite...”
și fuge la oglinda de pe hol, desfăcându-și din mers nodul cordonului,
privind prima dată cu silă imaginea trupului ei bătrân văzut în luciul de
cristal, în care și-a admirat buclele părului adesea, dar niciodată n-a avut
puterea să se privească goală, cu sânii coborând până spre buric și
colacul din piele uscată răsfrânt spre restul de păr pubian rarefiat. Își
încinge cu dezgust cordonul halatului de mătase naturală atât de răcoros
pentru căldura verii prelungită în septembrie, mai răstoarnă restul de
cafea din ibric și-l bea ca pe apă, apoi revine cu gândul la situația ei –
„ba chiar și a lui Tin-Tin” – de insectă vie din insectarul de care îi este
tot mai groază. „Măcar să știu și ce-a făcut în vremea asta nora mea, că
și fără acte, strănepoata crește în burtica ei – de-aș mai trăi 2-3 ani, să
apuc s-o duc de mânuță!...”
Lăcrimând de bucurie, stânjenită de amintirea zilelor în care nu-l
lăsa pe Tin-Tin în compania fiicelor lui Armoniu, Tamara începe
manevrele telefonului, să afle ce-i vor spune despre Cireșica:
înregistrările pornesc odată cu ale ei, ba chiar cu o zi mai devreme, în
București, la Hotel Ambasador, „dovadă că mi-a oferit cadoul gata
setat”. Trece urgent la nepot, dar nu mai are putere să vadă toate
deplasările lui până la reîntoarcerea în blocul în care locuiesc amândoi.
Fuge iar la internet și recitește tot ceea ce poate găsi despre localizarea
prin telefon. Ia din nou telefonul nepotului și, încă stăpânită de jena
celui care privește în budoarul fiului prin gaura cheii de la ușă,
accesează poziția „Cireșica” din ultimele 24 de ore: află că tânăra
doamnă a călătorit cu avionul până la Londra, a stat un timp pe
aeroportul Heathrow, apoi a plecat spre Amsterdam, unde stă și acum,
deplasându-se prin centrul orașului, într-o parte și alta, un du-te-vino
continuu.
- Ce m-aș plimba și eu!... – se aude Tamara spunându-și când își
dă seama că a renunțat de mult la telefon și stă lângă aragaz să păzească
ibricul de alamă în care fierbe mocnit, cum a văzut într-o piață din
Maroc, apa cu câteva lingurițe rase de pulbere de cafea, pentru ca în
final să mai presare o jumătate de linguriță din pulberea cea mai fină,
așteptând câteva secunde până vede caimacul gros ridicat la suprafață,
peste care picură un vârf de cuțit de praf de scorțișoară; „asta, da!, nu
zeama băută înainte...” Și abia așteaptă să-și toarne în „ceșcuța-degetar”,
amintire de la un magazin chinezesc din Paris, o lasă pe luciul biroului
319
să poată fugi la șifonier, de unde scoate poșeta, apoi, așezată în fotoliul

din fața calculatorului, admiră îndelung poza tânărului cu privirea
rătăcită, „poate și de aceea place așa mult, că tristețea ascunsă dincolo
de privirea senină cândva, purtată mai mult în amintirea mea, ca și în a
Mariei, își are farmecul ei” și, oftând prelung, rămâne agățată cu gândul
de imaginea acelei doamne tinere, pline de zâmbet, abia ieșită din
Catedrala Sfântului Ștefan din Viena. Caută iarăși în telefonul nepotului
și pune alături de ecran fotografia lui Mihai „din perioada în care i-oi fi
strigat – ba chiar la distanță de câteva zile – acel hotărât uită-mă!...”
Nu mai poate sta în fotoliu – simte că o dor fesele de tăria pernei
tasate deja; „voi cumpăra una moale, din burete, sau o pernă cu apă, să
se muleze pe ciolanele mele bătrâne”. Soarbe restul de cafea, pune
telefonul la loc pe noptieră, aruncă poșeta în șifonier după ce a ascuns
bine poza lui Mihai tânăr, „că cine știe cum o fi arătând acum...” și se
întinde pe patul din dormitor, visând la zilele anului viitor, când va fi
bona „sau măcar ajutorul bonei” celei mici – nu admite că Natașa ar
purta în burtica ei încă neieșită în evidență altceva decât o fetiță
„năbădăioasă și cu privirea măcar din când în când ca a lui Mihai, cum
mi-l amintesc eu uneori, că un Mihai mic, „urlător”, cum se descria
singur, ba mi-a confirmat și mama lui că plângea până i se umflau
boașele, l-am avut pe Constantin...”
Se sperie că se întoarce mereu în trecut și-și impune să rămână
agățată de prezent, să cumpănească bine poziția ei față de Natașa –„ce
dacă-i fiica fostului colonel Armoniu?! În fond...” – și rămâne cu
privirea țintă în tavan.
- Așa au fost vremurile! – se aude zicându-și ca o încurajare.
Ba mai degrabă, ca o scuză – „alt partener mai bun ca Armoniu,
care să-mi fi asigurat discreția, imposibil să fi găsit! Va fi bunicul
strănepoatei mele”. Este fericită că, din nou, Constantin își onorează
statutul de bărbat și a făcut-o să fie iarăși mândră de el cum a fost și în
restaurantul din Paris când Ileana i-a povestit ca pe o victorie acel atât
de sugestiv pentru iubirea lor „stai că-ți arăt eu șase!” N-o mai
interesează nimic din trecutul Natașei, parcă a șters cu buretele
întâmplări urâte scrise pe o tablă – „mi-am păstrat doar amintirea
copilelor jucând volei și lovind tot mai des mingea cu putere, s-o poată
trimite în curtea jumătății mele de vilă, să aibă ele motiv să-l strige pe
Tin-Tin, care le tachina adesea vorbindu-le în germană. Înseamnă că
Natașa are afaceri prospere, dacă își permite să achite costul
320
transporturilor venite pentru firma lui Constantin. Sigur că beneficiul

este mare dacă, după ce-și va retrage Natașa partea, vor rămâne bani să-
și permită Tin-Tin o casă cu curte pentru flori și grădină în spate, unde
voi sădi tot felul de pomi, să intre pe rod când strănepoata mea va umbla
cu un coșuleț de nuiele să-l umple cu fructe. Și neapărat cireși altoi,
poate apuc și eu să mai văd ramuri încărcate cu celebrele Boambe de
Cotnari... Ce bine că am stat agățată de sărutul lui Mihai, dar și pătrunsă
de el în timp ce picioarele mele îi înlănțuiseră șoldurile și, eliberată de
diavolii crescuți subit în mine, rămasă goală de orice simțire, nu m-am
lăsat să cad de la înălțime, să-mi eternizez fericirea prin sinucidere – ce
prostie!”
Vrea să adoarmă, dar pleoapele nu o ascultă – ochii ei deschiși
privesc în gol. „Nu trebuia să-l mai pun pe Constantin să vorbească de
adăpostul de sub vila din Primăverii. S-ar ajunge cu cercetarea la
Armoniu. Bun-rău, orgolios și-n moarte, visând salve de tun la catafalc,
este, totuși, bunicul strănepoatei mele...” – și simte cum, eliberată de
orice răutate, de orice urmă a gândului de răzbunare, mișcă degetele
mâinii stângi și adoarme căutând mânuța strănepoatei cu care se
închipuie ieșită la plimbare într-o grădină de poveste.
Capitolul 52
- A fost o zi lungă și urâtă; scârboasă chiar – spune Constantin la

un moment dat, în timpul mesei de seară, pe care o ia împreună cu
bunica sa, așezați față în față la masa din bucătărie. Nu cred c-am să mai
cobor la mine în apartament, c-o să-mi fie frică să dorm singur. Decât să
mă îmbăt, să nu-mi mai pese, că două zile după beție nu-s bun de nimic,
mai bine dorm aici, în sufragerie.
Abia mai târziu și după ce Tamara îl provoacă să-i spună la care
dintre căsuțele văzute cândva împreună se va gândi s-o cumpere, „dar
nici mai târziu de noiembrie, să putem planta pomi în grădina din spate,
să intre pe rod când micuța prințesă va începe să umble cu coșulețul în
mână”, se reia discuția:
- Bunicuțo, Naty spune că primul va fi băiat! – hotărăște
Constantin iar Tamara se bucură că l-a scos deja din tristețea în care
321
căzuse. Apropo: a fost vreo clipă închis telefonul meu ori ai vorbit tu cu
el? – devine interesat nepotul.
- Nu. De ce?
- N-am nici un semn de la Naty.
- Se... („plimbă prin Amsterdam”, ar vrea să-i fi spus Tamara, dar
s-a oprit la timp, speriată că ar fi putut să se dea de gol că i-a controlat
setările). Se preocupă intens de ce-o fi găsit acasă, în Londra – își
continuă vorba.
- Dar nu, că stă în Amsterdam. Am sunat-o cât tu puneai masa,
dar nu m-o fi auzit, că noaptea, de exemplu, mai ales acum, gravidă,
închide sonorul, să poată dormi în tihnă. Va vedea mâine că am sunat-o
de mai multe ori și-mi va telefona.
Continuă să mănânce amândoi în tăcere și abia la desert –
nelipsitele tarte, de data aceasta cu boabe de struguri negri –, Constantin
revine la amintirea sa obsesivă, a zilei lungi, urâte și scârboase chiar:
- Închipuie-ți că procuroarea a insistat să merg la Institutul de
Medicină Legală să-mi arate borcanul cu creierul Ilenei adunat de mine
de pe jos; de fapt, când i-am băgat palma sub ceafă, am luat bereta ce-o
purta de obicei, cu tot cu creierul expulzat. Și ce crezi că medicii, la
ordinul ei, au extras cu penseta din creier? Glonțul. Am crezut că mă
prăbușesc – regretam că i-am povestit procuroarei cum am dus-o la
spital. Ce oroare! Au răsturnat atunci ceea ce adusesem în pumn în
borcan, cu tot cu beretă. Iar Ileana!... – îl vede Tamara pe Constantin
cum strânge din buze, privind în gol – întinsă pe masa aceea de operații
sau de pansamente, că nu mai țin minte, și eu o priveam cum doarme.
Așa mi se părea, că doarme. Doar că pieptul ei frumos nu i se mai
mișca. Apoi, după ce un medic bătrân, speriat că fac o criză, m-a înțepat
în umăr, așa, prin haine iar eu am căzut în apatie, țin minte că o femeie
cu brațe puternice m-a dus și m-a înghesuit în debaraua de sub scări,
printre găleți, mopuri cu cârpe ude și sticle cu hipoclorit...
- I-ai povestit și asta procuroarei?
- Le știa, că m-a întrebat dacă-mi amintesc la ce oră am fost
îngrămădit acolo și când am fost scos să plec. Povestisem, cred,
procurorului din martie ’90. Credeam că s-a șters la fund cu declarațiile
mele, dar uite că le avea doamna Munte Alb, că așa traduc Montealbo.
Cine știe ce soție de milionar străin o fi, că, la frumusețea ei... Văd eu
cum, că prea mă privea ciudat iar eu, după Ileana și Natașa... – zâmbește
Constantin, dezgolind o fațetă necunoscută Tamarei; „la urma urmei, –
322
își zice Tamara – e sămânța Vlădenilor, despre care Albinuța mi-a spus
atâtea!... Și totuși!” – își impune bătrâna, speriată că nepotul ei ar
putea-o lua razna.
- Tin-Tin! – îi strigă ca pe vremuri, când nu folosea decât strigătul
acesta și privirea severă ca să-l pună la punct.
- Mai scutește-mă, bunico, de morala ta socialistă rămasă pe
creierul tău ca tușurile permanente ale vreunei imprimante pe degetele
reparatorului nepriceput. Stai la televizor să vezi și altceva decât
serialele astea lăptoase. Odată nu ți-am auzit părerea – și ne ducem
dracului! Toți puii șacalilor din vremea ta au botul murdar de sângele
din hoitul încă viu al țării. Avea dreptate Nicu, fiul lui Ceaușescu,
pentru că i-am urmărit procesul; îl salutam și-mi răspundea când ne
întâlneam pe stradă, ba odată era cu frate-său Valentin și știam că
amândoi făcuseră Fizica și-i respectam, nu ca pe golanii celorlalți
demnitari, care se legau de fetele rătăcite pe aici prin cartier; avea
dreptate că nici n-o să putem vărui ceea ce-a înălțat taică-său. Iar printre
cei care i-au fost alături la început lui taică-său, am citit în ziarele vremii
că a fost și tăticul meu.
- Hm!... – pufnește zgomotos Tamara, privind adânc în farfuria
din fața sa; știe că nepotul se va calma, iar când îl simte liniștit, oarecum
stingherit de explozia sa, spune cu vocea ei calmă, de bunică ce-i sfătuia
întotdeauna doar de bine pe „băieții mei” și-n totdeauna Teo era cel care
o aproba smerit și-l apuca protector de braț pe Constantin; plecau la ei în
apartament sau continuau discuția pe alt ton, ca un semn de respect adus
bătrânei din fața lor.
- Scuze!... – îl aude, într-un final, Tamara pe Constantin șoptind.
- Când am fost în Egipt, prin anii ’70, că noi construiam acolo o
fabrică de acid – sulfuric, parcă –, am vizitat piramidele. Știi câți or fi
murit? Dar la Marele Zid?, că l-am vizitat când am condus o delegație
comercială; cei de la Industria Ușoară voiau relații cu China. Știi că cei
ce mureau de istovire erau zidiți în Zid? Când am fost în Grecia, tot
într-o misiune, diplomatică de data aceasta, pe la mijlocul anilor ’70,
când le returnam pe cei fugiți la noi în timpul Dictaturii Coloneilor, ne-
am dus să vedem unele temple și-am rămas dezamăgită. Pentru mine,
Grecia însemna Platon, Aristotel, marii tragedieni... construcțiile vii și
perene ale grecilor. La ce să mă uit la televizor? Din trecut ce să-mi
amintesc? Bila de oțel care lovea tâmpla unei biserici? Mi-ai povestit
că-n noaptea Revoluției, de la aeroport, taxiul v-a lăsat pe lângă un parc.
323
Ileana a vrut s-o reîntâlnească pe muziciană. Știi că-n octombrie, de ziua

lui... – se oprește, înghițind în sec Tamara înainte de-a fi rostit taică-tău,
apoi, după ce duce paharul cu apă la gură, continuă: Marea muziciană va
avea prima audiție cu Simfonia Steaua Polară...
- Și? – întreabă vădit iritat Constantin.
- Și nimic – răspunde Tamara sec; „du-te în port, la Agigea și vezi
dacă ți-a intrat vaporul cu banane, să dăm maimuțelor, că perlele stau
degeaba pe rafturile librăriilor, pe marile ecrane ori pe scenele serioase”
– ar fi vrut să adauge bătrâna, dar i se face milă de tânărul din fața sa,
ce-i amintește subit de cel din stația de autobuz de la Casa Scînteii, trist
și cu privirea rătăcită, alături de regizorul la fel de abătut, „amândoi în
haine de vreme rea, doar că a unuia era din Galeriile Lafayette, a
celuilalt, de la Cisnădie, care începuse să devină etalon în Europa; țin
minte că și chinezii fuseseră interesați de Cisnădie; le plăcuseră
covoarele țesute acolo”.
În tăcerea din bucătăria strâmtă, „de bloc început înainte de ’89”,
cum l-a blestemat odată Teo, când le fusese adusă o mobilă de bucătărie
cu câțiva centimetri mai lungă ca peretele pe care era chiuveta, după ce
oftează mascându-și durerea stând să explodeze, „dar ce vină are
nepotul meu să mă audă că și eu am zidit sau am încercat să zidesc
constructori într-un Mare Zid Inutil, căci asta, la urma urmei, a rămas
din epoca aceea”, Tamara dă, totuși, glas durerii:
- Doamne, ce-am făcut?!
- Bunicuțo, – se sperie Constantin și vine la spatele ei s-o alinte și
să-i sărute creștetul – zău că-mi pare rău! N-aș fi vrut să ajungem
vreodată la asemenea vorbe...
- Bine, scumpul bunicii, bine – murmură bătrâna. Hai să ne
terminăm în tihnă masa de seară...
După minute lungi de tăcere, când Tamara ciugulește cu atenție și
gustă cu poftă câteva boabe de struguri uscate deja în cuptor, Constantin
bea al treilea pahar cu apă și, clătinând afirmativ din cap, începe, ca pe o
poveste întreruptă de mult:
- Procuroarea m-a dus, de fapt, să recunosc și să semnez că bereta
din borcanul cu resturi de creier era purtată de Ileana. Am vrut să cer
glonțul, dar când am văzut cu câtă grijă îl ambalează ca să-l ia la
analiză...
- Ți-a vorbit cumva și de vreo geantă P.S.A.L.? – întreabă Tamara
dintr-o suflare, închipuindu-se iar tânără, la vreo analiză a vreunei
324
situații neprevăzute, ce adusese atingere politicii partidului.

Și dintr-o dată, se revede tânără și frumoasă, impunătoare prin
ținuta ei mândră, fascinată la gândul că tot mai mulți o asemănau cu
femeia comisar dintr-o piesă sovietică; oglinzile care tapetau pereții sălii
de ședințe aruncau spre ea imaginea unui personaj celebru văzut din
toate pozițiile, iar în capul ei reverberau cuvintele pe care le rostise ca o
sentință: „aduc atingere politicii partidului”. Nu mai știe în ce context,
dar cuvântul atingere redeșteaptă în ea imaginile din oglinzile de cristal
și capetele, majoritatea albe, ale celor din sală plecate spre hârtiile de pe
brațe, „doar ca să-mi ocolească privirea”, conchide acum, deși atunci o
măgulea mulțimea capetelor plecate.
- Ce P.S.A.L.?! – aude mirarea lui Constantin, făcând-o să tresară,
smulsă din reveria ei.
Vrea să spună ceva, să schimbe firul discuției, dar vocea
nepotului o cutremură:
- Am mai auzit acest P.S.A.L. rostit de tine, și tot într-un moment
încărcat de durere...
- Eu?! – se arată cu indexul drept spre piept Tamara. Habar n-am
ce-ți amintești! – pare să se jure bătrâna; „și doar îmi propusesem să
nu-l mai amestec pe Armoniu – viața trebuie să meargă înainte!”
- Ea zicea că-i glonț de la pușca semiautomată, cu care s-o fi tras
de la fereastra aceea; ți-o mai amintești? Făcusem eu o schiță cu
triunghiuri asemenea. Ipotenuza mare ducea la fereastra unuia care
declarase procurorului Păun, așa îl chema pe cel din ’90, că i se spusese
înainte de Revoluție să plece de acasă; lucra la un muzeu, parcă; Păun îl
găsise director în Ministerul Culturii. Apoi, fostul muzeograf n-a mai
recunoscut ce-a spus: „Am plecat de acasă de frica miilor de
manifestanți adunați de Ceaușescu în fața C.C.-ului.” Procuroarea mi-a
spus că l-a căutat; primise apartament mai bun, că al lui fusese distrus;
primise în Centrul Civic. A murit anii trecuți. Soția, mai tânără, fosta lui
secretară de la Ministerul Culturii, nu știe nimic. Nici nu credea că
fostul ei soț, decorat cu Ordinul Meritul Cultural în Grad de Comandor,
ar fi locuit într-un bloc din apropierea Comitetului Central. Vezi ce
vremuri trăim, bunicuțo? – întreabă Constantin, mai mult din dorința de-
a se alinta. Mă ajuți să-mi fac patul în sufragerie?
Tamarei îi este teamă să-l întrebe dacă a vorbit procuroarei despre
cum a găsit-o mai mult moartă în adăpostul antiatomic de la subsolul
vilei din Primăverii. Doar când nepotul ei revine din baie îmbrăcat în
325
pijamaua rămasă aici în apartament din alte nopți când ori ea se simțea
rău din cauza vreunei dureri sau tot așa, rămas singur după plecarea lui
Teo după marfă câteva zile, venea să doarmă aici, „că las telefonul
mobil pe hol, poate îl auzi tu pe Teo când sună, că eu sunt prea obosit”,
Constantin o mai reține pe bunica sa:
- Doamna procuror mi-a cerut numărul tău de telefon; a găsit în
dosar schița tunelurilor de sub București despre care tu i-ai spus
procurorului Păun, în ’90, că-i făcută de voi, la Proiectări. S-ar putea să
te cheme pentru detalii, „că nu știu să se mai fi găsit și alte schițe” a
murmurat, parcă și-ar fi spus sieși. A! Sincer să fiu, mi s-a părut că nici
nu mai știa dacă trăiești, chiar s-a mirat și m-a întrebat câți ani ai și cum
te simți. Evident, știa cine ai fost... Și... sincer să fiu... întors pe dos de
drumul făcut la Institutul de Medicină Legală, n-am mai avut puterea să-
i spun de subsol, de cum te-am găsit... Nu mai țin minte; mi-ai spus
cumva atunci cum de te-ai blocat acolo? Iartă-mă! Aș fi vrut să uit
pentru totdeauna zilele acelea; Revoluția și ceea ce-a fost după...
Revoluția, nu! Din toată relația mea cu Ileana, cred că noaptea aceea
când clocoteam alături de ceilalți revoluționari a rămas careul meu de
fugă în care mă retrag când vreau să-mi realimentez încrederea în
viitor... Hai, săru’ mâna! Noapte bună! Vreau să mă gândesc că anul
viitor, pe vremea asta, voi legăna...
Când Tamara se apleacă să-l sărute pe frunte, simte cum nepotul
îi ia mâna și i-o sărută. Se simte iar ca în anii de demult, când mergea în
camera lui să-l sărute, șoptindu-i somn ușor!, fie că stătea la biroul de
lucru și rezolva probleme la Fizică, fie că abia se culcase ori chiar
adormise – atunci îi observa obrazul cum i se lumina și buzele afișau pe
ele surâsul.
Adoarme și ea – fără tranchilizant, fără vreun pahar de coniac ori
picături de lavandă picurate pe vreun colț al pernei. Are un somn ușor,
că a dormit mult după-amiază. Își aude nepotul umblând prin bucătărie –
deschide ecranul telefonului său mobil și vede că-i miezul nopții. Vrea
să adoarmă din nou și chiar simte că lunecă în somnul odihnitor de
noapte când aude ușa deschisă încet, apoi Constantin se așează ușor pe
marginea patului, stă mult timp așa, sfârșind prin a se lăsa într-o parte,
până se întinde cu spatele la ea, care, deși îmbrăcată în pijamaua din
mătase, a tras peste mijloc și colțul cearșafului subțire.
- Uite și pernă – spune lui Constantin, împingând mai mult spre el
una din cele două perne mari de puf pe care îi place să-și mute capul
326
când se rotește prin somn.

- Iartă-mă că te-am trezit! – șoptește nepotul, așezându-și mai
bine perna sub cap.
- Ți-e rău, dragul bunicii? – întreabă Tamara, îngrijorată de glasul
pierdut al nepotului.
- Mda... Adică... N-am putut adormi. Nici chiar după ce ți-am
băut coniacul ce-l mai aveai în sticlă. De palincă nu m-am atins că-i prea
tare și...
- Ce s-a întâmplat? – se sperie Tamara și se ridică într-un cot,
vrând să aprindă veioza de la capătul patului.
- Nu, te rog, nu aprinde!
- Dragul bunicii! – îl mângâie Tamara. Ce-i, ce s-a întâmplat?
După o tăcere de două-trei minute ce par ore, Constantin începe
printr-un oftat scurt:
- Zău! Credeam c-am scăpat, dar... m-a apucat așa... Mi-e teamă
că aș putea să vreau să urc pe bloc și... Mă obsedează. La mine acasă,
dădeam cu cuțitul meu, am unul drag mie, pe care îl mențin ascuțit;
dădeam în fundul de lemn până mă durea brațul. Uneori crăpam fundul,
așa dădeam cu sete. Întotdeauna venea Teo și mă calma – câte palme am
luat de la el!... Dar asta era demult. Acum... m-a apucat iar...
- Și nu te-ai gândit c-o să ai un copil?
- Tocmai, bunico; la Ileana a fost altceva, era esența iubirii, cum
scria în cartea aceea; copilul avea un istoric, era rodul unor clipe de vis.
Nu venise nedorit, dimpotrivă, mereu ne tachinam: dacă nici de data
asta... zicea unul, iar celălalt hotăra: să mai stăm cuminți măcar o
noapte, sămânța să se coacă... Era ceea ce lăsase Dumnezeu să se
întâmple, că doar spune la Sfânta Biblie: „si vă înmulțiți”. Cu Natașa...
da, au fost clipe... dar... erau numai pentru scos demonii din noi... Când
a venit vorba de urmași, dar nici n-a venit vorba, asta-i durerea, c-a
hotărât ea: „Mergem la Viena, acolo se fac cele mai reușite fertilizări in
vitro.” Tu mi-ai povestit că mămica a fost rodul unei seri romantice în
restaurantul din centrul Parisului, îmbrățișările până la blocul în care
stăteai și clipa supremă din liftul vechi oprit între etaje... Eu, rodul unei
iubiri, poate tot după o seară romantică la restaurant, apoi undeva pe
malul mării. Știu că mi-ai promis că le duci cenușa s-o împrăștii acolo,
să fie mereu împreună, fericiți. Într-o zi, vom merge împreună cu
mașina, poate și cu un preot bătrân, să le facă slujba de înmormântare;
trebuia s-o fi făcut până acum, dar... blestematul de comerț; noroc de
327
Natașa, că mi-s conturile... Așa-i când începi să luneci pe tobogan –

suspină de câteva ori Constantin, apoi, trăgând aer adânc în piept, spune:
Știi că astăzi doamna procuror avea o poză luată dintr-un ziar? Cred că-i
o poză de când vorbea tăticul la microfon – am văzut-o și într-un album
al tău. I-am luat-o înainte doamnei procuror și i-am spus: „Știu că semăn
cu bunicul, fost aviator francez, mort în primul lui raid peste linia
frontului, când invadaseră nemții Franța.” A dat deoparte poza aceea a
tatălui meu, parcă n-o mai interesa...
- Gata, gata, culcă-te! – pune Tamara punct discuției. Măcar a
redeschis dosarul...
- După un sfert de secol... – bombăne Constantin, trăgând și peste
el un colț de cearșaf iar Tamara stă nemișcată până îl aude respirând
încet și regulat, semn că doarme profund.
La ziuă se trezește prima și pregătește un mic dejun ca pe
vremuri, cum știe că-i plăcea nepotului, al cărui somn pare departe de-a
se fi încheiat, „ca Mihai, care ar fi lenevit în pat oricât dimineața” își
zice în timp ce se îmbracă sumar și iese, răsucind doar o dată yala la
ușă, să nu facă zgomot.
La farmacia din apropiere, de la care a cumpărat adesea creme de
întreținere, se sfătuiește îndelung cu farmacista șefă care se lasă
înduplecată mai degrabă de suta de lei decât de vorbe și-i dă cutiuța cu
doar 10 tranchilizante, „dar să citiți cu atenție prospectul și fără strop de
alcool, c-o luați razna”.
Acasă, mai citește o dată tot ce găsește pe internet despre
tranchilizant și strâmbă din nas – înțelege că-i din acela ușor, „pentru
începători”.
Pune o tabletă în ceașca cu cafea pe care o oferă nepotului când îl
simte că s-a trezit. Stă lângă el și-i povestește ce legume a cumpărat de
la magazinul alăturat și cum a trebuit să aștepte să vină mașina cu lapte
dulce, atentă la ceașca nepotului, s-o termine, pretextând c-o duce ea la
chiuveta din bucătărie, „s-o spăl odată cu a mea, c-am uitat să cumpăr și
detergent de vase”.
Ziua trece încet, cu Tin-Tin tolănit pe pat să poată urmări toate
posturile de televiziune pe sărite, fără vreun interes anume și cu Tamara
încordată, pozând în indiferentă, atentă la orice mișcare a nepotului.
- O fi găsit ceva nereguli la ea, la birou – suspină la un moment
dat Constantin după masa de prânz –, dar măcar să-mi fi spus...
Tamara tace. Tace cu încăpățânare, pozând în gospodina plină de
328
grijile cotidiene, preocupată mereu de pregătit câte ceva în bucătărie;

nici măcar nu poate întreba cu ce se ocupă Natașa. Prinde un moment
când Constantin a adormit pe canapeaua din sufragerie și-i ia telefonul,
accesând poziția Natașei și istoricul deplasărilor: același du-te-vino prin
centrul orașului, cu o stagnare de 5 ore într-o suburbie. Trece la
calculator și află că stagnarea a fost într-un garaj al transportului în
comun.
Tace. Nepotul tace și el – pare adormit după ceaiul oferit de
Tamara; „de acum, nu-i mai pun tableta întreagă, că-i prea mult pentru
el, ferit până acum de medicamente”.
Încă două zile, Constantin pare că a uitat de Natașa. Doar o dată,
la masa de seară, își scuză iubita:
- Aha, asta-i! Ar fi trebuit să-mi dau seama, călătorește; încă mai
are brevetul de stewardesă. Îi place pe liniile lungi. Sau... – rămâne
Constantin gânditor – o fi făcut un nou test de sarcină, poate și o
ecografie performantă și s-o fi dus „la tăticul meu”, așa s-a exprimat
odată, nici nu mai țin minte în ce context.
- Parcă ziceai că nici ea nu știe unde s-a retras Rex – îl ispitește
bunica fără să vrea, apoi îi pare rău că a deschis gura; „ce naiba nu mă
pot abține?!, dar cum s-o fac?, telefonul ei, cu siguranță a fost trecut pe
stand by, să nu consume bateria și stă ascuns într-un autobuz din
Amsterdam, altfel nu s-ar plimba așa nestingherit...”
Intră pe internet și află că un iPhone ca al său, dacă nu-i folosit,
poate emite semnal și 100 de ore.
„Bine că nepotul meu e mai liniștit!...” – se bucură peste câteva
zile când Constantin, stând tolănit în sufragerie, și doar rareori coborând
la el în apartament, i se laudă ca a terminat de citit Frații Karamazov de
Dostoievski.
- Mă mir cum de l-am ratat!... Blestematele de probleme la Fizică
și Matematică... Și la ce mi-au folosit?!
- Oare?! – simte Tamara să-și dea cu părerea.
- Mda... – clatină Constantin afirmativ capul îndelung. Mi-au dat
altă siguranță... dar... Eah!... Pe naiba! Nimic nu te formează,
ajutându-te pentru viață, ca un roman bun. Vezi, nici n-am simțit cum au
trecut patru zile. Cu care dintre frați să mă identific?... Și dialogurile cu
părintele Zosima... Și toate femeile acelea... Am făcut și adnotări cu
creionul pe marginea paginilor... Da, o viață rătăcită printre lăzile cu
fructe exotice...
329
Stă un timp cu privirea în gol, pe lângă umărul bunicii, speriind-o

pe bătrână cu galbenul așternut pe obrazul său luminat slab de soarele
dimineții de septembrie.
- Fructele! – țipă și sare din pat, apucând din mers legătura cu
chei.
Revine târziu, după ora mesei de seară. Abătut. Abia poate vorbi.
- Vaporul cu banane stă în port de șapte zile. Ultimii clienți au
trecut pe la depozitul meu astăzi la prânz. Abia am găsit pe cineva să-l
i-l transfer.
- Te-ai ales cu ceva?
- Treizeci de mii de euro... – răspunde Constantin, ocolind
privirea bătrânei.
- Tot e ceva – îl încurajează Tamara.
- ...și doar am rugat-o să facă plata. A zis c-o face de acasă, de-
aceea a și plecat cu avionul din Belgrad. Doamne, de n-ar fi pățit ceva!...
Tamara aduce din bucătărie cana cu ceai în care a dizolvat
tranchilizantul; nici nu-și mai întreabă nepotul dacă a băut ceva alcool.
- Mâine sun în Amsterdam, că am un pliant cu ea pozată în echipa
de stewardese a companiei la care activează part-time. Am luat-o pentru
că-i stă foarte bine în costumul companiei.
Bătrâna smulge pliantul din mâna nepotului și se așează la
calculator.
Constantin stă în picioare la spatele ei și se uită mirat cum
degetele bunicii par ale unei pianiste.
- Uite-o! – bate bătrâna cu degetul în monitor. Natașa-Laura
Cireșciuc, plecată astăzi cu KLM, la ora zece și zece, spre Sao Paulo.
Cred că știi unde-i orașul ăsta... Scuze! – își schimbă subit tonul bătrâna.
După ce citește de câteva ori tot ce scrie pe ecran, Constantin
întreabă timid:
- Cum ai făcut?
- Dacă-ți spun, s-ar putea să vii la mine la arest și să mă întrebi
cum o duc. Datele astea – stă degetul Tamarei înfipt în ecranul
monitorului – nu-s dintre cele securizate. Doar că nu-s publice. Pentru
cele securizate am nevoie de timp.
Constantin se plimbă prin încăpere, lovindu-se mereu cu palmele
peste șolduri, sub privirea îngăduitoare, dar mai tristă ca de obicei, a
bunicii.
- Și doar am văzut la ecograf, trei zile la rând, embrionii viitorului
330
copil crescând în uterul ei... Crezi că degeaba a plătit mii și mii de euro?
Nici n-a vrut să-mi spună cât. Și culmea! Pe unul dintre medicii aflați
acolo l-am auzit bombănind ceva în românește – o înjurătură, evident,
că o asistentă scăpase un instrument jos, pe lângă tava în care trebuia
să-l pună pentru sterilizare.
Tamara tace. Ascultă cuminte, dar nu indiferentă, furia nepotului
revărsată împotriva celor „fugiți în cele patru zări ale lumii de țara lor ca
de ciumă imediat după Revoluție, că asta a fost, bunicuțo: o revoluție!
Dar o revoluție sui generis, cu oameni nevinovați uciși mișelește de cei
pitiți la ferestre cu arme cu lunetă, de ce?!, nici cei în drept, că asta le
este meseria și pentru așa ceva iau salarii de academicieni, nu știu, nu
pot sau nu vor să răspundă. O revoluție fără un Robespierre cu o
ghilotină în piața publică este un fâs. Așa mi-a spus într-o seară Teo.
Zice că-n parlamentul acela ad-hoc, de după Revoluție, prin primăvară,
că el a urmărit la televizor, eu nu, unul singur, un bărbat venit din
provincie în locul celui în drept, președinte CPUN-ului județean, că cel
venit era de la municipiu, a adus vorba de Robespierre. Și ce s-a ales de
el?!... Restaurația s-a întronat bine mersi fără să fi existat ghilotine. Nici
măcar Punctul 8 de la Timișoara... Nici măcar acela nu au fost în stare
românii de bună credință să-l impună.
- N-au vrut cei ce-au pus mâna pe Putere! – ripostează Tamara.
- O spui pentru că n-ai ajuns la struguri – îi scapă nepotului
vorbele ca o înjurătură la nervi.
- Să-ți fie rușine! – îi strigă bătrâna.
- Sigur că-mi este – ia un aer marțial Constantin. Trimisă pe tușă
la Congresul 14, te-ai grăbit să mă cauți la Paris, să-mi pui în cont peste
un milion de dolari – bani blestemați! Fără ei, n-aș fi putut lua avionul
spre România; fiul meu și-al Ilenei ar fi fost acum student, ori licențiat
deja, poate chiar la Sorbona, ori la Cambridge. Am fi suferit câteva zile
că am absentat la Revoluție, până ne-am fi dat seama ce-i în țară: o țară
de mămăligari! Deși... – pare nepotul că a ostenit – nici eu, nici Ileana,
în explozia aceea a ceaunului cu mămăligă încinsă, pătrunși de ideea
libertății și exterioare, nu numai interioare, conștienți că avem doar o
viață și nu putem lăsa în urmă haznaua plină cu... reziduurile de la ceea
ce-am mâncat și băut, că țelul nostru, al meu și-al ei, era să lăsăm ceva
durabil în urmă, ceva mai mult decât manifestările apoteotice la care
contribuiai din plin, speriați că și copiii noștri trebuiau să umple
stadioanele întru proslăvirea unui zeu-minotaur ce se credea căpetenia
331
cirezii de vite duse la abator, cum transformase el țara cu ajutorul

vostru, eu și Ileana sigur n-am fi rezistat... – spune cu glasul obosit. Pe
jos am fi plecat... am fi vândut ceva, Ileana avea inel și cercei scumpi...
iar banii tăi, picați din cer, ni s-a părut mană biblică... Nu... Toți suntem
vinovați, toți!... Măcar tu, căzută de sus, de-atât de sus... Nu, nici tu... Îi
știai pe-ai tăi, trăiseși printre ei – trebuia să fi intuit că, explodând
mămăliga, ar fi ieșit la lumină haita de hiene și, dac-ai fi fost
prevăzătoare, trebuia să fi stat cu noi la Paris; eu, fizician; Ileana, stea a
baletului; Cezy, apreciat... Dar nu! Ai vrut... De fapt... Teo a fost mai
lucid... Măcar l-a admirat și mi l-a apreciat pe acel Robespierre de
provincie. Acel...
Tamara face un gest scurt, nervos, înghețând vorbele pe buzele
nepotului:
- Și ce i-ai spune acelui Robespierre dacă l-ai întâlni?
- I-aș duce flori la mormânt – răspunde nepotul sec, iritat deja.
Doar nu-ți închipui că a supraviețuit. Din păcate... – își înmoaie tonul
Constantin – am uitat și de alt mormânt. Două, de fapt: Ileana și
Cezarion. Aoleu! – sare Constantin în sus. Dă-mi niște bani, toți câți îi
mai ai. Ileana este în Cimitirul Eroilor Revoluției, dar Cezy, după 25 de
ani, dacă nu plătești... Și ce dacă a fost un mare compozitor?!... Vreun
parvenit îi va vrea locul, blamându-l doar pentru că s-a ocupat și de
Cântarea României, ignorând că a fost unul dintre marii compozitori ai
noștri. Osemintele, ca și amintirea lui, este la discreția altei mafii
dezvoltate malign, Mafia Cimitirelor, că atunci, la Revoluție, când l-au
îngropat pe Cezy, era doar o haită de hiene, că dictatura știuse să-i lase
cu frâna de mână trasă. Hai, îmi dai bani?
- Dar tu ziceai că ai transferat vaporul pentru... – încearcă bătrâna
să mai stăvilească agitația nepotului.
- Da, treizeci de mii de euro, ultimii! – vine replica nepotului.
Atât mai aveam în cont de la ultimele transporturi. A trebuit să mai dau
de la mine ca să scap de vapor, că m-am și certat... lipseau o mulțime de
containere... Ce vrei?! – se oprește în fața bunicii. Să-mi iau zilele? Nu!
Mai bine mă duc în Canada și dau foc bisericii...
Ochii bătrânei, ațintiți pe nepot, par să-l înghită.
- Iartă-mă... – șoptește Constantin.
- Nu, nu! Ce-ai vrut să spui? – insistă bătrâna.
- E-o glumă, bunicuțo – surâde forțat nepotul. O glumă de-a lui
Teo... Așa... Lasă, nu-i nimic. Sunt destui – arată banii scoși de Tamara
332
din sertar. Mă culc. Tot în sufragerie, aici. Mâine, la prima oră, merg la
administrația cimitirului. Hai, noapte bună!
În cana de ceai ce i-o duce la pat, înainte de culcare, Tamara îi
strecoară jumătate din tranchilizantul pe care l-a tăiat cu cuțitul, să-i
rămână ei jumătatea cealaltă.
Dimineață, când Tamara s-a trezit, Constantin plecase. S-a uitat
pe geam: plecase cu mașina. A trebuit să mai mestece o tabletă întreagă,
să-și potolească emoția așteptării.
- Uitasem! – aude exclamația nepotului imediat ce ușa de la
intrare s-a deschis larg, să poată Constantin intra cu brațele încărcate cu
sacoșele pline cu cumpărături. Uitasem că atunci, la Revoluție, plătisem
locul pentru cincizeci de ani. L-au cam înghesuit cu alte morminte, dar e
îngrijit. Am trecut și pe la Ileana... Am tras o fugă în Piața Sudului și
m-am întors cu flori și lumânări. Pentru amândoi. Am plătit ceva și
preotului de la capelă. I-am spus că Ileana trecuse de luna a patra. L-am
plătit pe preot să se roage măcar 40 de zile pentru sufletul copilului
nenăscut. Mi-a zis că s-a mai rugat, deși nu-i mai plătisem de vreo șase
ani, dar m-a ținut minte, că-l plătisem bine atunci; Teo, care s-a dat
verișorul meu, a negociat îndelung cu popa, că a plătit și pentru părinții
lui înghițiți de apele Bistriței.
- Mai știi ceva de el? – întreabă Tamara prompt.
- Nu… – citește bătrâna tristețea din glasul nepotului. Cred… De
fapt… – încearcă tânărul să se facă înțeles – era ciudat… iubea oamenii
în felul lui… nu înțelegea muzica, dar era fascinat de ea; îmi vorbea ore
în șir de grația Ilenei pe scenă, că o urmărise în Lacul lebedelor, în
Giselle și în Spărgătorul de nuci… Și de tine vorbea uneori, când bea
mai mult; nu-ți spunea numele, dar cred că de tine vorbea, după cum te
descria… Când m-am întors din Viena, l-am sunat. Număr inexistent.
M-am uitat pe hartă, am văzut satul unde trăia sora lui și am telefonat
primarului, un tip bolovănos, mitocan în esență. Am șarjat: m-am dat
procuror – de ăștia se tem primarii ca de dracul: sat de munte, lemn,
locuri pitorești pentru cabane, stâne cu oi fără număr, fără acte… În
două zile am avut toate informațiile: după moartea surorii sale care l-a
crescut, a vândut tot și, așa se zice, s-a retras la un schit, cică l-ar fi
văzut un sătean…
Tamara oftează, întorcând fața spre fereastră, să pară interesată de
vreme; se teme să nu-i vadă nepotul ochii încețoșați.
- Și? – întreabă ca un ordin. La cimitir…?...
333
- Cei de la administrație – continuă nepotul pe același ton, ba

chiar ușor eliberat de secretul neîmpărtășit – mi-au recomandat o femeie
care îngrijește morminte… I-am plătit, că eu… Știi, dacă tot aveam la
mine bani, am mai plătit pentru Cezy încă cincizeci… Măcar să fiu cu
sufletul împăcat, să cred că stă o sută de ani în apropierea Ilenei, până
vreun ales vă decreta Revoluția ceva… și-or azvârli oasele, că la așa
ceva suntem buni, sau vor înălța deasupra bieților morți sediul vreunei
companii străine… Eu am trăit zilele acelea, bunico… M-a aruncat în
amintirea lor procuroarea aceea… Acum, după ce am mai scos și eu
capul în oraș, i-aș striga procuroarei aceleia frumoase, dar la care n-am
mai simțit nici un zvâc văzând-o atât de interesată de glonțul din creierul
Ilenei, „du-te, fato, – că-i mai tânără ca mine – du-te, rupe câteva paturi
sau pune salteaua jos, pe parchetul proaspăt lustruit, cum scria în una
din cărțile fără coperte ale Natașei, sprijini-te cu talpa piciorului stâng
de calorifer să te pătrundă bine Muntele Alb al tău, ori cine-ți pică cu
tronc, să dai tributul primordial Bibliei: „și vă înmulțiți”, că, oricum,
Revoluția n-a evidențiat niciun Robespierre, dac-or fi existat, nici măcar
morminte… Ba au! – se corectează prompt Constantin. A fost unul
dintre primele drepturi ce li s-a dat celor de pe baricade: un colț de
cimitir în localitatea de domiciliu, cu 2-3 metri pătrați fiecare, pentru
groapă. Unul – se pare că autorul a fost și el la Revoluție – a fost mai
categoric în piesa transformată din scenariu radiofonic în text pentru
scenă. Câteva cucoane din lumea modei, din astea care fac furori cu
țoalele lor la câte o Săptămână a Modei în vreo capitală, au finanțat
spectacolul, dar nu s-a jucat decât premiera. Se pare că ăștia, cenzorii de
acum, te-au întrecut… – râde cu un rictus de durere pe obraz Constantin.
- Ce vrei să spui?! – se supără Tamara.
- În actul doi, că-n actul întâi se adunau ei, cei tineri, doar să bea
o cafea, că era singurul loc din oraș unde se găsea; tinerii din actul întâi,
în actul doi participă la Revoluție și-i aduc în sala cofetăriei pe colegii
lor împușcați în picioare, că prima oară armata a tras la picioare. Când
revin cu alți împușcați, își găsesc colegii cu găuri în piept ori în frunte.
După 20 de ani, supraviețuitorii se reunesc în Ajunul Crăciunului în
aceeași cofetărie, devenită una de lux. Patronul le oferă „din partea
casei”, prăjitura tradițională, cică se cheamă turte cu julfă. Știu că Maaa
Veta făcuse odată; am râșnit o dimineață întreagă sămânță de cânepă. Tu
ai aruncat totul, inclusiv turtele coapte în aragaz, ai aruncat la veceu. Nu
știu de ce – eram mic, prin clasa a treia. Țin minte că Maaa Veta a oftat
334
doar și a zis ceva de genul că „dacă ar fi fost de fumat…”

- A zis ea asta?! – se aprinde Tamara, dar Constantin face un gest
ferm de liniște:
- Stai să-ți spun despre urmași, doar nu crezi că, în absența
ghilotinei… Prăjitura oferită de patronul Cofetăriei Teona – așa se
cheamă piesa – este un deliciu și se servește cu șampanie scumpă. Doar
că-i adoarme pe foștii revoluționari. Definitiv! Asta-i! – face Constantin
un gest de neputință. Piesa nu se mai joacă – nu se știe de ce!... Am
înțeles că finalul era apoteotic: cei adormiți se ridicau, luau câte o lopată
și se îndreptau spre ecranul din fundal cu imaginea distorsionată a
Cimitirului Eroilor Revoluției și-și căutau un loc de veci, dar piesa se
termina cu imaginea unei gropi comune, singurul loc liber pentru
revoluționari… Apropo! – schimbă Constantin tonul, amintindu-și: cu
banii ce-i mai aveam și cu încă două-trei pensii de-ale tale, nu crezi c-ar
trebui să-ți alegi un loc de veci?
- Dragul bunicii! – hotărăște bătrâna, lovindu-și palmele. Am
scris de mult un act, zi-i testament, sau cum vrei, stă între actele mele:
crematoriu, iar cenușa, undeva pe malul mării, în dreptul Sanatoriului
Osteoarticular Agigea. Fără nici un ritual… – „că nu-l merit”, adaugă în
gândul său și se retrage în dormitor, cu pasul tot mai rar, oftând de
câteva ori. Lasă, dragul meu Tin-Tin, – se întoarce când ajunge în ușa
dormitorului – vom stabili totul cum se cuvine, după… Vreau să
mergem împreună la deschiderea Centrului Cultural „Mușatinii”…
- Iar?! – oftează Constantin indispus. La Mănăstirea Bunavestire,
nu? C-am fost întrebat, en passant, e drept, dacă am auzit de Spovedania
de la Bunavestire.
- Cine te-a întrebat?
- Auzi! – face un gest larg de respingere Constantin – Spovedania
de la Bunavestire… Mi-ajunge că am tachinat-o pe biata mea Ileana cu
cele cinci surori ieșite din apă goale, pe care strămoșul de care mi-ai
vorbit odată – povestea aceea cu iazul din drumul spre Iași –, le-a
îmbrăcat în mătăsurile jefuite dintr-o caravană ce trecuse pe acolo.
Tânăr naiv!... Știi ce mi-a făcut Ileana? – se umple Constantin de
zâmbet. Până s-a înserat, s-a echipat în șase feluri… Voiam să-i
povestesc procuroarei, dar nu mai era tânăra de data trecută; se
interiorizase, nu-mi mai dăduse nici un indiciu… Știa că-n ’89 primisem
pașaport să plec într-o excursie în străinătate „cu o balerină” – îmi venea
s-o plesnesc peste bot! Marea glorie a baletului, Ileana Pop, era pentru o
335
fâță-procuror Cristina Montealbo, de care n-a auzit nici dracul, „o

balerină”; parcă m-aș fi dus cu o vânzătoare de semințe din piață…
- Tin-Tin! – îl ceartă bunica.
- I-o fi căzut greu c-am copilărit în Primăverii, că tu, despre care
știe cine ai fost, ești bunica mea și că încă mai ești în viață, fără să te fi
afișat în fruntea vreunor bucate, să-ți găsească și ție ceva, că toți foștii
au pus laba și botul pe ceva, și-au asigurat viitoarele generații de
urmași… Unii, mai puțin norocoși, ajung și pe la Parchet – ceilalți,
demnitari!... Oricum, toți, bine mersi!
- Tin-Tin!! – îi strigă bătrâna, făcându-și nepotul să înghită în sec
și să se întoarcă rușinat spre raftul cu cărți de la capătul canapelei
pregătită deja pentru culcare. Hai, noapte bună! – adaugă cu blândețe
Tamara și intră în dormitor, cu sufletul răvășit, ca o fetiță cuminte, care
a primit palme înainte de culcare.
După miezul nopții, când se trezește să meargă la baie, că
bătrânețea a adus cu ea și boli neplăcute, cum ar fi scăpatul urinei prin
somn, că a început să poarte mereu pampers, zărește lumină pe sub ușa
sufrageriei. De pe balcon, își vede nepotul întins pe canapea, citind –
asta o bucură și-i face somnul odihnitor până după ora 8. Constantin
doarme – vede de pe balcon cum a adormit cu cartea căzută deschisă pe
piept și cu lampadarul de la capătul canapelei aprins.
Pe aproape de prânz, termină de pregătit în liniște, fără zgomote
de vase ori tacâmuri atinse de chiuveta din metal, masa de prânz.
Aproape că nu-și vorbesc. Doar la final, când mulțumește pentru
masă, nepotul o roagă să-i facă „două-trei clătite cu gem de vișine, cum
ne făcea Maaa Veta”.
Tamara caută rețeta pe internet, apoi coboară la magazin, să
cumpere ce-i mai trebuie. Se abate și pe la farmacie, tot cu bancnota de
100 în palmă.
- Doamnă, am rugat-o pe sora mea, medic de familie, care vă are
în evidență, dar pe la care nu ați mai trecut, să vă scrie o rețetă… Poftiți
– îi întinde farmacista cutia cu treizeci de tranchilizante. Mi-ați plătit
data trecută prea mult…
Parcă i-au sporit puterile. Nici nu se mai atinge de pastile. Și nici
nepotul nu pare să aibă nevoie – abia așteaptă să se întoarcă la romanul
lăsat deschis pe pernă; coboară la el în apartament doar să facă duș ori
să se bărbierească o dată la două-trei zile, fără măcar să mai deschidă
cutia poștală.
336
Tamara e bucuroasă că nu-l mai știe speriat de gândul sinuciderii;

în nici o noapte nu l-a mai simțit venind în patul ei. Dar e tot mai tăcut,
mai îngândurat. Scoate din contul ei de pensie și îndemnizațiile la care
are dreptul – „oricum, mai mult decât are Maria”, își zice cu satisfacție
cinică, amintindu-și misiunea cu care o căutase „doamna Mia” prima
dată –, scoate bani cu care îl convinge pe Constantin să se îmbrace
elegant – „măcar să se bucure Mihai când îi voi sugera, ori poate îi voi
șopti că-i fiul lui; ba nu; rodul iubirii cu Pușa mea în august 1969, Plaja
Agigea și Eforie Nord – atât! Restul – va hotărî el! Va vrea, îi va spune
lui Constantin; de n-o să vrea, ne vom înclina capetele ceremonios, cum
am făcut-o de atâtea ori când am condus delegații oficiale și ne vom
retrage… Iar de nu va crede, «plătesc eu două analize ADN, a ta și a lui,
să te conving. Dar eu cred că-i de ajuns să te uiți la pozele tale din
tinerețe» – îi voi spune. Poate-i voi arăta și poza rămasă de la Maria…”
În capul ei se nasc tot felul de scenarii, dar în niciunul nu și-l
închipuie pe Mihai întorcându-i spatele ofensat. Mai degrabă se vede
invitată într-un loc retras, poate un separeu de restaurant, să depene
amintiri – „mai puțin secretul adăpostului antiatomic. Ce?! Am auzit
vreodată vreun bărbat confesându-se cum s-a masturbat în intimitatea
dormitorului, chiar căsătorit fiind cu vreuna pe care o durea capul
permanent, ca-n glumele de prost gust, dar atât de sugestive în a releva
răceala relației maritale și proliferarea infidelității; întru ostoirea foamei
care dă de-a dreptul, sau dezvoltă, malefic, la senectute, boala specifică
doar bărbaților?!... Ce, eu nu aș fi în stare vreodată să mărturisesc cum
răzbunasem piedica pusă vieții mele de către colonel, s-o răzbun prin
chemarea lui la ordinul de a-mi potoli foamea?!... Și nici măcar nu
bănuiam că-l împărțeam cu Maria… – de-aș fi știut, l-aș fi chemat de 2-
3 ori pe zi, să-l istovesc, să-mi satisfac orgoliul de femelă alfa!...”
Timp de o mare bucată de noapte, stă cu privirea în tavanul slab
luminat de becul din parcare și rememorează – pentru prima oară în
întregime „și pentru a-mi curăța sufletul” – întreaga poveste cu Mihai,
de la ziua în care l-au rugat, mai mult ea decât Pușa, să le cedeze locul
de lângă cazemată, până la imaginea tânărului îmbrăcat elegant, pe care
l-a simțit în urma ei pe drumul de noapte spre gară, rămas în umbra
copacului de pe peron. Credea că nu va mai putea vreodată să-și simtă
inima bătând mai tare la amintirea atâtor momente de iubire – „ca și
cum ar fi recitit cu atenție jurnalul acelor zile”, și-a zis înainte de a
adormi. Doar în zori, încă lenevind în pat, s-a simțit vinovată că nu a
337
avut puterea să-și recheme în amintire ceva de după urcarea ei în tren –

„nici măcar momentul când, fără să înțeleg prea bine, mi-au dat
lacrimile”.
Știe că nepotul ei doarme profund – l-a văzut de pe balcon. Își
face o cafea și se așază la măsuța din colț pe care a adus zilele trecute
calculatorul și toate celelalte adunate în timp prin sertarele biroului din
sufragerie. Vrea să facă ceea ce nu a vrut, apoi nu a fost în stare să facă
niciodată: să caute pe internet numele Mihai Vlădeanu. Tastează doar
Vlădeanu – o strânge în spate ideea de a scrie Mihai, „prea l-am rostit în
gând ani în șir!...”
Prima informație afișată: „Vlădeanu I. Cristina, geneticiană,
autoarea Ecuației de Stare a tranziției spre materia vie, revelația
Congresului de Genetică de la Copacabana, organizat de marea
geneticiană americană, de origine română Vika Ferguson, pe numele de
fată Viorica Apostol, originară tot din Sânzieni.”
Scoate din priză alimentarea tuturor aparatelor de pe măsuța din
colț – „n-am făcut-o de atâția ani, de ce acum, la câteva zile înainte de
întâlnirea cu el?!... Oricum, acel «I» arată că nu-i fiica lui Mihai, care,
înțelesesem când am fost la CPUN, se pregătea pentru Drept; ba și
Albinuța spusese ceva, cum că s-a dus în SUA să se specializeze în
Crima Organizată…”
Șade comod în fotoliu-scoică și soarbe ultimele picături de cafea.
„La ce bun să știu de înainte pe cine voi întâlni?! Voi merge la
deschiderea Centrului cu aceeași stare de spirit cu care am bătut prima
oară în ușa garsonierei 93 dintr-un bloc de confort 5. Restul va veni de
la sine!”
Rămâne în fotoliu până spre prânz cu gândurile răvășite. Își zice
că ar trebui să se bucure: a reușit să-l îmbrace pe Tin-Tin al ei elegant,
„dar o eleganță cum era Mihai când m-a condus prima dată la gară; nu-
mi venea să cred când l-am văzut intrând în garsonieră. Reîntors din
camera vecinului, unde plecase cu hainele bune – bune, pe naiba, că, de
aproape, se cunoșteau cât îs de ieftine; mai ales pardesiul acela pe
burete, la modă pe atunci, dar ce bine îi stătea!... Parcă-l și văd: oprit la
colțul mesei acelea pline de cărți, poze, poze până și pe pereți, în special
artiste frumoase – celebra imagine a Anitei Ekberg în Fontana di Trevi
făcută carte poștală după scena din filmul La dolce vita, pagina din
Cinema cu Ava Gardner din Noaptea iguanei – «Ești la fel de focoasă,
poate ceva mai mult – țin minte că mi-a șoptit mai apoi, data următoare,
338
când, rupți de foame, a adus pe masă tot ce avea în frigiderul improvizat

pe balcon –, poate cu ochii mai migdalați și mai plini de steluțe; ce
actriță mare a pierdut lumea!», iar eu nu m-am putut abține și l-am tras
jos, pe lăicerul căzut pe parchetul perfect lustruit, amuzându-ne cum
navigam, lovind cu tălpile în ușă ori cu creștetul capului său în elemenții
caloriferului de fontă… Și totuși, ar trebui să merg la Mitropolie, să
mulțumesc lui Dumnezeu că am avut puterea să-mi reamintesc… Dar îl
voi răsplăti cu imaginea lui Tin-Tin: i-am găsit un pardesiu cu cordon,
care-i va aminti lui Mihai de cel cu care venise îmbrăcat din camera
vecinului și, cât îmi aranjam și eu ținuta, parcă-l și văd aplecat spre cele
de pe masă; cred că-și punea la locul ei vreo pagină din manuscrisul la
care lucra; erau pagini cu tot felul de tăieturi, acolade, trimiteri pe verso
și mai toate pătate cu stropi de cafea ori ceva cafeniu, ciocolată sau
stropi de cacao… Ce-o fi fost în capul meu de nu m-am oprit măcar
câteva minute, dacă nu o noapte întreagă, asupra pasiunii lui?!... Eu,
care hotăram uneori soarta scriitorilor de renume, scriitori învățați de
elevi în școlile noastre, alții traduși în limbi străine – evident, la schimb
cu ceea ce traduceam și noi de la ei, cum făceam și cu filmele: dădeam
unul rușilor, pentru câteva de-ale lor; socoteam schimbul la numărul de
spectatori ce-i vor avea; într-un fel, știam să ne vindem marfa; nu știu
ce-o fi acum… habar nu mai am de se fac traduceri, iar dacă se fac,
traducătorii or fi la fel de atent selectați ca pe vremea mea?!... Picată din
lumea de sus la Literaturii, nu am dat atenție strădaniei acelui tânăr cu
„opera” împrăștiată pe masa aceea din scândură de brad negeluită, că
mereu trebuia să fiu atentă să nu-mi agăț ciorapii. În subconștient, să mă
fi interesat, prima oară, să știu pe mâna cui va ajunge Pușa mea hotărâtă
să divorțeze – ceea ce, în adâncul sufletului, mă bucura, că rămâneam cu
cel pe care, cândva, mi-l dorisem de soț... Iar a doua oară… Da!
Moartea Pușei mă durea, dar undeva, într-un ungher al minții mele
încolțise ideea că i-aș putea spune tânărului din garsoniera 93 că are un
fiu – să și-l ia! Să și-l recunoască. Dar – fatidică clipă! Când disperată
m-am aruncat pe salteaua de lângă calorifer plângând… Apoi, cum
mințisem, botezându-mă singură Tamara... Demonul Iubirii mi-a dat trei
zile din frumusețea adevărată a vieții – lăsasem în cursa aceea spre Iași
tot ceea ce nu voiam să-mi mai amintesc din trecut. Nu știu ce-i voi
spune lui Mihai – nici bucurie, nici teamă; voi hotărî atunci! Și după
întâlnirea cu el – poate va fi o seară la un restaurant, sau unde va dori el
și când va dori –, vreau să mai trăiesc măcar cât citesc, sau măcar să
339
răsfoiesc romanele inspirate de mine… Ba cred că voi avea tăria să-i

recunosc eroarea în care trăisem, că n-am știut să cuceresc inima unui
bărbat – dar inima profundă, nu simțurile potolite cu deprinderea mea
de… De fapt, ce-am fost mai mult decât a spus Maria?!... Poate de-
aceea ne și dau pensii așa mari – pentru că ne-au luat esența vieții; am
fost un alt fel de P.S.A.L. la dispoziția necesităților Statului… Un țăran
bătrân poate povesti nepotului ori strănepotului cum și-a înălțat casa din
care vrea să fie scos în sicriu; un profesor, cât a muncit cu cei doi elevi
ajunși medaliați cu aur la Olimpiada Internațională; un chirurg, cum a
adormit buștean în scaunul din cabinetul său după primul transplant, ca
să fie trezit de brațele puternice ale asistentei venite extaziată că
pacientul începe să-și revină – dar eu?! Cum să povestesc zilele de
basm, când mă numeam Nina Jeliko, conferențiară la Universitatea din
Cluj, ochii negri, fascinanți ca întotdeauna, dar blondă-pai, interesată de
contractarea unor prese și cum eram curtată de toți marii specialiști cu
care discutam, dar mă lăsasem în voia unuia, despre care aflasem că-i
tehnologul fazei intermediare, bărbat tânăr ce-mi șoptise că mă vrea de
soție, cult că mă depășea uneori, cu studii tot în Berlinul interbelic, gata
să-mi pună lumea la picioare după primele două seri petrecute în camera
mea de hotel; bărbat superb, care, în a treia, strâns ușor cu ușa, cum îmi
plăcea să-mi spun când îi opream, întârziindu-le eliberarea din ceea ce
părea pragul prăpastiei, din care, doar slăbind puțin încordarea coapselor
și amețindu-i cu vorbele ce și le doreau, îi simțeam ajunși în paradis,
fără să-și mai fi dat seama că-mi spuseseră tot ce trebuia să aflu – în
cazul acelui bărbat tânăr superb, două cifre: gradientul de presiune și cel
de temperatură în procesul transformării carbonului în diamant sintetic.
A doua zi după întoarcerea acasă, direct de la aeroport, am fost dusă la
un salon de cosmetică, redevenind bruneta de mai înainte, iar trei ani la
rând mi s-a șoptit că un savant străin o caută la Cluj pe superba blondă
cu ochi negri Nina Jeliko”.
Pentru prima oară în viață, Tamara se felicită că, urmând –
involuntar, e drept – exemplul fostei sale prietene („cu care m-am iubit
cândva într-o magnifică uitare de sine”), dar a cărei amintire îi repugnă
–„pusă de același diavol ce-l credeam dus pe Apa Sâmbetei” –,
asemenea ei, care a vizitat-o să i se spovedească, și Tamara, acum, spre
ziuă, mulțumește destinului – „că n-am mai avut nici timp, dar nici
puterea interioară să ajung la Mitropolie” – și se simte ușoară că, parcă
citind un jurnal ținut la zi și cu talent, vieții sale – „o spovedanie făcută
340
mie însămi fără a salva ceva din sufletul meu, ca mutarea unui lucru
ascuns dintr-un loc în altul, fără a fi fost evaluat de cineva; mizeria
mutată de sub un colț al preșului sub un alt colț, chit că-n grămada de
mizerie poate exista și o pepită…” – gândește cu tristețe profundă,
privind în gol minute în șir, până se aude rostindu-și:
- Aș vrea să am timpul să-i povestesc lui Mihai... Un capitol de va
scrie, voi rămâne vie!... – ce altceva visează toți care, indiferent de cât
de mari or fi fost în meseria lor, la senectute pun mâna pe condei?! Eu
cum s-o fac și când?! Poate nici să scriu nu mai știu, că m-am lepădat
definitiv de scris când am ars poeziile din adolescență – și-aveam în ele
atâta dragoste!...
Zilnic, are grijă de hrana nepotului, ghicindu-i preferințele fără
să-l întrebe ceva; pare mai degrabă o penitență…
Noaptea stă trează până târziu. De pe balcon, îl vede pe
Constantin adormit cu lumina aprinsă și cartea căzută lângă canapea. Se
frământă, căutând în gând ceva cu care să-l binedispusă, ori măcar să-i
alunge letargia în care a căzut. Tot mai rar, și tot pe furiș, îl vede privind
poza Natașei pe telefon iar, uneori, când îl știe coborât la el în
apartament fără să-și fi luat telefonul, se repede și caută în istoricul
convorbirilor: același șir imens de „Cireșica”; întâi, câte 15-20 pe zi,
culminând cu 2-3, și toate în gol, semn că bateria telefonului ascuns în
vreun autobuz din Amsterdam s-a epuizat deja; „noroc de pastilele cu
care îl țin în frâu să n-o ia razna!...”
- Oare nu-l prostesc mărindu-i zilnic doza de tranchilizant?! – se
întreabă cu spaimă într-o seară.
Constantin însă pare să fi intrat într-o letargie care o înspăimântă
pe Tamara – „de-ar trece mai repede cele câteva zile până la Sfântul
Dumitru, să-l reîntâlnesc pe Mihai. «M-ai ajutat, fără să știi, când era de
un an-doi și i se umflau boașele de atâta plâns; ajută-mă și acum, te
implor! Și tu ai suferit din dragoste; știu c-ai suferit când ți-am strigat
uită-mă! L-a părăsit și pe el iubita… Sau… poate… Nici nu pot gândi!
Să fi pățit ceva de nu dă vreun semn?! Și-i purta deja copilul în
pântece… Ar fi a doua oară când pierde iubita gravidă – ajută-l în vreun
fel; ucide-mă pentru tot ce ți-am făcut, dar salvează-mi nepotul, care-i
sânge din sângele tău!» I-aș cădea în genunchi și l-aș ruga…”
Stă întinsă pe pat, nemișcată, privind țintă becul din tavan – își
zice că trebuie să fie tare, să-și poată ajuta nepotul. „Apoi… ar cam fi
vremea. Să las la îndemână testamentul. Cenușa… în apa mării… în
341
dreptul Sanatoriului… unde… Niciodată n-am vrut să rememorez clipa

aceea. Poate și pentru că am dat măsura egoismului – ca o răzbunare pe
toți bărbații de dinaintea lui. Le dădeam ultima împărtășanie înaintea
exploziei ce urma s-o provoc; reîntoarsă în țară, mă acceptau în tribuna
întâi a țării ca răsplată pentru tot ceea ce aplicam cu consecvență ori
aduceam din exterior secretul pentru care fusesem trimisă… Unealta
perfectă!... Doar poetul rebel mă ghicise și-mi dăruise clipe de iubire,
urmate de rodul pântecului la care am renunțat. Cu Mihai… De-atâția
ani stau de vorbă în gând cu el… L-a dăruit vieții pe Constantin – într-
un fel, am trăit ceva din esența iubirii. Mi-am spus bine; iubirii, că sex a
fost puțin… trei zile din atâtea mii scurse aiurea…”
Sare din pat speriată.
- Bunico!! – aude iar glasul nepotului și-l vede intrând pe ușă
desfigurat de fericirea care i-a aprins flăcările albastre din privirea
ochilor ieșiți din orbite. Repede, actele mele!
- Tin-Tin scumpule, ce-i, ce s-a-ntâmplat?!
- Zosima! Eu sunt și iubesc, asta-i, bunicuțo! – o ia tânărul pe
bătrână în brațe, rotind-o de câteva ori prin cameră. Ce mare-i
Dostoievski! – spune lăsându-și bunica încet pe pat. Mâine trebuie să fiu
în Amsterdam. O oră m-a ținut scumpa mea Naty, cireșica de pe tortul
vieții mele, la telefon. Să am toate actele la mine, uite, mi-am notat cu
atenție, că la Amsterdam, unde are ea domiciliul, ne căsătorim… Plec cu
avionul de la noapte.
- Dar… – murmură Tamara, perplexă.
- Nici un dar, bunicuțo! Copilul nostru nu trebuie să fie bastard –
așa e bine, așa e corect, așa e sfânt!
Capitolul 53
Înainte de a-l lăsa să iasă pe ușă, Tamara, abia desprinsă din

îmbrățișarea nepotului, îl mai reține un timp, să-l mai admire:
- Doamne, ce mândru ești!... Și ce bine îți stă așa, în pardesiul
acesta!...
- Bunicuțo, taxiul… – arată privirea lui Constantin spre clanța ușii
342
către care a întins brațul drept, aplecându-se totodată să prindă cu stânga

geanta de voiaj.
- Mai ales așa!... – exclamă bătrâna. Puțin aplecat. Parcă-l și văd
pe tatăl tău înainte de-a mă conduce la gară. Ce mândru ar fi fost să te
vadă! Ce mândru!!... Rămâi, scumpule! – i se agață de brațul stâng,
lovindu-și dureros, ca o electrocutare, de colțul metalic al genții de voiaj
genunchiul drept, pe care a fost sfătuită să-l protezeze, să scape de
dureri și să poată merge din nou în siguranță, fără teama că, oricând,
poate călca în gol, gata să se prăbușească; „blestematul de calorifer din
fontă în care mi-am lovit genunchiul când m-am aruncat pe salteaua
așternută jos, să pot plânge în voie, isteric, la certitudinea că Pușa mea,
obsedată să fugă din țară, fusese eliminată de Securitate; noroc de gestul
de tandrețe al lui Mihai, așezat în genunchi lângă mine, inflamându-mi
la refuz simțurile, pentru ca apoi, zile la rând, să mă răzbun pe elementul
acela de calorifer, proptindu-mi talpa piciorului în el, punct de sprijin al
trupului meu, să-i ofer tânărului trimis parcă de forța supremă să
răstoarne definitiv universul meu, în care, încă din preajma vârtejului
mării la Agigea, înțelesesem că femela-obiect ce fusesem, poate fi și
femeia, chiar plină de păcat, pe care tânărul ce-l credeam savant fizician,
trezit de lângă fiica mea – mai mult o străină luată cu forța de la
fermierii ce-o crescuseră, reușind, în timp, să mi-o fac prietenă –,
tânărul acela, luminând albastru noaptea de după orgasmul meu însoțit
de un geamăt de fiară răpusă, înțelegând sau nu ce se întâmplase, când a
luat din mâna mea paharul cu care îmi potolisem gura uscată de sete,
fără să accept că setea aceea nu se putea stinge decât prin sărutul total,
de care avusesem parte atât de rar și de puțin, tânărul acela aruncase în
mine sămânța gustului ce-aveam să-l practic într-un ritual al singurei
iubiri curate din viața mea vreme de trei zile și tot atâtea nopți albe,
albastre de fapt la lumina ochilor lui ce mă țineau trezită la viața ce
n-am putut să mi-o trăiesc, îmi sărutase mâna ce-i înapoiase paharul cu
atâta căldură infinită, pe care aș fi luat-o ca mulțumire că o născusem și
crescusem pe aceea de lângă care tocmai se ridicase, dar diavolul din el
îl făcuse să-și termine gestul prin a-mi săruta și degetele, sugându-le
apoi, născând în mine dorința împlinită abia odată cu calmarea durerii
genunchiului lovit de calorifer… Acum, lovitura de colțul genții de
voiaj poate fi un semn…” – își zice și se agață mai strâns de brațul lui
Constantin: Dragul meu Tin-Tin, te poți căsători și peste 10-15 zile…
- Bunico! – se sperie nepotul, dându-și capul mai pe spate, s-o
343
poată privi de sus. Ce-i, ce te-a apucat?! La ziuă m-așteaptă Cireșica

mea, în care crește sâmburele nostru, și dacă-i ceva adevărat în povestea
cu acel haiduc, urmaș de domnitor moldav, descălecător, întemeietor de
țară cum i-ai dat de înțeles Ilenei, sâmburele e ghindă, din care va crește
un stejar – ce altceva mai bun pot lăsa în urma mea?! Mi-ai zis atunci,
dar n-am mai avut timp să aprofundez, că-s ultimul în linie dreaptă,
bărbătească – abia acum, dacă-i adevăr în ce mi-ai spus, înțeleg măreția
esenței iubirii mele – îți dai seama? În Naty crește gena mea de voievod;
cum să nu mă duc să dau identitate urmașului?!
Tamara are un moment de cumpănă; pare că totul se răstoarnă în
jurul ei. Își vede ca prin ceață nepotul cum rotește yala de sus, apoi
cheia din yala de jos și, cu ochii mai plini de lacrimi, bătrâna se întinde
și-l sărută apăsat pe obraz:
- Du-te, scumpul bunicii!... Du-te cu Domnul – adaugă când îl
vede pășind peste prag.
- În care tu, oricum, nu crezi… – face nepotul un gest șăgalnic
spre ea – că nu te-am auzit spunându-mi c-ai fi fost la Mitropolie cât eu
am fost la Parchet… Hai, săru’ mâna! – o strânge Constantin în arcul
brațului drept, sărutându-i obrajii pe rând. Fugi la culcare. Te sun mâine,
din Amsterdam.
Tamara îi urează drum bun și rămâne în pragul ușii până aude
zgomotul ușii de la intrarea în bloc, apoi taxiul plecând în trombă.
Tranchilizantul sfărâmat între măsele și supt în grabă își face efectul
destul de greu. Pentru prima dată îi este urât să rămână singură în
apartament. Se mai liniștește abia peste jumătate de oră, când își face
efectul pastila care i-a amărât gura. Totuși, genele nu vor să-i stea lipite
– de somn, nici nu poate fi vorba. Fuge la calculator și caută zborul spre
Amsterdam. Se bucură când apare mesajul departed. Caută site-ul cu
zborurile de deasupra Europei, găsește avionul cu care a plecat
Constantin și-l urmărește cu privirea până spre ziuă, când adoarme în
fotoliul comod. O trezește soneria stridentă a telefonului:
- Bunicuțo, te sărut! Am aterizat cu bine la Amsterdam. Natașa
mi-a trimis prin SMS adresa la care să mă ducă taxiul.
Înghite în sec, se ridică încet din fotoliu, ascultă cum îi trosnesc
câteva încheieturi, apoi se târâie, sprijinindu-se de mobilă ori de pereți,
până ajunge în baie. La întoarcere, pare că s-a mai dezmorțit. Aruncă
alene papucii din picioare și se cuibărește sub plapuma de puf, scoasă
din ladă săptămâna trecută, când nopțile au devenit tot mai reci.
344
Capitolul 54
De câteva zile stă doar în sala de așteptare a celui mai scump

salon de cosmetică din București. Mereu mai are câte ceva de retușat.
- Abia acum ridurile de la ochi vă pun cu adevărat în valoare – o
încântă doamna care se ocupă zilnic de ea. Să nu apelați cumva la
clinica doamnei Adriana Trifescu; v-ar transforma într-o păpușă.
Mergeți pe mâna mea! Abia așa, cu ridurile evidente pe obrazul curat,
gura cu buzele fără riduri, ajunsă la frumusețea de pe când aveați 40-45
de ani iar ochii, ca întotdeauna, sunteți plăcută și răspândiți măreția
senectuții.
Rețeta dată de doctorița de la Urologie o scapă și de pampers;
„cum ați putut să stați așa?! Ce, locuiți în codru?! Știința medicală a
făcut progrese, nu glumă! Vorba unui coleg internist bătrân, uneori
slobod la gură: «Îi băgăm în corzi pe cei de la Casa de Pensii, că plătesc
mai mult decât au încasat și înmulțim nepermis de mult bolnavii de
Alzheimer, căci ce altceva să-i mai răpună pe cei tratați bine de noi?!»”
Parcă și mersul i-a devenit mai vioi, amintindu-i Tamarei de cum
îi sunau tocurile pe holurile lungi ale instituțiilor la care mergea în
control iar spatele n-o mai doare după ședințele de kinetoterapie și-și
poate privi de sus interlocutorii, ca pe vremuri pe inginerii de pe
șantierele care întârziau dărâmarea vreunor vile, în special pe Uranus,
unde proprietarii se aruncau în fața buldozerelor. De bila lovind tâmpla
vreunei biserici nu-și mai amintește; când nu mai are ce face, „că-s
pregătită să plec spre Centrul Cultural Mușatinii”, se învârte nervoasă
prin tot apartamentul, repetând într-una:
- Chiar cu fiica cea mică a lui Armoniu?! Măcar de n-aș fi știut
cum participa cu soră-sa la…
Și doar după ce obosește rostind cu glas sonor la ce participau
cele două copile, „că Irina se pare c-a făcut infarct de epuizare”, își
amintește vorbele Mariei, se oprește în fața oglinzii și se admiră,
surâzându-și:
345
„În fond, ce să cer nepotului uneia ca mine și fiu al celui despre

care mi-a spus atâtea Albinuța?!... Dar nici n-am avut nevoie de bârfa
Albinuței, poate înciudată că n-a fost băgată în seamă, că-mi era de
ajuns amintirea priceperii cu care, atât de tânăr fiind, Mihai a știut să mă
facă să fiu a lui la doar câteva clipe după ce, pretextând că mă trage din
vârtej, a știut cum să mă țină în brațe, să mă dau lui – de-aceea, știindu-l
neterminat și încins de soare, l-am trimis după Pușa mea, fostă
campioană pe Capitală la înot, ce-l tot sorbea pe furiș cu privirea, poate-
poate o va smulge din depresia în care zăcea de la plecarea cu scandal
de acasă – și câtă dreptate am avut!... Nimic nu te vindecă mai bine de
depresie decât o nouă poveste de iubire... garnisită din plin, ca la un
ospăț domnesc vinul de calitate, cu partide epuizante de sex, chit că
sămânța acelui tânăr intrat în viețile noastre ca un ropot lung de ploaie
într-o zi toridă peste un câmp însetat, a rodit, iar fără accidentul acela de
mașină, viețile noastre… – mai stă un moment în fața oglinzii Tamara,
ca pe vremuri, când se aranja, dar nu ca să placă, ci ca să se impună și,
obosită de monologul lung spus sieși, caută un loc de odihnă, chiar așa
elegant îmbrăcată, indiferentă că s-ar putea șifona; voi ști să strălucesc
prin amintirile ce-i voi trezi lui Mihai...”
Nici amintirea telefoanelor nepotului n-o mai bucură – stă iarăși
mai mult în fața oglinzii și se extaziază de cum s-a regăsit: trage de
cordonul pardesiului scump, achiziția ei de demult din Madrid, și-și
admiră bluza ce-i evidențiază bustul încorsetat bine și fusta ce dă formă
domoală șoldurilor, „cât să plac privirii, că n-oi cădea în păcatul Mariei,
că mor naibii sub vreun tânăr, ce-ar putea înfunda nevinovat pușcăria –
ajungă-mi!”, dar numai după un moment lung de privire fixă către
doamna din oglindă, schițează un surâs: „și, la urma urmei, un pahar, fie
el și de apă, în compania lui Mihai, urmat de un gest de mângâiere... al
meu, cu răspuns din partea lui, ori al lui, cu participarea ușor tardivă a
mea, cât să-i trezesc interesul...”
- Gata, mămico! Gata, pot să-ți spun așa, că tu l-ai crescut pe
Tinuș al meu, pot să-ți spun legal mămică. Deschide, te rog, WhatsApp-
ul – aude vocea delicată, plină de feminitate a Natașei și, pentru prima
dată de când vorbește cu ea la telefon, i se împăienjenesc ochii de
fericire.
Pe telefon, vede un clip cu întreaga ceremonie de oficiere a
căsătoriei de către o persoană oficială, fără să-și dea seama dacă se
oficiază la Consulatul Român din Haga, sau nu, iar cele câteva persoane
pe post de martori aduc a funcționari plictisiți, dovadă că dispar din
346
cadru imediat ce Constantin pare că a prins momentul prielnic să-și

sărute soția; „Doamne, ce sărut profund, zis pe nedrept franțuzesc, care-
ți înmoaie picioarele și i te abandonezi total bărbatului, cum am simțit
prima dată în Paris, când aviatorul, bunicul lui Constantin, m-a lipit cu
spatele de afișul acela de pe zid, sau sărutul lui Mihai, sutele de sărutări
ale lui, dintre care mi-l amintesc frecvent pe primul, când căzusem pe
saltea plângând de descoperirea că fiica mea spusese că vrea să fugă din
țară, dar și de cel din cireș – nu știu dacă n-am putut să mă sinucid,
lăsându-mă să cad, din cauza sărutului care mă sorbea sau a bărbăției lui
ajunsă la paroxism, un veritabil Priap la care mă gândeam în toate
momentele blestemate de ostoire a foamei trupului meu în adăpostul
antiatomic ce avea, cât pe ce, să-mi fie mormânt, dacă nu ne moștenea
în ale tehnicii, pe mine și pe tatăl său, Constantin, să poată învinge cifrul
ușii blindate.”
Trece amândouă clipurile în calculator, că a mai primit un clip cu
o mână tremurândă arătând actul semnat și lucrează mult pe al doilea,
până obține un stop-cadru, reușind să înțeleagă că Natașa a luat numele
soțului.
- Proasto! – îi strigă. Încă puțin de mai așteptai, Mihai l-ar fi
recunoscut de fiu și-ar fi purtat numele Vlădeanu, te-ai fi dus cu fruntea
sus în Sânzieni, te-aș fi însoțit să vezi pe unde am trecut de două ori:
copilă, cu Rașela, și matură, bunică deja, cu tatăl soțului tău… Poate
mai trăiește și cireșul acela și te-aș fi invitat să vii la vară, să urci cu
soțul, poate prinzi rod din nou, sau vă veți duce la răchita-pat văzută în
albumul Anotimpuri cu Ina...
Aproape că nu-l recunoaște pe Constantin în primul clip – mereu
cu privirea aiurea – „cei cu tine, băiete, nu ți-o mai fi plăcând mândrețea
asta de femeie?!”, îl ceartă bătrâna în gând, mereu repetând clipul, s-o
admire pe Natașa cu câtă grație se mișcă și cum știe să-l ia pe
Constantin de braț.
După un timp lung de gândire și două cești de cafea băute cu
poftă, lungită pe pat așa îmbrăcată elegant, ca pentru participarea de
mâine la inaugurarea Centrului Cultural Mușatinii – „aoleu!, neapărat să
cumpăr o floare, să i-o ofer lui Mihai de ziua lui… Cât o fi împlinind?!
Șaizeci și… Și cât?!” – se întreabă speriată, sărind în picioare la
marginea patului.
- Oi vedea mâine… – își zice într-un târziu, când începe să se
dezbrace, să se culce, „să fiu în formă la reîntâlnire…”
347
Capitolul 55
Taxiul avansează cu greu printre mașinile parcate în afara

scuarului din fața Centrului, ocupat deja de cei veniți mai din timp – o
surprinde mulțimea de mașini „populare”, semn că nu-s oameni bogați;
doar câteva SUV-uri mai vechi ori mai noi și câte un Mercedes la mâna
a doua. Din parcul pe care îl știa, cu salcâmii plini cu cuiburi de ciori, au
rămas doar câțiva, ca amintire și emblemă a denumirii păstrate, că-n
rest, de-a lungul aleilor străjuite de bănci moderne și câteva grupuri
statuare au fost aduși tei și cireși japonezi, cu spații generoase între ei și
un loc anume amenajat cu un carusel, câteva tobogane viu colorate și
alte asemenea inspirate de un arhitect priceput, totul asfaltat cu
poliuretan expandat, pe care poți cădea fără să te lovești, spațiu
împrejmuit cu gard din plasă și cu doar două intrări securizate, să aibă
unde se juca în zilele călduroase copii coborâți din blocurile de dincolo
de strada ticsită cu mașinile parcate în spic, printre care Tamara și-a
făcut drum cu greu spre intrarea fastuoasă, dar în esență, de simplitatea
măreață a unui templu grecesc.
La ușă, un domn și o doamnă, în ținute sobre, dar de gală, se
înclină ceremonios spre cei ce vor să le înmâneze un carton ce pare a fi
invitația.
- Îmi pare rău, n-am primit – se scuză Tamara.
- Nu-i nimic – face un gest domol doamna căreia s-a adresat –,
veți ocupa un loc unde doriți, că sala este încăpătoare.
Holul vast pare deja sală de recepție; doar că șirul de mese
rânduite spre un perete stau goale, așteptând să fie așezate în tot holul și
umplute cu gustări și băutură înainte de finalul concertului – Tamara știe
rânduiala, aceeași la multe întâlniri de acest fel, pe vremuri. Doar că
acum, cei din sală par dintr-un film ciudat: stau mai mult cu capul dat pe
spate sau cu privirea pe pereții din jur, într-o liniște punctată de
exclamații ori păreri exprimate în șoaptă celor din jur.
- A vrut să fie Capela Sixtină a României; opera doamnei de
348
acolo, Ina Răzeșu-Zugravu – aude Tamara la ureche, simțindu-se ținută

doar ca o atingere de brațul stâng.
- Albinuța! – se bucură bătrâna, recunoscând-o. Scuze! Știu că te
cheamă Doina… Ce plăcere să te revăd!
- Închipuiți-vă plăcerea mea – îi șoptește doamna de lângă ea.
Parcă ați întinerit; nu v-aș fi recunoscut dacă nu-mi reținea atenția
pardesiul. Mă așteptam să mai treceți pe la mine; v-am și căutat – dar
unde?! Am îndrăznit totuși și v-am pus una dintre poze la loc de cinste
în album. Mihai dragule!... – ridică puțin tonul Doina privind spre un
grup de trei, doi bărbați în vârstă, stând cu spatele, prinși într-o discuție
cu o doamnă a cărei înfățișare pare să-i spună Tamarei că o știe, dar
nu-și dă seama de unde.
La chemarea Doinei, reacționează doar doamna înaltă, mlădioasă,
la sub 40 de ani, spre care arătase privirea Doinei mai înainte,
prezentând-o ca autoarea interiorului peste care, trecând o dată privirea
Tamarei, a făcut-o pe bătrâna doamnă să regrete că, „decât manifestările
acelea faraonice de pe stadioane, ar fi trebuit să am ideea unei Cântări a
României pe măsura operei lui Russo, așa cum a știut s-o facă doamna
aceasta în frescele de la care nu se mai pot coborî privirile invitaților”.
- Ce-i, Doinița? Vrei să-l chem eu pe… A! – se miră Ina fixând-o
cu privirea pe Tamara – văd c-ai găsit-o pe frumoasa doamnă – întoarce
o clipă privirea spre Doina. Trebuie să-l chem pe Mihai, să vă cunoască,
doamnă, – se adresează Tamarei –, să vadă pentru fotografia cui a scris,
comparându-vă privirea cu galeria unei mine de diamante la vremea
asfințitului. Numele meu este Ina Răzeșu-Zugravu – întinde tânăra
doamnă mâna.
Mimând sugrumarea vocii de emoție, Tamara murmură un Aimée
urmat de Tamara abia perceptibil, pentru ca imediat să facă un gest
rotund:
- Alecu Russo însuși v-ar oferi cu drag numele cărții sale să
botezați această sală.
- Mulțumesc! Dar să știți că domnul Mihai Vlădeanu – asta
rămâne între noi, doamnele, face ea un gest șăgalnic – mi-e dator cu nu
știu câte cutii cu vopsea de păr de la câte fire albe mi-a scos până am
terminat pictura… Mă duc să-l chem, că și-a reîntâlnit cel mai bun
prieten… Rămâneți după concert la un pahar, nu? – face Ina un semn
categoric spre Tamara și pleacă la fel de mândră cum venise, doar că,
până să ajungă la cei trei care stau de vorbă, se oprește de câteva ori să
349
mulțumească celor care o felicită, arătând spre cupolă.

Ajunsă lângă cei trei, tânăra doamnă așteaptă până ce bătrâna
despre care Tamara nu-și poate aminti de unde o știe termină ceea ce
avea de spus, abia apoi se apleacă spre umărul unuia dintre cei doi
bărbați, șoptindu-i ceva. Acesta se înclină spre doamna din fața lor, face
un gest amical bătrânului ce pare a fi perechea bătrânei cunoscute de ea
fără a-și aminti de unde și pornește spre locul indicat de Ina.
- Sărut mâinile! – se înclină imediat ce ajunge la doi pași.
- Mihai, – pare a-l întâmpina Doina – vreau să ți-o prezint pe
doamna sub a cărei fotografie din albumul meu i-ai asemuit privirea cu
mina de diamante.
- Iar acum sunt convins că nu am greșit – îi aude Tamara vocea
puțin mai răgușită decât și-o amintea, dar nu poate fi sigură că-l are în
fața sa pe Mihai, chiar trecut de 60 de ani cum părea de departe, că deja
privirea i s-a împăienjenit. Sărut mâinile, doamnă! – îl aude.
- Bună, Mihai! – îi răspunde.
Imediat, Tamara îi întinde mâna cu grația din vremurile de
demult, când întâlnea oameni importanți din alte țări, în special din
Franța, Italia ori Spania, că celor din Estul socialist le strângea mâna
tovărășește – după cutumele vremii.
- Eu vă las… – se scuză Doina, vrând să se retragă. Ne vedem
după concert… – face un semn amical Tamarei, care se bucură că poate
ieși din încurcătura în care se simte: un bărbat total străin, pe care nici n-
a apucat să-l privească în ochi, i-a luat mâna să i-o sărute; „dar nici
măcar atingerea buzelor lui, atât de vie în amintirea mea a tânărului de
demult, ridicat din pat de lângă fiica mea, acel tânăr ce părea să mă
soarbă – și nu cred că era doar gestul de mulțumire că-l invitaserăm,
după restaurant, în camera noastră de hotel; Pușa, sinceră în explozia ei
de vitalitate a tinerei reîntoarsă victorioasă din ținutul sumbru al
depresiei suicidale; eu, gata să sacrific orice, să ies din calvarul mamei
ce-și păzește clipă de clipă fiica obsedată să urce pe bloc și să se arunce
în gol, ori să facă un pas în fața trenurilor expres ce treceau în viteză
prin fața Gării Agigea. Când degetele mele mi-au substituit gura,
participând la sărutul lui de bărbat pradă patimii senzuale, înflăcărat de
prezența mea de odaliscă prăbușită într-un fotoliu, vădit nesatisfăcută pe
deplin, am avut un moment de rătăcire în interiorul libertății depline,
paradisiace, ca o Grădină a plăcerilor lumești ieșită de sub penelul lui
Bosch, admirată cândva îndelung în Muzeul Prado din Madrid la brațul
350
unui japonez de la care trebuia să smulg promisiunea că va face lobby

pentru semnarea unui contract ce avea mai târziu să ducă în contul
soțului Pușei milionul de dolari; eram sigură, în dorința mea de dincolo
de rațiune, că bărbatul ce mi-a răcorit stomacul cu paharul de apă adusă
de la frigider îmi va răcori, într-o clipă, printr-o lăsare în genunchi, între
genunchii mei pregătiți să-l primească, și trupul, ceea ce m-a făcut, când
l-am văzut culcat din nou alături de aceea despre care doar rațiunea îmi
spunea că-i fiica mea, că-n suflet o simțeam mai degrabă dușmancă prin
concurența la grațiile – mai degrabă la masculinitatea plină de bădărănia
ce mă incita – ale celui ce-mi fusese aghiotant, sclav sexual ținut de
mine în lesă de poziția socială ce i-o oferisem și de calea netezită mereu
către tribuna întâi, răsplătindu-mă cu măgar, cum și eu, reîntoarsă în
țară, îmi începusem ascensiunea plătind cu maimuță, și cum tânărul
ce-mi oferise o clipă impresia că-i din lumea mea când s-a jucat ca
într-un sărut total cu degetele mele, încă pline de savoarea trupului
neeliberat complet de demonul trebuinței firești la o anume vârstă și
stare de spirit, am ieșit pe balcon să privesc marea prin ochii irizați de
plăcerea dureroasă și lipsită de bucuria împreunării care, începută cu
împreunarea privirii ca un sărut de taină mai profund ca orice atingere,
sfârșea în durerea degetelor care au rupt carnea partenerului de pe
omoplați, istovirea brațelor să nu-i lași răgazul retragerii înainte de a
renunța la sărut, să te poți elibera total prin țipătul de victorie a ființei
scăpate din chingile trebuinței ori geamătul prelung, de fiară ucisă,
cuibărită apoi sub brațul ce ți-a încorsetat trupul în care tu, mai mult
moartă după propria eliberare, l-ai simțit revărsându-se, cum numai
tinerii ca Mihai o au într-o explozie de Nil, de după ruperea barajului ca
cel de la Assuan, inundând teritorii devenite aride, întru revenirea la
fertilitatea statuată de Creator – fertilitate probată chiar de mine, când, la
peste 45 de ani, înfuriată pe moleșeala lui Armoniu beat criță, gata să
renunțe, insultându-mă ca de obicei, pradă jocului de-a ne incita prin
vorbe vulgare, tocmai când mă apropiasem de incandescența erupției,
i-am smuls prezervativul îndesându-i-l în gură lângă cele trei lamele din
gumă mentolată de mestecat, cu care îl învățasem, ca să-i suport mai
ușor răsuflarea sau vorbele urâte ce le schimbam adesea spre-a ne
menține continuu într-un joc intim necesar mai aprig decât masa și
cafeaua zilnice, mai ales în zilele fertile, când turbam dacă întârzia prea
mult – «Messalino!, – îmi striga înciudat – uiți că mai am și nevastă
luată din clasa muncitoare agricolă din grădinile de zarzavat ale văii
351
Glina?», «dar ai și șofer, care o ajută să-și care borcanele cu murături;

ba stă să i le și așeze pe rafturi, cred », i-am replicat o dată, după
paharele cu rom cubanez iar Armoniu, beat deja, încă strâns cu ușa, a
surâs strâmb, obținându-și eliberarea când mi-a răspuns: «De-aceea am
și învinețit-o sub coaste, că n-am avut la îndemână săculețul cu nisip ud
și am folosit pumnul iar pe măgar l-am detașat în nordul țării, în cel mai
urâcios și blestemat loc, din care, neantrenat, s-a întors urgent în
coșciug, hăcuit de traficanții slovaci de pe frontieră».”
- Chiar mă bucur, doamnă, că o cunosc pe aceea care mi-a
inspirat cuvintele de sub poza din albumul Doinei – aude Tamara
vorbele lui Mihai, „rostite mult mai elegant, dar nu protocolar, decât mi
le aminteam eu din vremurile de demult, când era doar un tânăr
dezinhibat, reclamându-se, mai ales la a doua vizită, din iunie 1971, din
tinerii furioși, atât de la modă printre unii condeieri din acei ani” își zice
Tamara, revenindu-și, regăsindu-se sigură pe sine după excursul
involuntar în amintirea aceea bizară, de noapte coborâtă parcă din
tripticul lui Bosch, aici în miezul fierbinte al unei intelectualități de
primă linie, care a rușinat-o la recunoașterea atâtor figuri de oameni de
cultură, cei mai bătrâni de pe vremea când ea le putea ține prelegeri
despre implicarea creatorului în consolidarea noii orânduiri socialiste,
iar alții, cei tineri, prezenți mereu la emisiunile elevate ale unor
televiziuni imparțiale și iarăși se trezește certându-se, ca pe vremuri:
„Ce caut eu aici?!”
- Dar noi doi, Mihai, – încearcă ea să-și recapete stăpânirea de
sine, „că-n fond i-am crescut copilul făcut cu fiica mea!” – da, noi doi –
accentuează, privindu-l în ochi – ne-am mai cunoscut…
Perplexitatea bărbatului din fața sa o face să adauge, ca o nouă
prezentare:
- Sunt Tamara… Erai stagiar… garsoniera 93… Cartierul Lenin –
insistă Tamara.
- Formidabil! – simte Tamara explozia de lumini albastre din
ochii lui Mihai și-l recunoaște deplin, bucurându-se profund, ca atunci
când, la finele jocului pe salteaua așternută jos, lângă calorifer, tânărul o
mai ținea în brațe, elogiindu-i fie ochii „mult prea migdalați, ai grijă să
nu pierzi imaginea celui fericit deplin”, fie „gura, cu buzele subțiate de
atâta sărut”, sau „trupul moleșit de tot, cât l-am muncit, arându-l adânc,
să rodească sămânța coborâtoare din Stirpea Mușatinilor și să fie băiat,
352
al optulea în linie dreaptă, bărbătească, de la haiducul Vlad încoace”.

Da-da, formidabil! – îl aude pe Mihai întărindu-și recunoașterea. Chiar
zilele trecute, dragă Tamara, am vorbit cu fiica ta mai mare, aceea care
fugea pe stradă spre mine cu brațele ridicate, „nenea Miță, nenea Miță,
numai tu ai cea mai bună înghețată”, că-și amintea cum am venit la voi,
la Contractări, într-o sâmbătă, când îți luai fetița cu tine pentru că la
creșă se deratiza iar soțul tău avea vreun praznic ori o înmormântare;
veneam aducând termosul pentru probele de laborator plin cu înghețata
pregătită anume cu o zi-două înainte. Cât am stat în oraș, în ultimii ani,
mergeam adesea, și-ntotdeauna de Sfântul Gheorghe, la mormântul
părintelui Gheorghiță să-i aprind o lumânare, pentru că, înainte de-a te
cunoaște, mi-a primit spovedania durerii – și n-am mai spus-o nimănui
până acum –, că, revenind acasă la țară de Crăciunul lui 1972, cu cei
zece mii premiul doi la prima mea piesă de teatru te-ve și cu contract
semnat pentru încă opt mii, achiziția, mama m-a rugat să-i dau bani
„de-o fustă nouă”, mare scofală, cel mult patru-cinci sute de lei, dar eu,
cu gândul la o blestemată de motocicletă, am ezitat și, pentru prima
dată, mama s-a întors brusc, a ieșit în pridvor și-am găsit-o cu lacrimi în
ochi. Mama murise, dar spovedania, de fapt discuția cu părintele
Gheorghiță, mai ceva ca la un psiholog, mi-a luat piatra de moară de pe
suflet. Apoi, draga mea Tamara, parcă ți-am mai spus într-un e-mail,
simțisem ca pe o binecuvântare a senectuții părintelui surâsul lui
protector adresat scânteilor din privirile noastre însetate de iubire, când
eram invitat la voi la masă... Mulțumesc pentru felicitarea primită
dimineață pe e-amil, însoțită de cele trei flori de magnolie care-mi plac
așa mult, pentru că-mi amintesc de cele aduse atunci de la sera uzinei tot
de ziua mea, prima oară când am îndrăznit să te sărut. Doamne… – îl
vede Tamara zâmbind – și-acum am impresia uneori că mă mai doare
obrazul stâng de la palma ca un trăsnet, că fuseseși luată prin
surprindere de sărutul meu, dar, știi bine, că ți-am trimis romanul: m-am
răzbunat, descriind tot ce-a urmat, despre care criticii literari sunt
unanimi că-i una dintre cele mai credibile și atât de plastic exprimate –
sunt vorbele lor – scene de iubire. Singura supărată pe roman ai fost tu,
„că n-ai putut să găsești și tu un alt nume, mai cu rezonanță și l-ai folosit
pe-al meu, care nici măcar nu-mi place, Tamara, uitând că-n intimitate
mă alintai Nolia, și numai când ne certam că nu pot rămâne mai mult,
Nolia Mag”; am și acum scrisoarea ta, cu scuzele din final că n-o să ne
mai revedem vreodată, că urmai să te recăsătorești acolo, în Canada, cu
353
un fost vânător de foci. Probabil viața aproape de Cercul Polar ți-a făcut
ochii așa de migdalați, că nu te-am recunoscut în poza din albumul
Doinei. Și-acum mi-i greu să te recunosc, deși ai ceva din tristețea
doamnei din poza trimisă de fiica ta de la înmormântarea fostului
vânător de foci, în cimitirul acela nord-american, atât de aerisit și de
frumos îngrijit, ca o sală de recepții așteptându-și invitații, nu ca
cimitirele noastre murdare, meschine și înghesuite, că pleci din ele cu
impresia că i-ai văzut pe toți morții cum se calcă în picioare ieșiți să
prindă măcar o cunună dintr-un colac de la pomenile ritualice ale anului;
primăriile noastre, conduse de politruci agramați, preferă să dea sute de
mii de euro pentru vreo paranghelie zis concert de Crăciun, Anul Nou
ori la alegeri, decât pe sfert, ori o zecime pentru omagiul prin curățenia
locului de veci al înaintașilor – nu mai vorbesc de cultul eroilor
neamului!... Oricum, mulțumesc pentru surpriza făcută de-a veni, să mă
mai bucur odată de scânteierile diamantelor, că rămăsesem cu imaginea
tristă din fotografia de la înmormântarea celui de-al doilea soț.
În fața acestei tirade ce i-a amintit de „vorba mea lungă,
moldovenească”, așa cum o tachinase Mihai odată, „deși acum a vorbit
atât de elegant, cu o falsă detașare ce mi-a dat impresia unei apropieri
urmată de îmbrățișarea visată ca o adolescentă ani în șir”, Tamara
înghite în sec și, deja iritată de situația ingrată în care a ajuns printr-o
neînțelegere, își impune brusc să iasă victorioasă, ca pe vremuri: își dă
capul pe spate, lăsând impresia că-l privește pe Mihai de sus, cu oarece
reproș în glas:
- Par, Mihai, sau chiar sunt tristă, că nu sunt Tamara, văduva
fostului vânător de foci.
- Mă iertați, dar altă Tamara… – îl vede Tamara pe bărbatul din
fața sa dezorientat, schițând o ridicare de umeri, atent la grațioasa
doamnă Ina Răzeșu-Zugravu care se apropie de ei cu oarece sfială.
- Agigea… plaja de lângă sanatoriul TBC… vara lui 1969… –
mai apucă Tamara să spună, primind ca răspuns un zâmbet senin și o
străfulgerare albastră a ochilor lui Mihai, ce devine imediat atent la
doamna ce s-a apropiat de ei; „fetițo, pictoriță ce ești, prea îi zâmbești
cu căldură acestui bărbat în pragul senectuții, pe care eu l-am cunoscut
când eram de anii tăi, puțin mai coaptă, dar el, tigru tânăr, cum tu, chiar
dacă-i vorbești cu atâta căldură, la concurență cu Doina, sigur n-o să-l
mai poți avea vreodată, chiar îndopându-l cu droguri ce-i vor pompa
sângele într-un organ ce nu-i decât un accesoriu dispensabil, la o adică,
354
în actul cu adevărat al iubirii „ce mișcă sori și stele1”…

- Mihai, – o aude Tamara pe pictoriță, după ce aceasta se înclină
în fața ei, cerându-și scuze pentru deranj – te rog!... Vlăduț vrea să-l
însoțești… să-l ajuți… – arată privirea tinerei doamne spre un colț, unde
așteaptă un puști de câțiva anișori, întors cu spatele, grăbit să plece spre
toaletă.
- Vă rog să mă scuzați câteva minute! – se adresează Mihai
Tamarei. O, – face el un gest larg – Agigea, plaja cu cel mai minunat
nisip și apa cea mai cristalină! Sigur că-mi va face plăcere să
rememorăm cum ne certam asupra formulei matematice a vârtejului care
stricase cândva fundul mării. Tu cred că te jucai în țărână, ca prichindeii
de acolo – arată pictoriței un crâmpei din pictura murală. Oricum, după
concert, că mai durează până începe; doamna Vlada așteaptă să ajungă
de la aeroport prietenele sale din Oslo… Va fi o seară lungă! Ina,
întreține-o tu pe doamna – spune Mihai înainte de a pleca spre colțul în
care îl așteptase puștiul pornit deja să coboare treptele spre grupul
sanitar.
Nu apucă Ina să spună ceva Tamarei, că brațul bătrânei, cu poșeta
elegantă, spre care au privit în treacăt, dar cu oarece invidie doamnele,
face un gest să fie lăsată în pace, că a și plecat cu pas sigur, de femeie
mândră și sigură pe sine, dar mult prea grăbită, atingându-l cu palma
liberă pe tânărul ajuns din urmă:
- Tin-Tin! Când ai ve…niii…t?! – îi îngheață Tamarei mirarea pe
buze, imediat ce tânărul întors prompt către ea își înclină privirea,
zâmbindu-i:
- Mă cheamă Dorin, doamnă. Dorin Constantin Păduraru. Ați
lucrat cumva și dumneavoastră la CERN2? Doar celor din Elveția le
plăcea să-mi prescurteze numele în Tin și uneori Tin-Tin.
- Acum lucrează la Laserul de la Măgurele – spune o doamnă care
s-a apropiat și l-a luat pe tânăr de braț. Vezi că te caută soția – îi face un
semn spre ușile duble, prin care, când se deschid, se zărește sala de
concerte. Maria Păduraru – se recomandă Tamarei doamna sosită. Soțul
meu, Cătălin Andrei Păduraru, cred că ați auzit de el, i se zicea CAP-
one, mă rog!, mort într-un accident de mașină în urmă cu câțiva ani, a
început modernizarea Parcului cu Ciori.
1
) Dante, finalul Divinei comedii.
2
) Centrul European pentru Cercetări Nucleare (Elveția)
355
Tamara tace. Tace și se uită lung în ochii doamnei din fața sa.
Când o simte că intră la bănuieli, o întreabă calm:
- Numele Mihai Vlădeanu vă spune ceva?
- Mie?! – pare contrariată doamna –, care i-am citit toate cărțile
publicate... De ce mă întrebați?
Calmă, Tamara deschide pe dibuite poșeta, că ochii ei continuă s-
o țintuiască pe doamna din fața sa, și trage din buzunarul secret poza
rămasă de la doamna Mia.
- Întrebam de acest Mihai Vlădeanu – spune cu glasul domol, dar
trădând activista fermă de pe vremuri. Scrie pe spate – face un semn –,
1971, după Tezele din iulie, dacă asta vă spune ceva.
- A spus-o Mihai de mai multe ori în cărțile sale: Ghilotina
Culturii, sau încercarea de introducere a Mao-ismului, că Kim Ir Sen-
ismul a prins rădăcini la noi, chemându-se Cântarea României. Știu că
Tezele i-au ghilotinat și lui viitorul, când tocmai trebuia să debuteze
furtunos cu o piesă de teatru pe vreo 3-4 scene profesioniste odată –
flutură Maria Păduraru poza câteva clipe, apoi o înapoiază Tamarei,
rugând-o din privire s-o ascundă la loc în buzunarul poșetei: Mihai a
fost coleg de clasă la Liceul Internat cu răposatul meu soț, cu care am o
fiică, acum la Bruxelles, comisar european. Pe Mihai l-am cunoscut în
’73, după ce debutase furtunos la Televiziune cu o piesă de teatru, iar la
câteva săptămâni, și la Radio Iași și la Radio București, tot cu teatru, un
teatru elogiat de presa de calitate. Eu l-am cunoscut în vară, eram în
tabăra activistelor UTC la Poiana Brașov, pojarul tinereții! Mihai fusese
invitat de o secretară C.C., i-am uitat numele, terminase Medicina dar
n-o mai profesa; era organizatoarea taberei iar doamna Filomena,
instructoare la vremea aceea – arată privirea doamnei Maria spre femeia
ce-i păruse cunoscută și nu știa de unde –; îl invitaseră să ne vorbească
despre „valențele omului nou”, vedeți?, și acum țin minte numele
cursului iar el, câteva zile la rând, a vorbit de „omul mereu nou” din
teatrul european de-a lungul secolelor, culminând, evident, cu teatrul
tinerilor furioși, „un fel de amurg al zeilor”, spunea el. Hm!... – o
înfioară plăcut pe Tamara surâsul doamnei Păduraru. Poftiți cartea mea
de vizită. Oricând, începând de luna viitoare, să termin de predat
Centrul, un telefon, vă trimit o mașină și găsim un loc retras, să
depanăm amintiri. Fiți fără grijă, Mihai știe. Dar cui folosește să se mai
afle?! Sunteți credincioasă? La anii dumneavoastră, cred că da. Ce
spune Ioan în Capitolul 8, Versetul 7? Arunce alții cu piatra… Mă
356
iertați că mă retrag, dar… într-un fel… sunt și eu gazdă, alături de

marea muziciană – arată cu privirea spre grupul strâns în jurul unei
bătrâne scunde și slabe, aducând mai degrabă cu imaginea Sfintei Vineri
din basmele românilor, figură recunoscută de privirea Tamarei stilizată
în câteva din scenele centrale ale cupolei.
Ar vrea și ea să se integreze în atmosferă, privind cupola, dar
privirea îi rămâne pe zâmbetul de surprindere al unui bărbat înalt, chel,
cu ochelari de miop, ce se apropie de ea, vădit interesat s-o abordeze.
Instinctiv, îi oferă cu oarece eleganță mâna să-i fie sărutată, amintidu-și
de cum o făcea pe vremuri doar la întâlnirile oficiale cu cei din Vest.
- Nu pot să cred! – îi sună în auz vocea atât de clară și baritonală
a celui despre care își aduce aminte prompt că fusese unul dintre cei mai
respectați șefi de șantier de la Casa Poporului.
- George!... – se bucură Tamara că a reîntâlnit pe cineva respectat
de ea, fără să fi avut vreun conflict înainte de Revoluție.
- N-am uitat că vă sunt dator cu o pereche de pantofi de lac – râde
bărbatul, dezgolind obrazul unui bătrân plăcut, cu farmec chiar. Pe
doamna arhitectă am dus-o în camera de comandă a centralei termice,
netreminate încă și și-a distrus un pantof în capătul unei țevi – se explică
el soției, care i s-a alăturat, cu mersul ușor legănat, schițând gestul
elegant de atingere a cotului soțului cu vârful degetelor. Dar să știți că vi
i-aș fi cumpărat, sau, măcar, m-aș fi achitat – se adresează el din nou
Tamarei. Mult timp după Revoluție, când mi-a fost dat ministerul, v-am
căutat să vă fac șefa grupei de finisare a proiectului la reactorul 3 de la
Cernavodă. M-a liniștit ministrul de Interne, la care am apelat să vă
găsesc, că vă știa, când mi-a spus că în decembrie ’89, supărată că nu
fuseseți promovată la Congresul XIV, v-ați dus în Vest și-ați rămas
acolo definitiv, poate chiar ați trecut oceanul. Ce păcat, ce păcat!... – se
vaită bătrânul, oftând. Cu fermitatea, dar mai ales elocința
dumneavoastră, cu argumentele imbatabile întotdeauna de cât de bine
stăpâneați orice domeniu al construcțiilor grandioase, acum, la Doina,
amplasamentul propus de dumneavoastră, producea energie electrică
măcar primul reactor... Soția mea, Liliana, – face el un gest spre doamna
ce-l ține de braț; și doamna arhitectă Aimée, ochiul neadormit al
Comitetului Central, îi ziceam noi, că nimic nu-i scăpa când era trimisă
în control – arată discret spre Tamara. Păcat, doamnă arhitect, mare
păcat! Cu dumneavoastră vârf de lance în lupta cu nihiliștii
postrevoluționari cocoțați aiurea, l-am fi cooptat în lupta noastră și pe
357
șeful CPUN-ului municipal de-acolo din județ, absolvent de Fizică,

rămas un timp consilier al prefectului, ar fi mers pe mâna noastră, ba
i-ar fi atras de partea noastră și pe alți oameni de influență ai județului,
că la județ se hotăra de-acum totul, descentralizare, cică – România ar fi
avut acum a doua centrală atomică. Hotinceanu, șeful trustului local era
și el de acord, reușise să-și țină oamenii grupați, că, pe alte șantiere,
dăduse strecea în toți, fugeau înapoi la țară, sperând că pământul ce-l
vor primi înapoi va produce singur roade ca-n cornul abundenței. Mereu
mă întreba Hotinceanu ce poate face, ca, în final, terminând Cartierul
Gării, să angajeze o lucrare prin Germania... Totul era să nu închidem
șantierul de la Doina, că orice lucru bine început e ca...
- ...ca un futai între amanți; se termină apoteotic – murmură cu
oarece dispreț soția fostului șef de șantier.
- Lili! – face o figură de om speriat bătrânul, ignorând tăcerea în
care s-a retras Tamara.
- George iubitule, – îi surâde soția rămasă în aceeași poziție de
doamnă ce-și ține cu eleganță soțul de braț – am pierdut din eleganța
prezentării, dar am câștigat în precizie.
- Hm!... – încearcă bătrânul un surâs, încercând să se explice: Este
una dintre expresiile lui Ghiță Baghiu, ce om! – face el un gest de
preamărire. Sărbătoritul acestei seri, o să-l cunoașteți, mi l-a recomandat
să-mi mediteze copii la limbi străine, măcar să le deschidă apetitul
pentru a le învăța. Un mare om spunea că a dărui Cultură, este a dărui
setea de cultură; asta a făcut și răposatul domn Ghiță, cum îi spuneam
noi, dovadă că fiica noastră cântă acum la Scala din Milano iar fiul,
medic în Londra. Noi, când credeam c-o să ne odihnim la pensie – Lili,
își arată soția, a fost profesoară de Română și n-a mai citit un roman de
ani de zile –, am stat doar pe aeroporturi, cât au fost nepoții mici. Acum,
avem și strănepoată de cinci luni de la băiat, dar cum să nu venim la
Steaua Polară?! Victore! – se adresează prompt unui tânăr ce trece
grăbit și dezorientat pe lângă ei. Mă iertați! – se înclină în fața Tamarei
înainte de a-l urma pe cel pe care îl strigase. Ne revedem după
spectacol; mai avem de oftat după Doina... Nu vă iert că ați dezertat! –
amenință zâmbind în direcția Tamarei. Lili, – se adresează cu drag soției
– vorbește-i tu, te rog, doamnei despre sărbătoritul de astăzi.
Tamara suportă cu greu privirea rece a femeii corpolente din fața
sa, în care ghicește ușor pe fosta casieriță de la casa de bilete, chiar dacă
nu mai are premolarul de aur.
358
- Ce să vă mai spun despre Mihai? Nașa Maria mi-a povestit cine

sunteți, ba chiar că ați trecut pe acasă cu Mihai, prin Sânzieni, ați stat și
câteva ore în cireș; „oare, finuță dragă, de-aceea o fi fost trăsnit cireșul
anul următor?!” Trecerea dumneavoastră pe acolo a fost chiar înainte de
începerea ghilotinării Culturii, cum numește Mihai Tezele... – o privește
de sus Liliana. Acum, aici, ați venit doar la festivitate, sau mai aveți
ceva de spus lui Mihai?, vreo directivă, cum trebuie să scrie, să fie pe
linie...
- Mi-a rămas în cap o întrebare de-atunci, din ’71, când m-a
condus la gară: cum sărută o doamnă cu un premolar de aur? –
răbufnește ciuda din sufletul Tamarei.
- Atât de bine, – răspunde cu calm, dar cu mândrie Liliana – c-am
renunțat la aur, de teamă să nu piardă Mihăiță, consolând suflete
rătăcite, prea mult timp; timpul unui scriitor fiind atât de necesar paginii
albe. Doamnă... – se înclină ea ceremonios, înainte de-a se retrage – sper
că rămâneți după spectacol la un pahar sau măcar o cafea, să vă întreb
cum de Mihai nu știe nici acum că fiica dumneavoastră, prezumtivă
soție, n-a fugit în Vest, ci a murit într-un accident stupid de mașină...
Clipe în șir, Tamara stă cu privirea în gol, în direcția în care a
plecat femeia frumoasă de odinioară, deși nu vede nimic, ochii îi sunt
împăienjeniți; doar suportă cu greu zumzetul din jur, simțind fiorul tot
mai fierbinte născut în sufletul său de vorbele lui George și-ar vrea să se
închipuie șefa grupului de continuare a proiectării de la reactorul 3 al
Centralei Atomice de la Cernavodă, apoi la Doina, cu Bistrița deviată
după planurile ei, cu fundațiile reactoarelor calculate de ea – „aș fi știut
cum să-l atrag pe Mihai de partea unui plan măreț iar el și-ar fi atras
prietenii ajunși prin Consiliul Județean, care, scăpați de dictatura
centrului, s-or fi raliat ideii de zonă montană, bună doar pentru turism;
pe naiba!, câteva pensiuni cu bani europeni, o pârtie de schi într-o zonă
fără zăpadă... Acolo da, la Doina, obligând Statul să țină în viață și
Combinatul Chimic Valea Brândușelor din apropiere, nu să-l piardă ca
la barbut, chiar că mi-aș fi dat măsura a ceea ce puteam să fac cu
adevărat pentru țară! Am lipsit tocmai când aș fi putut fi mai utilă – asta
da cauză!”
Nu mai rezistă să-l aștepte pe Mihai singură în marea de oameni
din jur, toți preocupați ori de pictură, ori de părerea însoțitorilor și
pornește cu pasul sigur, de odinioară, spre Filomena, care, privind-o
când s-a apropiat, are un recul, urmat de o explozie, înaintând doi pași,
grăbită s-o îmbrățișeze:
359
- Aimée, Aimée! – răsună vocea ei, tulburând o clipă tăcerea

capetelor cu fața ridicată spre cupolă. Doamne, chiar trăiești!... –
șoptește, sărutându-i obrajii. El e Ilie – își prezintă însoțitorul, un bărbat
frumos, cu ochii vii, căprui, păr încă destul să-i acopere capul, păr alb ca
neaua, obrazul proaspăt bărbierit, dar brăzdat de ani, și buzele încă
puternic conturate, amintind de gura senzuală din tinerețe. Știi cine mi
l-a descoperit? Doamna Mia, că i-a făcut cândva o vizită acasă, la țară,
în Gorj, sub Parâng. A promis că vine și ea, dar n-o văd…
- O fi luat pensia și… – încearcă bătrânul un surâs stins imediat
de dojana tandră a Filomenei:
- Ilie, nu toate doamnele singure au norocul meu, să reîntâlnească
drăguțul din tinerețea zilelor fierbinți la mare. Apropo, Ilie! Știi cine-i
doamna aceasta atât de prezentabilă la peste 80 de ani? E mama uneia
dintre „domnițele”, cum le alintai tu, care ți-au aranjat registrele. Și nu
numai – percepe Tamara șoapta Filomenei adresată bătrânului la ureche.
Știi, Aimée, – devine Filomena gravă, ținându-și strâns de braț
partenerul – înainte de Revoluție, când gemenii lui Ilie au încurcat
granițele și-au fugit din țară pe la bulgari, au fost duși pachet la Jilava
iar generalul Apostol-Lehrermann, pe atunci colonel, acum general în
scaun cu rotile uitat într-un azil, de când fiu-său, senatorul Serafim
Apostol a înfundat pușcăria, l-a chemat, i-a dat un clește special și i-a
spus să-i pună ceva la gură doamnei Vlada când vine noaptea de la
Ateneu prin gangul de lângă bloc și să-i sfărâme câteva degete, că
tocmai circulau cântece de-ale ei mai vechi sau mai noi, considerate
subversive de... să nu fim ipocrite, că asta m-a salvat și pot intra într-o
sală ca aceasta, considerate suversive, periculoase chiar de regimul pe
care alde noi două l-am slujit cu trup și suflet, cum se spune. Poate mai
mult cu trup – șoptește aplecată spre urechea Tamarei. Dar să revin, -
devine mai fermă Filomena, semn al unei personalități puternice – Ilie,
băiat bun, că așa l-am cunoscut, cu suflet și nu numai… mare –
chicotește în surdină bătrâna –, i-a pus muzicienei palma la gură, i-a
murdărit mâinile cu sânge de găină și i-a șoptit ce-o așteptă, hotărându-i
să-și bandajeze ambele mâini. Așa a prins-o Revoluția, bandajată. A
doua zi, gemenii lui Ilie au fost eliberați iar în ianuarie ’90 au plecat din
nou, legal de data aceasta, cu avionul. Acum îs mari fermieri în Canada.
Cum sunt deja cinci ani de când doamna Nuțica, mama lor, a murit,
ne-au spus că nu se supără dacă mergem de Crăciun împreună la ei.
Apoi vom merge și la fii-mea în India, mai spre primăvară. Dar tu,
360
Aimée? – acoperă întrebarea Filomenei zumzetul din jur. Aimée,

Aimée!... Singură mereu de când te știu – tocmai tu!... Frumoasa
frumoaselor…
Deodată, la pianul de pe care a fost smulsă husa frumos brodată
cu motive florale, răsună primele fraze muzicale urmate de o pauză în
care difuzoarele sălii transmit vocea marii muziciene:
- La Parcul cu Ciori,/ De vrei ca să zbori,/ E timp doar să mori/
Strivit până-n zori. Nu-i așa, tovarășa Aimée? Ne-ai adunat pe toți
compozitorii, dar nu te-ai mulțumit cu mine, care fusesem turnată de un
confrate că-s autoarea melodiei; l-ai vrut și pe autorul versurilor…
Mihăiță! – strigă din răsputeri.
- E la baie cu Vlăduț – se aude șoapta Inei în tăcerea instalată
brusc.
- Of, bărbații ăștia! – râde hâtru bătrâna, calmând pe cei din jur
printr-un gest, apoi întinde mâna stângă să primească masca de oxigen,
pe care și-o pune la gură și nas pentru câteva clipe. Ascultă, tovarășa
Ce-Ce, – îi șoptește cu ură după ce-și scoate masca și o pune în mâna
bărbatului de alături – linia melodică mi-a folosit-o Cezarion chiar și-n
Cântarea României înainte de Revoluției, dar atunci, în ’60, l-ai fi băgat
la răcoare pentru vecie pe autor, că îndrăznise, într-un moment de
inspirație, să pună pe versuri situația de continuu dezastru ce se instaura:
„În jilț de comandă stau corbii ce cu gândul/ Croiesc un imperiu de
nopți fără zori” – declamă ea, umplând cu vocea-i sonoră întreaga
încăpere, că până și chipurile românilor neaoși din pictura murală par s-
o asculte. Mihăiță, unde ești?! – strigă din răsputeri bătrâna.
- E tot la baie cu Vlăduț – se aude vocea cuiva.
- Of, bărbații ăștia, preocupați doar de ceea ce cred că au mai de
preț; prea mici sau prea bătrâni, doar să facă pipi, că-n rest, trufie și
sămânță de scandal. Mai dă-mi! – strigă celui cu masca de oxigen, apoi,
după ce inspiră de câteva ori, cade pe scaunul rotativ și-și zboară
degetele pe clapele pianului, născând o frază muzicală cu acorduri de o
frumusețe rară, plină de patimă și durere, instaurând o tăcere de
mormânt în întreaga sală înțesată de lume, că nimeni nu mai îndrăznește
nici să miște. „Gheoghiță, mi se pare că pe baltag e scris sânge și
acesta-i omul care a lovit pe tată-tu. Dă drumul câinelui!” Am găsit
cheia de boltă a operei Baltagul, la care lucrez, că nu vreau să plec până
nu las pe note muzicale sufletul adevăratei femei românce, care a știut
să țină aprins focul vieții sale când bărbații lor erau plecați cu munca ori
361
cu arma, să nu le calce țara decât cei poftiți de noi și veniți cu gânduri

senine. Unde ești, Mihăiță?! – strigă din nou. Iat-o pe tovarășa venită
din C.C. în sala oglinzilor de la Uniune, să-l afle pe autorul versurilor
care „aduc atingere politicii înțelepte a partidului”.
- Mă confundați, doamnă – bate în retragere Tamara.
- Ascultă, tovărășico cu ochii de tăciune stins, n-am confundat,
dar nici n-am uitat vreodată notele pianului ori glasul oamenilor, mai
ales când aceștia au călcat în picioare destine.
Fără s-o mai intereseze ceva, cu aerul că-i străină de atmosfera
creată, Tamara se strecoară prin mulțime spre ieșire. În urma ei răsună
fără nici o jenă vocea bătrânei muziciene:
- Mihăiță, vino mai repede, c-ai greșit destul în romanele tale: cei
nedreptățiți se pișă pe mormintele celor ce i-au nedreptățit. Greșit!
„Căci morți sunt cei muriți1”. Iat-o pe aceea încă tot vie, câine
Doberman la ușa partidului, cu botul plin de sângele celor pe care i-ar fi
vrut striviți în numele unui ideal fals.
Ajunsă dincolo de ușa fastuoasă de intrare, trecând pe lângă cei
doi în frac rămași dezorientați, Tamara încă mai percepe vorbele
bătrânei răsunând în difuzoare când se avântă printre mașinile în goană
de pe strada la colțul căreia zărește stația de taxiuri.
- Șarpele, când îl doare capul, iese la drumul mare – înțelege clar
spusele bătrânei, apoi aude ordinul rostit cazon, ca pe front: S-o aduci
înapoi, că dacă tot trăiește, măcar să asiste la triumful nostru; e mai mult
decât să-i profanezi mormântul pișându-l; păcat de buruienile ori bureții
ce-or crește pe el.
Calmă, dar abia stăpânindu-se să n-o rupă la fugă, Tamara
așteaptă în stația de taxiuri goală până ce frânează unul spre care se
repede înaintea celor care așteptau deja. Urcă în spate, înghițind
sudalmele unor doamne care au așteptat înaintea ei, dar nu poate închide
portiera; Mihai o ține deschisă:
- Doamnă, totuși…
- Ce mai vrei și tu?!
- Măcar spuneți-mi cine sunteți; de ce atâta zarvă?
- Plaja Agigea, ’69, Mihai…
- Agigea?! Doamna Rica nu puteți fi, c-am fost la înmormântare
ei; Ayșé trăiește; asistenta Lenuța, și ea; Vica și soțul ei veneau cu
legume la noi în oraș… – pare Mihai dezorientat, vorbind încet, ca
1
) Eminescu, Împărat și proletar.
362
pentru sine.
- Cartierul Lenin, garsoniera numărul 93, 1971, aprilie – nimic;
iunie – trei zile de amor… Chiar și un drum la Sânzieni… cireșul altoi
bătrân, trăznit anul următor, pentru că, se crede, l-aș fi spurcat eu...
- Mai plecăm odată?! – întreabă nervos taximetristul.
- Pornește aparatul și taci! – îi ordonă Tamara, coborâtă deja, să-l
înfrunte pe Mihai.
- Doamne! – se lovește Mihai cu palma peste frunte, amintindu-și.
Doamna din Comitetul Central, cu fiica fugită, doamna venită la mine
pentru n-am înțeles niciodată ce – îi șoptește ca un reproș. Măcar o
doamnă de la încălțăminte, pusă de Apostol-Lehrermann, colonelul pe
atunci, că Iliescu i-a făcut pe toți generali, ce mă testase în liceu, ținea să
mă convingă să-mi las facultatea, să devin unealta serviciilor secrete.
Dar dumneavoastră?!
- Eu, ce?! – întreabă Tamara ca un ordin, înfruntând cu un calm
abia stăpânit privirea lui Mihai.
- Hm!... – surâde ambiguu Mihai, spre nedumerirea Tamarei, ce
simte că nu o mai țin genunchii și se lasă încet la loc pe capătul
banchetei din spate a taxiului, atentă la ce-i va mai spune bărbatul rămas
în picioare în fața portierei deschise. Mda, – îl aude pe Mihai ca o
constatare amară – cum de-am putut să uit?! Promisiunea evadării din
Cartierul Lenin, analize, plan ferm de căsătorie, vila din Cartierul
Primăverii, poate chiar Franța, dar cu condiția să am carnet de partid, că
m-am făcut de baftă la primire, clamând lumina vine de la Răsărit, ceea
ce mi-a ieșit pe nas când a ajuns lumina în țară și s-a aprins becul, ba nu,
lampa de anchetă a Tezelor din iulie, 1971. Bașca rețeta de fudulii
marinate, că devenisem o bombă de hormoni – noroc de doamna de la
încălțăminte, care mă credea racolat deja și spera c-o iau în vreo misiune
– și totul a întârziat cu două zile prezența mea la Direcția Teatrelor,
unde eram așteptat să le dau o poză și câteva date despre mine. Odată
publicat în revista Teatrul cu ceea ce aveam mai de valoare, mai pe
gustul criticii de teatru și în spiritul sufletelor tinere, într-un cuvânt, mai
necesar pentru momentul acela de relativ dezgheț, puteam intra din
prima în atenția teatrului românesc, pășeam cu dreptul, adică. Așa,
m-am ales cu un uită-mă! strigat în telefon, ceea ce-am și făcut, stimată-
doamnă-cu-nume-împrumutat-de-pe-cotorul-poemului-lui-Lermontov,
credeți că nu mi-am dat seama?! Nici nu m-am ostenit să vă rețin
numele cu rezonanțe rusești, oricum, purtat cu mândrie de
dumneavoastră în socialism, c-a fost scris în ziare, când ați stat între cele
363
două ministre la mitingul din Piața Unirii din Iași, în ziua în care mama
se stingea pe patul Spitalului Sfântul Spiridon, spital gol-goluț, că
personalul fusese scos cu arcanul să vă aplaude. N-am cum să uit,
doamnă, oricât de bună veți fi fost la pat că, pentru mine, acum, esența
sexului, în absența copiilor, e mai mult decât potolirea de moment a
simțurilor; este altceva, din alte sfere, în care curvele de profesie ori cele
ce se dau pentru un loc întâi în tribuna politică n-au acces, rămân la
stadiul de cârpă în care bărbații și-au suflat nasul. Chiar de-ați vrea să vă
întoarceți, – se grăbește Mihai să adauge, reprimând intenția Tamarei
de-a spune șoferului să plece –, nu v-aș lăsa, c-ați strica farmecul
Simfoniei Steaua Polară, la finele căreia doamna Anastasia Petropulos-
Vlada va anunța că-mi este dedicată. Păcat! Păcat, doamnă – fals-numită
Tamara!... Poate c-ați fi meritat câteva rânduri în opera mea pentru
gestul din ’52, din biroul acelui ministru gras și chelbos, cu privire de
câine în călduri, poate veți fi contribuit la bucuria unui copil într-o
dimineață de Ajun, primul din cele două Ajunuri din viața mea în care
n-am mâncat turte cu julfă, al doilea fiind cel din ’89, când o noapte
întreagă am vorbit mulțimii, privind în ochiul postului de mitralieră
instalat pe clădirea de vizavi. Și cu ce m-am ales? Cu ce ne-am ales?!
Cei din ’52 au știut să creeze urmași cărora le-am deschis noi calea în
’89 să ne lase doar libertatea de-a ne aduna să ne bucurăm de frumosul
creat de suflete mari și, când ne simțim prea obidiți, să doinim pe tăcute
versurile lui Eminescu, pentru că și el e interzis de cei veniți „cu drum
de fier”. Ce altceva au făcut alde voi, promotorii eticii și echității
socialiste, din țara asta?! Repet îndemnul dumneavoastră de demult:
înainte de întâlnirea cu Charon, să vă treacă Styxul1, uitați-mă!, cum am
făcut-o și eu când mi-ați ordonat. Plecați, plecați cât mai repede,
doamnă! Poți pleca! – strigă șoferului care a ascultat siderat, nespus de
cuminte, speriat de dialogul celor doi, prea bătrâni, față de el, un tânăr
sub 30 de ani.
După o clipă de tăcere, dublată de privirea fixă a ochilor
inexpresivi, ce nu mai au nimic din blândețea de odinioară, ori din
momentele de bucurie, când aruncau scântei albastre, atât de des
invocate, să-i lumineze cenușiul murdar al unor clipe, Tamara vede cum
mâna dreaptă a lui Mihai împinge portiera încet, asigurându-se că a fost
închisă bine iar taxiul pleacă întâi domol, ca o desprindere de țărm, apoi
intră în fluxul nebun al străzii.
1
) Styx = râu care separă lumea viilor de lumea morților.
364
Capitolul 56
- Numele, prenumele, data mașterii, adresa actuală! – atât i-a

rămas în minte ca o obsesie de la prima discuție cu tânăra procuroare
Cristina Montealbo, care i-a telefonat zilele trecute s-o invite la
Parchetul General astăzi, la ora 10. Restul discuției a fost dusă pe un ton
calm, dar întâmpinarea cu acele cuvinte i-a readus în minte una din
imaginile de final ale filmului „Z” al lui Costa Gavras, după vizionarea
căruia n-a putut dormi noaptea – pentru prima dată a avut mari îndoieli
că este bine ceea ce face iar în rolul acelui atât de chipeș procuror ce
punea sub acuzare coloneii ce conduseseră Grecia i-a trecut prin gând
că-n viitor va putea fi Mihai, cel căruia îi strigase acel uită-mă! Dar
numai pentru o clipă, cât a rostit procuroarea formula de început – „este
evident că a vrut să mă intimideze, ori poate o fi aflat că pledasem, dar
nu prea vehement, pentru scoaterea filmului «Z» de pe ecrane”. Norocul
Tamarei că făcea tratamentul dat de doctorița urolog și n-a mai simțit
disconfortul umezelii, ba chiar și tonul tinerei de dincolo de birou,
devenind prietenos, frizând șueta, a făcut-o să se regăsească sigură pe
sine, un teritoriu intim al singurătății în izolarea, mai degrabă ruperea de
cei din jur, în care se simțea protejată, „mă simt ca un urs intrat într-o
scorbură la hibernare”, își zicea adesea.
Noaptea trecută a sfărâmat din nou între măsele un tranchilizant
întreg, să poată adormi. Începuse, imediat după întoarcerea acasă cu
taxiul, după ce bărbatul acela străin ei, „departe hăt de ceea ce
rechemam eu în amintire, acum adevărat inchizitor” i-a strigat autoritar
șoferului că poate pleca, simțea că începuse s-o obsedeze un crâmpei de
gând, ca o străfulgerare din când în când, cum doar în nopțile de nesomn
ori de surexcitare de demult o mai obseda prăbușirea vreunei vile vechi,
boierești, peste care trecuseră secolele. O obseda, ca într-un flash
fotografic, structura de rezistență a Centrului Cultural Mușatinii. Încă de
a doua zi după festivitatea ratată, plecase cu gândul să studieze clădirea,
privind-o atent de jur-împrejur, apoi s-a trezit în sala Bibliotecii
365
Naționale, completând o fișă lungă, cu tot felul de cărți, între care

strecurase două titluri care o interesau, să fie la zi cu informația despre
materialele explozive.
Au deranjat-o primirea telefoanelor venite din Vena, chiar de a
doua zi, după Sfântul Dumitru, în timp ce se apropia de Parcul cu Ciori
– de data aceasta plină de ură, sigură pe ea, nu roasă de întrebarea de
demult: „ce-o fi vrând colonelul de la mine?!” Și tocmai când traversa
ceea ce-a mai rămas din parc, i-a sunat telefonul: Natașa s-a alintat
îndelung, interesându-se de concert și „dacă ai schimbat măcar o vorbă
sau ai făcut vreo poză cu scriitorul Mihai Vlădeanu? Am văzut pe un
post TV finalul, când a fost chemat pe scenă de compozitoare – se ține
bine tipul pentru vârsta lui” și imediat Natașa a schimbat vorba, semn că
a intrat în cameră soțul ei; „iubitule, ce repede ai găsit covrigii vienezi!
Chiar mi-era poftă” și telefonul Natașei a fost închis, fără vreo scuză ori
banalul „pa, la revedere!”
Topită de vorbele atât de dulci și elegant exprimate, lovită de
câteva frunze învăluite de vântul tomnatic, Tamara a uitat de tot; „e
gravidă și a avut poftă de covrigei crocanți!” Întoarsă urgent acasă cu un
taxi oprit în mijlocul străzii, a stat în extaz până a doua zi, închipuindu-
se iar, mai cu drag ca niciodată, ducând de mânuță nepoțica, până i-a
telefonat Constantin:
- Te-a mâncat în fund! N-ai putu să stai dracului acasă, dacă știai
că-n tinerețe i-ai regulat pe oamenii de cultură?! Ce credeai, c-au murit
toți și că doar tu mai trăiești?!
- Conssss… tannn… tiiiin!... – a murmurat disperată bătrâna,
căutând pe dibuite să cadă pe colțul mai apropiat al canapelei din
sufragerie, unde făcea curat. Ce-s vorbele acestea?! – și-a impus să-și
recapete stăpânirea de sine. Cum vorbești așa față de soție?!
- Soție?! S-o ție dracul sau doctorul, că mi-e totuna, acolo la
aparate, unde stă de-o oră, că eu am ieșit în curte, să-ți spun c-am răsfoit
fără știrea Natașei presa de scandal din țară. Cine-i și ce-a vrut acest
Mihai Vlădeanu care a venit după tine la taxi, să te readucă în sală, după
ce-ai plecat cu un picior în fund?! Credeai că ăștia, cărora le-ai distrus
sau măcar le-ai pus piedică destinului uită? Bine c-ai scăpat numai cu
atât; bine că n-au venit și cei care se aruncau în fața buldozerelor când te
ocupai de demolări!... Și erai atât de liniștită stând retrasă, exterioară
acelei nebunii numite democrație românească, sub talpa cu crampoane a
golgheterilor europeni. Trebuia să emigrezi și tu, dacă asta ți-a fost
366
soarta, să servești regimul acela, să emigrezi ca tatăl Natașei, să respiri

aerul curat al altei țări. Decât închisă în cartierul acela sordid și-n
apartamentul mizer în care stăm de trei decenii, mai bine în pampasul
brazilian, să ne temem doar de vreun leopard rătăcit ori de vreun vultur
flămând, nu să aduc vapoare cu banane și alte fructe exotice pentru
maimuțele din jur și să visăm la casa cu curte plină de flori și grădină cu
pomi… Pe care ți-am promis-o! – adaugă nepotul ferm. Va fi prima
cumpărătură după cele două vapoare aflate la încărcat, comandate de
Naa… de soția mea.
- Tin-Tin, – își îndulcește bătrâna tonul, impresionată de durerea
ultimelor vorbe ale nepotului – Tinuș dragul bunicii, uite că te strig și eu
cum o făcea draga ta soție în copilărie când dădea peste gard mingea în
straturile noastre cu flori… Lasă, dragul bunicii; știi doar că revistele de
scandal…
- Bunicuțo, scuză-mă! – aude vocea blândă a nepotului –, dar am
fost și eu răvășit de cele citite. Urcarea pe scenă a acelui scriitor n-am
văzut-o, că eram după cumpărături și-apoi, a fost dată în fugă pe un post
de știri externe… Dar! Căci am un dar ce-mi stă în gât, că iar m-a apucat
dorul de Ileana mea.
- Tin-Tin, e-o impietate! Abia te-ai căsătorit, să aibă pruncul un
nume.
- Întâi să vină pruncul! – i-o taie nepotul. Știi că la venirea
intempestivă de la Paris, cu niște bani blestemați primiți de aiurea și
luați de vreun demon, având ce ne-ai lăsat și ce-am mai apucat să scot,
ne pocnise entuziasmul revoluționar – mai urmează ca eu,
supraviețuitorul, să beau o cupă de șampanie după porția de turte cu
julfă din cânepă nebună, dar asta-i altă poveste –, ziceam că-n seara
aceea, când am coborât din taxi la Parcul cu Ciori, Ileana a vrut să urce
la marea muziciană, s-o îmbrățișeze, că-i primise sfatul și
binecuvântarea când a pornit în lume cu mine; voia să se laude că-i în
luna a patra, „că voi crește doi copii: pe-al meu și-al lui, și pe el, că-mi
poate fi copil, după ani” mă tachina mereu. Știi ce ne-a spus o vecină,
care tremura de frică pe hol? „Când a auzit că-n centru se ridicase o
baricadă și Ceaușescu era pe poziții, că abia astăzi a șters-o cu
elicopterul, baba a coborât de unde locuia, din fosta cameră de mături, a
coborât pe aici, nu pe scara de serviciu, și-a smuls pansamentele
însângerate de pe degete sănătoase, că i-am văzut mâinile pe care le
afișase betege zile la rând, a agățat pansamentul însângerat de clanța ușii
367
domnului colonel Apostol-Lehrermann și a fugit în centru, la baricadă.”

De trei decenii am tot vrut, dar n-am avut curaj s-o caut. Și-acum, ce
aflu? Că a intrat a treia oară la închisoare, prin anii ’65-’66, trimisă de
tine… Cum să…?!...
- Ascultă! – i-a strigat bunica. Fecior de vorbă lungă ce ești! Ea
compusese doar muzica. Avocata Eulalia, soția marelui chirurg
Trifescu, cel care-mi salvase indexul mâinii drepte, infectat de la un
banal panarițiu pe când eram în delegație la o mină de uraniu, că nu
plecau la timp vagoanele spre ruși, a scos-o din arest, cu o declarație a
muzicienei că versurile îi aparțineau, după niște poezii interbelice, când
blocul Yanis era plin de demnitari interbelici. Și a mers! Cuvântul ei,
întărit de acceptul meu, pledat magistral de Eulalia, care era în grațiile
Puterii… Nimeni nu s-a mai interesat de autorul versurilor, adevăratul
pericol – pune-te în locul meu! Crezi că mi-a fost ușor când unul dintre
acoperiții noștri, de fapt ai socrului tău, mi-a dat în scris că are motive
certe să-l bănuiască pe-un anume student la Fizică?! Ba mi-a pus în plic
și pagina din Gazeta literară, unde era citat numele studentului și dat de
exemplu versul «Și croncăne-o cioară, văzduhul umplându-l» ca
promisiune a talentului, doar că idiotul o pusese vers de început textului
cântecului La parcul cu Ciori – cred că uitase și el că mai folosise versul
într-o poezie trimisă fără succes Gazetei literare, iar versul fusese citat
la Poșta redacției. Și cum să nu acopăr totul când mă rugase soția celui
ce-mi salvase degetul iar tânărul cine crezi că era?! Era, sau fusese
muzicienei, ceea ce i-ai fost și tu Ilenei: amantul mult mai tânăr al unei
flămânde de sex, abia venite de la Canal și angajată măturătoare la
Teatrul Național.
- Oprește-te!! – a auzit Tamara în telefon țipătul disperat al
nepotului. Cum îți permiți să-mi insulți cea mai luminoasă perioadă din
viață?! Eu, Ilenei n-am fost ceea ce vulgar se cheamă amant, furnizor de
sex; de-aceea a și binecuvântat doamna Anastasia Petropulos-Vlada
legătura noastră: să-i fiu Ilenei iubirea ce o va face să-i rodească și
pântecele, că talentul ei dădea mereu roade pe marile scene de balet, fără
să-i lase timp și pentru rodul atât de dorit de o femeie: fericirea, extazul
de-a ține întâi la piept, apoi de mânuță copilul purtat cu atâta grijă în
pântece nouă luni; de ce crezi că omenirea civilizată, cu frică de
Dumnezeu, ocrotește orice vietate gestantă?! Numai eu n-am știut să-mi
opresc soția gravidă să stea în piața publică pe înserat, când din scorburi,
pregătite anume, cum fusese apartamentul acelui muzeograf, viperele
368
regimului în care și tu ai fost mare și tare aruncau otrava cu arme cu

lunetă. Sunt istovit deja; da, istovit, că în momentele mele de durere, nu-
mi doresc decât să-l privesc odată în ochi pe cel care a văzut fața atât de
frumoasă, ca a unei copile pline de speranță, apoi i-a țintit fruntea
privind prin luneta armei semiautomate. Măcar, dacă mor după aceea,
pe lumea cealaltă să spun Ilenei: Ți-am privit criminalul în ochi înainte
de-a-i înfige în piept cuțitul subțiat de cât l-am ascuțit treizeci de ani…
- Tinuș scumpul meu, mă sperii! – șoptește bătrâna. Tu, care crezi
atât în Dumnezeu…
- Doar Dumnezeu a zis în Biblie că cine seamănă vânt trebuie să
culeagă furtună. Pe criminalii lor, poporul ales i-a urmărit și-n gaură de
șarpe! Doar noi ne-am blegit și-i lăsăm să ne călărească din demnitățile
țării; s-au tras unii pe alții acolo sus și ne mână cu biciul ca pe niște boi
plăvani ce-am rămas. Ba unii ca tine, pe care îi credeam inteligenți că
s-au retras, știind că le-a trecut vremea, îi apucă durerea de cap de
odinioară și ies la drumul mare – doar ai auzit ce ți-a strigat muziciana
când plecai. Ce păcat că țara a fost hrănită cu cânepă nebună trei
decenii, că nu degeaba vreun politruc școlit de tine ori de prozeliții tăi a
scos de pe afiș Cofetăria Teona!...
- Să-ți fie rușine! Aud o asemenea filipică tocmai de la cel pe care
l-am crescut…
- Cine să ți-o fi adresat când ai stat ascunsă?!
- Am avut bunul simț să mă retrag, e altceva.
- Dar nu destul și te-au ajuns din urmă păcatele iar eu și Teo am
crezut că Dumnezeu le abate dacă ridicăm biserici, așa se spune… Așa
că… – pare sufocat de oboseală nepotul. Așa că… – repetă în surdină.
Gata, bunicuțo! – se înviorează – gata! Gata, te implor! Nu mă face s-o
evoc pe Ileana tocmai acum, nu-i momentul, crede-mă! Sunt prea
încețoșat ca să-i mai recompun chipul de icoană la care mă rog în
momentele mele de… și nu-i momentul! Nu-i momentul să mi-o cobori
tu în universul tot mai sordid al vieții de azi. Atât și așa cum am fost
crescut de tine, dar mai ales de Maaa Veta – i s-a părut bătrânei că a
rectificat cu bucurie în glas nepotul –, vreau să-mi trăiesc în mândrie
amintirile fără să aduc atingere cuiva din jur. Și apropo de petrecerea
ratată, să știi că… soția mea a găsit cântecul pe Youtube și-l ascultă,
minunându-se că-n acele vremuri, „cu mari specialiști” zice ea, autorul
versurilor n-a putut fi găsit – că doar „ce naște din pisică…” Bleah!, aș
vomita, dar nu pot, că visez doar la casa ce vreau să-ți cumpăr. În rest…
369
I-am explicat soțioarei mele că-n ’65-’66, era încă primăvara de la

București, apoi a început să fiarbă, învârtoșindu-se mămăliga Tezelor
din iulie, 1971, care a explodat în ’89 – despre așa ceva îmi vorbea Teo
în nopțile noastre de nesomn –, învârtoșirea mămăligii se petrecea pe
când eu creșteam în Cartierul Primăverii și nu mă pot împăca cu gândul
că voi aduce pe lume un băiat, că asta vrea Natașa, bărbat din stirpe de
domn, zice ea, dar eu știu că va avea stră-stră-străbunic muscal dezertat
de la Plevna, stră-străbunic filonazist, un străbunic aviator, e drept,
singurul luminos din toată galeria, dar tu… cu trecutul tău comunistoid
și un bunic țigan din Ferentari, ca și socrul meu redevenit Monel din
Armoniu. Bine măcar că nu-mi mai atârnă de picior ghiuleaua de plumb
a soțului mamei mele, soț ce părea a fi viitor comunist de încredere al
dictatorului iar eu, tatăl, coborâtor din așa stirpe, importator de banane
pentru poporul adus în stare de maimuță – ce crezi că-s mai mult?!, doar
soțioara mea, când ne certăm că vreau, ca soț, s-o iau în brațe și când, eu
stând liniștit după ședința de recoltare, – ce greață!, că mă ajută și ea, să
fie recolta bogată – visează la viitor, mă tachinează și-mi arată
recipientul pus imediat în etuva de criogenare: „sămânță de os
domnesc”. La naiba! Onan măcar își aruncă sămânța, e treaba Bibliei de
ce, dar eu, acum, în secolul 21 și cu soție cu care am stricat o cameră de
hotel… s-o pun acum la criogenare… Ce vrei mai mult de la mine,
berbecul căruia i se recoltează sperma pentru monta unei singure...
mioare?! Să-ți spun că te iubesc și vreau să-ți ofer tot ce pot, mai mult
ca unei mame, că Maaa Veta – ei da, ți-o mărturisesc! – mă sfătuia să
fiu cuminte și ascultător, să nu ajung într-o casă de copii, că, ocupată
cum erai, puteai s-o faci. Dar n-ai făcut-o – de-aceea te iubesc mai mult
ca pe o mamă, dar înțelege-mă și tu, că nu-i totul roz în viața mea. Auzi?
– lasă nepotul un timp de respiro, să se audă în telefon un anume semnal
– sunt deja chemat la ordin, și suport, ca să nu rămânem pe drumuri, să
pleci tu cu demnitate dincolo, că eu l-oi căuta pe Teo, în ultimă instanță,
măcar să dorm într-o peșteră de pustnic închinător lui Hristos, decât pe
străzile cu aerul greu al porcilor ajunși fermieri…
- Dragul meu Tinuș, ce-i cu tine?! Revolta ți-am înțeles-o, glasul
sângelui, dar defetismul acesta…
- Nimic, bunico, nimic! – pune punct Constantin. Gata, totul a
fost spus… Iartă-mă, am o dimineață mai proastă, ce vrei?, îmbătrânesc
și eu… Bine… Hm!... Bine măcar că azi nu-i zi de donație… – l-a auzit
Tamara murmurând cu năduf. Hai pa, îți sărut mâna! Mi-e și rușine că
370
ți-am dat de înțeles ce fac în ceea ce-ar trebui să fie lună de miere… Pa,
bunicuțo, pa… – și de atunci Constantin nu i-a mai telefonat.
A făcut-o zilnic Natașa, alintându-se și amintind de zilele în care
intra pe furiș să fure cele mai frumoase flori, „când știam că Maaa Veta
era plecată în parcul de distracții cu Tinuș, pentru dragostea căruia
trăgeam mereu la sorți cu răposata soră a mea, trișând întotdeauna, că-i
observam încleștat mai tare pumnul în care ținea biletul câștigător”.
- Și totuși, doamnă, recunoașteți că scrisul de pe această schiță a
subteranelor Bucureștiului din decembrie ’89 este al dumneavoastră – o
readuce în prezent vocea tinerei procuroare, ce încă mai flutură
fotografia schiței făcută de Tamara înainte de întoarcerea lui Armoniu
înarmat.
- Fuseserăm obligați să predăm câteva astfel de schițe – răspunde
bătrâna cu calm, încă visând la fetița ce-o va plimba ținută de mânuță,
„că n-am înțeles mare lucru din vorba lungă a lui Constantin; cine știe
ce-o fi în familia lor?!, că și bărbații ăștia!... Abia acum am recunoscut
în el sămânța grobianului ieșind drăcuind din biroul Suzanei Gâdea…”
- Din câte cercetări s-au făcut, doar aceasta este singura –
continuă procuroarea să fluture fotografia. Procurorul Păun scrie aici –
bate degetul ei într-un dosar gros – că nimeni din tot atelierul special de
proiectări n-a mai recunoscut c-ar fi făcut una la fel; mulți nici nu
cunoșteau subsolul capitalei. Am cercetat acest amănunt – arată degetul
ei pe fotografia documentului. Nu există nici un tunel de legătură din
camera a doua de sub vilă cu vreun tunel de ieșire spre lac.
- Mai căutați – spune încet, dar cu un aer superior, bătrâna.
Domnul ministru, când și-a transformat adăpostul antiatomic în cramă
de lux, o fi zidit din nou acest perete, ce ducea din camera a doua, de
după duș, în tunel, ce mare lucru?!, iar ieșirea în tunelul central, cu
coborâre la debarcader, după ce-o fi fost închisă forțat, stricându-i cifrul
cineva care o fi căutat debarcaderul, o fi fost tencuită, să nu se cunoască
a fi fost ușă.
Tânăra procuroare nu ia în seamă aerul superior al bătrânei; pare
preocupată de răsfoirea unor pagini îngălbenite de vreme, câteva pătate
cu ceva maro sau stropite cu cafea, dovada unei lecturi neglijente, „așa
mai văzusem pe masa de brad din garsoniera ’93; chiar și în prezența
mea l-am văzut pa Mihai punând ceașca murdară de cafea pe o pagină
scrisă cu creionul, ceea ce abia mai târziu am înțeles că autorii țin la
ceea ce scriu, nu și la aspectul paginii, dovadă că una din dactilografele
371
atelierului de proiectare care copia la mașină, pentru un vecin, critic

literar, pagini scrise cu tot felul de semne ce trimiteau la alte pagini, ba
chiar și pătate dizgrațios; „nu vă supărați, tovarășa Aimée, – mi-a spus
când m-am uitat mai lung – autorului îi place să mănânce ciocolată
umplută cu rom când scrie”.
- Vreți să-mi recapitulați ce-ați făcut în noaptea Revoluției? –
aude vocea calmă a procuroarei, ce pare a butona mereu aparatul de
înregistrare, semn că s-ar fi stricat.
„Vrei să mă prinzi, dar nu știi cu cine ai de-a face! Aveam
jumătate din vârsta ta când îi jucam pe degete pe gestapoviștii ajunși în
Paris… E drept, – pare a ofta bătrâna – aveam și alte atuuri decât
stăpânirea de sine; era de ajuns să mă prefac a-mi fi înțepenit picioarele
și-mi schimbam poziția, arătându-mi coapsele… dar mai era și
informația că tata aproviziona armata germană pornită spre Est…”
- După cum v-am mai spus, – începe Tamara – când am văzut la
televizor că luaseră puterea un scriitor și un actor, primul gând a fost să
fug și să mă ascund.
- Așa de bine, că abia în ianuarie nepotul v-a dus mai mult moartă
la Colentina iar profesorul Trifescu v-a înregistrat sub nume fals. Am
aflat-o la petrecerea de la Centru. Două doamne doctor, cu care m-am
întreținut un timp, s-au întrebat mirate după ce ați plecat: „N-o fi
doamna adusă la Colentina mai mult moartă în ianuarie ’90 de tânărul
acela gay?! Apoi domnul profesor ne-a rugat să mergem la ea acasă,
undeva la marginea orașului, s-o îngrijim și-am fost plătite în valută de
tânărul gay, c-am avut cu ce vizita Parisul...” Sunt vorbele lor.
- Zău?! – face Tamara ochii mari. Eu nu mai țin minte. E drept,
trântind ușa de intrare mai cu putere, ca orice om speriat, am stricat
cifrul interior, până i-a trecut prin cap nepotului meu să mă caute acolo.
Doriți să mă mai întrebați ceva? Nu de alta, dar la anii mei…
- Poftiți, vă rog! Folosiți baia mea! – arată procuroarea spre o ușă.
- Mulțumesc! Prefer la mine acasă, că nu-i chiar așa urgent.
- Rețineți, vă rog, c-o puteți folosi. Mai am o nelămurire… puțin
mai…
- Vă rog!... – face Tamara gestul delicat al acceptării.
Tânăra își îndreaptă spatele, o privește fix în ochi și abia apoi
întreabă:
- Ce-i între dumneavoastră și Mihai Vlădeanu? Am văzut că ați
stat mai mult de vorbă când l-a trimis doamna Vlada să vă cheme
înapoi.
372
- Are vreo importanță pentru dosarul ce-l cercetați?! – se miră

Tamara, ofensată deja.
- Și-ncă una foarte mare, doamnă Aimée – răspunde cu un calm
impus procuroarea. Mihai Vlădeanu este tatăl meu. Dosarul acesta i-l
datorez, ca să nu-mi mai spună carabinier al lui Offenbach. Înainte de-a
muri, procurorul Nicu Păun, care fusese printre cei aduși din provincie
să ajute la anchetarea crimelor din Revoluție, l-a rugat pe tata să se uite
peste dosar și să-l ajute să încropească o monografie a activității lui, că
fusese decorat, chiar și de francezi pentru rezolvarea altor cazuri, doar la
Revoluție, când i s-a pus frână, s-a întors în provincie. Asta l-a
nemulțumit pe tatăl meu, că a abandonat și i-a lăsat pe cei fără… șira
spinării… Se cunoșteau de mult, din tinerețe. Ca tânăr procuror, Nicu
Păun a anchetat explozia de la instalația de fosgenarea gazului metan în
noaptea în care tatăl meu era șef de tură acolo. Putea face pușcărie, dacă
procurorul n-ar fi acceptat o analiză profundă și să se descopere că
proiectul instalației venise cu unele hibe de la furnizorul din Vest;
Combinatul Chimic „Valea Brândușelor” fusese unul dintre primele
colaborări în domeniul industrial al României cu Germania de Vest. De
prin iarnă, de după o discuție mai cu scântei cu tatăl meu, tot studiez,
când pot și am timp, acest dosar. Tatăl meu mi-a spus că-n anii când a
început el să publice cărți, dumneavoastră, din partea Comitetului
Central, vă ocupați de demolări. „Întrebă-i pe popii ale căror biserici le-
a demolat” – atât mi-a spus tatăl meu, dar eu cred c-ați avut mai multe
de discutat, că-mi cunosc tatăl; l-am văzut cum vă vorbea – și nu-l
suspectez că nu știe să se adreseze unei doamne… Deci? – se uită fix în
ochii Tamarei tânăra de dincolo de biroul încărcat cu hârtii și butoanele
de comandă pentru aparatul – sau aparatele, că-s mai multe camere de
luat vederi pe pereți – de înregistrat interogatoriul.
- Pentru curiozitatea lui de romancier, i-am enumerat domnului
Mihai Vlădeanu, despre care nici nu auzisem ca scriitor, câte biserici au
fost dărâmate sub supravegherea mea și cum am corectat planul de
translare a Schitului Maicilor, una dintre cele mai dificile operații la care
am fost prezentă – răspunde Tamara pe un ton neutru, bucurându-se
că-și mai poate ține în frâu sentimentele. Sunt liberă să plec, doamnă
Montealbo, – întreabă Tamara – sau mai aveți vreo nelămurire? –
întreabă în timp ce se ridică de pe scaun.
- Una foarte mare, doamnă Aimée – o privește pe sub sprâncene
tânăra procuroare. Aici – arată fotografia –, în colțul dinspre Hotel
373
Continental al clădirii din care s-a tras, eu cred că a fost făcut un semn.
Am aflat că fusese o cameră a Comitetului Central, un fel de depozit sau
arhivă fără importanță, dar în care se putea ieși din subsolul capitalei.
- Da, depozitam și noi acolo multe dintre cele de prisos atelierului
– recunoaște Tamara, luând fotografia s-o privească. Nu văd nici un
semn…
- Pe originalul schiței, aflat în arhiva Parchetului, în miile de
dosare ale Revoluției, se observă, aveți cuvântul meu! În alte țări, s-ar
putea afla dacă este aceeași compoziție a pastei cu care a fost făcută
schița. Cui ați dat desenul? – pică întrebarea pusă apăsat, prima
manifestare de adevărat procuror a tinerei de dincolo de birou.
- L-am dat într-un plic sigilat subofițerului care aducea poșta
specială. Fără nici o mențiune pe plic. Așa mi se ceruse.
- De către cine?
- De tova… doamna Agavriloaiei – răspunde Tamara ferm, știind
că Agavriloaiei a murit de mult.
- Mda… – clatină afirmativ capul tânăra, mușcându-și pe rând
buzele – și cum atunci, la Revoluție, s-au aruncat pe fereastră multe,
printre care și registrul corespondenței speciale… Mda… da… –
murmură tânăra cu privirea pierdută în adâncul unei coli albe. Să vă dau
o mașină să vă ducă acasă?
- Nu, mulțumesc! Mai bine ați înapoia nepotului meu glonțul care
a stat în creierul fostei lui soții – prinde Tamara curaj.
- În nici un caz! – spune glasul ferm dar și privirea fixă a tinerei
procuroare. Sarcina mea principală în acest dosar mi-a fost trasată de
tatăl meu: „De ce Ileana Pop? Află-mi-l pe lunetist și-o să aflăm multe.”
Până la ora aceasta, și nu-i deloc o divulgare de secrete, au fost testate
măcar jumătate din armele P.S.A.L. existente în România în timpul
Revoluției. Nu vă spun ce înseamnă P.S.A.L, pentru că v-am găsit
numele printre cei care au contribuit la reușita ei.
- Doar la lentilă, doamnă procuror – o corectează Tamara.
- Știu. Câteva delegații la Carl Zeiss din Jena, pe când Optica
Română, I.O.R. de fapt, declara presei că va fabrica pentru clasa
muncitoare aparate de fotografiat și a reușit un banal Optior, la prețul de
25 de lei, unul fiind câștigat de tatăl meu în 1962, pe când era elev la
Târgu Frumos, ca premiul întâi la un concurs de literatură română numit
Cine știe, câștigă; se laudă și acum cu pozele făcute cu acel aparat,
„câștigat pentru că citisem toate romanele din bibliografia concursului;
374
fără acest aparat, n-aș fi avut pozele cu mine udător de noapte la Spațiile
Verzi ori ajutor de bucătar în Eforie Sud” – se laudă când răsfoiește
albumul cu amintiri. Și să știți, calitatea pozelor mă duce acum cu
gândul că delegațiile dumneavoastră la Jena au fost fructuoase. Chiar nu
vreți o mașină? – întreabă tânăra prompt, ca o scuză față de sine că a
deviat discuția.
- Nu, v-am spus. Mulțumesc! Vă rog! – își rotește Tamara
privirea – care-i ușa de ieșire în liber... ta...? – ar fi vrut să fie ironică,
dar se corectează prompt: Spre oraș, vreau să zic.
- Spre libertate, aceea – arată brațul tinerei procuroare. Dacă vă
mai amintiți ceva ce-ar putea ajuta la rezolvarea dosarului, mai corect
spus la găsirea celui care a ucis-o pe inegalabila Ileana Pop,
telefonați-mi. Căutați-mă prin centrala Parchetului General.
Capitolul 57
- După cum vedeți, v-am căutat tot eu – o întâmpină Cristina

Montealbo, schițând că se ridică de pe scaun când secretara o introduce
în cameră pe Tamara, o bătrână vădit dezorientată, în ciuda încercării de
a-și recăpăta stăpânirea de sine, atât de bine probată în tinerețe; „se
cunoaște că, îmbătrânind în bucătărie, mereu cu tava cu tarta cu fructe în
mână, am devenit doar o gospodină bătrână; să fi aflat mai multe din
trecutul meu și-al tatălui său, pe care se pare că-l venerează, cum mi s-a
destăinuit și Tin-Tin al meu despre mine – doar e fiul lui! –, deși n-o
prea merit, dar eu am vie amintirea când omul acela gripat, cu șuba pe
umeri, șef peste un municipiu, cu puteri de încă prim-secretar, i-a
hotărât Albinuței să ducă întâi o parte din salariul său fiicei, să-și
plătească meditațiile, să intre la Drept, ignorând hotărârea soției, un fel
de jandarm frumos, că nu degeaba, după Revoluție, a redevenit „de
Viena”, hotărâse să dea prima rată «lui nea Gogu, pentru un covor»; ce
viață oi fi dus eu oare alături de el, dacă nu era chemarea lui Armoniu în
biroul din Parcul cu Ciori?! Un soț ca Mihai m-ar fi dus la el în uzină
măturătoare, că tot avusese experiența cu marea muziciană, decât să mă
fi lăsat să-mi continui cariera în C.C., deși, mai sigur, am fi fugit
amândoi în lumea liberă; el, plin de tinerețe; eu, cu experiență – dar cu
375
talent; păcat că n-a fost voință…” Vă rog să luați loc! – face, în sfârșit,
un gest spre scaunul din fața biroului fiica lui Mihai Vlădeanu; „oare ce-
ar zice dacă aș începe să-i povestesc totul, de la slipul căzut de pe
mijlocul lui Mihai când s-a ridicat de pe cearșaf?!”
- Vă ascult, doamnă – consideră Tamara să instaureze aerul calm
al unei discuții; „și de ce n-aș face-o?!, că doar a luat dosarul cu de la
sine putere, să scape de ironia lui Mihai, care e convins de ceea ce simt
chiar și eu, baba ce stau doar în bucătărie: multe dintre instrumentele
Puterii sunt carabinieri ai lui Offenbach; briganzii de după Revoluție –
mulți, e drept, are dreptate Tin-Tin al meu, de fapt Tin-Tin al lui, acel
bărbat pe care, așa matur cum e acum, în prag de senectute –, își fac de
cap, cu ajutorul carabinierilor. Să mai am eu vârsta, nu aceea din
garsoniera 93, ci măcar de la Revoluție, ori de după, din Iași, când m-am
ofticat că m-au considerat prea bătrână cei doi studenți arabi, dar și eu…
ce bine că mi-am bătut joc de ei lăsându-le suta de dolari!..., derbedei, la
urma urmei, că ce știau ei despre actul iubirii?!... Trebuie să fii pe
măsura tânărului ce mi-a vegheat somnul sub poala pădurii, cu privirea
arzând spre acea Violeta, studenta venită de la Iași, fiica altui Vlădeanu,
tot din seminția lor, ce, nu l-am observat cum a sorbit-o într-o clipă și,
apoi, cel din cireș, care m-a făcut să-mi doresc moartea atunci, acolo – și
de ce n-oi fi făcut-o oare?! Aș fi murit cu onoare; n-aș mai fi trăit
dezonoarea zilnică de la subsol, doar să-mi potolesc foamea… Da! Să fi
avut măcar vârsta, ba nu!, înfățișarea de la Revoluție, nu castelul de
ruină ce par acum, să-l fi căutat într-o seară acasă în Sânzieni pe acest
Mihai Vlădeanu, să-l fac să uite de toate madonele ce se roteau prin sala
aceea de recepții, pe care el, un Rafael de Sânzieni, le-o fi imortalizând
în miile de pagini scrise – la câtă iubire neconsumată am, i-aș fi ultima,
dar cea dintâi!... Iar tu, frumoaso, – aruncă Tamara privirea o clipă în
ochii procuroarei – vrei s-o faci pe dura în fața uneia care chiar a fost la
vremea ei o dură, nu degeaba mi s-a șoptit că-s asemuită comisarului
bolșevic din piesa de teatru Tragedia optimistă… La ce bun acest
dosar?! Presimt că deschizi o cutie a Pandorei” – oftează, imediat însă îi
surâde procuroarei: Da, doamnă, vă stau la dispoziție.
- Vă spun ceva aceste două figuri? – îi întinde Cristina o
fotografie cu un gest de om obosit, plictisit chiar, ferm totuși, de
procuror dur.
Fără să se mai poată controla, luată prin surprindere, amintindu-i
de vremurile când ea însăși instaura aerul cazon la începutul oricărei
376
discuții, Tamara are o reacție necontrolată de surprindere când privește

poza: două tinere elegante, îmblănite ca într-o zi geroasă de iarnă, cu
cojoace fabricate doar la Cisnădie și vândute numai prin Shop-uri, acele
magazine cu circuit închis, unde intrai doar dacă dețineai legal valută,
tocmai coboară ultimele trepte spre ieșirea dintr-un bloc. Ambele au
cizmulițe de lac îmblănite, „opera Mariei, las’ c-o întreb eu, că dacă tot
mi s-a destăinuit că a fost dublura mea în rolul ce-l jucam la subsol…
Parșiva! Cât am rugat-o să-mi facă și mie o pereche; mereu zicea că
așteaptă un lot de piele de calitate”, pălării de iarnă să le acopere fața și
doar una duce cu grijă, pe umărul drept, ținând pumnul înmănușat,
încleștat evident pe baiera unui sac de sport, cu care vedeam adesea, la
mare, pe tinerii din vila vecină, tot a C.C.-ului, ca și hotelul, ducând
mingile ori echipamentul spre terenul de volei din apropiere. Fetele au
gulerul hainei de blană ridicat, că aparatul de supraveghere, văzut
demult în unele holuri de bloc din Occident nu le-a surprins fața.
- Nu. Îmi pare rău! Nu-mi dau seama – răspunde Tamara tinerei
de dincolo de birou, a cărei comportare nu mai are nimic din lejeritatea
de zilele trecute; „doar nu-s nebună să spun c-am recunoscut
cizmulițele!...”
- Dar acest domn? – îi întinde Cristina o fotografie recent făcută
după una mai vechea de pe un act de identitate.
De data aceasta, degetele uscate dar îngrijite tremură vizibil.
Bătrâna devine precipitată și flutură fotografia spre procuroare:
- Da! L-am mai văzut. Nu mai țin minte unde, când, în ce context.
Sigur l-am mai văzut, mi-a trezit un sentiment plăcut. Nu mergeți cu
gândul la… Nu-i din acel univers. Ceva… la vreo recepție… la vreun
consulat… Parcă-i revăd capul plecându-se în fața mea, să-mi
mulțumească… Ajutați-mă, vă rog! Sigur are legătură cu moartea Ilenei
Pop, c-o simt și pe ea, acum, vie în amintire.
- Un șef de sală într-un restaurant select de pe Champs-Élysées –
precizează pe un ton sec procuroarea, fără s-o scape din privire pe
bătrâna din fața sa.
- Extraordinar! – se bucură Tamara. Îmi amintesc, îmi amintesc…
Mi-a mulțumit în românește când, la plecare, i-am pus în palmă o
bancnotă. Mare. Așa s-a nimerit să scot din poșetă. Să fi fost 500 de
franci francezi?! Nu mai știu. Uite că nu mai știu… Apoi, – surâde trist
bătrâna – în avionul spre țară, m-am bucurat că dădusem în ajun de
Crăciun atâția bani unui român. Era… – cade Tamara pe gânduri – cred
că era… în…
377
- Decembrie, 1989; la Timișoara începuse Revoluția – spune sec

procuroarea. V-am găsit pe lista de zbor. Și ca să nu mai trebuiască să
vă tot întreb… Ba fac o mică acoladă: știu că vorbiți fluent germana.
Vă mai amintiți ultimul vers din Lorelei? Văd că mă priviți fix,
inexpresiv… Vă ziceți, poate, că jucați tare… Poate nu știți cu cine
mi-am dat doctoratul în combaterea crimei organizate? Margherita
Donbario, Austin, capitala Statului Texas. În special, criminalitate
financiară. Găsiți informații despre ea pe internet. Tatăl meu, căci vă voi
vorbi și despre el imediat, regretă că Europa a renunțat la ghilotină și
încă n-a introdus scaunul electric.
- În schimb, a avut lagăre de exterminare – intervine bătrâna.
- Vedeți? Replica aceasta nu mi-a venit în minte să i-o dau. În
schimb, l-am făcut să-mi spună că, totuși, atunci când a venit după
dumneavoastră, ați avut ceva de discutat. Zice că vă datorează unul
dintre cele mai fericite Ajunuri de Crăciun ale copilăriei. Bunica Maria
susținea că prezența dumneavoastră abia venită din Franța în biroul
acelui ministru la care se dusese ea în audiență înainte de Crăciunul din
1952, l-a făcut pe ministru să dea telefon la raion, să fie bunicii scoși de
la chiaburi. Deci, să revenim la Lorelei: Die Lorelei getan. În banca
Elveției, ginerele dumneavoastră avusese un milion de dolari depuși de
banca unor dealer-i asiatici de aparatură electronică japoneză, dispăruți
între timp, sau reprofilați, oricum, nu le-am dat de urmă. Încă. Dobânda
se ridicase la câteva mii de dolari – alte vremuri. Acum, plătești băncilor
ca să-ți țină banii… Deschiderea accesului la dosarul contului se făcea
cu parola: Die Lorelei getan și urmau actele de identitate. V-ați
identificat dumneavoastră ca soacră a defunctului titular, cu tot cortegiul
de acte necesare. Ați transferat apoi banii într-o bancă a Franței, doar cu
parolă, același vers de Heine, bancă din care a scos a doua zi nepotul
douăzeci de mii de dolari. Spun nepotul, pentru că fața lui, alături de a
Ilenei Pop, apare pe aparatul de la intrare, că banca avea tot un aparat
foto pe post de cameră de luat vederi, cu înregistrare intermitentă, cu
declanșare prin senzor de mișcare. Așa ajungem la șeful de sală: chipul
lui apare la bancă pe 28 decembrie, dată la care parola și-a terminat
misiunea, depozitul fiind lichidat. Banii din cont sunt în sacul acesta de
sport – arată spre fotografia celor două fete. În actele poliției franceze
este consemnat că bătrânul a fost găsit mort în ianuarie 1990. Vecinii
bârfeau c-ar fi petrecut revelionul cu două fete; era recunoscut ca un
mare crai. Pe camerele de luat vederi, de după ’90, ale băncii, când deja
378
se modernizaseră, apar în aceeași zi și fețele dumneavoastră și a

nepotului. Amândoi cu mâinile goale. Contul fusese deja golit…
După un timp lung de tăcere, în care cele două doamne își aruncă
priviri scurte, în timp ce gustă din paharele cu apă turnată dintr-o sticlă,
Tamara hotărăște să rupă tăcerea:
- Sper că scriitorul Mihai Vlădeanu, tatăl dumneavoastră, n-a
devenit un Sherlock Holmes, să fi făcut o așa investigație… Păcat că
ochii nu mă mai lasă să citesc mult…
- Acum, adevărații Sherlock Holmes lucrează la Interpol; soțul
meu, spre exemplu: Giuseppe Moltealbo, școlit tot la doamna
Margherita Donbario. Și dacă ochii nu vor să vă mai ajute, că proza se
citește mai ușor decât orice curs de Chimie, chiar și decât poemul
Demonul de Lermontov, cu care vă delectați la Biblioteca Națională de
fiecare dată, recitindu-l – trece tonul procuroarei din ironia abia
disimulată spre admirație –, vă spun ce-ați fi găsit în vreun roman al
tatălui meu, că, de la francezi știm că „cei mai prolifici autori au scris o
singură carte: cartea vieții lor”, tata îi corectează spunând „cartea
universului lor spiritual”. În cazul nostru, Sherlock Holmes-ii europeni
au fost ajutați de această doamnă Margherita Donbario… – surâde
tânăra de dincolo de birou, „parcă încălzește atmosfera!”, se bucură
Tamara. Și, amintindu-mi de vizita tatălui în Texas și… duelul, ca să zic
așa, cu doamna Donbario, ba și „inspirația” lui să scrie un text așa
evocator sub poza dumneavoastră din albumul Doiniței, permiteți-mi să
cred că înaintea scenei cu mulțumirea tatei din stația de taxi că i-ați
luminat un Ajun de Crăciun, bănui că, direct ori indirect, tata având
unele necazuri „ideologice” înainte de ’89 cu Casa Scînteii, unde
dumneavoastră mergeați doar ca să dați indicații cu firman permanent de
mai sus, de la Marea Poartă Autohtonă îi zice tata C.C.-ului, deși eu am
informații că nu crâcneați în fața marelui sultan care era „tovarășa”, cred
că vă veți fi duelat vreodată, că prea a venit răvășit din stația de taxi, că
doamna Vlada, atât de plină de serenitate în ultima vreme, i-a strigat cu
ciudă: „mămăligarule!, nu trebuia s-o lași să plece.” Dar vă rog! –
schimbă procuroarea tonul, arătând spre tava cu cele două cești de cafea
de pe colțul îndepărtat al biroului lung, dincolo de monitorul unui
calculator. Într-o carte a tatei, un el este certat de o ea, când o servește
cu un pahar: „Se toarnă în două pahare, orice ai servi, și le oferi
doamnei să aleagă unul, apoi ia gazda pe cel rămas și bea imediat măcar
un sfert, să fie doamna sigură că nu i s-a pus ceva în pahar.” Sincer,
379
m-am mirat când am citit și, mai apoi, am înțeles că, cine știe?! – râde,
luminându-și ochii albaștri – „lua-v-ar dracul de sămânță a Vlădenilor!”,
înjură cu oftică Tamara, luând una din ceștile cu cafea – apoi am înțeles
– reia procuroarea, sorbind cu poftă din cealaltă ceașcă mai mult de
jumătate din cafeaua răcită –, am înțeles că, venind din lumea satului,
tatăl meu, pe care nu-l pot bănui a fi fost vreun sfânt, o fi fost școlit
serios de vreo doamnă, că numai sfaturile cuiva drag se prind de tine;
apropo de cum se servește tava cu paharele umplute indiferent cu ce.
Dar parcă porniserăm de la Sherlock Holmes… Nu? – face o pauză
procuroarea, parcă să prindă puteri pentru discursul ce va urma. Din
uzina în care a lucrat tatăl meu, o doamnă Teofana, dar i se zicea Teona,
a plecat într-o excursie și nu s-a mai întors. Nu intru în ficțiunea
romanelor semnate Mihai Vlădeanu, cert este că această doamnă, pe
atunci soția primului secretar județean, care era și președintele
consiliului județean, și-a sacrificat pardesiul scump aruncându-l pe
spatele în flăcări al tatei, prăbușit de suflu cu fața în jos pe aleea de
lângă instalația ce explodase. Economistă de excepție, doamna Teona a
ajuns să lucreze pe Wall Street. Să fi ajuns pe propriile picioare sau cu
misiunea de-a dosi banii unor români? Fosta mea maestră, Margherita,
crede că a fost forțată după ce a ajuns în State să facă un joc. Și tot
Margherita, de curând, m-a informat că Teona revine în țară, și nu cu
mâna goală. Evident că a fost urmărită. De la aeroport, s-a internat la
Oncologie. Acolo, într-o zi cu soare, l-a chemat pe tata în curtea
spitalului și i-a arătat o grămăjoară fumegândă: „Am vrut să-ți dau o
dischetă cu multe despre vânzarea țării, dar m-am răzgândit. Ai de scris,
de încheiat opera ta și, de altfel, ești prea bătrân să mai faci, ca-n
tinerețe, pipi împotriva vântului.” Cam atât s-a înregistrat esențial din
discuția a doi foști iubiți. După externare, eu și cu alți colegi i-am luat
urma Teonei, găsind-o în casa părintească din zona Roșia Montana.
Margherita ne transmisese că i s-au descoperit intrări repetate în
serverele băncilor – printre altele, după Revoluție, Teona a trebuit să
dosească bine șpăgile din privatizare. Mizam că, de dragul amintirii
iubirii cu tatăl meu pe când tata locuia boem într-o garsonieră de confort
5, îmi va spune ceva. Ne-a primit jovial și speram în reușita demersului
nostru; ba eu i-am dus și un buchet mare de flori; „cred că înțelegeți c-o
fac în numele tatălui…” – i-am șoptit. Ea, îmbrăcată extrem de elegant,
semn că ne aștepta, ne-a servit cu cafea, și-a băut ceașca, mi-a făcut
cadou pardesiul ars pe alocuri – „cred c-o să-i facă plăcere lui Mihai și-l
380
rog să mă ierte că n-am avut puterea să-l reîntâlnesc atunci când, trecând
prin New York de la Austin spre aeroportul Kennedy, mi-a telefonat,
dându-mi întâlnire în cafeneaua de la stația feribotului spre Staten
Island, unde locuiam” –, am mai vorbit de una, de alta și tocmai mă
pregăteam să intru în subiect când doamna Teona s-a scuzat, a alintat
florile aduse și a șoptit că merge la toaleta din spatele casei, clasicul
closet țărănesc din scânduri. După două ore de așteptare, am alertat
poliția iar poliția a venit cu ajutoare, pompierii. Nici măcar urmă că ar fi
folosit closetul în care intrase. S-a descoperit dincolo de peretele de
scândură ce se sprijinea de o stâncă intrarea într-o galerie, ce ducea în
mina cu, încă multe, foarte multe pepite aurifere, din care un străbunic
al ei construise cea mai măreață biserică din Ardeal. Galeria ducea la un
puț, în care ea se aruncase. De la Oncologie, am aflat apoi că mai avea
de trăi foarte puțin. Important e că după un timp, la casa din satul natal,
unde stă acum tatăl meu, a ajuns un plic cu o carte: Noaptea de acid
cianhidric scrisă de tata. Fusese citită și recitită, mai ales capitolul cu
sacrificarea pardesiului scump. Coperta fusese smulsă și lipită la loc. În
cotor, tatăl meu a găsit un stick. Nu știu dacă l-a copiat, dar avea
avertizarea că ar putea ajunge la cele mai mari reviste de scandal din
lume dacă nu intră pe mâna unui procuror vertical din România. Așa se
face că au început niște anchete. Zilele trecute, aflând numele întreg al
ginerelui dumneavoastră și având timp… Asta-i! – devine tânăra
procuroare fermă, hotărâtă să pună punct. Așa am ajuns la milionul scos
de dumneavoastră din banca elvețiană. La anii dumneavoastră, în
instanță, puteți primi cel mult câțiva ani cu suspendare… Nepotul?…
Complicitate?! Poate… Era tânăr… student… s-a trezit cu un cont în
bancă… Apoi, când ați trecut prin Franța și ați găsit contul golit, ați
tăcut; cred că ați fost conștienți că ar urma anchete… Complici, în nici
un caz, dovadă că-n bănci n-aveți nici un ban – dimpotrivă! Dar nu-i
treaba mea. Eu trebuie să-l găsesc pe asasinul Ilenei Pop. Când revine
Constantin? La telefon mi-a spus că-i în Viena la spitalul AKH…
- Atât v-a spus?
- De ce? Grav?
- Depinde. S-a căsătorit și soția lui face tratament, că-i gravidă.
- Felicitări! Sper să fiți o străbunică fericită… Vă văd… – o
privește procuroarea lung – nu prea mulțumită.
- În noiembrie ’89, la Congresul 14, fusesem pusă pe tușă. Plecat
într-o excursie în vară prin lume, nepotul, deja cu anul întâi terminat cu
381
brio la Facultatea de Fizică de la Măgurele, rămăsese student la Fizică în

Paris, luat sub aripa profesorului Neculai Lețcanu.
- Știu. M-am informat. Promitea. Și-acum, domnul profesor
Lețcanu îl regretă.
- Iar eu, demult, aflasem de la soțul fiicei mele că are ceva bani în
banca Elveției. Nu știu din ce motiv, poate simțea că va fi eliminat,
ginerele mi-a spus parola. Dar nici câți are și nici de unde – țigan fiind,
m-am gândit că-i vreo moștenire. Am plecat să mă îngrijesc de situația
nepotului. Abia după ce m-am trezit cu atâta bănet și l-am pus sub
parolă în banca franceză, am aflat cu încântare că Ileana, deja în luna a
patra – asta-i și fusese intenția –, se îngrijea, împreună cu soțul ei,
marele compozitor Cezarion, de bunăstarea lui Constantin. Asta-i
povestea mea. Dumneavoastră, în locul meu, cum ați fi procedat?
- Aș lua aceste două fotografii și le-aș privi din când în când,
poate vă mai amintiți ceva ce-ar fi de folos cazului.
- Oricum, doamnă procuror, – flutură Tamara cele două fotografii
primite – Dosarul Revoluției s-a închis.
- Știți ce a declarat Constantin procurorului Păun în primăvara lui
’90? „Până mor, vreau să-l privesc în ochi pe cel ce-a țintit fruntea
Ilenei!” Vreți să vă dau mașina să vă ducă acasă?
- Țineți cu tot dinadinsul să știți unde locuiește o fostă torționară a
Culturii? – surâde amar Tamara – cum m-a numit presa de scandal… –
adaugă șoptit.
- Din păcate, știm – răspunde sec procuroarea. Adresa
dumneavoastră, mai precis doar blocul, nu și apartamentul, l-am găsit în
telefonul doamnei Cetățeanu care, la plecarea acasă, făcuse o criză
taximetristului, de care a tras să intre cu ea în vilă, că se temea de
moroiul ce-ar putea ieși din fântână, ori ea n-avea nici o fântână.
Șoferul, ca să scape, a dat telefon la 112. La spital, s-a constatat că
doamna băuse băuturi tari și prizase cocaină. La percheziție, în vila ei
s-au găsit doze, la fel cu cele traficate prin oraș. Ce să aflăm de la ea că,
Doamne ferește!, nu vorbea decât de copilărie și de tinerețe. N-a mai
ieșit din criza de Alzheimer declanșată. Avea în telefon numerele
fiicelor gemene, mari doctorițe în Elveția; al dumneavoastră, nu. Altele,
din alte țări, da. Contactate urgent, fiicele au venit cu soții lor, oameni
influenți, și au luat-o temporar, până iese din criză. Eu n-aș fi acceptat să
plece, dar colegul care se ocupă de caz… Te rog, cheamă-mi mașina –
spune procuroarea secretarei intrate deja în birou.
382
- Nu-nu, mulțumesc! – hotărăște Tamara. Un drum pe jos, chiar

așa lung, îmi va face bine. Și apropo! – se întoarce în pragul ușii – să
transmiteți tatălui dumneavoastră că mă măgulește ideea că prezența
mea, fostă tânără luptătoare în Rezistența Franceză, reîntoarsă în
România într-o misiune a Partidului Comunist Francez, pentru ca apoi
să revin definitiv, decorată de însuși marele De Gaulle, ba chiar și de
spanioli, și nu pentru că aș fi oferit flori eliberatorilor intrați victorioși în
Parisul cu gestapoviștii decimați de mine, ar fi determinat un ministru
gras și chel, bolșevic până în măduva oaselor să… să dea telefon la
raion, la Târgu Frumos, să fie scoasă urgent de la chiaburi familia
Vlădeanu Neculai din Sânzieni… Păcat că, victimă a datoriei și eu… și
nu numai, n-am putut lăsa în urmă și alte amintiri generatoare de
bucurie. Sau măcar de respect – adaugă, revenind apoi, oprindu-se în
ușă, cu precizarea: Și, la urma urmei, și respectul are un caracter
relativ… – clătină capul afirmativ, cu subînțeles și iese.
Capitolul 58
A luat-o domol, de-a lungul Cheiului Dâmboviței, apoi la dreapta,

în sus, până hăt departe, dincolo de Podul Grant, „unde trenurile plecate
spre Ploiești prind viteză” își amintește cu ciudă seara în care a mai fost
aici, dar nu mai vrea să-și plimbe amintirea prin mulțimea anilor scurși
de atunci. Admiră podul apărut între timp, urcă pe el, găsește cu greu un
loc și privește în jos, cu gândurile răvășite, la trenul ce trece în viteză pe
dedesubt. „Nu pot! La anii mei, ar fi un gest gratuit. Măcar Teona, gata
să moară, își va trăi eternitatea printre pepitele aurifere… Eu… așa cum
mi-a strigat baba Vlada… Hm!... Și nici măcar nu-s credincioasă, să-mi
amăgesc sufletul, spovedindu-mă. De ce atunci, în noaptea Revoluției,
nu l-oi fi ucis, dacă tot adusese P.S.A.L.-ul, că doar știam ce poate o
armă cu lunetă?! Baba Vlada avea dreptate: degeaba unii ca Mihai se
vor pișa pe mormântul meu – ei, și?! Ieșit la drumul mare, șarpele nu
trebuie lăsat să se strecoare iarăși în tufiș. Ce-am căutat eu a doua zi în
Parcul cu Ciori?! Și de ce mai merg la Biblioteca Națională?!... – că deja
se știe ce cărți împrumut… Măcar de-aș avea puterea – ba mai precis
tragerea de inimă – să scriu o carte despre explozivi, cu informații la zi,
383
cu ceea ce-am intuit eu că poate înlocui cu mai mult succes explozibilul

lui Nobel, să fi scris o carte utilă constructorilor... Dar...” – oftează
privind înspăimântată trenul ce trece în goană pe sub pod. „Oricum,
l-am citit și recitit pe Lermontov, în traducerea lui George Lesnea, să
știu cui datorez numele purtat în povestea mea de... de fapt, doar de
iubire – tot ce mai merită să retrăim.”
Încă răvășită de gânduri, pornește încet, tot pe jos, înapoi până în
Piața Unirii, amintindu-și fiecare porțiune a malului vechi al
Dâmboviței, rupt de apele verii, plin de tufărișuri ori sălcii, cum era
întărit cu țagle bătute cu ciocanul pneumatic – „simfonia ce-mi place cu
adevărat!” s-a exprimat odată, când i s-a prezentat o planșă cu o
porțiune a albiei Dâmboviței așa cum va arăta în final, după amenajare.
N-o mai interesează să însereze pe fosta stradă Uranus, cum își
propusese, unde a privit, cu ochi mai reci ca ai procuroarei Montealbo
când îi vorbea de ceea ce ar putea s-o aștepte, privea impasibilă cum
bătrânii disperați se aruncau în fața buldozerelor pornite spre casa lor
rămasă goală.
Nimic n-o mai interesează. Ajunge acasă istovită, caută un ceas
de odihnă pentru picioarele prea obosite de mers și se trezește abia spre
ziuă, să intre la baie, apoi să se dezbrace, să se poată odihni la căldură
sub pilota de puf. Știe că-n zilele următoare, ca de obicei în ultima lună,
se va odihni în scaunele moi și confortabile din Biblioteca Națională, –
„și oare de ce mă mai perfecționez, că-n Iad nu cred, ca să-l distrug când
ajung acolo?!” – retrasă la o masă mai spre colț, cu vraful de cărți în
față, atentă doar la paginile cărților de chimie, care o interesează, să afle
noutăți, „dar pentru ce?!” – totul, în capul ei e-o nebuloasă ce-o sperie,
mai ales aluzia procuroarei, semn că e urmărită. Stând acasă singură, la
calculator, până noaptea târziu, studiază site-urile cu ceasuri, fără să se
minuneze prea mult – „ce carieră aș fi făcut în știință sau măcar în
tehnică”, oftează, ghicind multe dintre noutățile care n-o mai
impresionează. A uitat chiar și de telefoanele Natașei – „rezolve-și
problemele între ei; vorba italienilor, cearta de peste zi trebuie să dispară
la urcarea în pat” își zice, amintindu-și explozia de fericire a nepotului,
surexcitat de primirea unui semn de la femeia ce i se cuibărise în suflet,
repetând vorbele părintelui Zosima când a primit telefon de la Natașa –
„suflet de puști dedat la gustul sublim al amorului cu o femeie
frumoasă”, și-a zis atunci Tamara fericită că-i fusese nepotul scos din
amorțeala prea lungă ce-o pusese pe gânduri deja. „La un așa urmaș de
384
Vlădeanu, o blană de Cisnădie poate fi smulsă într-o clipită, cizmele

lăcuite rămase ca accesoriu erotic, să-l apese cu tocurile pe șale, să nu-l
scape nici după orgasm, iar pălăria din blană, smulsă de degetele
pregătite să se încleșteze în părul bogat, frumos coafat, ca punct de
sprijin pentru penetrarea violentă… – ce vii îmi sunt amintirile!” – se
miră, privind ca într-un abis poza celor două tinere coborând ultimele
trepte, atentă la mănușa ce ține sacul de sport, extrem de elegantă,
invidiată, dar și dorită de ea; „nu pot, tanti Aimée, oricât mi-ați fi de
dragă; mănuși ca acestea nu se găsesc de cumpărat; fac parte din
costumul de stewardesă dat de companie…”
- Nu, exclus!! – țipă isterică, dându-și cu pumnii în cap. Nu poate
fi adevărat, am halucinații… – își coboară vocea spre șoapta plină de
durere și fuge să mestece în grabă două tranchilizante. Strănepotul meu,
dac-o fi adevărat cum spune Tin-Tin, că va fi băiat, nu poate fi fiul unei
mame fostă cândva complice la o crimă, moartea unui bărbat cu care s-a
distrat ea și sora ei în noaptea de revelion, ca să-i ia banii scoși din
contul parolat!
Iese din apartament sumar îmbrăcată să ducă gunoiul, se întoarce
cu pas domol, indiferentă că-i flutură poalele capotului de mătase, mai
găsește ceva de măturat pe balcon și iese iar cu puținul gunoi adunat
într-un sac de plastic smuls din găleata cu capac ascunsă vederii în
dulapul de sub chiuvetă. Nu știe ce să mai facă, să uite. Fuge în
bucătărie, deschide radioul cumpărat de mult timp de Teo să asculte
muzică, dar constată că bateriile au murit deja. Aruncă aparatul de radio
la gunoi și, în transă, ca un somnambul ce merge calm pe acoperiș, se
învârte cu precizie prin bucătărie, pregătind tarta cu vișinele scoase din
congelator și dezghețate în apă clocotită. Abia după două pahare cu rom
cubanez nu-i mai fug gândurile la o petrecere de Anul Nou, cu două
tinere frumoase jucându-se cu bărbatul acela impozant, căruia ea îi
oferise bacșiș bancnota trasă pe nevăzute din poșetă.
„De la el, român în misiune la Paris, știa Armoniu ce-am vorbit
cu Tin-Tin și cu Ileana la masa…” – își zice cu năduf când simte căldura
pilotei de puf în care s-a înfășurat, că termoficarea cartierului n-a pornit
încă. „Putea să-mi facă mie un nepot” își mai amintește reproșul lui
Armoniu încă viu și după trei decenii, că fusese exprimat cu altfel de
ton, de dincolo de ciudă ori invidie. „De ce să mă mai mir de cel nedus
pe Apa Sâmbetei, cum credeam, rămas pe malul românesc al Styx -ului
să-și schimbe numele și să ajungă general, să aibă parte de salve de tun
385
ori focuri de armă la coborârea în mormânt, când eu însămi, atât de

tânără și de frumoasă, că mulți ofițeri nemți, spre satisfacția mea cinică,
terminau înainte de a mai fi apucat să mă atingă, refuzam orice
propunere a vreunor industriași francezi de-a fugi cu ei în America și
așteptam alt prilej să aud în urma mea explozia ce-i sfârteca pe cei
cărora le oferisem ultima plăcere?!”
- Pentru cel din lift, primul bărbat adevărat din viața mea! – își
amintește că șoptea întotdeauna când se oprea o clipă să asculte
exploziile și să se convingă că au fost atâtea câte plănuise ea.
„Și, de fapt, Cel Fără Nume, cum îi zice adesea aviatorului în
momentele ei de mare tristețe, când vrea să se reîntoarcă în viață, oricâți
au fost pe urmă, și buni, și răi, doriți ori impuși, aviatorul rămâne pentru
mine Unicul – tatăl Pușei, bunicul de drept și de fapt al lui Constantin!”
Pe restul îi blamează adesea – niciodată pe cel din lift. „Și mă rugase
să-l aștept sâmbăta următoare, când va cere permisie de o zi sau două, să
mă ducă părinților, să rămân acolo definitiv, soția lui, eu, o puștoaică
fugită din Berlin…”
N-o mai interesează Biblioteca Națională – a aflat tot ceea ce-o
interesa, dar nu știe la ce i-ar mai putea folosi. A uitat și ofensa adusă în
sala de recepții a Centrului Cultural Mușatinii. Doar gândul să-i
telefoneze acelei doamne Maria – „soția cui?! Naiba să-i ia! Ce, eu mai
știu pe vreun parvenit de după Revoluție?!” – o mai sâcâie uneori; o
amuză ideea unei după-amiezi de confidențe; „Maria încă se ține bine, e
și mult mai tânără ca mine; m-aș amuza să aflu cum o fi culcat-o Mihai
pe ea, tânăra utecistă ahtiată de parvenire, venită la școala de vară de la
Poiana Brașov, sub vreun brad pe haina lui așternută peste patul din ace
de conifere, după ce eu îi voi fi povestit – nu, e oribil să-i spun că… și
cu mine! –, după ce-i voi fi povestit că a cunoscut-o pe Pușa mea pe
plajă, atât! Farmecul trebuie lăsat să se subînțeleagă. Ce femeie
recunoaște că a fost o degenerată?! Trebuie să merg la doamna Mia
acasă și să stăm de vorbă îndelung, dar numai cu cafea în față. Noi, de
fapt, am fost instrumentele unui sistem…”
- O, Doamne! – strigă Tamara ca în fața unei vedenii și începe să
pășească apăsat prin apartament; „bănuiam că iubita mea doamnă Mia
cade spre Alzheimer încă din primăvară și totuși i-am dat să bea,
păcătoasă ce sunt!” – se ceartă în gând.
După vreo oră de făcut curățenie în apartament, ultima ei
preocupare statornică, potolită cu tranchilizantul sfărâmat între măsele,
386
își găsește scuza că Mia, după întâlnirea din Piața Romană, luând urma
lui Mihai, i-a confirmat lui Armoniu că nepotul ei este un Vlădeanu –
„ce greață mi-e când știu că l-am împărțit pe hipopotam și cu ea!”
„Putea să-mi facă mie un nepot” – o obsedează oful colonelului la
întoarcerea ei de la Paris; „da, îmi amintesc că-i spusesem ceva Ilenei;
minte ageră de copoi, Armoniu a înțeles, dar confirmarea a avut-o de la
Mia, care o fi ajuns și la Mănăstirea Bunavestire, să-și întărească
certitudinea originii Vlădenilor. Iar imediat după drumul Miei la
Agigea, Tin-Tin al meu și Natașa… Doamne!... Ea l-a căutat, i-a oferit
să guste din mărul iubirii plin de dulceața patimii carnale șlefuite
îndelung, cum eu însămi făceam în Parisul ocupat, să pot ucide cât mai
mulți… Iar eu m-am bucurat ca o proastă bătrână ce sunt; m-am bucurat
pentru că-l suspectam pe Tin-Tin al meu că-i gay”, își zice în gând –,
„apoi vapoarele cu banane” – mai spune ca o completare înainte de-a se
prăbuși pe pat. „De fapt… – rămâne momente lungi cu gura căscată și
ochii mijiți – o fi blestemul Vlădenilor, de la haiducul Vlad, ce s-a iubit
cu toate cinci surorile, blestemul să cadă urmașii pradă femeilor ca
mine, trecute prin ciur și prin dârmon. Ce, eu ce-am fost pentru tatăl lui
Tin-Tin?!... Mihai o fi avut iubiri serafice, poate acea Teofana, soție de
prim-secretar; apoi nevasta lui, femeia aceea atât de mândră, că făcuse
liniște trecerea ei prin secretariatul plin de țigănci gălăgioase, venite
după ajutoare, dar reîntoarsă la origini, de Viena, cum și Teona a
preferat Wall Street-ul garsonierei 93 ori casei din Sânzieni, unde ar fi
putut fi amândoi dascăli unor copii, la școala din sat și, la rându-le,
umplând ei înșiși curtea aceea de plozi… Cu ce s-a ales Mihai de la
viață?! Cu de Viena fugită să-și reia titlul, scoțând de la el, fostul soț, tot
ce a vrut, grație unor avocați, foști securiști reorientați; cu alde Doina,
obsedată de el, ce s-o fi dus în vreo noapte de ședere la Sânzieni peste
Mihai, în camera lui răcoroasă, de deasupra beciului, altfel nu-mi explic
acel Mihai dragule cu care l-a strigat; cu Ina lesbiana, cu care are un
puști, dulce, e drept, ca orice copil, dar… la vârsta lui… cu acea femeie
sobră, fostă șefă de șantier, cred, după moartea soțului și un fiu mare
fizician, dar cine știe că-i al lui?! Oare tânărul o fi știind cine-i
adevăratul lui tată?!...”
- Iar eu… acum?! – se întreabă cu glas sonor. Ce pretenții să am
să-i fi inspirat măcar un rând, nicidecum o pagină despre bucuria
Ajunului de Crăciun când au putut tăia porcul, chiar dacă n-a mâncat
turte cu julfă, deși el, puști de 7 ani, o fi bătut sămânța de cânepă în piuă
o zi întreagă?!...
387
Nu mai înțelege nimic. „Dacă aș ști schitul în care s-a retras Teo,
aș risca pensia pe o lună să angajez un taximetrist să mă ducă, să stau pe
îndelete de vorbă cu Teo – singurul gentleman adevărat dintre toți
bărbații cunoscuți, cel mai puțin bărbat dintre toți, lăsat infirm de
oamenii lui Armoniu; și pentru atât și ar merita să-l caut pe general să-l
privesc cum moare de mâna mea! De-o mie de ori mort, decât așa bunic
strănepotului meu!...”
Rămâne ore în șir prăbușită pe pat, acoperită cu plapuma de puf,
să nu tremure de frig și privește în gol spre tavanul alb – un alb murdar,
că n-a avut vreodată intenția fermă să mai văruiască apartamentul;
„chiar eu fusesem în comisia care hotărâse constructorilor să finiseze
apartamentele cu humă, că-i mai ieftină…”
O ridică din pat soneria de la ușă, a doua zi dimineață, și nu prea
devreme, că-i trecut de ora 10, dar ei i-a fost lene să coboare din pat și
să-și îmbrace treningul călduros, pregătit de aseară, să-l ia pe sub
capotul de interior. Se prezintă așa sumar îmbrăcată în fața a doi bărbați
și o femeie, toți înarmați cu dosare:
- Am sunat și dedesubt, la celălalt apartament, tot a lui
Constantin, și nu mi s-a răspuns. Sunteți bunica lui, nu? Putem să
aruncăm o privire? – turuie continuu doamna, intrată deja un pas. Da, nu
arată rău, dar nici prea bine – clatină ea capul afirmativ. Putem merge,
că ziua-i scurtă – hotărăște celor doi bărbați rămași stingheri în ușă.
- Pot să știu ce-ați căutat în apartamentul meu? – devine Tamara
fermă.
- Cred că nu știți, doamnă, – se oprește vizitatoarea în ușă,
fluturând un dosar –, dar apartamentul, ca și cel de desubt, este al băncii.
Ratele împrumutului n-au mai fost plătite de luni bune. Vă va spune
nepotul… Oricum, domnul director Burmuz a ordonat să le dăm la
vânzare cât de curând.
- Burmuz Ghiocel? – întreabă Tamara.
- Da. S-au trimis nepotului patru somații. Cred că până în Crăciun
vor veni noii locatari – i se răspunde cu indiferență; „până și eu, pe
Uranus, discutam mai îndelung, zile în șir, cu cei cărora li se oferiseră
deja apartamentele să-și mute lucrurile”, gândește Tamara. Hai, hai, să
mergem! – o aude pe doamna ieșită pe hol cum ordonă celor doi bărbați
plictisiți.
Fără să-și mai încuie ușa pe dinăuntru, Tamara fuge în cameră,
intră pe internet și caută numărul de telefon de la cabinetul directorului
388
general al băncii. Se recomandă secretarei cine este, ba îi spune în plus

că au locuit în același cartier, „că sigur mă știe; sunt prietena mamei lui,
da, am aflat că s-a stins în urmă cu cinci ani, sunt bunica lui Constantin,
Tin-Tin, cum îi ziceam noi…” Așteaptă să i se facă legătura în biroul
directorului, dar după câteva minute aude aceeași voce:
- Donul director tocmai pleca… Este foarte ocupat.
„Poate până-n Crăciun, ne mutăm; cu ce câștigă Tin-Tin la un
vapor de banane…” – își zice Tamara, încurajându-se.
- Dar cum s-a ajuns aici?! – se aude întrebându-se; „și doar le
mergea așa bine!...”
În câteva minute, iese grăbită din apartament și caută adresa fostei
contabile a firmei de import-export condusă la început de Teo, apoi de
Teo și de Constantin.
- Au renunțat la serviciile mele de mult – o primește cu jovialitate
doamna care ținea contabilitatea firmei. Eu m-am pensionat, să stau cu
nepotul cel mic, iar Teo și Constantin au apelat la firma Contab SRL,
trei blocuri mai încolo. Dar vă pot lămuri eu: când beneficiul ajunsese la
peste patru milioane de dolari, că firma încă nu trecuse de la dolari la
euro, Constantin și Teo mi-au semnat un ordin de plată de trei milioane
și jumătate către firma de avocatură Abramovici și fii. De ce? Nu știu.
Cu cele câteva sute de mii rămase, o luaseră de la zero; mai făcuseră și
un împrumut, că i-am văzut venind acasă cu evaluatori ai băncii… Dar
nu mai erau anii de început, când se câștiga bine cu aurul adus din
Turcia. Vă rog, nici nu v-ați atins de cafea…
Împietrită, Tamara se ridică agale de pe scaun, mulțumește fără să
mai ia seama la vorbele fostei contabile și pleacă.
Avocatul Abramovici a murit de câțiva ani iar fiii cer o păsuire, să
afle de ce s-a plătit o sumă așa mare.
- Poate știe ceva domnul Moscovici, cu care colabora tata – spune
unul dintre tineri.
Tamara așteaptă până vine bătrânul Moscovici de la Tribunal.
- Cum, abia acum ai aflat?! – sare în sus Moscovici după ce
ascultă scopul vizitei. Tu veneai mereu la mine, apoi la răposatul
Abramovici, să ducem la capăt procesul cu cel din Canada, care făcuse
trei ani de pușcărie în baza delațiunii tale. Doi bărbați, nepotul tău parcă,
acela mai tânăr și frumușel, și tovarășul lui de afaceri te-au urmărit,
speriați că ai vreo boală și ei nu știu. Când au aflat de proces, au întrebat
cât costă să nu se afle, să nu transpire ceva în presă, că nu voiau să te
389
arunce în gura comentatorilor care începuseră să umple paginile de

scandal. Eu îl reprezentam pe cel din Canada, zicea că-i mare proiectant;
parcă Pârjoală…
- Pârjoleanu – rectifică fără pic de trac Tamara; doar stă și ascultă
cuminte.
- Da, Pârjoleanu. Se putea merge până la jumătate din pensia ce-o
aveai. Dar rămânea proces public. Mult timp, cred că vreo doi ani, și eu,
și răposatul Abramovici, și cei doi domni, nepotul și tovarășul său de
afaceri, am negociat cu Pârjoleanu. La un moment dat, da-da, îmi
amintesc foarte bine, Pârjoleanu a sunat într-o seară și a zis că-n zona
lor, cu destui români, n-au biserică ortodoxă. Înființaseră chiar și o
fundație, că și la ei, ca și la noi, organizațiile astea non-profit sunt la
modă. Trei milioane au plecat pentru biserică, donație, evident; eu și
Abramovici, câte două sute și ceva, c-a fost proces greu, doar știi ce
frumos a decurs și n-a aflat nimeni…
Tamara nu mai înțelege nimic din ce-i mai spune bătrânul avocat.
Abia are glas să-i șoptească un la revedere.
- Nu-i vina mea că ei n-au știut să se redreseze cu ce le rămăsese
și s-au îndatorat – mai aude în urma sa vorbele avocatului ca o scuză. Și
doar le-am spus: «Creștinii voștri, când trec prin fața vreunei biserici, își
fac cruce; uneori intră să pupe vreo icoană ori să aprindă o lumânare.
Prin fața vreunei bănci, să treci fără s-o bagi în seamă, și abia după ce ai
lăsat-o în urmă, să-ți faci cruce că n-ai avut nevoie de ea.»
Tamara își încetinește pasul până termină bătrânul avocat ce avea
de spus și oftează. S-ar întoarce să-l întrebe dacă îi mai funcționează
plămânul operat la Viena, dar nu-și mai poate descleșta gura și nici nu
mai ține minte dacă el sau Abramovici s-a operat de plămâni.
Acasă, stă două zile doar în pat și privește în gol tavanul
dormitorului – nu-și mai zice, ca altădată, că ar trebui totuși să facă un
efort și să angajeze o echipă de zugravi. Nici calculatorul nu-l mai
deschide – nu mai are de ce. Și nici la Mihai nu mai visează – uneori,
fără să-și recunoască sieși că o face –, n-o mai umple de viață amintirea
momentului în care îmbrățișarea tânărului așezat în genunchi pe
marginea saltelei pe care se aruncase i-a anulat durerile ce-o făcuseră să
izbucnească în lacrimi: confirmarea că fiica ei hotărâse să fugă din țară,
„deci, ca soție de mare demnitar comunist, a trebuit lichidată, chiar
ucigându-i pe amândoi, să nu păteze onoarea partidului”, dar și durerea
genunchiului lovit în caloriferul de fontă. Își rechema, inconștientă,
390
momentul sărutului – „primul din seria atât de lungă din imensitatea de

iubire a celor trei zile” –, moment care o răscolea de fiecare dată;
uneori, involuntar, amețită de vodca rusească de calitate, i-l oferea lui
Armoniu, spre satisfacția, dar și întărâtarea lui – „curvo, iar ai văzut în
mine un altul, dar ce bine a fost, că mereu visez să am parte de așa sărut
când văd semnul chemării ferme aici, deși… ce dracului vrei mereu?!...
chiar nu înțelegi că mai am și eu alte obligații?!...”
„Iar una – abia acum am aflat – era prietena mea Mia, pentru care,
un moment, am suferit că am tot îndemnat-o să bea. Ce bine că a făcut
criza! Când va reveni, îi fac o vizită și-i spun… Ce?! Oi vedea atunci!...
Deși, ea, măcar, a purtat un timp în pântece copilul celui care…”
Nu-și mai continuă gândul. Se bucură că a avut curajul să meargă
la Centru –„am văzut un bărbat matur, în pragul senectuții, departe hăt
de tânărul din garsoniera 93, de care nu mă mai săturam în cele trei zile
și visasem să-l cresc, să-l am așa măreț cum mi-a rămas în amintire
când, gripat, ieșise din birou cu șuba pe umeri și-mi rămăsese mai înfipt
în gândul intim, deși știam că se maturizase lângă femeia aceea
impunătoare, părăsindu-și familia, dacă familie s-o fi numit viața alături
de Mihai, că n-o văd pe ea, de Viena, privind cu ochi buni avatarurile
prin care a trecut soțul ei, doar că atunci, orice operă literară ori scenariu
de film se plătea din greu, chiar de-ar fi fost și numai necazurile cu
filmul, pentru care trebuia să țină piept celor doi, pe care nici eu nu-i
suportam: Suzănica și Dulea. Și Mihai n-a făcut-o pentru bani, dovadă
că a rămas alături de regizor, autorul de drept al filmului, pierzând plata
următorului scenariu la casa de filme condusă de Matală. Ce bine i-a
strigat marea muziciană: mămăligar! Doar un mămăligar ca el putea să
asculte de contabilul Casei Scânteii și să se îngrijească să ajungă urgent
la Suzana, abia ieșită din pușcărie, părțile sociale depuse la uzina
mecanică – eu aș fi insistat să-i fie înapoiate la urmă, ori măcar când i-ar
fi venit rândul cererii făcute. Chiar că mămăligar!... Ce bine că de la
Centru încoace l-am uitat – și nu pentru că mi-a hotărât el să-l uit. Nu
pot să mă mai gândesc la el! Și nu mi-aș ierta să-i spun că i-am crescut
fiul. Asta o fi făcut-o muierea aceea, ajunsă șefa de șantier în locul
soțului decedat – o fi făcut-o visând la tinerețe, când tânără utecistă
naivă, dar pusă pe ascensiune, a participat la tabăra de vară în care
Mihai, deja trecut prin niște furci caudine, că avuseseră loc Tezele din
iulie, le-a vorbit de personajele din teatrul european, ca om nou, invitat
acolo de una ca Filomena, tot o devoratoare de tineri. Cum să i-l ofer pe
391
Tin-Tin al meu acestui bărbat care nici nu mi-a acordat un rând în opera
sa?! Iar eu, parcă, da-da!, cum de-am uitat?!, am avut pe masa mea un
referat ce-l incrimina pe un «ingineraș chemat să ne țină un curs aiurea,
doar pentru că avusese o piesă de teatru premiată de Telerviziune; vă
rog să cercetați și să sancționați pe cei vinovați!» suna imperativ finalul
delațiunii, și poate că aș fi ordonat o anchetă dacă n-aș fi știut că tabăra
fusese condusă de Filomena...”
- Ce bine că l-am putut uita definitiv! – se aude spunând cu glas
tare. Tin-Tin este al meu și numai al meu!... Și-mi va dărui un
strănepot… – conchide oftând.
Știe deja când va reveni Constantin, dar uită de plăcerea ei, tarta;
o are pe cea din congelator; doar o tocăniță cu carne de porc și un borș
de leuștean care i-a reușit mai sărat decât trebuie, cum o rugase nepotul.
Abia acum a înțeles zbaterea lui Constantin să cumpere căsuța de
la marginea orașului, în jurul căreia s-au plimbat de câteva ori; „trebuie
să fiu tare, să nu mă dau de gol! – își zice când sfărâmă între măsele al
treilea tranchilizant pe ziua de azi. Eu mai am puțin în față; el – măcar
jumătatea a doua a vieții. Și nici măcar nu am certitudinea că Armoniu
este cel care a apăsat pe trăgaci. Indiferent cu cine, Tin-Tin al meu
trebuie să aibă un copil, un copil al său, sprijin măcar moral dacă nu și
material al său la bătrânețe, că ce mai are?! Câțiva ani și trece spre
senectute…”
A uitat de toate și de toți când aude soneria și fuge să deschidă
ușa, gata s-o strângă la pieptul său pe frumoasa Natașa – „e totuși
femeia care îi poartă copilul și-l ajută în afaceri” – și să-i ofere buchetul
cu flori și inelul cu diamant, cumpărat din Elveția imediat ce transferase
banii sub parolă în banca franceză – „dacă-i tot cu Ileana, i-l voi da lui
Constantin să i-l ofere” și-a zis când l-a cumpărat, dar aflând că Ileana
era deja în luna a patra, i l-a oferit ei înainte de-a fi venit Constantin de
la cursuri. „Nu-l pot ține, scumpa noastră străbunică a celui mic, – și-a
mângâiat Ileana burta puțin mai rotunjită ca de obicei. La spectacole, ba
chiar și la repetiții trebuie să-l scot de pe deget că-i prea frumos și
captează privirile mai ceva ca dansul; lasă, ține-l tu, că-i foarte scump, și
mi-l faci cadou la botez… Păcat că nu-i fetiță, că i l-ai fi făcut direct ei;
așa, îl vom păstra noi, să-l dăruim nurorii. Ori, cine știe?! – și-a amintit
Tamara ochii aprinși de bucuria cu care a izbucnit Ileana în râs –
Constantin mi-a și spus că nu vrea să-și lase fiul singur… Poate vine și o
fetiță, iar eu i-am spus că trei este numărul cel mai nimerit, «că doar îți
392
place să muncești, parcă ai fi fiu de țăran român, că numai ai mei, din

sat, ieșeau primăvara la semănat cu bucuria deplină luminându-le
chipurile, de ce crezi că vreau s-o facem pe lumină?, să mă îmbăt de
fericirea senină cu care mă învălui după semănat»” – își amintește
Tamara strălucirea zâmbetului de pe buzele atât de frumos conturate
când Ileana îi povestea clipele astrale din intimitatea jocului lor. „Acum
va trebui să-i ofer flori și inelul cu diamant, apoi s-o strâng în brațe pe
aceea care, împreună cu soră-sa – pramatie și mai mare! –, l-or fi fericit
pe craiul bătrân în noaptea de revelion, mulțumindu-i cu maimuțe că le-
a scos din bancă, la ordinul colonelului, evident, pentru care lucra, toți
banii și, cum revelionul trecuse… Ce, eu făceam altfel cu ofițerii nemți
tineri?!... și aveam tot vârsta de atunci, de la revelion, a Natașei…” – se
încurajează în ultima clipă, să-și poată desface brațele larg, să cuprindă
umerii nepotului, realizând prea târziu că, de fapt, trebuia să-și ia întâi în
brațe nora.
- Dar Cireșica ta unde-i?! – tresare Tamara, desprinsă din
îmbrățișarea nepotului, ce-i mai ține încă mâna să i-o sărute.
- Să intrăm – spune Constantin, strecurându-se pe lângă bunica
sa, ducând cu greu geamantanul burdușit până în dormitor, camera cea
mai comodă bătrânei. Cireșica mea – se explică el privirii încă
întrebătoare a bunicii – și-a luat borcanul cu sâmburii de cireș altoi,
„domnesc”, cum i-a numit odată și s-a dus să-i planteze. Mai ții minte
cartea aceea frumoasă, dar ruptă toată de veche ce era, adusă de Maaa
Veta din podul casei sale? Frații Liu parcă se chema și o puneam mereu
pe Maaa Veta să-mi citească. Mă fascina cum cel mai necăjit dintre frați
primise semințe fierte să le semne și, spre fericirea lui, a obținut un pom
cu fructe de aur. Acum se poartă sămânța criogenată și se speră în os
domnesc… Bleah!... – își vede Tamara nepotul strâmbându-și gura a
scârbă. Iartă-mă că intru în baie! Sper că ai săpun destul… A! – se
întoarce el în ușa băii – deschide valiza ceea, că ți-a umplut-o iubita ta
noră, pisica ce s-a gudurat atât de mult pe lângă tine în telefon să n-o
refuz eu cumva, cu tot felul de nimicuri: mărgelele din sticlă colorată ale
conchistadorilor … Și pune masa, te rog, că mi-i o foame!...
393
Capitolul 59
- Excelentă masă, săru’ mâna! Mai ales borșul. Chiar așa, un pic
mai sărat… În sănătatea ta, bunicuțo! – duce nepotul din nou sticla cu
rom cubanez la gură, bând ca pe apă. Aaaahh! – se bate el cu palma pe
burtă – ce dor mi-era de-acasă!... Ce mă privești așa?! Zău că mi-era
dor! – clătină Constantin capul îndelung, oprindu-se doar să mai bea
puțin rom.
- Să nu-ți fie rău, dragul bunicii…
- Ei, și?!... La cât sunt de curat, puțină toxicitate alcoolică… – și
iar duce sticla la gură.
Bătrâna se agită să strângă masa iar când rămâne doar sticla de
rom aproape goală și tava cu tarta veche de câteva zile, scoasă din
frigider, unde o mutase de dimineață din congelator, dar încălzită de
curând în cuptorul cu microunde, se așază la locul ei pe scaunul elegant
de bucătărie, cumpărat odată cu toată mobila anii trecuți, când i-a făcut
Teo surpriza modernizării întregii bucătării; „cu sau fără câteva mii,
tot…” – își amintește că i-ar fi șoptit lui Tin-Tin revenit de la depozitul
din port.
- N-am înțeles ce-ai vrut să zici cu cât ești de curat – încearcă
Tamara să reia discuția. Ce, ai ținut post?
- Negru! – exclamă nepotul, lovind masa cu fundul sticlei goale.
Dar ce faci? Mă ții și tu la post?! Am văzut că mai ai în dulap…
Tamara scoate din raftul de sus al dulapului sticla cu rom
cubanez, rupe sigiliul, apoi toarnă într-un pahar.
- Pe îndelete, puiul bunicii, pe îndelete – îi oferă paharul,
menținând la pieptul său sticla. Ce-ai vrut să spui cu postul? Ceva, la
nervi, prin telefon, parcă… Și nu a fost frumos ce-ai spus!
Constantin se joacă îndelung cu paharul, înainte de a se hotărî să
guste din el.
- Ai văzut clipul de la nuntă? A fost prima și ultima oară când
mi-am sărutat nevasta, nevasta legală, vreau să zic. Am aflat după
394
ceremonie că Natașa mea nu mai are în burtică fetița. Asta-i! Și-a trebuit
să stăm cuminți, înțelegi tu…, că trupul trebuie să se refacă, să mai aibă,
dac-o avea, că asta-i marea ei întrebare, ovulație, că eu sămânță la
borcan i-am dat – conchide nepotul cu scârbă, smulgând sticla, să soarbă
pe săturate.
Înapoiază sticla bunicii și continuă calm, abținându-se cu greu să
nu lunece spre ironie ori cinism:
- Zece zile, după cum ne-a recomandat medicul, de data asta un
englez mucalit, care se lăuda că a lucrat și el în echipa ce a clonat oaia
Dolly, zece zile zic a trebuit să rabd, până la prima recoltare, și cum
altfel recoltare decât cum fac puștii, care încă n-au atins vreo femeie, să
mi se analizeze sămânța, maturată bine. Și cum sămânța mea a fost
decretată de înaltă calitate, au urmat recoltările. Evident, sub
supravegherea ei, nicidecum a asistentei, – una trăsnet, să-ți tot vină
să… recoltezi –, să nu cumva să răsădesc asistentei…
- Tin-Tin! – lovește bătrâna masa cu fundul sticlei din care sar
stropi de rom. Sunt, totuși, bunica ta…
- Ce-am spus așa urât?! – se miră cu un calm impus nepotul.
Acum să vreau și n-aș putea răsădi… că-n final, nu știam de ce mi s-a
făcut somn ultima oară iar când m-am trezit, nimic. Abia acum, la baie,
am văzut două semne: cred că mi s-au secționat canalele seminale.
- Nu pot să cred!
- Nici eu. Dar… Lasă, poate consult un medic. Oricum, actul de
căsătorie, chiar și la un divorț, îmi dă niște drepturi materiale, cum îi dă
și soției, că așa era formularul de la consulat, unde se fac atâtea căsătorii
din interes… Iar eu… – râde amuzat Constantin – o dată, refuzat a nu
știu câta oară măcar la un sărut lung, ca între adolescenți – „nu, îți
interzic să mai încerci, că mi-e teamă să nu-ți cedez și, oricum am
face-o, știi că-i nevoie ca tu să te abții, să se matureze, să fie viabili și
obraznici cei mici, armata din care doar un soldat trebuie să-și facă
datoria”, mi-a hotărât ea grav –, iar eu, izbucnind, i-am spus: „cu una-
două sute de euro, în București, pun pe fiecare genunchi câte una…”
Credeam că s-a amuzat, că doar o înțelesesem că… Bașca meniul,
bunicuțo: bombă de hormoni! De testosteron vreau să zic; mai ceva ca la
18 ani!... Gustos meniu, dar… Și câte trei pe-un genunchi și cred c-aș fi
făcut fa… țăăă…
- Tin-Tin!! – a țipat deja bătrâna. Să-ți fie rușine! Așa te-am
crescut eu?!
395
- Tu m-ai crescut în spiritul clamat în ziare și la ședințe, spiritul

eticii și echității socialiste. Doar că unii, chiar mai bătrâni decât mine
acum, aveau la sub… soooll…
Pocnetul palmei drepte pe luciul mesei de bucătărie și sticla
aruncând rom cubanez vânturată în mâna stângă, îl trezesc pe
Constantin, care își înghite imediat finalul ultimei vorbe și se ridică
urgent de pe scaun. Merge la frigider, ia una din sticlele pline cu lapte
dulce, desface capacul în grabă și o duce la gură, bând jumătate din ea
pe nerăsuflate. Stă două-trei clipe, inspiră adânc, apoi bea și cealaltă
jumătate.
- Scuză-mă! – șoptește după ce aruncă sticla goală în coșul de
gunoi. Măcar Teo mă asculta sau sărea să-mi dea palme. Și era mai bine.
Hai, noapte bună! Cobor să dorm la mine. Săru’ mâna! – șoptește când
iese pe ușă.
Ca lovită în creștet de un pumn nevăzut, Tamara stă locului
speriată, privind în neștire scaunul gol din fața sa.
- Na că m-am întors! – își aude nepotul intrat vijelios în
apartament. Vreau să dorm liniștit și, evident, să-i scriu un mesaj soției.
Ce-a fost cu cele două drumuri ale tale la Parchetul General? Celelalte
plimbări, chiar și aia lungă, spre Podul Grant, nu ne interesează.
- De unde știi?! – se rupe cu greu Tamara din nemișcarea sa.
- Bunicuțo, uite aici… – își arată Constantin telefonul – ți-am
putut urmări fiecare mișcare… Zi-i, ce-a vrut procuroarea?
- Doar a promis că mă va chema… – își tărăgănează bătrâna
vorbele; „cum să-i spun ce-am aflat?! E tânăr, are viața în față…”
Aaaa… – încearcă Tamara un surâs, parcă și-ar aminti – am discutat
doar despre Ileana: cum era îmbrăcată, dacă nu cumva ieșise în
evidență… cum a murit Cezy… dacă mai știu ceva de familia Ilenei,
dacă-i mai trăiesc părinții, că nu i-a găsit pe lista de plată a celor cu
0,50% din salariul mediu brut pe economie fiecare, ca pensie de
urmaș… Am rugat-o să mă ajute și cu niște pământ rămas de la bunica,
de urma căruia nu dau – minte bătrâna cu seninătate. De ce nu dormi
aici?
- Nu-nu, mulțumesc! Mâine plec de dimineață la Constanța, să
pregătesc descărcarea vapoarelor când vor veni, c-ar trebui să ajungă.
Hai, pa! – face un pas mare și-și sărută bunica pe obraz. Săru’ mâna! Și
noapte bună! Stai fără grijă, că te mai sun eu… Cu ce-mi rămâne de la
banane, vreo sută de mii de euro, mergem să cumpăram căsuța aceea,
396
așa am convenit cu Naty.

- Constantin, – iese bătrâna pe palier după nepot să-l poată întreba
în șoaptă – n-ar fi fost elegant din partea mea să-i telefonez și să-i
mulțumesc pentru…? – arată cu privirea spre direcția dormitorului plin
de cadourile împrăștiate pe covor.
- I-am mulțumit eu, când puneai masa; tocmai se îmbarca. La ora
asta o fi peste ocean și nu are semnal, că-i pasager, nu stewardesă; mi-a
zis c-o să mă sune ea. Pa, săru’ mâna! Mai spre seară, după un pui de
somn, merg cu mașina în service, să-i fac o revizie, că mâine în zori plec
la Constanța.
Tamara așteaptă până își vede nepotul coborând la parter, se aude
cum deschide cutia poștală, apoi urcă etajul întâi cu mâna stângă
încărcată de corespondența mototolită, cum a apucat-o când a cotrobăit
în cutia metalică. Nu pare deloc interesat de hârtiile strânse în pumn;
descuie ușa apartamentului, o deschide și intră grăbit – „o fi amețit după
atâta rom cubanez”, își zice bătrâna și intră în apartamentul său.
Deschide calculatorul și caută până spre miezul nopții – află că nora ei a
plecat spre Sao Paulo tot cu Lufthansa iar de acolo are bilet spre
aeroportul din Goiana. Timp de două ore încearcă să localizeze telefonul
de pe care o suna Natașa din Viena, dar nu reușește – număr inexistent.
„Păcat că n-am clonat telefonul lui Tin-Tin în memoria telefonului meu
cât a stat sub duș”, își zice și așteaptă s-o facă imediat ce nepotul va
reveni la ea.
Capitolul 60
- Mai trebuie să rămân, bunico, să aștept aici – este tot ce află de

câteva zile de la nepotul plecat la Constanța. Nici de Naty nu pot să dau,
că iar o fi furtună de vară la ei în pampas, la Fazenda Eagle a socrului
meu și or fi căzut ceva antene.
„Fazenda Eagle?! – rămâne Tamara o clipă pe gânduri, apoi își
surâde, amintindu-și traducerea: Ferma Vulturul; ia uite cum și-a
botezat locul de retragere generalul, pe care, atâția ani, stând refugiată în
apartamentul meu din calea războiului actual dintre răii și mai răii de la
guvernare, l-am crezut dus pe Apa Sâmbetei; bine că nu i-am făcut și
397
parastas!...”
- Vezi, dragul bunicii, că-mi dau telefonul la uscat, la atelierul din
colț, că l-am scăpat în chiuvetă – zice și imediat scoate cartela din
telefon, o înfășoară în folie de aluminiu alimentar, înfășoară și telefonul
așa desfăcut și pune totul pe tava de argint adusă de Teo din Turcia la
începuturile lui, când ducea de toate și aducea aur; peste aparate pune cu
gura în jos pe tavă o cratiță din aluminiu, ca ecranarea să fie cât mai
bună, abia apoi, îmbrăcată elegant, pleacă la Parchetul General, invitată
de procuroarea Cristina Montealbo. Nu are nici un fel de trac, mai ales
că invitația a fost făcută pe un alt ton decât de obicei, dar nu mai vrea să
i se afle de pe telefon pe unde a fost, să-i dea nepotului prilej de
întrebări.
O miră amabilitatea cu care este primită și invitată să ia loc la
măsuța rotundă din colț, cu două scaune tip fotoliu față în față, o tavă de
plastic, cești de cafea, pahare goale și două sticle sigilate, una cu cola,
cealaltă cu apă.
- Un timp, m-am gândit să vă fac o surpriză, dar nu am elemente
destule să-l conving pe tatăl meu să vă întâlnească. Deși eu cred c-ar fi
mai corect să spun re-întâlniți – începe procuroarea pe un ton calm.
- Desigur – aprobă Tamara –, doar am mai discutat cu dumnealui
atunci, lângă taxiul cu care am plecat de la Centru.
Abia după ce soarbe din cafea și-și toarnă puțină cola în pahar,
Tamara observă privirea tinerei de dincolo de masa rotundă fixând-o:
- Mi-e greu, doamnă Aimée, să cred doar ceea ce-mi spuneți.
Zilele trecute, având puțin timp liber, am răsfoit câteva dintre romanele
tatălui meu. Închipuiți-vă că am crescut într-un apartament cu vreo trei
mii de cărți. Când, la partaj, a trebuit să vândă apartamentul, că așa a
cerut de Viena, cum, de altfel, atâtea din țara asta au plecat într-acolo,
sunt vorbele tatei; eu, aici, nu-mi permit, dar el, ca orice scriitor,
exacerbează uneori scurgerea de bunuri spre… Ziceam de cărți; la
mutarea lui în casa copilăriei din Sânzieni, a avut noroc de un fost coleg
de liceu, ajuns mare constructor, care i-a ridicat o anexă, cu vreo 60 de
metri de rafturi, să-i încapă cărțile. Am o colegă – tocmai se
pensionează –, care ține în casă 33 de pisici… Când îi povestesc, tatăl
meu care a fost un elev de frunte, îl citează adesea pe Carl Liné: Species
tot sunt diversae…
398
- …quot diversas formas ab initio creavit infimitum ens1.

Închipuiți-vă că am făcut și eu Latina în copilărie, un gimnaziu nemțesc
sută la sută în Berlinul antebelic – intervine Tamara, bucuroasă de
discuția purtată; „chiar mi-era dor de-o șuetă cu o doamnă cultivată;
poate o caut și pe acea Maria, care mi-a dat cartea de vizită; încă mai
sunt în România doamne cu care poți purta o discuție altfel decât
mizeriile de la TV…”
- Dar să revin la cărți – reia discuția procuroarea –, vă asigur că
știu câte ceva despre actul creației literare. După cum v-am spus, am
cunoscut-o pe acea doamnă Teofana. În romanele tatălui meu apare cu
numele Teona. Doar ochii sunt mari și albaștri…
În fața tăcerii tinerei așezate comod în fotoliu, să-și poată bea
cafeaua, Tamara simte cum pierde teren, devenind suspicioasă; „îmi
întinde o capcană…”
- Da, și? – întreabă.
- A, am uitat: ochii – surâde molcom procuroarea. N-ați citit
nimic din ceea ce a scris tata. Ochii… Voiam să vă spun că în afară de
ochi, poate și de conformația obrazului, personajul are toate datele
dumneavoastră. Aceleași date, puțin altfel, le are și doctorița ginecolog
din Întroienirea; ba chiar și zâmbetul; puțin și privirea, care se
migdalează în momentele de mare intimitate. Plus gesturile din public.
Până și felul în care luați paharul de pe masă și, chiar de-l beți, o faceți
cu grație, sau, atentă la interlocutor, aveți un fel anume de a-l atinge de
buza de jos. După ce mămica s-a retras la Viena, tata a făcut zilnic ore
de instrucție – termenul este mai corect decât educație – cu mine, copila,
apoi adolescenta rebelă uneori. Poate și de aceea relația noastră e una
specială; el este un amestec de mamă și tată. Ca să-mi formez mersul,
ore în șir am patrulat cu un vraf de cărți pe creștet; repetam pentru
admiterea la Drept și mai patrulam – ultima instrucție am suportat-o
înlocuind teancul de cărți de pe creștet cu vaza de porțelan adusă de tata
din China, când a făcut, în ’86, o excursie cu transsiberianul. După
Revoluție, când mama tocmai ne părăsise, tata, de fiecare dată, îmi
repeta: „Să n-o spargi, că mă supăr; o țin s-o ofer doamnei Vika
Ferguson să-mi spargă capul cu ea, când va reveni prin sat.” Vika
Ferguson, mare geneticiană în State – povestește procuroarea cu plăcere,
zâmbind larg, cum Tamara nu o credea în stare – este din Sânzieni,
1
) Sunt atâtea specii câte forme diferite a produs la început ființa infinită. (lat.)
399
puțin mai mică decât tata, o chema Viorica Apostol; tata o alinta Scufița
Verde, că trecea în deal, la bunica ei, într-o rochie roșie cu buline albe și
o beretă fistichie verde. Când a participat la un congres de Biologie, că
terminase Biologia, n-a mai revenit în țară. Într-un roman, tata are un
capitol amplu despre întâlnirea personajului narator cu o specialistă în
inginerie genetică, de origine română, venită la o contractare în Pekin,
cum numeam noi pe atunci Beijingul. Evident, – râde procuroarea –
mama, orgolioasă din fire, zicea că-i fabulația de scriitor a tatei, dar
după plecarea ei, am înțeles că, la plecarea tatei spre țară, Vika a avenit
la gară cu tot felul de cadouri pentru mine, pentru fratele meu și vaza
aceea, „pentru soția ta, să ți-o spargă de cap când și-o da seama că ne-
am revăzut aici; ai grijă cu rolfilmul din aparatul de fotografiat, că l-am
pus pe automat și ne-a surprins, fără să știi, pe amândoi în restaurantul
de la parterul Hotelului Sheraton”. Anii trecuți, Vika a venit la Guvernul
României să facă lobby pentru InterMed Company, la care este
acționară, să cumpere câteva mii de hectare în Bărăgan. Tata, care știa
de la fosta mea șefă, procuroarea Margherita Donbario din Texas că se
luptă să scoată compania asta dubioasă în afara legii în State, și-a
informat un prieten, fost coleg de liceu, care era vice prim-ministru.
Vika și-a dat seama cine i-a stricat planurile și i-a transmis tatei că, de
va trece vreodată prin Sânzieni, îl caută să-i spargă capul. „Vino, că
vaza ta e întreagă, chiar dacă Ana mea a văzut o dată poza mea cu tine
la masă, ba chiar și poza făcută în oglinda de lângă lift când urcam în
cameră – i-a răspuns tata. Dar fii atentă că Genetica ta n-are cum opri
eroziunea colților lupului și va rămâne Scufița Verde nepapată” – se
amuză singură procuroarea de plăcerea celor povestite. Toate acestea –
continuă pe un ton mai cumpătat – le-am găsit întâmplător pe un CD,
când răscoleam un sertar, să caut poze cu foștii colegi de liceu. Dar să
mă reîntorc la Centrul Cultural Mușatinii: privindu-vă de departe, mi s-a
părut cunoscut mersul – abia zilele trecute am înțeles că era cel impus
de tata să-l studiez în oglinda fixată pe ușa din capătul unui hol lung.
Deci! – pare să-și reintre în rol tânăra de dincolo de masa rotundă. Când
și unde l-ați cunoscut pe tatăl meu? Mai precis: când și unde v-ați
cunoscut?
Tamara și-a recăpătat stăpânirea de sine din vremurile de demult
– vorbele procuroarei i-au dezlegat baierele inimii, gata să pună pe tava
discuției întregul adevăr – „dar la ce bun?!, se înspăimântă. Poate altă
dată, după ce stau o după-amiază la o șuetă cu Maria, să aflu mai multe
400
despre Mihai, că ceea ce știu acum… La urma urmei, bărbat singur de

atâta timp și nu lipsit de demonii interiori, dacă acum 5-6 ani i-a făcut
Inei băiețelul… Vorbele Doinei nu le pun la socoteală; orice muierușcă
își poate închipui că-i cineva dacă a trecut prin patul unui romancier și i
se poate adresa cu Mihai dragule…”
- Are vreo relevanță răspunsul meu în rezolvarea dosarului morții
Ilenei Pop? – întreabă Tamara, simțind că poate ține în mână frâiele
discuției, ca pe vremuri.
- Hm!... – surâde tânăra. Acum chiar regret că nu l-am amăgit în
vreun fel pe tatăl meu să bem o cafea în trei.
- Și la ce ar fi ajutat?! – pare să se mire Tamara; „trebuie să ies în
vreun fel din corzi; doar nu mi-oi fi găsit nașul cu tinerica asta, chiar așa
școlită în Texas, cum se laudă!” Dacă ziceți că ați crescut între atâtea
cărți, poate că ar fi trebuit să știți că actul creației artistice este mult prea
complicat: o figură văzută în treacăt prin parc îți poate inspira un poem;
un anume zgomot, o simfonie; silueta unei doamne, o scenă fierbinte,
ori un capitol de gelozie… Mă onorează ce mi-ați spus, dar cred că voi
fi participat la vreo ședință a scriitorilor ori, cum și drumurile mele au
trecut adesea prin Casa Scînteii, Mecca tuturor tinerilor condeieri, mai
ales la începutul anilor ’70, înainte de Tezele din iulie, 1971, când
răspundeam și de Direcția Teatrelor, m-o fi întâlnit măcar o dată tatăl
dumneavoastră…
- Vă spune ceva numele Cătălin Andrei Păduraru? – cade brusc
întrebarea procuroarei. În tinerețe, a fost inginer mecanic la o uzină din
Iași. După Revoluție, om de afaceri, mare constructor.
- Nu! – răspunde Tamara scurt. Ar fi trebuit?
- V-am văzut contrariată de prezența fizicianului Dorin
Constantin Păduraru, cred că ați crezut o clipă că-i nepotul
dumneavoastră. Și mie nepotul dumneavoastră mi se părea cunoscut…
Nu vă gândiți la ginerele dumneavoastră; era mort de doi-trei ani înainte
de-a se naște fizicianul Păduraru.
- Sugerați că fiica mea, plecată mereu cu orchestra prin țară, și
acel… cum ați zis că-l cheamă?
- Cătălin Andrei Păduraru, cunoscut și CAP-one; a fost și vice-
prim-ministru o vreme, după 1989, evident.
- Vă asigur că n-am prea ieșit din casă. Și nu neapărat de teamă.
Ca și ceilalți, mă puteam ascunde sub ideea că primeam ordine ferme.
- Hm!... – o privește lung procuroarea. Vă dau o veste bună în
401
premieră – surâde ea brusc. S-ar părea că se va redeschide Dosarul

Revoluției; un argument serios va fi și dosarul procurorului Păun – arată
cu privirea spre biroul său.
Tamara se simte iar ca pe vremuri: inflexibilă. Înfruntă secunde în
șir privirea tinerei de dincolo de măsuța „pentru șuete” și sfârșește prin a
o întreba:
- Ați văzut filmul „Z” al lui Gavras?
- Vreți să știți dacă am citit stenograma ședinței în care ați ridicat
oportunitatea continuării rulării lui pe ecrane?
- Știu. Am cerut retragerea lui – aprobă Tamara cu glasul spășit.
- Mai grav! – râde tânăra din fața sa; „Doamne, de ce n-oi spune
adevărul, să știe Tin-Tin ce soră frumoasă are?!” Mai grav pentru
vremurile acelea – precizează procuroarea. Ați propus excluderea
ultimelor două-trei cadre, filmul să se termine cu trimiterea în judecată a
coloneilor. Iar Grecia, pe-atunci, era stat capitalist… „Ultimele cadre, cu
pedepsirea tocmai a celor care au spus adevărul, face filmul viabil pe
ecranele noastre” – sunt vorbele cu care v-a contrazis secretarul adjunct
cu Propaganda din Comitetul Central și, atunci, se pare că s-a hotărât
definitiv că nu sunteți bună să conduceți Cultura și ați rămas la
demolări.
Tamara și-a dus deja palma la frunte și stă așa, pufnind încet, ca
un surâs trist repetat ostentativ.
- Acum n-aș mai cere eliminarea finalului; a ultimelor cadre, în
nici un caz! – spune pe un ton grav, privindu-și interlocutoarea în ochi.
- De ce? – întreabă procuroarea.
- M-aș retrage, mulțumindu-vă pentru cafea, dacă acesta a fost
scopul chemării – ocolește ea întrebarea.
- Nu. Am sperat să aflu de la dumneavoastră… Dar nu! Înțeleg
c-ar fi fost o gafă să-l fi amăgit pe tatăl meu să fi fost prezent și el. Cred
că aveți dreptate: îi veți fi furat gândurile venind de sus, de la C.C., la
vreo ședință a scriitorilor, ori… cine știe?! Aveți dreptate: un gest poate
duce la un roman fluviu. Zic să trecem la ale noastre! – hotărăște tânăra
ridicându-se să meargă la locul ei, dincolo de birou. Vă rog! – face semn
Tamarei să se așeze unde a mai stat și-n celelalte două dăți. Știți că
prietena dumneavoastră Maria Cetățeanu a murit într-un spital din
Elveția?
- O, Doamne!... – tresare Tamara.
- M-am tot întrebat ce-i cu vorbele relatate de taximetrist: moroiul
402
din fântână. Am aflat că soțul ei făcuse o fântână pe care ea, după

Revoluție, a astupat-o iar deasupra a răsădit flori. Am ordonat
redeschiderea fântânii. La fundul ei, în mâlul adunat, era o geantă
P.S.A.L. Așa de bine fusese făcută geanta la fabrica unde era un fel de
directoare la Creație doamna Maria Cetățeanu, că n-a intrat picătură de
apă. Dar nici amprente n-au rămas pe armă, că a fost unsă la loc cu
vaselina din trusa genții. Glonțul din creierul Ilenei Pop a fost tras cu
arma aceea. Am trei expertize diferite făcute. Vă rog, vă rog! – se agită
procuroarea, observând reacția de tremur, ca un frison, a Tamarei, apoi
nodul din gât, pe care îl înghite greu. Un pahar cu apă? – o întreabă.
- Da. Mulțumesc! Pot folosi…? – arată Tamara spre ușa mai
îngustă, de după raftul lung, încărcat cu cărți de Drept și câteva dosare.
- Evident, vă rog! – îi deschide tânăra ușa băii private.
Tamara lasă capacul toaletei și se așază pe el să mediteze. „Ce
mai pot eu schimba? Trebuie să mă consult cu Constantin. Ce dovezi
certe are tânăra aceasta că Armoniu a tras cu P.S.A.L.-ul?!” Manevrează
butonul de spălare a veceului, se spală și ea îndelung pe mâini, le usucă
în jetul de aer cald apoi revine la discuție.
- Mulțumesc! Și vă rog să-mi scuzați… – face un gest indecis. Aș
mai bea un pahar cu apă; îmi permiteți?
Observă gestul elegant de aprobare al procuroarei, merge la
măsuță, își umple paharul și revine cu el la discuție:
- Vă ascult.
- Tot nu v-ați amintit cui ați dat schița subsolului capitalei? A! S-a
verificat: ați avut dreptate; din camera a doua, de la subsolul vilei în care
ați locuit până la Revoluție – „ce bine că nu pomenește că ar fi locuit și
Cireșciuc, devenit Cireș, acolo!”, o fulgeră un gând pe Tamara – pornea
un tunel cu ieșire spre debarcader. Nici un indiciu în plus – doar deranj
în crama domnului ministru. Mai important este altceva: pe planul
subsolului capitalei aflat la dosarul original întocmit de procurorul Nicu
Păun, sunt două amprente – doar două! Una este a dumneavoastră.
Cealaltă, necunoscută.
- V-am spus: am pus planul în plic și am trimis plicul prin curierul
special.
Procuroarea tace. Doar ochii ei stau fix pe bătrâna din fața sa.
Nici ochii bătrânei nu se trădează în vreun fel – „n-are nici o dovadă că
Armoniu a tras cu P.S.A.L.-ul, cum nici eu nu pot jura că tânăra cu sacul
de sport pe umăr, ținut cu mâna înmănușată cu accesoriul văzut la
403
costumul de stewardesă al Natașei…”

- Semnul făcut pe desen, pe camera de arhivă a blocului din care
s-a tras are aceeași compoziție cu restul desenului. Plus că lângă el este
amprenta indexului drept al dumneavoastră. Cui ați arătat că se poate
ieși acolo?
- Curierului, desigur, să atragă atenția celui cui îi va fi dat plicul.
Asta îmi amintesc precis, deși… sunt aproape trei decenii…
După un timp lung de tăcere, învinsă de calmul bătrânei, tânăra
procuroare face un gest indecis:
- Mă rog!... Ce știți de accidentul suferit de fiica și ginerele
dumneavoastră? – schimbă subiectul.
- Cred că a fost provocat. Fiica mea se exprimase că vrea să plece
în Franța, evident, să-și părăsească soțul, care, fiind așa mare în C.C., ea
trebuia lichidată; închipuiți-vă cum ar fi sunat…
- V-am întrebat – continuă procuroarea să fie la fel de calmă –
tocmai pentru că am primit o copie a analizei anchetatorilor francezi
sosiți a doua zi, deși fiica fiind și cetățean francez, imediat după
accident a sosit un domn de la Ambasada Franței; el i-a solicitat pe
francezi. Ați citi raportul?
- Nu mai țin minte. Cred că da.
- Mi-a atras atenția ce notează procurorul francez: obrazul drept al
ginerelui era zgâriat. Chiar și pleoapa dreaptă.
- Aveau adesea certuri. El era un mare crai. Ea – culmea geloziei.
Violență domestică.
Procuroarea tace un timp, cumpănind.
- Indiferent care o fi fost motivul, – zice aproape șoptind – la
plecarea spre un eveniment așa important, o recepție tocmai la
ambasada țării în care el urma să plece ambasador, și-ar fi dat cu pudră
pe cicatrici. Ea s-ar fi spălat pe mâini. Ori, anchetatorii notează că sub
unghiile mâinii drepte, fiica dumneavoastră avea urme din pielea
obrazului soțului.
- Deci excludem asasinatul! – intervine replica tăioasă, încărcată
cu suspiciune a Tamarei.
- Eu v-am spus doar ce scrie în raport. La o discuție anterioară,
după câte rețin, v-ați fi exprimat că au fost eliminați. Închipuiți-vă că
sunteți la volan iar cel din dreapta sare să vă scoată ochii. Doi bătrâni,
colegi de orchestră cu fiica dumneavoastră, și-au amintit că relația ei cu
soțul era… că o vedeau mereu la repetiții plângând, uneori blestemându-
404
și viața, alteori amenințând: „îi scot ochii, dacă e adevărat!” În rest,

despre Pușa, nu?, așa o chema, au vorbit toți la superlativ. Unii și-acum
se miră cum de l-a suportat. Dar nu despre căsnicia fiicei dumneavoastră
sunt… nici nu pot să le spun anchete întâlnirilor noastre.
Se lasă o tăcere apăsătoare în încăpere, cu cele două doamne
ocolindu-și privirea: a Tamarei, spre spatele monitorului calculatorului
de ultimă generație; a procuroarei, coborâtă în dosarul din fața sa. Brusc,
degetul arătător al tinerei lovește în pagina din fața sa, apoi se ridică,
atenționându-și interlocutoarea:
- Abia acum încep să fie! P.S.A.L.-ul are un fel de încărcător de
rezervă, ca o cutie din piele, în care încap 12 cartușe. Pe ultimul dintre
ele s-a găsit aceeași amprentă necunoscută ca pe planul subteranei.
Trăgătorul n-a mai apucat să-l folosească și l-a pus la loc. La final, a
șters cu vaselină doar arma și geanta.
- Și armele acestea… – începe Tamara, dar imediat se oprește;
„erau date cu o evidență strictă” ar fi vrut să spună, dar nu înțelege nici
ea de ce și-a oprit întrebarea la jumătate; „Doamne, mai bine m-aș
sinucide, să scap de acest vis urât în care trăiesc!”
- S-au rătăcit multe arme atunci, la Revoluție, dacă asta ați vrut să
știți – intervine prompt procuroarea. Vă asigur că am ordonat controlul
tuturor amprentelor celor care au avut acces la armele P.S.A.L. înainte
de Revoluție.
- Și dacă-l veți găsi, pe care ușă va ieși din biroul acesta? – arată
privirea Tamarei cele două uși, trăgând adânc aer în piept, cum făcea pe
vremuri, când punea punct ferm, evident ironic, vreunei discuții ce nu-i
fusese pe plac.
- Aveți vreo îndoială? – i se răspunde calm, tot cu o întrebare.
Tamara continuă s-o privească inexpresiv, enervată deja de jocul
procuroarei; abia acum înțelege că-i în pielea celor pe care îi chema la
prelucrările lunare; „măcar fata asta mă lasă să am replici…”
- Într-un film western, – începe ea pe un ton calm, vorbind rar,
enervant de rar – soțul femeii ucise de răufăcător cere șerifului, dacă
prinde ucigașul, să i-l predea, să-l pedepsească el, după legile lor, ale
indienilor.
- Până și-n Vestul Sălbatic, doamnă Aimée, – ripostează calm
procuroarea – se aplica legea; șeriful merge și arestează pe fiul celui mai
bun prieten. Ultimul tren din Gun Hill. Tatăl meu, pe lângă cărți, avea și
o colecție de casete iar sâmbăta împrumuta aparatul video și televizorul
405
color de la un coleg; tatăl acestuia lucrase în Siria; venise cu valută și-și

cumpărase din Shop. Să înțeleg că ați vrea să-l priviți în ochi pe cel care
a ucis-o pe Ileana Pop? Că de pedepsit… ne ocupăm noi.
- Glumiți – răspunde scurt Tamara.
- Nu înțeleg…
- Ba ați înțeles, dar aici, – face Tamara un semn rotund, indicând
interiorul biroului – nu aveți voie să înțelegeți.
- Pe cuvânt că nu înțeleg!
- Câți dintre cei scoși pe ușa aceea – arată privirea Tamarei – n-au
plecat de la Tribunal direct acasă? Majoritatea, în Mercedes-ul propriu.
- Majoritatea! – o îngână tânăra apăsat. Dar eu nu-mi bat joc de
meserie, să știți. Și… dar mai bine nu vă spun… – surâde ea.
- Nu-mi place să fiu lăsată în ceață. Ce-aș putea înțelege?
- Bine! – hotărăște procuroarea. Nu de la tata știu episodul cu
scoaterea familiei Vlădeanu de la chiaburi în Ajunul Crăciunului 1952.
În vacanța de iarnă, cred că era de Crăciun, da-da, înainte de Crăciun,
câțiva ani înaintea Revoluției, că-mi trăia bunicul; a doua zi trebuia să
umble preotul cu Ajunul; bunicul pregătise farfuria cu turte cu julfă și
fuiorul de cânepă, să le dea preotului, după datină; stătea cu tata la gura
sobei și prăjeau slănină proaspătă pe jăratecul tras pe vatră și se amuzau
de povestea lui Păcală la Moara Dracilor, că bunicul Neculai era mare
povestitor, mai ales după o cană de vin roșu; mămica se culcase deja iar
fratele – a!, nu v-am spus, mama avea un băiat, Adrian; acum, este
plecat și el la Viena, e mare chirurg plastician, buze, sâni, dar mai puțin
arși cum spera tata, care a stat luni bune cu arsuri pe spate, când i-a dat
și ultimii bani, să prindă post de rezident la Chirurgie Plastică. Acum
și-a schimbat numele: Ady Atilla Esterhazy, sună mai… – coadă de
muieruște tunate la ușa clinicii lui… Spuneam că Adrian era cu băieții
din Sânzieni la săniuș, că era o noapte cu lună plină iar satul avea o
pârtie grozavă de săniuș. Bunicul nu mă lăsa noaptea cu băieții pe deal.
Atunci mi-a povestit el ceea ce știa de la bunica Maria, cum au fost
scoși de la chiaburi. „Ia mai terminați cu chiaburii, că numai de
vremurile acelea aud aici” – s-a înfuriat mama. Nu știu ce-ar mai fi vrut
să spună bunicul despre un cireș; începuse să povestească de cum a fost
trăsnit un cireș mare, altoi, „în care tu și doamna…” ar fi vrut să mai
adauge, dar tata, schimbat la față, s-a ridicat brusc și mi-a hotărât să mă
îmbrac gros, că merge cu mine pe deal, la săniușul de noapte – una din
cele mai frumoase amintiri din copilărie. Abia zilele trecute, după ce
406
tata a spus de anul în care n-a mâncat turte cu julfă iar dumneavoastră
ați spus „ministrul acela gras, chelbos și bolșevic”, abia acum eu am pus
cap la cap vorbele… Oare ce-ar fi vrut să mai spună bunicul despre
cireș, ce anume știa de la bunica, dacă nu se trezea mama?! Prea a
intervenit prompt tata când bunicul începuse o aluzie la o piedică de
metal pentru copitele unei iepe, „trebuia să te fi lăsat atunci s-o iei, s-o
nichelezi, poate s-o sufli cu aur, că la ce picioare avea...”
- Eu de unde să știu, doamnă procuror, să dezleg șaradele
bunicului dumneavoastr?! – îi înfruntă privirea cu calm Tamara.
- Mda… – aprobă tânăra. Vă voi ține la curent cu ce mai aflu,
că-n câteva săptămâni, poate luni, că avem și alte cazuri grave de
rezolvat, vom aduna amprentele tuturor celor ce-au avut acces la arme
înainte de Revoluție. Să vă dau o mașină?
- Nu, mulțumesc! – răspunde Tamara, ajunsă deja la ușă.
Transmiteți, vă rog, domnului Mihai Vlădeanu că-mi pare rău!
Mai face un pas dincolo de prag și se întoarce spre procuroare să-i
poată spune înainte de a închide ușa:
- E așa cum a spus Miron Costin: „Nu sunt vremurile sub om, ci
bietul om sub vremuri.” Chiar și cei care se cred mari și tari cad, până la
urmă, sub vremuri…
Ar vrea să închidă ușa, dar se răzgândește și o deschide mai larg,
să se poată adresa tinerei rămase descumpănită dincolo de biroul
încărcat cu de toate, tronând în fața sa copia dosarului primit de la tatăl
ei.
- Doar creatorii de frumos, doamnă procuror, mai ies uneori de
sub vremuri, uneori dominându-le: vremea lui Shakespeare, vremea lui
Balzac, a lui Michelangelo… În adolescență, la pensionul din Berlin,
când afară Hitler își începea nebunia, eu, degustând mângâierea colegei
de cameră, scriam poezii din ce în ce mai licențioase și mă visam o a
doua Sapho iar după lectura unui raft întreg de romane, promiteam să
fiu mai mare ca George Sand și-mi creasem chiar și un epitaf: Aici
putrezesc doar oasele mele; spiritul l-am oferit personajelor create. I-l
ofer cu drag tatălui dumneavoastră – șoptește ca un suspin.
După o clipă de tăcere, savurând parcă perplexitatea procuroarei,
zâmbește trist:
- Într-o zi, ca atunci când mori subit, am lăsat totul și am fugit la
Paris. Restul se știe. Mai puțin promisiunea aviatorului că-n prima
sâmbătă după petrecerea noastră în același restaurant de pe Champs-
407
Élysées unde am dat o bancnotă de 500 șefului de sală, la despărțirea din

fața ușii unde locuiam cu chirie, amândoi tulburați de prima și ultima…
manifestare totală a actului de iubire în liftul acela vechi, oprit între
etaje, i-am primit cu drag jurământul că-n prima sâmbătă va cere
permisie să mă ducă de tot, ca soție, părinților săi. A fost primul zbor
francez de întâmpinare a invadatorilor. Pentru el, și ultimul. Ce-ați fi
vrut să ajung? N-o să trimiteți dumneavoastră infractori judecătorilor
nici pe jumătate din câți invadatori am trimis eu dincolo. Și credeți că n-
oi fi vrut și eu să mă îndrept, să fac o cotitură în viața mea?!... Hm!.. –
surâde Tamara trist. Când îl găsiți pe posesorul amprentei necunoscute,
vă implor să mi-l prezentați!
- De ce, că nu pot să vi-l dau să-l pedepsiți; înțelegeți? – întreabă
procuroarea cu același calm cu care a ascultat monologul lung.
- Să-i repet întrebarea pusă și de Mihai – pronunță numele cu
familiaritate, dar imediat precizează ferm: de Mihai Vlădeanu, tatăl
dumneavoastră, „de ce Ileana Pop?!” Hm!... – surâde iar, încărcând
atmosfera cu durerea ei – acum aș fi avut măcar un strănepot cu studiile
universitare terminate. Altfel, la ce bun sănătatea la vârsta matusalemică
ce-o am și la ce bun să mai prind suta de ani?!
Închide cu grijă ușa și coboară în stradă, să ia un taxi până acasă;
„măcar să apuc să-l văd pe Constantin ținându-și în brațe copilul,
indiferent de la care femeie, că el va fi un tată măcar la fel de bun ca
Mihai; să nu mor știindu-l rămas singur pe lume…”
Capitolul 61
După ce conectează telefonul la rețea, îi apare semnul că are un

mesaj de la un număr necunoscut: „Bunicuțo, mi-a căzut telefonul cel
vechi în mare; mi-am cumpărat unul de ultimă generație. Te rog,
imediat ce citești mesajul, duci inelul cu diamant bijutierului Tavitian,
din Centrul Vechi, căruia eu și Teo i-am adus aur din Turcia, și i-l dai
după ce transferă pe cardul meu treizeci de mii de euro și încă douăzeci
pe al tău, apoi îmi trimiți mesaj, tot pe WhatsApps, că se zice că-s
codate. Clar?!”
Știe că întrebarea pusă la urmă nu-i lasă nici timp de gândire și
408
nici urmă de îndoială că ar putea face altfel. Ajunge la bijutier în mai

puțin de jumătate de oră.
- Să închidem magazinul – se grăbește bătrânul bijutier pe care nu
l-a mai văzut de ani de zile, când îl însoțea pe Teo să-și primească banii
pe aur, apoi se opreau la magazine să cumpere câte ceva, de obicei
vreun cadou pentru ea.
Timp de un sfert de oră, bijutierul ține lupa la ochiul stâng și
cercetează diamantul.
- Mda! – îl aude când pune lupa la loc în cutia de pluș iar inelul
cu diamant în ambalajul său Cartier –, să-mi dați hârtia cu cele două
coduri IBAN, să transfer banii.
Peste alt sfert de oră, Tamara este din nou în stradă, căutând cu
privirea vreun taxi care aduce clienți la barul din apropiere; „Doamne,
bine că n-am mai trăit durerea să-l văd pe Tin-Tin al meu cu de-alde
ăștia”, trage ea cu coada ochiului la tinerii grăbiți spre bar, însoțiți, cei
mai mulți, de femei, mai tinere sau mai de 40 de ani, cu mersul specific
femeilor debordând senzualitate, care o fac să se simtă superioară:
„Măcar eu, în Paris, aveam un scop nobil.”
În taxi, revine asupra gândului: „Oare n-am exagerat folosind
termenul nobil?! De fapt, à la guerre comme à la guerre1! Doar…” – și i
se face rușine să-și mai continue gândul ce-o deprimă, amintindu-și cum
a avortat copilul lui Karl, frumosul și atât de elegantul ofițer pe care l-a
uitat abia după Mihai, „că până în garsoniera 93, au fost, în loc de
gestapoviști, comuniștii, și-n loc de răzbunarea prin luptă, a fost…
– mi-e și scârbă să-mi amintesc!... Ba… – revine asupra gândului – cu
maimuță, în interiorul țării, am avansat, tot mai sus, până la a fi agățată
de pereți; din exterior, am adus informații de care avea nevoie țara, tot
cu maimuță, iar în intimitate… La naiba! – cine-și pune pe tavă și-și
judecă intimitatea?!”
Ca să iasă din vârtejul amețitor, spune șoferului să oprească în
fața băncii care i-a eliberat cardul, intră și cere să-i fie dat un extras de
cont; se convinge că deja banii i-au intrat în contul în care, cu greu, de-a
lungul anilor, deși, în Paris, când și-a găsit contul parolat golit, dar
amintindu-și cum bancherii au contribuit și ei la împingerea lumii în
războiul mondial, s-a jurat să nu mai calce pragul vreunei bănci, a reușit
totuși să mai depună puțin peste trei mii de euro, „măcar să aibă Tin-Tin
1
la război ca la război (fr.)
409
cu ce mă îngropa”. Vede alături de bancă un magazin de electronice,

intră și cere „un telefon de ultimă generație”, cum s-a lăudat nepotul ei
că și-a cumpărat. Plătește cu cardul, fără s-o intereseze cât costă,
„important este să fie ca al nepotului meu”, îi pune o cartelă preplătită,
se convinge că a intrat deja în aceeași rețea cu Tin-Tin, ascunde
telefonul în geantă și grăbește pasul spre taxi.
Imediat ce intră în apartament, merge în bucătărie și răspunde lui
Constantin tot pe WhatsApps, de pe telefonul ei vechi. „Am rezolvat.
Sigur nu-i vrei și pe ai mei?” „Nu, bunicuțo, mulțumesc! Îți sărut mâna
cu drag, dar mai ales cu prețuirea ce o meriți. Voi lipsi câteva zile, dar
nu-mi telefona. Nu știu ce-i cu Naty. Nici un semn de la ea. Zilele
acestea ar fi trebuit să vină la Viena, pentru recoltarea ovulului, că-i în
perioada fertilă.”
Două-trei zile, Tamara se simte în formă. Abia când primește un
telefon de pe alt număr, dar îl aude pe Constantin: „Ești bine, bunicuțo?
Nu-ți fă griji de mine, că-s bine și eu”, intră la bănuieli. Notează
numărul de pe care a fost sunată, întreabă calculatorul și află că are
prefix de Viena. „O fi cu Natașa acolo”, își zice și se mai liniștește.
La miezul nopții însă, tresare prin somn, sare din pat și-și îmbracă
halatul gros, din Polar, anume pentru interioare friguroase. Abia spre
ziuă, după ce sparge câteva parole – „de ce n-oi fi jefuind eu o bancă,
poate conturile aceleia unde este Ghiocel director general, să-i transfer
banii către casele de copii orfani?!”, se amuză ea un timp, după care,
descoperind că locul unde se află cele două numere, al lui Constantin, de
la telefonul nou și cel cu prefix de Viena de pe care a fost sunată, sunt
localizate alături, dar nu la spitalul AKH ori la vreun hotel, ci pe o
stradă de peste Dunăre, un fel de cartier muncitoresc, se îngrijorează și
nu mai poate adormi.
A doua zi, frântă de oboseala nopții nedormite, când trece prin
fața oglinzii, i se pare că vede o leoaică bătrână patrulând agale într-o
cușcă. La tranchilizante nu mai vrea să apeleze – de când a băut
împreună cu nepotul rom cubanez, își toarnă la nevoie câte un sfert de
pahar.
Peste două zile, renunță și la rom; „atâta voință măcar să am, că-i
vorba de Tin-Tin al meu! Să fiu lucidă”. Luciditatea însă o aruncă iar în
vârtejul gândurilor negre – „oare este adevărat că mamele simt când se
întâmplă ceva rău copiilor?! Ce-o fi cu Tin-Tin al meu?!...”
Se frământă, patrulând prin fața oglinzii, repetând în gând mereu,
410
obsesiv, aceeași întrebare: „La cine aș putea apela; cine m-ar mai putea
ajuta?!...”
Nu mai rezistă și iese din apartament îmbrăcată gros, că afară
fulguiește. Ajunge în fața Parchetului General, fără să-și dea seama, dar
tremură ca de friguri amintindu-și de jocul de-a șoarecele cu pisica în
biroul procuroarei Montealbo – „lasă-mi băiatul în pace, fetițo, că merg
în genunchi la taică-tău și-l rog să intervină, fiul lui să apuce să aibă un
copil, indiferent de la cine, să intru în mormânt cu sufletul împăcat că
nu-l las singur pe lume” – și grăbește pasul. Dă un ocol pieței, trece
printre blocuri tocmai când începe s-o strângă din nou în spate, de data
aceasta pentru că-și amintește drumurile ei zilnice pe șantierul de aici și
intră în Biserica Bunavestire, din fostul Schit al Maicilor. Cade în
genunchi în fața icoanei Maicii Domnului, „o fi icoana celebră,
făcătoare de minuni, despre care am auzit atunci?”
Nu știe nici o rugăciune; doar își face cruce și bate câteva mătănii,
apoi se așează într-o strană și ascultă rugăciunea preotului aflat în altar.
Fără să vrea, își amintește prima ei vizită la Schitul Maicilor; aducea
ordinul „conducerii superioare” că trebuie să lase loc Casei Poporului.
Din jalea celor amenințați, îi revine în amintire chipul preotului bătrân
care s-a apropiat de ea: „Dumneata ești aceea cu dărâmatul vilelor de pe
Uranus?” Când ea, ofensată de întrebarea bătrânului scund și slab, dar
cu o privire spălăcită, sfredelitoare, s-a uitat lung, măsurându-l, cum
făcea cu cei pe care urma să-i certe zdravăn, strecurându-le cuvinte de
amenințare, acesta doar i-a suportat cu supunere privirea fixă, de pasăre
de pradă, și s-a depărtat șoptind ceva. „Ați auzit, tovarășa Aimée, ce-a
zis bătrânul?” – a întrebat-o unul dintre activiștii de la municipiu din
echipa cu care venise. „Ce putea să spună, decât vreo afurisire?!” – a
încercat ea să pară indiferentă, dar a ascultat cum și-a completat colegul
una dintre „matracucile” de la municipiu, cum le numea ea pe activistele
ridicate din rândul muncitoarelor din vreo fabrică textilă: „Sub
dărâmături ai să mori!” N-a dat importanță; pe Uranus și-n alte locuri a
auzit blesteme urlate în gura mare când se zvonea că-i venită de la C.C.
Ar vrea să mai îngenuncheze la Maica Domnului, dar s-a format
coadă. Stă totuși în biserică până pleacă cei mai mulți, se mai închină o
dată și, atentă la ce-au făcut femeile în vârstă, merge și ea în pronaos, la
ghișeul cu obiecte de cult și plătește mănunchiul de lumânări luat din
cutia de lemn:
- Ce mai trebuie să-i dau părintelui? – întreabă.
411
- Un pomelnic ori un acatist – îi arată vânzătoarea un pix și niște

bucăți de hârtie pe colțul mesei – și un ban, cât crezi – adaugă.
Ia pixul și scrie „Constantin”.
- Scrie și ce-i cu el – îi atrage atenția vânzătoarea –, e mort, e viu,
e bolnav…
„Plecat la drum lung” scrie Tamara.
- A, dumneata vrei acatist – o aude pe vânzătoare spunând în
urma ei, mai mult ca o constatare pentru sine.
Pleacă spre altar, deschizând din mers poșeta, din care vrea să ia
50 de lei, dar se răzgândește și împăturește 100, punând-o în acatistul de
lângă lumânări. Merge la ușa din stânga, unde le-a văzut pe bătrânele de
dinaintea sa și apasă clanța ușii de două ori. Preotul apare murmurând o
rugăciune, oferindu-i crucea s-o sărute. Ea ar vrea să sărute și dosul
mâinii care ține crucea, cum a văzut la cei de mai devreme, dar preotul,
deși bătrân, cu barbă lungă și albă, și-a retras imediat mâna, dându-i de
înțeles că nu trebuie și, ridicând mâna dreaptă, a pus toată palma pe
creștetul ei, murmurând o rugăciune scurtă. A luat apoi lumânările și
bucata de hârtie, din care a lunecat puțin capătul bancnotei:
- Stai să-ți aduc rest.
- Nu, părinte, rugați-vă pentru nepotul meu.
- Dar tu cum te numești?
După o clipă de ezitare, bătrâna răspunde:
- Tamara, părinte.
- Frumos nume. Domnul nostru să te aibă în grijă!
Afară a înnoptat de mult. Merge pe jos până în Piața Unirii, unde
găsește un taxi. Abia acasă își dă seama că a uitat să închidă sonorul
telefonului în biserică. La culcare, își amintește cum bunica ei o învățase
să nu se culce fără să îngenuncheze în fața icoanei, să spună Tatăl
nostru, să bată mătănii și să-și facă trei cruci după fiecare mătanie.
Îngenunchează, dar nu-și mai amintește rugăciunea în întregime. Se
ridică, merge la calculator, o printează și, ca un copil silitor, o recită
până o știe pe de rost. Adoarme cu sufletul împăcat, doarme profund
până dimineață și nu-i vine a crede ce chef de viață are până după ora 9,
când pleacă din nou la biserică. Repetă ritualul de ieri, doar că are grijă
să închidă sonorul telefonului, iar preotului îi dă tot 100 de lei în bucata
de hârtie împăturită, pe care a scris aceleași cuvinte. În atmosfera de
calm și-n zumzetul odihnitor pentru suflet al cântecelor celor trei dascăli
de la pupitrul din dreapta, întrerupte de ieșirile preotului cu ritualurile
412
slujbei, caută să-și amintească tot ce știe de Schitul Maicilor. A

impresionat-o un raport adus în biroul ei de un coleg: „Merită citit” – i-a
spus acesta, așezându-i-l peste hârtiile din față. Era planul inginerului
Eugeniu Iordăchescu de translare cu câteva sute de metri mai spre Est a
bisericii: „Și restul așezământului monahal de ce nu?” – a întrebat ea la
o ședință de lucru restrânsă, ascultând cu vădit interes procedeul tehnic
propus de inginer, dar prezentat de un coleg al ei, mai ales că nu avea
cunoștință de ceva asemănător, deși în referat se enumeraseră câteva
translări făcute cu succes în lume prin alte metode „pentru salvarea
memoriei culturale a țării lor; noi nu putem rămâne mai prejos, că mare
parte din istoria noastră este dăltuită în piatră; închipuiți-vă că italienii,
pe vremea lui Michelangelo ori Bramante, vrând să extindă centrul
Romei, ar fi dărâmat Columna...” Ulterior, la o cafea, arhitectul coleg
i-a șoptit cum de n-au mai avut obiecții „matracucile” din comisie,
„dacă până și tovarășa Aimée...” Cuvântul ei devenise greu iar când pe
vreun șantier unde nu se putea salva ceva și erau ceruți cameramani să
filmeze, ordona: „Echipa tovarășului Sergiu Nicolaescu; el și-i alege pe
cei mai buni.”
Adoarme în strana în care s-a așezat și, furată de glasul domol și
frumos, de bariton, al dascălilor, murmurând rugăciuni și îmbătată de
fumul lumânărilor, poate și de parfumul discret al vreunei doamne
trecând să se închine, se simte cuprinsă de un fior plăcut și se visează
întinsă la umbra unui copac, în marginea pădurii, vegheată de tânărul de
alături, cu care hotărâse deja că se vor căsători – întâi, în glumă, ca o
tatonare a terenului pe care, înflăcărați amândoi de jarul atât de încins la
care se forjau trăirile lor, s-au decis că nu au altă opțiune decât aurirea
lor cu certificatul de căsătorie; „oare ce s-ar fi întâmplat dacă îi spuneam
că are deja un fiu, pe Constantin?!” crede că s-a întrebat în visul ei,
întrerupt de atingerea de fruntea sa a pocalului din argint de la Sfintele
Daruri cu care a ieșit bătrânul preot ce tocmai rostește „și ne mai rugăm
pentru succesul lui Constantin, plecat la drum lung și sănătatea bunicii
sale Tamara”. Asta o face pe bătrână să tresară, atingând cu buzele cotul
veșmântului preoțesc, trecut imediat mai departe. „Mâine îl voi scrie și
pe Mihai pe acatist – își hotărăște. Dacă aș fi apucat să-i spun lui Mihai
sau măcar să-i strecor o aluzie că Pușa a rămas gravidă în perioada cât a
stat la Eforie, și să nu-i mai las iluzia că a fugit din țară, cum a înțeles,
chiar așa, cu acel uită-mă! strigat de mine ca un ordin cazon în telefon,
măcar la maturitate, ori acum, spre senectute, Mihai m-ar fi căutat, să-l
413
cunoască pe fiul Pușei – acesta-i omul! Nu degeaba atunci, în garsoniera

lui, mi-a spus că-s singura pe care, înainte de finalizare, n-a
întrebat-o…” – și Tamara, simțind că-i dau lacrimi de ciudă, caută
batista în poșetă să-și șteargă ochii. Așteaptă să-l zărească pe preot
trecând înapoi, se ridică din strană în semn de respect, cât își face trei
cruci și, odată preotul intrat în altar iar ea, rămasă în aerul înmiresmat de
parfumul smirnei din cădelnița preotului, învăluită de rostirea clară,
baritonală a rugăciunilor dascălilor unul după altul, toți cu glas la fel de
molcom și de plăcut auzului, închide iar ochii, inundată de amintirea cu
care s-a îmbătat adesea imaginându-se cu el, „singurul el, și o recunosc
aici, în sfânta biserică”, atunci când privea peste umărul colonelului
pozele de pe perete, mai apoi golul rămas după ce a smuls pagina ruptă
din revista Cinema – era amintirea cu care se amăgea și-n nopțile se
insomnie: retrăia obsesiv momentele de după încordarea cu care rupea
carnea de pe omoplații tânărului sau i se agăța de umeri să se poată
elibera din sărut, să muște colțul pernei, ca să nu țipe și sfârșea într-o
apăsare ca o mângâiere a șalelor, coborând vârful degetelor să prindă
fesele încă netranspirate de efort, savura beția privirii senine și zâmbetul
încărcat de căldura în care o învăluia tânărul ridicat pe coate, s-o poată
privi, de fapt o învăluia într-un zâmbet șăgalnic, de întrebare retorică
dacă a fost bine, amețind-o cu privirea lui senină, în timp ce o penetra cu
o anume bucurie a jocului, cum nu i se mai întâmplase, până o simțea
gemând din nou, cu gura întredeschisă și cu vârful limbii plimbat pe
buze, solicitându-i sărutul lung, devorator, din care ea se rupea iarăși, să
foarfece cu dinții colțul pernei, să se poată elibera printr-un orgasm și
mai profund, urmat de câteva vorbe rostite cu patimă, îndemn obscen
sfârșit în mulțumire tandră, spre bucuria crescândă a privirii scânteind
de data aceasta pe obrazul roșu de efort, cu fruntea umedă de începutul
transpirației ce se întețea, până ce ea își simțea trupul mai răscolit ca
înainte iar degetele ei înfipte în fesele fierbinți de osteneală se încleștau,
întotdeauna cu unghiile ancorate în piele, până îl simțea explodând, într-
o revărsare de corp tânăr dăruindu-i până și ultima picătură, însoțită de
sărutul final, ca o alintare de îndrăgostit, eliberând-o de sub el în arcul
brațului stâng ce se încorda, s-o culce cu tâmpla pe pieptul său, în timp
ce-i răsfira buclele părului de la ceafă, s-o simtă când și-a mai liniștit
inima, să-i dea capul pe spate, să se poate reîntâlni într-un sărut scurt, ca
de somn ușor.
- Știi, scumpa mea doamnă, – l-a auzit o dată – că, de când cu
414
tine, păcătuiesc cum n-am mai păcătuit vreodată, pentru că nu te întreb

dacă trebuie să te protejez?
- Pentru că, dragul meu drag, ai înțeles că vreau să te accept de
soț, să creștem împreună unul sau mai mulți copii – i-a răspuns și,
atunci, a fost momentul de răscruce, în care Tamara și-a jurat în gând că
va face marea cotitură în viața ei; se și vedea chemându-și colegii la o
cafea, să-și prezinte soțul, „poate și mijlocul începând să se împlinească
deja”, ține minte că și-a dorit, iar în ultima ei zi de ședere în garsoniera
93, când i s-a declanșat ciclul, primul ei gând a fost să mai rămână două-
trei săptămâni, „să fac asemeni Filomenei, zi de zi, la aceeași oră”, abia
apoi și-a amintit că prietenei sale i-au trebuit un an și ceaiurile ei, plus
fudulii de taur, berbec, porc ori armăsar, de preferință marinate, lui.
- Doamne, îți mulțumesc că mi l-ai dat pe Mihai! – rostește cu
glas sonor la sfârșitul rugăciunii de dinaintea culcării, încă așezată în
genunchi, cu fața spre icoana cumpărată la plecarea din biserică, agățată
într-un cui bătut în peretele dinspre Răsărit.
Noaptea, după o oră de somn profund, se trezește speriată și se
ridică în capul oaselor, căutând pe dibuite comutatorul lămpii de pe
noptieră. Crede că s-a visat din nou fugind după un tren, cu scara
vagoanelor blocată de aceiași doi tineri îmbrăcați de vreme rea, dintre
care unul stătea pregătit s-o lovească în frunte cu piciorul dacă ar fi
reușit să se agațe de bara din metal a scării.
- Mâine îl întreb pe preot când spovedește…
„…că trebuie să spun cuiva răul pe care am fost în stare să i-l
fac...” – își zice, rememorând toată scena din biroul Suzanei Gâdea. „Să
fi fost dorința mea de-a le arăta că știu să rezolv mai repede și mai bine
totul decât ei, care trebuiau să se adune în haită ca să poată ține piept
celor doi tineri?!” – se miră, scuturându-se ca de un vis urât, dar după un
timp de gândire nu se poate abține și-și zice: „Ba cred că m-a ofensat
vorba urâtă exprimată de Mihai la ieșirea din biroul președintei. În
gândurile mele îl rechemam pe tânărul delicat, afișând timiditate
adolescentină, de sub care îmi lăsa bucuria orgoliului femeii mature că
am știut să trezesc leul tânăr, cum îmi plăcea s-o fac adesea,
amintindu-mi cum l-am întărâtat într-o seară să se joace cu mine, felin la
început, apoi tot mai tigru, până la limita cinismului, istovindu-mă, că,
nebună de atâta joc, l-am răsturnat cu spatele chiar pe marginea saltelei,
de pe care a lunecat pe parchetul proaspăt lustruit, l-am încălecat și l-am
amenințat că-l strâng de gât dacă nu termină și el odată cu mine, că
415
picam de somn; singura noapte în care am căzut de obosită ce eram și

am adormit imediat tot pe brațul lui stâng, dar direct pe parchet, că abia
mă puteam mișca de durerea șalelor când m-am trezit la ziuă.”
După un timp îndelungat de privit spre icoana din argint
cumpărată din biserică, parcă hotărâtă să-i ierte totul lui Mihai, își
surâde larg, umplându-și sufletul de bucuria amintirii cum tânărul a
luat-o în brațe și a depus-o înapoi pe saltea, șoptindu-i înainte de a-i
învălui gura în sărut că știe un leac pentru orice durere și s-au iubit
într-o totală uitare de sine până la prânz, că și acum se scutură ca de
friguri când își rememorează sentimentul de foame cu care au golit
frigiderul de pe balcon, într-un ospăț pantagruelic, după care au plecat în
oraș la cumpărăturile duse la Sânzieni – „amintirea celei mai frumoase
vizite din viața mea”.
- Ce m-aș fi făcut fără aceste amintiri?! – se aude spunându-și.
„Așa a vrut Dumnezeu, să-mi dea sănătate, să galopez spre
deceniul zece de viață, ca să mă întorc cu fața spre icoane și să accept că
n-am lăsat bun în urma mea decât câteva clipe de iubire…”
După un timp, înfășurată în pilota de puf, adaugă: „Și îndeplinirea
datoriei de a-mi crește nepotul; bine, rău, n-am ajuns la hotărârea de a-l
da, măcar săptămânal, la creșa noastră din cartier, cum fusesem sfătuită
o dată, când făcuse o viroză și a trebuit să lipsesc de la o ședință, că am
lăsat-o pe Elisaveta să se ocupe de spălat în urma celor ce văruiseră
bucătăria afumată de carnea de vită uitată prea mult în cuptor iar eu am
chemat salvarea și m-am dus cu Tin-Tin la spitalul de copii, secția
infecțioase.”
Simte că n-o să poată adormi până nu-și descarcă sufletul în fața
icoanei de argint, „cum până la pensionare, mă învățasem să nu am
liniștea necesară muncii de calitate în beneficiul politicii pe care mă
ambiționasem s-o slujesc cu credință, să nu mă mai obsedeze amintirea
copilului cu șirurile de muci galbeni adunate în barbă, agățat cu ambele
mânuțe de coada vacii costelive adusă tatălui meu, o liniște pentru care
trebuia să las semnul imperativ al chemării vecinului în adăpostul
antiatomic, să scap de demonul reînviat mereu în mine, că tratamentul
dat de medicul din Paris mă blegea de-a binelea și-mi era indiferent totul
și nu-mi permiteam – trebuia să rămân pe aceeași linie fierbinte a luptei
de clasă: un blestem sub care toți politrucii obsedați de mărire își irosesc
viața; unii, e drept, îmbogățindu-se, ca și acum, dar ce păcat că nu am
insistat să sădim în conștiința oamenilor, poate chiar de la primii ani de
416
școală, supremația verbului a face, din care să derive a avea… Grobian

vorbind, accept cu strângere de inimă ceea ce-a spus bătrâna muziciană
de geniu: viitorul om onest și cu durerea în suflet pentru neamul lui se
va pișa pe amintirea acestora; metaforic, pe mormântul lor, și niciunul
dintre acești politruci nu va gândi că ar avea căderea să murmure măcar:
«Exegi monumentum1». Oricum, ăstora nu le pasă iar eu, acum, bătrână,
scoasă din joc, nu pot decât să-l citez pe Caragiale: «Lasă-i să moară
proști.»”
- Doamne, iartă-mi trufia! – se aude exclamând când se aruncă în
genunchi cu fața ridicată spre argintul sclipind palid în întunericul
camerei. „Plecasem spre țară, în 1952, tocmai cu gândul să nu-i las să
moară proști, dar...”
Bate zeci de mătănii, fiecare urmată de câte trei cruci făcute cu
evlavie, în timp ce rostește iar și iar Tatăl nostru, așa cum l-a memorat
ieri.
Ajunsă înapoi sub pilota de puf, înainte de a-și așeza perna mai
bine sub tâmpla dreaptă, cu genunchiul stâng pe o pernuță din burete
cumpărată anume, amintindu-i de coapsa stângă a celui lângă care
dormise, ascultându-i cu urechea dreaptă bătăile inimii rărindu-se
uniform pe măsura ce-și revenea din efortul abia încheiat, își zice cu
convingerea fermă că are dreptate și așa va face, cum i-a venit un gând,
adevărată revelație: „Dacă Dumnezeu m-a ținut în viață până acum,
înseamnă că a avut un plan cu mine. Și, evident, îmi cunoaște și bunele
și relele. N-am să le repet slujitorului Său. Dacă Mihai a păstrat
exteriorul meu, oferindu-l cu atâta drag personajelor sale – oare voi mai
avea timp și puterea să-i citesc măcar un roman?! –, trebuie să-l
întâlnesc și să mă spovedesc lui; nu să mă ierte – să știe!, să mă
cunoască, poate va scrie un rând; altfel, asemenea atâtor flori fără rod,
voi putrezi și eu sub vremuri, neștiută.”
1
) Exegi monumentum aere perennius (lat.) - Am desăvârșit un monument mai
trainic decât bronzul – Horațiu, „Ode” III, 30, 1.
417
Capitolul 62
Îl vede cum desface brațele larg, în timp ce ea își oferă mijlocul,

să-i fie cuprins și apropiat de al lui, pe măsură ce brațele ei au izbucnit
în sus, cum a visat adesea că o va face, și se încolăcesc pe după gâtul
bărbatului extrem de elegant, sărutându-l lung și fierbinte pe obraz. Stă
așa mult, retrăind altfel, în doar cele câteva secunde – poate un minut –
jumătate din viața pierdută, până aude vocea caldă a nepotului:
- Bine te-am găsit, bunicuțo! Ce primire, ce primire!... M-ai
umplut de seninul și căldura de care aveam atâta nevoie ca să mă simt ca
atunci când veneam acasă de la serbarea de sfârșit de an școlar cu
premiul întâi în brațe și coronița de flori cât roata carului, împletită de
Maaa Veta din ce îngrijise ea în fața vilei, „să se bucure bunicuța când
te-o vedea intrând pe portița lăsată anume să scârțiie, să-i dăm de știre și
să crape de ciudă fetele colonelului, obrăznicăturile astea, care-mi strică
mie straturile cu flori” îmi șoptea Maaa Veta, fericită că era dusă la braț
de mine. Lasă-mă să te mai pup odată! – se apleacă nepotul din mers și-i
sărută apăsat și umed obrazul. A, bunicuțo, de-asta ești așa bucuroasă
astăzi!... – exclamă Constantin oprit după primul pas făcut în dormitor,
rămas cu privirea agățată de icoana de pe perete. Ei uite că la așa
surpriză din argint, am și eu una, de aur, icoană vie, nu alta! – zice și-și
lasă lângă pat geanta de umăr, apoi îi prezintă ecranul telefonului: Ce
zici? Toată, dar absolut toată, Ileana!
Tamara privește fascinată poza tinerei fotografiate în picioare, în
cadrul unei uși albe; „seamănă, într-adevăr! – se bucură. Ochii, dar mai
ales gura, ceea ce i-o fi plăcând mai mult lui Tin-Tin al meu, dar mai
ales fiu al lui Mihai, cel care, amețit o dată cu Grasa de Cotnari cu
tricolor, mi-a spus când m-a lăsat să respir: «Or fi fiind de vânzare
accesorii în Sexshop-urile din Occident, dar nu cred să se poată inventa
ceva care să înlocuiască cu succes sărutul, atunci când sărutul e făcut cu
drag, mai important decât tot restul iubirii» și câtă dreptate avea! Dacă
418
țin bine minte, chiar și Pușa, atunci, la mare, mi-a mărturisit…” –

gândește Tamara cu drag, simțind un nod în piept, în timp ce-și tot pune
ochelarii, pe care nu-i prea folosește, că operația schimbării de cristalin
din urmă cu câțiva ani, vorba lui Teo la vreo două săptămâni după, și-a
meritat banii.
- O, dragul bunicii!... – exclamă ea lăcrimând de fericire, îmbătată
de zâmbetul fetei de pe ecranul telefonului.
- Nu-i așa că am dreptate, bunico? – se entuziasmează Constantin.
Știi care-i diferența de ani între mine și ea? Aceeași ca între Ileana și
mine. Eu cred că Dumnezeu, după ce mi-a luat-o pe Ileana, a răsădit-o
din nou într-o biată femeie de serviciu, măturătoare într-o școală
primară din Praga, că Ludmila e venită din Cehia, unde a făcut o școală
sanitară. Fugită la Viena, să scape de sărăcia din Est, și ca să nu stea pe
străzi, că sunt și de-astea, a acceptat postul de la cabinetul de recoltări
de la bărbații donatori voluntari. Nu-i așa că soțioara mea nu mă putea
lăsa pe mâna ei? – râde cu subînțeles Constantin. Dar haidem să… A!
Geanta asta de umăr, cu de toate pentru o bunică, este cadou de la
Ludmila ce se vrea o Scufiță, o lăsăm pe mai târziu că mor de sete.
Foame, mai apoi. Haidem în bucătărie…
În timp ce Tamara toarnă în pahare o Grasă de Cotnari adusă prin
comandă online de la magazinul cramei, întreabă:
- Și Natașa?
- Bunico, – râde Constantin care a sorbit deja un pahar – să bem
întâi jumătatea plină a paharului… Mila, cum m-a rugat să-i zic, era
singura pe care am găsit-o la clinică; avionul avusese întârziere și am
ajuns la finele programului de lucru. S-a bucurat să mă revadă.
„Bărbatul perfect!” – a exclamat. Abia mai târziu, la ea acasă – un
apartament elegant, într-un bloc nou, de peste Dunăre, cam socialist, e
drept, închiriat de spital –, mi-a explicat de ce-s perfect: timid, manierat,
frumos, soție cu mulți bani, deloc zgârcită – probabil a dat șpagă la greu
–, ascultător – adică eu –, vasectomie la cerere… N-am înțeles chestia
cu vasectomia la cerere, dar am lăsat să curgă plăcerea ei de-a mă fi dus
acasă la ea.
Constantin se așează mai bine în scaun, savurând îndelung
paharul cu vin vechi, uleios.
Tamara aduce din frigider platoul cu gustări, ciulind urechile la
tot ce-i spune nepotul, fără să-l perturbe în vreun fel – „ca tatăl lui:
vorbă lungă”.
419
- Nu mi-aș fi închipuit că Mila urmărise pe camerele de luat

vederi tot ce făcusem în cabinetul acela secondat de Natașa; „o știi doar
tu – mi-a șoptit –, trebuie să fim siguri că cei ce vor să doneze, dar în
intimitate, mulți urmărind filme pentru adulți ori răsfoind reviste,
niciodată stimulente ca droguri, alcool ori cafea, trebuie s-o facă igienic,
să nu fie donația alterată”. Așa că… – râde nepotul, amuzându-se –, aici
nu încape asemănare cu minunea aceea a mea, de care mi-e tot mai dor.
Ileana nu m-ar fi lăsat să mă… chinuiesc singur ca un puști, sub privirea
de paznic de celulă a Natașei, bleah! – sfârșește într-un oftat și face
semn bunicii să-i mai toarne vin în pahar. Sper că ai cumpărat mai multe
sticle…
- Cinci. Peste două mii de lei. Credeam că vii cu…
- Și n-am venit?! – artă nepotul scurt și ferm spre telefon.
Amănuntele, de fapt esența șederii acolo sper c-o înțelegi: bărbat
flămând și însetat, doar sunt sânge din sângele tău… iar ea, Doamne!,
Ludmila e… ce mai!, reîncarnarea perfectă, mai ales că mi-a și
mărturisit că, flămândă și ea, ah, cehoaicele astea superbe, ce mai!, puțin
spus; magnifice! Mi-a spus că-s perfect cum sunt, știe că n-o pot lăsa
gravidă. Iar când vom dori un copil, sau doi, sau… Ce faci? – arată
Constantin paharul – stau cu el gol?!
Tamara își revine printr-o tresărire din nemișcarea în care a stat,
siderată de fericirea nepotului, vede paharul gol întins către ea și-l
umple imediat:
- Săru’ mâna! – face Constantin un gest înainte de a sorbi
jumătate.
- …și când veți vrea copii? – îl provoacă bătrâna să-și continue
vorba.
- Au deja o echipă specializată în vasovasostomie. Sunt bărbați
care, la presiunea soțiilor au cerut, după unul-doi copii cu soția,
vasectomie, să nu trebuiască să-și lase vreo… înțelegi tu, că nu toți soții
sunt fideli și-atunci s-ar fi împărțit averea; uite la noi la te-ve cum se bat
fufele pe averea câte unui crai. Și-atunci, ajuns la divorț, bărbatul, în
mare amor cu alta, ca mine, așa, acum, vrea urmași. Mila mi-a zis că au
o echipă care reface cu succes canalele. „Oricum, – m-a asigurat, și-mi
place s-o repet – succesul va fi deplin la mine, cu ovulație perfectă,
decât la biata soție a ta, care…”, și am citit în glasul ei că nu știa cum
să-mi spună ceva trist, ceva ce intuisem și eu, că Naty pierduse sarcina
în mod violent, poate un chiuretaj nereușit sau… Mă rog!... Oricum,
420
n-am mai lăsat-o pe Mila să-mi spună. Așa că… înțelegi?

- Nu! – răspunde apăsat bătrâna, împingând mai într-o parte noua
sticlă cu vin abia începută. Tot n-am aflat ce-i cu soția ta.
- Bunicuțo… – râde, mai mult ca o tachinare, Constantin. Ce
soție?! Acum, că te-ai dat și tu pe brazdă… Apropo: eu am câte o icoană
în fiecare cameră, așa c-o să-ți mai iau și ție două, la bucătărie și în
sufragerie…
- Te-am întrebat de soție! – lovește cu palma în masă Tamara,
privindu-l de sus, autoritară.
- Bunicuțo… bunicuța mea dragă!... – se alintă Constantin.
Tocmai voiam să-ți spun că-n blocul în care locuiește Mila sunt niște
garsoniere, de fapt tot apartamente cu două camere, dar ei le spun
garsoniere și-s așa de confortabile!... iar chiria… Am socotit: îți rămâne
jumătate din pensia ce-o ai; și-apoi mai suntem și noi pe acolo, poate
rămâi o oră-două cu strănepoții, doar n-o să îmbătrânesc aici, în port la
Agigea, sperând să vină vreun vapor cu banane pentru maimuțe, vapor
pe care, chiar înainte de a-l vedea cum arată, să-l transfer celor ce dețin
depozitul, că m-am și cerata cu ei… Doamne, cât pe ce să… – se scutură
el ca de friguri. Data trecută am scăpat, c-am mai dat treizeci de mii de
la mine… Eah!, de ce crezi că-l puneam pe Teo la înaintare? – întreabă
pe un ton ferm. Era de ajuns să țină mereu mâna stângă în buzunar și să
le reamintească de închisoarea făcută. A folosit o dată stiloul Mont
Blanc rămas de pe când mergeam la turci. A mers la cacealma, – cine și-
ar fi închipuit că mai explodează. De-atunci… liniște și pace. Acum, de
când a plecat, că a înțeles că vreau familie… Pe mine, de când cu
Natașa, cei cu depozitul, parcă au turbat; m-au luat de... Eah!...
- Constantine, – se înfurie Tamara – eu te-am întrebat ce-i cu
Natașa.
- Bine că n-ai zis din nou soția mea, pentru că începusem să-ți
spun: după cutumele credinței, mă pot considera despărțit; căsătoria,
consfințită prin actul acela, luat de ea, nu s-a consumat. Nu s-a
consumat după legalizare – precizează pe un ton ușor ironic –, nu vreau
să crezi că înainte… Hotel Ambasador – „ești ca un tigru, scăpat din
cușcă” mi-a zis.
- Cine? – se trezește Tamara întrebând.
- Cum cine?! – râde nepotul amuzat, cu limba împleticindu-i-se
deja din cauza vinului – doar nu fetele de la mica publicitate chemate în
absența lui Teo. Natașa. Chiar și la Viena, prima rundă, înainte de…
421
- Te rog să taci! Nu-ți permit limbajul acesta! „Prima rundă” – îl

îngână bunica și dintr-o dată se regăsește plină de mânie, ca pe vremuri:
Vrei să spui că tu, aici, în apartamentul dedesubt, în absența lui
Teo…?...
- Uneori, și-n prezența lui, când nu aveam unde-l trimite pe vreme
rea, la teatru ori la film – își păstrează tonul jovial, de om beat,
Constantin. Se retrăgea în camera lui. Ce-ai crezut?!
- Dumnezeule! – trântește bătrâna sticla cu fundul de masă, că ies
stropi din ea și sare de pe scaun ca scoasă din minți, începând să se
plimbe, un pas într-o parte și altul înapoi. Ce-am crescut?! – se lovește
ea cu palmele peste șolduri. Ce-am crescut!... Ce-am crescut!?... – se
vaită îndurerată.
Constantin lasă paharul pe masă după ce soarbe și ultima picătură
de vin și se ridică agale, să poată veni la spatele bătrânei, s-o cuprindă
cu brațele, sărutându-i de câteva ori părul pe creștet:
- Un om normal, bunicuțo, un om normal, asta ai crescut… Nu fi
ipocrită, te rog! La 40-50-60 de ani, și pentru tine strugurii iubirii erau
dulci. Că, sub imperiul eticii și echității socialiste pe care o
propovăduiai și la 60 de ani, ca să-i guști, trebuia să te ascunzi ca de
bomba atooo... mi… că… – rămâne Constantin cu gura căscată când își
vede bunica aruncând sticla cu vin de pardoseala acoperită tot cu
linoleum, cum a fost dat blocul în folosință, că a tot visat, de dinaintea
procesului cu Pârjoleanu, că se vor muta în căsuța de la marginea
orașului. Iartă-mă! – se retrage nepotul un pas.
- Ieși afară din casa mea! – îi arată bătrâna ușa. Ce zâmbești așa?!
Crezi că nu știu că-i a băncii? M-am și interesat de un azil. Cu pensia pe
care o am…
- De ce crezi că ți-am spus de garsoniera din Viena? – restabilește
calmul vocea domoală a lui Constantin. Du-te și te odihnește; adun eu
sticla, văd că nu s-a spart, și șterg vinul împrăștiat.
- Nu vezi că ești beat?! Fugi în camera ta și te culcă, ești obosit.
Hai, fuguța! – devine Tamara dintr-o dată cea de pe vremuri,
impresionată de grija nepotului s-o ia cu el la Viena; „de-ar scăpa de
Natașa! Ceva e în neordine… Mâine îl trag de limbă; Tin-Tin al meu n-a
spus degeaba gluma cu jumătatea plină a paharului; chiar că-i plină!
Ludmila e-o minunăție. Mâine-o să văd ce-i cu jumătatea goală, că
Natașa, fiica lui Armoniu, redevenit Monel, puștiul ce fura cizmele
soldaților…”
422
- Săru’ mâna! Și iartă-mă pentru… – îl aude pe Constantin ajuns

pe hol. Noapte bună!
- Noapte bună! – își impune Tamara să răspundă pe tonul ei de
bunică grijulie.
Când termină de făcut curat în bucătărie și vrea să se ducă la
culcare, nu se poate abține și, apropiindu-se de ușa sufrageriei, trage cu
urechea: nepotul ei este în plină vervă; spune cuiva la telefon, în limba
germană, cum a fost călătoria cu avionul, că bunica lui s-a bucurat foarte
mult pentru daruri, „mai ales pentru șoșonii de iarnă cu talpa încălzită cu
bateria aceea”, că a admirat-o cât este de feminină, „că i-am prezentat
tot ce am filmat cu tine, mai ales când reciți din Heine, și s-a bucurat să-
și sfârșească zilele în garsoniera de lângă apartamentul nostru, cu
privirea spre Dunărea atât de dragă ei, mare admiratoare a muzicii lui
Strauss…”
Speriată de pauza făcută de nepotul său, Tamara pășește până
poate pune mâna pe clanța ușii de la baie, dar se oprește, ascultând:
„Sigur, Mila draga mea, – îl aude imediat – lichidez aici totul în două-
trei săptămâni și vom face Crăciunul împreună, toți trei. Reamintește-i
domnului Thomas că în ianuarie mă poate avea ajutor, apoi înlocuitor;
s-a convins doar că mă pricep la întreținerea stației de incinerare a
deșeurilor toxice – ce mare greutate pentru unul care s-a visat să
revoluționeze Fizica?!...”
Tamara nu se mai poate abține și, cu ochii în lacrimi, abia
nimerește ușa camerei sale. Plânge îndelung, privind fix dâra de lumină
scursă de la becul din parcare printre draperiile groase de la fereastră,
lăsate anume depărtate puțin, să nu-i fie urât noaptea, „c-oi intra acuși
într-un întuneric total pentru eternitate”. Aude până spre miezul nopții
când și când glasul nepotului rostind fraze lungi sau aprobând cu drag
ceea ce a ascultat și nu se mai miră deloc: „doar e fiul lui Mihai, despre
care doamna Mia, într-o noapte lungă de degustări – vodcă și îmbrățișări
de femei însetate –, mi-a povestit cum cel ce-o lăsase gravidă în iunie
1971, mai în urmă cu 6-7 ani, pe când era student abia poposit în
București din provincie, o ținea seara la telefon – el, într-o cabină retrasă
din spatele Spitalului Colțea; ea, acasă, întinsă pe pat –, și o îmbăta cu
vorbe alese, de tot felul, «dar nu știu cum făcea, Aimée iubito, că
adormeam ferm convinsă și cu promisiunea, uneori jurământ, că a doua
zi voi merge la adresa învățată pe de rost cât mi-o repetase, Lotusului 5,
că prietenul său Ilie îi lăsa dimineața cheia să stea și să învețe în liniște,
că-n Căminul Carpați, pe etajul unde era cazat, avea un grup de studenți
423
chinezi, care, una-două, veneau în sala de lectură încolonați să citească

în grup din cărticica de învățături a lui Mao»”.
Își surâde cu amărăciune când își amintește cum doamna Mia, de
la fericirea că-i poartă copilul acelui fost student, a cărui identitate
Tamara nici nu o bănuia până în primăvara aceasta la întâlnirea din Piața
Romană, se întrista, amintindu-și seara în care se hotărâse să se țină de
cuvânt și mersese la Cinematograful Luceafărul, cât mai aproape de
locuința lui Ilie, a așteptat în zadar până spre miezul nopții; „ani în șir
m-am gândit ce s-o fi întâmplat cu tânărul acela, de care, realmente, mă
înamorasem ca o puștoaică, dovadă că la întâlnire plecasem îmbrăcată
cu ce aveam mai elegant, hotărâtă să fac din el bărbat, înțelegi tu, «că
putem sta până a doua zi» îmi spusese la telefon; îi luase lui Iliuță bilet
la film, apoi la Teatrul Național și-l rugase, dacă vine acasă și vede un
semn anume la intrare, să se ducă să doarmă la un consătean, care locuia
în apropiere” și doamna Mia, jignită, ba chiar insultată în zilele
următoare de vorbele tânărului supărat că face penicilină din cauza ei,
pentru că, prea aprins și jucat pe degete de ea, se dusese cu una de pe
Calea Griviței, cuvinte folosite ca răzbunare, „că fișa lui medicală de la
Policlinica Studențească de pe Nuferilor era imaculată, doar am
consultat-o”, a tot întors amintirea zilelor precedente pe toate fețele „și
am avut o revelație: în ziua aceea, la ora prânzului, când eu mă
întâlnisem cu generalul Apostol-Lehrermann, pe atunci colonel, în
camera unde țineam vopselele și sculele cele mai scumpe, dar aveam și
o canapea pe care mă odihneam uneori, mi s-a părut că-l zărisem pe Ilie
băgând capul pe ușa dinspre atelier, la care avea doar el cheia, să poată
intra să ia vreun cuțit special de rihtuit pentru banda de producție pe
care o conducea iar eu, în genunchi pe o pernuță, mă ocupam de
colonel; mă prefera, pentru că eram singura căreia nu mi-era greață de
organul lui ca un sfredel, că-l mușcase una din Iași, pe care o legase cu
cătușele de capătul unui pat din fier și, înfuriat că nu scoate nimic de la
ea, a vrut s-o sodomizeze iar aia l-a mușcat, așa că, șiroind ca un purcel
tăiat, cum mi-a povestit, a fugit la spital, să oprească hemoragia; dar și
el mă proteja: știam cu o zi-două mai devreme în ce misiune trebuie să
plec – toate de elită, ce?, tu nu la fel?; doar n-o să negi că sarcina de
care ai scăpat pe șest ajutată de secretarul de partid al maternității n-a
fost de la poetul rebel din Paris, pe care eu l-am găsit în spital, pe
moarte… Lie, care era în esență un țăran, deși, cu ani în urmă, o vară
întreagă fusese la discreția Filomenei, șefa taberei Comitetului Central,
rămăsese un pudic și, văzând ce gusturi am, i-o fi spus prietenului care,
424
și el abia venit de la țară, deși frumos, umblat și el puțin, că muncise

vara pe litoral ba la Spații Verzi, udând florile noaptea să poată face
plajă ziua, ba ajutor de bucătar la una dintre cele mai mari cantine
deservită de zeci de bucătărese tinere și ospătărițe abia ieșite din școala
din Ardeal, unguroaice una și una, rămăsese atât de ingenuu, că-l
ghiceai de la prima întâlnire – poate și asta m-a ambiționat să merg
atunci la întâlnire; «ei las’ că-ți arăt eu ție!» mi-am spus când mă
îmbrăcam de plecare, dar el, aflând de la Iliuță ceea ce făceam cu
colonelul, poate și știa că Apostol-Lehrermann era același care îl testase
la liceul din Iași, când era în ultimul an, să-l recruteze la școala specială
de spioni, și-a pierdut urma până anul acesta, la început de iulie, când
m-a dus la Hotel Tranzit… Tigru, Aimée, tigru bengalez! Poate de-
aceea s-a și prins sarcina, că Dumnezeu știe când să dea dreptate
cuvântului biblic: și vă înmulțiți! Abia aștept să-l reîntâlnesc – chit că-l
plătesc din greu pe Iliuță să-l caute –, să ți-l dau, că-i bărbatul ce n-o să
refuze acum, la cât e de bărbat, o mândrețe de femeie ca tine, mai ales
că, la poziția ta, n-o să ai pretenție la pensie alimentară, și-o să avem
amândouă, în ciuda vieții de unelte ce-am dus-o, copii frați după tată –
și ce tată!...”
Respirând sacadat, ca după o fugă noaptea printr-o pădure,
Tamara coboară la marginea patului, vrând să meargă în bucătărie, să
bea o cană de lapte dulce, dar se teme să nu-și trezească nepotul.
Rămâne minute în șir cu mâinile împreunate în poală, „ca o babă ce
sunt” își zice și-și reamintește scene care o dezgustă abia acum. „Atunci
făceau parte din panoplia armelor cu care luptam”, trece cu gândul prin
șirul lung de acțiuni – „de ce n-oi fi avut curajul să las mărturia
sacrificiilor ce-mi impusesem să le fac, scriind măcar o pagină pe zi – ce
spovedanie mai bună?!” –, până i se face frig și intră la loc sub pilota de
puf, întrebându-se cu groază: „Oare, dacă îmi amintesc atât de în
amănunt întâmplări și nume de acum jumătate de secol, dar uit adesea
ce mi-am propus ieri să fac astăzi, nu lunec și eu, ca prietena mea Mia,
spre Alzheimer?!... Și cât aș fi vrut să stau îndelung de vorbă cu doamna
Mia, să ne spovedim reciproc, apoi să ne luăm inima în dinți și,
împreună, să-l căutăm pe Mihai, poate așa ne-am fi descărcat sufletele,
cum descărcau iarna argații bunicii căruțele cu gunoi de grajd la capătul
vreunui ogor, să fermenteze acolo ani în șir în grămezi cubice, să fie
cândva îngrășământ viitoarelor holde bogate...”
425
Capitolul 63
Se trezește înaintea de ivirea zorilor. Toată noaptea a chinuit-o

discuția nepotului cu asistenta medicală de la centrul de recoltare, unde
donatorii vin și o fac voluntar, după ce completează o fișă anume, în
care sunt consemnate informații despre ei, să știe anumite însușiri ale
donatorului cei care vor solicita material genetic pentru procreare. A
citit mult pe internet despre inseminarea asistată ori fertilizarea in vitro;
la început, din curiozitate, dar abia acum își dă seama, recunoscând într-
un moment de sinceritate față de sine însăși că, în afara unor emisiuni de
divertisment și a serialelor lăptoase, interminabile, cumpărate pe bani
puțini de televiziuni, n-a putut să mai digere nimic – obosise! Obosise
după ce o viață fusese învățată cu verificarea în amănunt a unor sisteme
complexe, lucrate cu migală, ori cu analiza îndelungată, ca pe un tot
unitar, a construcțiilor gigant, asupra cărora trebuia să-și spună părerea.
Auzise și ea atunci, demult, înainte de moartea Ilenei – aceasta începuse
să fie în gândurile sale denumirea momentului Revoluției, „înainte și
după Ileana” –, auzise expresia că societatea are nevoie acum – „erau
anii aceia, când și eu…”, își zice, oftând de fiecare dată –, are nevoie
mai mult de furnicuțe, nu de greierași, expresie pe care crede că ar fi
formulat-o ea întâi, „ori măcar am acceptat-o din primul moment”, altfel
nu-și justifică negarea, ori măcar privirea superficială, adesea
indiferentă, adresată actelor de creație literară, uneori și artistică, dar o
privire fermă, cu argumentații „partinice”, dovadă că se ținea cont de
părerea ei la vizionarea spectacolelor din Cântarea României. „La
subsol, hrăneam până la sațietate cu strachina mare de fasole fără nici un
gust foamea ce mi-ar fi putut înflori în suflet sentimente ce ar fi mișcat
sori și stele”, că oricât s-ar fi străduit să-i abată atenția cei ce păcătuiau
mai avan, „și să ne facă să ne culpabilizăm singuri, am simțit
întotdeauna că foamea senzuală neostoită la timp, chiar și cu o strachină
de fasole fără gust, te împingea lent și sigur în universul guvernat de
iubire – am simțit-o pe pielea mea și aș fi înfruntat pe toți cu actul de
426
căsătorie visat, ce-mi dădea dreptul să ies din catacomba sațietății fără
gust de la subsol, dacă violența lui Armoniu n-ar fi știut să mă domine
într-atât că, fără să înțeleg ce-i cu mine, mi-aș fi ucis nepotul – și acum,
când îmi spun că m-am întors cu fața spre Dumnezeu, după ce am
studiat zeci de tratate de Chimie, că însăși Casa Poporului aș ști cum s-o
pun la pământ într-o zi, dacă aș fi în vremea de demult și mi s-ar cere
aceasta, dându-mi o echipă de câțiva oameni destoinici, cum de acum, –
oftează îndurerată de greutatea amintirii –, cum de acum, ajunsă la linia
finală a socotelilor, nu-mi spun că n-am altă izbăvire decât…” – se
cutremură îndurerată – „Armoniu, da!, Armoniu!... să-l pot privi în ochi
înainte de-a-l lua de mână, să trecem... «Nu, scârnăvie umană!, nu
putem trece amândoi, de mână, la Domnul!»...” Recunoaște apoi, ca un
oftat de eliberare, că atunci nu punea preț – vulgar vorbind, după febra
adolescenței din pensionul german, când, plictisită și nesatisfăcută de
mângâierile vecinei de pat, n-o mai interesa faima de viitoare Sapho, dar
acaparată imediat de șirul romanelor parcurse cu aviditate se și vedea
mai mare ca George Sand – recunoaște că prinsă în vârtejul unor
probleme grave, nu mai dădea doi bani pe romane – „mult timp pierdut
ca să le citești, să rămâi cu un gând, să prinzi o idee” –, pe muzica
clasică – „m-am dezvățat de efortul din adolescență când stăteam și
ascultam una, două ore ca să mă pătrundă grandoarea compoziției și,
odată spatele întors viei, decretam toți strugurii acri” –, doar în pictură
continuă să se lase încântată de vreo imagine – „începusem să obosesc și
să dezavuez compozițiile; cereau mult timp ca să le înțeleg” – sau îi
încântă auzul melodicitatea vreunui șlagăr, comparabil cu gustul unui
pahar de vin bun ori momentul simțurilor răscolite de demult de câte un
bărbat ce o făcea să uite unde și cu cine este, pentru ca imediat după
garsoniera 93, ajunsă la strania maturitate a femeii ce era, să-i dea măcar
pentru o clipă senzația zborului cu tot cu salteaua așternută jos, pe
parchetul mirosind a ceară și petrosin, spre alte sfere, ca o închipuire
fugară că zboară alături de făpturile serafice ale lui Marc Chagall de pe
cupola Operei Garnier din Paris. Cum să mai fi avut, chiar în ultima
vreme, răbdarea să lectureze un roman al celui cu care adoarme în gând
și-l recheamă când se trezește – „e singura lumină constantă în viața
intimă a mea, bucuria târzie, de care sunt conștientă abia acum că am
trăit câteva zile din ceea ce Dumnezeu a lăsat mai de preț în viața
omului, iubirea; iar cu iubirea acelor zile în suflet, dincolo de mocirla
diurnă uneori poleită de atenția acordată de cei din jur treptei pe care mă
427
aflam, lustruindu-mi orgoliul, dorința de mărire, izbucneau în mine

mugurii grijii, sub care clocotea dragostea ce nu voiam s-o recunosc
decât ca datorie de bunică, deși era iubirea în stare pură, dumnezeiască –
și-o spun acum, întoarsă cu fața spre icoane –, iubirea pentru cel coborât
direct din tânărul pentru care am alungat din gând orice percepte morale
și l-am căutat a doua oară în garsoniera 93, și nu pentru întâmplarea din
apă (deși mă obseda!), întreruptă de valul ce mă înecase cu apa sărată a
mării, că-n concediu, păzindu-mi fiica obsedată de sinucidere, uitasem
de canoane, nici măcar nu mai țineam minte gestul lui de a-mi săruta
degetele cu care îi înapoiasem paharul cu apa adusă din frigider, ci
dorința încă neformulată în subconștientul meu că-l vreau și tatăl de
drept al copilului său rămas doar în grija mea. Cum să mă tem de
amplificarea păcatului de pe plajă – păcat rănind adânc sufletul tânărului
când a înțeles că nu sunt sora, ci mama celei cu care se iubea de două
zile, dar «păcătos» și el, ca orice bărbat tânăr însetat de iubire – cât de
frumos știuse să se poarte cu Pușa mea! – n-a fugit în pustiu, ci s-a
cufundat în păcat, ducându-mi noaptea pe câmp fiica, ce-și găsise
vindecarea – dar și moartea, când a înțeles că, evadând din lagărul de
exterminare prin cei trei f, foame, frig, frică, își poate construi un alt
viitor… Iar eu unde și când am greșit?!...”
Stă pe marginea patului, privește lumina becului din parcare
strecurată prin deschizătura dintre draperii și simte că o podidesc
lacrimile, înțelegând abia acum ce a obsedat-o prin somn: „…ce mare
greutate pentru unul care s-a visat să revoluționeze Fizica?!...”, ajuns să
se bucure pentru postul de ajutor de gunoier al deșeurilor toxice din
spital.
„Sora lui – procuroare; mai are un pas – ori un cuvânt al meu, un
nume rostit de mine – și descoperă asasinul Ilenei; ar putea contribui la
redeschiderea Dosarului Revoluției (nici nu știam când și cum a fost
închis, dar, dacă aș fi privit mai atentă la cei ce au condus Romania după
moartea Ilenei și m-aș fi întrebat și unde au dispărut atâtea bunuri de
care eram mândră în 1989, păcătuind doar, că, atât de sus în ierarhie, nu
vedeam pădurea din cauza unor copaci crescuți malefic, alimentați
asiduu de strădania oarbă a unor unelte ca mine); fratele lui, mai mic
decât el cu vreo trei-patru ani (oare ce-ar fi să-i dau telefon în
următoarele zile acelei doamne Maria Păduraru, de a cărei carte de
vizită mă împiedic mereu când umblu în buzunarul secret al poșetei?!),
fost cercetător la C.E.R.N. în Elveția, acum la Laserul de la Măgurele;
428
puștiul făcut creatoarei de modă Ina Răzeșu-Zugravu, căreia îi datorează

cutii de vopsele pentru părul alb scos când o dirija să iasă pictura murală
a Centrului pe măsura dorinței lui, poate și a marii muziciene… –
bărbatul la care m-am raportat mereu fără s-o recunosc, lovindu-l tocmai
pentru că nu puteam să-l mai am, și chiar de l-aș fi căutat într-un
moment al meu de evadare din celula Katanga a vieții mele, fusesem
deja conștientă prin subconștientul meu că voi primi un călcâi în frunte
– ce altceva a fost finalul discuției din stația de taxi?!...”
Înfrigurată, intră la loc sub pilota de puf și-și șterge îndelung
ochii cu colțul cearșafului de pat.
„Cum să-i spun nepotului meu toate acestea abia acum?! Aș
înfige cuțitul în rana recunoscută și de el și, indiferentă la tot ce-i în jur
după revenirea mea la viață din subsolul antiatomic, nu m-a mai
interesat decât să-l știu în viață și bucuros de tarta cu vișine, pe care o
savura mereu în tovărășia lui Teo… – le-am inoculat starea mea de bine
în a vegeta, departe de nebunia din jur, din societatea eliberată violent,
ca o mămăligă învârtoșată și explodată brusc, apoi împrăștiată haotic,
fără un program, istovită de cât fusese ținută și de mine sau de alde mine
în chingile minciunii eticii și echității socialiste – un haos în care au
pescuit cu succes doar scursorile din Primăverii, instruite și de alde
mine, mintea brici ascuțit în miile de ore de studiu, dar un brici căzut
sub talpa cazonă a unui Armoniu trecut imediat, cameleonic, în Monel.
Trebuie să aflu ce-i cu jumătatea goală a paharului! Apoi, lichidăm totul
aici și plecăm la Viena – după mine, Potopul! –, vreau să mor abia după
ce o văd pe Ludmila gravidă; măcar atât să smulgă de la viață nepotul
meu…”
Când merge la baie, vede telefonul lui Tin-Tin lăsat, ca de obicei,
pe măsuța din hol; „el doarme profund, bietul copil – parcă-l și văd în
patul în dezordine pus la dispoziție de Ileana, singura femeie adevărată
din existența lui, ceea ce poate fi mai feminin, mai senzual și tandru
pentru un suflet de bărbat tânăr coborât în linie dreaptă din seminția
întemeietorilor de țară, fiul lui Mihai Vlădeanu – ce rost ar mai avea să-i
mai citesc romanele?! – vanitas vanitatum!1 –; mă gândesc la femeile
care i-au purtat rodul și-mi ajunge!, cum și nepotul meu, prinț neștiut,
origine ținută ascunsă de mine, în ciuda atâtor femei chemate de el
1
) vanitas vanitatum omnia vanitas (lat.) - deșertăciune a deșertăciunilor, toate
sunt deșertăciune – „Eclesiastul”, 1, 2.
429
contra cost să-i încălzească patul, n-a avut decât o singură prințesă,
Lebăda Albă a vieții lui, răpusă de vânătorul înarmat de mine – cum s-a
mai desfătat în grațiile mele masculul de la Karl Zeiss din Jena, care
deținea secretul clarității lentilei de la lunetă!... și ce greață mi-era de
el!... și nici măcar nu apucasem să gust din savoarea fructului din
Edenul celor trei zile de iubire – l-am denumit Paradis doar când l-am
pierdut definitiv…” – suspină ca după mort bătrâna, pășind înfrigurată
spre pat.
Reîntoarsă la căldura de sub pilotă, își amintește de telefonul
cumpărat de curând. Întâi se rușinează de gândul ce i-a încolțit, dar peste
vreun sfert de oră se hotărăște, coboară din pat și se întoarce în dormitor
cu telefonul nepotului. Știe precis cum să-l cloneze în telefonul
cumpărat de ea. În plus, îl setează pe al său să știe cu precizie
coordonatele celuilalt, conștientă că și celălalt poate ști coordonatele
sale, „dar nu cred că Tin-Tin va scotoci”; vrea să știe unde-i este
nepotul, fără a mai căuta pe calculator, spărgând parole, să poată urmări
drumul semnalului, apoi iese tiptil și pune la loc telefonul nepotului iar
pe cel nou al său, cu sonorul suspendat, îl ascunde, „să-l am, că nici nu
știu când îmi poate fi de folos…”
Abia după ora 8, când începe să se lumineze bine de ziuă, merge
în bucătărie și pregătește micul dejun preferat al nepotului, apărut deja
în ușă. Rămâne cu privirea pe el, să-i admire eleganța cu care intră în
bucătărie, după ce, vreme de o jumătate de oră, l-a auzit prin baie și pe
la dulapul lui cu haine de pe hol. O surprinde plăcut, încălzindu-i
sufletul, când îi ia mâna și i-o sărută, apoi, aplecându-se și mai tare,
nepotul o sărută pe obraz, rostind cu mai mult drag ca de obicei un
„sărut mâna, bunicuțo!” Domol, ca la o recepție, îl vede trecând dincolo
de masă, unde rămâne în picioare și așteaptă gestul de „ia loc” al
bunicii, cum fusese învățat demult, „înainte de Ileana”.
- Ei, bunicuțo, sper că nu te-am deranjat prea tare ast’ noapte, că
m-am străduit să vorbesc încet. Mila se tot necăjea și mă ruga să-i
vorbesc mai tare, că urcau pe Dunăre un șir de barje trase de remorchere
din alea vechi, zgomotoase.
- Și-n rest, cum ai dormit? – întreabă Tamara cu aerul bunicii
grijulii, așteptând momentul să revină la ceea ce o interesa.
- Bunico… – râde Constantin ușor amuzat, bucuros că poate
mărturisi – cum să dorm?!... Ca la Paris, când Ileana trăgea o fugă la
Londra, la Cezy: puneam mereu palma pe locul gol de lângă mine. Tu?
430
- Eu, ce?! – tresare bătrâna.

- Mai ești supărată? Nerăbdătoare, înțeleg – râde Constantin. Îți
sunt dator cu jumătatea goală a paharului. Și zău dacă ți-aș spune-o! S-a
dus… Ducă-se!... Nu înțeleg ce-a fost, crede-mă! În vară, când m-a
căutat, de fapt zicea că m-a zărit prin centru și a fugit după mine, am
înțeles: din copilărie se certa cu Irina pentru mine; e și asta o explicație.
Înțeleg că are bani, nu glumă, dovadă două vapoare cu marfă; cu partea
mea din al doilea și cu ce mai aveam eu disponibil în cont, acum eram la
căsuța visată – să-și fi luat banca apartamentele astea, să le stea în gât!,
mai răi decât cămătarii. Știi ce avere are Ghiocel? Securistul naibii! Mai
ții minte versurile cu „Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt / Și-n cele ce
mâine vor râde la soare” etc, etc... „E-n viața ce veșnic nu moare.” Tu
m-ai pus să învăț poezia. Acum primul vers trebuie rescris: Securitatea
e-n toate. Când am fost la Ghiocel, mai că nu m-a dat afară din birou.
Eah!... Nu mi-a păsat, doar m-a durut, că tu prea i-ai ajutat mama...
Pe-atunci, speram în al doilea vapor, să facem Crăciunul în căsuța
noastră, dar… scandal! Scandal cu dealer-ii de marfă, stăpânii
depozitului… Mai turbați ca niciodată… „Treizeci de mii de euro, toți
banii din cont, și scapi de noi!” mi-au hotărât. Cui să mă plâng?!
Lipseau containere față factură… Naty – fără urmă! Doar știi ce m-am
bucurat când mi-a dat telefon să ne întâlnim… Și pentru ce?! Să aibă
certificat de căsătorie, apoi să-i donez... să aibă când... Hai, mai
toarnă-mi un pahar, că vreau s-o sun pe Mila, apoi mă culc din nou; m-a
ajuns oboseala.
Tamara se abține cu greu să nu-i tremure mâna când umple
paharul nepotului; pe al său îl lasă pe jumătate, cum și-a turnat prima
oară, să țină companie nepotului, să fie sigură că-i spune tot.
- Și cu Natașa cum rămâne?
- Nu știu, bunicuțo, nu știu. De-aceea îți și spun tot, poate găsim
un avocat bun… Știi ce-a făcut cu donația mea? Containerul criogenat a
fost trimis pe numele ei la Centrul de Fertilizare Asistată din Sao Paulo.
De fapt, pe numele ei nou, luat după căsătoria cu mine. Buuuunnn!... –
pare să conchidă tânărul, parcă ar fi scăpat de o povară. Totuși, – devine
el grav după un timp de gândire, când rotește paharul plin pe masă, fără
intenția de a-l duce la gură – de ce nu mi-a spus? Măcar un telefon…
Dar nimic! Nici un semn după căsătorie. Și nici la Viena nu a venit, să
se asigure că are ovulație, că poate recolta...
- Tin-Tin, – se sperie bătrâna – dacă s-a întâmplat ceva cu ea?
431
Cad atâtea avioane…

- Bunicuțo, – râde Constantin – acum trei zile l-a sunat pe medic
să-l întrebe ceva, mi-a spus Mila. L-a sunat de pe alt număr, evident,
număr de Brazilia.
- L-ai notat?
- Nu, de ce?!
- Află-l! – îi ordonă bunica, apoi își drege glasul: Știi că pot afla
pe unde-i... Ce-i cu vasectomia? – devine bătrâna îngrijorată.
Nepotul oftează, dă de dușcă paharul plin și imediat îl întinde gol
bunicii:
- Te rog! Toarnă-mi…
- Și eu care credeam c-ai redevenit cel de demult…
- …de pe vremea Ilenei, mulțumesc! Acum, după trei decenii și
atâția guvernanți, mulți înfășurați în bucățelele smulse din mantia croită
de-alde tine țării, suntem la capitolul Natașa – face nepotul un semn
insistent spre pahar.
Bătrâna cedează. Își mușcă discret buza de jos și, abținându-se să
nu tremure scurt, ca la friguri, umple paharul cu vin, împingându-l
elegant spre nepot: „Doamne, aceeași privire ca a lui Mihai, în stația de
taxi, când mi-a hotărât că n-am ce căuta înapoi, la Centru…”
- Bine, termină de povestit capitolul Natașa – spune, încercând să
fie calmă, dar cu spaima în suflet că ar putea izbucni, „prea l-am lăsat în
voia lui și-a sfaturilor lui Teo atâția ani; mai bine muream acolo, în
adăpost!...”
În fața ei, Constantin soarbe încet paharul cu vin, apoi gustă din
tava cu aperitive adusă de ea din frigider.
- Bunico, nu te mai frământa, că n-ai să înțelegi, cum nici eu nu
pot s-o fac. De ce căsătoria?! Dar și mai grav: de ce a prezentat clinicii
actul de solicitare a vasectomiei?! Semnat de mine! – trântește
Constantin paharul golit deja cu gura în jos pe masă. De azi nu mai
beau!
- Așchia nu sare departe de trunchi… Ca bunică-tău… – murmură
Tamara, privindu-l pe sub sprâncene, amintindu-și dureros gestul
bătrânului Vlădeanu, urmat și de o străfulgerare a amintirii celor două
treceri ale ei prin Sânzieni.
- Scuze! – se scutură ca de praf Constantin. Actul de solicitare a
vasectomiei părea semnat de mine, dar îi lipsea arabescul de la coadă,
cum m-a învățat Ileana să-mi îmbunătățesc semnătura, „să rămână în
432
tratatele de Fizică, după vreo teorie a ta…” O să rămână… – murmură

Constantin cu glasul stins de tot. O să rămână pe fișele zilnice de
incinerare a deșeurilor de tot felul din spital; visam să stăpânesc atomul
și-am să ard gunoaie… Hm!... E drept, cu salariu cât al unui medic șef
de secție, plus sporuri de rușine. «Ce ești?» «Gunoier!» Nu-i așa că-i
minunat?! – aruncă o privire tăioasă bunicii și se ridică brusc de la masă,
ieșind trântind ușa în urma sa în timp ce rostește un scuză-mă! sufocat
de nodul din gât.
Când revine după câteva minute bune, are părul de pe frunte
umed, semn că s-a spălat îndelung pe față – ochii roșii însă îl trădează că
a plâns.
- Gata, bunico; jur să depășesc momentul! Pentru tachinarea ei
din copilărie și adolescență, care mă amuza, spre deosebire de Irina, fie-i
țărâna ușoară!, care era de-o vulgaritate… și mai ales pentru Hotel
Ambasador într-un moment de foame de lup tânăr, dacă stau și judec
drept, zău că merita donația făcută. Păcat că n-a rămas să finalizeze
fertilizarea la Viena. Ei, și? O femeie în plus fericită că va avea – dacă
va avea!, spune trist –, că uterul ei, după atâtea răzuiri… mă rog!, eu
i-am donat cu drag – poate va avea un copil că – o știu din cărți – nimic
nu-i mai dureros ca neputința de a prinde rod după 40 de ani când, după
o viață intimă de plăcere inconștientă, ca să nu spun desfrâu, vezi cum
medicul căruia te adresezi îți ocolește privirea înainte de verdict…
Un timp, nepotul gustă cu plăcere din platoul pregătit de Tamara
încă de ieri, când îl aștepta să se întoarcă acasă, „dar însoțit și cu vești
bune, că voi fi străbunică” își zicea mereu.
- Știi bunico, – rupe nepotul tăcerea – mi-am amintit, apropo de
cele spuse mai înainte, de ce-mi povestea Ileana despre drama, uneori
tragedia, unor femei în vremea lui Ceaușescu; pentru ginecologii acelei
vremi erau două momente de mare cumpănă: primul, când unei femei
ce-și dorea cu ardoare un copil îi spunea că nu mai poate rămâne
gravidă și, al doilea, în acele vremuri când Decretul dictatorului ucisese
mai multe femei decât Răscoala din 1907, când, venind la consultație o
femeie nevoiașă, cu o droaie de copii și care nu și-ar mai fi dorit, ori o
tânără visând la un mariaj măcar onest dacă nu reușit, păcătuind și ea o
dată, într-un moment de incandescență, i se dădea vestea că e gravidă și
trebuie neapărat să se ducă la circa sanitară de care aparține să fie luată
în evidență. „Vezi cum a explodat mămăliga?” – mi-a zis în noaptea
aceea Ileana când umblam și noi pe străzi; eu, fericit de fericirea ei și a
433
celorlalți din jur că… Zău, nu te supăra c-o spun, dar… până la Ileana…
de fapt, mă mai luase cu el prietenul meu Anton… țin minte ce se
bucura când ducea acasă ceva cumpărat de mine de la magazinul
nostru… Vezi… Hai, te rog, mai dă-mi un pahar!
- Parcă ai zis că nu mai bei – vrea să pară că-l ceartă bunica în
timp ce este atentă să-i umple paharul.
- Doar acum, bunicuțo, că-i o zi de respiro…
Trec minute lungi, obositoare pentru bătrâna ce-și privește
nepotul stând în cumpănă dacă să mai bea ori nu.
- Respiro… Hm!... – îl vede zâmbind trist, cu privirea în adâncul
paharului plin. Cum să respir, când mă sufocă amintiri de care nu pot să
scap?!... Una ar fi fericirea lui Anton, care mi-ar fi sărutat mâinile când
îi cumpăram de la Shop ceva banal, ca mirodenii, făină albă, zahăr sau
ulei, elemente esențiale vieții; și nu reușeam să înțeleg – nu spun că
acum am înțeles, dimpotrivă! – cum adică, tu veneai mândră de tot ce se
înălța, mai ales dacă aveai și tu vreo trecere pe acolo iar oameni ca
familia partenerului meu de antrenament parcă erau într-o continuă
așteptare a primăverii, că-mi stăruia în amintire un entuziasm al
prietenului meu pentru care îl invidiam: „Am fost toată duminica la
Cernica în pădure, după urzici și ștevie”; mi-o spusese rugându-mă să-i
cumpăr de la Shop un kilogram de orez iar eu i-am cumpărat două. Țin
minte că mi-a adus la antrenament un castron plin cu pilaf cu urzici – o
minunăție! Când am rugat-o pe Maaa Veta să-mi facă și ea…
- Tin-Tin dragul meu, aici e mult de comentat.
- Bunico, nu de comentarii ducem lipsă! Și nu mă mai întrerupe,
că n-ai să înțelegi de ce-ți spun toate astea. Sigur că mă sufocă amintiri,
a doua fiind aerul superior, de individ cazon, care părea că pășește
mereu cu ciubote zgomotoase, al lui Rex, care nici măcar nu te observa
când te întâlnea, deși soția lui te saluta, cerșindu-ți atenția, femeie
simplă și sinceră, băgată-n pământ de el, cred că tare o mai bătea; doar
ți-am mai spus că ascultam cu ligheanul pus cu gura spre perete iar pe
fundul ligheanului puneam o cană de metal – chestie de acustică… Cât
despre Irina, că Rex tare o mai certa uneori, mai ales după ce începuse
s-o ia la petreceri și pe Natașa, pe care Rex o proteja; oare noaptea de la
Hotel Ambasador să fi fost ca o răzbunare?! Viol, la urma urmei, sau
măcar răzbunare pe tonul cazon de ceartă a lui Rex, când m-a trezit să
mă întrebe dacă ai venit de la aeroport, să-i aduci medicamentele pentru
biata femeie pe care o bătea ca la ei, la Securitate, și-atunci, pe mine,
434
chior de somn că dormeam, să pot sta noaptea, să învăț la Fizică, m-a

certat că nu i-am însoțit cățelușele mereu în călduri la cenaclul lui
Păunescu, pentru care luaseră bilete…
- Constantine, ce-s vorbele astea de mahala în gura ta?! – bate
bătrâna cu palma stângă în masă, în timp ce brațul drept îl întinde și
răstoarnă în chiuvetă vinul din sticlă.
Nepotul privește scârbit sticla goală din mâna bunicii:
- …ca văcarul pe sat – conchide el. Dar, oare, pretinzi că mai
suntem în Primăverii?!... Mahala! – face un semn în jur. Cândva, de pe
fereastra asta se vedea lanul cu porumb… Hm!... Las-o mai moale,
bunico; mai moale, că vremea constipaților îndopați cu cârnăciorii lui
Marx, leibărul lui Engels și turmentați de samahoanca leninistă, legați la
ieslea cu paie mucegăite a lui Dej și înfometați, înfrigurați și înfricoșați
de faraonul pe care l-ai servit cu credință în distrugerea oazelor cu
smochini și curmali, metaforic vorbind, și înlocuirea lor cu coloși cu
picioare de lut, dovadă că s-au năruit, a trecut.
- Cuuum îți permiți?! – tremură glasul bătrânei.
- De ce nu?! – îi zâmbește ușor cinic nepotul. Un așa vin bun, de
viță nobilă, care a încălzit sufletele înaintașilor mei, de care aflase Ileana
de la tine, iar tu nu știu de unde, important e că nu-s urmașul țiganului
ajuns aghiotant, ginere, apoi mare sculă în PCR-ul ceaușist, că nu
degeaba într-o seară târzie, istovită de lupte, Ileana mea a șoptit în
tratatul de pace dintre noi că mă recunoaște de urmaș de Mușatin și se
declară domniță, mamă de viitori coconi domnești; la un așa vin de viță
lungă nu-i păcat ca eu, ultimul descendent, viitor gunoier în Viena, să nu
rostesc veritas-ul ce mă roade ca un sifilis cu care am fugit din Cartierul
Primăverii, să mă ascund pe unde pot, în vreme ce toți vecinii de cartier
pe care îi salutam fără să-i respect, au regulat umplând de plaga lor tot
ce-ai supravegheat tu să crească frumos, ca niște zâne din basmele spuse
mie de Maaa Veta, dar toate cu picioare de lut, că le-a topit violul celor
din cartierul din care te-am scos mai mult moartă, să te aduc aici, să
respiri aer curat – viața, înainte de toate! Dar ce viață?!... – face nepotul
un gest de scârbă. Scoate altă sticlă! – îi ordonă cu privirea spre dulapul
suspendat.
Ca în transă, bătrâna se ridică încet de pe scaun și pune pe masă,
în fața nepotului, o altă sticlă cu urme de praf pe ea, dovadă a vechimii
în pivnițele Cotnarilor.
- Să facem din ea toiagul lui Moise, cu care să despărțim apele, că
435
puteam să mor în brațele Ludmilei – e-un sentiment ce-l încearcă doar

cei cu adevărat fericiți în amor, dar nu în amorul propriu, ca cei ce s-au
vrut în linia întâi din tribune sau agățați cu tabloul pe pereți, ci în…
corect spus, în dragostea deplină, că, după o viață searbădă, regăsisem
paradisul de care nici măcar nu fusesem conștient că-l trăisem deja
alături de Ileana. Vrei? – vântură Constantin sticla desfundată.
- Nu, mulțumesc, nu! – pune bătrâna palma pe gura paharului său,
strivită de explozia nepotului; „așa o fi și în romanele lui taică-său,
scrise, cum le voia atunci, cu flăcări de un kilometru, expresie din
Privește înapoi cu mânie, piesa de la Bulandra, pentru care cerusem
retragerea din repertoriu, iar acum, de trei decenii, nici măcar un picior
în fund – ce fel de revoluție mai zicem că a fost când alde Armoniu trec
în Monel?!”, dar respiră încet, gândind la anii trecuți de curând și
înghite în sec, amintindu-și: „Ba am fost târâtă prin tribunal de cel mai
bun coleg al meu, Pârjoleanu, e drept, că eu l-am dat pe mâna lui
Armoniu, obligată de el și… mi-am falimentat pe cei mai dragi, pe Tin-
Tin și pe Teo… Doar alde Armoniu-Monel...”
- Ba eu am să beau!... – își aude nepotul hotărând. De ciudă. Săru’
mâna! – arată nepotul bunicii paharul plin, înainte de a-l goli. Aaaah!
Acum îmi înțeleg înaintașii… Să tot pornești la luptă! – ridică sticla ca
pe un steag al victoriei. Dacă ai un ideal – adaugă șoptit, apoi, oftând,
pare să-și atenționeze bunica: Mereu mă trezeam întrebându-mă ce mi-a
trebuit să dau ascultare Ilenei, să venim și noi la București, să ne
alăturăm celor obidiți de cei trei f, foame, frig și frică, de care eu nu prea
suferisem. Și nici gând de-a pune mâna pe zânele frumoase, cărora să le
zâmbesc din tribune, ori să le fac semne obscene într-ascuns,
batjocorindu-le, cum văd că s-a întâmplat deja, că au făcut-o cei din
fauna Primăverii, nu aveam de gând. Și nici curat nu mă simțeam –
acesta-i adevărul ascuns al vieții mele: mă știam fiul unui politician de
seamă al epocii lui Ceaușescu; crescut sub Dej, dar afirmat sub
Ceaușescu, în grațiile căruia intrase. Pornisem prin a-mi venera părinții,
ca, documentându-mă, îndeosebi după ce o văzusem pe procuroarea
Cristina Montealbo dând cu dispreț deoparte poza soțului mamei mele,
să înțeleg că adevărul originii mele l-a luat cu ea în mormânt mămica
mea, pe care abia acum, când mi-am dat cu atâta dărnicie sămânța
presupusă a fi de viță lungă chiar și în Brazilia, o venerez. O venerez pe
mama mea pentru că mi-a lăsat un însemn sigur că-s rodul unei mari
iubiri, pe care doar la anii trăiți de mine pot s-o înțeleg. În clipele mele
436
de restriște, mama îmi vorbește prin fragmentul compus de ea pe malul

mării, la Eforie, cum doar soțul Ilenei a știut să-l descifreze,
orchestrându-l. De ce n-oi fi înțeles asta atunci, după Revoluție, când ar
fi trebuit să am tăria să fug înapoi în Franța?! – acum aș fi ars atomul,
nu deșeurile organice ale unui spital în care mulți dintre cei mai buni
specialiști vorbesc între ei românește…
După o tăcere de câteva clipe, în care își umple din nou paharul,
Constantin spune hotărât:
- …că picioarele lor nu-s de lut și nu le-a topit scursura din
Primăverii ce a inundat țara, precum România pe vremuri „tot Fanarul,
toți iloții…” Vrei? – își întreabă bunica înainte de a-și umple iarăși
paharul.
„Nu!” – scutură Tamara capul de leoaică bătrână, resemnată de
claustrarea de bună voie în cușca în care stă cuminte, obosită de jungla
prin care a umblat în viața sa.
- …măcar de nu te-aș fi căutat printre morți și vii, ca să te găsesc
ascunsă ca în fața unui război atomic…
- Ce vrei să spui?! – tresare bătrâna.
- Iartă-mă!... – șoptește Constantin, împingând într-o parte, mai
spre chiuvetă, sticla pe jumătate și paharul gol. Nu se cuvine să te judec
– mi-ai fost mai mult decât o mamă, iartă-mă!
- Tu ar trebui să mă ierți! – preia Tamara conducerea discuției.
Da, da! – bate cu vârful degetului mijlociu în masă, ca pe vremuri, când
se impunea auditoriului. Nu să mă ierți că m-am ascuns, ci că ți-am
ascuns… – își sfârșește vorbele într-un oftat.
- Ce?! – face ochii mari nepotul, căznindu-se să-și țină capul
drept, îngreunat de tăria vinului.
- Veritas-ul, dragul bunicii, veritas-ul… Dar, hai, – se ridică ea de
pe scaun și-l ia de braț – hai fuguța la culcare!...
- Bunicuțo, – o privește Constantin galeș – tu vezi în mine tot…?...
- …nepotul de demult, deși ai mai crescut. Hai, fuguța la culcare.
Sunt adevăruri cărora doar vinul bun le dă contur, aureolându-le, și-s
fericită că ai descoperit adevărul despre mămica ta. Acum o fi stând la
taifas cu Ileana și, împreună, două femei tinere, murind fericite în iubire,
ne veghează de acolo, de sus – poate cele mai curate suflete plecate din
noroiul de-aici, de jos…
- Și veritas-ul tău, bunicuțo? – o întreabă nepotul când se lasă
învelit, ca pe vremuri, cu pilota din puf.
437
- Altă dată, când ai să fii treaz… Somn ușor! – îl sărută bătrâna pe

frunte. Altă dată… să fii treaz… să poți înțelege… judeca… hotărî… –
adaugă când îl vede că a adormit răpus de atâta vin bun.
Capitolul 64
- Acesta-i numărul din Brazilia de pe care a fost sunat medicul –

întinde Constantin o hârtie bunicii. Mila era încântată de discuția purtată
la telefon cu tine; „abia aștept s-o cunosc! Doar când vorbeam cu
mămica mea mai simțeam atâta căldură inundându-mă. Thomas te
salută. A predat deja copia actelor tale, să ți se înceapă formele de
angajare cu ianuarie, că el iese la pensie abia în mai, să aibă timp să te
școlească”.
- Nu stai la masă? – face bătrâna un gest spre ușa deschisă a
bucătăriei, prin care se văd farfuriile pregătite deja cu tot dichisul, ca la
sărbători.
- Mai am ceva de semnat la contabilitate, să poată radia firma.
Slavă Domnului! Mai rămân dator contabililor cu aproape două mii de
lei. Am zis că le dau cinci sute de euro. Pa! Am pleca…a…t… – se
oprește Constantin în ușă. Apropo! Mila mi-a spus că medicul a
întrebat-o ce-i cu mine prin Viena. Mila s-a ferit să-i spună despre noi
doi, „că mă știa curtată asiduu de un colaborator de-al lui din Kiev, care
vine uneori să opereze împreună”. Mi-a mai spus că medicul a întrebat-o
pe Natașa cu ce probleme m-a trimis la Viena iar soția mea a părut
surprinsă. „Cum, sigur l-ați văzut ieri pe soțul meu în Viena?!” Ce zici
de asta? – se amuză nepotul. Soțioara mea credea că stau la hotel în
Constanța și aștept vaporul cu banane columbiene, să... Eah!... – face el
un gest de scârbă. M-am prostit la bătrânețe. Când eram în liceu și... ca
toți băieții, poate... nici nu mă uitam la ele, Irina și Natașa! Mi se părea
că iau lepră doar stând de vorbă cu ele... Gata! Deja am trecut pe la un
avocat, m-a costat o sută de euro să mă asculte și mi-a promis că până la
vară pot fi divorțat. Ducă-se!! – face Constantin un gest încărcat de
lehamite. Săru’ mâna! – adaugă și închide ușa.
Tamara controlează aragazul să fie stins – „că la vârsta mea...” –
și se așează la calculator. Spre seară, când se întoarce Constantin fericit
438
că a scăpat de firmă – „sunt un om liber! Tu, bunicuțo, ai început să-ți

notezi ce luăm cu noi?” –, bătrâna îl cheamă la calculator:
- Vezi? – pune vârful creionului pe săgeata de pe harta Braziliei –
acum a ajuns acasă. Cât tu ai terminat cu firma, Natașa s-a întors cu
avionul de la Sao Paulo la Goiana iar de acolo, spre Est, cu mașina cred,
înainte de Santa Barbara de Goias, aici, imediat după Trinidade. Nu-i o
localitate, să fi meritat efortul celor de la Google s-o menționeze pe
hartă. Oricum, din satelit pare o fermă. Dacă aș ști să intru pe un satelit
mai nou, s-ar vedea mai bine.
- Vezi, bunicuțo, de ce am fost sfătuit să-mi arunc telefonul vechi
în mare?
- Sfătuit?! De cine?
- Ei… Așa, să nu se mai știe pe unde umblu. Ce, noi doi, eu și
Natașa, din Viena, n-am văzut că tu fuseseși la Parchetul General? Chiar
se mirase Natașa ce cauți tu acolo… I-am brodat o minciună; ceva cu o
moștenire de la bunica ta… ceva… Cum să-i fi spus viitoarei soții, că
asta era Natașa atunci, despre zbaterea noastră să aflăm cine mi-a ucis
fosta soție, că și-așa, n-o are la suflet; odată… într-un moment de-al
nostru… mă rog!... intim… s-a exprimat: „Curva aia bătrână, care te-a
avut în floarea virilității!...” Așa citise ea, că maximul virilității
masculine este între 18 și 22, când eu și-acum, la aproape 50 ai mei, îi
par ei prea... mult. Ce vrei? Jucărie stricată… – râde Constantin, dar
imediat își mușcă buza de jos când observă privirea încruntată a bunicii.
- Și n-ai plesnit-o?
- Poftim?! – face ochii mari Constantin, care se aștepta să fie
certat pentru gluma cu tentă sexuală.
- Taică-tău ar fi călcat-o în picioare pe aceea care i-ar fi insultat
femeia iubită, ucisă cu copilul lui în pântece! – ripostează bătrâna,
lovind cu palma în tastatura calculatorului. Una-i să faci sex, că și tu
te-ai lăudat c-ai chemat prostituate acasă, iar cu Natașa, care te-a lăsat
de izbeliște nu pare să fi fost altceva, și alta-i să iubești; aperi cu viața
dacă știi să iubești – spune Tamara dintr-o suflare, ca un verdict, după
care își lasă capul între palme, cu coatele sprijinite pe marginea biroului.
Lasă-mă, copile, că la dat sfaturi… – murmură cu glasul îndurerat. Du-
te și tu în apartament și vezi ce poți lua. Plătim o mașină, o încărcăm,
apoi chemăm banca sau mergem noi la ei, să le predăm cheile; tu, să
finalizezi toate actele, că ăștia ar fi în stare să ne scoată și din
mormânt… Șacali e puțin spus.
439
- Ai dreptate… Înțelepciunea senectuții; tot timpul, și eu și Teo,

am admirat-o la tine – să fugim!, cum au fugit atâția romani valoroși…
constructori, dintr-o țară fără obiective... femei devenite sau forțate să
fie sclave... cei mai destoinici spărgători, că nu aveau ce sparge aici... și
tot așa mai departe, până la... ajutor de fochist la AKH... – coboară
vocea spre șoaptă a nepotului.
- Hm!... – surâde tristă Tamara în timp ce-și toarnă un pahar cu
vin și-l soarbe cu plăcere, absentă la vorbele auzite, visând să mai apuce
să cumpere o cutie cu ceară de parchet, să frece ceva cu ea, să poată
închide ochii, să se creadă întinsă pe salteaua așternută jos, „obsesia
mea, cu care elimin din amintire toate celelalte momente neplăcute”.
Mda! – acceptă după ce simte plăcerea vinului băut. Dacă plecăm…
Bunica mea, sedusă de un rus ucrainean, cu nume ce-mi deschidea uși în
comunismul prosovietic, nume greu de pronunțat, de care n-am să scap
nici în mormânt, că n-am avut puterea să scap când el – c-am avut și eu
un el care mă aștepta, oftează din adâncul sufletului –, bunica mea, zic,
ținea într-adevăr la mine și-mi recita din Eminescu, până și-n vremea
războiului, la telefon, când intraseră în țară nemții, „pe care lumea n-a
putut să-i mai încapă”. „Dacă-i urăști, – mi-a hotărât – stai acolo, în
Paris, că-i tot de-al nostru, iar când ciuma brună va fi lovită și de tine –
așa erau numiți invadatorii –, să-l poți cita iar pe marele Eminescu,
născut și copilărit aproape de moșioara mea: «Cum veniră se făcură toți
o apă și-un pământ»; fără milă, micuța mea Aimée, fără milă! Vând tot
și-ți trimit bani, să stai acolo și să lupți. Fără milă, Aimée, fără milă!”
Așa sfat de bunică, mai zic și eu! Eu, înglodată alături de tine în noroiul
cleios al picioarelor de lut topite aici, în România, ce sfat să-ți dau?!...
Nu te mai uita înapoi, dragul meu Tin-Tin! La urma urmei, în Viena
vom fi printre români… Și, cine știe?!, peste ani, poate măcar tu, cu
Ludmila și droaia de copii ce-o să-i aveți, te vei reîntoarce… – spune
bătrâna cu ochii umezi, în timp ce-și mai toarnă un pahar și-l bea,
savurând gustul Grasei de Cotnari, așteptând să simtă și miros de la
ceara cu care ar fi fost frecat parchetul. Un român ca tine, de viță lungă,
reîntors cu drag, va găsi, fii sigur!, aici, în România, ceea ce-i aparține
din moși-strămoși: pământ și apă… Mă duc să mă culc… Dacă ți-e
foame, masa te așteaptă în bucătărie. Înainte de a adormi – murmură în
timp ce pășește încet, bătrânește, spre pat –, voi rechema amintiri dragi,
senine, de teamă să nu stau trează și să mă întreb ca… ca el, un singur el
pentru mine: „De ce Ileana Pop?!”
440
Capitolul 65
De câteva ore, se învârte – „ca o leoaică bătrână ce sunt” își zice

când trece prin fața oglinzii de pe ușa dulapului de haine de pe hol –
prin apartamentul aglomerat cu pachetele pregătite să le ia la Viena,
obiecte indispensabile și toate amintirile salvate de Constantin și de Teo
din vila în care locuiseră până la Revoluție.
Toată ziua de ieri, Constantin a stat în apartamentul său. Când a
mers să-l cheme la masă, Tamara l-a găsit așezând cărțile din bibliotecă
în cutii din carton; camera în care a stat Teo era plină cu cutii frumos
stivuite; „peste 30” – a socotit ea dintr-o privire.
- Vin, vin, că mi-e o foame!... – i-a răspuns Constantin bunicii
vrând să închidă cutia, apoi s-o sigileze cu bandă adezivă, dar se oprise
să ia o carte și s-o fluture spre Tamara: Tu ai citi ceva de ăsta?
Tamara a rămas cu privirea pe coperta stranie, închipuind o
viforniță, pe albul căreia scrie cu litere ce se citesc dintr-o privire: Mihai
Vlădeanu, Întroienirea, roman.
- În ultima seară, la restaurant, după ultima donație, la cina
copioasă oferită de aceea pentru care mă... chinuisem să… donez –
măcar de nu m-ar fi privit ca un gardian lasciv dar plictisit, ce se uită
impasibil pe vizetă la pușcăriașul ce se masturbează –, m-a întrebat cu
candoare: „Auzi, tu i-ai citit cărțile lui Mihai Vlădeanu?” Cred că
mirarea mea de bărbat scârbit de cât fusesem umilit ore întregi la fiecare
două zile, „să se matureze bine sămânța, că așa a spus medicul”, a
indispus-o, că s-a terminat cina în coadă de pește. A fost printre ultimele
discuții, că-n camera de hotel ne-am culcat imediat, ea, fericită de câtă
donație „de calitate”, cum decretase medicul, adunase; eu, îmbufnat de
epuizat prostește ce eram, dar conștient că dimineață la 5 îmi va suna
alarma telefonului să plec la aeroport – bilet cumpărat de ea; „aștepți un
semn de la mine!”; atât. Până și eu mă purtam mai elegant cu fetele de la
mica publicitate, plătite de cum intrau în apartament; uneori, câte un
bonus la plecare. Și-am așteptat în port semnul de la ea până era să… nu
441
mai fiu și-am fugit la Viena s-o întâlnesc, dar Dumnezeu mi-a scos-o în
cale pe Ludmila – și-a terminat Constantin monologul în șoaptă. Hai,
dă-mi cartea s-o pun în cutie; măcar să am cu ce-mi omorî timpul cât
durează o incinerare a unei șarje de deșeuri. Mi-o dai? – a ridicat
nepotul tonul.
Tamara a tresărit. Rămăsese cu privirea pe coperta a patra: în
colțul de sus, dinspre cotorul cărții, era poza lui Mihai, „așa cum l-am
văzut ultima dată, noaptea, în gară, oprit lângă copacul acela”. Ar fi vrut
să citească textul de sub fotografie, dar n-a deslușit nici numele celui ce-
l semnează, scris cu litere mai mari. A aruncat cartea în cutia de carton,
dar nepotul, vrând s-o așeze în ordine, a rămas și el cu privirea captată
de poza autorului de pe coperta a patra.
- Eu… – zice el fără convingere – parcă… Ce zici, bunico? –
flutură cartea spre bătrâna întoarsă să plece. Nu ți se pare cunoscută
figura?
- Vezi că mai ai o carte cu o poză asemănătoare; aceea de acolo –
arată spre colțul cutiei.
- A, da! – se bucură Constantin. Pe asta am citit-o, cred că după
Revoluție, îndemnat de Teo: „Uite un autor care pune petrecerea
revelionului de către mărimile unui oraș, în frunte cu prim-secretarul, în
contrast cu pornirea unei instalații unde se fabrica fosgen, gaz de luptă și
acid cianhidric pentru materialele sintetice. Dac-o citești, ai să vezi ce
bucățică bună avea prim-secretarul – chemi trei fete de la mica
publicitate odată.” Iartă-mă, bunicuțo! – râde Constantin spre bătrâna
oprită în ușă – așa mi-a prezentat Teo cartea; zău că n-am vrut să… Erau
vorbele lui Teo; scuză-mă, te rog! Poate că… tocmai comportarea asta a
lui a fost atât de stenică pentru mine și, cât s-a putut, după tragedia din
noaptea când am dus în pumn creierul ei, am fost normal, n-am luat-o pe
droguri și nici pe alcool; a face amor cu o fată drăguță, ce-i de acord cu
tine, e-un viciu uman la urma urmei; nu se compară cu alcoolismul și –
nici vorbă! – cu molima drogurilor. Scuze!... Mergi că vin și eu imediat
la masă – își asigură bunica ieșită deja din încăpere.
Tamara s-a strecurat imediat în baie, să-și spele ochii, să nu se
dea gol că o podidiseră lacrimile; „Întroienirea lui Mihai... Fiică-sa mi-a
spus că doctorița din cartea asta îmi seamănă…”
L-a lăsat pe Constantin să mănânce singur; era prea răvășită –
„plec peste câteva zile… Ca o dezertare!”, apoi adaugă: „ca o moarte
subită – aici am ajuns!”
442
Seara nici nu și-a auzit nepotul când a venit să se culce în patul

pregătit de ea, ca de obicei – a apelat din nou la un tranchilizant – și nici
dimineață, când Constantin a coborât în apartamentul de la etajul întâi,
să continue împachetarea.
- Trebuie să plec – l-a auzit pe la ora 9 strigându-i din ușă; doar a
apucat să-l zărească: îmbrăcat elegant, cu hainele cele mai bune, pălăria
nouă, călcată de ea, cum învățase la gimnaziul din Berlin că poți modela
obiectele din fetru veritabil; i-o călcase perfect, cum admirase pălăria lui
Alain Delon în filmul Samuraiul – „alt film pe care eu, tot mai
dogmatică din zi în zi, vrând să-mi capăt un loc în tribuna întâi, mai ales
că mă știam și în grațiile străchinii mele cu fasole fără gust, dar care-mi
ostoia foamea simțurilor, îl propusesem pe lista filmelor ce-ar fi trebuit
interzise sub motiv că elogia violența, dar abia acum recunosc ura
mocnită că nu puteam să-l mai am pe cel cu care îl asemuisem cândva –
și ce cuțit am simțit înfipt în pieptul meu ieri, când i-am văzut poza pe
coperta a patra: același surâs încolțit în colțul stâng al gurii ca în
momentele de final, înainte de-a se lăsa pe-o parte pe saltea, să-mi ofere
pectoralul stâng, să-mi culc obrazul!...”
- Dacă angajezi o mașină de transport, – îi strigă, parcă ar vrea
să-l mai rețină, să-l admire – să fie pe săptămâna viitoare –, dar ușa de la
intrare se închisese deja în urma lui Constantin ieșit în grabă.
Acum îi vine o idee: fuge pe balcon, se apleacă mult peste
balustradă și nu vede mașina nepotului. Își amintește că n-a zărit-o nici
săptămâna trecută când a coborât să adune de pe jos rufele smulse de
vânt; credea că a plecat cu mașina; „el mi-a vorbit mereu de aeroport, de
bilet de avion…” Crede că nu mai înțelege nimic și nici nu vrea să
întrebe; e prea zbuciumată. Doar gândul că în curând o va cunoaște pe
aceea cu care stă de vorbă la telefon cu atâta drag, o mai liniștește. Se
rotește un timp prin apartament, fără nici un scop; „cât durează
închirierea unei mașini?! N-or fi, că-i înainte de Crăciun...”
Se hotărăște cu greu să-i telefoneze – știe că-l enervează când îl
caută; „bunico, nu mai sunt puștiul care înnoptează pe terenul de volei”,
i-a spus odată, anii trecuți. Telefonul nepotului este închis. Îngrijorată,
caută telefonul nou și localizează telefonul nepotului în clădirea
Parchetului General. Se sperie și-și reproșează că nu a spus procuroarei
Cristina Montealbo tot ce știe; „oricum, Tin-Tin al meu a terminat-o cu
aceea cu care, dintr-un elan de puști în călduri, ori poate amăgit că va
mai primi vapoare cu marfă, să-mi cumpere casa visată, a semnat actul
443
de căsătorie… pe care îl va denunța în curând… să se dedice unui

mariaj adevărat cu Ludmila!...” – oftează, gândind la plăcerea discuțiilor
telefonice cu noua iubită a nepotului, a cărei poză și-a transferat-o în
telefonul său, s-o poată admira când stau de vorbă, amuzându-se de
germana ușor stâlcită a fetei.
Obosită de grijă, moțăie în fotoliul din fața calculatorului și
tresare, sărind în picioare când observă săgeata indicatoare de pe
telefonul său apropiindu-se de casă. Abia mai are timp să ascundă
telefonul cumpărat de curând și să se prefacă îngrijorată de aranjarea
într-o anumită ordine a cutiilor pregătite de plecare.
Intră în casă un bărbat care pare să fi adus cu el tot frigul de afară.
Îl observă cum își aruncă în ciudă pălăria pe cornul de cerb al unui cuier
de perete cumpărat în Ucraina, când făcea comerț cu produse de acolo
și-și dezbracă haina de iarnă, îmblănită cu o imitație sintetică, dar foarte
călduroasă și elegantă, cu care nepotul rămâne un moment cu ea pe
umeri – „Doamne, dacă i-ar curge și nasul din cauza răcelii, ar fi leit
Mihai, la ieșirea din cabinetul fostului prim-secretar municipal, căruia îi
luase locul, ales prin vot secret – își zice Tamara, dar imediat se
corectează, că-n cele trei decenii scurse a avut timp de reflexie: Cine să
fi acceptat un așa scaun…?! L-au găsit pe el de fraier: fost inginer cu
destule invenții, scriitor publicat, scenarist cu un subiect de mare
scandal – cine ar mai fi îndrăznit să compună un subiect despre furtul
tezelor de doctorat în Chimie pe vremea Elenei Ceaușescu și să refuze
cu îndârjire propunerea de a schimba «furtul tezei de doctorat în
Chimie» cu «promovarea noului în uzină»?! Oare ce s-ar fi întâmplat
dacă măcar eu aș fi avut curaj să propun să se dea drumul pe ecrane
filmului măcar o zi-două, să poată fi raportat ca realizare de plan?!...
Printre cei adunați în sala primăriei să aleagă – cică! – prin vot secret pe
președintele CPUN-ului municipal, el trecea drept calul breaz, mai ales
că era pe 25 decembrie dimineața și nici nu se știa cu siguranță că
Ceaușeștii fuseseră prinși; la ora aceea, de proces, nici vorbă! Iar
execuția s-a transmis la televizor abia seara. Care dintre mărimile
orașului, șefi ai rețelelor de alimentare cu hrană, căldură, energie
electrică, abatorul de vite, fabrica de pâine ori de bere ar fi riscat, dacă
ar fi fost înăbușită Revoluția, să fi fost executat pentru că ar fi îndrăznit
să stea în locul unui prim-secretar chiar și câteva ore ori o zi-două?!
Bietul Mihai!... Adevărații învingători ai Revoluției în absența unor
Robespierri, cum ceruse Mihai în ședința aceea televizată, sunt
444
demnitarii de azi, la care se mai prefac a lătra ziariștii ce arată populației

avantajele ce le au aceștia pe nedrept, vreun flămând ce urlă și promite
în campanie marea cu sarea, pentru ca, reușind să întrunească sufragiile,
să bage imediat capul în nisip…” – Tamara simte că s-a trezit din
hibernarea de trei decenii; „cum de-am putut să tac, stând ca o legumă
trei decenii și la ce bun am devorat ani în șir cărțile de Chimie, dacă nu
m-am învrednicit să scriu un tratat modern despre explozibili; ca un al
doilea Alfred Nobel, fructificând știința la zi și priceperea mea în a
înțelege mecanismele chimice dintre substanțe, explozibili cu care
constructorii să-și fi ușurat munca, în siguranță, fără accidentele despre
care aud mereu?!... De fapt – își amintește –, bine-am făcut, când, după
atâtea atentate în lume, aș fi dat o armă de temut teroriștilor. Ajungă-mi
cât am aruncat eu în aer în Rezistență!... Un Primul Nobel pentru o
invenție de distrugere ajunge lumii! Eu doar mi-am salvat de hoții din
Bulgaria copiii cu stilourile Mont Blanc.”
- Sărut mâna, bunico! – aude un salut de om obosit, ce amplifică
răceala. Am să stivuiesc eu una peste alta cutiile astea, până vom pleca –
zice nepotul când se împiedică de colțul unei cutii, pe care a împins-o
nervos cu pantoful mai spre perete. Vin, de fapt, de la Parchet…
- Tot moartea Ilenei?
- Nu. A mea – aude răspunsul sec.
- Ce-ai spus?! – face Tamara un pas înapoi, parcă să-l vadă mai
bine.
Constantin dezbracă și sacoul elegant, cumpărat tot din Viena,
odată cu jacheta îmblănită – „că-n port plecase cu hainele de lucru” își
zice Tamara –, trage de nodul cravatei aleasă cu gust, anume să-i
lumineze albastrul privirii, o aruncă aiurea pe cuier și, rămas doar în
cămașa asortată ochilor de un albastru stins acum, intră în bucătărie și ia
din mers o sticlă cu vin din raftul de sus al dulapului suspendat.
- Mai este una – arată spre dulap când umple paharele mari. Sper
să ne ajungă să dezgolim veritas-ul ținut ascuns trei decenii.
Docilă, mai degrabă supusă aerului ferm al bărbatului aproape
necunoscut din fața sa, Tamara face gestul cuvenit cu paharul plin și-l
bea cu sete, să nu dea prilej de supărare, în timp ce privirea ei urmărește
atentă cum se golește la fel de repede și paharul nepotului.
- A! – se ridică prompt de la masă Constantin și iese pe hol să
caute în buzunarul sacoului cardul bancar. Bunico, scuză-mă câteva
minute; vreau să-mi cumpăr online bilet de avion pentru Copenhaga.
445
De-acolo, iau un taxi la Haga, să scot de la consulat un duplicat al

actului de căsătorie cu Natașa. Apoi...
Revenind la locul său, după câteva minute în care gustă cu poftă
din masa pregătită de bunică, spune fericit:
- Ce să mai aștept câteva luni?!, care se pot întinde pe ani –
adaugă. Am argumente să divorțez la primul termen.
- Ce argumente? – pare curioasă bătrâna, strunindu-și glasul, să
nu ajungă să se dea de gol că știa pe unde a fost.
- Altă dată, bunicuțo, pe așezate – îi șoptește nepotul. Săru’ mâna!
– ciocnește el paharul de al bunicii. Mi-ai promis un veritas – îi face el
un semn de atenționare când o vede că a sorbit cu plăcere și al doilea
pahar. Încă unul, așa, de final, că mâine nu vreau să întârzii la aeroport –
îi surâde cu drag bunicii când reumple paharul. Să mai faci comandă de
câteva sticle, să le luăm la noi, pentru Mila. Săru’ mâna! – ciocnește mai
insistent Constantin paharul de al bunicii și-l soarbe mai încet ca
bătrâna, care pare însetată de-a binelea. Auzi, – o atenționează nepotul –
tu știi ce înseamnă P.S.A.L.?
- De ce? – întreabă Tamara din reflex, abia apoi pare curioasă,
pentru ca imediat să-și subțieze privirea, plină de neliniște.
- Era după Revoluție; plecaserăm amândoi cu mașina spre Iași, tu
ai zis să facem un ocol și… cred că… M-a fulgerat așa amintirea
aceasta… Tu ai avut treabă pe la o primărie, cică să recuperezi
documentația de amplasare a unei viitoare centrale nucleare; mie mi-ai
recomandat să vizitez Mănăstirea Brădet – vezi ce memorie am?
„Ctitorie a unui Mușatin de-al vostru” mi-ai spus. Ileana murise de
câteva luni, eu eram căzut în depresie, dar nu voiam s-o recunosc, poate
de-aș fi cerut ajutor, cu tratament… Profesorul Neculai Lețcanu m-ar fi
primit în toamnă în anul doi… Țin minte că am zis ceva urât de
Ceaușescu, l-am făcut răspunzător de moartea Ilenei…
- Și nu este?! – pare să pună punct Tamara discuției.
- Atunci, în iureșul discuției, ai spus ceva de genul „caută-l pe cel
cu trusa P.S.A.L., cu care a plecat la…” – aici ai cotit-o și ai zis „la
subsuoară”; n-am înțeles, dar de mai multe ori, în special noaptea, când
săream din pat și mergeam să dau cu cuțitul în fundul de lemn, îmi
aminteam. Cred c-aș fi urcat la tine, aici, să te întreb, să te forțez să-mi
spui, dar mă linișteau palmele lui Teo și mă culcam la loc.
- Pușcă semiautomată cu lunetă – spune bătrâna pe un ton sec,
voit indiferent. Cu așa ceva s-a tras atunci noaptea.
446
- „Caută-l pe cel cu trusa P.S.A.L., cu care a plecat la subsuoară”;

așa mi-ai spus; încă îl mai absolveai pe dictator de toată vărsarea de
sânge! – gesticulează Constantin.
- Te rog să nu țipi la mine! – lovește bătrâna cu palma în masă.
Te-am crescut ca pe un gentleman…
- …În spiritul eticii și echității socialiste…
- Exact! Ileana a văzut în tine întruchiparea prinților din
spectacolele sale de balet… O Giselle ori o Lebădă Albă ca ea nu de-un
mascul feroce avea nevoie.
- Și cum de-am ajuns un bișnițar angro de fructe exotice pentru
cei pe care emanații noștri îi vor tot mai aproape de strămoșii din
copaci?!
- Care copaci?! – surâde amar Tamara. Dacă erai atent, te
întâlneai cu ei în drum spre Austria…
- Atunci, în grote.
- Nu, că și subsolul e pe ducă. Da-da! Nu zâmbi hâtru, că n-am
spus o glumă. Eu – se lovește bătrâna cu degetul în piept – am avut
acces la cele mai secrete documente ale geologilor.
- Pe care ai vrut să le iei cu tine în mormânt, ascunzându-te!
- Iar țipi…
- Pentru că te-ai ascuns! Trebuia să fi ieșit în public, la
Televiziune chiar, și, cu antrenamentul de pe vremea când clamai etica
și echitatea socialistă, să spui lumii adevărurile necesare atunci! Pentru
că știai să captezi atenția tuturor.
- De unde știi că n-am vrut s-o fac?! – îl înfruntă bătrâna, aprinsă
evident de vinul bun băut.
- S-o faci?! Cum?! Ascunzându-te unde n-ar fi dat nimeni de tine
până acum?... Mi-e greață să mai aud că mă trag din Mușatini…
- Eu mă trag din arendași veroși, ca tatăl meu, filogermanul, și
străbunicul fost vechil; excepție face bunica, femeie singură, care s-a
încurcat cu un rus ucrainean frumos ca toți esticii, dar dezertor de la
Plevna, că doar lui i-a semănat tata. Tu n-ai dreptul la greață. Bunicul
tău, aviator, a fost cel mai de onoare și mai delicat bărbat francez, dar
bărbat! Cât despre tatăl tău… cel adevărat…
- L-ai cunoscut?! – tresare Constantin.
- Ca și tine – oftează bătrâna. L-am cunoscut din ceea ce i-a
dedicat mama ta.
- Dar tu n-ai ascultat orchestrarea făcută de Cezarion.
447
- Nici n-a fost nevoie. Mi l-a cântat mama ta. Mai mult și mai
profund decât a reușit să aștearnă pe portativ – adaugă Tamara ca un
oftat și-și toarnă iar un pahar, din care doar gustă.
Constantin o urmărește atent cu privirea, fără să renunțe la poziția
lui fermă:
- Bea-l tot, poate prinzi curaj și-mi spui de ce te-ai ascuns.
Nepoată de dezertor; chiar tu ai spus! – întinde Constantin brațul
amenințător spre ea.
- Acum înțeleg de ce, în adâncul sufletului, mi-a fost frică de… –
maschează Tamara oftatul cu un căscat, înainte de-a fi rostit „taică-tău,
care se reclama din tinerii furioși”.
- De revoluționari?! – gesticulează nepotul. Ți-a fost teamă?! N-
am auzit să fi aruncat revoluționarii de pe C.C. ori pe vreo fereastră
măcar un activist feroce.
- Se zvonise că vine puhoiul dinspre Timișoara.
- Și-atunci te-ai ascuns?!
- Am fost ascunsă – replică prompt și cu glas sonor Tamara.
Constantin face ochii mari. Stă mult timp cu spatele îndesat în
spătarul scaunului de bucătărie, parcă să-și urmărească mai bine bunica
preocupată doar de paharul din mâna sa.
- Bunicuțo, – rupe la un moment dat tăcerea nepotul, devenit
blajin și plin de zâmbet încurajator – e a doua oară când aud că ai fost
ascunsă… De ce nu mi-ai spus până acum totul?
- Pentru c-am vrut să trăiești.
- În genunchi?! – îi scapă nepotului mirarea.
- Fără vorbe mari! Așa cum începuseși. Crezi că mi-a fost ușor
să-l ascult pe Teo când a venit să-și ia rămas bun?! M-am bucurat totuși
că aleseseși viața normală: o soție, un copil… poate mai mulți…
Indiferent cu cine! Copilul ar fi fost al tău, chiar devastând o cameră de
hotel, ori poate tocmai de aceea, era semn bun, că fusese dorit,
luptaserăți amândoi pentru el: patul stricat, lampadarul dărâmat peste
televizorul ce s-a spart, asta mi-a spus Teo, de-am crezut că mor de
bucurie: nepotul meu dovedea că-i normal, sânge încă viu și fierbinte de
haiduc coborâtor din domnitori întemeietori, vămuind la drumul mare
mătăsurile unei caravane, cu care le-a împodobit pe cele cinci fete ale
unui boier grec, din seminția grecilor lui Macedon risipiți prin lume.
Măreția ta stă în sămânța ce-o porți! – gesticulează aprinsă de vin
bătrâna. Acum, – devine ea ironică, scăzând tonul – i se spune ADN,
448
genă… Până și străbunicul meu și-a ales nevastă pe fata săracă dar
foarte frumoasă și aprigă a unor răzeși sărăciți de domniile fanariote, așa
că ia aminte, Vlădene! – îi strigă ca un ordin.
- Cum ai spus?! – tresare Constantin.
- Vlăstare de haiduc, hoț la drumul mare, vămuind caravanele,
dedulcit la toate cele cinci fete ale boierului, așa se zice, c-am mai aflat
și eu câte ceva, dar când și cum să-ți spun?! Nu mai ești tânărul care stă
pe terenul de volei până la miezul nopții; mai degrabă puștiul întors de
la serbarea de sfârșit de an… O, Doamne!... – gesticulează bătrâna,
bucuroasă că a abătut atenția nepotului de la numele rostit.
Îl vede pe Constantin cum s-a lăsat mult pe spate, până poate să
se legene încet cu scaunul înainte și înapoi, fără s-o slăbească din
privirea sa voit calmă, deși Tamara îl simte clocotind.
„În fond, odată și-odată ar fi trebuit să știe adevărul… mai ales că
acum s-a hotărât s-o lase pe Natașa. Altă dată nu știu dacă mai am
prilejul…” – își spune Tamara.
- Chiar vrei să divorțezi? – se trezește întrebându-l, exasperată de
legănatul enervant și de privirea rece, de inchizitor, sub care se simte
ținută.
- Bunico, vezi bine că doar am gustat din vin; mi-ai promis
veritas-ul când voi fi treaz, să-l pot înțelege. Nu ieșim de-aici, din
bucătărie, până nu aflu cele două enigme cu care ai crezut că mă lași
vieții, care viață?! Că abia acum aflu de la tine ce trecut duc în spate.
Trei decenii, sub poala ta, metaforic vorbind, am vegetat și dacă nu
eram precaut și nu intuiam că alții îmi vor viața… Am plătit scump, dar
am rămas cu viața; de ce crezi că Natașa, ei da, soția mea, s-a mirat că-s
viu când a întrebat-o medicul vienez cu ce treburi eram eu pe la spital și
de ce crezi că dimineață, la prima oră, am fost poftit la Parchet?
- Ia stai! – sare în sus Tamara. Vrei să spui că soția ta –
accentuează „soția ta” – ar fi vrut…?!...
- Poate nu ea, deși, dacă mă gândesc la ce contract prenupțial am
semnat ca prostul, neștiind că ea e așa fragilă… – răspunde Constantin
ca de pe altă lume, dar imediat se înfurie: Soția mea nici n-a reacționat
când i-am spus că, din vaporul plătit și trimis de ea lipseau la recepție
câteva containere, o pierdere de mii de euro pentru mine, și multe alte
gesturi de nepăsare sau… Prea… prea… zău, mi-e și greață…
- Stai, stai! – rămâne bătrâna pe poziție. Fă-mă să înțeleg, dacă tot
suntem la ora adevărului.
449
- Dimineață am fost chemat la Parchet, dar nu la procuroarea

Montealbo, cea cu dosarul morții Ilenei. La unul dur, care
investighează… Bunicuțo… – își îndulcește Constantin tonul – gata!
Ce-a fost a trecut. Vreau să plecăm la Viena. Urgent! Aduc duplicatul
acutului de căsătorie de la consulatul din Haga, avocatul găsit ne trimite
prin februarie, și mie și Natașei, hotărârea de divorț, eu voi fi liber…
Poate anul viitor pe vremea aceasta Ludmila va fi gravidă… Înțelege te
rog că eu nu mai am nici un amestec în port; din clipa în care am simțit
că-i ceva dubios, am mai dat de la mine numai să scap… Procurorul
care se ocupă de povestea din port doar mi-a adus la cunoștință din ce
am scăpat… ca să zic așa; nici măcar nu mi-a dat de înțeles c-aș putea fi
acuzat de tăcere ori complicitate. Mai mult am stat de vorbă cu doamna
Montealbo, că am căutat-o eu; problema mea este moartea Ilenei. Dă-le
naibii de containere lipsă! Și de bani, și de mașină, la urma urmei… Știi
că P.S.A.L.-ul a avut 12 cartușe? – schimbă el vorba, ridicând vocea.
Unsprezece au ucis. Poate ucigașul o mai fi avut și alte cartușe. Oricum,
în cutia de piele a rămas al doisprezecelea. Care n-a mai fost șters cu
vaselină. Are pe el aceeași amprentă de pe schița rețelei subterane de
tuneluri. Schiță făcută de tine, plină de amprentele tale. Ba ai arătat cu
indexul drept și pe unde se poate ieși din subterană în clădirea cu
apartamentul celui de la muzeu, de la fereastra căruia eu, în primăvara
lui ’90, i-am calculat procurorului Nicolae Păun că s-a tras în fruntea
Ilenei. Mi-a fost arătată schița făcută de mine atunci. Scurt! Că mâine
vreau să ajung la Haga. Cui ai dat schița subteranei capitalei?
La fel de sigură pe ea și hotărâtă în exprimare, ca într-un duel
de-o clipă, Tamara îi răspunde nepotului:
- Socrului tău.
- Generalului Monel Cireș?!
- Pe atunci era colonel, că Ceaușescu era zgârcit la făcut generali,
și-l chema Armoniu Cireșciuc.
Nepotul rămâne împietrit clipe în șir, că Tamara începe să se
întrebe dacă n-a făcut vreun accident vascular; „puteam să tac naibii
încă doi-trei ani, să duc taina asta în mormânt!”
- Și-mi spui abia acum?! – murmură Constantin, tremurând de
indignare.
- De mortuis ... – începe Tamara, dar nepotul i-o taie înfuriat:
- Mersi! Despre morți, nimic altceva decât de bine – mi-a plăcut
și mie Latina. Dar de unde știai că Rex e mort?!
450
- De la voi. Tu sau Teo, când ați adus ce mai rămăsese în vilă,

v-ați exprimat despre el că-i dus pe Apa Sâmbetei… Cred că fosta mea
prietenă, în primăvară, după revederea din Piața Romană…
- Era cumva poloneză?
- Da, venise cu părinții la începutul războiului. De ce?
- Mmm… – ar vrea Constantin să nu spună.
- Te rog! – insistă bătrâna.
- Ți-am spus că, uneori, când răzbăteau certurile, ascultam cu
ligheanul pus pe perete… Mai mereu, doamna Cireșciuc îi striga soțului
ceva urât, îi amintea de „curva aceea poloneză pe care o împarți cu
Lehrermann”, și-atunci, se lăsa liniștea; probabil primea lovitura de
grație… Să nu-mi spui că tu și scârbosul de Rex…!... – întinde
Constantin brațul amenințător spre bătrână.
- Doar vecini! – răspunde hotărât Tamara; „nu mă pot coborî și în
ochii nepotului!” Pentru… – surâde ea – aveam și eu pe cineva drag
mie, că n-oi fi fost de piatră… Mă rog! – sfârșește într-un început de râs
ca o aluzie la alte vremuri, între prietene bătrâne la o cafea. Doar în ziua
în care am revenit de la voi, de la Paris – își îndreaptă ea spatele,
devenind fermă, cum învățase să fie pe vremuri –, colonelul a intrat val-
vârtej după mine în casă îngrozit, vorbindu-mi de Timișoara ca de
ruperea unui baraj… ceea ce, de altfel, cam era adevărat, dar spunea că
noi, cei din Primăverii, vom fi măturați de val. L-am dus la subsol, în
adăpost, unde am stat plini de groază, ca la bombardament. După o zi
sau două, nu mai țin minte, a ieșit el să vadă ce-i în țară. Întâi s-a întors
îngrozit că la televizor păreau să fi luat Puterea un poet și un actor. Am
vrut să fugim. Eu i-am făcut schița subsolului, să ieșim undeva, la un
aeroport militar, unde el spera… Mă rog!... Eu, deja, în Paris, vă
spusesem de banii din bancă; știam că el avea… mai mulți, tot din
achiziția de tehnică japoneză, supervizată de soțul mamei tale, că-n el
Ceaușescu avea încredere… L-am pus pe colonel să mai iasă o dată,
înainte de-a fugi spre aeroportul militar. Deja la televizor apăruse noua
Putere politică. Colonelul s-a întors îmbrăcat de luptă și cu trusa
P.S.A.L. Știam ce-i, contribuisem și eu la perfecționarea ei, adusesem
secretul lentilei de la Zeiss. „De ce să-i împuști, când tu știi atâtea
despre ei, doar ai avut Arhiva pe mână?! – m-am repezit la el. Mergem
la Televiziune și-i demascăm.” Speram că el va apela la ai lui; eu
puteam face apel la câțiva oameni de cultură necorupți. Poate… dacă mă
asculta… Dar el mi-a râs în nas. Cine știe, dragul meu Tin-Tin?!... Țara
451
ar fi luat un alt curs, ori… de ce nu?! Foarte bine, poate eram lichidați
amândoi… Acum, „după război”, e ușor de presupus… Atunci… Da,
atunci! – devine Tamara mai sigură pe sine. Când l-am văzut că refuză,
m-am repezit la cele două ieșiri. Am vrut să ies și să-l las blocat în
interior, să nu mai iasă și să ucidă. S-a repezit pe la spate și m-a lovit în
ceafă. Când mi-am revenit, eram întinsă pe pat, curățenie peste tot,
lustruise totul să nu rămână amprente, proviziile ce erau acolo
dispăruseră iar toate ieșirile, blocate. Am supraviețuit cu apă și niște
conserve vechi, uitate pe un dulap. Restul îl știi. Cred că mai trăiam
două-trei zile dacă nu mă găseai. Te întrebi ce-aș fi făcut dacă știam că
trăiește? Mai speriată. De moarte. De viitorul tău. De… Acuși ai 50 de
ani și-ai să rămâi singur… Un copil, chiar și de la fiica lui… De fapt,
abia de curând am aflat și eu de trusa P.S.A.L. găsită într-o fântână și de
amprenta de pe cartuș, aceeași cu amprenta necunoscută de pe schița
subteranei capitalei. Până la urmă, dăm tribut spiritului de conservare,
alegem drumul mai luminos dacă duce la cei dragi cu adevărat.
Dreptatea fac-o legea!
- Și dacă legea șovăie sau doarme? – întreabă nepotul.
- Atunci… abia atunci… – murmură bătrâna – dacă nu mai ai
nimic de făcut… Nu, dragul meu drag, eu, care de la ultima explozie din
Paris… Poate doar faptul că te-am crescut… Și nici atunci… – se
pierde de tot glasul bătrânei.
În tăcerea lungă, încărcată de durerea unei vinovății abia
mărturisite de bătrână și a consternării bărbatului de dincolo de masă,
care ar vrea să guste din paharul plin cu vin, dar mâna îi tremură și, în
liniștea din încăpere, sună înfundat paharul scăpat și spart pe linoleumul
de pe jos, glasul Tamarei șoptește ca de demult, când dădea nepotului un
sfat de bine:
- Taie poala și fugi, se spunea la țară, la bunica mea. Nu-i lăsa pe
cei ce fac doar rău să stea agățați de tine. Renunți la orice, numai să
scapi de ei, să-ți poți continua viața, dragul meu drag!
- Și cine va răzbuna moartea Ilenei?!
- Răzbunarea... – începe bătrâna, dar nepotul i-o taie prompt:
- Să nu-mi vinzi baliverna cu „arma prostului”!, c-or să ne calce
toți, care cum vor vrea.
- Înlocuiește răzbunarea cu înfăptuirea unei pedepse pe care legea
nu-i în stare din varii motive, unul fiind exprimat atât de bine de tatăl...
Mai precis, – se precipită bătrâna – e vorba de expresia, din păcate
452
contemporană și nouă, ca multor alte regimuri: carabinierii lui

Offenbach, dragul meu drag!
- Bunicuțo… – o privește lung Constantin, apoi rostește cu glasul
tremurat de o emoție profundă – ce pline de căldură au fost cuvintele
tale: dragul meu drag!...
- Le-ai fi auzit toată viața dacă… dacă… da… că… – pare să-și
piardă glasul de tot bătrâna, recompunând în sinea sa, din zâmbetul scurt
al nepotului, amintirea atât de dragă ei a unui tânăr de demult, de care a
despărțit-o brutal – socrul tău! – rostește cu ură, ca un verdict final.
- Ce-i cu socrul meu?! Ce-ai vrut să spui? – se neliniștește
Constantin.
- Lasă-i pustiei, dacă legea nu-i va putea ajunge. Taie poala și
fugi! – îi dă bătrâna un ultim sfat când face un gest rotund că mâine se
va ocupa ea de curățenie, apoi se ridică de pe scaun, vine spre el, îi saltă
bărbia cu un deget și, privindu-l adânc în ochi, să-și reverse în ei toată
căldura din dragostea ce i-o poartă, se apleacă și-l sărută lung și umed,
pe rând, pe fiecare obraz, apoi se întoarce să iasă din bucătărie,
șoptindu-i: Mergi cu Domnul, dragul meu drag, mergi cu Domnul, că
eu…
Capitolul 66
Abia a doua zi, când se trezește, mahmură și cu durere de cap, își

amintește ca un vis straniu că, dând cu ochii de icoana de argint când a
intrat în dormitor dusă de braț de Constantin, crede că ar fi murmurat, ca
o completare la ultimele cuvinte spuse nepotului:
- …că eu n-am prea mers cu El… – și, răpusă de sticla de vin
golită mai mult de ea, s-a aruncat pe pat, trăgând peste mijloc pilota de
puf lăsată dimineață în dezordine și-și mai amintește cum nepotul a
ridicat pilota, a scuturat-o să stea puful de gâscă uniform, a așternut-o
peste ea, până sub bărbie, a căutat sub colțul pernei căciulița din mohair
pe care i-a îndesat-o pe cap, să nu-i fie frig spre ziuă, când scade
temperatura în cameră, apoi a simțit cum o sărută apăsat pe frunte,
șoptind „draga mea bunicuță dragă!”
Acum, după ce coboară cu greu la marginea patului și reușește să-
453
și îmbrace treningul gros, de iarnă, chiar dacă în cameră se simte căldura

venită dinspre calorifer, singura grijă a Tamarei este să-și amintească
unde a pus aspirinele cumpărate la începutul toamnei. Își face un ceai
din fructe de pădure și, cu cana de porțelan cu capac, amintire de la un
anticariat din Vilnius, pe unde făcuse un ocol la întoarcerea din
Leningrad, că așa sunaseră instrucțiunile iar în ceașca anume pentru
ceai, sub strecurătoarea din inox din interior, găsise biletul ce trebuia să-
l predea la întoarcere, urcă la loc în pat, sub pilota din puf și soarbe încet
apa fierbinte, neîndulcită, cu gustul plăcut al amestecului de fructe.
Înfierbântată, adoarme bucuroasă că nu se mai învârte lumea cu ea și se
trezește abia spre seară și fuge în bucătărie să ia cutia cu chibrituri, să
aprindă candela de argint găsită între cadourile trimise de Mila; „și eu
tot ortodoxă sunt, dar nu pe rit vechi, ca bunicii, că mămica a zis să
sărbătorim Crăciunul odată cu toți cei din jur” – asta a emoționat-o până
la lacrimi, mai ales că iconița candelei, agățată pe perete sub icoană,
reproduce la dimensiuni mai mici, dar tot din argint și în culori tot aurii,
icoana celebră a Maicii Domnului de la Kazan, despre care citise într-un
dicționar cumpărat din Kiev de nepotul său. Nu-i vine a crede că până la
ora aceasta nu a primit vreun telefon de la Constantin. Primul ei gând
este să nu i se fi făcut rău nepotului; „sau o fi renunțat la Haga, de
vreme ce a stat până târziu de-a făcut curățenie în bucătărie și a stivuit
cutiile de carton în camera în care doarme el, în colțul unde fusese
biblioteca pe care, golind-o, a demontat-o și a scos scândurile lângă
ghena de gunoi de pe etaj; cum zărise că a făcut și cu rafturile, mai
multe și mai luxoase ale bibliotecii din apartamentul său. Coboară în
grabă în apartamentul nepotului. Tăcere. „Tăcere de mormânt” își zice
controlând fiecare încăpere. O înfioară neplăcut cuvântul mormânt și se
rotește spre icoana de pe perete, să se închine. Aprinde toate luminile și,
ca niciodată, i se face frică de singurătate. Nu o încântă nici măcar
ordinea lăsată de Constantin – „fată de-ar fi fost, n-ar fi putut lăsa în
urma sa – când vrea! – o așa ordine desăvârșită…”
Zâmbește pentru că a gândit acel când vrea! – „pentru că și Mihai
era așa; uneori, pe plajă, lăsa totul vraiște și fugea în apă; la fel și când
am plecat în grabă în oraș, după cumpărături; dar mă făcuse să am un
recul când l-am văzut că poate să lase în urmă, pe plajă ori în cămăruța
lui, totul în ordine doar din câteva mișcări”.
Nu înțelege de ce a rămas în picioare, în centrul bucătăriei
nepotului, dezorientată. Abia când vrea să plece, vede pe albul feței de
454
masă coala albă, cu colțul sub ibricul gol, să n-o zboare curentul la
deschiderea ușii: „Bunicuțo, iartă-mă că nu pot tăia poala și să mă
ascund! Nu-mi telefona. Înțelege-mă, te rog! N-am închis un ochi toată
noaptea. Tăind poala, aș întoarce spatele celor trei decenii de supliciu.
Îți mulțumesc pentru tot! Cu infinit drag, al tău Tin-Tin.”
Abia după vreo oră, bătrâna reușește să se ridice de pe scaunul din
bucătărie pe care a căzut înainte de a termina lectura biletului. Urcă
agale în apartamentul său și se repede la telefon să-și sune nepotul. „O fi
în avion și nu are semnal…” – dar telefonul nepotului sună prelung, în
gol. Caută telefonul nou și începe manevrele de localizare – săgeata se
mișcă dinspre Aeroportul Otopeni spre centrul Bucureștiului. „S-o fi
răzgândit; umblă prin oraș, poate la vreun hotel, că…” – și oftează:
„Oare o și respectă pe Mila!, că… dacă umblă aiurea prin oraș…”
Pune ambele telefoane lângă ea pe pernă; „poate mă va suna el”
își zice și adoarme. Spre mijlocul nopții, tresare și-și sună nepotul de pe
telefonul vechi – tot în gol, sunete prelungi, enervante. Trece la celălalt
telefon: săgeata se apropie de aeroport; stă acolo câteva minute și
pornește iar spre centrul Bucureștiului. „Tin-Tin al meu repetă ceea ce a
făcut Natașa în Amsterdam, o fi ascuns în vreun autobuz telefonul după
ce i-a suprimat sonorul. Dar de ce?!”
Fuge la calculator, sparge câteva parole și-și găsește nepotul
înscris pe lista de zbor a pasagerilor dintr-o aeronavă Lufthansa cu
destinația Sao Paulo. În calculatorul casei de bilete figurează cu bilet
cumpărat până la Goias, cu escale la Londra și Sao Paulo.
- Asta-i! – oftează istovită și cade pe marginea patului, chinuindu-
se să intre sub pilota de puf, mereu cu gândul agățat de blatul dulapului
de bucătărie din apartamentul lui Constantin, porțiunea dintre chiuvetă
și peretele ușii, porțiune destinată preparării bucatelor.
Nu știe de ce, dar porțiunea aceea a înspăimântat-o întotdeauna.
Adoarme greu, înlăcrimată, neștiind ce să-și mai spună: „S-o fi dus să se
împace de dragul unui urmaș că, la cât a avansat știința medicală, Natașa
cea frumoasă – sinceră să fiu, mai frumoasă și mai felină ca Ludmila –,
până la urmă va prinde rod și, am înțeles, are bani, nu va trebui ca Tin-
Tin să o facă pe fochistul…”
Adoarme un pic, apoi sare în sus, aruncând pilota într-o parte, să
poată sta în capul oaselor:
- Nu! – țipă și rămâne clipe în șir cu ochii spre icoană; „dacă,
sânge aprig de haiduc… Doamne-Dumnezeule... Nu, nu poate fi
455
adevărat! – se consolează. Nepotul meu nu ar face așa ceva!... Bun de

gură cum este și cu încă destul farmec, și-o va apropia din nou pe
Natașa. Natașa nu-i proastă: știe că un copil, sau doi, sau trei, câți o
vrea!, că sămânță și-a asigurat destulă, nu pot fi crescuți fără un tată.
Constantin îi va explica ce greu i-a fost lui fără un tată… Iar el a avut
norocul întâlnirii cu Teo, care, din dragoste bolnăvicioasă pentru mine,
dar și forțat să-și găsească un cuib la ieșirea din închisoare…” – și
adoarme, visând auirea, câmpii și ape revărsate, până o sperie sunetul
strident al telefonului vechi; celălalt încă mai plimbă indicarea poziției
telefonului care a fost al lui Constantin în interiorul unei curți, unde
Tamara știe că-i cel mai mare garaj de autobuze.
- Doamna Aimée, – aude în telefonul vechi imediat ce-l deschide
– sunt procuroarea Cristina Montealbo. L-am sunat pe nepotul
dumneavoastră de mai multe ori și nu mi-a răspuns. Ieri, spre seară,
i-am trimis un mesaj să vină astăzi la Parchet, dacă poate.
Acest dacă poate o unge pe suflet pe Tamara; înțelege că nu-i
ceva grav.
- La ce oră, doamnă procuror?
- Zece, zece și jumătate, că-s la birou toată ziua. Colegul meu care
se ocupă de port – cred că v-a spus Constantin –, la fel, este la birou
până deseară.
- Da, doamnă, desigur – confirmă Tamara. Vă mulțumesc!
Tamarei îi ia aproape o oră pregătirea, în special să se îmbrace
elegant, că-i place și ei când trece prin fața oglinzii de pe hol; ba rămâne
o clipă în plus, să se admire.
- Am hotărât să vin eu, că vă pot fi mai de folos – spune imediat
ce procuroarea o primește în birou.
- Luați loc, vă rog! Este chiar așa frig afară? Văd că vă tremură
mâinile.
- De teamă, doamnă. De teamă și de… de toate! Mulțumesc! –
înclină privirea când observă tava cu cele două cafele aburinde împinsă
ușor spre ea, ca o invitație să servească.
- Teamă?! De ce? Au fost arestați toți cei implicați.
- Aveți timp?
- Destul. De ce?
- Până să aflu și eu despre cei implicați – nepotul meu a fost
scump la vorbă –, să vă spun eu tot ce știu despre amprenta necunoscută
– hotărăște Tamara, încurajată de privirea procuroarei; „Doamne, ce
456
ți-aș mai elogia ochii, spunându-ți că seamănă cu ai lui Mihai, tânărul

visător din garsoniera 93, când mă asculta cu plăcere cum îi promiteam
un viitor fericit alături de mine!...”
- Vă ascult, doamnă Aimée. Văd că afișați un rictus tare ciudat în
colțul gurii.
- E mai degrabă zâmbetul hotărârii de a încheia socotelile.
- A! – se bucură procuroarea, plimbând palma peste dosarele din
fața sa – mă ajutați să rezolv dosarul?
- Dar să nu răspund și la întrebarea pusă de Mihai – intervine
prompt Tamara –, întrebarea pusă de Mihai Vlădeanu – precizează. De
ce Ileana Pop? N-are decât să-și răspundă singur, doar e romancier –
conchide Tamara zâmbind.
Procuroarea râde:
- Am să-i spun tatei ce ați afirmat. Zău că data viitoare vă invit pe
amândoi. Intuiesc că aveți ceva de elucidat, că m-am mai documentat și
eu. Tatălui meu i s-a pus piedică în vremea Tezelor din iulie.
Dumneavoastră, atunci, erați în plină ascensiune; cred că s-a pus la un
moment dat problema să ocupați postul pe care ulterior a ajuns Suzana
Gâdea. După vreun deceniu, când vă ocupați cu demolările, i-ați acuzat
pe cei din Consiliul Culturii de „lipsa spiritului critic exprimat la timp și
partinic” – m-a amuzat exprimarea. Când va reveni tata, cred că i-o voi
spune.
- Unde-i plecat? – pare interesată bătrâna, fără să fi pus la suflet
cele afirmate de tânăra din fața sa.
- Are o lansare – răspunde fără pic de emfază procuroarea. O
carte tradusă în portugheză. O doamnă plecată de mult din România,
încântată în adolescență de un roman al tatei, l-a tradus, apoi a dat
traducerea soțului, proaspăt laureat al Premiului Nobel pentru Literatură,
să-l finiseze. Cred că ați citit în presă, dar s-a spus și la televizor,
premiul luat acum doi ani pentru un roman scris în portugheză, tradus
deja și la noi, Anul bisect al leopardului. Uite că am uitat numele
autorului, Da Silva, parcă. Mă rog!... Dacă înainte se mai câștiga ceva
din literatură, acum… M-am și certat cu tata, că a vândut o grădină de
un hectar, pe care bunicii cultivau legume, cu care au reușit să-l țină la
școală, că pentru haine și teatru ori filme, după clasa a zecea, tăticul
fugea vara pe litoral să ude florile noaptea iar ziua să facă plajă, că așa
și-a mai ținut în frâu artroza de la picior. Și nici n-a vrut acum să-mi
ceară bani de avion, de hotel… Am aflat abia zilele trecute că, până la
457
urmă, a acceptat compania unei… cunoștințe… Mă rog! Vom vedea

când va reveni. Asta-i. Mai doriți o cafea?
- Nu, mulțumesc! – murmură Tamara.
- Atunci, vă ascult. Dacă-i ceva serios, legat de dosarul morții
Ilenei Pop, înregistrez video și audio.
- Chiar voiam să vă rog – face un gest de acceptare bătrâna,
foindu-se puțin pe scaun să-și găsească poziția cea mai comodă.
Doamnă procuror, – începe cu vocea ei de înalt demnitar aflat în fața
unui auditoriu – dacă tot ați amintit de iunie 1971, încep și eu cu aceeași
perioadă. Ceaușescu, în China, lua exemplu de la Mao, apoi în Coreea
de Nord, de la Kim, să aducă în țară minirevoluția culturală. Eu mă
întorceam din provincie îndrăgostită cum numai la peste 40 de ani poți fi
când lași în urmă un trecut ca al meu și visezi la o familie, poate și doi-
trei copii. Și cum aveam și pașaport francez… Dar cum fiecare naș își
are nașul, eu făcând-o pe nașul unor oameni ori acte din sfera Culturii,
mi-am găsit și eu nașul. În locul fiicei mele moarte de câteva luni s-a
mutat un colonel de Securitate…
- Cum îl chema? – întreabă procuroarea.
- Lăsați-mă să-mi fac numărul, doamnă – pare deranjată bătrâna
iar procuroarea schițează un gest de scuză. Deci, ușor-ușor, presiunea a
crescut pe mine. Iubirea din ’71 a trecut pe alt plan, un plan convertit
într-un univers ireal, aproape. În planul real, loveam în Cultură după
cum speram că pot accede în rândul întâi al tribunei sau forțată de ceea
ce-mi inocula colonelul. Sentimental… nu, nu-i bine spus!... Erotic, mai
precis, veți fi citit în informările despre mine că eram modelul socialist
al femeii singure impregnată de etica și echitatea socialistă. Ca să-mi
suflu nasul, vorba unui dramaturg, aveam cârpa mea, singura situație în
care colonelul era la discreția mea; nu eu la a lui, ci el la a mea! – îl
chemam în adăpostul antiatomic de la subsol. La Congresul 14, când mă
așteptam să ajung în față, am fost trecută pe tușă. În decembrie 1989,
când m-am întors de la Paris, colonelul, speriat de moarte, se strecurase
în partea mea de vilă. Ne-am ascuns la subsol de teama valului pornit de
la Timișoara. Speriat cum era, și știindu-și trecutul, colonelul s-ar fi
sinucis dacă ar fi avut la el pistolul. Prima oară când l-am convins să
urce în apartament să mai afle noutăți, văzuse la televizor cum Puterea
fusese luată de un actor și un scriitor – categoriile cele mai lovite în
esența lor de mine și de colonel. De mine mai ales, dar cu ordin de la el.
I-am propus totuși să ieșim la suprafață; mă gândeam la Televiziune;
458
românii te îndrăgesc când văd că-ți torni cenușă în cap. Din toată țara,
cu elocința ce o aveam, făcând apel la niște zile însorite trăite împreună,
măcar un scriitor necorupt, ținut pe tușă, mi s-ar fi alăturat – așa speram.
Colonelul a refuzat și mi-a cerut harta subsolului, să ajungem la un
aeroport militar. Da, s-a făcut un singur desen al subsolului capitalei:
înainte de a pleca spre aeroportul visat de el, am insistat să mai iasă o
dată, să vadă ce-i în capitală. S-a reîntors bucuros, în costum de luptă,
cu trusa P.S.A.L. – era surescitat de noua Putere prezentă la televizor.
Credeam că vrea să-i ucidă. Am insistat să ieșim împreună la
Televiziune, să vorbim țării. El, care avusese Arhiva pe mână, putea să-i
dea în gât pe toți. Mi-a râs în nas și mi-a cerut schița subsolului. Tot
timpul s-a visat general, să aibă parte de salve de tun la moarte. Am vrut
să fug și, ieșind, să dau cu pumnul în cifru ușii – l-aș fi blocat înăuntru.
Dar, pe la spate, înainte să ating ușa, m-a lovit în cap. Abia după câteva
săptămâni, nepotul meu, care descoperise cândva intrarea în adăpost, că
mă moștenește în ceea ce privește sistemele acestea, m-a găsit și m-a
dus pe brațe la Spitalul Colentina. Profesorul Trifescu m-a înregistrat
sub numele Ioanide, arhitectul din opera lui Călinescu; mă știa; îi
ajutasem pe vremuri prima soție… Restul se știe sau se poate afla.
- Nu mi-ați spus cum îl chema pe colonel.
- Cireșciuc Armoniu – răspunde scurt și apăsat Tamara.
Procuroarea se uită lung spre ea. După un timp, îngână
înspăimântată:
- Vreți să spuneți… că… fostul ministru…?!...
- Pe fostul ministru îl cheamă Cireș Monel. Lup cu părul schimbat
– precizează Tamara.
- Și cum puteți dovedi...?
- Eu?! Mergeți la minister și luați amprentele de pe documentele
semnate de el. Nu-i treaba mea, doamnă.
- Dar ați tăcut.
- Am tăcut și despre poza aceasta – scoate Tamara din poșetă
fotografia celor două tinere la ieșirea din bloc. Aceasta cu sacul sport pe
umăr are mănuși speciale, foarte elegante, pe care, în 1989, le aveau
doar stewardesele de la compania unde era angajată Natașa Cireșciuc.
- O, Doamne! – face un gest larg cu brațele procuroarea. Și cum
de-ați lăsat nepotul să o ia în căsătorie?
- Pentru că fata cu mănușile seamănă, dar nu pot jura că-i Natașa;
apoi, când a semnat actul, Natașa era deja gravidă, iar eu voiam ca
459
nepotul meu să nu rămână singur pe lume. Am mâncat pâinea omului

singur! Deși… – oftează Tamara – l-am avut pe Tin-Tin… retrăiam în
gând… Sunt căsnicii de-o viață care nu pot umple cu dragoste nici
lingurița cu care te împărtășești înainte de moarte și sunt iubiri de-o zi…
două… la mine au fost trei; doar trei, care mi-au umplut viața toată,
eliminând adesea din sufletul meu chiar și ceea ce a fost urât înainte ori
după, atâta frumusețe simplă, omenească și parfum de viața infuzată cu
iubire au avut zilele acelea. Nu mai am putere acum – surâde trist
bătrâna – să vă citez vreo maximă latină, cum se obișnuiește. Spuneți-i
tatălui dumneavoastră s-o facă el, dacă va asculta vreodată cele ce v-am
povestit acum; mi-ar plăcea să le afle…
- De ce? – devine procuroarea curioasă.
- Pentru că o dată, regăsind cărarea spre biserică după o viață
atee, mi-am zis că cea mai bună spovedanie, pentru una ca mine, care
am demolat, dar am și lovit în oamenii de cultură, doborând pe unii,
împiedicând pe alții, este să o fac unui scriitor. Și nu unui oarecare.
- Cum adică?!
- Toate la vremea lor, doamnă. Ce-i cu povestea din port, cu cei
reținuți deja?
- Chiar nu v-a spus nimic nepotul?!
- Doar și-a exprimat bucuria că a știut să taie poala și să-i lase în
plata… plata Domnului, ca să zic așa.
- Ba ziceți rău, că nu Domnul i-a plătit – încearcă procuroarea un
surâs. Acum, după cele ce mi-ați spus, mă văd nevoită să conexez cele
două dosare: moartea Ilenei Pop și povestea din port. N-ați băgat de
seamă că nepotul nu mai are mașina aceea nouă, destul de elegantă, cu
toate dotările?
Bătrâna lasă ceșcuța de cafea cu zgomot pe farfurioară, de teamă
să n-o scape din mâna ce-i tremură tot mai vizibil.
- Într-o zi, – continuă procuroarea pe același ton, deși privirea i-a
stat un timp pe mâna tremurândă – mașina lui Constantin a fost scoasă
de poliția transporturilor din Canal, mai jos de Medgidia. În ea, un tânăr
împușcat în cap. Fratele geamăn al tânărului a venit direct la noi. A
povestit că el și alții din depozitul în care se descărcau vapoarele primite
de Constantin, trebuiau să vă ucidă nepotul. Cel venit la noi a povestit
că se oferise s-o facă; îl urmărise pe Constantin când se plimba pe un
dig. În ultimul moment s-a răzgândit. I-a spus lui Constantin că-l vor
ucide alții, dacă el n-o face. L-a sfătuit să arunce telefonul mobil în
460
mare, „că se știe în orice moment unde ești”, să-i dea a doua zi
cincisprezece mii de euro cash, apoi să meargă împreună în talciocul de
mașini și să-i vândă mașina pe cincisprezece mii de euro, ce-i va număra
de formă la biroul de acte că, de fapt, banii vor rămâne tot ai lui, apoi, la
un notar, să cedeze definitiv depozitul în favoarea celorlalți parteneri. Și
să nu mai calce prin port. În aceeași zi, nepotul dumneavoastră a primit
de la bijutierul Tavitian un transfer de treizeci de mii. Întrebat ieri,
bijutierul a povestit cum i-ați vândut inelul acela, pe care, peste două
zile, l-a vândut cu o sută zece mii. Speriat, nepotul dumneavoastră a
plecat direct la Viena, sperând că-și va reîntâlni soția, împotriva căreia
avea doar reproșul că nu-i trimisese vaporul, că nu-i răspunsese la
telefoane și era sigur că Natașa revine la controlul medical, eventual
pentru recoltarea ovulului; era hotărât să aibă o discuție simplă, de
clarificare, „mă cunosc cu ea de-o viață; am copilărit împreună”, mi-a
spus, parcă, încă, îndrăgostit de ea, vrăjit, fermecat s-ar spune în popor,
dar era felul în care a știut el s-o poarte în suflet pe aceea care „mi-a
purtat în pântece câteva luni fiica, pe care o și vedeam cu ochii mei
albaștri, blândă și cu cârlionți, topindu-mi inima, căci ce altă avere mai
pot avea aici, pe pământ?!” – așa mi-a spus ieri iar eu, care mi-am iertat
mama ce mă părăsise în pragul pubertății de dragul unui blazon fals și
l-a stors, la divorț, pe tata de toate bunurile materiale, „dar bine că n-a
putut să-mi i-a biblioteca, creionul și radiera”, eu am încercat să-l
înțeleg pe nepotul dumneavoastră… Mai departe… știți… – pare
procuroarea că vrea să dea un semn de oboseală, s-o lase pe bătrână
să-și revină din nemișcarea în care a ascultat.
- Bine… doamnă…. – îngână Tamara. Ce dovezi aveți împotriva,
nu a lui Armoniu!; cu el… mă rog!... cu el… – se încurcă în vorbe
bătrâna. Împotriva Natașei, ce?!
Procuroarea se simte luată prin surprindere, dar își recapătă
imediat controlul:
- Doamnă Aimée, ați citit contractul prenupțial semnat înainte de
căsătorie? – flutură ea un act primit prin e-mail.
- Nu. Parcă spunea Tin-Tin, așa mi-e mai ușor să-i spun;
Constantin e prea lung; parcă spunea ceva, cum c-ar fi semnat…
- Acolo, ca și pe la alte consulate, – precizează procuroarea – vin
câteodată fete din România care au pus mâna pe vreun bătrân bogat și
vor asigurarea că vor rămâne cu ceva după moartea soțului sau bărbați
care se asigură că, în caz de divorț, soțiile nu vor ridica pretenții la ceea
461
ce au avut înainte. Funcționarul consular și-a făcut datoria și a întrebat:

„Semnați și contractul?”, la care nepotul dumneavoastră i-a luat hârtia și
a semnat-o. Natașa a semnat după el, deși am aflat că ea solicitase să fie
pregătit contractul prenupțial.
- Și ce-i grav în asta?! – pare nedumerită bătrâna.
- Colegul care se ocupă de port, fără să știe ceea ce am aflat eu
acum, presupune că Natașa, dacă i se întâmplă ceva, nu vrea ca nepotul
dumneavoastră să intre în averea ei. Asta era până alaltăieri. Ieri, odată
arestați cei din depozit, s-au complicat lucrurile.
- În ce sens?! – întreabă prompt, evident speriată, Tamara.
- În sensul că… – zâmbește procuroarea prinsă în curgerea
replicilor, dar se oprește la timp și surâde: Vă dați seama: ancheta încă
este în curs; containerele lipsă din vaporul cu banane, care l-au făcut pe
Tin-Tin – și mie îmi place cum îl alintați, deși numai a Tin-Tin nu
seamănă –, deci, care l-au făcut pe nepot să renunțe la depozit, ba a
plătit și treizeci de mii euro ce-i mai avea în cont atunci, iar altă marfă
n-a mai tranzacționat… Ziceam de containere – sunt bine mersi,
călătoresc pe Dunăre în sus, cu ceva opriri, cică, de formă, dar,
înțelegeți?, s-a intrat în ele și s-a văzut ce-i… Parcă v-am mai spus, dacă
nu, o fac acum cu plăcere: Giuseppe Montealbo, de la Interpol, este
soțul meu, ne-am căsătorit în Texas; am fost amândoi doctoranzii
procurorului federal Margherita Donbario; acum e la Curtea Supremă...
Înțelegeți că...?
- A! – șoptește bătrâna. Înțeleg. Îi vreți pe destinatari în flagrant.
Hm!...
- Da, hm!... – o îngână procuroarea, zâmbindu-i complice. Este de
admirat nepotul dumneavoastră că a intuit ceva dubios, dar nici n-a
reclamat, și bine a făcut! I-ar fi alertat pe cei arestați și anchetați acum
doar pentru uciderea fratelui geamăn al ucigașului, ucigașul plătit ce l-a
stors pe nepot de bani și de mașină. Plin de sine și mai zurbagiu, fratele
geamăn al celui de pe dig a luat cheile mașinii și a plecat la agățat fete.
A dus-o pe una în Brăila – avem înregistrarea de la recepția hotelului cel
mai luxos, trei nopți –; pe alta, la Mangalia Nord, tot trei nopți. Asasinul
tocmit era ocupat în Deltă, trafic de icre negre, că are comenzi mari,
acum, înainte de Crăciun. Când a ajuns informația la cel care a
comandata asasinatul că Tin-Tin trăiește… Ce-i cu dumneavoastră, vă e
rău? – se sperie procuroarea de tremurul bătrânei. Să chem un medic, o
mașină?
462
- Nu! – încearcă bătrâna să se stăpânească. Când Natașa a aflat

zilele trecute de la medicul din Viena că nepotul meu era prin spitalul
AKH, a reacționat ciudat, părea luată prin surprindere. Când ați găsit
mașina în Canal?
- Acum patru zile.
- Nepotul meu a înțeles perfect totul… – dă minute în șir din cap
afirmativ bătrâna. Acum… – se uită ea la ceas – acum, e în drum spre
Fazenda Eagle.
- Ce-i asta?
- Ferma Vulturul, unde stă generalul Cireș cu fiica, de la Goiana
spre Est, pe autostrada 060, înainte de Santa Barbara de Goias, Brazilia.
Procuroarea a rămas cu gura întredeschisă, înțepenită în fotoliu;
doar privirea i se mișcă, măsurând-o pe bătrâna din fața sa.
- De unde știți, ați fost?! – întreabă, abia stăpânindu-și mirarea.
- De pe internet, doamnă. Am urmărit telefonul de pe care a fost
sunat medicul de la AKH, Viena.
- Doamne sfinte! Vreți să spuneți că puteți…?!... – face ochii mari
procuroarea.
- Dacă n-ați citit cu atenție dosarul meu… – pare s-o apostrofeze
bătrâna. Trebuia s-o faceți – îi surâde, luminându-se, fericită de atenția
dată. Eram greu de păcălit de cei ce nu-și făceau treaba ca lumea; de ce
credeți că eram și șefa echipei tehnice de control? Doar pentru că aveam
gura plină de lozinci?!, ori pentru că știam să vorbesc clar și răspicat,
dar la obiect?! Obiectul în discuție, evident… nu băteam câmpii.
Cele două femei se privesc lung, în tăcere.
- Întrebați-mă ceva din modernizarea Bucureștiului și nu numai –
rupe tăcerea bătrâna, inspirând adânc, parcă să-și umple pieptul cu aer.
Deși, au trecut atâția ani, pot ține o prelegere de câteva ore despre
reușite, dar și nereușite. Nu mă deranjează că am rămas „tovarășa de la
demolări”. Mai rău este, și-mi reproșez abia acum, când nu mai am ce
repara, nici îmbunătăți, că m-am implicat în Cultură… Eah!... – oftează
sonor, din adâncul plămânilor. Pe creatori, buni, mai puțin buni, Puterea
nu trebuie să-i atingă nici cu o floare. Ei, creatorii, buni, răi, trebuie să
aibă statutul mamelor gravide, dar și a celor cu copii mici, și-o recunosc
abia acum, de la înălțimea vârstei și a experienței de viață ce o am. Văd
că nu păreți convinsă, hm!... fiică de scriitor… Oare… pentru că, de
obicei, acum, scriitorii nu mai câștigă nimic din scris?! Căci astăzi, în
societatea de consum instaurată haotic, judecăm munca noastră doar
463
prin prisma banilor cu care ne-am vândut roadele… Chiar

dumneavoastră parcă mi-ați spus ceva mai înainte… V-o fi convins
cineva – meseria, funcția, anturajul? – că actul de cultură, scrisul în
special, este „o nobilă inutilitatea”?! Posibil; la cât preț se pune pe
Cultură…
- Ați uitat că sunt fiică de scriitor?!
- Nu mi-a plăcut tonul cu care ați povestit că tatăl dumneavoastră
a vândut o grădină de un hectar ca să participe la lansarea unui roman al
său, poate nu cel mai bun, în portugheză… Dar, mă rog!... Pot să vă
propun ceva?, apropo de păcatele scriitorilor, atât de vânate de alde
mine pe vremea eticii și echității socialiste, chiar dacă nu ajunsesem –
slavă Domnului!, își face Tamara cruce – să conduc Consiliul de
Culturii și Educației Socialiste. Pot?
- Ce?! – tresare procuroarea.
- Să facem un test. Ne informăm amândouă corect, apoi mergem
împreună într-o bibliotecă universală și eliminam autorii misogini,
afemeiați, bețivi notorii, scandalagii, consumatori de droguri,
homosexuali, nimfomanele, lesbienele… Câte cărți credeți că ar mai
rămâne pe rafturi?
- Doamnă Aimée, – îi surâde procuroarea – nu eu am propovăduit
etica și echitatea socialistă…
- Ce bine ar prinde acum! – hotărăște Tamara – ca o baie bună
unui nespălat de mult timp, dar… Eu am trăit alte vremuri. Și
reîntorcându-mă la cele spuse mai înainte, câți creatori, de la noi, dintre
cei enumerați mai sus au fost eliminați?! E drept, au fost destui
pedepsiți, câțiva chiar de mine, împinsă de tovarășul Armoniu, căruia,
odată, hm!..., i-am promis… că de mâna mea… Dar… O, Doamne! – își
duce bătrâna palma la gură, cum fac țărăncile bătrâne când rostesc în
public vreo necuviință – am uitat de… La ora aceasta, – ridică tonul
Tamara, privindu-și ceasul modern, cu conexiune la telefonul mobil –
nepotul meu este încă în avionul spre Sao Paulo, că a prins loc abia astă
noapte.
- De unde știți?!
- Vreți să vă arăt? – se ridică bătrâna de pe scaun. Lăsați-mă pe
mine la calculator.
Procuroarea se grăbește să tragă din spatele său, de lângă
bibliotecă, un fotoliu alături de ea, în fața calculatorului deschis deja.
- Să nu atingeți… – o roagă.
464
- Știu! – o asigură bătrâna. Văd că se înregistrează video și audio.

Să vă arăt. Puteți să mă și puneți sub acuzare pentru spargere de
coduri… – încearcă ea un surâs scurt.
- N-o fac, doamnă. E în interesul nostru…
Degetele bătrânei, uscate că par piele și os, aleargă pe clapele
tastaturii:
- Vedeți? Am intrat în afișajul controlului de trafic. Nu pot decât
observa; n-am cum perturba traficul; au o parolă imposibil de spart.
Aici, este lista cu cei îmbarcați. Nepotul meu a stat ieri zece ore și un
sfert în Aeroportul Heathrow, Londra. S-a îmbarcat după miezul nopții
spre Sao Paulo GRU, adică Guarulhos. Avionul, vedeți aici?, va ajunge
peste cinci ore. N-am căutat în ce hotel va sta, că bani mai are, dar l-am
găsit – vedeți?, arată cu vârful unui creion pe monitor – abia poimâine la
ora 10, ora lor, a găsit loc în avionul spre Goiana. Ajunge în Goiana la
unsprezece și jumătate iar de acolo cred că va lua un taxi spre Fazenda
Eagle, aici, v-am mai spus, spre Est, cam pe aici, că dacă trec pe satelit,
se distinge o fermă mare, cu o apă curgătoare în spate, înainte de Santa
Barbara de Goias. Văd că ați înregistrat tot ce am arătat eu…
- N-ar fi fost păcat să nu știu unde să-l căutăm pe domnul
general?
- Când? – întreabă Tamara în timp ce se întoarce la locul ei, pe
scaunul, cam incomod de data aceasta, din fața biroului.
- Dacă voi avea probe certe…
- Depoziția mea, amprenta de pe cartuș… Ce mai trebuie?!
- Un moment! – o temperează procuroarea pe Tamara. V-am spus
de containere, mult mai grav.
- Mai grav decât moartea Ilenei Pop și atâtor alții?! – ridică
Tamara tonul.
- Am vrut să spun mai actual, mai… – se pierde cu firea un timp
procuroarea, apoi își reia poziția fermă. Sunt două containere cu opiu
rămase în România și încă nu au apărut destinatarii; nu că nu i-am ști,
dar îi vrem în flagrant, înțelegeți de ce v-am cerut discreție?
- Discreție?! – se aprinde bătrâna. De trei decenii, morții
Revoluției au parte de discreție. Și-n timpul acesta, cei ce-au fost atunci
în stradă și și-au dus pe brațe la spital colegii, soții, soțiile ori copiii
umblă pe drumuri. Voi ce așteptați? Să moară toți?!
- Doamnă, mai încet…
- Cât mai încet, că nepotul meu… acum… Acum e în drum spre
gaura șarpelui.
465
- De ce?
- Întrebați-l! De acasă plecase spunând că merge la consulat, în
Haga, să scoată duplicat după certificatul de căsătorie, să divorțeze mai
repede. Probabil ar fi primit de la Parchet declarația fratelui geamăn
rămas în viață, poate și ceva de la cei reținuți deja…
- Afară de amprentă, ce dovezi certe avem acum împotriva…?!
Nici poza celor două cu sacul de sport nu-i concludentă și nici amprente
nu rămăseseră în apartamentul șefului de sală de la restaurantul din
Paris… Constantin v-a spus că știe de amprenta de pe cartușul din trusă?
- Da. I-am spus și de plecarea lui Cireșciuc din adăpost, și de…
Doar el m-a scos de acolo, când eram aproape moartă de foame.
- Și de ce l-ați lăsat să plece?!
Tamara are un moment de derută; se uită speriată în jur, oprindu-
și privirea spre procuroare:
- Eu știam că se duce la Haga, dar el… până și telefonul l-a lăsat
în țară, ascuns într-un autobuz, să nu fie urmărit, că se poate. Mi-a lăsat
doar un bilet.
- Și ce scria?
- Că nu poate tăia poala și să scape de ei mereu… că…
Doamne!... – tremură bătrâna, rămasă perplexă, cu privirea mărită, parcă
vrea s-o înghită pe procuroare. Cuțitul! Cuțitul!!... – repetă și mai tare,
disperată, sărind de pe scaun.
Peste doar o clipă, ușa se deschide larg, dată de perete și intră un
jandarm, gata s-o imobilizeze pe bătrână.
Toți trei se privesc speriați.
- Asta… – spune Tamara încet, ca un oftat, fluturând palma în
fața jandarmului în semn de liniștire când se reașază pe scaun. Asta m-a
surprins ieri, la el în apartament, că n-am mai văzut pe blatul de
bucătărie cuțitul cu care, de 30 de ani, când îl apucă, lovește în tocătorul
din lemn, până îl crapă, apoi ascute pe îndelete cuțitul. Cuțit special,
pregătit anume pentru ucigașul Ilenei. Oare… oare… – se oprește
aruncând o privire complice procuroarei, care face semn de liniștire
jandarmului, apoi îi dă de înțeles să părăsească încăperea. Oare, –
continuă Tamara – o fi luat și pistolul? Din drumurile lui în Ucraina, ba
chiar și Rusia, înainte de destrămarea URSS, când mai erau trupe
dincoace de Don, a cumpărat un pistol, că alții au cumpărat și
camioane…
- I-l vor opri la controlul cu raze din vreo vamă – o asigură
466
procuroarea.
- Nu. Sunt folii protectoare…
- Cine are acces la așa ceva?
- Cine este interesat – i-o taie Tamara. Serviciile secrete le
foloseau și acum 50 de ani.
- Între timp și scanerele s-au perfecționat. Î-l vor opri, chiar dacă
îl are în bagajul de cală.
- Și nepotul meu nu poate fi oprit?
În fața mirării afișate de tânăra din fața sa, bătrâna șarjează:
- Doamnă!... Acesta-i sânge ce dă imediat în clocot; cel cu care a
locuit un timp, tovarășul său de afaceri, îmi povestea că sărea noaptea
din pat și dădea cu cuțitul în tocătorul din lemn până îl făcea așchii. Îl
linișteau doar palmele colegului, bărbat în vârstă, băgat la pușcărie tot
de Cireșciuc pentru că n-a dat cât i s-a cerut din ceea ce dosea la
vânzarea pe sub mână a păsărilor la magazinul avicol din Obor. La
arestarea vânzătorului ce-mi trimitea mereu cele mai frumoase păsări,
asta în loc de flori – încearcă Tamara un gest de cochetărie însoțit de un
zâmbet ce-i luminează fața –, deși noi, la C.C., aveam magazinele
speciale… Ziceam de colonel că, la arestarea vânzătorului, îmi
inoculase ideea că nepotul meu și vânzătorul… Nu, doamnă! Constantin
al meu văzuse în bărbatul acela, poate și pentru că-l simțea atât de atras
de mine, simțea, mai ales după Revoluție, când s-au reîntâlnit, spiritul
patern, acel pater familias, de care căminul meu nu avusese parte: eu și
bona lui, răposata Elisaveta, fostă lipitoare de afișe în ilegalitate, când
era copilă orfană, autodidactă, o femeie cu suflet mare și gura plină de
povești pentru copii, plantată de Securitate în casa mea, să dea rapoarte
periodice, pe care mă ruga să i le formulez eu. Controlați și veți vedea
că nepotul meu, inițial, alaltăieri, a cumpărat online bilet pentru
Amsterdam, de unde voia să ia un taxi până la Haga. Până la aeroport,
s-o fi aprins sângele în el, sămânță de haiduc, coborâtor în linie dreaptă,
bărbătească, din domnitorii mari, întemeietori ai țării acesteia! – rostește
apăsat, cu un ultim efort bătrâna, apoi rămâne istovită în scaun, cu
privirea țintită în ochii procuroarei.
- Cum ați spus?! – sună întrebarea tinerei, mai degrabă speriată,
decât mirată.
- Adu-mi urgent nepotul înapoi, înainte de a ajunge în bârlogul
lupului!
- Cum?!
467
- Oricum, dar viu! În cătușe, dacă e cazul, așa cum nu-i aduceți pe
cei ce-au furat țara!
- Doamnă… – face un gest de liniștire procuroarea. Legea nu-mi
dă…
- Ascultă, fetițo! – lovește bătrâna cu palma în marginea biroului,
sărind imediat în picioare. Nu te înscrie și tu în plutonul carabinierilor
lui Offenbach! Sunt destui și nu-ți stă bine – fiica lui Mihai Vlădeanu!...
Știi că tatăl tău, prin anii ’80, când avea probleme cu filmul iar romanele
îi erau oprite și stăteau pe masa lui Mihai Dulea, cel mai de temut om
din Casa Scînteii, a ieșit, împreună cu regizorul, din cabinetul Suzanei
Gâdea bombănind?, cred că o înjurătură grosolană, pentru ca imediat să-
l aud: „O fi supărat Nicolaescu pentru că l-ai făcut doar meseriaș în
articolul scris în Secolul XX când ai revenit de la Sorbona și vrea să te
reguleze; dar dacă vrea să te reguleze, nu pe cearșaful scenariului meu!”
– cam așa a spus tânărul pe atunci Mihai Vlădeanu, dacă nu și mai dur.
Iar în cabinetul Suzanei rămăseseră Dulea, trei dintre cei mai în vogă
regizori, evident, cu Sergiu Nicolaescu în frunte, secretarul de partid al
Direcției Cinematografiei, un director de casă de filme, tot de-alde ăștia.
Iar eu, când am intrat, deși ar fi trebuit să-mi dau seama că cel ieșit
furios și vulgar era Mihai Vlădeanu cu care plănuisem ieșirea din infern,
am pus capac oalei sub presiune: am sugerat, nu numai să nu i se mai
primească vreun scenariu, că deja avea unul contractat la casa de filme
condusă de Dumitru Matală, dar neplătit, ci să i se oprească în edituri
toate manuscrisele depuse, semnate de el; că așa sunase directiva C.C.-
ului, la care contribuisem și eu, sfătuită de vecinul meu, colonelul:
directorul vreunei edituri, cum toate erau ale statului socialist iar statul
era la cheremul unei familii, când afla că vreun scriitor ce urma să-l
publice avea bube în cap, trimitea urgent dactilograma cărții la Direcția
Presei din Casa Scînteii să primească aprobarea lor de publicare, iar
Direcția Presei, ca și Direcția Cinematografiei erau sub papucul acelui
malefic Dulea. Ba un timp am suferit că rămăsesem la demolări, deși mă
vedeam adjuncta Suzanei, unde ajunsese Dulea. Asta am fost eu, cea din
fața dumitale iar la festivitatea de la Centrul Cultural Mușatinii venisem
în speranța unei reconcilieri. Marea muziciană ar fi vrut să fiu dusă
înapoi, să asist la triumful ei, dar Mihai Vlădeanu, venit după mine în
stația de taxi, mi-a interzis s-o fac, deși la vizita ce i-am făcut-o în iunie
1971, eu, una dintre cele mai frumoase doamne; el, tânăr scriitor
nedebutat, ce se voia în siajul tinerilor furioși englezi, am trăit trei zile
468
de poveste, ba m-a dus într-o zi și la Sânzieni, la cireșe, iar la despărțire

eram ferm convinși amândoi că ne revedem peste câteva zile la Ofițerul
Stării Civile, pentru că voiam să-l iau acasă la mine, apoi, cu pașaportul
francez ce-l mai am încă, pentru că Franța știe să-i onoreze pe cei care
au luptat pentru ea, să-l scot din țară. Poate! Toată viața noastră este un
poate. N-am avut curaj atunci; iar mai târziu nici atât, să-i spun că... de
fapt... Hm!... Nu-mi spuneți mie de un inginer mecanic din Iași pe care
fiica mea l-ar fi cunoscut în turneele sale – exclus! Trebuia să fii un
Mihai Vlădeanu ca să ai acces la inima unei tinere muziciene, frumoasă
și talentată, dar căzută în depresie și izolată de lume, din cauza soțului,
poate cel mai talentat și abil în politică, dar cu siguranță cel mai
depravat dintre uneltele lui Ceaușescu la acea vreme. Iar eu… Hm!... –
surâde și mai evident Tamara, privind în gol. Eu… La ce bun să mai
ascund sub preș gunoiul ori pulberea de aur scuturată de pe ornamentele
vieții mele atât de lungi?!... Cât despre… Luați-o ca pe un sfat:
întrebați-o pe soția acelui inginer mecanic din Iași, tânără utecistă pe
atunci, înscrisă la școala de vară din Poiana Brașov, în 1973, cum l-o fi
cunoscut pe proaspătul dramaturg debutat cu succes la Televiziune,
chemat acolo să le vorbească despre omul nou iar el le-a ținut un curs
despre personajele de excepție din teatrul universal, spre disperarea
directoarei taberei, care i-a făcut referat activistei C.C.-ului, fostă
doctoriță stagiară la Sanatoriul TBC Agigea, care îl propusese pe Mihai
propagandist-invitat. Când referatul a ajuns la mine, mi-au trebuit o
noapte de zbucium și jumătate de sticlă de rom cubanez, din care
băusem la Mihai în 1971, ca să am curaj să rup referatul și să arunc în
toaletă bucățelele de hârtie. Asta-i, doamnă procuror!
- Un moment! – speculează tânăra procuroare momentul de
respiro al Tamarei și lovește cu palma în luciul mesei, impunându-se în
fața bătrânei rămase cu ochii măriți. Deci... Constantin... nepotul
dumneavoastră... – murmură ea ca trezită din somn – vreți să-mi
spuneți... abia acum!, să-mi... să-mi destăinuți... că... Deci! – devine ea
stăpână pe sine. Fiica, mama lui Constantin, a fost muziciană, cânta la
nai?
- Da – confirmă sec Tamara.
- Constantin este născut în mai 1970. În august 1969, fiica
dumneavoastră și-a făcut concediul pe plaja din Agigea?
- De ce întrebați? – pare Tamara mai degrabă ironică decât
nedumerită.
469
- Hm!... – surâde larg procuroarea. Odată l-am întrebat pe tăticu’

cine-i frumoasa naistă de pe plaja Agigea cărei i-a dedicat două dintre
romanele sale. Știți ce mi-a răspuns? „Nu te privește. A fost în ’69, nici
n-o cunoscusem pe mamica ta.” Spuneți-mi... Îmi cer scuze, dar... așa,
omenește, întreb: cum de n-ați avut niciodată curiozitatea să răsfoiți
vreun roman scris de tata?
- Fetițo... – o privește Tamara de sus. Dacă, metaforic vorbind, pe
ușa întrării în garsoniera 93 scria ca pe intrarea în Infernul lui Dante –
asta pentru mimozele care credeau că vin în vizită de documentare la un
tânăr cu preocupări litarare –, în sufletul acelui Mihai Vlădeanu la care
eu m-am dus în iunie 1971 disperată că-mi murise fiica și rămăsesem cu
un copil mic și plângăcios, urlător chiar, copil căruia îmi jurasem să-i
aduc în casa mea pe adevăratul lui tată și nicidecum pe un tânăr cu care
doar să-mi potolesc foamea cărnii, în dorința mea fierbinte de-a ieși din
infernul ce-l trăisem până la întâlnirea cu el, el cel adevărat în
intimitatea unei cafele și nu numai, m-am trezit sub lumina finalului
operei lui Dante... Acum îmi dau seama că, de fapt, în subconștient,
oricât aș fi vrut să știu ce a scris, nu puteam să accept că acel Mihai
respins violent de mine cea căzută sub puterea vecinului meu colonelul,
ridicat de voi la gradul de general, nu-mi putea spune prin slovele
dintr-o carte mai mult decât ceea ce-mi spusese atunci, când, în
compania lui, mișcase într-adevăr sori și stele, dovadă că l-am pus să se
pregătească pentru Ofițerul Stării Civile, iar odată posesori ai
certificatului de căsătorie, visam la ieșirea definitivă a mea, a lui și a
copilului din infernul acelui timp. N-a fost să fie... – își isprăvește
Tamara spusele printr-un oftat de neputință.
- Cum vă pot ajuta, domnă? – întreabă tânăra procuroare tulburată
de cele auzite.
- Cum?! Aduceți-mi înapoi, viu, nepotul, fratele dumneavoastră
mai mare. Pe ucigașul Ilenei Pop și atâtor altora… dacă voi nu sunteți în
stare, îl lăsăm în seama lui alde Mihai Vlădeanu să-i pună la zidul
infamiei în vreun roman… dar mă tem că puși la zid, vor deveni afișe
electorale de succes iar plutonul carabinierilor lui Offenbach va veni,
totuși, la timp, doar ca să păzească afișele…
Schițând gestul de retragere spre ieșire, bătrâna se înclină:
- Mulțumesc mult pentru cafea!
Ajunsă la ușă, se întoarce să poată spune procuroarei rămasă
perplexă:
470
- Dar să știi, fetițo, că nu se compară cu aceea băută demult,

preparată într-o crăticioară cu coadă, pe un reșou electric, în garsoniera
93, de confort 5, mobilată cu un pat din fier, două scaune ca vai de ele și
o masă ticsită cu cărți și manuscrise.
Înainte de a închide ușa pe dinafară, Tamara mai adaugă cu glasul
plin de o anume căldură ce-o face pe tânăra procuroare, atât de rece și
de inflexibilă uneori – „parcă-s eu, cea de pe vremuri, trimisă de C.C. cu
firman negru cuiva din Cultură” – să tresară ca electrocutată:
- Și vă rog, măcar, să transmiteți tatălui dumneavoastră
mulțumirile mele că n-a uitat plaja Agigea și că... mda, și asta, că m-a
luat de model în creionarea fizicului unor personaje feminine, cu care a
încântat și poate va mai încânta pe cititorii bărbați… poate și femei, că
le-a arătat cum trebuie să fii ca să rupi inima unui bărbat tânăr. În
absența mărului oferit de Eva, omenirea ar fi rămas o turmă fericită și
nepăsătoare, păscând iarba verde din Eden. Tatăl dumitale, da!... Da-
da!... El are dreptul. Eu nu știu dacă am dreptul să rostesc, măcar în
șoaptă, versul lui Horațiu: exegi monumentum…, că gloria statuii Venus
aparține lui Praxiteles, nu femeii care i-o fi pozat…
Și bătrâna închide cu fermitate ușa, își pleacă privirea în semn de
rămas bun în fața jandarmului ce se plimba pe hol și începe să coboare
scările în pas alert, ca o femeie tânără, grăbită să iasă pe ușa din față, să
prindă taxiul din care coboară doi foști politicieni, prezenți tot mai des
în ultima vreme pe micile ecrane, filmați când intră sau ies din Parchetul
General.
Capitolul 67
- Natașa!... Alo, scumpa mea noră! Cireșico, sunt eu, tanti Aimée,
bunicuța lui Tinuș al tău – se precipită să spună Tamara imediat ce
observă pe ecranul telefonului său nou că s-a oprit soneria și a început
numărătoarea secundelor convorbirii. Bună, scumpo! Mă bucur că te-am
găsit și sper că nu te-am deranjat prea tare, că la voi e abia ora 10
dimineața… la noi s-a înserat deja.
- Aimée… – se aude șoapta Natașei abia revenindu-și din
sperietură, mai evidentă decât surprinderea; „bunica lui!” – i se pare
471
Tamarei că îi aude șoapta Natașei spusă cuiva prin palma care a acoperit
telefonul; „vezi ce vrea” – mai crede Tamara că a șoptit o voce groasă,
de bărbat bătrân. A, Aimée, ce plăcere! – se aude imediat vocea delicată
a Natașei exclamând. Chiar că-i o mare plăcere și, evident, o surpriză.
Ce mai faci, tanti Aimée? – întreabă cu același glas dulce de copilă, cu
care o saluta în zilele de demult, când se întâlneau, ori copila, stând în
balansoarul de pe verandă cu vreo revistă pe brațe, o vedea intrând pe
portiță, după ce cobora din mașina C.C.-ului, mândră și sigură pe ea, ca
o mare actriță ce intră în scenă, chiar de venea de la serviciu ori din vreo
delegație istovitoare; „era binețea pe care abia acum recunosc că o
așteptam la venirea acasă, pentru că-mi alina sufletul vocea ei tandră, ca
o melodie serafică, trezind în mine trăiri ce păreau fugare, dar se
infiltrau adânc și creșteau cu fiecare salut al ei, tot așa cum eu, tânără,
făceam din gestapoviștii mai răi din Paris dați mie pe listă să-mi
ciugulească din palmă, doar-doar vor ajunge să mă țină de mijloc în
timpul unui dans, dacă nu și în vreun pat – ultima împărtășanie ce le-o
acordam, lăsându-i istoviți să doarmă, întotdeauna pe veci, sub
dărâmături, sfârtecați, la câteva minute după ieșirea mea din clădire”.
- Scumpo, – îi răspunde cu drag – tocmai închid ușa, că plec spre
voi; cu cât mai repede, cu atât mai bine!
- Vii la noi?! Când, cum, unde?!
- Naty dragă mea, sunt cu biletul de avion în poșetă, business
class, că nu de bani duc lipsă, că băieții de la depozitul din port mi-au
adus cincizeci de mii de euro cash de la containerele pentru care s-a
supărat Tinuș al tău că lipseau și-l roagă pe Tin-Tin să revină în echipa
lor, să aibă pile, să primească iar vapoare cu fructe exotice ca pe
vremuri. Dar fii atentă, Naty scumpo, necazul este altul, de-aceea am și
plecat la drum acum, de sărbători. Zilele trecute m-a sunat din Elveția
buna mea prietenă, ba chiar aș recunoaște afirmând iubită, ce vrei?, mai
avem și vicii… – încearcă bătrâna un început de râs. M-a sunat doamna
Mia, Maria Cetățeanu, fostă în copilărie Kowalski, frumoasa poloneză;
m-a sunat să mă întrebe dacă am ținut cont de sfatul dat de ea în vară,
când a venit la mine și s-a cam întrecut cu băutura, de i s-a făcut rău și
au dus-o fiicele undeva în Alpi, într-un sanatoriu secret, că abia acum,
refăcută, a ieșit în lume; zicea că vine la mine, că s-a certat cu fiicele,
dar eu am anunțat-o că plec din țară. Mai ești la telefon, scumpo?
- Da, tanti Aimée, sunt, ascult… – aude Tamara vocea Natașei
încă neîncrezătoare.
472
- Ascultă-mă cu atenție, scumpo, e-n joc sănătatea viitorului

strănepot al meu. Chiar dacă ai scăpat de necaz și ai ovulație din nou, să
nu cumva să faci fertilizare in vitro. Profesorul Spiridonescu de la noi
mi-a promis că-și sună prietenul din Clinica de Fertilizare Asistată din
Sao Paulo să nu-ți dea voie să utilizezi din materialul genetic criogenat
recoltat de la Tinuș în Viena. Am descoperit, de fapt doamna Mia îmi
deschisese ochii, că-n august 1969, când a fost conceput nepotul meu,
tatăl său, unul Mihai Vlădeanu, naiba știe cum s-a încurcat Pușa mea cu
el!, era internat în Sanatoriul TBC Osteoarticular Agigea iar în fișa lui
de observații de atunci, doamna Mia a descoperit că i s-au dat preventiv
niște tablete anti-TBC, care, abia acum se știe cu certitudine că
acționează în timp asupra ADN-ului urmașilor. Așa că la sfatul
profesorului Spiridonescu, timp de 21 de zile, în cafeaua de dimineață,
i-am strecurat lui Tin-Tin un anume medicament. Acum e-n ordine, de-
aceea a și fost prin Viena, să încerce să-ți spună; a mai pierdut vremea și
pe acolo câteva zile. Este înnebunit de groază, cred că-i și depresiv, doar
știi cât își dorește un copil… Mai ești pe fir?
- Mai sunt, tanti Aimée, te-ascult, te-ascult! – strigă Natașa în
telefon, vădit interesată, umplând-o pe Tamara de elan în verva ei
dezlănțuită:
- Fii atentă că Tin-Tin, debusolat cum este, și timid, doar îl știi,
n-o să-ți spună, dar eu, la vârsta mea… Tratamentul dat de mine 21 de
zile l-a făcut impotent. Nu se știe pentru cât timp. Se presupune că
măcar jumătate de an, dar nu-i bai, că, oricum Tin-Tin, făcându-și
vasectomia, materialul genetic i se va recolta foarte ușor, printr-o simplă
puncție. Spiridonescu mi-a spus că-i mai bine așa, abia sămânța i s-a
maturat perfect.
- Tanti Aimée, tanti Aimée, – aude Tamara glasul Natașei ca pe
vremuri, când o solicita să-i arunce mingea de volei căzută în stratul cu
flori – spune-mi, îl aduci și pe Tinuș al meu?
- Sigur, scumpo, doar că el a plecat înainte și dacă nu mă poate
aștepta în Aeroportul De Gaulle, din Paris, unde avea ceva de rezolvat,
încă o analiză la Clinica Pasteur, sigur îl găsesc poimâine în Goiana, la
hotel și venim împreună; cred că spre seară suntem la voi, la Fazenda
Eagle. Naty scumpo, – devine vocea bătrânei mai dulce, ca atunci când
se întrețineau la telefon câte două ore – dacă Tinuș ajunge înaintea mea,
reține, te rog, te implor!, că ai de-a face cu un bărbat depresiv, poate
chiar violent, că așa sunt bărbații trecuți de 40 de ani ce se descoperă
473
impotenți, mai ales în prezența soțiilor, după o absență de ceva timp.

Amăgește-l cu ceva tare, o vodcă, un rom, că alcoolul, mi-a spus
profesorul, mărește calitatea testosteronului. Restul e treaba seringii de
extracție. Am și numele celui care face cele mai reușite puncții la clinica
din Sao Paulo. Sunteți oameni maturi amândoi; trebuie să priviți cu
maturitate și simț de răspundere problema aceasta a unui viitor urmaș,
ori a mai multora. Hai, că acum veți avea cu ce-i crește… Uite, abia ieri
am definitivat niște acte care mi-au scos peri albi, c-am tocit și treptele
Parchetului General, nu numai ale tribunalului. Bunica mea, fie-i țărna
ușoară!, a avut moșie mare în zona Botoșani, cu întindere în județul Iași,
mai jos de Hârlău, chiar și la Cotnari, o fâșie pe celebrul deal Cătălina,
cu cei mai buni struguri pentru Grasa de Cotnari – ai să-l guști, că aduc
două sticle prăfuite, ca vai de ele, dar cu tricolor, vin uleios, din 1970,
anul nașterii lui Tinuș al tău. După Revoluție, niște escroci puseseră
mâna pe ceea ce mai rămăsese de la bunica; am avut noroc de niște
procurori tineri, care știu meserie. Gata! Titlul de proprietate este la
Prefectura Botoșani să-l semneze prefectul, că cei din Comisia de Fond-
Funciar l-au întocmit deja. La Prefectura Iași, pentru jumătatea de hectar
de pe Dealul Cătălina, la fel, – totul va fi cadoul meu pentru strănepot.
Ori strănepoți. Ai priceput? Ai auzit tot ce ți-am spus?
- Doamne, tanti Aimée, ce-mi aud urechile!...
- Dar și douăzeci de ani de luptă ai mei!... Poate și asta m-a ținut
în formă, tânără aș îndrăzni a-ți spune. Ce face Monel, tăticul tău; e-
acasă?
- Da. Tocmai a ascultat partea cu moșia, c-am trecut telefonul pe
difuzor. Uite, tăticul vrea să te salute.
- Ei, sărut mâinile, frumoasa mea vecină! – aude Tamara în
telefon vocea lui Armoniu, mult mai îngroșată de vârstă.
- Bună, cuscre! – se bucură Tamara. Felicitări pentru gradul de
general plin! Dar nici eu nu-s mai prejos: moșieriță! Păcat că nu am încă
titlul de proprietate! Prefectul îl va semna abia după Crăciun, dar am
rugat pe cineva din prefectură să-mi trimită o poză pe WhatsApp. Hai,
că două zile nu-i mult; ne vedem poimâine seară; am aranjat deja cu
cineva care ne aduce până la voi, la fazendă. Ai câini?
- Patru, Doberman. Vor fi închiși, fii fără grijă. Pentru masa de
seară, accepți un pește la grătar prins cu undița de mine și o pulpă de
căprioară, că am câteva într-un țarc? Vin am destul, și alb și roșu, dar e
binevenită și Grasa ta de Cotnari. Călătorie plăcută, cuscro! La fel și lui
474
Constantin, c-am înțeles că vă întâlniți la Paris. Poate rămâneți să facem

Crăciunul împreună.
- Păcat, Armoniu dragă, că nu mai am timp să fi trecut prin Obor,
să fi cumpărat un kilogram-două de semințe de cânepă, să vă fac de
Ajun specialitatea bunicii: turte cu julfă… A, lasă, am găsit! – se
entuziasmează bătrâna. Opresc taxiul la un magazin naturist și cumpăr
câteva pungi cu semințe de cânepă decorticate – ce idee bună! Restul e
treaba mea. Hai, vă îmbrățișez pe amândoi, că deja a venit taxiul…
Tamara închide telefonul nou, de pe care și-a sunat nora, apoi îl
așază lângă calculator, „să creadă că a fost o glumă și stau acasă, dacă
sunt urmărită” și, istovită de oboseală, cade cu fruntea pe brațele puse
unul peste altul pe marginea biroului, în fața calculatorului.
Zace așa un timp, apoi, se ridică, merge în bucătărie și-și mai
toarnă o ceașcă de cafea. Când se întoarce, redeschide printr-un clic
calculatorul trecut în așteptare și controlează dacă s-a înregistrat pe
hard-discul nou, extern, de câțiva terabytes, convorbirea telefonică. Îi
place să se asculte, cum o făcea pe vremuri la magnetofon, când
pregătea vreun discurs pentru o plenară ori o întâlnire cu activul
municipiului București. Controlează apoi telefonul nou, pe ecranul
căruia nu mai poate urmări poziția telefonului ascuns de Constantin în
vreun autobuz, semn că bateria acelui telefon era deja descărcată când
Tin-Tin a renunțat la el. Se întoarce la telefonul său, pus în priză să stea
încărcat, și se convinge că numărul procuroarei Cristina Montealbo este
în continuare adăugat la lista neagră – începuseră s-o enerveze apelurile
procuroarei, la vreo două ore după ieșirea din Parchetul General,
încurcându-i planul precis cu care pornise să cutreiere farmaciile și
magazinele de tot felul din București; „ce să-mi mai spui, fetițo?! Gata,
ai făcut ce-ai putut, ca-n operetele lui Ofenbach, carabinierii tăi vor
veni, dacă vor veni, dincolo de final. De-atâta timp, n-ați putut identifica
o amprentă; câte P.S.A.L.-uri or fi fost în țară la Revoluție?!... Biata
mea Ileana!... Ar fi trebuit să trec și pe la mormântul ei, dar…” – oftează
Tamara îndurerată, masându-și pulpele picioarelor amorțite de atâta
umblătură.
A fost o zi plină. Odată urcată în taxiul din fața Parchetului
General, Tamara a cutreierat orașul vreme de cinci ore – și-a odihnit
picioarele doar cât a stat în bucătărie și și-a pregătit toate câte știe că
trebuie să și le ia la aeroport, – le-a purtat în gând ca pe o listă ce o
obseda; „n-am stat degeaba atâtea ore în Biblioteca Națională, că am
475
făcut bătături la fund”, își surâde. Apoi, isprăvind pregătirea, și-a găsit
timp și inspirația să stea de vorbă, ca pe vremuri, cu Natașa, ale cărei
explozii de entuziasm – tot mai rare de data aceasta, dar în amintirea ei
tot mai profunde, au uns-o la suflet; „cum să nu placă unui bărbat
asemenea clipe?!, chiar dacă acum duc în mine povara celor povestite de
Tin-Tin, dragul meu drag, și… O, Doamne, încă mi-ai mai dat inspirație
și resurse să fiu drăguță cu ea și-ți mulțumesc!” – își zice în gând, cu
ochii la icoana din argint, bucuroasă că genunchii o mai ascultă.
Nu are nici o emoție pentru bagajul pus în ordine în rucsacul
cumpărat de la magazinul de articole sportive.
Mai greu i-a fost să refacă întocmai cusutura poșetei; amintire de
pe vremea când se iubea cu Maria, „poate singurul sărut la fel de dulce,
dar și răcoritor, în final răscolitor, ca a lui Mihai, tânărul de-atunci, de
demult… nu moșneagul de-acum, venit gâfâind la taxiul în care urcasem
fugind din Centrul Cultural Mușatinii. Și bine am făcut că i-am spus
fiicei lui totul despre trecutul amoros al tatălui său!... De fapt, dincolo de
păcatul pe care l-o fi înțeles – și mamă și fiică! –, voiam ca ea să știe că
i-am crescut lui Mihai, în tăcerea celor aproape cinci decenii, băiatul –
restul, cum o vrea Dumnezeu! – oftează bătrâna și se întoarce iar spre
icoană, să se închine. „Doamne, de dragul nepotului meu, care nu ți-a
greși cu nimic, suflet nevinovat, venit pe lume dintr-o iubire curată,
ajută-mă să ajung la timp în casa lui Armoniu!... Restul…” – nu mai știe
ce să ceară și cade iarăși în genunchi, rostind cu glas tare Tatăl nostru.
Când se ridică în picioare, merge la calculatorul așezat în ordine
pe măsuța din colț și se bucură când descoperă pe hard glasul ei rostind
rugăciunea, „înseamnă că ceasul-brățară, cuplat la telefonul meu cel
vechi, transmite perfect, chiar și șoaptele… – își merită cele două mii de
euro”.
Mai controlează o dată bagajul, actele și confirmarea biletului de
avion cumpărat online, apoi acceptul pentru cumpărarea unui Mercedes
vechi de 8 ani de la un magazin de mașini second hand din Goiana;
„unsprezece mii de euro, dar face!” – admiră poza primită pe e-mail
odată cu copia actelor mașinii.
- Numai de-aș ajunge la timp în casa Natașei; ajută-mă, Doamne!
– se închină înainte de apleca spre aeroport; „îi dau lui Tin-Tin cheile
Mercedesului și-l rog să facă un tur cu el, să-i încarce bateria, cât eu
voi… Ajută-mă, Doamne! Sunt Lebăda Neagră a vieții mele și vreau să
dansez bine, pe partitura compusă de mine, până în ultima clipă – ultim
476
omagiu adus Lebedei Albe, putrezind în pământul țării…”

Simte că, de dragul nepotului, s-au mobilizat toate forțele ei,
reînviate; „niciodată nu m-am simțit mai stăpână pe mine, mai plină de
încredere că voi reuși! Important e ca Tin-Tin al meu, sânge clocotind
de mânie, să nu facă vreun gest necugetat înainte de a ajunge și eu la
fazendă!” Se consolează cu gândul că Natașa îl va primi cu brațele
deschise, derutându-l, „iar dacă-i va spune că am pornit și eu la drum…”
Doarme profund, sforăind chiar, în avion. Îi pare rău că drumul
până la Paris a fost așa scurt. În avionul de Brasil, singurul la care a
găsit loc doar la business class, abia mijește ochii de oboseală când li se
servește prima masă, pe care o refuză și solicită doar un suc de citrice.
Adoarme iar și-și amintește prin somn că a uitat să cumpere semințe de
cânepă decorticare; „pagubă!” – își zice și-și propune să adoarmă la loc,
amintindu-și cum se trezea dis-de-dimineață în Ajun și fugea în cămară
să ia din covățica de lemn o bucățică din turta cu julfă porționată deja de
vreuna dintre femeile din casă, care pregătise farfuria de porțelan cu
turtele cu julfă, un ștergar din borangic și un fuior fin din cânepa topită
în apa Prutului și melițată cu grijă, „pentru coana preoteasă, părinte” o
auzea pe bunica spunând preotului după ce strecura în mâna dascălului
banii oferiți pentru sfințirea casei în Ajun, sfințire începută încă de la
intrarea în curte pe portița lăsată deschisă de cu seară, pe aleea pietruită
frumos cu ce scoseseră argații mai de valoare din coasta dealului spre
pădure, din cariera de piatră de fântână, proprietatea bunicii, pentru care
primea o zi la prășit porumbul ori la secerat grâul în schimbul unei
căruțe de piatră de pus la temelia vreunei case; doar pentru pietruit
fântânile bunica nu pretindea nimic, „e pomană, să am apă destulă pe
lumea cealaltă” o auzea spunând celui venit la ea să-i ceară voie să intre
în carieră. Retrăiește cu drag amintirea preotului intrat pe portița
deschisă, pășind rar pe aleea măturată recent de zăpadă și presărată cu
cenușă, să nu alunece, rostind sonor, cu glas puternic, de bariton, în
ritmul cădelniței din argint din care ieșea fumul atât de plăcut al smirnei
aduse de la Patriarhie: „Nașterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru…”
Bunica îl aștepta în pragul casei, făcea un gest de invitare înăuntru, în
vreme ce vocea preotului, secondată de isonul dascălului sfârșea
sfințirea, după care preotul se întorcea către bătrână și-i oferea icoana și
crucea să le sărute iar femeilor din casă, prezente și ele, le oferea și
dosul mâinii drepte, după care, palma dreaptă se întindea spre copila
sfioasă, rezemată de tocul ușii cămării ca s-o mângâie pe cap și o întreba
477
cât a mai progresat în desenele pe care știa că le face pe paginile mari,

albe, din blocul de desen cumpărat joia din târg, de la negustorul de cărți
și caiete.
Doarme profund și se visează mângâiată pe crește de preotul care
o ceartă că n-a mai trecut prin sat, „pe la mormântul părăsit al bunicii și
pe la al nostru, din coasta bisericii, al meu și-al coanei preotese, care ți-a
fost învățătoare, să pui o floare pe crucea din fier forjat ori să lași o
lumânare pe lespedea noastră îngrijită în fiecare primăvară de oamenii
din sat”.
Lângă ea, una dintre stewardesele ce împing printre șirul de
scaune căruciorul cu prânzul copios, cu mâncare franțuzească, din care
nu lipsesc delicatesele ei preferate, melcii și scoicile, tocmai își retrage
mâna cu care i-a mângâiat creștetul, s-o trezească.
Aprobă cu plăcere și deschide tăblia mesei de la scaunul său,
solicitând și un aperitiv, „de preferință coniac”, spune plină de zâmbet
tinerei mulatre, ce lasă în urma sa adierea ultimului parfum Lancôme-
Sephora.
La terminarea mesei, mai cere un coniac, „mare, de data aceasta”
și se întinde din nou pe locul ei confortabil de la business class,
indiferentă la preocuparea celorlalți pasageri absorbiți de filmul ori
concertul solicitat prin programul televizorului personal, ridicat în locul
tăbliei pe care au servit masa. Aruncă o privire pliantului cu indicativele
filmelor sau concertelor de care dispune avionul, dar renunță imediat,
speriată că vreun film vechi i-ar putea deștepta setea de viață și ar
deturna-o, făcând-o să cumpere imediat bilet de întoarcere – „fie ce-o fi,
să-mi ajut nepotul; eu mi-am trăit viața!” –; o speriase ideea că ar fi în
stare să se întoarcă, să ajungă de Crăciun în satul bunicii, „să mă plimb
ca într-o poveste prin cimitirul satului, poate-mi întâlnesc moartea,
să-mi dea o palmă, să cad țărână pe vreun mormânt uitat de urmași…” –
și ar face-o, dacă nu se gândește decât la momentul când îl va vedea pe
Tin-Tin ieșit să facă un tur cu Mercedesul, „în timp ce eu… Doamne,
iartă-mă, dar nu mă părăsi tocmai acum!... Promit, Doamne, jur!, c-o voi
trimite și pe Natașa cu Tin-Tin, sunt amândoi încă tineri, facă-și viața
cum vor că și Natașa mi-a vorbit atât de dulce la telefon… Răfuiala este
a mea cu vipera aceea bătrână, capul răutăților!”
- Dă-mi-l mie! – ridică bătrâna urgent brațul și ia din mâna
stewardesei paharul cu vodcă pe care îl și soarbe, apoi îngrămădește în
pahar o bancnotă de 100 de euro, „că tot nu mai am ce face cu ea”, dă de
478
înțeles că nu vrea rest și se întinde la loc pe scaunul rabatat, să poată

dormi mai departe, indiferentă la privirile curioase ale celor din jur.
În aeroportul din Brasil controlează încărcarea ceasului-brățară și
a telefonului vechi, al său, pe care l-a luat cu ea, cuplat la hardul nou,
extern, inserat în calculatorul din camera sa, lăsat în funcțiune, să
înregistreze tot ce aude brățara-ceas și transmite telefonului, să ajungă
pe hard-discul de câțiva terabytes – spațiu imens.
Confortul îndoielnic din avionul spre Goiana n-o mai surprinde;
„am călătorit cu avioane și mai… trase pe pistă cu tractorul, trepidând în
vârtejurile de aer între Moscova și Minsk…”
Se umple de bucurie când își ia rucsacul de pe banda rulantă de
descărcare din aeroportul Goiana. Stă doar cu privirea pe sus, până vede
cartonul alb pe care scrie Mercedes. Prezintă confirmarea plății primită
prin e-amil, actele de identitate, apoi se lasă condusă de o doamnă ce
vorbește o portugheză clară, elegantă, cu vagi accente englezești, „doar
am stat 8 ani în Birmingham, până mi-am convins soțul să revenim, de
dragul climei mai blânde, că sufeream întregul an din cauza
reumatismului poliarticular; mai păstrăm și acum în nări mirosul
înțepător al unguentelor cu care ne tratam, să putem merge la serviciu
într-o clădire veche, cu ziduri reci, din piatră, dar câștigul lunar era de
trei ori mai mare. Voi, în România, ce salariu mediu aveți?” „Nu știu,
că-s pensionară de foarte mulți ani” – a încheiat Tamara conversația și a
asistat atentă la un tur al parcării făcut cu mașina condusă de agenta de
vânzări, apoi a primit cheile împreună cu actele originale și s-a grăbit să
parcheze Mercedesul cât mai aproape de un magazin, în care a intrat să
cumpere un buchet de flori și o sticlă de vodcă rusească originală și cu
șnur alb, albastru și roșu, ca steagul Rusiei, legat de dop cu sigiliul din
ceară roșie și cu certificatul de garanție la celălalt capăt. Cumpără de la
raionul cu electronice un GPS și roagă un vânzător să i-l pornească,
punându-i destinația Santa Barbara de Goias – știe că înainte cu 47 de
kilometri, va face la stânga, până în poarta Fazendei Eagle. „Ar fi un
gest în plus, fără control, să le dau un telefon acum; și nici n-am
telefonul cu care i-am sunat alaltăieri” – își spune când oprește în
marginea parcării unui motel de pe autostrada 060. Intră, comandă o
cafea din care soarbe puțin și se întoarce la mașină să-și definitiveze
pregătirile. Îi pare rău când varsă vinul uleios de Cotnari din una dintre
cele două sticle, ca să pună în loc amestecul celor câteva lichide
transportate în flacoane de parfumuri celebre, reambalate cu grijă,
479
perfect, așa cum numai ea se pricepe. Scoate din tensiometrul digital de

voiaj cip-urile ascunse cu grijă și le găsește locurile stabilite de ea acasă,
în orele de pregătire a voiajului. Jacheta îmblănită, cu care a plecat prin
viscolul învăluit de vânt din București o mototolește și o aruncă în
portbagaj, apoi scoate din rucsac pardesiul ei cumpărat de mult, „în alte
vremuri, de alta, nu de mine, baba pornită la drum ca o vrăjitoare călare
pe mătură”, gândește zâmbind, îl scutură până dispar cutele și-l îmbracă,
apoi încalță pantofii Guban, cu toc italian, făcuți pe comandă „înainte de
Ileana”, oftează și se ceartă iarăși în gând că n-a mai trecut de mult pe la
cimitir, „măcar să fi plătit o îngrijitoare să aprindă lumânări din când în
când”. Privește ceasul, socotește diferența de fus orar și află că în
România a înnoptat, așa că-și deschide telefonul și scrie un mesaj
procuroarei Cristina Montealbo: „Dragă Doamnă Procuror Cristina
Montealbo, te rog, mâine spre prânz, mergi la mine acasă și ia de lângă
calculator hard-discul extern și ascultă-l. Îmi pare rău, nu mă poți
suna; ți-am blocat numărul, să pot avea liniștea necesară încheierii
socotelilor ce mă privesc. Cheia apartamentului meu o găsești în
tabloul electric de pe holul etajului, lipită cu gumă de mestecat pe
contorul electric al apartamentului meu. Aimée. Tamara, pentru Mihai
Vlădeanu, Demonul iubirii mele, căci lumea fără de prihană,/ Nestinsa
patimă umană/ S-o tulbure nu poate-n veci, spunea Lermontov în
încheierea poemului, a cărui vedere printre cărțile de pe masa de scris
a tatălui tău în 1971 mi-a inspirat prenumele cu care m-am
recomandat.”
Controlează încă o dată conexiunea ceasului-brățară cu telefonul
ei vechi, pe care îl ascunde sub capota mașinii și pornește mai departe.
O inscripție mare, frumos executată, în culori vii, anunță că numai
după 200 de metri, la stânga, este Fazenda Eagle, „furnizoare de păsări
vii, pește viu și ouă de găină proaspete”.
- Ia uite ce reclamă: Fazenda Eagle vinde păsări, pește și ouă de
găină, totul proaspăt! – exclamă Tamara. Aici e vizuina generalului
Monel Cireș, fost Armoniu Cireșciuc, fost ministru!... Nu putea, naibii,
să crească găini în România, pe lângă București?! Măi Armoniu,
găinarule, cu nume de copil Monel, când furai cizmele ofițerilor nemți,
așteaptă-mă, că vin să-ți număr ouăle! – rostește Tamara cu glas sonor,
ca o amenințare, anume să-i ajungă vorbele pe hard-diskul din țară, și
calcă accelerația Mercedesului, strecurându-se printre două mașini de
marfă, care abia merg de încărcate ce-s, venind din sens invers.
480
Undeva în față, după prima curbă la stânga, șoseaua mărginită de

arbori frumos toaletați în urmă cu ceva timp, la începutul primăverii
sud-americane, intră cu asfaltul perfect până dincolo de poarta
impunătoare, din fier forjat, ce se deschide ca două aripi cenușii plutind
prin aer, lăsând mașinii cale liberă spre cele câteva trepte vechi, din
piatră cioplită, urcând spre un pridvor generos, mărginit de plante
agățătoare până la țiglă și cu două leagăne ancorate în grindă, mișcate
ușor de vântul după-amiezii, ca într-un început de film straniu. Ca din
senin, patru câini Doberman, mari și negri, arătându-și colții lungi și
albi, se reped până în botul mașinii frânată la timp, imediat după poartă,
la jumătatea distanței până la treptele vilei și latră apocaliptic.
- Așa da!, intrare demnă de Infernul lui Dante, doar că aici sunt
patru Doberman, nu un cerber cu trei capete – spune Tamara cu glas
tare, intuind că ceva este în neordine.
Un bărbat înalt, cu trăsături specifice băștinașilor, vine în fugă
dinspre casa de dincolo de un gard viu și pocnește dintr-un bici, cum fac
mascații din cetele de urători în seara de Anul Nou, bubuind aerul cu
zgomotul biciului ce risipește imediat câinii, fugăriți spre intrarea
printr-o ușă batantă, cu sens unic doar de intrare într-un țarc din plasă de
sârmă.
- Bine ați venit! – rostește el într-o portugheză greu de înțeles și
se înclină spre bătrâna care a și coborât din Mercedes. Tânărul nu
coboară? – se apleacă bărbatul să privească bancheta din spate.
- Nepotul meu a venit deja – face Tamara un gest spre intrarea în
vilă.
- Nu, doamnă. Astăzi n-a mai intrat nimeni pe poarta aceea –
arată bărbatul porțile închise deja, parcă la semnul făcut spre ele cu
coada biciului; „harapnic în toată regula”, gândește Tamara, amintindu-
și cu drag, dovadă zâmbetul înflorit pe față, mascații intrați odată cu
capra ori cu cerbul în curtea bunicii, ridicând spre cer vârtejuri de
zăpadă imediat ce pocneau din bici, „să alunge relele din anul vechi” îi
șoptea vreuna din cameriste, care o ținea de umeri, cu spatele lipit de
coapsele ei, să nu-i fie frig fetiței ieșite în fugă din casă.
- Trebuia să fi ajuns! – îl ceartă bătrâna pe paznic.
- Nu, doamnă, pe Dumnezeul meu! – înțelege cu greu Tamara
vorbele celui care se joacă nervos cu împletitura din iută a biciului trecut
ca un ștreang în jurul gâtului.
- Aimée… Aimée… ai venit, totuși!... – aude bătrâna vocea
481
domoală a Natașei rostindu-și mirarea în românește. Voi, gata, în casa

voastră! – ordonă în portugheză bărbatului, întinzând hotărâtă brațul
drept spre casa de dincolo de perdeaua verde, formată din trei copaci,
uniți între ei cu gardul de trandafiri. Dar soțul meu?! – se oprește Natașa
pe ultima treaptă, lăsându-se mult pe călcâie, să poată privi interiorul
mașinii.
- Zicea că ajunge înaintea mea – răspunde simplu bătrâna,
„mulțumesc Ție, Doamne, că mi-ai ascultat ruga și nu l-ai lăsat să
ajungă înaintea mea!” zice în gând și vrea să pară doar preocupată să ia
de pe bancheta din spate rucsacul, pe care și-l agață dintr-o mișcare de
sportiv pe umărul stâng, prinde cu mâna stângă poșeta ei de demult,
rămasă încă elegantă, ba chiar la modă, ia tot cu stânga și punga de
hârtie în care a pus sticla de vodcă iar cu dreapta prinde doar buchetul
mare de flori, cu care pornește spre tânără coborâtă deja pe alee. Flori
pentru cea mai frumoasă floare, care, toată copilăria mi-a furat flori din
fața casei, ca acum să-mi ia crinul crescut cu atâta grijă – rostește cu
glas blând, încărcat de dragoste, în timp ce pășește încet, maiestuos,
ca-n tinerețe, până ajunge să pună buchetul în brațele Natașei. Inelul cu
diamant, promis odată, când spuneai că vii de la Viena cu Tinuș al
nostru, l-am lăsat în țară, de teama vameșilor, că-i obiect rar și de
valoare și nu mai știu pe unde-i actul cu care l-am cumpărat din
Magazinul Cartier, Paris. Bine te-am găsit, scumpo! – își înclină privirea
când sesizează că nora nu are intenția de a se apropia s-o sărute, ci,
devenită mofluză, de nerecunoscut, mai cercetează cu privirea interiorul
întunecat al mașinii din cauza geamurilor devenite fumurii sub soarele
după-amiezii. Tinuș zicea că ajunge înaintea mea – vrea bătrâna să-și
liniștească nora.
- Când?! – devine precipitată Natașa. Când ți-a spus?
- Astăzi, la hotel. De fapt, la intrarea în hotel. Hotel Rainha,
aproape de aeroport. Eu eram deja cu Mercedesul, că mă așteptase
agentul de închirieri la aeroport, Tinuș al tău închiriase deja o Honda
decapotabilă, să te ia să vă plimbați prin pampas și prin Moto-Grosso.
Zicea că trece pe la piața de flori. Tăticul e acasă?
- Da, mergem sus, la el – face Natașa un gest cu privirea spre
ferestrele de la etaj.
- Auzi, – o ia cu mult drag de braț Tamara, ca pe o veche prietenă
– tu unde stai? Adică… ai o baie? Înțelegi? Sunt pe drum de atâta
timp… Uite cum arăt… Oi fi eu bătrână, dar tăticul mă știe din
482
vremurile bune… Nu arătam chiar ca Sfânta Vineri…

- Tanti Aimée, se poate?! – îi scapă Natașei un zâmbet larg; abia
acum Tamara o recunoaște pe tânăra de demult, când s-a scuzat
zâmbindu-i că nu are cum îi face rost de mănușile din piele date de
companie doar stewardeselor și, urcând înainte câteva trepte, dă prilej
Tamarei să-i admire posteriorul frumos, „cu gambe perfecte, care l-or fi
vrăjit pe nepotul meu, fiul acelui tânăr de pe plajă, ce pozase în
indiferent, până am ajuns și eu și Pușa în arcul brațului său...”, oftează
Tamara.
„Oare e bine ce fac?!, se cutremură ea. Dacă Tin-Tin ar fi venit,
i-aș fi trimis naibii pe amândoi undeva, cu mașina, măcar până la
motelul din apropiere… Fata asta a crescut sub ochii mei… La mine a
venit speriată când i s-a declanșat primul ciclu… Sora ei, mai
îndrăzneață, m-a rugat să le cumpăr din străinătate prezervative de cea
mai bună calitate – «mai mari, cele mai mari, tanti Aimée, și cât mai
rezistente, dar să nu scapi vreo vorbă mamei, că ne omoară pe
amândouă și ne ai pe conștiință… Deja bănuiește că am făcut încă un
chiuretaj astă-vară și nu-mi mai vine să trec pe acasă dacă știu că tăticul
n-a venit încă… Ce-ți pasă?! Tin-Tin e băiat și, vorba ceea, îi cade
pălăria, o ia, o scutură, o pune la loc pe cap și-și vede de drum… Să fie
cu gust de portocale ori de pepene verde… Și cu bule mici pe ele, că-s
mai… A! Și două-trei cutii cu gust acrișor, de zmeură, pentru surioara
mea fată mare încă; zice că se păstrează pentru Tinuș când împlinește 18
ani, să nu aibă treabă cu legea, că băieții din gașcă știu că-i va împlini
abia la primăvară și-l vorbesc mereu de rău, că-i frumos, cuminte și
învață bine – toți râd de cât de țanțoș venea el cu coroana de flori pe cap
și-și ducea bona de braț. Naty e topită, îi scrie mereu numele pe caietele
de teme; oricum e-al ei, că l-a câștigat de-atâtea ori la sorți, că m-am
lăsat păgubașă. Numai de nu l-ar începe vreo balerină, că prea îl duce
baba Veta la Operă…» Doamne, cum de-am ajuns aici?!...” – se
cutremură bătrâna vizibil, făcând-o pe Natașa să coboare o treaptă și să-i
stea alături, ca un îndemn, fără să fi schițat gestul de a-i oferi brațul,
doar cu atitudinea ei fermă, plină de importanța prezentării:
- Locuința mea este în stânga, corpul nou de clădire, cu verandă
mare în spate, pentru după-amiezile cu soare și calm, vara mai ales și cu
privirea spre terenul de golf, lăsat în paragină de când tăticul și-a rupt un
ligament la genunchi, de aceea nici nu a coborât să te întâmpine, dar nici
n-a avut timp, că era doar în halat și papuci, urmărea un film la
483
televizor. Eram siguri că nu mai vii, că te-am mai sunat, apoi am

localizat telefonul și era acasă.
- Acasă?! – face Tamara ochii mari, bucuroasă de ceea ce a auzit
– și eu, care eram sigură că l-am uitat în taxi, că mereu cobor din bloc cu
telefonul în mână, atentă doar la cheile apartamentului. A, nu, nu-i
acasă! – își schimbă bătrâna tonul. E tot în bloc, dar în ghena de gunoi;
mi-a căzut când am aruncat niște resturi, în special cojile de ceapă, c-am
pregătit câteva borcane de fasole cu ciolan afumat, sterilizate în cuptor,
să avem când ne-om întoarce acasă; nu-i bai, că-mi voi cumpăra un
telefon nou, performant. Păcat că aveam o mulțime de numere, știi cum
este: babe de-ale mele, cu care-mi beau cafeaua și stăm la taclale iar
una, fostă ziaristă, ține deschis pe înregistrare un telefon cu card de
memorie foarte mare. Acasă, singură, transcrie: Amintirile unor babe.
Încă nu i-am dat voie să mai pună în titlu și fără perdea, Amintirile fără
perdea ale unor babe, titlu care ar justifica de minune cartea.
- Ia stai! – se dezmeticește Natașa. Ce anume spui acolo?!
- Eu am pedalat mai mult pe amintirile picante din Rezistența
Franceză și de când eram în Comitetul Central, tânără de-o frumusețe
răpitoare și care, până la ziuă, devoram totul, altfel, la ce bun să mai fii
răpitoare?! – simte Tamara să-și pună nora la punct, „oamenii ca ea
înțeleg doar de ironie”; dar își dă seama că Natașa a rămas impasibilă,
continuându-și prezentarea casei:
- Uite baia – îi arată brațul tinerei întins. Prima ușă înaintea
dormitorului meu; fereastra la dormitorul meu o am spre cușca câinilor,
că-mi place să privesc spectacolul când vin prieteni de-ai lui tăticu’ și
aduc cățele de prăsilă; toți vor să aibă la fazenda lor Dobermani.
Spectacolul este grandios, mai ales când vreo cățea mai… cum să-ți
spun?!, mai anapoda este pur și simplu sfâșiată de Dobermanii noștri
înfierbântați deja, că ei nu se masturbează, cum făceau băieții noștri la
vreo poștă, iar Jose nu poate interveni până nu se satură toți patru de
sânge. Stăpânul cățelei achită lui Jose și costul curățeniei apoi pleacă,
uneori doar cu zgarda, și-aceea plină de sânge. Mai încolo, după copaci,
– continuă Natașa pe același ton sobru de prezentatoare în vervă, intrată
în tură la prima oră de deschidere a muzeului – se întinde un iaz de
câteva hectare în care tăticul a adus pește dulce de Dunăre, că sturionul,
pentru necesarul nostru de icre negre îl creștem în vale, în lacul cu apă
curgătoare, dar nu-i priește, nu-i ca cel din Delta Dunării. Fermele de
păsări ouătoare și de carne sunt dincolo de râu. Ce te tot uiți înapoi, la
484
mașină?! – se miră Natașa. Dumnezeule, crezi că se atinge cineva de

rabla asta veche de cel puțin zace ani?! Să vezi ce avem noi în garajul
din spate!...
- Nu. Mă uitam… – șoptește Tamara, speriată de femeia plină de
sine de lângă ea, cu mers de gardian, „ca nemțoaicele gestapoviste, atât
de curtenitoare cu mine, bucuroase că le voi îndulci seara, poate și
noaptea, colegilor sau superiorilor, să scape ele, lucru de la sine înțeles,
departe de privirile chiorâșe, încărcate de ură și gelozie ale femeilor din
din Franța, de dinaintea invaziei, când eram invitată la dans în vreun
restaurant; puneam totul pe seama tinereții și frumuseții mele”.
- Și nu te îngrijora: dacă vine soțul meu, poarta se va deschide
automat, comandată prin celulă fotoelectrică, iar mai departe Jose știe ce
are de făcut. Tu! – se adresează Natașa prompt unei femei băștinașe, dar
tânără, cu brațe puternice, pe care stau ustensilele unei gospodine – ce
mai cauți aici?! – o întreabă în portugheză. La voi! – îi arată cu brațul
întins către casele de dincolo de perdeaua de trandafiri timpurii înfloriți.
Îndoită puternic de mijloc, înfricoșată să-și privească stăpâna în
ochi, femeia se întoarce să închidă ușa, timp suficient ca Tamara să
arunce o privire interiorului văzut doar în filmele de epocă ale
cinematografiei românești pe vremea când avea și ea un cuvânt greu de
spus în promovarea filmelor: o încăpere lungă, cu jilțuri sculptate în
lemn de o parte și de alta, covoare moldovenești pe centru până la
picioarele unui jilț, pe care își amintește că l-a văzut într-un film istoric,
nu mai știe dacă era despre Ștefan cel Mare, ori despre Lăpușneanu,
pentru care avizase o sumă de bani unei mănăstiri, să-l conserve corect,
cu mijloace moderne; „Doamne, – își zice în gând în timp ce ușa acelei
săli este închisă cu zgomot – aici s-a adus nu numai pește dulce de
Dunăre, dar și un crâmpei din istoria noastră, din vremurile falnice…”
- E sala unde tăticul și partene… și prietenii stau la… stau de
vorbă – se explică în același ton ferm Natașa, chiar renunțând la cuvinte
ce ar fi pus-o pe gânduri pe Tamara. Intră, hai intră! – îi ține ea o ușă de
lift deschisă dincolo de scara spre etaj.
În liftul modern, ca o cabină spațială pentru 3-4 pasageri, Natașa
face un gest de prezentare, mai degrabă plictisit decât de laudă:
- Tăticul a cerut să fie montat în trei zile – precizează ea. Va veni
vremea când nu va mai putea urca și coborî treptele. Liftul merge și jos,
în cramă, iar prin butoiul cel mai mare, gol, evident, se intră în tunelul
de fugă… Asta așa, ca să știi în ce casă ai intrat – spune Natașa plină de
485
sine. Că de ieșit… – i se pare că o aude murmurând, iar în oglinda

laterală ochii ageri ai Tamarei par să-i sesizeze începutul unui zâmbet
pervers în colțul gurii.
Imediat, privirea bătrânei măsoară scurt imaginea de profil a
tinerei de alături oglindită în luciul argintat al lateralei cabinei de lift: o
femeie de-o frumusețe idilică, mai degrabă decât răpitoare, „cum să nu-l
fi pus pe jar pe mocofanul meu interiorizat, fiu al altui mocofan – poate
cei mai aprigi când se dezlănțuie, că și acum, bătrână, după jumătate de
secol, nu pot uita ce-mi făcea Mihai și cum știa să mă modeleze, de
ajunsesem să-mi jur că-l iau de soț, exact ce-o fi simțit și fata asta după
distrugerile din camera de la Hotel Ambasador, numai că, acum,
atitudinea ei mă duce cu gândul la secretara personală a lui Karl, ultimul
meu trofeu din Paris, după care, avortându-i copilul, am plecat spre
graniță pe jumătate nebună, eram și atât de tânără!, cu fetița dată unor
fermieri îmbogățiți de banii trimiși de bunica mea; acum, eu, uitată de
Dumnezeu pe pământ, când sunt mai sănătoasă ca niciodată, îmi mai
trebuie doar câteva minute, cât să-mi răspundă Armoniu la întrebarea lui
Mihai, să-i fac cadou răspunsul pe hard-discul ce va fi ascultat mâine, de
fiica-sa, apoi… Infernul!, că am lăsat deja orice speranță plecând
încoace! Important e să-l salvez pe Tin-Tin, singura misiune a mea pe
pământ cu adevărat frumoasă, plăcută și curată… cum aș fi făcut din
mariajul cu Mihai, dacă nu-mi picura alde Armoniu otravă în suflet iar
eu acum trebuie să mă țin de cuvânt: de mâna mea…. Canalia!…”
- A, am uitat! – se agită Natașa, apăsând furioasă pe butonul de
coborâre, făcând-o pe bătrână să tresară. Cutumele Pământului se
respectă: ultima dorință! – îi aude glasul ferm, în timp ce brațul frumos
reliefat prin bluza diafană din mătase naturală cu motive din Bucovina –
„nici n-am băgat de seamă că poartă ie” – se întinde către o ușă: Acolo e
baia mea – îi arată când ies din lift. Stai cât e nevoie, că eu urc să văd
dacă tăticul s-a pregătit, apoi cobor și te aștept aici.
- A, doar puțin… – se scuză Tamara, intrând grăbită în baie.
Luxul n-o miră și nici confortul; a văzut la viața sa băi
asemănătoare în toate hotelurile de lux în care a stat „înainte de Ileana”,
zice din nou în gând, parcă să mai prindă un pic de tărie, ca un impuls în
toate câte are de rezolvat „cât mai repede, înainte de a intra Tin-Tin al
meu pe poartă, iar dacă intră cumva, sfârșesc vizita într-o clipită!” își
hotărăște, iscodind cu privirea, până zărește capacul de plastic din
peretele de lână wc, dincolo de care este sigură că se află loc destul.
486
Scoate cu atenție trusa de machiaj din rucsac, pregătită meticulos în

parcare, o ascunde înăuntru, lângă țeava de metal, închide cu grijă
capacul, acționează apa wc-ului de două ori, să se audă pe sală că a avut
nevoie, apoi se spală pe mâini și se privește în oglindă, să se asigure că
n-a pierdut prea mult din machiajul discret, ca pentru vârsta sa, ce și l-a
făcut în parcarea de mai înainte.
- Gata, iubito, mulțumesc! – spune radiind bucurie când ajunge în
fața Natașei care o așteaptă lângă lift.
- Tăticul e aproape gata – o informează Natașa, pășind apăsat, cu
atitudinea ei de ghid într-un mare muzeu, spre ușa închisă mai înainte de
îngrijitoare. Tăticul mi-a spus să-ți prezint sala tronului. Ce zici? – o
privește cu superioritate după ce o împinge de braț câțiva pași pe
covorul de lână, cu motive moldovenești, comandat la vreo mănăstire.
Privește, că avem timp; poate vine și soțul meu…
Tamara înghite în sec, mimând preocuparea să admire interiorul:
„parcă s-ar fi filmat o scenă de pe vremea lui Ștefan cel Mare”; doar
galeria portretelor agățate pe pereți, de jur-împrejur, o face să întârzie cu
capul lăsat e spate, dar cu urechile ciulite, să prindă zgomotul intrării
nepotului în curte; „voi sfârși totul aici, acum – păcat că Armoniu nu
mi-a răspuns la întrebarea lui Mihai!”
- Știi cine-i cel de deasupra tronului? – îi arată Natașa. Privește-l
atent! Descălecătorul. Strămoșul soțului meu în linie dreaptă,
bărbătească, ascendentă. Marea savantă în Genetică Vika Ferguson,
finanțată la greu de tăticul, originară din Sânzieni, fostă prietenă cu
Mihai Vlădeanu, tatăl lui Tinuș al meu, o chema Viorica Apostol pe
atunci, a făcut rost de probe din mormintele câtorva domnitori și le-a
analizat în paralel cu o șuviță de păr furat când dormea și o probă din
sperma lui Constantin – rezultat clar: este urmaș direct!
- Vai, scumpa mea, ce-mi aud urechile!... – se preface Tamara că
s-a umplut brusc de fericire. Iartă-mă, Naty draga mea dragă, dar nu
ți-am admirat ia…
- Personal am făcut comandă la un atelier faimos din Bucovina.
Mai stai, te rog, mai admiră; aici va face primii pași băiatul meu, că
sarcina viitoare pe care o voi duce la termen va fi băiat, doar băiat!... Nu
mă încurc cu fete! Mamă de urmaș direct și viitor voievod! – se prezintă
Natașa victorioasă privirii bănuitoare a bătrânei; „Doamne, ce-i cu fata
asta?! Ce-i aici, unde-am nimerit?!”
- Scumpo, să nu se supere tăticul; poate ne așteaptă… – se
487
întoarce Tamara spre ușă, speriată de interiorul acestei săli, prezentat de

femeia în ținuta căreia, pasul rar, apăsat, spatele drept, privirea doar
înainte și obrazul inexpresiv, de piatră, chiar de piatră acră, se regăsește
pe sine din vremea când i se șoptea în spate „femeia comisar”, doar că
atunci, reacționa călcând mai apăsat; acum, înțelege că, de teamă că
nu-și va salva nepotul, a început din nou să piardă urină; „bine că am
avut intuiția să-mi pun pampers în toaleta parcării, după ce mi-am
montat și ordonat arsenalul – numai de-aș avea prilejul să-l folosesc
înainte de a ajunge aici, în apropiere acestei vile, nepotul meu!” – pare
să se roage în gând, timorată că, totuși, dacă nepotul va intra cu mașina
prea aproape, nu-l va putea salva „de suflul imens, calculat și pregătit
îndelung – păcat că nu l-am brevetat!” Nici nu se întreabă de ce Tin-Tin
a întârziat, că avionul lui, cu care a venit de la Sao Paulo, pe lista căruia
l-a găsit printre pasageri, aterizase cu mult înaintea sa. Hai! – își
grăbește nora spre ușa liftului.
- Tu stai aici, cu tălpile pe covorul acesta îmbibat cu dezinfectant
– îi hotărăște Natașa când ies din lift în fața unei uși mari, impunătoare,
cu însemne voievodale moldave sculptate în lemnul de tec adus din
Indonezia, că-l cunoaște; l-a propus și ea la casa Poporului. Eu intru să-l
întreb dacă te poate primi.
La auzul acestor cuvinte, „dacă te poate primi”, Tamara are
impresia că a fost lovită cu un pumn de boxer între ochi, încât i se
tulbură vederea iar prima ei reacție este să-i strige Natașei un isteric
duceți-vă dracului! Și chiar ar vrea s-o facă, în timp ce indexul mâinii
drepte s-a așezat pe spatele mâinii stângi în care ține poșeta și punga de
cadou cu vodca rusească în ea, cu umărul ușor mai ridicat, să poată
purta rucsacul aproape gol, doar cu cele două sticle cu Grasă de Cotnari
și alte mărunțișuri „esențiale pentru festinul ce va urma, dar de ce nu-l
încep?!” – se întreabă speriată, împingând cu vârful indexului mâneca
pardesiului ei elegant, să ajungă la ceasul brățară; imediat însă își
impune să mai aștepte, „că nu pot pleca așa, fără să răspund întrebării!”
- Spune-i lui tat’tu – o atenționează prompt pe tânăra vexată de
tonul aspru, ce a făcut-o să încremenească în ușă – că, dacă tot trăim în
umbra marilor Mușatini, i-l parafrazez pe unul dintre ei : dacă el nu mă
vrea, îl vreau eu!... Că tot am venit până aici cu promisiunea de-a cina
cu toții… – adaugă tocmai când tânăra, mișcând brațul, își face loc
printre faldurile mov ale draperiei de pluș iar în clipa în care faldurile
sunt despărțite, Tamara îl zărește pe Armoniu în uniforma completă de
488
general al Ministerului de Interne din România, stând în picioare, cu

spatele la peretele dintre cele două geamuri mari, prin care se vede
poarta încuiată, ceea ce-i dă imboldul de-a preciza apăsat: … la Pluto !
„Ce să mai aștept?!” – se miră bătrâna, tropăind, semn că-și
dezinfectează tălpile, pentru ca apoi să pornească spre ușă, tocmai când
vocea răgușită a lui Armoniu hotărăște Natașei:
- Să intre!
- Am intrat, cuscre! – se prezintă bătrâna depășind faldurile. Bine
că nu-s alergică la clorul din dezinfectantul de la ușă. Salut, domn
general! – face ea o reverență ușor ironică în fața celui în uniformă. Ce
tânăr! Ca înainte de Ileana – pare să-și spună sieși, privind pieziș spre
fața celui în uniformă, mult prea radioasă.
- Ce Ileană?! – aude mirarea lui Armoniu venind din partea
dreaptă.
Abia acum înțelege că în fața sa este un manechin îmbrăcat de
gală, cu toate atributele uniformei de general, cu obrazul acoperit cu o
fotografie a lui Armoniu de dinainte de Revoluție, „cam din vara lui ’89,
când venea la subsol tot mai radios de cele înfăptuite în sprijinirea
realegerii lui Ceaușescu la Congresul 14” – își amintește Tamara înainte
de a arunca privirea în direcția din care a venit întrebarea: „Doamne,
ăștia doi sunt nebuni!” – își zice când îl vede pe Armoniu așezat într-un
jilț identic celui din sala de jos, stând îmbrăcat în haine de epocă,
balansând buzduganul greu, țintuit cu metal, ținut maiestuos în mâna
dreaptă, în timp ce stânga, lăsată în voie pe lângă brațul jilțului, pare să
arate spre stema voievodală, cu capul de bour, de pe panoul alăturat.
- Ți-am dat eu voie să stai jos?! – întinde Armoniu amenințător
buzduganul spre ea când o vede că mișcă fotoliul cel mai apropiat de ea,
din jurul mesei lungi, masă de discuții, furniruită cu nuc, înconjurată cu
fotoliile tot din nuc, plușate cu vișinul aprins, obositor ochilor.
- Doar mă rezem, mărite doamne, – îi intră în joc Tamara, speriată
că ar putea fi lovită imediat – cât să ofer fiicei domniei voastre să vă
aducă acest mic dar al meu de bun venit.
-Arată-mi! – întinde Armoniu buzduganul spre Natașa, care-i
prezintă sticla trasă din punga de hârtie cerată primită de la Tamara.
- Aha! Nastaiașcia ruscaia vodca – pronunță el corect, cu
accentul cuvenit, ceea ce scrie în rusește pe sticlă. Ei, și ce mai ai în
rucsacul pe care ar fi trebuit să-l lași dincolo de ușă? Ce-ai păzit?! – face
un semn cu buzduganul spre Natașa.
489
- A intrat fără s-o invit, doar ai văzut! – îl înfruntă tânăra, trecută

dincolo de masă, la fotoliul din capăt, cel mai apropiat de tatăl său.
- Mda, – pare să accepte Armoniu. Nu-mi dă voie un ligament
rupt, abia operat, dar ar fi trebuit să te întâmpin în prag! – vântură
amenințător buzduganul.
„Bine că poarta stă încă închisă și încuiată!” – aruncă Tamara
privirea fugară peste manechinul în ținută de general, ca un gest de
admirație, să poată privi poarta prin cele două ferestre.
- Armoniu! – rostește bătrâna apăsat, așezându-se în fotoliul
răsucit puțin, să-l poată privi – doar nu-ți închipui că ți-am adus plocon
numai ca să te văd. Am o jalbă; la un voievod – zice cu aplomb, pe un
ton sobru –, vii cu jalbe; am o întrebare pe care ți-o pun, mărite voievod:
De ce Ileana Pop?! – rostește cu glas sonor, pe un ton apăsat, de
anchetator în misiune.
- Cum?! – pare surprins bătrânul care face un gest scurt, dar
renunță la a se mai ridica din jilț, sâsâind scurt de durerea genunchiului.
- Așa cum ai auzit – și-a recăpătat Tamara întreaga stăpânire de
sine. Prin luneta puștii semiautomate cu luneta perfecționată de ceea ce
am obținut eu în Jena, lăsându-mă la poftele unui specialist insalubru, ai
văzut doar că la brațul nepotului meu era Ileana Pop, care-i purta în
pântece copilul în luna a patra; doar îți spusesem când am revenit de la
Paris. De ce? De ce ea și nu, să zicem… nepotul meu?!
- Iar eu ți-am replicat că Tin-Tin cel îngâmfat, premiantul
Primăverii, că nu-i ajungeai la nas nici cu prăjina, putea să-mi facă mie
un nepot, așa țin minte, pentru că îmi încolțise, încă de pe atunci, ideea
restabilirii dinastiei Mușatinilor în Moldova, sub comanda mea.
Tamara a rămas cu gura căscată. Se uită pe rând spre Armoniu,
apoi spre Natașa, repetând de mai multe ori mișcarea ochilor, singurul
semn de viața al bătrânei împietrite.
- Și, înainte de cina peștilor mei dragi, mai am să-ți dau două
datorii: prima! – face Armoniu un semn Natașei, care merge la un tablou
de pe perete, așteaptă să se dea într-o parte tabloul cu tot cu ușa seifului
pe care o acoperă, ia din stiva de bani un fișic de dolari și i-l aruncă în
față Tamarei, pe luciul furnirului de nuc. Nu vreau, pe lumea cealaltă, –
continuă Armoniu la fel de grav – să fug după tine o eternitate, așa se
zice, să-ți înapoiez datoria. Atât era în contul parolat din Paris. Al
doilea! – trântește Armoniu buzduganul pe măsuța alăturată și trage de
sub fund telefonul mobil, în setările căruia caută febril, până se aude un
490
scârțâit: fii atentă! – îi dă ordin, ridicând puțin telefonul, din care se

aude: „Să te ia dracul cu tot cu ambasada ta!” „Nici eu n-am prea vrut,
dar am ordin de la tov Cireșciuc; el va fi atașatul militar.” „Să ajungeți
la conturile voastre secrete din Elveția, șpaga de la cei cu aparatura de
ascultare; numai la bani vă e gândul! Să va ia dracul! Trebuia să plec
de ieri la tatăl lui Tin-Tin al meu, da!, al meu și-al unui tânăr cu care
vreau să trăiesc frumos, chiar de-o fi să mătur străzi!” „Du-te, curva
dracului, du-te învârtindu-te; ce, crezi că nu mi-am dat seama că Tin-
Tin e-al altuia?! Abia rămân eu cu mă-ta, la care muncesc mereu la
subsol, în adăpost, poate-poate rămâne gravidă, că pe ea voiam s-o iau
de soție, dacă nu veneam atunci la tine în cameră și-ai rămas borțoasă,
mă-ta m-a obligat să te iau iar tu ai avut sarcină extrauterină.” „Cum?!
Tu și cu mămica mea, de-atâta timp?!...” „Întreab-o unde-a fost de și-a
potolit foamea de nimfomană înainte de-a veni azi la tine să te convingă
să mă însoțești la ambasadă” – aude Tamara râsul fostului ginere.
„Canalie! Și tu și mama! Sunt înconjurată de canalii!!...” – răsună
țipătul Pușei. „Ochii… au, ochii… Scorpie!!! Dumnezeii mă-tii!!...” –
sunt ultimele cuvinte ale ginerelui, în clipa în care se aude bufnitura
botului mașinii în capătul podului de beton. Cum să-ți fi dat atunci să
asculți așa ceva?! – aude Tamara întrebarea lui Armoniu, care strecoară
înapoi, sub fund, telefonul mobil. Gata! Ești mulțumită? Că nu vreau să
mori cu sufletul neîmpăcat.
- Mai am și eu ceva – ripostează pe un ton grav Tamara. Aici! –
scoate ea din rucsac cele două sticle de Cotnari promise și le așează cu
grijă în fața sa, lângă poșeta de lux. Dar! – face un semn autoritar.
Înainte de-a ne servi, trebuie să știi că abia în primăvara lui ’71, martie,
început de aprilie, am aflat că cel de care se îndrăgostise fiica mea în
august ’69 pe plaja din Agigea și a cărui urmă i-o pierduserăm deși Pușa
înnebunea de dorul lui și de dorința de-a fugi împreună, legal, evident,
că și ea avea pașaport francez, am aflat că locuia undeva în provincie și
m-am dus să-l văd: tânăr inginer într-o uzină chimică, preocupat de
teatru, lăudându-se că înoată în siajul tinerilor furioși englezi la modă în
Europa pe atunci. Uită-te la Tin-Tin și-ai să-l vezi pe tatăl său, doar că
nu-și permitea haine așa bune, că-n rest…Vă plictisesc?
- Deloc! – răspunde Natașa. Abia aud adevărata poveste a originii
imediate, nu cea istorică, a soțului meu.
- Și-abia avem timp să… – vrea Armoniu să spună, dar fiica i-o
taie:
491
- …să pice în năvod!

- Zău?! – se uită Tamara cu un calm enervant pe rând, către cei
doi.
- Tu deja ești! – o asigură Natașa printr-un zâmbet scurt, cinic. Nu
te uita la ușă, că cei patru Doberman fac turul interiorului vilei.
- Păcat de ei! – surâde amar Tamara.
- De ce păcat?! – devine Natașa suspicioasă.
- Las-o! – hotărăște Armoniu. Sunt curios să aflu ce mai voiai… –
face semn bătrânei să continue.
Tamara se foiește în fotoliu, se saltă puțin, parcă ar avea o cută
sub poala pardesiului, dar curioasă de vederea mai bună a porții
încuiate, luminate puternic de soarele în cădere spre asfințit, după vilă
și, încă încrezătoare că mai are timp, continuă, adresându-se lui
Armoniu:
- Întoarsă la București, atunci, în primăvara lui ’71, i-am povestit
Pușei cum și unde l-am găsit pe tatăl copilului ei: deși-l știa bine din
august ’69, i l-am prezentat ca pe un biet ingineraș venit de un an din
facultate, grămădit într-o garsonieră de confort cinci și tot din astea,
crezând c-o va lecui. Ți-ai găsit! Pușa mea se pricepea mai bine ca noi
toți la oameni. Doar ai auzit ce i-a strigat soțului… La mijlocul lui iunie,
după ce m-am mai consolat cu moartea fiicei mele și a prietenului tău de
pahar, măi Armoniu, redevenit Monel, cum erai când șterpeleai
încălțările soldaților nemți, că la bani mulți ai avut acces doar ca mare
securist; ce-i, ce te înfurii, doar ești păzit de Dobermani?! Ziceam că-n
iunie, pe la mijloc, rămasă singură cu copilul după moartea Pușei, m-am
dus din nou la Mihai Vlădeanu. Voiam să-i spun de Tin-Tin, care
începuse să mă îngrijoreze, mai ales că plângea, de fapt urla, iar atunci i
se umflau testiculele… Trei zile cu Mihai!... Cu siguranță cele mai
frumoase din viața mea. Peste o săptămână, trebuia să mă întorc la el cu
analizele făcute la policlinica cu plată a oamenilor de cultură, să ne
cununăm – el aranjase deja la Starea Civilă. Ce poate fi mai înflăcărat
decât vulcanul iubirii dintre o femeie trecută de 40 de ani, și știi ce
frumoasă eram!, cu un tânăr de vreo 25-27?!, și uite-te la nepotul meu,
să știi cum arăta tatăl lui... Dar! Căci există un dar, domnule colonel
Cireșciuc – îl arată cu degetul Tamara.
- General, scrântită bătrână! – o apostrofează Armoniu.
- Dar m-ai chemat tu, la voi, în biroul din Parcul cu Ciori, să mă
violezi iar eu, cu un buchet frumos ca acesta – arată florile lăsate de
492
Natașa pe o măsuță –, cu care m-ai așteptat, ți-am înroșit un ochi și-am

plecat trântind ușa. Greșeala mea a fost că nu m-am dus mai sus
– mi-am ratat șansa vieții mele; eram deja pe malul Dâmboviței, nu pe
Cheile Senei; în 19 ani, de când plăteam cu maimuță orice ascensiune a
mea în România ocupată de-alde voi – așa-i că nu știi ce înseamnă plata
cu maimuță?, aruncă privirea batjocoritoare spre Natașa, voi îi spuneți
direct, vulgar, că de finețea aluzivă a scrisului marelui Mateiu Caragiale
nici n-ai auzit, doar că în Craii... , autorul își pune un personaj să
plătească unele costuri cu jocul maimuței ce-o purta cu el pe umăr; asta,
ca să nu dau credit tatălui lui Mateiu: „Lasă-i să moară proști!”, deci nu
v-am lăsat... Ziceam!, – rostește apăsat, să nu fie întreruptă, bucuroasă
că acolada ei i-a derutat pe cei doi – ziceam că oasele mele se umpluseră
de mămăligă… Peste o zi sau două, nu mai țin minte, – aruncă Tamara o
privire Natașei, care ascultă în liniște, fără să-i pese, zâmbind ironic
mereu – ai venit la vila mea, Armoniu, ai venit cu ordin de repartiție în
jumătatea ce fusese a fiicei mele. Mi-ai cerut voie să vezi adăpostul
antiatomic de la subsol. Așa-i că voi nici n-ați știu că vila are așa ceva?
– o întreabă pe Natașa, apoi își mută privirea spre Armoniu: Acolo ai
vrut iar să mă violezi, dorința ta spurcată, spusă și ginerelui meu la
beție, neștiind că el îmi spune totul: „Vezi că turbatul de Armoniu s-a
jurat să te facă armonică la marginea patului”, așa mi-a spus, sunt
vorbele tale! Doar că, și-aici e aici! – face bătrâna un gest de atenționare
– n-am fost niciodată cârpa în care tu, armăsar neostoit, brută
dezgustătoare, să-ți fi suflat nasul. Eu – se arată ea cu degetul – te
chemam la subsol când aveam chef, când îmi trebuia, ca să pot trece mai
departe femeia inaccesibilă, devotată doar cauzei, marea specialistă de
încredere. Că asta am fost și voi rămâne până mor – marea specialistă!
Tu, bruto, niciodată n-ai avut acces la cei de sus, decât ajutat de ginerele
meu; mai apoi, de mine. Ce erai?! Pumnul cu care partidul lovea.
- Așa de bine că n-ai ajuns în Consiliul Culturii șefă iar la
Congresul 14, a fost de ajuns să strecor eu o vorbă că nepotul tău umblă
hai-hui prin Europa, însoțind soția ăluia de vorbea la Europa liberă, ca
să te scoată pe tușă. Poate că trebuia să-ți fac felul atunci, când am
plecat, dar n-am vrut să las urme; voiam să treci drept fricoasa care s-a
ascuns sub pământ, în adăpostul antiatomic. De unde să știu că poți trăi
atât fără mâncare, iar bastardul vostru te va găsi?! Crezi că n-am avut
habar de tine? Eu i-am trimis lui Pârjoleanu în Canada turnătoria ta,
intelectualo! Să vadă și alt intelectual cu coada sus cine l-a ținut trei ani
493
la răcoare. Iar când am aflat că nepotul și Teodor-castratul, de fapt,

ciopârțitul, ca să nu-ți poată face nimic când s-o elibera, cum visa, că
erai marea lui iubire, deci când am văzut că, pricepuți cum erau,
trecuseră de patru milioane de dolari pornind de la zero, l-am sfătuit pe
Pârjoleanu să ceară bani pentru o biserică ortodoxă a românilor de-
acolo, din Canada, la care, dacă va fi gata, c-am lăsat-o mai moale și eu,
popă va fi un om pregătit de mine – unde altundeva în străinătate se
adună mai cu spor cei plecați din țară?! Mia, frumoasa noastră Mia,
lepră, mai lepră decât tine, care ți-a întâlnit în primăvară nepotul și a
înțeles că-i leit Vlădeanu din ’71 cu care ea rămăsese gravidă și-mi luase
mințile amăgindu-mă că-i al meu, ei da, Mia dresată de noi, a cercetat și
a aflat totul. Ba, cu banii dați prin răposata mea Irina, care depozita, la
început, la ea geamantanele cu opiu, introduse în țară și cu ajutorul meu,
că eram încă ministru pe atunci, să creiem o piață vastă, sigură și
aducătoare de bani, Mia a știut să cumpere o copie după Spovedania de
la Mănăstirea Bunavestire, act cert, înainte de ADN, al originii lui
Constantin, singurul urmaș în linie dreaptă, bărbătească, exact de ceea
ce aveam nevoie!
- Ești sigur că-i singurul? – îl înfruntă Tamara.
- Ha-ha! – râde Armoniu. Pe Mihai i-l las savantei Ferguson, că i-
a purtat câteva luni copilul, tot băiat, după întâlnirea lor în Beijing; el,
într-o excursie; ea, geneticiană în State, venită acolo la niște contractări
cu chinezii. Vrea ea să se răfuiască, așa, ca între foști iubiți de-o noapte,
că Vlădeanu i-a pus piedică anii trecuți, când hotărâserăm să plantăm
InterMed Company în Bărăgan. I-am promis că-i dau eu jumătate din
țară când, cu banii de-acolo din seif – arată Armoniu spre tablou –, cu
cei din bănci și cu cei ce vor veni de la containerele pline cu ceea ce-i
mai scump la ora asta în lume și cumpără tot ceea ce vrea cine-i are, eu
voi cumpăra țara să-i pun în frunte os de Mușatin, tutelat de mine, apoi
de mama sa – o arată pe Natașa –, până va crește și va conduce singur,
cu mână de fier și buzdugan ghintuit!
- De ce nu-l pui pe Constantin? – pare sinceră întrebarea Tamarei,
dispusă la a ține isonul crizei lui Armoniu.
- Ha-ha! Crescut de tine?!... De ce crezi c-am plătit niște boi să-l
elimine?!... Iar tu ne-ai aburit alaltăieri cu minciuni!... Trebuia să te
întâmpin cu el în prag, să-l simți în frunte! – vântură brațul lui Armoniu
buzduganul. Și ce minciună! Intelectualo, ne-ai făcut să te credem,
intrând și eu și Natașa în panică, până am început să dăm telefoane și
494
bani, că avem de unde, marilor specialiști. Da-da, m-am interesat! Nimic

din ceea ce ai spus nu-i adevărat, nimic! Doar promisiunea că vei aduce
două sticle cu Grasă de Cotnari… – zâmbește hâtru Armoniu. Le vom
bea de sufletul vostru, mâine, că seara asta, imediat ce vine bastardul
vostru, vom face un drum până la o apă plină cu pești piranha
înfometați, să rămână din voi niște oase răzlețe, fără urmă de glonț ori
de buzdugan.
- De ce? – întreabă Tamara hotărâtă să fie calmă.
- Că-mi stați în cale! Apoi… Am auzit că acest Vlădeanu are încă
doi băieți, ce, nu știai? Vezi dacă nu te-a interesat? Le vine și lor
rândul…
- Întâi să nasc eu un băiat! – intervine Natașa pe un ton sobru și
grav. Dau eu de urma lor! Fie pentru sămânță apoi gâtul, fie doar pentru
gât!
- Și totuși, ce v-a apucat?! – intervine Armoniu. Acum, înainte de
Crăciun, amândoi, la drum… Înțeleg, Constantin o fi aflat de la cel de
pe dig că urma să fie lichidat…
- Dar cum de-ați ajuns la noi?! – se miră Natașa, scânteindu-și
privirea cu ura născută brusc în ea. Am aflat zilele trecute că fiica lui
Vlădeanu este procuror, dar… Chiar așa, școlită de una din Texas,
Margherita Donbario, care stă de capul doamnei Vika Ferguson s-o bage
la răcoare, poate s-o și injecteze letal, că are ceva motive, dar…
- Tatăl tău – îi răspunde Tamara – a uitat în geanta cu arma
P.S.A.L. un cartuș cu amprenta lui pe el. Geanta a fost scoasă de
pompierii puși de Parchetul General din fântâna astupată la rugămintea
ta – se adresează lui Armoniu – de către Maria Cetățeanu care, în ultima
vreme, invoca spaima de moroiul din fântână, fantoma ce-o bântuia.
- Hm!... – pufnește Armoniu. Singura de care am fost îndrăgostit
sincer, doar știi ce runde aveam cu mă-ta! – o arată pe Natașa cu
buzduganul. Și știi de ce a murit sufocată prin somn în spital? – își mută
buzduganul spre Tamara, atenționând-o: Boala asta a ei e parșivă rău:
avea momente de coborâre în trecut, când povestea asistentelor ori
babelor cu care se plimba prin curtea sanatoriului uneori, cu lux de
amănunte, cum a adus ea în țară unele secrete, la ordinul meu…
- Dar ce sfântul face boul meu blajin așteptat de pești?! – sare în
picioare Natașa, începând să se plimbe. Avionul de Sao Paulo, pe lista
căruia l-am găsit ca fiind la bord, a aterizat la unsprezece și jumătate.
Mă scoate din minți, idiotul!
- De ce-l faci idiot? – întreabă calm Tamara. Mda… – se uită ea la
495
ceasul brățară după ce ridică elegant, dar încet, parcă anume să atragă
atenția, mâneca pardesiului cumpărat demult, tare demult din străinătate,
dar încă atât de la modă printre adevăratele doamne. Ceasul meu îmi
spune că s-o fi oprit pe undeva; bravo lui! De asta am și fugit după el,
care luase de acasă un pistol și pumnalul pregătit încă din ianuarie ’90,
după ce și-a plâns îndelung soția și copilul din burta ei. Zilele trecute,
acum trei zile mai precis, când zicea că merge la Haga după duplicatul
certificatului de căsătorie, să divorțeze de tine și să-și refacă viața lui de
familie cu Ludmila, care l-a și dat pe mâna unor medici și i-au reparat
vasectomia plătită într-ascuns de tine, să nu mai aibă urmași; acum
poate iar! Las în urmă un bărbat fericit!... – exclamă fericită Tamara.
- Asistenta de la recoltări?! – strigă Natașa. O omor! Și pe el îl
omor! Ba nu, îl las să te vadă cum te ciugulesc peștii, apoi, crestat și el,
să sângereze, să atragă mii de pești flămânzi, îl arunc eu în apă!
- Și dacă sângele nostru e otrăvit într-atât de alde voi, că nici
peștilor piranha flămânzi nu le place? – îi privește Tamara triumfătoare
pe cei doi, care se așteptau la un alt fel de reacție. Ce, nu vă vine să
credeți, criminalilor? Nepotul meu a aflat de la Parchet că amprenta de
pe cartușul uitat de tine, Armoniu, în caseta P.S.A.L. este aceeași cu cea
de pe harta subsolului Bucureștiului și de pe actele semnate de tine. De
aceea, înfuriat la culme – doar e sânge de Vlădeanu! –, a renunțat la
Haga, a aruncat telefonul și a pornit spre voi. Eu am fugit după el să-l
ajut… Armoniu sânge de copoi turbat ce ești! – îi strigă Tamara când îl
vede aruncând buzduganul la picioare, să poată trage de sub fund un
pistol – îți stătea mai bine cu buzduganul în mână…
- Tăticule, – se repede Natașa și-i smulge pistolul, strecurându-l
în buzunarul fustei largi – pe baba asta o omor eu doar cu o palmă, dar
trebuie să-l avem și pe Constantin, să ne delectăm, cum am stabilit și să
nu știe nimeni ale cui sunt oasele aruncate vreodată la mal, să n-aibă pe
ele decât semnele colților de pirahna…
- Vezi ce fată inteligentă ai, măria ta cu buzdugan de recuzită,
care, asemeni tuturor celor din tagma ta, după ce ai adunat bani din cele
mai josnice deprinderi, acum ai ajuns îmbătat de Putere? – îi zâmbește
Tamara bătrânului așezat din nou în jilț ca un domnitor plin de sine.
Natașo, ai știut vreodată ce-am făcut eu în tinerețe? – o întreabă pe
tânără, umblând cu arătătorul stâng pe ecranul ceasului de la mână,
pregătită să apese punctul roșu. Aruncam în aer pe naziștii intrați în
Paris. Chiar murdărită cum eram, dar nu pentru pofta mea neapărat, ci
ca să-i adorm și apoi să-i trimit în iad, o făceam visând la o lume mai
496
bună… Ascultă-mă! – îi strigă Natașei, făcându-i un semn autoritar cu

degetul când o vede că se mișcă, preocupată să găsească buzunarul cu
pistol printre faldurile fustei largi – ascultă-mă, să știi că păcătuind chiar
cu cel care făcuse un copil fiicei mele, am visat un drum în lumină, cu
sufletul curat, dar… el! – îl arată pe Armoniu – el și toți ca el m-au
deturnat, că zborul spre lumină al vieții mele a intrat de-atunci în picaj;
bine că nepotul mi-i salvat! Iar tot ce-am vorbit aici am transmis deja în
țară – arată spre ceasul brățară –, să se știe, că tare ți-ai dorit salve de tun
la înmormântare, măria ta de mucava, salve pe care am venit eu să ți le
ofer. Ia fiți atenți! – le strigă. V-am spus doar că diseară vom cina la
Pluto1, dar sunteți prea dobitoci, animale de pradă, ca să înțelegeți.
Muriți dracului, și eu odată cu voi, că asta merităm! – le strigă cu ură și-
și apasă arătătorul drept pe punctul roșu de pe ecranul ceasului-brățară.
De undeva, de la parter se aude bubuitura care zguduie clădirea,
speriindu-i pe Armoniu sărit brusc în picioare în fața jilțului, apoi, din
cauza durerii tendonului operat, cade în genunchi în fața Tamarei, ca în
fața unei icoane, și pe Natașa, înțepenită în scaun de spaimă. În clipa
următoare, prin două colțuri ale poșetei de lux izbucnesc spre cei doi
rafale mistuitoare de flăcări, iar după un timp destul de lung să delecteze
privirea Tamarei cu intrarea în iadul flăcărilor a celor doi, de pe fundul
sticlei de Cotnari la care a umblat Tamara în parcare, scânteiază cipurile
puse înăuntru, răscolind amestecul, pentru ca imediat explozia de o
putere incredibilă să-i ucidă pe toți deopotrivă, să aprindă manechinul
îmbrăcat general, aruncând în lături pereții camerei, că plafonul rămas o
fracțiune de secundă suspendat în aer de suflul exploziei, pare dintr-un
film de groază, căruia îi zâmbește satisfăcută bătrâna căzută pe spate la
pământ, tocmai când în amintirea ei apăruse bătrânul care-i șoptise
cândva: „sub dărâmături ai să mori!” și închide ochii satisfăcută.
Ultimul zgomot este al unui câine aflat pe la parter, poate sub
scară, să urineze, când își dă și el duhul schelălăind prelung, zdrobit de
scara prăbușită asupră-i.
Apoi, înainte să apară în curte servitorii speriați, se instalează
tăcerea peste vila demolată complet, de sub dărâmăturile căreia se mai
înalță un firicel de fum negru de la hainele de general și de la
manechinul din plastic ce ard mocnit.
1
) ...adică vom muri cu toții – aluzie la vorbele lui Leonidas al Spartei, care a
hotărât să reziste cu toții oştilor persane mult mai numeroase ale lui Xerxes.
497
Epilog
A doua zi spre seară, unul dintre cei veniți să ancheteze

exploziile, când focul a fost stins iar rămășițele umane și canine au fost
scoase de sub dărâmături, are curiozitatea să cerceteze cu de amănuntul
Mercedesul boțit serios de bucățile din zid zburate de suflul exploziei.
Sub capotă, găsește un telefon mobil, cu un mesaj în limba română,
intrat aseară, cu câteva minute înainte de ora exploziei înregistrată de
sistemul de alarmă din casa servitorilor: „Draga mea bunicuță dragă,
iartă-mă că abia acum, ajuns într-un hotel, pot să-ți scriu de pe un
telefon care nici nu-i al meu, că pe al meu l-am lăsat să se plimbe prin
București, cum cred că ți-ai dat seama. Motivul este că, umblând în
setările telefonului meu, am descoperit că-mi sunt cunoscute deplasările
printr-un telefon cu număr necunoscut, plasat în zona în care locuim,
chiar în blocul nostru, așa că am renunțat să-l mai port pe al meu. Apoi,
scos din sărite de toate câte mi se întâmplă, n-am mai făcut ocol pe la
Haga, cum plănuisem, ci am plecat direct spre sursa necazurilor aflată
la Fazenda Eagle, să termin odată calvarul ce-l trăiam. La coborârea
din avion în Goiana, astăzi la ora locală unsprezece și jumătate, am fost
luat imediat de braț de doi bărbați; credeam că au descoperit în bagajul
meu de cală pumnalul și pistolul rusesc ambalate în foliile luate de la
tine, din raftul cu albume. Am fost urcat într-o mașină de teren și
credeam că ajung la poliție. Când am ieșit pe autostradă, am devenit
volubil și, conversând în engleză, am aflat, cu greu, de la cei doi bărbați
taciturni că ei executau un ordin primit de la un procuror din țara lor.
Doar când unul dintre ei a vorbit cu cineva la telefon, am înțeles că-i un
procuror femeie și o cheamă Margherita. După vreo două sute de
kilometri am ajuns în Brasil, capitala Braziliei, și am fost dus într-o
cameră de hotel, unde am fost predat unor români, un domn și o
doamnă. Doamna era mai volubilă, m-a și îmbrățișat cum m-a văzut;
domnul – total debusolat. Deci, ca să închei, că trebuie să cobor la
restaurant, la masa de seară: doamna este Maria Păduraru; știu că o
498
cunoști și cred că i-ai recunoscut numărul de pe care trimit mesajul, că

ai cartea ei de vizită în buzunarul secret, nu și pentru mine secret, că-mi
place să cotrobăi, al poșetei tale de lux. Domnul este tatăl meu,
scriitorul Mihai Vlădeanu, marea iubire a mamei din vremea lui august
1969, când mămica mea i-a compus fragmentul orchestrat de Cezarion;
tata zice că i-a dedicat și el două romane: Frumoasei naiste de pe plaja
Agigea. Nici numele măcar nu și l-au știut cu precizie; tata îi zicea
Domnița; mama notase pe compoziție Valeriu. Tata știe doar că mama
este fugită în străinătate. Cu asta cred că ți-am spus totul. Restul, pe
îndelete, când vin acasă. Mai întârzii câteva zile, că tata are de dat
autografe; își lansează un roman tradus în portugheză; cred că-i
romanul acela pe care l-am văzut amândoi când făceam bagajul,
Întroienirea, un roman mai de început al lui. Ce să-ți mai spun?
Doamna Maria Păduraru zice că are un fiu care-mi seamănă leit, doar
că-i cu trei ani mai mic. Și mai am un frate, fiul celebrei pictorițe și
creatoare de modă Ina Răzeșu-Zugravu, de numai 5 ani. La ce bun să
mai pierd vremea pe la fazenda aceea? Pe ăia, dacă nu i-o ajunge
Legea, poate și cu ajutorul procuroarei Cristina Montealbo, sora mea,
i-o bate Dumnezeu. Eu, vorba ta, trebuie să-mi trăiesc frumos și restul
vieții, că mi-e tare dor de Ludmila, căreia i-am promis că facem
Crăciunul împreună; măcar de Anul Nou să ajungem la ea. Draga mea
bunicuță dragă, te sărut mult! Auzi? Sărutări fierbinți din partea tatei și
a doamnei Păduraru, veniți în cameră să mă însoțească la cină. Al tău
nepot drag, Tin-Tin.”
- Sfârșit -
ian. 2017 – ian. 2021, Piatra Neamț
499
CUPRINS
Partea a IV-a
Cartierul Primăverii (înainte de Ileana) ............................. 7
Partea a V-a
Cartierul Primăverii – prelungire (după Ileana) ......... 141
501
De același autor:
Debut: două parodii, Amfiteatru, 1969, apoi, 6 martie 1973, piesa de teatru TV
Iubirea mea cu zurgălăi, Premiul II la concursul organizat de TVR în 1972;
Zaruri de cretă, roman, Editura Junimea, 1976;
Ziua magnoliilor viscolite, roman, ediţia Ia, Editura Cartea Românească, 1979;
ediţia IIa, Editura Junimea, 2008;
Cursa rapidă, roman, Ed. Junimea, 1982; ediţia IIa, Editura Junimea, 2008;
Vremea brânduşelor, Editura Cartea Românească, 1984;
Teona, roman, Ed. Junimea, 1989; ediţia IIa, Editura Junimea, 2008;
Sfârşitul înserării, roman, Editura Cartea Românească, 1989;
Zodia bâlciului, roman, Editura Plumb, 1995,
Maria, prinţesă de Place Pigalle, roman, Editura Plumb, 1995;
A fluierat în timpul Evangheliei, teatru, Editura Universal Dalsi, 2003;
Lacrimile tăcerii, roman, Editura Business Adviser, 2010;
Sezonul pescăruşilor, film despre furtul tezelor de doctorat în Chimie, realizat în
1984, regia: Nicolae Opriţescu, după scenariul lui Constantin Munteanu, interzis
la vizionare (22 dec. 1984), ţinut sub sechestrul pus de Judecătoria sector 1 ca să
nu fie distrus (avocat: Yolanda Eminescu), ieşit pe ecrane în 1990, distins cu
Marele Premiu al Cinematografiei pe anul 1990;
Valea Râsului, piesă de teatru, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 1974;
Nimic despre sânziene, piesă de teatru, Teatrul Dramatic, Braşov, 1982, publicată
în revista Teatrul nr. 1/1978;
Numeroase scenarii de teatru pentru Radio şi TV, premiate cu premiile I și II.
Tetralogia CRISTINA:
Cartea întâia: Pentru o salbă de mărgele, Editura Junimea, 2012;
Cartea a doua: Doamna în hermină albă, Editura Junimea, 2012;
Cartea a treia: Groapa cu lei, Editura Junimea, 2012;
Cartea a treia: Steaua polară; Editura Junimea, 2012.
Trilogia VIAŢA LA SECOND HAND:
Cartea întâia: Femei cardinale, Editura Junimea, 2012;
Cartea a doua: A trecut un scriitor... , Editura Junimea, 2013;
Cartea a treia: Bufonul sorţii, Editura Junimea, 2013;
Darul de Crăciun, roman, Editura eLiteratura, 2013;
Stăpânul licuricilor, roman, Editura Inspirescu, 2015;
vol. 1: Dimineața unor doamne;
vol. 2: Dupăamiaza unor domni.
Singurătatea dinspre ziuă sau Amintiri din Cartierul Lenin, roman, Editura
Crigarux, 2017 (scris între 1971 și 1972).
502

Constantin Munteanu - TAMARAȘI DEMONII Demonul Puterii-Vol 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constantin Munteanu - TAMARAȘI DEMONII Demonul Puterii-Vol 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Demonul Puterii (II)

Culegere computerizată: Elena Uzier

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Demonul Puterii (II)

(după) George Lesnea

măsoară un timp cu privirea, pentru ca în final să-i surâdă ironic:

- Păcat că nu te-am înregistrat!

inteligența, priceperea în arta ce trebuie să sevească doar cauzei, ideile

spus... Toți pe la care am mai stat se fereau ca de tămâie de... de ăștia.

Horus; cui să le recit?! Unui hipopotam care zdrobește în mine orice

Stă prăbușită în fotoliu și-și aruncă dintr-o mână în cealaltă sticla

dinainte de-a înnebuni; vorbele ei i-au pus pe suflet o pecete; „o pecete

că Tin-Tin ar putea fi nepotul său?!

mari și albaștri larg deschiși până ce bătrâna rostește formula de

- Va trebui să-ți placă! – o amenință Armoniu. Mai ales că de-

începe dosarul Rezistenta. Inițial, se chema Rezistența, dar cineva, vreun

chef... – îi spune femeia, plimbându-și palma pe spatele lui într-un gest

- Uiți că ești pe linie moartă?! – strigă la el Tamara în toiul unor

mocănească, am patrulat în zona Dristor, poate-l prindem pe ăla de-a

Mihai Vlădeanu... Mereu îi uitam numele. Ce curios! Mi-l reaminteam

deranjată. A uitat și de modernizarea Bucureștiului, de proiectele

reprimit în uzină? – o aude pe centralistă întrebând; o aude „vătuit”,

celor pe care îi plăteam cu maimuță”.

undeva, la munte. Lipsesc o zi... două... poate mai multe.

- Doar buletinul de identitate, să vă notăm în registru.

viața are și o a treia soluție: amant! Ar fi extraordinar să-l atrag într-o

difuzoarele din jur. Vezi că scade presiunea la apa de răcire. De ce nu

Nervoasă că ploaia de primăvară i-a murdărit pantofii la

chemați să-și spună părerea. Un regizor tânăr a făcut un film... Trebuie

pus odată tovarășa președintă să-l chem la o discuție și a răspuns ea la

cuvântul doamnă. Păcat de scenarist... – continuă el dialogul cu

României, să se ducă înapoi, la nevastă-sa, în Franța, să fie acolo!

- Tovarășul sută la sută1... Anul trecut, în ianuarie, când nici

- Anul trecut, în ianuarie, când tovarășul Ștefănescu a ordonat să

să intre în producție, tovarășul Ștefănescu a intrat în sală însoțit de

directorul general al combinatului, doctor inginer Țepeș, ține la

să ceară să modifice scenariul”. Mi-a promis, dar la ultima discuție,

venită din tipografie la Bunul de difuzare, la aceeași babă din Direcția

s-a instalat o tăcere stânjenitoare – singura care începe să dea semne de

primi primele pe anul trecut, din cauza nerealizării planului; și foarte

„De fapt, nici nu cred că a fost el; Mihai nu poate fi grobian” –

în cabinetul Suzanei la discuția aceea atât de lungă?!... Regizorul părea

- Stai, că nu înțeleg! – devine Tamara atentă. Toate acestea le

ligheanul din metal pus cu gura pe peretele dormitorului tău – se aude

Toată noaptea a bătut vântul dinspre larg, zgâlțâind ferestrele

Obor. Crede că moartea bătrânei, cu care nepotul ei se amuza pregătind

amintirea devenită atât de vie a întâmplărilor de pe plaja Agigea. A,

hormonii?! Nepotul meu e felină, ca taică-său: la pândă, până îi vine în

curcan, dosit bine de șef, anume pentru tânăr, că vânzătoarei i se dăduse

erotică trecea pe locul întâi; îi manevram cum voiam. Nu-mi distruge

De vreun an, de când Armoniu a fost trecut în rezervă, Tamara a

le venera în tinerețea pariziană, doar că la Văcărești, hotărâtă să uite

stă rezemat cartonul cu numele ei.

cunoaștem. Fii bine-venită! După cât ești de frumoasă și de tânără, mi-e

s-o fi slăbit din privire.

- Nici măcar cu soțul meu.

toți. În două săptămâni, prima repetiție pentru manifestarea de 23

- Și...? – întreabă Tamara din nou, după ce-și înclină privirea în

tartorul Cântării României. Dar dă-mi un act, un ceva de la vreun

- Dacă asta înseamnă și... – oftează apăsat Tamara –, ai grijă: se

- I-am promis că-l învăț eu, după ce intră la facultate, că vara-i

„întâmplător” pe trotuar, atenți la mașina cu număr necunoscut lor; pe